Sunteți pe pagina 1din 48

4.

O ligopolul
Se spune că o piaţă este un oligopol dacă ea conţine un număr mic de
vânzători.
Acestei situaţii i se poate eventual adăuga o diferenţiere a produselor ca în
cazul concurenţei monopolistice dar pentru a vorbi de oligopol este suficient
de a exista un mic număr de întreprinderi.
Oligopolurile sunt situaţii frecvente în economiile industriale contemporane.
Astfel, pe piaţa europeană, siderurgia, chimia de bază sau industria de
ciment sunt sectoare tipice cu dominantă oligopolistică.
Într-un oligopol fiecare întreprindere este în măsura să identifice mulţimea
concurenţilor săi şi să ţina cont de comportamentul lor în vederea luării
propriilor decizii.
Este deci posibil de a aparea o interdependenţa directă între agenţi.
Aceasta este o diferenţa fundamentală care opune oligopolul concurenţei
perfecte sau monopolistice. În aceste situaţii întreprinderea îşi determină
alegerile ţinând cont de un nivel al preţului sau de poziţia unei curbe a
cererii şi nu există decât o interdependenţa indirectă între ofertanţi.
Astfel, de exemplu intrarea noilor întreprinderi pe o piaţa cu concurenţă
perfectă sau de concurenţă monopolistică şi deciziile de producţie sunt
percepute de către firmele existente prin modificarea preţului de echilibru
sau delimitarea curbei cererii.
Acest preţ de echilibru şi această curbă de cerere constituie într-un fel un
ecran între deciziile concurenţilor lor şi propriile lor acţiuni.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Din contră într-un oligopol fiecare agent identifică fără ambiguitate


concurenţii săi.
El poate adopta atunci un comportament strategic adică să acţioneze ţinând
cont de deciziile lor sau prevăzând modul în care aceştia se vor comporta ca
urmare a propriilor sale acţiuni.
Deci fiecare agent poate influenţa preţul dar nu-l poate stabili.
Cum se prezintă acest tip de situaţie poate să conducă la situaţii conflictuale
sau cooperative.

4.1 Bariere de intrare pe piaţă

Existenţa unei situaţii oligopolistice se explică prin prezenţa barierelor de


intrare, adică a obstacolelor pe care le întâlnesc întreprinderile care doresc
să intre pe o piaţă (ceea ce numim “potenţiali intrători”). Aceste bariere la
intrare sunt de naturi diferite şi unele dintre ele au fost evocate cu ocazia
monopolului.
a) Anumite bariere sunt de natură reglementară sau instituţională.
Este de exemplu cazul când o activitate organizată sub controlul puterii
publice este rezervată unui numar mic de întreprinderi sau grupări
industriale sau când este supusă unor restricţii relative accesului la o
anumită tehnologie(brevet).
Situaţia oligopolistică poate rezulta de asemenea din condiţiile de
adjudecare a pieţelor publice care rezervă un sector de activitate la anumite
întreprinderi.
În sfârşit protecţionismul vamal şi barierele netarifare izolează piaţa internă
de concurenţa internaţională şi pot astfel contribui la menţinerea unei
structuri oligopolistice.
Oligopolul

b) Un al doilea tip de bariere de intrare rezultă din economiile de scală. Aşa


cum a fost văzut într-un capitol anterior un cost mediu pe termen lung
sistematic descrescător corespunde unei situaţii de monopol natural. O alta
situaţie este ilustrată mai jos unde a fost reprezentat costul mediu pe termen
lung al unei întreprinderi reprezentative. Costul mediu este puternic
descrescător când producţia este inferioară nivelului y0 şi apoi este constant,
y0 este numit atunci nivelul minim de eficienţă al întreprinderii. Acest nivel
minim de eficienţă defineşte pragul de producţie care este necesar pentru a
obţine costuri unitare comparabile cu a altor întreprinderi (dacă acestea
produc cel puţin y0).

Existenţa unui nivel minimal de eficienţa poate să fie explicat în special prin
imposibilitatea divizări anumitor echipamente pe care întreprinderile de
talie mare sunt singurele în măsură să le utilizeze eficace.
Pentru a putea atinge acest nivel minim de eficacitate cel ce intră trebuie
deci să cucerească o parte din piaţă cel puţin egală cu y0. Dacă acest lucru
nu este posibil sau este foarte improbabil intrarea pe piaţă poate sa fie
descurajată.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

c) Un al treilea tip de bariere de intrare îl constituie diferenţierile absolute


ale costurilor de producţie.
Se spune ca există o diferenţiere absolută a costului de producţie când
costul unitar este mai slab pentru firmele instalate decât pentru potenţialii
“intrători” şi aceasta oricare ar fi volumul de producţie ales( de unde
calificativul de producţie “absolut”). Anumite raţiuni pot explica aceste
diferenţieri.
Pot apărea când firmele instalate au pus în practică un proces de integrare
verticală care le garantează tarife privilegiate pe langă anumiţi furnizori sau
care le permit să beneficieze de o reţea de distribuiţie mai eficace.
Diferenţierile de cost pot de asemenea să rezulte dintr-un efect “de
învăţare”, dezvoltându-şi producţia după un anumit timp, întreprinderile
deja instalate au acumulat deja o experienţă care-i crează un dezavantaj
unui potenţial “intrator”.
Diferenţierile de costuri rezultă atunci dintr-un proces mai lung sau mai
puţin lung care conferă un avantaj firmelor deja existente pe piaţă. Dacă
exista o diferenţiere absolută a costurilor de producţie şi dacă firmele
instalate nu au limite foarte importante intrarea se poate dovedi nerentabilă
pentru alte întreprinderi.
d) În sfărşit,diferenţierea produselor poate fi ea însăşi o barieră la intrare.
Este cazul cand o gamă întinsă de produse trebuie să fie oferită
consumatorilor pentru a putea intra pe piaţă. A intra simultan pe mulţimea
acestei game, poate să antreneze de fapt costuri prohibitive. Existenţa chiar
a unei game complete de produse la firmele instalate face de altfel cu atat
mai dificilă sarcina intrării altor potenţiali care vor să deturneze în propriul
lor profit o parte a clientelei acestor întreprinderi. În sfărşit diferenţierea
produselor este de asemenea legată de reputaţia mărcilor şi din acest punct
Oligopolul

de vedere, capitalul de notorietate al firmelor instalate constituie o barieră


importantă la intrarea altora.

4.2 Duopolul

Când piaţa nu constituie decât 2 vănzători avem de-a face cu un duopol.


Încă de la Augustin Cournot acesta este cadrul cel mai cunoscut pentru
studiul situaţiilor oligopolistice. Rezultatele care se obţin în acest cadru pot
să fie generalizate în cazul pieţelor oligopolistice care contin un mare numar
de vanzatori.
Interesul studiului duopolului este dublu. În primul rând el pune în evidenţă
diversitatea configuraţiilor la care pot conduce comportamentele
conflictuale ale firmelor şi subliniază dificultatea pe care o are economistul
pentru a determina soluţia cea mai realistă.
În al doilea rând aratâ instabilitatea soluţiilor cooperative care pot apărea
când 2 întreprinderi decid să se înţeleagă pentru a organiza amândouă piaţa.
Pentru a simplifica prezentarea vom raţiona în cadrul unui exemplu dar
rezultatele calitative nu sunt legate de specificaţia reţinută.
Considerăm un duopol unde cele 2 întreprinderi(j=1,2) produc un bun
omogen.
Nu există deci diferenţiere a produselor în cadrul elementar angajat aici.
Notăm cu yj – producţia întreprinderii j. Costul total de producţie al acestei
întreprinderi este definit:

CT j ( y j ) = c j y 2j j=1,2

c j - parametru pozitiv
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Cerea totală a consumatorului defineşte o funcţie de cerere inversă p(y) care


se scrie prin ipoteza
p(y)=a-by
p(y) reprezintă deci preţul minimal la care producţia totală y poate să fie
vandută.
y este suma producţiilor celor 2 întreprinderi y= y1+y2
Profitul întreprinderii j în funcţie de y1 şi y2 se scrie:

∏ (y , y
1 1 2 ) = (a − b( y1 + y 2 )) y1 − c1 y12

cifra de afaceri costul de producţie


al întreprinderii 1

∏ (y , y
2 1 2 ) = (a − b( y1 + y 2 )) y 2 − c 2 y 22 adică:

∏ (y , y
1 1 2 ) = ay1 − (b + c 1 ) y12 − by1 y 2

∏ (y , y
2 1 2 ) = ay 2 − (b + c 2 ) y 22 − by1 y 2

Acum suntem în măsură să studiem echilibrul duopolului.


Sunt posibile mai multe soluţii apriori.
O prima distincţie fundamentală apare între situaţiile în care întreprinderile
îşi determină deciziile independent una de alta şi aceea în care ele decid să
se înţeleagă asupra unui anumit mod de funcţionare a pieţei.
Echilibrele care sunt susceptibile de a apărea în primul caz sunt numite
echilibre non-cooperative iar pentru a doua situaţie avem de-a face cu
echilibre cooperative.
Oligopolul

4.2.1 Echilibre non cooperative

Un echilibru non-cooperativ al duopolului va defini o situaţie în care fiecare


din concurenţi nu are interesul să-şi modifice unilateral deciziile ţinând cont
de reacţia anticipată a concurenţilor.
Două tipuri de echilibru non-cooperativ sunt întâlnite: echilibrul Cournot şi
echilibrul Stackelberg. Şi unul şi celălalt corespund situaţiei în care firmele
aleg cantitatea pe care doresc să o producă. Deciziile lor se iau asupra
valorilor y1 şi y2 şi prin ipoteză preţul se stabileşte la nivelul p(y1+ y2) care
egalează cererea producţiei totale.

4.2.1.1 Echilibrul Cournot

În cadrul echilibrului Cournot se presupune cǎ fiecare firmǎ considerǎ


producţia concurentului sǎu ca o datǎ.
Fiecare întreprindere anticipeazǎ deci cǎ concurentul îsi va menţine nivelul
de producţie, independent de cantitatea pe care şi-o propune sǎ o producǎ.
Sǎ presupunem cǎ firma I aşteaptǎ ca firma II sǎ producǎ y2e (e-
estimat).Outputul produs de prima firmǎ este y1.Când prima se hotǎrǎşte sǎ
producǎ y1 unitǎţi de output, output-ul scontat este: y=y1+y2e.Acest output
va determina un nivel al preţului pieţii
p(y) = p(y1 + y2e)
în aceste condiţii maximizarea profitului primei firme din duopol se scrie:
max { p(y1 + y2e) y1 - c(y1) }
Condiţia necesară de optim este:

( p(y1 + y e2 ) y1 - c(y1 )) = 0 sau
∂y1
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

∂p ( y )
p( y ) + y1 − c ' ( y1 ) = 0
∂y1
∂p( y )
p(y) + y1 = c ' ( y1 )
∂y1
Aceastǎ condiţie evidenţiazǎ faptul cǎ firma I obţine un profit maxim în
condiţiile in care firma II produce y2e dacǎ venitul marginal (membrul 1)
este egal cu costul marginal.
Dacǎ prima firmǎ va creşte outputul propriu cu o cantitate infinitezimalǎ ∂y1
ea va putea obţine un venit suplimentar deoarece în principiu înseamnǎ cǎ
ea vinde o cantitate ∂y1 la un preţ p.
Având în vedere cǎ odatǎ cu creşterea outputului are loc o diminuare a
preţului (datoritǎ monotoniei funcţiei de cerere inverse) astfel încât va
rezulta o diminuare a venitului total.
Efectul total reprezintǎ chiar venitul marginal.
Este evident cǎ pentru fiecare nivel de output al firmei II anticipat de prima
firmǎ, adicǎ pentru fiecare y2e rezolvarea problemei de alegere a primei
firme va da un nivel optimal de output care poate fi privit ca funcţie de y 2e :
~
y1 = f 1 ( y 2e )
Funcţia f1 se numeşte funcţie de reacţie a primei firme şi aratǎ cum variazǎ
alegerile optimale ale primei firme atunci când anticipǎrile acesteia
referitoare la outputul firmei II se schimbǎ.
În mod similar outputul optimal al celei de-a doua firme este:
~
y = f ( y e ) - funcţia de reacţie a celei de a II-a firme
2 2 1

Fiecare firmǎ alege propriul output astfel încât sǎ-şi maximizeze profitul şi-
n ipoteza cǎ outputul celuilalt este y ie .
Oligopolul

În general predicţiile unei firme cu privire la outputul celuilalt diferǎ de


outputul real. Fie combinaţia ( ~ y ) astfel încât ~
y ,~ 1 2 y este outputul optimal al
1

primei firme în ipoteza cǎ outputul optimal al celei de-a doua firme este ~
y2
şi invers. Aceasta însemnǎ cǎ:
~
y = f ( ~y )
1 1 2
~
y 2 = f 2 ( ~y1 )
Combinaţia de outputuri care verificǎ aceste două condiţii este cunoscută
sub numele de echilibrul Cournot .
În condiţiile de echilibru Cournot fiecare firmă işi maximizează profitul în
ipoteza existenţei unei predicţii despre outputul celeilalte firme şi în plus că
predicţia se confirmă, adică fiecare firmă alege ca nivel de output optimal,
care a fost predictat de cealaltă firmă.
De asemenea, niciuna din firme nu consideră profitabil să-şi modifice
propriul output odată ce descoperă outputul exact al celeilalte firme.
Pentru a ilustra echilibrul de tip Cournot vom considera că cererea indirectă
a pieţei este de tip liniar.
p(y) = a - b⋅y, a, b > 0,
p(y1 + y2) = a - b (y1 + y2)
Considerăm că costurile marginale ale celor două firme sunt nule
c'1 ( y1 ) = c' 2 ( y 2 ) = 0.
Vom defini funcţia profit(cifra de afaceri) :
Π 1 ( y1 , y 2 ) = p ( y ) ⋅ y1 − c1 = [a − b( y1 + y 2 )] y1 − c1
Π1 ( y1 , y2 ) = ay1 − by12 − by1 y2 − c1
Vom considera un nivel constant al profitului ∏1 şi vom explicita outputul
celei de a doua firme în funcţie de outputul primei firme şi acestui nivel de
profit.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

ay1 − by12 − by1 y 2 − c1 = Π 1

by1 y 2 = ay1 − by12 − Π 1 − c1

a ∏ 1 c a Π + c1
y2 = − y1 − 1 ∗ − 1 = − y1 − 1
b b y 1 by 1 b by 1

y2

Π 1 = h4
Π ''
1
Π 1 = h3
Π 1'
Π 1 = h2
Π 1 = h1

y1
y1∗

∂y 2 ∏ 1 c
= −1 + 1 ∗ 2 + 1 2 <0 (are maxim)
∂y1 b y1 by1

h1 > h2 > h3 …

Ecuaţia defineşte curba numită izoprofit.De-a lungul acestei curbe orice


combinaţie de output asigură profit constant.
Deoarece acestea sunt curbele primei firme şi deoarece profitul primei firme
creşte când outputul firmei II scade, rezultă că curbelor de izoprofit mai
joase le corespund profituri mai mari.
Aceasta înseamnă că profiturile primei firme vor creşte pe masură ce ne
deplasăm de la profiturile curbelor mai înalte către cele joase.
Oligopolul

Pentru fiecare nivel fixat al outputului primei firme, firma I va obţine cel
mai mare profit pentru cel mai mic nivel al lui y2 (se observă studiind
derivata lui ∏1 în raport cu y1).
Pentru fiecare alegere a outputului y2 firma I va dori să producă acel nivel
de output care-i dă profit maxim.

Curba reacţiei I firme


y1 = f 1 ( y 2 )

Π 1'
~
y2
Π 1''
y 2'

y 2''

~
y1 y1'

Pentru fiecare nivel y2, firma I va alege acea valoare a propriului output ce
corespunde celei mai joase curbe de izoprofit. .Acest punct satisface tipul
uzual de condiţie (necesară) de tangentă, panta curbei izoprofitului fiind
nulă în acest punct.
In caz contrar ar însemna că există o cale de sporire a profitului crescând sau
diminuând outputul propriu.
Pentru a vedea algebric raţionamentul anterior vom considera expresia
venitului marginal corespunzător funcţiei profit, adică:
Π1 ( y1 , y2 ) = ay1 − by12 − by1 y2 − c1
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Venitul marginal va fi reprezentat de derivata lui ∏1 în raport cu


∂ ∏1
y1 (Π 1 = ay1 − by12 − by1 y 2 ) : = a − 2by1 − by2
∂y1
Condiţia de egalitate între venitul marginal şi costul marginal presupus a fi
nul este:
a − 2by1 − by 2 = 0
2by1 = a − by 2

a 1 a
y1 = − y2 ; y2 = − 2 y1
2b 2 b

a
f1 − funcţia de reacţie
b
a I-firme ( f 1 ( y 2 ))

Punctul de
a echilibru Cournot
2b
~ f2
y2

~
y1 a a
2b b

În mod similar, nivelul de output al celei de a doua firme în condiţii de


optim va fi:
a 1
y2 = − y1 ; f 2 ( y1 )
2b 2
Oligopolul

La intersectia celor două drepte (echilibrul Cournot) alegerea fiecărei firme


(propriul nivel de output ) este o alegere maximizatoare pentru firma în
cauză în condiţiile în care este dată informaţia fiecărei firme referitoare la
comportamentul celeilalte sunt confirmate de comportamentul real, efectiv.
Pentru determinarea analitică vom considera:

a 1
y1 = − y2
2b 2
Intersecţia celor
doua drepte
a 1
y2 = − y1
2b 2

3 a a a
y1 = ; y1 = ; y2 =
2 2b 3b 3b
⎛ a a⎞
⎜ ; ⎟
⎝ 3b 3b ⎠
Acest punct asigură maximizarea profitului fiecărei firme în condiţiile în
care fiecare firmă produce conform asteptărilor celeilalte.
a a 2a
y = y1 + y 2 = + =
3b 3b 3b
Se poate considera echilibrul Cournot, presupunând că cele două
întreprinderi îşi aleg simultan (şi o dată pentru totdeauna) producţiile ţinând
cont de decizia anticipată a concurentului şi considerând că aceste anticipaţii
coincid cu deciziile efectiv luate.
Se poate de asemenea lua în considerare acest echilibru Cournot ca un punct
limită al unui proces dinamic.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

y2

A1
A0
A3
A2
C

0 y1

În acest proces fiecare firma îşi modifică alternativ volumul de producţie,


ţinând cont de decizia precedentă a concurentului.
Situaţia iniţială este în punctul A0 unde doar firma II este prezentă pe piaţa.
Aceasta conduce la intrarea firmei I (deci în punctul A1 obţinut pe dreapta
reprezentată de funcţia de reacţie a firmei I, pentru o producţie nemodificata
a întreprinderii II). Intrarea firmei I conduce firma II să-şi modifice volumul
de producţie.Suntem conduşi în punctul A2 pe dreapta reprezentată de
funcţia de reacţie a firmei II, pentru o producţie neschimbată a firmei I.
Aceasta conduce întreprinderea I să-şi modifice volumul producţiei din nou
şi se va trece la punctul A3.
Acest proces va conduce în final la punctul C, adică la echilibrul Cournot.
Comportamentul împrumutat firmelor este evident simplist, deoarece se
presupune aici că ele nu consideră că concurentul lor poate să-şi modifice
comportamentul când ele işi modifică propria decizie. Ele consideră, din
contră producţia concurentului ca o dată şi în felul acesta ele sunt într-o
poziţie perfect simetrică.
Oligopolul

Invers, ne putem gândi că numeroase pieţe oligopolistice sunt caracterizate


de situaţii asimetrice în care o firmă domină piaţa şi este în masură să ţină
cont de reacţia concurenţilor la propriile sale decizii. Acestei situaţii îi
corespunde echilibrul Stackelberg.

4.2.1.2 Echilibrul Cournot în cazul mai multor firme

Vom presupune ca oligopolul este format din mai multe firme şi că fiecare
firmă dispune de anticipări exacte cu privire la output-urile celorlalte firme.
Notăm cu :
n
Υ = ∑ yi
i =1

output-ul total sau output-ul industriei.


Nivelul de output care maximizează profitul firmelor din oligopol trebuie să
satisfacă condiţia de egalitate între venitul marginal şi costul marginal:
∂p ∂Υ
p(Υ ) + y i = C i' ( y i ) ; =1
∂Υ ∂y i
Dând factor comun forţat pe p(Y) rezultă :
⎡ ∂p yi ⎤
p(Υ)⎢1 + ⎥ = Ci ( yi ) ;
'

⎣ ∂Υ p(Υ) ⎦
⎡ ⎤
⎢ 1 ⎥
p(Υ ) ⎢1 + ⎥ = C i' ( y i ) ;
⎢ ∂Υ : y i ⎥
⎢ ∂p p(Υ ) ⎥⎦

Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

⎡ ⎤
⎢ 1 ⎥
p ( Υ ) ⎢1 + ⎥ = C i' ( y i ) .
⎢ ∂Υ : Υ : y i ⎥
⎢ ∂p p Υ ⎥
⎣ ⎦
Dacă notăm:

yi ⎡ Si ⎤
Si = p(Υ)⎢1 + ⎥ = Ci ( y i )
'

Υ ⎣⎢ E p ( Υ ) ⎦⎥
unde E p (Υ ) reprezintă elasticitatea cererii în raport cu preţul pieţei, iar S i

reprezintă ponderea celei de a i-a firmă pe piaţă, atunci în condiţiile în care


S i → 1 , se observă că obţinem condiţia de extrem pentru sitaţia de
monopol.
În condiţiile în care S i → 0 (cazul când sunt foarte multe firme, egale ca
pondere) această condiţie devine condiţia necesară de la concurenţa
perfectă.

4.2.1.3 Echilibrul Stackelberg

Dacă există două firme pe piaţă şi acestea produc un bun omogen există
patru variabile ce se iau în considerare: preţul pe care fiecare firmă îl
practică şi cantitatea pe care fiecare o produce.
Când o firmă ia o decizie cu privire la preţ şi cantitate, ea poate să cunoască
deja alegerea efectuată de cealaltă firmă.
Dacă o firmă îşi fixează preţul înaintea celeilalte, o numim conducătoare în
preţ iar cealaltă urmăritoare în preţ(“price follower”). De asemenea o firmă
îşi poate alege prima cantitatea. Avem atunci o firmă conducătoare în
Oligopolul

cantitate şi o firmă urmăritoare în cantitate(“quantity follower”). În aceste


diferite cazuri, interacţiunile strategice constituie un joc secvenţial.
Se poate însă ca o firmă să nu cunoască deciziile luate de cealaltă firmă când
îşi efectuează alegerea. În acest caz trebuie să prevadă alegerea celeilalte
firme pentru a lua o decizie justă.
Este vorba de un joc simultan, firmele putând să-şi aleagă simultan fiecare
preţurile sau cantităţile.
Există şi o altă formă posibilă de interacţiune. Firmele, în loc să se
concureze de o manieră sau alta, pot fi capabile să formeze o coaliţie. În
acest caz ele se pot pune de acord pentru a determina preţul şi cantităţile
care le maximizează profitul. Acest tip de înţelegere se numeşte joc
cooperativ.
Ca şi în cazul echilibrului Cournot, se presupune că fiecare firmă decide
cantitatea pe care doreşte să o producă, dar se face ipoteza că una din cele
două firme (fie aceasta firma unu) îşi alege nivelul său de output
presupunând că firma concurentă îşi va lua decizia în funcţie de funcţia sa
de reacţie. Firma doi decide ca şi când producţia firmei unu este dată. Firma
unu se numeşte firmă dominantă.
O interpretare posibilă a acestei situaţii este că firma unu îşi alege volumul
său de producţie înaintea firmei doi şi că această decizie este ireversibilă,
firma doi ştiind că nu va putea determina firma unu să-şi modifice
producţia, o va considera ca pe o valoare dată.
Ceea ce conferă statutul de firmă dominantă este deci capacitatea de a se
angaja asupra unei decizii care nu poate fi pusă în discuţie.
Firma dominantă determină deci y1 astfel încât să-şi maximizeze profitul
Π 1 ( y1 + y 2 ) ţinând cont de reacţia celeilalte firme. Soluţia obţinută poate fi
ilustrată grafic.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Să reprezentăm curbele de izoprofit ale firmei unu, adică combinaţiile


( y1 , y 2 ) care dau acelaşi nivel de profit. O curbă de izoprofit a firmei unu
are ca ecuaţie :
ay1 − b( y1 + y 2 ) y1 − C1 = h
unde h este un parametru care reprezintă profitul firmei unu. Această ecuaţie
se scrie astfel :
a (h + C1 )
y2 = − − y1 .
b by1
Pentru simplificare se consideră costurile constante şi deci, costurile
marginale sunt nule.
Curbele de izoprofit (care corespund la profituri pozitive, adică h>0) sunt
reprezentate punctat. Ele corespund la diverse valori ale parametrului h iar
săgeata indică sensul crescător al profitului.
Aceste curbe de izoprofit îşi ating maximul pe dreapta care reprezintă
funcţia de reacţie a firmei unu (deoarece pe această dreaptă se află valoarea
lui y1 care maximizează profitul firmei unu pentru o valoare dată a lui y 2 ).

y2 Curbele de
Funcţia de reacţie izoprofit ale
a întreprinderii 1 întreprinderii 1

Funcţia de reacţie
a întreprinderii 2

y1

Determinarea echilibrului Stackelberg când firma 1 este cea dominantă


Oligopolul

Firma unu determină y1 în aşa fel încât să-şi maximizeze profitul ţinând
cont de reacţia firmei doi. Totul se petrece ca şi cum firma unu determină o
combinaţie ( y1 , y 2 ) pe dreapta reprezentativă funcţiei de reacţie a firmei
doi.
Ea va alege o combinaţie ce-i asigură profitul maxim şi acest lucru se
întâmplă în punctul S în care curba de izoprofit a firmei dominante este
tangentă la dreapta ce reprezintă funcţia de reacţie a firmei doi.
Compararea echilibrelor Stackelberg şi Cournot arată că poziţia dominantă
a firmei unu îi procură acesteia un avantaj în raport cu situaţia perfect
simetrică de la echilibrul Cournot.
În punctul S firma unu a crescut producţia sa iar firma doi, din contră şi-a
redus-o în comparaţie cu punctul C. Acesta a condus firma unu să-şi crească
profitul deoarece curba de izoprofit ce trece prin S este mai joasă decât
aceea ce trece prin C.
Trasând curbele de izoprofit ale firmei doi se poate verifica că situaţia este
alta pentru această firmă. Profitul său se diminuează trecând de la C la S.
Firma unu trage efectiv un avantaj din poziţia sa de firmă dominantă, pe
când firma doi suferă din cauza poziţiei de inferioritate în care se găseşte.
Principala critică ce poate fi adusă echilibrului Stackelberg este că se
bazează pe o identificare a proiori a identităţii firmei dominante. Anumite
situaţii reale sunt în această privinţă fără ambiguitate atunci când este
evidentă dominanţia unei firme particulare.
În alte cazuri, cele două firme pot să fie candidate pentru poziţia de firmă
dominantă şi atunci echilibrul Stackelberg nu poate fi stabilit. Figura
următoare prezintă această situaţie.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

y2 Funcţia de reacţie
a firmei unu
S' G

C
Funcţia de reacţie
S a firmei doi

y1

Figura...
Situaţia de conflict pentru poziţia de firmă dominantă

Firma unu alege atunci o producţie y1 ce corespunde punctului S şi firma


doi determină y 2 în punctul S’. Acest punct corespunde echilibrului
Stackelberg care ar apărea dacă firma doi ar fi în poziţia de firmă
dominantă. Punctul S’ este deci determinat în punctul de tangenţă al unei
curbe de izoprofit a firmei doi şi a dreptei reprezentative a funcţiei de reacţie
a firmei doi. Suntem astfel conduşi către punctul G.
Această combinaţie corespunde unei situaţii de conflict deschis între cele
două firme. Firma unu doreşte ca concurentul său să accepte reducerea
producţiei sale trecând de la G la S.
Firma doi doreşte de asemenea ca firma unu să-şi reducă producţia trecând
de la G la S’. În punctul G ambele firme au ales volume importante şi preţul
scade deci foarte puternic.
Cele două firme suferă din cauza acestei situaţii de conflict şi ambele
realizează în punctul G un nivel de profit inferior celui pe care l-ar realiza
dacă ar lăsa concurentului poziţia de firmă dominantă.
Oligopolul

O posibilă ieşire din acest conflict constă în procesul de negociere adică în


căutarea unui soluţii de cooperare.

4.2.1.3.1 Problema firmei secundare

Presupunem că firma secundară doreşte să-şi maximizeze profitul


p ( y1 + y 2 ) y 2 − C 2 ( y 2 ) . Profitul firmei secundare depinde de output-ul ales
de firma conducătoare, dar din punctul de vedere al firmei secundare,
output-ul firmei conducătoare este predeterminat şi deci firma secundară îl
consideră ca o dată fixată. Firma secundară doreşte să-şi aleagă un nivel de
output astfel încât venitul său marginal să fie egal cu costul său marginal.
∆Ρ
Vm = p( y1 + y2 ) + y 2 = Cm 2 .
∆y 2
Când firma secundară îşi măreşte output-ul el îşi creşte veniturile prin faptul
că vinde mai mult la preţul pieţei dar el antrenează totodată o reducere a
preţului cu ∆Ρ şi aceasta îi reduce profitul pentru toate unităţile pe care le
vindea mai înainte la un preţ mai ridicat.
Este important de observat că problema maximizării profitului firmei
secundare depinde de alegerea efectuată de firma conducătoare. Această
relaţie se scrie după cum urmează:
y 2 = f 2 ( y1 ) .
Funcţia f 2 ( y1 ) indică faptul că output-ul care maximizează profitul firmei
secundare este funcţie de alegerea firmei conducătoare şi se numeşte
funcţie de reacţie. Ea descrie cum reacţioneaza firma secundară la output-
ul ales de firma conducătoare.
Considerăm cazul unei cereri liniare :
p ( y1 + y 2 ) = a − b( y1 + y 2 ) .
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Pentru simplificarea calculelor, considerăm că costurile marginale sunt


nule.
Funcţia de profit a firmei doi, se scrie atunci sub forma:
Π 2 ( y1 , y 2 ) = [a − b( y1 + y 2 )]y 2 − C 2
de unde obţinem relaţia:
Π 2 ( y1 , y 2 ) = ay 2 − by1 y 2 − by 22 − C 2

Putem utiliza această expresie pentru a trasa curbele de izoprofit. Este vorba
de curbele reprezentând combinaţiile de y1 şi y 2 care dau un nivel constant
al profitului pentru firma doi. În alţi termeni, aceste curbe de izoprofit sunt
constituite din toate punctele ( y1 , y 2 ) care satisfac ecuaţiile de forma :

Π 2 = ay 2 − by1 y 2 − by 22 − C 2 .
Remarcăm că profitul firmei doi creşte pe măsură ce ne deplasăm pe
curbele de izoprofit situate mai spre stânga. Acest lucru se explică prin
faptul că dacă fixăm output-ul y 2 la un anumit nivel, profitul acestei firme
creşte când diminuăm output-ul firmei unu. Profitul realizat de firma doi va
atinge nivelul cel mai ridicat posibil când aceasta firmă este în situaţie de
monopol, adică atunci când firma unu alege să producă un nivel de output
nul.
Pentru fiecare nivel de output pe care firma unu poate să-l aleagă, firma doi
doreşte să-şi fixeze propriul nivel de producţie astfel încât să aibă cel mai
mare nivel de profit posibil. Aceasta înseamnă că pentru fiecare valoare a lui
y1 , firma doi ia valoarea y 2 , care este pe curba de izoprofit situată cel mai
la stânga posibil, după cum se poate vedea şi în figura următoare.
Oligopolul

Curbe de izoprofit
pentru firma doi
y 2 output-ul
firmei doi

funcţia de reacţie
f 2 ( y1 ) a firmei doi

y1
y1 output-ul firmei
unu

Acest punct satisface ca de obicei o condiţie de tangenţă: panta curbei de


izoprofit trebuie să fie verticală la nivelul alegerii optimale. Mulţimea
punctelor de tangenţă defineşte curba de reacţie a firmei doi, f 2 ( y1 ) .
Pentru determinarea rezultatului matematic avem nevoie de o expresie
pentru venitul marginal asociat funcţiei de profit a firmei doi. Această
expresie este:
Vm 2 ( y1 , y 2 ) = a − by1 − 2by 2 .
Egalând venitul marginal cu costul marginal, care în acest exemplu este nul,
obţinem relaţia:
a − by1 − 2by 2 = 0 .
Rezolvând această ecuaţie se obţine curba de reacţie a firmei doi :

a − by1 a 1
y2 = = − y1 .
2b 2b 21
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

4.2.1.3.2 Problema firmei conducătoare

Acum, după ce am examinat cum firma secundară(urmăritorul) îşi alege


output-ul ţinând cont de alegerea firmei conducătoare, să ne îndreptăm
atenţia spre problema maximizării profitului acesteea din urmă.
Este adevărat că firma conducătoare este de asemenea la curent cu faptul că
deciziile sale influenţează output-ul ales de firma secundară. Această relaţie
este sintetizată prin funcţia de reacţie f2(y1). Din momentul în care firma
conducătoare îşi alege output-ul ea ar trebui să ţină cont de influenţa pe care
o exercită asupra firmei secundare.
Problema maximizării profitului pentru firma conducătoare este
următoarea:
max p ( y1 + y 2 ) y1 − c1 ( y1 )
y1

cu:
y2 = f2(y1)
Înlocuind a doua ecuaţie în prima se obţine:
max p ( y1 + f 2 ( y1 )) y1 − c1 ( y1 )
y1

Să remarcăm că firma conducătoare ţine seama de faptul că atunci când


alege output-ul y1 output-ul total produs este y1 + f ( y1 ) adică propriul
output plus cel produs de firma secundară.
Când firma conducătoare hotăreşte să-şi modifice output-ul, trebuie să ţină
seama de influenţa pe care o exercită asupra firmei secundare. Să examinăm
lucrul acesta în cazul curbei cererii liniare definite mai înainte. Am văzut că
funcţia de reacţie era egală cu :
a − by1
f 2 ( y1 ) = y 2 = .
2b
Oligopolul

Deoarece am considerat că costurile marginale erau nule, profitul firmei


conducătoare este egal cu:
2
Π 1 ( y1 , y 2 ) = p ( y1 + y 2 ) y1 − c1 = ay1 − by1 − by1 y 2 − c1 .
Dar output-ul firmei secundare y2 depinde de alegerea firmei conducătoare
prin intermediul funcţiei de reacţie y2 = f2(y1).
Înlocuind în ecuaţia precedentă valoarea lui y2 din ecuaţia ……., se obţine:
2 2 a − by1
Π 1 ( y1 , y 2 ) = ay1 − by1 − by1 f 2 ( y1 ) − c1 = ay1 − by1 − by1 − c1 .
2b
După simplificări se obţine:
a b 2
Π 1 ( y1 , y 2 ) = y1 − y1 − c1 .
2 2
Venitul marginal corespunzător acestei funcţii este egal cu:
a
Vm = − by1 .
2
Egalizând această expresie cu costul marginal, care este nul în exemplul
nostru, obţinem pentru y1 soluţia urmatoare:
a
y1∗ = .
2b
Pentru a determina ouput-ul firmei secundare, înlocuim pe y1 în funcţia de
reacţie:
a − by1∗ a
y 2∗ = = .
2b 4b
Aceste două ecuaţii ne dau output-ul total:
3a
y1∗ + y 2∗ =
4b
Soluţia lui Stackelberg poate de asemenea fi reprezentată grafic utilizând
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

curbele de izoprofit reproduse mai jos:

y2 Curba de reacţie a firmei unu

curba de Echilibru Cournot


reacţie a Echilibru Stackelberg
firmei doi
Curbe de
izoprofit ale
y2 firmei unu

Am indicat pe această figură, curba de reacţie a firmei secundare, (adică


firma doi), şi curbele de izoprofit ale firmei unu. Acestea au aceeaşi forma
generală ca şi curbele de izoprofit ale firmei doi numai că au suferit o rotaţie
de 90 ° . Pe măsură ce considerăm curbele de izoprofit din ce în ce mai joase,
profitul realizat de firma unu este din ce în ce mai mare deoarece profitul
firmei unu creşte pe când output-ul firmei doi se diminuează.
Firma doi se comportă ca un „urmăritor” ceea ce înseamnă că ea îşi alege
output-ul pe baza funcţiei sale de reacţie f2(y1). Firma unu, în ceea ce o
priveşte, doreşte să aleagă combinaţia de outputuri situată pe curba de
reacţie, ceea ce-i procură profitul cel mai mare posibil; ea îşi alege în
consecinţă punctul pe curba de reacţie care atinge curba de izoprofit cea mai
de jos. Raţionamentul obişnuit în materie de maximizare implică că curba de
reacţie trebuie sa fie tangentă la curba de izoprofit.
Oligopolul

Firma conducătoare în preţ

În loc de a-şi fixa cantitatea, firma conducătoare poate să-şi fixeze preţul.
Pentru a lua o decizie judicioasă în ceea ce priveşte fixarea propriului preţ,
firma conducătoare trebuie să prevadă cum se va comporta firma secundară.
Deci trebuie să examinăm mai întâi problema maximizării profitului cu care
este confruntată firma secundară.

4.2.1.4 Echilibrul de tip Bertrand

Ne situăm în cadrul unui duopol simetric în care cele două firme produc un
bun omogen şi avem funcţii de cost identice.
Presupunem că costul mediu este constant şi CT1(y1) = cy1, CT2(y2) = cy2.
Parametrul c reprezintă aici costul mediu (egal cu cel marginal) pentru
ambele firme. Firmele urmează o strategie noncooperativă dar faţă de
echilibrele Cournot şi Stackelberg echilibrul Bertrand se bazează pe ipoteza
că întreprinderile decid asupra preţului la care îşi vând produsele.
Ca şi în cadrul echilibrului Cournot se presupune că fiecare firmă consideră
decizia concurentului ca o dată. Fiecare firmă anticipează că concurentul îşi
va menţine preţul pe care şi l-a fixat indiferent de preţul pe care şi-l
determină pentru propriile produse.
Diferenţa fundamentală între soluţiile Cournot şi Bertrand priveşte natura
deciziei (o cantitate în primul caz, preţ în al doilea) şi în principiul general
reţinut pentru a defini un echilibru noncooperativ. În termenii teoriei
jocurilor, echilibrele Cournot şi Bertrand sunt „echilibre Nash” adică
configuraţii în care fiecare agent nu are interesul să modifice unilateral
strategia pe care a adoptat-o (o cantitate produsă în primul caz, un preţ în al
doilea) dacă consideră ca fixată strategia concurentului.]
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Din acest punct de vedere şi unul şi celălalt se opun echilibrului Stackelberg


care se bazează pe asimetria fundamentală între agenţi.
În echilibrele Cournot şi Stackelberg fiecare firmă alegea cantitatea produsă
iar preţul era determinat pe piaţă prin intermediul funcţiei de cerere inversă.
În echilibrul Bertrand fiecare întreprindere fixează un preţ pentru produsele
sale.
Fie pj – preţul fixat de întreprinderea j. Notăm cu D(p) – funcţia de cerere
totală. Această funcţie defineşte cererea ce se adresează celor două
întreprinderi când ele au ales preţul p.
În acest caz se poate presupune (ca exemplu) că cererea se repartizează în
D( p)
mod egal la nivelul .
2
Când preţurile sunt diferite pentru cele două întreprinderi (p1 şi p2) cererea
se adresează cu prioritate întreprinderii care a fixat preţul cel mai mic
(deoarece întreprinderile produc un bun perfect omogen) iar producţia
celeilalte întreprinderi face obiectul unei cereri nule.
Notăm cu D1 şi D2 cererile adresate celor două firme. Avem atunci
D1 = D(p1) şi D2 = 0 dacă p1 > p2
D( p1 )
D1 = D2 = dacă p1 = p2
2
D1 = 0 şi D2 = D(p2) dacă p1 > p2
Fiecare întreprindere îşi satisface cererea care i se adresează (ceea ce nu este
restrictiv din punct de vedere al ipotezei constanţei costului unitar) şi îşi
fixează preţul astfel încât să-şi maximizeze profitul.
∏1 = (p1 - c) D1 pentru întreprinderea 1
∏2 = (p2 - c) D2 pentru întreprinderea 2
Oligopolul

Un echilibru Bertrand este atunci caracterizat de preţurile p1 şi p 2 în aşa fel


încât pentru fiecare întreprindere a-şi fixa preţul la nivelul de echilibru este
o decizie optimală dacă aceasta anticipează că concurentul va acţiona la fel.
Altfel spus ( p1 , p 2 ) constituie un echilibru Bertrand dacă maximizându-şi

profitul, întreprinderea 1 alege p1 = p1 considerând preţul întreprinderii 2 ca

fixat şi egal cu p 2 şi simetric, dacă întreprinderea 2 alege

p 2 = p 2 presupunând că preţul întreprinderii 1 este egal cu p1 .


Un astfel de echilibru este în fapt definit în mod unic de condiţia
p1 = p 2 = c .
Altfel spus, la echilibru Bertrand, cele două firme fixează un acelaşi preţ şi
acest preţ este egal cu costul marginal (care a fost presupus constat), adică
cu ceea ce se prevedea în concurenţă perfectă.
Să demonstrăm acest lucru:
Este evident că nici o întreprindere nu va fixa un preţ inferior lui c pentru că
ar realiza un profit negativ pe când dacă ar alege un preţ cel puţin egal cu c
îşi va garanta un profit pozitiv sau nul. Să arătăm că la echilibru cele două
întreprinderi aleg cu necesitate acelaşi preţ.
Să presupunem că nu se întâmplă astfel şi fie de exemplu firma 1 care ar
alege preţul cel mai ridicat.
Avem astfel fie p1 > p 2 > c , fie p1 > p 2 = c . Dacă p1 > p 2 > c ,
întreprinderea 1 realizează profit nul deorece D1 = 0. (∏1 = (p1 – c) D1 = 0).

Fixând un preţ p1 puţin mai mic decât p 2 dar mai mare decât c,
întreprinderea 1 va face obiectul unei cereri D(p1) şi realizează un profit (p1
- c) D1 > 0. Ea şi-ar ameliora astfel astfel situaţia.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Acest prim caz nu corespunde deci unui echilibru. Dacă p1 > p 2 = c , avem
D1=0 şi D2 = D(c) şi cele două întreprinderi realizează un profit nul. Fixând
un preţ puţin superior lui c dar cu toate acestea intotdeauna inferior lui p1 ,
întreprinderea 2 va face obiectul unei cereri D(p2) şi ar realiza un profit (p2 -
c) D(p2) strict pozitiv. Cazul examinat nu poate deci corespunde unui
echilibru. Deci este nevoie ca p1 = p 2 .

Să presupunem că p1 = p 2 > c . În acest caz întreprinderile îşi împart piaţa


şi realizează profituri egale:
D( p1 )
Π 1 = Π 2 = ( p1 − c)
2
Dacă una din întreprinderi, să zicem întreprinderea 1, îşi diminuează lejer
preţul alegând p1 = p 1 − ε > c , cu c > 0, totalitatea cererii i se adresează ei

şi profitul său devine ( p1 − ε − c) D( p1 − ε ) . Pentru ε suficient de mic, acest


profit este superior celui pe care îl realiza firma 1 când preţul cea egal cu
p1 .

Cazul p1 = p 2 > c nu poate corespunde deci unui echilibru.

Singurul caz posibil este p1 = p 2 = c şi este vorba efectiv de un echilibru


D (c )
noncooperativ. În fapt, fiecare întreprindere produce o cantitate şi
2
realizează un profit nul. Dacă o firmă îşi creşte preţul, cererea pentru
producţia sa şi profitul său se anulează. Dacă îl diminuează ea realizează un
profit negativ.
A fixa un preţ egal cu c reprezintă o alegere optimală a fiecărei întreprinderi
dacă aceasta anticipează că concurentul său va acţiona la fel.
Oligopolul

Ceea ce trebuia demonstrat. La echilibrul Bertrand, duopolul conduce la


acelaşi nivel de preţ ca în concurenţa perfectă şi firmele obţin un profit nul.
Aceasta ţine de faptul că o întreprindere poate întotdeauna să obţină şi să
satisfacă totalitatea cererii să obţină fixând un preţ uşor inferior celui al
concurentului.
Atâta timp cât o firmă fixează un preţ superior costului unitar, concurentul
său este în măsură să „fure” întreaga piaţă realizând un profit strict pozitiv.
Cu toate acestea este puţin realist ca concurenţa prin preţurile care se
stabilesc între cele două întreprinderi să fie atât de intensă încât să conducă
sistematic la anularea profiturilor.
Acest rezultat depinde foarte strâns de ipotezele puse, în special faptul ca
întreprinderile să aibă capacităţi de producţie nelimitate şi ca ele să producă
un bun perfect omogen.
O cerere reziduală se va îndrepta spre firma unu, cu toate că preţul său este
mai ridicat şi aceasta va putea realiza un profit strict pozitiv la nivelul – λkj
. Firma unu are deci interesul să-şi mărească preţul ceea ce arată că
condiţia p1 = p2 = c nu defineşte un echlibru noncooperativ. Ipoteza
capacităţilor limitate invalidează deci rezultatul principal al secţiunii
precedente.
În acest context, echilibrul trebuie de fapt să fie examinat ca rezultat al unui
mecanism în două etape succesive care corespund achiziţiei capacităţilor de
producţie K1 şi K2 (prima etapă) şi a determinării preţurilor p1 şi p2 (a doua
etapă). În a doua etapă, capacităţile sunt date (cheltuielile angajate în
prima etapă sunt ireversibile) şi se stabileşte un echilibru noncooperativ
între firmele care determină preţul.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

În prima etapă firmele calculează preţurile pe care le vor prevedea în a


doua etapă în funcţie de capacităţi şi iau decizii pe această bază şi astfel
ajung la un echilibru noncooperativ.
Vom arăta că este posibil de a reconcilia ipoteza naturală a lui Bertrand
conform căreia firmele sunt acelea care fixează preţurile cu ajutorul
metodei de analiză şi anumite rezultate ale studiului lui Cournot.
Ideea principală este următoarea. A instala capacităţi de producţie este
costisitor şi dacă preţul lor unitar λ este destul de ridicat putem fi asiguraţi
că capacităţile alese vor fi suficient de "jos" pentru ca echlibrul
noncooperativ din cea de a doua etapă să conducă la un preţ unic care va fi
în mod cert acela care permite să se vândă producţia întregii capacităţi de
producţie.
În prima etapă, întreprinderile îşi aleg capacităţile prevăzând acest mod de
determinare al preţului pentru a doua etapă. În acest fel, totul se petrece ca
şi cum întreprinderile îşi aleg producţia (determinându-şi capacitatea)
presupunând că aceasta va fi vândută la un preţ care echilibrează producţia
totală cu cererea pieţei.
Suntem aduşi astfel în situaţia echilibrului lui Cournot în care capacităţile
au înlocuit producţia ca variabilă de decizie.
Pentru a fi mai precişi, este convenabil de a face mai întâi o ipoteză asupra
modului în care o cerere nesatisfăcută de o firmă se reportează asupra
celeilalte.
Notăm cu D1 şi D2 cererile care se adresează întreprinderilor unu şi
respectiv doi.
Presupunem că:
p1 < p2 şi K1 < D(p1).
Oligopolul

Avem atunci D1 = D(p1) cerere pe care firma unu nu o poate satisface în


totalitate. Vom presupune atunci că firma doi este obiectul unei cereri
reziduale:
D2 = D(p2) - K1,
adică cererea totală la preţul p2 din care se scade cantitatea K1 deja
furnizată de firma unu. Această ipoteză este justificată dacă cererea totală
provine de la m consumatori care au toţi aceaşi funcţie de cerere X(p),
adică:
D(p) = m * X(p)
şi fiecare consumator obţine aceeaşi cantitate K1/m de la firma unu. În
acest caz fiecare consumator cere cantitatea reziduală X(p1)–K1/m firmei
doi care "percepe" o cerere:
D2 = m[X(p2) – K1/m] = D(p2) – K1.
O ipoteză similară este făcută când p2 < p1 şi K2 < D(p2).
Pentru a simplifica analiza care urmează considerăm:
p(y) = a – b*y
ceea ce corespunde la:
D(p) = (a - p) / b.
Profitul maxim evaluat fără a ţine cont de costurile fixe, pe care o firmă este
susceptibilă să-l realizeze corespunde profitului monopolului adică:
(a − c) 2
max { (a - c – b*y) y }= ≡ µ.
y 4*b
Profitul net Π j verifică deci întotdeauna Π j ≤ µ - λKj şi este negativ

pentru Kj > µ / λ.
În prima etapă întreprinderile nu vor investi deci cu certitudine mai mult
decât această limită şi oricare ar fi preţurile la care s-ar aştepta în etapa a
doua.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Să ne plasăm în etapa a doua. După ceea ce am văzut, se poate


presupune că 0 ≤ Kj ≤ µ / λ , j = 1, 2. Preţul la care producţia maximală
_
posibilă K1 + K2 poate să fie vândută este p =(a - b)(K1+ K2). Să arătăm că
_
p1 = p2 = p constituie un echilibru noncooperativ.
Firma unu nu va avea un avantaj dacă va scădea preţul p1 mai jos de
_
p pentru că nu poate vinde decât K1. Ea ar vinde mai puţin scump aceeaşi
_
cantitate în aşa fel încât profitul său s-ar diminua. Dacă alege p1 > p ea
va face faţă unei cereri reziduale:
D1 = D(p1) – K 2
iar profitul ei va fi:
Π 1 = (p1 - c)D1 – λ K1 = (p1 - c)[(a – p1) / b – K2] – λ K1.
Vom avea :
∂Π 1 a + c − 2 * p1
= - K2
∂p1 b
şi deci :
_
∂Π 1 a + c − 2 * p _
≤ - K2 dacă p1 > p .
∂p1 b
_
Înlocuind p prin valoarea sa se obţine :

∂Π 1 c−a _
≤ + 2 * K1 + K2 dacă p1 > p .
∂p1 b
Cum K1 şi K2 sunt inferioare lui µ / λ se deduce că :
∂Π 1 c − a 3 * (a − c) 2 _
≤ + dacă p1 > p .
∂p1 b 4*b*λ
Oligopolul

ceea ce implică :
∂Π 1 _
< 0 dacă p1 > p .
∂p1
dacă presupunem că λ > 3*(a-c) / 4. Această ultimă condiţie indică faptul
că costul capacităţilor de producţie este suficient de ridicat.
_
Deci o creştere a lui p1 peste nivelul p reduce profitul firmei unu. Această
_
firmă nu are interesul să se abată de la p1 = p dacă anticipează că
_
concurentul alege p2 = p .
Acelaşi raţionament se aplică pentru firma doi. Soluţia p1 = p2
_
= p constituie deci un echilibru noncooperativ pentru etapa a doua.
Să definim acum echilibrul primei etape. Profitul firmei unu, exprimat în
funcţie de capacităţile K1 şi K2 se scrie :
Π 1 = (p1 – c - λ)*K1
cu:
p1 = a – b(K1 + K 2) = p(K1 + K 2)
deoarece în etapa a doua întreprinderile produc la întreaga capacitate,
preţul echilibrând cererea cu producţia totală. Avem atunci :
Π 1 = [p(K1+K 2) – (c + λ)] K1
şi
Π 2 = [p(K1+K 2) – (c + λ)] K2.

Echilibrul din prima etapă se analizează atunci ca un echilibru Cournot în


care producţiile au fost înlocuite cu capacităţi şi în care firmele suportă
costuri unitare egale cu c + λ. Funcţia de reacţie a firmei unu se obţine
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

maximizând Π 1 în raport cu K1 pentru K2 fixat, ceea ce conduce la :


a − c − λ − b * K2
K1 =
2*b
şi de asemenea, funcţia de reacţie a firmei doi se scrie :
a − c − λ − b * K1
K2 = .
2*b

Echilibrul este definit de :


a−c−λ
K1 = K2 =
3*b
şi la un nivel de preţ :
a 2
p1 = p2 = + (c + λ).
3 3
Dacă a > c + λ preţul de echlibru este strict superior costului mediu (sau
costului marginal) pe termen lung c + λ, firmele realizând în acest caz un
profit strict negativ.
Ca atare, se impune condiţia :
3(a + c) / 4 < λ < a – c.
Costul capacităţilor este suficient de ridicat pentru ca întreprinderile să nu
mai investească niciodată, dar este suficient de mic pentru ca profiturile să
fie pozitive.

4.2.1.5 Diferenţierea produselor


Rezultatul obţinut în cadrul echilibrului Bertrand depinde de asemenea
foarte strâns de ipoteza de omogenitate a produsului. Pentru a o demonstra
ne vom baza pe un model de diferenţiere spaţială datorat lui Hoteling
[“Stabiliy in Competition”, Economic Journal, 39 ,1929, reeditat în
Oligopolul

G. Stigler şi K. Boulding Eds, Readings in Price Theory, Homewood, III:


Irwin, 1952].
Considerăm un „oraş liniar” de lungime 1 cuprinzând N consumatori
repartizaţi uniform.
În schema de mai jos, oraşul este reprezentat de segmentul [0, 1] pe axa
orizontală şi localizarea unui consumator este măsurată prin abscisa sa x.
Există xN consumatori situaţi la stânga acestui consumator şi (1 - x)N
consumatori situaţi la dreapta sa.
Două magazine situate fiecare la o extremitate a oraşului vând un acelaşi
bun consumatorilor suportând un cost unitar, constant şi egal cu c.
Diferenţierea produselor vine din faptul că produsele unui magazin
interesează mai mult consumatorii localizaţi în apropiere, datorită costului
de transport necesar pentru a realiza cumpărătura.
(Este vorba de un model de diferenţiere pe orizontală).

Magazin unu Magazin doi

0 x 1
cost de transport cost de transport
hx h(1 - x)

Costul de transport este presupus proporţional cu distanţa parcursă.


Notăm cu :
- h - costul unitar de transport;
- d - distanţa parcursă pentru a ajunge la magazinul ales;
- p - preţul plătit.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Costul total suportat de consumator este deci p + hd.


Prin ipoteză, fiecare consumator poate cumpăra o unitate de bun în plus şi el
realizează efectiv această cumpărătură dacă-l costă mai puţin de v lei: v
reprezintă deci suplimentul de satisfacţie, în termeni monetari, adus unui
consumator de bunul în discuţie. În ceea ce urmează, v va fi presupus
suficient de mare pentru ca toţi cumpărătorii să cumpere efectiv bunul.
Fie p1 şi p2 preţurile practicate de cele două magazine.
Un consumator de coordonată x suportă un cost p1 + hx dacă alege
magazinul unu şi p2 + h(1 - x) dacă alege magazinul doi.
Se va duce la magazinul unu dacă:
p1+ hx < p2 + h(1 - x)
adică dacă:
p 2 − p1 + h
x<
2h
Cererea D1 adresată magazinului unu corespunde numărului de consumatori
care aleg acest magazin, adică:

D1 =
( p 2 − p1 + h )N
2h
Ceilalţi consumatori se adresează magazinului doi a căror cerere D2 este
definită de:
( p1 − p 2 + h) N
D2 =
2h
( Se presupune aici că D1 şi D2 sunt pozitive ceea ce se verifică dacă p1 si p2
nu sunt prea diferite.Această condiţie este efectiv verificată la echilibrul
modelului doarece avem atunci p1 = p2).
Oligopolul

Profiturile magazinelor, notate cu π1 şi π2 sunt:


( p1 − c )( p 2 − p1 + h )N
Π 1 = ( p1 − c )D1 =
2h
( p − c )( p1 − p 2 + h) N
Π 2 = ( p 2 − c ) D2 = 2
2h
Magazinele vizează să-şi maximizeze profitul şi, aici, în plus, variabilele de
decizie sunt preţurile.
Un echilibru noncooperativ este definit prin preţurile p1 şi p 2 astfel încât

magazinul unu alege p1 dacă anticipează că magazinul doi va alege p 2 şi

magazinul doi alege p 2 dacă el anticipează că magazinul unu va alege p1 .


Magazinul unu maximizează π1 în raport cu p1 pentru p2 fixat. Adică:
∂Π 1 ( p 2 − 2 p1 + h + c )N
= =0
∂p1 2h
şi simetric:
∂Π 2 ( p1 − 2 p 2 + h + c )N
= =0
∂p 2 2h
Aceste condiţii definesc simultan echilibrul noncooperativ:
p1 = p 2 = c + h.
(Un consumator situat în centrul oraşului suportă un cost de cumpărare c +
3h/2. Se presupune deci că v > c + 3h/2 astfel încât toţi cumpărătorii
cumpară efectiv bunul: consumatorii de pe abscisa inferioară la ½ se duc la
magazinul unu iar ceilalţi la magazinul doi).
La echilibru, cele două magazine aleg din acelaşi preţ şi acesta este superior
costului marginal c, diferenţa fiind egală cu costul de transport h.
În cazul în care h este nul, bunurile sunt în fapt nediferenţiate deoarece se
pot duce fără cost la unul din magazine. Avem atunci :
p1 = p2 = c şi Π 1 = Π 2 = 0.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Regăsim caracteristica echilibrului Bertrand: preţurile sunt egale costului


marginal presupus constant şi profiturile sunt nule. Lucrurile nu mai merg în
felul acesta dacă h este pozitiv: diferenţierea produselor datorată existenţei
costurilor de transport, permite magazinelor să-şi crească preţul peste costul
unitar fară a pierde din aceasta cauză totalitatea clientelei. La echilibru,
avem de altfel Π 1 = Π 2 = hN/2. Când costurile de transport sunt mai
ridicate magazinele pot trage cel mai bun avantaj din localizarea diferenţiată
a consumatorilor şi ele realizează profituri mai ridicate.

4.2.2 Echilibre cooperative : cartelul şi negocierea

Să ne îndreptăm acum atenţia spre cazul în care firmele decid să se înţeleagă


şi să fixeze împreună producţiile pe care le vor realiza.
În acest caz putem defini mulţimea echilibrelor cooperative posibile, adică
mulţimea acordurilor susceptibile să rezulte din negocierea dintre cei doi
concurenţi.
Se va presupune că această negociere conduce la definirea „cotelor” de
producţie y1 şi y2 şi pe care părţile se angajează să le respecte.
Rezultatul cooperării poate fi astfel reprezentat printr-un contract (y1, y2)
care defineşte producţiile pentru fiecare firmă, preţul stabilindu-se la nivelul
p(y1+y2).
Ca şi în cazul monopolului bilateral, două condiţii definesc contractele
posibile:
• pentru contractul reţinut, nu trebuie să existe alt contract care să
crească profitul unei firme fără să-l reducă pe cel al concurentului.
Dacă nu este cazul, atunci cele două firme vor avea interesul să
continue negocierile.
Oligopolul

• contractul trebuie să garanteze un profit pozitiv fiecărei firme,


altfel ele retrăgându-se de pe piaţă.
Mulţimea contractelor care satisfac aceste două condiţii defineşte nucleul
duopolului. În planul (y1, y2), nucleul corespunde mulţimii de puncte de
tangenţă a curbelor de izoprofit ale celor două firme, din care se reţine
partea care garantează profituri pozitive fiecărei firme. Acesta corespunde
curbei A1A2 din figura de mai jos:
y2

A1 C
N

C a

A2 y1
Nucleul Duopolului

În punctul A1 firma unu nu produce şi deci realizează profit nul. Firma doi
este atunci în poziţia de monopol şi deci realizează un profit maximal.
Situaţia este inversă în punctul A2.
Acest lucru este reprezentat în figura …….următoare unde s-a trasat curba
~ ~
reprezentativă a cuplurilor (Π 1Π 2 ) care corespund nucleului.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

∏2 H
'
A 1

~ * '
Ca
Π2
45º
~
Π2 X

~∗ ~
0 Π1 Π1 A Π 1 '
2

Soluţia cartelului

Punctul A1′ din figura ultimă corespunde punctului A1 din figura penultimă.
Firma 1 realizează aici un profit nul şi acest profit este maximal pentru
firma doi.
Punctul A2′ se interpretează în acelaşi fel. Ce soluţie cooperativă va fi în
final reţinută? Echilibrul cooperativ este definit când cele două firme
transferă unei autorităţi colective alegerea combinaţiei (y1, y2). Există atunci
o „înţelegere” între cele două firme ; se spune că ele formează un cartel.
Obiectivul cartelului este de a maximiza suma profiturilor celor două firme
şi în acest caz duopolul se comportă ca o firmă unică care ar aproviziona
singură totalitatea pieţei, adică exact ca un monopol.
Oligopolul

Notăm cu CT1(y1) şi CT2(y2) funcţiile de cost ale celor două firme. Suma
profiturilor firmelor Π ( y1 , y 2 ) se scrie

Π ( y1 , y 2 ) = p ( y )( y1 + y 2 ) − CT1 ( y1 ) − CT2 ( y 2 )

unde p(y) este funcţia inversă a cererii.


Cartelul alege cantităţile y1 şi y2 care maximizează Π . Aceasta conduce la
condiţiile de ordinul întâi:

∂Π ∂V ∂CT j
= − =0 j = 1, 2
∂y j ∂y ∂y j

Unde

V(y) = p(y)y
este venitul cartelului şi deci:

Vm = Cm1 = Cm2

∂V ∂CT j
unde Vm = şi Cm j = desemnează venitul marginal al cartelului şi
∂y ∂y j

respectiv costul marginal de producţie în firma j.


Soluţia cartelului conduce deci la egalitatea venitului marginal şi a costurilor
marginale in fiecare firmă.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

' '
Pe figura anterioară,mulţimea cuplurilor ( Π1 ,Π 2 ) situate sub curba A1 A2 şi
verificând Π1 > 0, Π 2 > 0 corespund combinaţiilor de profituri realizabile în
cadrul procedurii de negociere.

Punctul Ca′ = (Π *1 , Π *2 ) defineşte profiturile relizate de fiecare firmă dacă

ele sunt grupate în cartel. El maximizează de fapt suma Π 1 + Π 2 în mulţimea


de combinaţii de profituri realizabile.
Pe figura ......(penultimă), această soluţie de cartel corespunde unui punct
C a care aparţine nucleului. Soluţia cartelului nu are de fapt sens decât dacă
cele două firme se înţeleg asupra repartiţiei profitului total, eventual cu
transferuri de la unul la celălalt. Fiecare firmă j poate de fapt pretinde a
primi un profit superior lui Π * j .
Anumite plăţi compensatorii permit cu toate acestea să se atingă orice punct
de pe dreapta H. Punctul X de exemplu este atins dacă firmele "ţin" la
producţii care corespund soluţiei cartelului C a şi dacă firma doi varsă
~
Π * 2 − Π 2 firmei unu.
Dacă cele două întrepinderi nu se pot pune de acord asupra acestor plăţi
compensatorii, fiecare dintre ele nu va considera profitul realizat efectiv de
ea însăşi şi că există un proces de negociere care va decide atunci contractul
( y1 , y 2 ) efectiv ales. Care va fi ieşirea din această negociere ?
O soluţie posibilă a fost propusă de către Frederik Zeuthen (Problems of
Monopoly and Economic Welfare.London,Routledge and Kegar Paul,
1930).
Oligopolul

Ea constă în a presupune că fiecare parte revendică un cuplu pe curba


A1′ , A2′ : firma unu revendică combinaţia E1 = (Π 11 , Π 21 ) şi firma doi

revendică combinaţia E 2 = (Π 12 , Π 22 ) . Se prespune desigur că Π 11 ≥ Π 12 si


Π 22 ≥ Π 21 .
Presupunem că negocierea se derulează de maniera următoare. Când:

Π 11 − Π 12 Π 22 − Π 21
< ,
Π 11 Π 22

trecerea de la E1 la E 2 reprezintă o pierdere relativă de profit mai slabă


pentru firma unu decât pentru firma doi. Se presupune în acest caz că firma
unu face o concesie propunând o nouă combinaţie E1′ = (Π 11
′ , Π 12
′ ) în care
′ < Π 11 şi Π ′21 > Π 21 .
profitul său s-a diminuat, adică, astfel că : Π 11
În cazul invers, se presupune că firma doi este aceea care face concesii
propunând o nouă combinaţie E 2′ care reduce propriul profit în raport cu
E 2 . Firma unu face o concesie când Π 11Π 21 < Π 12 Π 22 .
Este cazul reprezentat pe figura următoare în care au fost reprezentate
curbele de ecuaţie Π 1Π 2 ce sunt egale cu o valoare constantă care trec prin
E1 si prin E 2 . După propunerile iniţiale E1 si E 2 firma unu face o concesie

şi propune E1′ .
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

Π2

A1′ Π 1Π 2 =constant
E2
Π 22

E1′

C
Π 21
E1 B

D A

Π 12 Π 11 A2′ Π1

Figura
Descrierea procesului de negociere

Este clar că procesul de negociere va conduce progresiv la combinaţia


Eˆ = (Π
ˆ ,Π
11
ˆ ) pentru care produsul Π Π este maxim.
21 1 2

Soluţia propusă de Zenthen conduce deci la a reţine ca sfârşit al negocierii,


combinaţia (Π 1 , Π 2 ) care maximizează produsul Π1Π 2 în mulţimea
delimitată de curba A1′A2′ .

Acest rezultat de negociere corespunde unui punct al nucleului, adică la un

contract probabil diferit Ca : l-am notat cu N pe figura ......„Nucleului


duopolului”.
Oligopolul

Această soluţie cooperatistă este prezentată aici ca o consecinţă a unei


descrieri destul de exhaustive a manierei în care firmele fac concesii în
cursul negocierii, dar ea corespunde de fapt unui concept de echilibru
cooperativ pentru care poate fi dezvoltată o justificare axiomatică riguroasă.
Cu toate acestea există alte soluţii la problema de negociere şi asupra acestui
punct, raţionamentul teoretic nu oferă un răspuns indiscutabil.
Totuşi, oricare ar fi sfârşitul la care conduce negocierea, acesta apare
profund instabil.

Să presupunem că firmele se pun de acord asupra unui contract ( yˆ1 , yˆ 2 )


reprezentat prin punctul M pe figura următoare .
Oricare din cele două firme nu este interesată să respecte contractul convenit
cel puţin dacă gândeşte că partenerul va produce cantitatea prescrisă în
contract. Altfel spus, fiecare firmă va avea efectiv interesul să trişeze dacă
ea crede că partenerul se comportă onest.

y2
Funcţia de reacţie
a întreprinderii 1

A1
nucleu
y2 B’
Funcţia de
reacţie a
M întreprinderii 2
B
ŷ2

0 ŷ1 y1 A2 y1

Instabilitatea soluţiei cooperatiste


Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă

În punctul M firma unu crede că partenerul produce ŷ 2 care este prescris în


acord: prin definiţia funcţiei de reacţie, el va dori atunci să se situeze în
punctul B şi să producă ŷ1 . Un raţionament asemănător se aplică firmei doi:
dacă aceasta gândeşte că partenerul va respecta acordul şi va produce ŷ1 , ea
va avea interesul să trişeze şi să producă y2 în punctul B' .
Soluţia cooperatistă care rezultă din negociere este deci instabilă pentru că
partenerii nu au interesul să o respecte.
Cu toate acestea se poate imagina că, contractul se eşalonează pe mai multe
perioade şi că nerespectarea uneia din clauze în perioada t conduce la
vărsăminte bilaterale, adică penalităţi, în perioada t + 1. Acest tip de clauză
poate să contribuie la respectarea angajamentelor luate.