Analiza Microeconomica A Agentilor Economici in Conditii de Piata

1.
M onopolul
1.1 Comportamentul monopolurilor
Se spune că o întreprindere se află în poziţie de monopol dacă ea este

singura întreprindere ce oferă un anumit tip de bun. Este vorba de o situaţie
complet opusă cazului de concurenţă perfectă. Pe pieţele cu concurenţă
perfectă, ofertanţii şi consumatorii sunt în număr foarte mare şi nici unul
dintre ei nu este individual responsabil de determinarea preţului. În situaţie
de monopol întreprinderea este singura ce oferă un anumit bun şi ea este cea
care determină preţul la care se vinde produsul său. Se spune că este un
“furnizor de preţ” prin opoziţie cu agenţii care intervin pe pieţele cu
concurenţă perfectă care se numesc “beneficiari ai preţului”.
La o primă abordare există impresia că pieţele de monopol sunt străine de
noţiunea însăşi de concurenţă căci, prin definiţie, monopolul nu are rival.
Este un punct de vedere superficial. Mai întâi că monopolul trebuie să ţină
seama de reacţia clientelei sale la preţul practicat; un preţ prea ridicat
descurajează clientela şi aceasta se poate îndrepta către alte bunuri
substituibile bunului vândut de către monopol.
Analiza microeconomică a agenţilor în condiţii de piaţă
Astfel SNCFR care are monopolul transportului pe calea ferată, suferă

indirect concurenţa transportului rutier sau aerian. Dacă unii consumatori
consideră preţul biletului de tren prea mare, pot alege să utilizeze mijloacele
transportului rutier. Intensitatea acestei concurenţe indirecte corespunde deci
la sensibilitatea mai mare sau mai mică cu care cererea reacţionează la
variaţiile de preţ practicate de monopol.
Atunci când pentru bunul produs de monopol nu există un bun substituibil
foarte apropiat monopolul poate creşte într-o anumită măsură preţul de
vânzare al produselor sale fără ca clientela să se îndrepte masiv către alte
bunuri. Pe de altă parte dacă monopolul fixează preţuri prea ridicate şi dacă
există intrare liberă pe piaţă, alte întreprinderi pot decide să producă bunul
produs exclusiv de monopol şi astfel îşi va crea o concurenţă pe propria sa
piaţă.
Acest risc poate conduce monopolul să impună o anumită disciplină în
materie de preţ, astfel încât să evite ca această concurenţă potenţială să se
manifeste; ca atare o poziţie de monopol se poate de asemenea pierde.
1.2 Cauzele care generează situaţia de monopol
Dacă dispunem de informaţia necesară în materie de costuri şi cerere, în ce

condiţii ne-am astepta ca un sector de activitate particular să se organizeze
în formă concurenţială sau în monopol.
Răspunsul depinde de relaţia existentă între curba costului mediu şi curba
cererii.
Un factor fundamental este mărimea (dimensiunea) “scalei de eficienţa
minimă” (MES minimum efficient scale) adica nivelul de output care
minimizează costul mediu în comparaţie cu amploarea cererii.
Monopolul
In cele două figuri sunt reprezentate curbele de cost mediu şi cele ale cererii
pentru două bunuri.
In primul caz existenţa lor pe piaţă pentru nenumarate întreprinderi, fiecare
practicând un preţ apropiat de p * şi funcţionând pe baza unei scări relativ
mici. Pe a două piaţă o singura întreprindere poate să realizeze un preţ
pozitiv.
Ne asteptăm ca prima sa funcţioneze ca o piaţă în concurenţă perfectă, pe

când a doua ar trebui să funcţioneze ca un monopol.
Forma curbei costului mediu, care este ea însăşi determinată de tehnologie,
este deci o un factor important pentru a determina dacă o piaţă funcţionează
de o manieră concurenţială sau de monopol. Dacă MES (“minimum efficient
scale”) adică nivelul de output care minimizează costul mediu, este mică în
raport cu importanţa pieţei, ne asteptăm ca să prevaleze condiţiile de
concurenţă perfectă.
Să notăm că este vorba de un raţionament în termeni relativi ceea ce
contează este dimensiunea MES în raport cu mărimea pieţei. Noi nu putem
face mare lucru în ceea ce priveşte această scală care este determinată de
tehnologie, dar politica economică poate determina dimensiunea pieţei.
Dacă o piaţă decide să practice o politică concurenţială, internatională de
liber schimb, iar întreprinderile vor fi confruntate cu competiţia
internatională, aceste întreprinderi nu vor avea şanse să influenţeze preţurile.
Din contră, dacă se adoptă o politica comercială protecţionistă este clar că
vom avea de a face cu preţuri monopoliste. Dacă există monopol, acesta
este supus unor reglementării sau alte forme de intervenţie din partea
guvernului. Avem de a face în acest caz cu un monoipol public.
Controlul şi intervenţia asupra monopolurilor sunt mai eficiente când
monopolul este privat decât atunci când el este de stat. Există interdicţia de a
forma cartel.
Existenţa monopolurilor este generată de patru cauze importante:

1.2.1. Situaţiile de „monopol natural”;
1.2.2. Controlul unei resurse rare sau a unui brevet;
1.2.3. Poziţiile de monopol instituţional;
Monopolul
1.2.4. Mecanismele de concurenţă.

Să analizăm pe rând aceste cauze.
1.2.1 Situaţiile de „monopol natural”
Se spune că avem de-a face cu monopol natural pe o piaţă atunci când

pentru orice nivel de producţie, costul factorilor utilizaţi este minimal iar
producţia este realizată de o singură întreprindere.
O condiţie suficientă (dar nu necesară) pentru a avea o astfel de situaţie este
ca toate întreprinderile susceptibile de a produce bunul să aibă aceeaşi
tehnologie iar costul lor mediu pe termen lung să fie descrescător. Acest
caz este reprezentat în figura următoare.
cost costul mediu pe termen lung
E
F 2 întreprinderi
C B
1 întreprindere
O
D A
Când producţia
d itotală OA este realizată de o singură întreprindere,
costul unitar este egal cu AB iar costul total este egal cu suprafaţa OABC.
Dacă există de exemplu două întreprinderi şi acestea produc fiecare OD =
OA/2, costul unitar este egal cu ED pentru fiecare întreprindere şi costul
total al factorilor utilizaţi în ansamblul industriei va fi egal cu de două ori
suprafaţa dreptunghiului ODEF adică un nivel superior costului suportat de
întreprindrea unică.
În cazul unui monopol natural, grija eficacităţii va trebui să conducă la a nu
lăsa decât o singură întreprindere pe piaţă pentru că numai aceea va fi în
măsură să satisfacă cererea în mod mai eficace chiar decât în cazul în care
clienţii se repartizează între mai multe oferte.
Întreprinderile de transport colectiv şi sectorul de telecomunicaţii sunt
deseori considerate ca exemple tipice de monopol natural, cel puţin pentru
partea activităţilor lor ce privesc implantarea şi gestiunea reţelei de transport
sau telecomunicaţii; este evident un avantaj în a nu împărţi inutil reţelele de
transport pe calea ferată sau de transmisie telefonică cel puţin dacă acestea
nu sunt saturate.
1.2.2 Controlul unei resurse rare sau a unui brevet de fabricaţie
Controlul unei resurse rare sau a unui brevet de fabricaţie constituie a

doua origine posibilă a situaţiilor de monopol. Dacă o întreprindere
controlează în totalitate oferta unei materii prime indispensabilă producţiei
unui anumit bun, ea îşi asigură o poziţie de monopol pe piaţa acestui
bun(exemplu Gazprom – Rusia, Petrom- România).
De asemenea, o întrepridere se gaseşte temporar în situaţie de monopol
dacă dispune de un brevet ce-i asigură pe o anumită durată exclusivitatea
fabricării unui produs determinat. De exemplu, firma Microsoft prin
controlul pachetului Windows şi-a asigurat o poziţie de monopol pe piaţă.
Durata optimă a unui brevet a fost stabilită la 17 ani (de către W. Nordhaus,
Universitatea Yale, SUA). În această perioadă, deţinătorii unui brevet, au
monopol asupra invenşiei. Când brevetul expiră, toată lumea este liberă să
folosească tehnica conţinută în el. Firma Alcoa controla aprovizionartea cu
bauxită în S.U.A. înainte de cel de-al doilea război mondial
1.2.3 Poziţiile de monopol instituţional
Monopolurile îşi pot găsi deasemenea originea în protecţia acordată de către

puterea publică unei întreprinderi particulare. Se vorbeşte astfel de un
Monopolul
monopol particular. Această protecţie poate fi acordată direct prin lege, cum
este cazul în Franţa, de exemplu distribuţia gazului, electricităţii,
transportului feroviar.(Ca un paradox poate fi amintit valul de greve care a
avut loc în 2002 împotriva privatizării acestor sectoare).
Ea poate fi acordată indirect, de exemplu, izolând în totalitate piaţa
interioară de concurenţa străină printr-o protecţie vamală puternică. Totuşi,
această protecţie este bine să fie pe termen scurt.
1.2.4 Mecanismele de concurenţă
În sfârşit, legea concurenţei poate conduce ea însăşi la situaţii de monopol.

Schumpeter concepea capitalismul ca un proces permanent de “distrugere
creatoare”, unde inovatorii cei mai dinamici îşi asigură poziţii de monopol
temporar, eliminând firmele mai puţin eficace înainte a fi ele însele depăşite
de performanţele unor alţi întreprinzători.
Monopolurile pot rezulta însă şi din voinţa deliberată a unor întreprinderi de
a-şi elimina concurenţii de pe piaţă. Vorbim în acest caz de comportament
“prădalnic”. Astfel, o întreprindere de o mărime importantă poate fixa
preţuri inferioare costurilor unitare de pe o piaţă particulară, acceptând să
realizeze pierderi, dacă aceast comportament conduce întreprinderile
concurente să se retragă de pe o piaţă considerată ca fiind nerentabilă. De
acest război al preţurilor va beneficia întreprinderea care a micşorat preţul,
dacă câştigurile aduse de poziţia sa de monopol compensează pierderile
temporale necesare pentru eliminarea de pe piaţă a întreprinderile rivale.
Acest comportament a fost invocat în politicile antitrust americane, în
special cu ocazia condamnării de către Curtea Supremă a S.U.A în 1911, a
lui Standard Oil şi mai recent a lui A.T.T.
1.3 Curba cererii de monopol
După cum se cunoaşte, în cadrul modelului de piaţă cu concurenţă perfectă,

întreprinderile consideră preţul de vânzare al produselor lor ca fiind un
parametru impus de către piaţă iar ele iau decizii în ipoteza că toată
cantitatea produsă poate fi vândută. Această condiţie este verificată la
echilibrul pieţei, prin faptul că oferta totală este egală cu cererea totală.
În cazul monopolului există însă diferenţe. Monopolul este de fapt
confruntat singur cu mulţimea cererilor individuale, cererea adresată
acestuia confundându-se cu cererea totală de pe piaţă.
Să notăm cu D(p) această cerere totală. Ea este o funcţie descrescătoare de
preţul p al produsului fabricat de monopol. Relaţia între preţul p şi cantitatea
Y ce poate fi vândută se scrie deci: Y = D(p).
De asemenea, relaţia dintre preţul p şi cererea totală Y se poate exprima sub
forma:
p (Y ) = D −1 (Y ) ,
relaţie ce reprezintă funcţia inversă a funcţiei de cerere şi care defineşte
preţul maximal la care poate fi desfăcută pe piaţă cantitatea Y. Deoarece
D(p) este o funcţie descrescătoare, p(Y) este de asemenea o funcţie
descrescătoare.
Cererea unui produs de monopol este inelastică în raport cu preţurile
celorlalte produse, cu alte cuvinte, cererea produselor de monopol este puţin
influenţată de preţurile celorlalte produse, adică elasticitatea încrucişată a
cererii produsului în raport cu preţurile celorlalte produse este subunitară.
Produsul care este utilizat ca factor de producţie de către o singură firmă
pentru care elasticitatea încrucişată a ofertei de produs în raport cu
preţurile celorlalte produse este subunitară, se numeşte produs monopson.
Monopolul
Indicatori: venit total, marginal şi mediu

Funcţia de venit total VT(y) defineşte cifra de afaceri a monopolului
deoarece aceasta produce cantitatea y, ţinând cont de preţul la care această
producţie poate fi vândută.
Ca atare avem: VT(y) = p(y)y.
Analog, funcţia de venit marginal Vm ( y ) defineşte venitul suplimentar ce
rezultă din producţia unei unităţi suplimentare de bun. Presupunând că o
unitate de producţie poate fi identificată cu o variaţie infinitezimală, venitul
marginal este egal cu derivata lui VT(y) :
Vm ( y ) = VT ′( y )
de unde:
Vm ( y ) = p( y ) + p ′( y ) y .
Venitul mediu VM (Y ) reprezintă cifra de afaceri pe unitatea de produs:

VT ( y )
VM ( y ) = = p( y )
y
Se observă că funcţia VM ( y ) nu este altceva decât funcţia de cerere inversă

p(y).
Deoarece p′( y ) este negativă (p(y) fiind descrescătoare) avem:
Vm ( y ) < p( y ) = VM ( y )
Astfel, Vm ( y ) este întotdeauna inferior lui VM ( y ) , deci se poate spune că a

produce şi a vinde o unitate suplimentară, determină monopolul să accepte o
scădere a preţului.
Curbele venitului mediu şi ale venitului marginal sunt reprezentate în figura
următoare, curba venitului mediu identificându-se de fapt cu curba cererii
totale.
p(y)=VM(y)
Vm(y)
Curbele de venit mediu şi venit marginal
Această diferenţă între venitul mediu şi cel marginal deosebeşte

fundamental întreprinderea aflată în situaţie de monopol de întreprinderea
aflată în condiţii de concurenţă perfectă. Pentru ultima, o unitate produsă în
plus aduce un supliment al cifrei de afaceri egal cu ceea ce aduc în medie
unităţile produse până atunci (cunoscând preţul unitar impus de piaţă şi
independent de deciziile proprii ale întreprinderii).
Pentru întreprinderea în concurenţă perfectă nu există distincţie între cele
două mărimi. Pentru monopol, din contră, preţul la care producţia poate fi
vândută depinde de volumul acestei producţii şi a vinde mai mult duce în
mod necesar la a vinde mai ieftin. Aceasta este relaţia între preţul unitar şi
cantitatea vândută ce conduce la a distinge venitul marginal de cel mediu.
Monopolul
1.4 Echilibrul monopolului
Profitul monopolului Π este dat de diferenţa între venitul total VT(y) şi

costul total de producţie pe termen scurt sau lung, CT(y).
Π(y) = VT(y) - CT(y)
Ipoteza maximizării profitului presupune alegerea de către monopol a acelui
nivel de producţie ŷ care verifică condiţiile de ordinul întâi, adică anularea
derivatei de ordinul întâi a profitului
∏ ' ( yˆ ) = VT ' ( yˆ ) − CT ' ( yˆ ) = 0
ceea ce conduce la Vm ( yˆ ) = Cm ( yˆ ) .
Nivelul optim de producţie ales de monopol este deci caracterizat prin

egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal.
Condiţia de ordinul doi (care exprimă faptul că ŷ este producţia maximă)
este: ∏ '' ( yˆ ) = VT '' ( yˆ ) − CT '' ( yˆ ) < 0 ,

adică pentru valoarea optimă, rata de creştere a venitului marginal este
inferioară ratei de creştere a costului marginal.
Cum ∏ ( yˆ ) = VT ( yˆ ) − CT ( yˆ ) ,
VT ( yˆ ) = yˆp( yˆ )
şi CM ( yˆ ) = CT ( yˆ ) / yˆ
unde p( ŷ) este preţul unitar de vânzare iar CM ( yˆ ) este costul mediu, profitul
maximal Π( ŷ ) verifică relaţia: ∏( yˆ ) = yˆ ( p( yˆ ) − C M ( yˆ )) .
Să studiem monotonia costului mediu C M ( y )

⎛ CT ( y ) ⎞
′ y⎜⎜ CT ′( y ) − ⎟
′ ⎛ CT ( y ) ⎞ CT ′( y ) y − CT ( y ) ⎝ y ⎟⎠
CM ( y ) = ⎜⎜ ⎟⎟ = = =
⎝ y ⎠ y2 y2
Cm ( y) − CM ( y)
= pentru y > 0;
y
Dacă : C m ( y ) − C M ( y ) < 0, adică C m ( y ) < C M ( y ) ,
costul mediu C M ( y ) este funcţie descrescătoare pe intervalul pentru care

costul marginal este mai mic decât costul mediu.
Dacă : C m ( y ) − C M ( y ) = 0, adică C m ( y ) = C M ( y ) ,
costul marginal C m ( y ) intersectează C M ( y ) în minimul acesteia din urmă.
Dacă : C m ( y ) − C M ( y ) > 0, adică C m ( y ) > C M ( y ) ,
costul mediu C M ( y ) este funcţie crescătoare pe intervalul pentru care

costul marginal este superior costului mediu.
În figura următoare producţia optimă ŷ este definită ca intersecţia curbelor
de venit marginal şi cost marginal. Costul mediu pentru ŷ este deci egal cu
lungimea segmentului EB, iar preţul unitar p ( yˆ ) este egal cu lungimea
segmentului EC. Diferenţa p( yˆ ) − C M ( yˆ ) este egală cu lungimea

segmentului BC, iar profitul optimal este reprezentat de suprafaţa
dreptunghiului ABCD.
La echilibrul monopolului (în punctul ŷ ) avem:
C m ( yˆ ) = Vm ( yˆ ) = p( yˆ ) + p ' ( yˆ ) yˆ < p( yˆ ) .(deoarece
p ' ( yˆ ) < 0, p ( y ) funcţie descrescătoare)
∏( yˆ ) = yˆ ( p( yˆ ) − C M ( yˆ )) = AB( EC − EB)
Monopolul
preţ
Surplusul
consumatorul
Cm
CM
C
Surplusul D G VM=p(y)
intrepr., adică
profitul
monopolului. F
Suma celor două
este surplusul A
colectiv sau B Vm
H I
social.
E
ŷ y* y
Echilibrul monopolului
Pe figura de mai sus, diferenţa între preţ şi costul marginal este egal cu
lungimea segmentului FC. Volumul producţiei ŷ ales de monopol este deci
inferior celui ce corespunde egalităţii preţului cu costul marginal
(adică y * ).
Aceasta este o diferenţă fundamentală faţă de echilibrul unei pieţe cu
concurenţă perfectă care este caracterizată de egalitatea preţului cu costul
marginal pentru toate firmele participante pe piaţă.
Ecartul dintre preţ şi costul marginal care apare pe o piaţă de monopol
implică faptul că surplusul total nu este la nivelul său maxim posibil, contrar
cazului unei pieţe cu concurenţă perfectă.
În figura anterioară, la echilibrul ŷ , surplusul consumatorilor este egal cu

suprafaţa cuprinsă între curba cererii totale (adică curba venitului mediu) şi
segmentul DC. Surplusul întreprinderii, adică profitul monopolului este egal
cu suprafaţa dreptunghiului ABCD şi este de asemenea egal cu suprafaţa
HIFCD.
Surplusul colectiv care este suma celor două surplusuri. este redus cu un
total egal cu suprafaţa FGC în raport cu valoarea sa maximală atinsă
atunci când preţul este egal cu costul marginal (atunci când y = y * ).
Evident că dacă monopolul ar "mima" funcţionarea unei pieţe cu concurenţă
perfectă aliniindu-şi preţul său de vânzare la costul marginal, va fi condus să
producă y* şi să fixeze preţul p(y*)= Cm(y) realizând astfel un profit mai
mic, dar acest comportament va conduce la o creştere a surplusului
consumatorului care, în cele din urmă va realiza o creşterea surplusului
colectiv.
În consecinţă, comportamentul monopolului se caracterizează printr-un
ecart între preţ şi costul marginal, fiind însoţit şi de o reducere a
surplusului colectiv faţă de situaţia optimală în care preţul şi costul
marginal ar fi egale.
Se vorbeşte de un “malhtusianism”1 al monopolului pentru a califica acest
comportament al unei întreprinderi care îşi restrânge în mod voluntar
producţia în raport cu nivelul optimal pentru a beneficia de un preţ unitar
mai ridicat şi care să-i permită să realizeze un profit mai important.
1
Malthusianismul este o doctrină şi teorie revendicate din scrierile lui Robert
Malthus(“Essai sur la population, 1798”). Această teorie considera oportun să se limiteze
creşterea populaţiei prin limitarea voluntară a naşterilor în comparaţie cu aceea a
bogăţiilor, permiţând supravieţuirea şi satisfacerea tuturor nevoilor umane. Astfel,
procrearea nu era admisă dacă familia nu putea să-şi hrănească noii născuţi fără a afecta
satisfacerea propriilor nevoi. Prin extindere, prin malthusianism, putem vorbi de o
atitudine de restrângere voluntară a producţiei cu scopul de a evita ca aceasta să poată fi
vândută.
Monopolul
Pentru a caracteriza printr-o expresie analitică acest ecart, vom reveni la

egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal.
Vm ( yˆ ) = p( yˆ ) + p' ( yˆ ) yˆ = C m ( yˆ ) Se împarte cu p ( yˆ )
p ( yˆ ) − C m ( yˆ ) p ' ( yˆ ) yˆ
Aceasta duce în final la: =− .(La piaţa cu concurenţă
p ( yˆ ) p ( yˆ )
perfectă, ecartul între preţ şi costul marginal este zero, p( yˆ ) − C m ( yˆ ) = 0 )
Dar cum funcţia VM(y) = p(y), este inversa functiei de cerere D(p), vom
1
avea: p' ( y ) =
D' ( p ( y ))
p ' ( yˆ ) yˆ 1 1
de unde rezultă: = =
p ( yˆ ) D ' ( pˆ ) pˆ εd
D ( pˆ )
expresie în care pˆ = p( yˆ ) iar ε d reprezintă elasticitatea cererii în raport cu
preţul în cazul monopolului (cu ε d < 0). Notând Cˆ m = C m ( yˆ ) vom obţine:
pˆ − Cˆ m 1
=− d
pˆ ε
ceea ce înseamnă că la echilibrul monopolului ecartul relativ între preţ şi
costul marginal este egal cu inversul elasticităţii cererii (în valoare
absolută) în raport cu preţul.
Din relaţia de mai sus, putem exprima preţul optim astfel:
εd ˆ
pˆ = Cm
1+ ε d
şi deci p̂ este proporţional cu costul marginal Ĉ m , coeficientul de
proporţionalitate fiind cu atât mai mare cu cât cererea este mai puţin elastică
în raport cu preţul.
p ( yˆ ) − C m ( yˆ ) 1
Relaţia =− d
p ( yˆ ) ε
⎡ 1 ⎤
se mai poate scrie : p ( yˆ )⎢1 + d ⎥⎦ = C m ( yˆ ) ,
⎣ ε
dar ţinând cont de faptul că elasticitatea este negativă vom avea :
⎡ 1 ⎤
p ( yˆ )⎢1 − d ⎥ = C m ( yˆ ) .
⎢⎣ ε ⎥⎦
Elasticitatea cererii în raport cu preţul p, semnifică faptul că la o creştere a

preţului cu 1% cererea va scădea cu un anumit număr de procente, deci
este negativă. Acest fapt rezultă din forma funcţiei de cerere, a cărei pantă
este negativă.
Deci echilibrul monopolului este dat de perechea ( pˆ , yˆ ) care maximizează
profitul, adică acolo unde Vm ( yˆ ) = C m ( yˆ ) .
Cum C m ( y ) ≥ 0 , producerea unei unităţi suplimentare din bunul respectiv
atrage creşterea costului total, vom analiza în termenii elasticităţii

posibilitatea ca venitul marginal să fie egal cu costul marginal.
1 1
a) Dacă ε d ( yˆ ) < 1 ⇒ > 1 ⇒ 1- < 0 ⇒ Vm ( yˆ ) < 0 ,
ε d
( yˆ ) ε d
( yˆ )
iar egalitatea Vm ( yˆ ) = C m ( yˆ ) nu se poate realiza. Deci monopolul nu va
acţiona pe curba cererii, în porţiunea în care aceasta este inelastică.
1 1
b) Dacă ε d ( yˆ ) > 1 ⇒ < 1 ⇒ 1- >0
ε d
( yˆ ) ε d
( yˆ )
rezultă că există ŷ pentru care Vm ( yˆ ) = Cm ( yˆ ) şi deci monopolistul va
acţiona întotdeauna acolo unde cererea este elastică.
Monopolul
Determinarea gradului de monopolizare
Structurile de piaţă : concurenţa perfectă şi structura de monopol- reprezintă

două forme pure sau extremale. Structurile de piaţă reale se îndepărtează
însă de multe ori de aceste două extreme. Putem determina gradul în care
structurile reale se apropie sau se depărtează de cele două structuri
extremale cu ajutorul următorilor indicatori care măsoară gradul de
monopolizare al unei pieţe.
Indicatorul Lerner. Firmele maximizează profitul egalând costul marginal
cu venitul marginal, dar în timp ce în cazul structurii concurenţei perfecte
p=Vm, în cazul structurii de monopol, p > Vm = Cm. Deci, gradul în care
preţul se îndepărtează de costul marginal poate fi o măsură a puterii de
monopol a unei firme sau a gradului în care o structură de piaţă se apropie
de cea de monopol. Indicatorul Lerner se calculează cu formula:
p − Cm
L= (indicele de putere al monopolului)
p
Nivelul de concetrare al pieţei. Cel mai adesea nivelul de concetrare al
pieţei se determină prin:
- ponderea vânzărilor celei mai mari firme în totalul vânzărilor de pe
piaţa respectivă,
- ponderea vânzărilor celor mai mari patru firme din ramură în totalul
vânzărilor de pe piaţa respectivă.
Indicatorul Herfindall. Acesta se calculează cu formula:
n
H = ∑ Pi 2 , unde Pi 2 este ponderea firmei “i” în
i =1
totalul vânzărilor pe piaţa cu n firme. Cu cât sunt mai puţine firme pe piaţă
cu atât indicatorul Herfindall este mai mare şi el atinge valoarea 1 în cazul

monopolului pur.
Coeficientul elasticităţii încrucişate. În timp ce în cazul structurii
concurenţei perfecte produsele sunt perfect omogene şi deci se pot substitui
perfect, în cazul monopolului produsul este unic. Putem determina puterea
de monopol prin intermediul coeficientului elasticităţii încrucişate care ne
crează o imagine asupra gradului în care un bun poate fi substituit cu altul.
Cu cât coeficientul elasticităţii încrucişate este mai mare cu atât substituirea
este mai facila iar puterea de monopol este mai mică.
1.5 Exemplu
Să presupunem că funcţia de cerere inversă are o formă liniară:

p(y) = a - by, a > 0, b > 0
şi că pe termen scurt, funcţia de cost total este:
CT(y) = CF + cy2, c > 0 unde CF reprezintă costul fix.
Vom avea deci: VT ( y ) = p( y ) y = ay − by 2
Vm ( y ) = a − 2by
VT ( y )
VM ( y ) = = a − by = p( y )
y
Curbele de venit mediu şi venit marginal sunt reprezentate prin drepte având
ordonata egală cu a, iar pantele egale cu –b, respectiv –2b. Funcţiile de cost
marginal şi cost mediu vor fi:
C m ( y ) = 2cy
CF
C M ( y) = + cy .
y
Monopolul
Costul mediu este minim pentru y = CF / c valoare pentru care costul

mediu şi costul marginal sunt egale. În figura de mai jos poate fi urmărită
reprezentarea grafică a acestor mărimi.
Cm
C
D G CM
F
B
A
Vm VM
^
CF / c y a/2b a/b y
Profitul monopolului este maxim când C m ( y ) = Vm ( y )
deci când a − 2byˆ = 2cyˆ

a
de unde rezultă că: ŷ =
2(b + c )
a a(b + 2c )
iar p( y ) = a − by = a − b =
2(b + c ) 2(b + c )
Profitul optimal are expresia:
Π ( yˆ ) = VT ( yˆ ) − CT ( yˆ ) = p( yˆ ) yˆ − CF − cyˆ 2 =
a a2 a2
=a −b − CF − c =
2(b + c ) 4(b + c )
2
4(b + c )
2
a2 a 2b a 2c
= − − CF − =
2(b + c ) 4(b + c )2 4(b + c )
2
a2 a 2 (b + c ) a2 a2
− − CF = − − CF =
2(b + c ) 4(b + c )2 2(b + c ) 4(b + c )
a2 a2
= − CF ,Deci Π ( y ) =
ˆ − CF
4(b + c ) 4(b + c )
a2
Profitul este pozitiv dacă CF < , adică dacă costurile fixe nu sunt
4(b + c)
prea mari.
Această condiţie este verificată pe figura anterioară. În punctul de intersecţie
al curbelor venitului marginal şi costului marginal, costul mediu este
inferior preţului astfel încât profitul este pozitiv (valoarea profitului fiind
egală cu suprafaţa dreptunghiului ABCD). Surplusul total este maxim în
punctul G, producţia y* fiind definită de egalitatea dintre preţ (sau venit
mediu) şi costul marginal:
a
y* = .
2(b + c)
În tabelul de mai jos sunt trecute variaţiile diferitelor tipuri de surplus.
Surplusul Surplusul Surplusul
consumatorului întreprinderii colectiv
1) Monopol a 2b a2 a 2 (3b + 2c)
− CF − CF
y = ŷ 8(b + c) 2 4(b + c) 8(b + c) 2
2) Producţia a 2b a 2c a2
optimală
− CF − CF
2(b + 2c) 2 (b + 2c) 2 2(b + 2c) 2
y = y*
3) Variaţia − (3b + 4c)a 2 b 2 a 2b 2 − a 2b 2
surplusului 8(b + c) 2 (b + 2c) 2 4(b + c )(b + 2c ) 2 8(b + c ) 2 (b + 2c)
1) – 2)
Monopolul
Reducerea surplusului colectiv când se trece de la producţia optimală la

echilibrul monopolului apare în linia trei din tabel şi este egală cu suprafaţa
triunghiului FGC.
1.6 Influenţa taxelor asupra echilibrului în cazul monopolului
Vom analiza în continuare care este influenţa diferitelor tipuri de taxe

asupra echilibrului monopolului.
Se au în vedere următoarele notaţii:
• tc - taxa pe cantitate(pe unitatea de cantitate);
• t v - taxa pe valoare(pe unitatea de valoare);
• pD(y) – preţul cerut de monopolist (curba inversă a cererii);
• pS(y ) - preţul primit de monopolist.
Relaţia între preţul cerut de monopolist şi primit de monopolist se stabileşte
în funcţie de tipul taxei la care se apelează.
Astfel în cazul taxei pe cantitate:
p D ( y) = p S ( y) + tc ,
iar în cazul taxei pe valoare :

p D ( y) = p S ( y)(1 + v)
unde v este un coeficient aplicat lui p S ( y) , şi t v = vp s ( y ) , v=valoarea taxei
la un leu de preţ
Preţul cerut de monopolist trebuie să acopere pe lângă preţul propriu-zis şi
taxa pe cantitate /taxa pe valoare.
Problema de maximizare a profitului în acest caz se formulează astfel:
a) pentru taxa pe cantitate:
{ }
max Π ( y ) = max ( p S ( y ) y − C ( y ) dar pS(y)= p D ( y ) − t c
y
şi atunci avem, max Π ( y ) = max { ( p D ( y ) − t c ) y − C ( y )}

y
de unde valoarea optimală se obţine rezolvând condiţia de ordinul întâi.

Notând cu :
p D ( y) y = V ( y) .
Obţinem V ' ( yˆ ) − t c − C ' ( yˆ ) = 0
sau Vm ( yˆ ) = C m ( yˆ ) + t c , Vm ( ŷ) fiind venitul marginal iar ŷ este

producţia monopolistului când se aplică taxa pe cantitate.
În ipoteza unui cost marginal Cm(y) constant, Cm(y) = c, a unei taxe tc de
asemenea constantă şi a preţului de formă liniară p(y) = a - by obţinem
reprezentarea din figura următoare.
Ca urmare a taxei aplicate pe cantitate, cantitatea optimală oferită scade de
la y* la yc*, în timp ce preţul optim creşte de la p* la pc*. Deci vom avea:
a - 2byc* = c + tc
a − c − tc
de unde yc * =
2b
a−c
iar y* = .
2b
p
a
pc*
p* Cm + tc
Cm
Vm D=cerere
yc* y* a/2b a/b y

Monopolul
Rezultă că :
dyc * 1
=− ,
dt c 2b
adică, la o creştere cu o unitate a taxei pe cantitate vom avea o scădere a
ofertei de echilibru cu –1/2b unităţi, ceea ce induce un spor al preţului cu
1/2 unităţi deoarece:
⎛ a − c − tc ⎞
p ( y c *) = a − by c * = a − b⎜ ⎟
⎝ 2b ⎠
dp( y c *) ⎛ 1 ⎞ 1
= (−b)⎜ − ⎟ =
dt c ⎝ 2b ⎠ 2
unde pc*, yc* reprezintă preţul de echilibru, respectiv cantitatea optimală
după aplicarea taxei.
b) pentru taxa pe valoare din relaţia p D ( y ) = (1 + v) p S ( y ) avem:
p D ( y)
p S ( y) =
1+ v
sau
p D ( y)
max ∏ = max( p ( y ) y − C ( y )) = max(
S
y − C ( y ))
y 1+ v
.
Aplicând condiţiile de ordinul întâi rezultă:
1
V ' ( y) − C ' ( y) = 0
1+ v
unde V ( y) = p D ( y) y
V ' ( y v* ) = (1 + v )C ' ( y v* ) .,
yv* este producţia optimă a monopolului când se aplică taxa pe valoare.

Pentru a studia raportul în care se găsesc cele două taxe la nivelul întregii
producţii, facem ipoteza că yc* = yv* = y*, atunci, în cazul taxei pe
cantitate, este adevărată relaţia:
V′ (y*) = C′ (y*) + tc
iar în cazul taxei pe valoare
V′ (y*) = (1+v) C′ (y*)
adică C’(y*)+tc=(1+v)C’(y*)
tc
de unde rezultă că tc = vC ' ( y ) . ⇒ v =
C ( y* )
'
Dacă notăm cu: Tc - taxa totală pe cantitate, Tc = tcy, iar cu Tv - taxa totală pe
tc
valoare Tv = tvy = vpy = py obţinem următoarea relaţie între taxa
C ' ( y)
totală pe cantitate şi taxa totală pe valoare:
p
Tv = Tc .
C ' ( y)
Observaţii:
Taxele pe cantitate, respectiv pe valoare se stabilesc în funcţie de politica
economică urmărită. Dacă se doreşte o sporire sensibilă a producţiei atunci
se recurge la taxa pe cantitate, cu stabilirea unor valori reduse pe unitatea de
produs, pe măsura creşterii producţiei.
1.7 Echilibrul în cazul în care monopoliştii sunt legaţi în cascadă
Considerăm o piaţă formată din doi monopolişti M1 şi M2 fiecare producând

un bun distinct. Presupunem că bunul produs de M1 este utilizat în întregime
de M2 care îşi vinde produsul pe piaţa liberă.
Monopolul
Formulăm următoarele ipoteze(pentru simplificare):

a) Costul marginal al primului monopolist este constant
C m1 ( y1 ) = c1 de unde C(y1) =C 1y1
b) cantitatea produsă din bunul al doilea este dependentă numai de

consumul din bunul unu:
y2 = f(y1) ;
şi presupunem că această dependenţă este de forma:
y2 = 2y1 ;
c) fiecare monopolist urmăreşte maximizarea profitului său.
d) preţul monopolistului M1 este
p1(y1) = 2(a - 4by1)
e) preţul monopolistului M2 este considerat de formă liniară:
p2(y2) = a - by2.
Pentru monopolistul M2 obiectivul se concretizează în:
max ∏ 2 ( y 2 ) = p 2 ( y 2 ) y 2 − C ( y 2 )
y2
unde C ( y 2 ) = p1 ( y1 ) y1 rezultă din ipoteza făcută.
M2 Piaţa
M1 liberă
C ( y 2 ) = p1 ( y1 ) y1
y2 y
Vom avea: max ∏ 2 ( y 2 ) = p 2 ( y 2 ) y 2 − p1 ( y1 ) = (a − by 2 ) y 2 − p1 ( y1 ) 2 .
y2 2 2
Din condiţia de ordinul întâi rezultă:
∏ ′2 ( y 2 ) = 0
sau
Vm2 ( y 2 ) = C m2 ( y 2 )
de unde a-2by2-p1(y1)/2=0
2a − p1 ( y1 )
y2 * = .
4b
Din condiţia de ordinul doi avem
∏ ′2′ ( y 2* ) = −2b < 0
şi deci ∏ 2 ( y 2 ) admite maxim în
2a − p 1 ( y 1 )
y2* = .
4b
Pentru monopolistul M1 avem:
max ∏( y1 ) = p1 ( y1 ) y1 − c1 y1 .
y1
Dar ţinând seama de expresia preţului

p1(y1) = 2a - 4by2=2a – 8by1=2(a-4by1)
2a − p1 ( y1 )
rezultă y1* =
8b
max ∏( y1 ) = (2a − 8by1 ) y1 − c1 y1 .
y1
Din condiţia de ordinul întâi obţinem:

∏1′ ( y1∗ ) = 0
sau
Vm1 ( y1∗ ) = C m1 ( y1∗ )
2a − 16by1∗ = c1
rezultă
y1 * = (2a − c1 ) / 16b
Monopolul
Condiţia de ordinul doi conduce la:

∗
∏′′( y1 ) = −16b < 0
deci funcţia de profit ∏1 ( y1 ) admite un maxim în
2a − c1
y 2 * = 2 y1 * = .
8b
Cunoscând cantităţile optimale pentru fiecare din cei doi monopolişti pe
baza curbelor de cerere inversă se determină preţurile de echilibru
2a − c1 2a + c1
p1* = 2a − 8by1 = 2a − 8b = ;
16b 2
2a − c1 6a + c1
p 2 * = a − by 2 = a − b = .
8b 8
Pentru ca y1* şi y2* să existe este necesar ca c1 < 2a şi atunci
Π1 ( y ∗ ) = p1 ( y1* ) y1* − C1 y1* adică:
∗ 2a + c1 2a − c1 2a − c1 (2a − c1 ) 2
Π1 ( y ) = − c1 =
2 16b 16b 32b
∗ 6a + c1 2a − c1 2a + c1 2a − c1 (2a − c1 ) 2
Π2 ( y ) = − =
8 8b 2 16b 64b
.
Se poate observa că profitul monopolistului M2 este 1/2 din cel al
monopolistului M1.
În cazul în care Π 2 ar fi fost zero s-ar fi putut să apară următoarele două
situaţii:
- sau monopolistul M2 întrerupe activitatea punându-l şi pe M1 în
imposibilitatea de a mai continua activitatea din cauza lipsei de desfacere şi
drept urmare va avea aceeaşi soartă cu M2;
- sau M1 face concesii în ceea ce priveşte preţul la care îşi desface bunul
astfel încât să-şi poată continua activitatea şi să obţină profit.
1.8 Discriminarea preţurilor
S-a arătat că un monopol produce o cantitate de output ineficace pentru că el

îşi limiteaza output-ul la un nivel la care oamenii sunt dispuşi să plăteasca
un preţ superior costului său de producţie, pentru o cantitate suplimentară.
Monopolistul nu doreşte să producă o cantitate suplimentară pentru că
aceasta i-ar diminua preţul pe care-l obţine pentru întreaga sa producţie .
Dar dacă el ar putea vinde diferite unităţi de output la preţuri diferite,
situaţia ar fi alta. Când întreprinderea poate vinde diferite unităţi de output
la preţuri diferite, se vorbeşte de discriminare în termeni de preţ.
“A discrimina”, înseamnă a face distinctie între două sau mai multe lucruri2.
Discriminare mai are şi sensul de defavorizare. Aceasta poate fi pozitivă sau
negativă.
Este cazul unei întreprinderi ce practică nişte preţuri mai avantajoase pe
piaţa externă decât pe piaţa internă sau care acordă reduceri anumitor
categorii de clienţi.
Economiştii disting în general trei tipuri de discriminare în termeni de preţ:
Discriminarea de ordinul I corespunde unei situatii în care
monopolistul vinde diferite unităţi de output la preţuri diferite şi unde
aceste preţuri pot diferi de la o persoană la alta.
Se vorbeşte în aceată situaţie de o discriminare perfectă în termeni de preţ.
Discriminarea de ordinul II. Monopolistul vinde diferite unităţi de
output la preţuri diferite, dar toţi indivizii care cumpără o cantitate identică
2 Mic Dicţionar Enciclopedic,, Bucureşti, Editura Enciclopedică1976.

Monopolul
de bun plătesc acelaşi preţ. În alţi termeni, preţurile diferă conform cu

cantităţile cumpărate, dar nu conform indivizilor.
Reducerile acordate pentru cumpărături importante constituie un exemplu
pentru acest tip de practică.
Discriminarea de ordinul III corespunde unei situaţii în care
monopolistul vinde la preţuri diferite conform persoanei care cumpără dar
fiecare unitate de output vândută aceleaşi persoane (dintr-un grup) este
vândută la acelaşi preţ.
Exemplu: Tarifele preferenţiale pentru studenţi, persoanele în vârstă etc.
1.8.1 Discriminarea de ordinul I
In cazul discriminării de ordinul I sau discriminării perfecte, fiecare unitate

este vândută individului care-i atribuie valoarea cea mai ridicată şi la preţul
maxim pe care acest individ este dispus să-l plătească pentru această unitate.
Remarcăm că un monopolist care discriminează perfect în termeni de preţ
(gradul 1) trebuie să producă un nivel de output pentru care preţul este
egal costului marginal: dacă preţul este egal costului marginal aceasta ar
însemna că există o persoană dispusă să platească o sumă superioară
costului de producţie pentru o unitate suplimentară de output; în consecinţă,
de ce să nu producă aceasta unitate suplimentară şi să vândă acestei
persoane?
Discriminarea perfectă este un concept teoretic cum îi sugereaza chiar
numele.
Există foarte puţine exemple concrete de discriminare perfectă. Un exemplu,

cel mai apropiat ar putea fi un medic al unui mic oraş care ar practica pentru
pacienţii săi preţuri diferite pe baza capacităţii lor de a plăti.
1.8.2 Discriminarea de ordinul II
Se vorbeşte în acest caz de tarifare neliniară pentru că discriminarea de

ordinul II implică faptul că preţul pe unitatea de output nu este constant, ci
depinde de cantitatea cumpărată. Aceasta formă de discriminare este
frecvent utilizată în serviciile publice.
Exemplu preţul unitar al electricităţii depinde de cantitatea cumpărată. În
alte sectoare, se acordă uneori preţuri reduse pentru cumpărături importante.
Cum poate să decidă o întreprindere să practice un astfel de sistem de
preţuri neliniar? Problema este destul de complicată, dar un rezultat
interesant poate fi prezentat mai jos.
a) Să presupunem că un monopolist supus la un control încearcă să fixeze o
structură de preţ care maximizează surplusul total al consumatorilor
permiţând acoperirea costurilor. În acest caz, individul care cumpară
cantitatea cea mai importantă trebuie sa platească un preţ egal costului
marginal al ultimei unităţi pe care o cumpără.
Raţionamentul este următorul. Să presupunem din contră că acest
cumpărător cel mai important ar trebui să plăteasca un preţ p * superior
costului marginal şi că el cumpără y * unităţi de output. Sa examinăm acum

ceea ce s-ar întâmpla dacă am practica un preţ inferior pentru o unitate de
output cumparată în plus de y * , preţul acestei unităţi p ' fiind inferior
lui p * şi superior costului marginal.

Monopolul
Cumpărătorul va dobândi această unitate suplimentară pentru că preţul său

este de acum inferior şi nivelul său de utilitate va creşte în consecinţă.
In ceea ce-l priveşte pe vânzator, el vinde această unitate suplimentară la un
preţ superior costului marginal în aşa fel încât nivelul său de satisfacţie
creşte de asemenea.
Deoarece acest tip de ajustare poate să fie realizat atât timp cât preţul la
care este confruntat cumpărătorul cel mai important este superior costului
marginal, o structură de preţ eficace în sens Pareto implică în mod necesar
că acest cumpărător să plătească un preţ egal costului marginal.
Să remarcăm similitudinea acestui raţionament şi a celui utilizat pentru a
stabili că volumul de output al unui monopolist ordinar este ineficient în
sens Pareto. Demonstraţia este foarte asemănătoare: de îndată ce preţul
este superior costului marginal, este posibil de a creşte nivelul de satisfacţie
al tuturor părţilor.
b) Acelaşi tip de raţionament se aplică unui monopolist care-şi maximizează
profitul. El ar trebui să aleagă o structură de preţ în aşa fel încât
cumpărătorul cel mai important să plătească un “preţ marginal” egal costului
marginal. Monopolistul ar renunţa la profit dacă ar practica un preţ
superior pentru ultima unitate vândută, de fapt profiturile vor creşte în mod
necesar dacă el produce un output suplimentar şi-l vinde la un preţ inferior,
fără a modifica preferinţele pentru celelalte unităţi.
1.8.3 Discriminarea de ordinul III
Reamintim că aceasta înseamna că monopolistul practică preţuri diferite

pentru indivizii care cumpară, dar că fiecare unitate vândută unui grup dat
de cumpărători se vinde la acelaşi preţ. Este forma cea mai des întâlnită.
Exemplu: reduceri pentru studenţi, persoane în vârstă.

Cum determină monopolistul preţurile optimale pe care le practică pe
fiecare piaţă?
Să admitem că monopolistul este capabil să distingă două grupuri de
indivizi şi că poate să vândă un acelaşi produs la aceste două grupuri la
preţuri diferite.
Considerăm de asemenea că consumatorii nu pot să revândă bunul.
Fie p1 ( y1 ) , p 2 ( y 2 ) curbele de cerere inversă pentru cele două grupuri
C ( y1 + y 2 ) - costul de producţie al output-ului
Problema maximizării profitului revine la:
max {p1 ( y1 ) y1 + p 2 ( y 2 ) y 2 − C ( y1 + y 2 )}
δpi ( y i ) y i
− c( y1 + y 2 ) = 0; i = 1,2
δy i
Soluţia optimală trebuie să respecte:

Vm1 ( y1 ) = C m ( y1 + y 2 )
Vm 2 ( y 2 ) = C m ( y1 + y 2 )
Altfel spus, costul marginal de producţie al unei unităţii suplimentare de
output trebuie să fie egal cu venitul marginal de pe fiecare piaţă. Dacă
venitul marginal de pe piaţa 1 ar fi superior costului marginal, monopolistul
ar creşte output-ul de pe piaţa 1. Acelaşi raţionament s-ar aplica şi pe
piaţa 2.
Deoarece costul marginal este acelaşi pe ambele pieţe, evident că şi venitul
marginal trebuie să fie acelaşi pentru ambele pieţe.
Putem să utilizăm formula obţinută a venitului marginal în termenii
Monopolul
elasticiăţii pentru a scrie condiţiile de maximizare a profitului:

1
p1 ( y1 )[1 − d
] = C m ( y1 + y 2 )
| E ( y1 ) |
1
1
p 2 ( y 2 )[1 − d
] = C m ( y1 + y 2 )
| E ( y2 ) |
2
E id , i =1, 2 elasticitatea cererii pe cele două pieţe evaluate la nivelul output-
urilor care maximizează profitul

Să remarcăm acum că dacă: p1 > p 2 trebuie să avem:
1 1
1− d
< 1− d (pentru a păstra
| E ( y1 ) |
1 | E2 ( y2 ) |
egalitatea)
ceea ce implică:
1 1
d
> d
| E ( y1 ) | | E 2 ( y 2 ) |
1
sau
| E 2d ( y 2 ) |>| E1d ( y1 ) |
Piaţa cu preţul cel mai ridicat trebuie să aibă elasticitatea cererii cea mai
slabă. Este logic. O cerere elastică este o cerere sensibilă la preţ.
O întreprindere care va discrimina preţul va practica în consecinţă un preţ
scăzut pentru grupul care este sensibil la preţ şi un preţ ridicat pentru cel
care este insensibil la preţ. El maximizează în acest fel profitul total.
Un exemplu ilustrativ pentru acest tip de discriminare o constituie
reducerile pentru studenţi şi persoanele în vârstă (sunt mai sensibili la preţ
decât cumpărătorii mijlocii).
Condiţia :
V mi ( y i ) = C m ( y1 + y 2 ) , i = 1, 2
se mai scrie:
pi ( yˆ i ) + pi' ( yˆ i ) yˆ i = C m ( y1 + y 2 ) , i = 1, 2
şi care ne conduce la:
pˆ i − Cˆ m 1
=− d ,
pˆ i Ei
unde pˆ i = p i ( yˆ i ) iar Cˆ m = C m ( y1 + y 2 ) .
Ecartul relativ între preţ şi costul marginal este inversul elasticităţii cererii în
valoare absolută provenind de la clienţii aceluiaşi grup.
Acest ecart relativ se mai numeşte şi indicele de putere al monopolului
(indicele Lerner). El măsoară capacitatea monopolului de a impune un preţ
superior costului său marginal. Acest indice este cu atât mai mare (mai
puternic) cu cât elasticitatea cerere-preţ este mai slabă.
Acesta este un rezultat simplu a cărui interpretare este intuitivă. Cu cât
cererea este mai puţin elastică (sensibilă) la preţ cu atât monopolul va fi în
măsură să ridice preţul fără ca această cerere să fie descurajată.
1.8.4 Exemplu
Să presupunem că un monopol este confruntat pe două pieţe ale căror curbe

D1 ( p1 ) = 100 − p1
de cerere sunt:
D2 ( p 2 ) = 100 − 2 p 2
Să admitem că costul marginal este egal cu 20 unităţi. Dacă monopolistul
poate discrimina în termeni de preţ, ce preţ trebuie să practice pe fiecare
piaţă pentru a-şi maximiza profitul.
Monopolul
Calculăm funcţiile de cerere inversă:

p1 ( y1 ) = 100 − y1
y2
p 2 ( y 2 ) = 50 −
2
Egalitatea costului marginal şi a venitului marginal pe fiecare piaţă ne
conduce la:
V1 ( y1 ) = p1 ( y1 ) y1 = (100 − y1 ) y1 = 100 y1 − y12
V m1 ( y1 ) = 100 − 2 y1
y2 y 22
V 2 ( y 2 ) = p 2 ( y 2 ) y 2 = (50 − ) y 2 = 50 y 2 −
2 2
V m2 ( y 2 ) = 50 − y 2
100 − 2 y1 = 20
50 − y 2 = 20
Soluţiile sunt:
y1* = 40, y 2* = 30
Înlocuind în funcţiile de cerere inversă, obţinem preţurile p1* = 60, p 2* = 35

Profitul va fi Π ( y1 , y 2 ) = p1 ( y1 ) y1 + p 2 ( y 2 ) y 2 − C ( y1 , y 2 ) = 60 x 40+30 X
35 – C=
=3450-70 x 20=2050
Dacă monopolistul trebuie să practice acelaţi preţ pe fiecare piaţă, calculăm
mai întâi cererea totală:
D( p ) = D1 ( p1 ) + D2 ( p 2 ) = 200 − 3 p1 (însumare orizontală)
Curba cererii inverse este:

200 y
p( y ) = −
3 3
Condiţia de egalitate între venitul marginal şi costul marginal:
200 2
− y = 20
3 3
1
Care ne dă ca soluţie: y * = 70 şi p * = 43 iar profitul în acest caz va fi
3
Π ( y ) = p ( y * ) y * − C ( y ) ’=70 x 43,3 –C= 3031 – 70 x 20=1631
Un alt exemplu îl constituie discriminarea în termenii preţului în revistele
ştiinţifice din SUA..
1.9 Principiul tarifării la nivelul costului marginal
Considerăm un monopol public (întreprindere aflată în poziţia de monopol

care este controlată de stat) susceptibil de a produce mai multe tipuri de
bunuri şi să reţinem ca şi criteriu de bunăstare colectivă suma surplusurilor
totale care apar pe fiecare din aceste pieţe. Această ipoteză este discutabilă
căci ea revine la a da acceaşi importanţă surplusului fiecărui consumator şi
surplusului întreprinderii (profitul monopolului), preocupările de echitate
putând conduce puterea publică să dea o greutate mai mare avantajelor
unora sau altora.
Criteriul surplusului total neglijează acest aspect important al alegerilor
publice (aceluia de echitate) pentru a se concentra exclusiv asupra
preocupărilor de eficacitate. Chestiunea este aici deci de maximizare a
sumei avantajelor obţinute de agenţi fără a se preocupa pentru moment
asupra consecinţelor acestor decizii pe planul echităţii. Aceasta înseamnă
implicit că transferurile permit să se redistribuie venitul consumatorilor şi
Monopolul
profitul întreprinderii (fără a modifica alegerile acestor agenţi) în aşa fel

încât să se atingă repartizarea veniturilor dorite.
Principiile fundamentale care ar trebui să ghideze controlul monopolurilor
publice vor apărea fără îndoială mai clare. Ar trebui să fie abordată mai
întâi chestiunea eficacităţii (în sensul definit mai sus) presupunând că astfel
de transferuri permit să se răspundă preocupărilor de echitate.
Reţinând acest criteriu al maximizării sumei surplusului total, ne propunem
să definim politica tarifară optimală a unui monopol public.
Figura următoare aduce răspunsul la această întrebare.
preţ
Surplusul
consumatorului
Cm
CM
Surplusul intrepr., C
adică profitul D G
monopolului. Suma
VM=p(y)
celor două este
surplusul colectiv
sau social. F
A
B Vm
H I
E
ŷ y* y
Surplusul total pe o piaţă particulară este maxim în punctul G când preţul

este egal cu costul marginal, cantitatea produsă fiind egală cu cantitatea
cerută de consumatori.
Din această cauză, dacă monopolul public respectă următoarele 2 reguli

pentru fiecare tip de bun produs:
1) să fixeze un preţ egal costului marginal (Cm(y)) când producţia este y
2) să producă cantitatea cerută de consumatori
el va fi condus să producă cantitatea y∗ şi să fixeze un preţ p*=Cm(y∗) şi deci

să maximizeze surplusul total pentru fiecare bun. Suma surplusurilor va fi
deci la nivelul său maxim.
Această argumentare poate să fie reprezentată mai riguros scriind explicit
expresia surplusurilor totale. Să presupunem că monopolul public produce n
tipuri de bunuri, h=1,n. Fie ph preţul bunului h.
Să presupunem (pentru simplificare) că cererea din bunul h nu depinde
decât de preţul acestui bun.
Surplusul consumatorilor pe piaţa h este notat cu Sh şi se scrie:
yh
Sh = ∫p
0
h (q )dq − p h ( y h ) y h
yh – producţia de bun h vândută pe piaţă la un preţ ph(yh)

ph(q) – funcţia de cerere inversă
Monopolul
Preţ
Surplus (S)
ph
Preţ
Yh cantitate
yh
S h = ∫ p h (q )dq − p h ( y h ) y h
0
Suma surplusurilor consumatorilor, Ŝ , se scrie:

n yh
Sˆ = ∑ ( ∫ p h (q )dq − p h ( y h ) y h )
h =1 0
deoarece monopolul produce bunuri diferite (aici) se va scrie funcţia sa de

cost total sub forma:
CT = CT(y1,…,yn)
Această funcţie defineşte costul minimal de producţie când monopolul
produce yh unităţi de bun h cu h=1,…,n. Profitul monopolului notat cu Π
este egal cu diferenţa între suma veniturilor realizate pe fiecare din pieţe şi
costul total CT:
n
Π = ∑ p h ( y h ) y h − CT ( y1 ,..., y n )
h =1
Fie W = Ŝ + Π , surplusul colectiv adică suma surplusurilor consumatorilor şi

profitul monopolului:
n yh
W = ∑ ∫ p h (q )dq − CT ( y1 ,..., y n )
h =1 0
W apare aici ca o funcţie de n variabile: y1,…,yn. Maximizarea bunăstării

colective conduce la condiţiile de optim de ordinul I.
∂W *
( y1 ,..., y n* ) = 0 , h = 1,…,n
∂y h
Să ne reamintim că:
v( x)
∂
∂x u (∫x)
f ( y)dy = v( x)′ f (v( x)) − u( x)′ f (u( x))
şi deci:
y
∂ h
∂yh ∫0
ph (q)dq = ph ( yh ) , h = 1,…,n
Prin urmare, condiţiile de ordinul I ne conduc la:

∂CT *
ph ( yh* ) = ( y1 ,..., yn* ) , h = 1,…,n
∂yh
∂CT *
( y1 ,..., y n* ) este costul marginal al bunului h: acesta este exprimat ca
∂y h
derivata parţială a funcţiei de cost total în raport cu yh, deoarece
întreprinderea produce n tipuri de bunuri.
Aceste condiţii definesc regula tarifării optimale a monopolului: pentru
fiecare din bunurile produse, preţul este egal cu costul marginal de
producţie.
1.10 Exemplu: Tarifarea orelor de vârf
Principiul tarifării la nivelul costului marginal a avut numeroase aplicaţii

practice, în special în Franţa pentru tarifarea energiei electrice. În particular
el dă o justificare riguroasă modulaţiei orare a tarifelor pentru o cerere de
Monopolul
electricitate a cărui intensitate variază în cursul zilei. Acelaşi tip de analiză

poate fi dezvoltată de exemplu pentru tarifarea telecomunicaţiilor sau a
serviciilor de transport.
Să distingem consumurile de electricitate de zi (ore de vârf) şi de noapte şi
să presupunem că cererea totală (în KWh) este constantă pentru fiecare din
aceste perioade (presupunem egale ca durată – 12 ore). Electricitatea
corespunde aici la 2 bunuri economice distincte, după cum ea este furnizată
noaptea sau ziua.
Notăm:
Qj – cererea de electricitate de zi
Qn – cererea de electricitate de noapte
Presupunem că Qj şi Qn se exprimă în funcţie de:
⎧p j - preţ kilowatt oră de zi
⎨ .
⎩p n - preţ kilowatt oră de noapte
Se vor scrie funcţiile de cerere inversă:

pj = aj - bjQj
pn= an - bnQn
aj, bj, an, bn > 0 şi aj > an în aşa fel încât pentru un preţ p = pj = pn cererea de
zi este întotdeauna mai importantă decât cererea de noapte.
Qj
Qn
costul total de producţie anuală de electricitate depinde de producţia de zi

Qj, de producţia de noapte Qn şi de capacitatea maximală qM:
e
CTct(Qj,Qn,qM)=C(Qj+Qn)+dqM+
Qj
qM −
12
- C(Qj+Qn) – mulţimea cheltuielilor de funcţionare al centralelor în

regim „normal”
- dqM – costuri fixe
e
- - reprezintă „supracosturi” care devin din ce în ce mai
Qj
qM −
12
Qj
importante pe măsură ce cererea orară de vârf se apropie de
12
capacitatea maximală de producţie qM
Cum să se determine tarifarea orelor de vârf (de zi) / orelor de noapte?

Pentru fiecare perioadă, este convenabil de a fixa un preţ egal cu costul
marginal care, aici, va fi evaluat pe termen lung.
Funcţia de cost total pe termen lung se obţine determinând capacitatea orară
care minimizează costul total pentru valori determinate qj şi qn. Se
determină astfel o capacitate optimală q̂ M care nu depinde de producţia de
zi:
Qj e
q̂ M = +
12 d
şi aceasta permite să se calculeze costul total pe termen lung:

d
CTlt (q j , q n ) = (C + )Q j + CQn + 2 ed
12
Monopolul
tarifele optimale p *j şi p *n sunt definite de egalitatea preţului cu costul
marginal pe termen lung:

d
- pentru zi: p *j = C +
12
*
- pentru noapte: p n = C
Cererea de zi este atunci:
aj 1 d
Q *j = − (C + ) .
bj bj 12
Cererea de noapte:
an C
Q *n = − .
bn bn
Capacitatea de producţie optimală q̂ *M este definită de:
Q*j e
q̂ *M = +
12 d
adică:
aj 1 d e
q̂ *M = − (C + ) + .
12b j 12b j 12 d
Se constată că tariful optimal de zi p *j este superior celui de noapte p *n .
d
Diferenţa între acestea două este egală cu şi corespunde suplimentului de
12
cost de capacitate cauzat de producţia a 1KWh în plus în timpul orelor de

vârf.
În fapt, capacitatea optimală corespunde unei marje de producţie posibile
Qj e
q̂ M − care este egală cu oricare ar fi Qj.
12 d
A creşte producţia cu 1KWh în orele de vârf conduce deci la a creşte

d
capacitatea orară de 1/12 KWh şi implică un „supracost” egal cu . Acest
12
supracost este facturat utilizatorilor orelor de vârf.
1.11 Optimul de rangul II ( Ramsey-Boiteux)

sau a celui mai mic rău
Activităţile cu randamente la scară crescătoare sunt cazuri particulare de

monopol natural, iar monopolurile publice aparţin adesea acestei categorii.
În cazul unui monopol care produce un singur tip de bun, randamente
crescătoare la scară implică faptul că costul mediu pe termen lung este
descrescător. Există deci economii de scară şi costul marginal este
întotdeauna inferior costului mediu (raţionând pe termen lung).
Tarifarea optimală care egalizează preţul cu costul marginal conduce
atunci ineluctabil la un deficit al monopolului.
Acesta trebuie „umplut” prin subvenţii finanţate cel mai adesea prin
impozit. Subvenţiile vizând resorbirea deficitului monopolului public, nu
pot, cu toate acestea, să fie puse întotdeauna în aplicare, chiar dacă acest
deficit este justificat prin criteriul de optimalitate colectiv care reprezintă
tarifarea la nivelul costului marginal.
Subvenţiile de la monopolul public sunt adesea percepute ca nişte prime la o
gestiune puţin riguroasă şi din acest fapt acceptate prost de contribuabili.
Este deci puţin realist de a fundamenta tarifarea optimală a monopolurilor
publice pe un principiu putând conduce la un deficit sistematic al
întreprinderii.
Monopolul
Este raţiunea pentru care este adesea mai rezonabil de a presupune că

monopolul public este forţat să respecte o restricţie de echilibru bugetar:
finanţarea costurilor de producţie prin venituri cel puţin echivalente devine
atunci o restricţie cu care trebuie să fie luată în calcul pentru definirea
politicii tarifare.
Suntem conduşi atunci să definim o tarifare care maximizează surplusul
colectiv sub această restricţie adiţională care-l constituie echilibrul bugetar
al monopolului.
Este soluţia „celui mai mic rău”, de asemenea numită „optim de rangul II”
prin opoziţie cu tarifarea la nivelul costului marginal care apare ca un
„optim de rangul I”.
Pentru a reprezenta această situaţie, să examinăm cazul unui monopol public
care produce un bun unic în cantitatea y şi a cărui funcţie de cost se scrie:
CT(y) = CF + C(y)
CF – cost fix
C(y) – cost variabil
Costul marginal C este constant şi întotdeauna inferior costului mediu
CF
C+ . Dacă: p(y) desemnează funcţia de cerere inversă, tarifarea la
y
nivelul costului marginal conduce la producerea a y* cu p(y*)=C şi ea
implică un deficit egal cu costurile fixe, reprezentat prin suprafaţa ABCD.
D’ C’
A’ ⎛ CF ⎞
⎜⎜ + C − C ⎟⎟ y = CF
⎝ y ⎠
C’’
D
C
CM
A
B Cm=C
B’
VM(≠p(y))
y0 y y* y
Veniturile sunt egale costului de producţie când întreprinderea fixează un

tarif unitar egal costului mediu. El produce atunci y cu:
Cf
p( y ) = C + .
y
Pentru o producţie y0 vândută la preţul p(y0) limitele faţă de costul variabil
sunt egale cu (p(y0)-C)y0 adică suprafaţa AB′C ′D ′ .
Profitul total se obţine deducând costul fix din această sumă (suprafaţa
A ′C ′′C ′D ′ ). Surplusul colectiv este egal cu suprafaţa haşurată din care se
deduce costul fix CF. Este maxim când y0=y* (este principiul de tarifare la
costul marginal), dar restricţia de echilibru bugetară interzice să se
depăşească nivelul de producţie y . Această producţie y apare cu o soluţie
a celui mai mic rău, deoarece surplusul colectiv y atinge maximul său în
submulţimea [0, y ] a producţiilor compatibile cu echilibru bugetar al
întreprinderii.
Monopolul
În cazul unui monopol public producând mai multe bunuri, acest optim de
rangul II este mai delicat de caracterizat. Pentru a ajunge la acesta, să luăm
ca punct de plecare expresiile surplusului colectiv W şi a profitului Π
calculat mai înainte, adică:
n yh
W = ∑ ∫ p h (q )dq − CT ( y1 ,..., y n )
h =1 0
şi
n
Π = ∑ p h ( y h ) y h − CT ( y1 ,..., y n ) .
h =1
Optimul de rangul I I ( y 1 , y 2 ,..., y n ) maximizează surplusul colectiv W.

respectând restricţia de echilibru bugetar Π=0. Asociem un multiplicator
Lagrange acestei restricţii. Lagrangeanul acestei probleme se scrie:
L = W + λΠ
Condiţiile de optimalitate sunt:
∂L ( y1 , y2 ,..., yn )
=0 h = 1...n
∂yh
adică:
∂CT ( y1 , y2 ,..., yn ) ⎡ ∂CT ( y1 , y2 ,..., yn ) ⎤

ph ( y h ) − + λ ⎢ ph' ( yh ) yh + ph ( yh ) − ⎥=0
∂yh ⎣ ∂yh ⎦
Se obţine:
∂CT ( y1 , y2 ,..., yn )
ph ( yh ) −
λ ph ( yh ) yh
'
∂yh
=−
ph ( yh ) 1 + λ ph ( yh )
Pentru h=1,...,n , punem
∂CT ( y1 , y2 ,..., yn ) p (y )
Cmh = şi Ehd = ' h h
∂yh ph ( yh ) yh
Cmh reprezintă costul marginal al bunului h evaluat la optimul de
ordinul II ( y1 , y2 ,..., yn ) . Ehd este egal cu elasticitatea preţ (directă) a cererii
din bunul h.
Se obţine în final:
ph ( yh ) − Cmh λ
=− h = 1,..., n
ph ( yh ) (1 + λ ) Ehd
La optimul de ordinul II pentru fiecare bun produs de monopol,

ecarturile relative între preţ şi costurile marginale sunt invers proporţionale
elasticităţilor preţ ale cererii.
Această regulă este numită regula lui Ramsey-Boiteux, după
numele economiştilor care au pus-o în evidenţă în contexte diferite.
Ea reaminteşte propietatea care caracterizează deciziile optimale
ale unui monopol care-şi maximizează profitul.
Monopolul
Am arătat de fapt că ecarturile relative între preţ şi costurile

marginale sunt egale în acest caz cu inversul elasticităţii preţ
corespunzătoare.
Regula lui Ramsey-Boiteux ne spune că monopolul public grijuliu
cu interesul general (aici cu maximizarea surplusului colectiv) dar restrâns
de o restricţie de echilibru general, trebuie de asemenea să fixeze ecarturi
între preţ şi costuri marginale care sunt cu atât mai mari cu cât cererea este
mai puţin elastică.
Mărimea ecarturilor între preţ şi costurile marginale trebuie aleasă în
aşa fel încât veniturile să fie egale cu costul total de producţie: o valoare
particulară a lui λ corespunde acestei situaţii.
1.12 Exemplu
Considerăm un monopol care produce 2 bunuri ale căror funcţii de cerere

sunt:
y1 = 100 p1−2 , y2 = 100 p2−3
Elasticităţile preţ sunt egale cu –2 şi –3. Presupunem că funcţia de cost
total se scrie:
CT = y1 + y2 + 20
Costurile marginale sunt deci constante şi egale cu 1 pentru fiecare bun.
Costurile fixe sunt egale cu 20.
Tabelul următor prezintă rezultatele, distingându-se optimul de rang I
(adică tarifarea la costul marginal) de optimul de rang II (preţ Ramsey-
Boiteux) şi soluţia care maximizează profitul monopolului prin egalitatea
venitului marginal cu costul marginal pentru fiecare bun.
Surplusul Surplu Surplu

consumatorul s s
p1 p2 y1 y2
ui întrepr colecti
bun1 bun2 indere v
Optimul de rang
I
1 1 100 100 100 50 -20 130
(preţ = cost
marginal)
Optimul de rang
II
1,166 1,105 73,53 74,12 85,75 40,95 0 126,7
(preţ Ramsey-
Boiteux)
Maximizarea
profitului
(venit 2 1,5 25 29,63 50 22,22 19,82 92,04
marginal=cost
marginal)
Comparaţie a optimurilor de rang I şi II şi a soluţiei profitului maxim
Surplusul colectiv este la nivelul său maxim la optimul de rang I dar

el conduce la un deficit al monopolului egal costurilor fixe. În partea opusă,
maximizarea profitului monopolului conduce la un profit pozitiv egal cu
19,82 dar o reducere netă a surplusului colectiv care se reduce de la 130 la
92,04. Optimul de rang II corespunde unei soluţii mai puţin rea : veniturile
echilibrează costurile iar surplusul colectiv atinge valoarea de 126,7.
Cererea de bun 2 fiind mai elastică decât cea a bunului 1, ecartul între
preţul Ramsey-Boiteux şi costul marginal este mai mare pentru bunul 1
decât pentru bunul 2 (p1=1,166 şi p2=1,105).
Monopolul
1.13 Monopolul bilateral
Se spune că există un monopol bilateral pe o piaţă dacă există un unic

cumpărător şi un unic vânzător.
Un exemplu ar putea fi pe piaţa muncii când un sindicat al muncitorilor şi
un sindicat patronal reprezintă unul interesele mulţimii de salariaţi iar
celălalt interesele mulţimii de întreprinderi.
În situaţie de monopol bilateral vânzătorul şi cumpărătorul trebuie să
încheie un contract ce stabileşte pe de o parte cantitatea de bun sau de factor
schimbat şi preţul la care se realizează această tranzacţie.
Astfel pe piaţa muncii negocierile între sindicatele muncitorilor şi patronat
trebuie să conducă la definirea ratei de salarizare şi la decizii în materie de
angajări şi concedieri.
Pe o piaţă de bunuri sau servicii, cumpărătorul şi vânzătorul trebuie
deasemenea să cadă la înţelegere asupra unui preţ şi a unei cantităţi.
În această negociere, fiecare parte doreşte să obţină condiţiile cele mai
avantajoase pentru el iar rezultatul final va depinde de capacitatea fiecărui
participant la negociere de a-şi impune punctul de vedere.
Două tipuri de condiţii caracterizează mulţimea contractelor ce pot conduce
la o situaţie de monopol bilateral.
1. Se poate accepta ideea că negocierea va conduce la un contract care
va ameliora satisfacţia (profitul) unuia fără a-l diminua pe al
celuilalt, adică conduce la un contract pentru care nu există alte
condiţii de schimb mutual avantajoase.
2. Contractul trebuie să fie realizat astfel încât cumpărătorul şi
vânzătorul să fie efectiv interesaţi în a realiza tranzacţia (pentru
cantitatea ce urmeaza a fi schimbată, preţul nu trebuie să fie prea
ridicat, pentru a nu-l descuraja pe pe cumparator dar nici prea scăzut

pentru a nu-l descuraja pe vânzător.) Deci contractul, se zice că, este
raţional.
Aceste condiţii definesc o mulţime a contractelor posibile şi nu definesc în
mod unic contractul.
În cazul monopolului bilateral se pune problema de a se întocmi un contract
prin care să se specifice cantitatea ce urmează a fi schimbată şi preţul de
vânzare şi ea poate fi rezolvată în mod cooperativ sau necooperativ.
Fie:
- C1(y1) costul de producţie al vânzătorului (monopolul).
- V2(y1) venitul cumpărătorului(monopsonului).
- ∏1 ( y1 ) = p1 y1 − C1 ( y1 ) profitul monopolului;
- ∏ 2 ( y1 ) = V2 ( y1 ) − p1 y1 profitul monopsonului.
Echilibru necooperativ
Monopsonul stabileşte cantitatea y1, iar monopolul preţul p1.
Monopsonul ia preţul p1 fixat de monopol şi cumpără o cantitate y1 astfel
încât
p1 = V2′ ( y1 ) ( costul marginal egal cu venitul marginal).
Vom alege y1 = 0 dacă p1 > V2′ ( y1 )
Există două situaţii posibile:

a) Monopolul consideră oferta y1 fixată de monopson şi va stabili cel mai
mare preţ posibil. Preţul fiind prea mare, firma monopson va anula
Monopolul
comanda. Singurul echilibru necooperativ în acest caz este y1 = 0, şi p1

> V2′ ( y)
b) Monopolul nu este mulţumit să nu vândă şi deci doreşte să înlăture

situaţia y1 = 0. El va presupune că monopsonul va cumpăra o cantitate ce
va maximiza profitul, deci satisface condiţia de maximizare a profitului
p1 = V2′ ( y1 ) şi va stabili un preţ ca să-şi maximizeze profitul său.
max Π ( y1 ) = V2 ' ( y1 ) ⋅ y1 − C1 ( y1 )
y1
Condiţia de ordinul întâi de optim este:

V2 ' ' ( y1 ) ⋅ y1 + V2 ' ( y1 ) − C1 ' ( y1 ) = 0 .
Condiţia de ordinul doi este:

C1 ' ' ( y1 ) − y1 V2 ' ' ' ( y1 ) − 2V2 ' ' ( y1 ) < 0 .
Am presupus C1 ' ' ( y1 ) > 0 adică costul marginal este crescător;
V2 ' ' ( y1 ) < 0 curba venitului admite un maxim şi venitul marginal este
descrescător.
V2 ' ' ' ( y1 ) > 0 - curba venitului marginal admite un minim.
Condiţia de ordinul doi este satisfăcută dacă:
C1 ' ' ( y1 ) + V2 ' ' ( y1 ) < y1 V2 ' ' ' ( y1 ) .
Din condiţia de ordinul unu se determină y1, iar p1 se determină din relaţia
p1 = V2 ' ( y1 ) care este funcţia de cerere pentru monopolist.
Monopsonul însă, nu se comportă conform aşteptărilor monopolistului

întrucât va presupune că dacă va cumpăra mai puţin decât y1 monopolul îşi
va reduce preţul. În ambele cazuri firmele vor câştiga mai puţin decât
câştigul optim.
Echilibrul cooperativ presupune că va exista un avantaj dacă se va ajunge la

o înţelegere privind mărimea cuplului (y1, p1).
În acest scop trebuiesc stabilite o serie de reguli care să respecte următoarele
condiţii:
• să ducă la o valoare a profitului monopolului cel mult egală cu minusul
costului fix C1 = - CF pentru care firma de monopol produce un nivel de
producţie y1 = 0 şi dă faliment;
• să ducă la o valoare a profitului ∏ 2 pentru monopolist cel puţin egală
cu V2(0), adică în cazul în care nu ar folosi y1 ca factor de producţie;
• monopolul să maximizeze profitul:
⎧ max ∏ 2 ( y 2 )
⎨
⎩∏ 2 ( y1 ) ≥ ∏ 2 (0) − V2 (0)
• monopsonul să-şi maximizeze profitul:
⎧ max ∏ 2 ( y1 )
⎨
⎩∏ 2 ( y1 ) ≥ ∏1 (0) = −CF
Condiţia a treia ne conduce la funcţia Lagrange:
L(⋅) = (p1 y1 − C1 ( y1 )) + α{V2 ( y1 ) − p1 y1 − V2 (0)}.
Presununem y1 ≠ 0 .
∂L
= y 1 − αy 1 = 0 ⇒ α = 1
∂p1
Monopolul
∂L
= p1 − C1 ' ( y1 ) + αV2 ' ( y1 ) − αp1 = 0 ⇒ C1m ( y1 ) = Vm 2 ( y1 )
∂y1
∂L
= V2 ( y1 ) − p1 y1 − V2 (0) = 0
∂α
Observăm că costul marginal al monopolului este egal cu venitul marginal

al monopsonului. Rezultă:
V2 ( y1*) − V2 (0)
≥ p1 * .
y1 *
Condiţia a patra permite construirea funcţiei Lagrangean:
L(⋅) = (V2 ( y1 ) − p1 y1 ) + α{p1 y1 − C1 ( y1 ) − ∏1 (0)}.
Condiţiile necesare de optim sunt:
∂L
= − y 1 + αy 1 = 0 ⇒ α = 1
∂p1
∂L
= V2′ ( y1 ) − p1 + αp1 − αC1 ' ( y1 ) = 0 pentru α =1
∂y1
⇒ V2′ ( y1 ) = C1 ' ( y1 )
∂L
= p 1 y 1 − C 1 ( y 1 ) − ∏ 1 ( 0) = 0 .
∂α
C1 ( y1 *) − CF
Pentru y1 = y1 * ⇒ ≤ p1 * .
y1 *
Inegalitatea provine din înmulţirea cu -1 şi din formularea restricţiei
problemei sub formă de inegalitate.
Observăm că în timp ce soluţia y1* este unică, soluţia p1* nu este unică.
Înţelegerea între cele două firme va consta în alegerea cantităţii y1* şi a

intervalului de variaţie a preţului.
C1 ( y1 *) − CF1 V ( y *) − V2 (0) −
p1 = ≤ p1 * ≤ 2 1 = p1
y1 * y1 *
Mulţimea perechilor posibile ( y1 *, p1 * / p ∈ [p1 , p1 ]) constituie nucleul

monopolului bilateral. În cadrul nucleului interesele firmelor sunt strict
opuse, deoarece monopolul doreşte un preţ mai mare aproape de p1 iar
monopsonul un preţ mai mic aproape de p1. Interesele divergente pot
distruge înţelegerea, revenind la echilibru necooperativ, şi deci la piederi
pentru ambii parteneri.
2. C oncurenţa monopolistică
Se spune că o piaţă este în concurenţă monopolistă, dacă ea conţine un

număr de vânzători ale căror produse sunt diferenţiate.
Conceptul de bază ce defineşte ′′concurenţa monopolistă′′ este cel de
′′diferenţiere a produselor′′, noţiune introdusă de Chamberlin. Ideea lui
fundamentală este aceea că pe numeroase pieţe, firmele vând produse ce
sunt substituibile fără a fi perfect omogene.
De fapt dacă materiile prime sau produsele semi-fabricate sunt deseori
omogene şi standardizate, nu este acelasi lucru pentru produsele
manufacturiere care pot răspunde la necesităţi identice dar se prezintă
deseori într-o varietate mare.
Diferenţele pot proveni fie din calitatea intrinsecă a produsului, fie din
condiţiile în care acesta este vândut (importanţa circuitului comercial,
cheltuielile de publicitate, calitatea etc.)
Prin definiţie, întreprinderile prezente pe o piaţa cu concurenţă monopolistă
formează o industrie si în ipoteza diferenţierii produsului, fiecare
întreprindere a unei industrii va dispune de o clientelă care îi este proprie,
adică o mulţime de consumatori care ţin cont de preţurile şi caracteristicile
produsului, manifestând o preferinţă pentru aceste produse.
′′Concurenţa monopolistă′′ apare astfel ca o noţiune intermediară între
concurenţa perfectă şi monopol.Ca şi pe o piaţă cu concurenţă perfectă,
concurenţa monopolistă este caracterizată de un număr mare de vânzători.
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă
De altfel, în concurenţa perfectă, produsele schimbate sunt banalizate şi

standardizate şi în consecinţă identitatea vânzătorului nu contează.
O piaţă cu concurenţă perfectă corespunde unei confruntări în totalitate
anonimă a mulţimii cumpărătorilor şi a mulţimii vânzătorilor.
Pe o piaţă cu concurenţă monopolistă nu mai este aşa pentru că cumpărătorii
îşi manifestă o perferinţă mai accentuată sau mai puţin accentuată pentru
varietatea vândută de o anumită întreprindere. Fiecare vânzător dispune de o
anumită informaţie privind determinarea preţului produselor sale, este ceea
ce apropie concurenţa monopolistă de o piaţă de monopol.
Ca şi monopolul, întreprinderea în concurenţă monopolistă va trebui să ţină

cont de relaţia dinter preţul produselor pe care le comercializează şi cererea
ce îi este adresată.
Spre deosebire de o piaţă de monopol unde se presupune că produsul nu are
un substituient apropiat, o piaţă cu concurenţă monopolistă reuneşte
întreprinderile ce produc bunuri substituibile unele altora.
Astfel, de exemplu firma Moulinex este singura întreprindere care vinde
cuptoare cu microunde marca Moulinex şi din acest puncte de vedere este în
poziţie de monopol.
Totodată, pe piaţa cuptoarelor cu microunde, Moulinex este concurată de
Siemens, Toshiba şi alţii care vând produse similare.
De asemenea, Salamander este singura care vinde încălţăminte cu marca
Salamander, dar acestea intră direct în concurenţa cu cele fabricate de Bally,
Jourdan etc.
Din această cauză curba cererii unei întreprinderi (cererea adresată
acesteia în funcţie de preţ) depinde într-o manieră foarte directă de numărul
de concurenţi şi preţurile fixate de aceştia.
Concurenţa monopolistică
Pe de altă parte, diferenţele produselor explică faptul că fiecare

întreprindere poate avea tarife proprii, iar curba cererii se modifică dacă
apar noi concurenţi sau îşi modifică preţurile proprii.
În rezumat, concurenţa monopolistă se apropie de concurenţa perfectă
prin numărul mare de vânzători, dar se diferenţiază de aceasta prin
preferinţele puternice sau mai puţin pentru varietatea vândută a unei
întreprinderi sau alta.
Concurenţa monopolistă se apropie şi de monopol căci vânzătorii decid
preţul la care îşi vând produsele ţinând cont de relaţia dintre preţ şi cererea
care le este adresată.
Se distinge de aceasta prin aceea că pentru fiecare firmă există concurenţi
ce produc bunuri substituibile propriei sale producţii.
2.1 Curbele de cerere
În concurenţa monopolistă se disting două curbe. Pentru simplificarea

raţionamentului, vom considera o industrie unde N întreprinderi produc
bunuri cu mărci diferite dar cu calităţi identice, astfel încât se poate
presupune că la preţuri egale, clientela se repartizează uniform între
întreprinderi.
(Vom aborda mai târziu cazul în care alegerea se face ţinând cont de
calitatea produsului.)
Presupunem o situaţie în care fiecare întreprindere are un preţ unitar p 0 ,
acelaşi , prin ipoteză pentru toţi vânzătorii.
O primă curbă a cererii, defineşte cererea care se adresează unei
întreprinderi particulare, dacă aceasta îşi modifică preţul în raport cu
nivelul p 0 în vigoare, în timp ce ceilalţi menţin un nivel al preţului
neschimbat (curba d de pe figură).

În situaţia iniţială, toate întreprinderile au fixat un preţ p 0 şi o cantitate y 0 .
Dacă întreprinderea în cauză determină un preţ p1 < p 0 , concurenţii săi
menţinând preţul iniţial p 0 , ea este în măsură să vândă o cantitate y1 ' , cu
y1 ' < y 0 .(Vezi figura următoare)
p2
p0 A
p1 d
D
y 2' y2 y0 y1 y 1' y
O a doua curbă defineşte cererea care se adresează întreprinderii, dacă toţi

concurenţii îşi modifică simultan preţul în aceeaşi proporţie. Această curbă
de cerere este notata cu D.
Astfel, plecând întotdeauna de la situaţia de referinţă A, în care fiecare
întreprindere vinde y 0 la preţul p 0 , dacă toate întreprinderile îşi reduc
preţul de la p 0 la p1 , întreprinderea, ca şi concurenţii săi va fi în măsură să
vândă cantitatea y1 .
Am presupus că cumpărătorii se repartizează uniform între vânzători, dacă
aceştia practică acelaşi preţ.
Notăm cu Y(p) cererea totală a industriei, în cazul în care toate

întreprinderile practică acelaşi preţ unitar p.
Y ( p)
Cererea adresată fiecărei întreprinderi va fi deci Y(p)/N. Relaţia y =
N
reprezintă curba D.
Ipoteza fundamentală este aici că panta curbei d este mai mică în valoare
absolută decât panta lui D şi deci în punctul A elasticitatea directă cerere-
preţ a întreprinderii este mai mare dacă se evaluează cu curba d decât dacă
se evaluează cu curba D.
De ce această ipoteză ? Deoarece întreprinderea considerată este singura
care reduce preţul, producţia sa va creşte deoarece cererea va fi mai mare (o
parte din clienţii altor întreprinderi se vor adresa acesteea).
Această creştere a cererii nu va exista dacă toate întreprinderile îşi vor
reduce preţul de la p 0 la p1 .
Un raţionament simetric explică de ce ca urmare a unei creşteri de preţ de la
p 0 la p 2 , reducerea cererii care este adresată unei întreprinderi este cu atât
mai importantă, în cazul în care este singura care a majorat preţul, decât în
cazul în care a avut loc o majorare a preţului la nivelul întregii industrii.
În primul caz, cererea scade de la y 0 la y 2 ' iar în al doilea caz trece de la
y 0 la y 2 .
2.2 Echilibrul pe piaţa monopolistă
2.2.1 Echilibrul pe termen scurt
Pe termen scurt se consideră că industria conţine un număr fix de

întreprinderi N. Fiecare întreprindere îşi fixează preţul unitar pentru produse
ţinând cont de deciziile mulţimii concurenţilor săi.
Vom presupune că o întreprindere care modifică preţul de vânzare al
produselor sale nu este conştientă de eventualele schimbări de preţ pe care
celelalte întreprinderi le pot decide simultan.
Se presupune că avem o firmă care-şi schimbă preţul în timp ce concurenţii
săi şi-l menţin pe-al lor neschimbat.
În această ipoteză vom spune că există un echilibru al pieţei dacă nici o
întreprindere nu doreşte să-şi modifice preţul său de vânzare ţinând cont
de obiectivul său care este de a realiza un profit cat mai mare.
Cel mai comod este de a construi acest echilibru ca limită a unui proces de
ajustare în care întreprinderile îşi modifică periodic preţurile lor proprii.
Notăm cu 0, 1, 2, ...perioadele de timp şi plecăm de la o situaţie iniţială,
unde în perioada ’’0’’ toate întreprinderile au optat pentru acelaşi preţ
unitar p 0 .
Fiecare dintre ele vinde cantitatea y 0 definită prin curba D.
Prin punctul A1 de coordonate ( y0 , p0 ) , trece o curbă d1 care reprezintă

cererea ce i se adresează unei întreprinderi oarecare (o vom numi
întreprindere reprezentativă), în funcţie de preţul său, în ipoteza că celelalte
întreprinderi îşi menţin un preţ constant şi egal cu p 0 .
Unei curbe de cerere d1 îi corespunde o curba de venit marginal Vm1 ce

defineşte suplimentul de venit al întreprinderii reprezentative, daca aceasta
vinde o unitate în plus, modificând preţul său, celelalte preţuri ale firmelor
rămânând constante (egale cu p 0 ).
Curba Vm1 este întotdeauna situată sub d1 ce reprezintă aici venitul mediu al
întreprinderii reprezentative dacă ea este singura care-şi modifică preţul.
În perioada 1, întreprinderea reprezentativă trebuie să-şi determine preţul.
Ea va raţiona ca un monopol. Deoarece ea gândeşte că concurenţii îşi vor
menţine preţul la p 0 ⇒curbele d1 şi Vm1 sunt curbele venitului mediu şi
marginal pe care le ia în considerare.

Curba costului marginal C m este presupusă a fi aceeaşi pentru toate
întreprinderile industriei.
Pentru întreprinderea reprezentativă, care doreşte să-şi maximizeze profitul,
va egala venitul marginal cu costul marginal, aşa cum face monopolul.
Acest lucrul va conduce la a realiza o producţie y1' şi un preţ p1 (conform
figurii).
Cm
P0 A1
P1
d1
Vm1
y0 y1 y1’ y
Din nefericire pentru întreprinderea reprezentativă, raţionamentul care a

condus-o să creadă că ea este singura ce a modificat preţul s-a dovedit fals,
căci concurenţii au raţionat la fel. Ei au fixat tot preţul p1 şi în consecinţă
cererea care se adresează fiecărei întreprinderi este definita de curba D şi nu
de d1. Firma produce deci y1 şi nu y1' .
Pentru perioada 2 problema se punde în termeni identici.
Se pleacă de la situaţia moştenită din perioada 1, unde fiecare întreprindere
vinde y1 la preţul unitar p1 . Prin punctul A2 al figurii următoare trece curba
D dar şi curba de tip d notată d2 ce defineşte cantitatea cerută de la fiecare
întreprindere dacă ea îşi modifică preţul, celelalte menţinându-l la p1 .
Se produce acelaşi scenariu. Întreprinderea reprezentativă, ca şi concurenţii
săi raţionează ca un monopol, considerând că curba venitului mediu
pertinentă este curba d2. Acestei curbe îi corespunde o pantă a venitului
marginal Vm 2 . Intreprinderea reprezentativa determină un preţ p 2 , prevăzând
să producă cantitatea y 2' , definită de puntul de intersecţie a curbelor Vm 2
şi C m . Toate întreprinderile raţionează în acelaşi mod.
La preţul p 2 ele nu vor vinde decât y 2 ceea ce duce la modificarea din nou
a preţului pentru perioada 3. Acest proces de ajustare va trebui să conducă la
o situaţie de echilibru.
Cm
P1 A2
P2
d2
Vm2
y1 y2 y2’ y
Vom nota cu y*, p* limita şirului y1 , y 2 , K şi a lui p1 , p 2 , K .În punctul A*

trece o curbă d* care reprezintă venitul mediu al întreprinderii reprezentative
când celelalte îşi mentin preţul la p*. Acesteia îi este asociată o curbă a
venitului marginal Vm* şi determină un preţ pe curba d* la punctul de
intersecţie dintre curbele Vm* şi C m . Acest preţ este egal cu p*, preţ pentru
care întreprinderea reprezentativă decide să nu-şi mai modifice preţul.
Cm
P* A*
d*
D
V*
m
y* y
Celelalte întreprinderi au acelaşi raţionament, ceea ce face ca preţul

p * defineşte echilibrul pieţei.
2.2.2 Echilibrul pe termen lung
Ca şi în concurenţa perfectă într-o industrie în concurenţă monopolistică

profiturile pozitive conduc la intrarea de noi firme pe piaţă.
Această creştere a numărului de firme deplasează în jos curba D deoarece
y ( p ) N se micşorează când N creşte. Această evoluţie va continua până
când echilibrul pieţei conduce la profituri nule. Piaţa va fi atunci în

echilibru pe termen lung. Acest echilibru este reprezentat mai jos.
S-a presupus că curba costului pe termen lung avea o formă de „U” şi

săgeata indică sensul deplasării curbei D când intră noi întreprinderi pe
piaţă.
Cmtl
p
CMtl
p*
D*
ym*
y* y Y
La echilibru pe termen lung, fiecare întreprindere produce y* iar preţul este

p*. Vor exista atunci N* întreprinderi în industrie şi echilibrul corespunde
curbelor D* şi d*, aceasta din urmă fiind tangentă curbei costului mediu pe
termen lung. Din aceasta rezultă că y* este inferior producţiei y pentru care
costul mediu pe termen lung este minimal.
Aceasta arată că echilibrul pe termen lung al unei pieţe în concurenţă
monopolistică poate să conducă la o anumită formă de ineficacitate datorită
multiplicării excesive a („des marques”) mărcilor.
Pe termen lung, producţia totală este de fapt egală cu N*·y* şi ar fi mai
avantajos (din punct de vedere al criteriului de minimizare a sumei
costurilor pentru mulţimea de întreprinderi) de a repartiza această producţie
totală între N* ⋅ y* y întreprinderi, fiecare dintre ele producând y . Cu toate
acestea, această concluzie trebuie nuanţată:
S-a presupus aici că produsele vândute de întreprinderi erau calitativ

similare în aşa fel încât cumpărătorii nu au avantaje particulare din cea mai
mare diversitate a produselor care le sunt oferite.
Dacă întreprinderile ofereau calităţi diferite, efectul negativ menţionat mai
sus ar putea fi compensat, cel puţin parţial, prin avantajul care îl au din cea
mai mare diversitate calitativă a produselor care le sunt oferite.
2.2.3 Exemplu
Fie o industrie în concurenţă monopolistă conţinând N întreprinderi notate j
=1,...,N. Vom nota cu pj preţul fixat de întreprinderea j şi presupunem că
cererea ce i se adresează întreprinderii j notată ydj este definită astfel:
α−βp
ydj = +γ ( p − p j ) α , β , γ >0
N
unde p este media preţurilor la nivelul industriei, adică
N
1
p=
N
∑p
j =1
j
Se cere să se definească echilibrul în cazul concurenţei monopolistice.
REZOLVARE
Aşa cum este definită expresia lui ydj fiecare întreprindere primeşte 1/N din
cererea totală α − β p dacă toate îşi fixează un preţ uniform
p1 = p 2 = ... = p n = p
Dacă întreprinderea j fixează un preţ pj inferior mediei preţurilor p , ea
beneficiază de un report pozitiv. Deci:
α −βp
ydj >
N
α−βp
Dacă p j > p rezultă ydj < .
N
Aceasta permite reprezentarea curbelor D şi d pentru firma j. Curba D
defineşte cererea ydj dacă toate întreprinderile fixează un acelaşi nivel de
preţ p:
p j = p = p ⇒ ecuaţia lui D este:
α −β pj
D: ydj =
N
Din contră, curba d defineşte cererea ydj adresată întreprinderii j în funcţie
de pj dacă toate celelalte întreprinderi îşi menţin neschimbat un anumit nivel
al preţului.
Dacă notăm cu p* acest nivel, obţinem:
p=
( N − 1) p* + p j
N
şi deci pentru curba d:
α ( N − 1) p* + p j ( N − 1) ( p* − p j )
y =
d
j
−β +γ
N N2 N
adică:
α ⎛β ⎞ ( N − 1) p ⎛ β γ ( N − 1) ⎞ j
*
ydj = − ⎜ −γ ⎟ −⎜ 2 + ⎟p
N ⎝N ⎠ N ⎝N N ⎠
Pentru ca p1 = p 2 = ... = p N = p* să definească un echilibru de concurenţă
monopolistă trebuie să existe interesul ca fiecare întreprindere j să fixeze un
preţ p j = p* , presupunând că celelalte întreprinderi îşi menţin preţul la

acelaşi nivel.
Întreprinderea j se comportă deci ca un monopol cu o funcţie a venitului
mediu ce se deduce din curba d (adică pj).
Această funcţie a venitului mediu se scrie:
α N − ( β − γ N )( N − 1) p* − N 2 y j
p =
j
( ∗)
β + γ N ( N − 1)
Ea defineşte preţul la care întreprinderea j se gândeşte că va putea vinde

cantitatea yj presupunând că celelalte menţin preţul la p*.
(αN − ( β − γN )( N − 1) p * − N 2 y j ) y j
Venitul total, VTj = p j y j =
β + γN ( N − 1)
Venitul marginal Vmj va fi:
α N − ( β − γ N )( N − 1) p* − 2 N 2 y j
V =
j
β + γ N ( N − 1)
m
Presupunem că fiecare întreprindere are o funcţie de cost total. Pentru

întreprinderea j ea este: CT ( y j ) = CF + cy j
Aceasta înseamnă, că pe termen lung, costul marginal este constant.

Alegerea optimală a întrprinderii j este definită de egalitatea costului
marginal şi a venitului marginal (Cm=c).
αN − ( β − γN )( N − 1) p • − 2 N 2 y j
=c
β + γN ( N − 1)
αN − ( β − γN )( N − 1) p • − βc − cγ ( N − 1) N
y =
j
(**)
2N 2
Preţul optimal ales de întreprinderea j este definit de ecuaţia curbei d, adică,
din (*) şi (**):
αN − ( β − γN )( N − 1) p • + βc + cγ ( N − 1) N
pj =
2 β + 2γN ( N − 1)
Va fi vorba efectiv de un echilibru al concurenţei monopoliste dacă
întreprinderea j alege un preţ p*, adică dacă avem:
α N − ( β − γ N )( N − 1) p* + β c + cγ ( N − 1) N
p* =
2 β + 2γ N ( N − 1)
adică:
p* = c +
(α − β c ) N
β ( N + 1) + γ ( N − 1) N
Se poate observa că preţul de echilibru p* tinde către costul marginal c dacă

N → ∞ , adică dacă numărul de întreprinderi devine foarte mare, echilibrul
pe piaţa monopolistă seamănă din ce în ce mai mult cu cel de pe piaţa cu
concurenţă perfectă unde preţul este egal cu costul marginal.
α + βc
Invers, dacă N=1 ⇒ p* = ceea ce corespunde preţului de monopol.
2β
Sunt deci o mulţime de situaţii intermediare mergând de la monopl la
concurenţă perfectă.
În particular, se constată că marja unitară faţă de costul variabil este o

funcţie descrescătoare de numărul de întreprinderi prezente pe o piaţă. Cu
cât N creşte cu atât p* − c scade.
De fapt echilibrul pe termen lung nu corespunde echilibrului cu concurenţă
perfectă (preţ=cost marginal) decât dacă nu există cost fix (CF=0). Dacă
întreprinderile suportă costuri fixe, profitul se anulează pentru un preţ
superior costului marginal şi aceasta defineşte numărul de întreprinderi N*
care pe termen lung aparţin industriei.
3. M onopsonul
O situaţie simetrică celei de monopol, dar care se întâlneşte mai puţin

frecvent este cea de monopson.
Se spune că o întreprindere este un monopson dacă ea este singura
cumpărătoare pe piaţa unuia din factorii săi de producţie; e vorba de un
factor prim sau de un consum intermediar.
Exemplul clasic de monopson este acela al unei întreprinderi care angajează
ea singură mulţimea de muncitori a unei mici aşezări; ea se află în poziţie de
monopson pe piaţa locală a muncii.
O mare întreprindere agro-alimentară care cumpără totalitatea producţiei
micilor agricultori se află deasemenea în situaţie de monopson.
În primul caz, poziţia de monopson se explică prin slaba mobilitate a
salariaţilor care nu sunt dispuşi să meargă să lucreze într-o localitate
învecinată.
În cel de-al doilea caz, monopsonul se explică prin absenţa concurenţei în
stadiul de transformare a produselor agro-alimentare.
3.1 Curba ofertei monopsonului
Fie o întreprindere considerată în situaţia de monopson pe piaţa unui factor

de producţie, numit factorul Z.
Presupunem (pentru simplificare) că acest factor este unic.
În acelaşi mod în care un monopol fixează preţul de vânzare a produselor

fabricate şi ţine seama de relaţia între preţ şi cantitatea cerută, monopsonul
fixează preţul la care cumpără factorul Z, ţinând cont de relaţia care este
între preţ şi oferta care-i este adresată pe piaţa factorului.
Notăm cu z, respectiv cu Π cantitatea de factor Z cumpărată şi preţul acestui
factor.
Fie S(Π) oferta totală a factorului Z adresată întreprinderii.
Funcţia S(Π) este presupusă crescătoare.
Relaţia între preţul Π şi cantitatea maximală z ce poate fi cumpărată de către
monopson se scrie:
z=S(Π)
Se poate deasemenea exprima Π în funcţie de z:
Π=Π(z)=S-1(z)
unde:
Π(•)=S-1(•) este funcţia inversă funcţiei de ofertă S(Π). Este o funcţie
crescătoare ce defineşte preţul minimal la care cantitatea z poate fi
cumpărată de monopson.
Avem de-a face cu funcţia de cost, cost marginal şi cost mediu.
• Funcţia de cost d(z) defineşte costul de achiziţie a z unităţi de factor Z .
d(z)=Π(z)*z
• Funcţia de cost marginal dm(z)=d’(z) reprezintă costul suplimentar
suportat de monopson atunci când creşte cu o unitate cantitatea de factor
z achiziţionată de pe piaţă.
d ( z)
• Funcţia de cost mediu dM(z)= =Π(z) costul unitar de achziţie a
z
factorului Z si care nu e altceva decât funcţia inversă a funcţiei S(Π)-
oferta totală.
Monopsonul
Dar cum:d m(z)=Π’(z)*z+Π(z)>Π(z)= d M (z) şi cum Π(z) este o funcţie

crescătoare, rezulta în total dm(z)>dM(z).
d m(z)
dM(z)=Π(z)
O
z
3.2 Echilibrul monopsonului
Presupunem că monopsonul îşi vinde producţia la un preţ p ce este

determinat pe o piaţă cu concurenţă perfectă.
Notăm cu f(z) funcţia sa de producţie şi presupunem că această funcţie
verifică proprietatea de pozitivitate şi de descreştere a productivităţii
marginale, adică : f’>0; f’’<0. Presupunem deasemenea că f(0)=0 astfel
încât productivitatea marginală este întotdeauna inferioară productivităţii
medii. Profitul Π se scrie în funcţie de cantităţile de factor achiziţionate:
Π(z)=p f(z) - d(z) – CF, unde CF=costul factorilor ficşi.
Presupunem că obiectivul monopsonului este de a-şi maximiza profitul.⇒
∧ ∧ ∧
Π’(z)=0 ⇒ p f’(z) – d’(z) =0⇒ pf’( z )=dm( z ) ; pf’( z )=venitul marginal.
Deci, la echilibrul monopsonului,venitul marginal al factorului Z este egal
cu costul marginal pentru acest factor. Acest rezultat este intuitiv: dacă
venitul marginal este superior costului marginal, a cumpăra o unitate
suplimentară de factor Z va conduce la o creştere a încasărilor superioară

∧ ∧
creşterii costului de producţie, adică la o creştere de profit. ( p f’( z )>dm( z )
⇒ Π’(z)=p f’(z) – dm(z)>0 )
Raţionamentul este simetric dacă venitul marginal este inferior costului
marginal; în acest caz o scădere a cantităţii de factor Z va duce la creşterea
profitului ( deoarece Π’(z)<0 funcţia este descrescătoare).
Această poziţia de echilibru este reprezentată în următoarea figură :
d m(z)
C
dM(z)=Π(
)
D
A pf(z)/z=venit
di
B pf’(z)=venit
i l
∧ z
z
∧
Cantitatea de factor Z cumpărată (adică z ) este definită de intersecţia
curbelor de venit marginal şi de cost marginal.
Profitul evalut înainte de deducerea costului fix este egal cu pf(z) – d(z),
pf ( z ) pf ( z )
adică : pf(z) – d(z)=z( - dM(z))=z[ - Π(z)]
z z
∧
În punctul z profitul este maxim şi este egal cu suprafaţa dreptunghiului
ABCD.
4. O ligopolul
Se spune că o piaţă este un oligopol dacă ea conţine un număr mic de
vânzători.
Acestei situaţii i se poate eventual adăuga o diferenţiere a produselor ca în
cazul concurenţei monopolistice dar pentru a vorbi de oligopol este suficient
de a exista un mic număr de întreprinderi.
Oligopolurile sunt situaţii frecvente în economiile industriale contemporane.
Astfel, pe piaţa europeană, siderurgia, chimia de bază sau industria de
ciment sunt sectoare tipice cu dominantă oligopolistică.
Într-un oligopol fiecare întreprindere este în măsura să identifice mulţimea
concurenţilor săi şi să ţina cont de comportamentul lor în vederea luării
propriilor decizii.
Este deci posibil de a aparea o interdependenţa directă între agenţi.
Aceasta este o diferenţa fundamentală care opune oligopolul concurenţei
perfecte sau monopolistice. În aceste situaţii întreprinderea îşi determină
alegerile ţinând cont de un nivel al preţului sau de poziţia unei curbe a
cererii şi nu există decât o interdependenţa indirectă între ofertanţi.
Astfel, de exemplu intrarea noilor întreprinderi pe o piaţa cu concurenţă
perfectă sau de concurenţă monopolistică şi deciziile de producţie sunt
percepute de către firmele existente prin modificarea preţului de echilibru
sau delimitarea curbei cererii.
Acest preţ de echilibru şi această curbă de cerere constituie într-un fel un
ecran între deciziile concurenţilor lor şi propriile lor acţiuni.
Din contră într-un oligopol fiecare agent identifică fără ambiguitate

concurenţii săi.
El poate adopta atunci un comportament strategic adică să acţioneze ţinând
cont de deciziile lor sau prevăzând modul în care aceştia se vor comporta ca
urmare a propriilor sale acţiuni.
Deci fiecare agent poate influenţa preţul dar nu-l poate stabili.
Cum se prezintă acest tip de situaţie poate să conducă la situaţii conflictuale
sau cooperative.
4.1 Bariere de intrare pe piaţă
Existenţa unei situaţii oligopolistice se explică prin prezenţa barierelor de

intrare, adică a obstacolelor pe care le întâlnesc întreprinderile care doresc
să intre pe o piaţă (ceea ce numim “potenţiali intrători”). Aceste bariere la
intrare sunt de naturi diferite şi unele dintre ele au fost evocate cu ocazia
monopolului.
a) Anumite bariere sunt de natură reglementară sau instituţională.
Este de exemplu cazul când o activitate organizată sub controlul puterii
publice este rezervată unui numar mic de întreprinderi sau grupări
industriale sau când este supusă unor restricţii relative accesului la o
anumită tehnologie(brevet).
Situaţia oligopolistică poate rezulta de asemenea din condiţiile de
adjudecare a pieţelor publice care rezervă un sector de activitate la anumite
întreprinderi.
În sfârşit protecţionismul vamal şi barierele netarifare izolează piaţa internă
de concurenţa internaţională şi pot astfel contribui la menţinerea unei
structuri oligopolistice.
Oligopolul
b) Un al doilea tip de bariere de intrare rezultă din economiile de scală. Aşa

cum a fost văzut într-un capitol anterior un cost mediu pe termen lung
sistematic descrescător corespunde unei situaţii de monopol natural. O alta
situaţie este ilustrată mai jos unde a fost reprezentat costul mediu pe termen
lung al unei întreprinderi reprezentative. Costul mediu este puternic
descrescător când producţia este inferioară nivelului y0 şi apoi este constant,
y0 este numit atunci nivelul minim de eficienţă al întreprinderii. Acest nivel
minim de eficienţă defineşte pragul de producţie care este necesar pentru a
obţine costuri unitare comparabile cu a altor întreprinderi (dacă acestea
produc cel puţin y0).
Existenţa unui nivel minimal de eficienţa poate să fie explicat în special prin
imposibilitatea divizări anumitor echipamente pe care întreprinderile de
talie mare sunt singurele în măsură să le utilizeze eficace.
Pentru a putea atinge acest nivel minim de eficacitate cel ce intră trebuie
deci să cucerească o parte din piaţă cel puţin egală cu y0. Dacă acest lucru
nu este posibil sau este foarte improbabil intrarea pe piaţă poate sa fie
descurajată.
c) Un al treilea tip de bariere de intrare îl constituie diferenţierile absolute

ale costurilor de producţie.
Se spune ca există o diferenţiere absolută a costului de producţie când
costul unitar este mai slab pentru firmele instalate decât pentru potenţialii
“intrători” şi aceasta oricare ar fi volumul de producţie ales( de unde
calificativul de producţie “absolut”). Anumite raţiuni pot explica aceste
diferenţieri.
Pot apărea când firmele instalate au pus în practică un proces de integrare
verticală care le garantează tarife privilegiate pe langă anumiţi furnizori sau
care le permit să beneficieze de o reţea de distribuiţie mai eficace.
Diferenţierile de cost pot de asemenea să rezulte dintr-un efect “de
învăţare”, dezvoltându-şi producţia după un anumit timp, întreprinderile
deja instalate au acumulat deja o experienţă care-i crează un dezavantaj
unui potenţial “intrator”.
Diferenţierile de costuri rezultă atunci dintr-un proces mai lung sau mai
puţin lung care conferă un avantaj firmelor deja existente pe piaţă. Dacă
exista o diferenţiere absolută a costurilor de producţie şi dacă firmele
instalate nu au limite foarte importante intrarea se poate dovedi nerentabilă
pentru alte întreprinderi.
d) În sfărşit,diferenţierea produselor poate fi ea însăşi o barieră la intrare.
Este cazul cand o gamă întinsă de produse trebuie să fie oferită
consumatorilor pentru a putea intra pe piaţă. A intra simultan pe mulţimea
acestei game, poate să antreneze de fapt costuri prohibitive. Existenţa chiar
a unei game complete de produse la firmele instalate face de altfel cu atat
mai dificilă sarcina intrării altor potenţiali care vor să deturneze în propriul
lor profit o parte a clientelei acestor întreprinderi. În sfărşit diferenţierea
produselor este de asemenea legată de reputaţia mărcilor şi din acest punct
Oligopolul
de vedere, capitalul de notorietate al firmelor instalate constituie o barieră

importantă la intrarea altora.
4.2 Duopolul
Când piaţa nu constituie decât 2 vănzători avem de-a face cu un duopol.

Încă de la Augustin Cournot acesta este cadrul cel mai cunoscut pentru
studiul situaţiilor oligopolistice. Rezultatele care se obţin în acest cadru pot
să fie generalizate în cazul pieţelor oligopolistice care contin un mare numar
de vanzatori.
Interesul studiului duopolului este dublu. În primul rând el pune în evidenţă
diversitatea configuraţiilor la care pot conduce comportamentele
conflictuale ale firmelor şi subliniază dificultatea pe care o are economistul
pentru a determina soluţia cea mai realistă.
În al doilea rând aratâ instabilitatea soluţiilor cooperative care pot apărea
când 2 întreprinderi decid să se înţeleagă pentru a organiza amândouă piaţa.
Pentru a simplifica prezentarea vom raţiona în cadrul unui exemplu dar
rezultatele calitative nu sunt legate de specificaţia reţinută.
Considerăm un duopol unde cele 2 întreprinderi(j=1,2) produc un bun
omogen.
Nu există deci diferenţiere a produselor în cadrul elementar angajat aici.
Notăm cu yj – producţia întreprinderii j. Costul total de producţie al acestei
întreprinderi este definit:
CT j ( y j ) = c j y 2j j=1,2
c j - parametru pozitiv
Cerea totală a consumatorului defineşte o funcţie de cerere inversă p(y) care

se scrie prin ipoteza
p(y)=a-by
p(y) reprezintă deci preţul minimal la care producţia totală y poate să fie
vandută.
y este suma producţiilor celor 2 întreprinderi y= y1+y2
Profitul întreprinderii j în funcţie de y1 şi y2 se scrie:
∏ (y , y
1 1 2 ) = (a − b( y1 + y 2 )) y1 − c1 y12
cifra de afaceri costul de producţie

al întreprinderii 1
∏ (y , y
2 1 2 ) = (a − b( y1 + y 2 )) y 2 − c 2 y 22 adică:
∏ (y , y
1 1 2 ) = ay1 − (b + c 1 ) y12 − by1 y 2
∏ (y , y
2 1 2 ) = ay 2 − (b + c 2 ) y 22 − by1 y 2
Acum suntem în măsură să studiem echilibrul duopolului.

Sunt posibile mai multe soluţii apriori.
O prima distincţie fundamentală apare între situaţiile în care întreprinderile
îşi determină deciziile independent una de alta şi aceea în care ele decid să
se înţeleagă asupra unui anumit mod de funcţionare a pieţei.
Echilibrele care sunt susceptibile de a apărea în primul caz sunt numite
echilibre non-cooperative iar pentru a doua situaţie avem de-a face cu
echilibre cooperative.
Oligopolul
4.2.1 Echilibre non cooperative
Un echilibru non-cooperativ al duopolului va defini o situaţie în care fiecare

din concurenţi nu are interesul să-şi modifice unilateral deciziile ţinând cont
de reacţia anticipată a concurenţilor.
Două tipuri de echilibru non-cooperativ sunt întâlnite: echilibrul Cournot şi
echilibrul Stackelberg. Şi unul şi celălalt corespund situaţiei în care firmele
aleg cantitatea pe care doresc să o producă. Deciziile lor se iau asupra
valorilor y1 şi y2 şi prin ipoteză preţul se stabileşte la nivelul p(y1+ y2) care
egalează cererea producţiei totale.
4.2.1.1 Echilibrul Cournot
În cadrul echilibrului Cournot se presupune cǎ fiecare firmǎ considerǎ

producţia concurentului sǎu ca o datǎ.
Fiecare întreprindere anticipeazǎ deci cǎ concurentul îsi va menţine nivelul
de producţie, independent de cantitatea pe care şi-o propune sǎ o producǎ.
Sǎ presupunem cǎ firma I aşteaptǎ ca firma II sǎ producǎ y2e (e-
estimat).Outputul produs de prima firmǎ este y1.Când prima se hotǎrǎşte sǎ
producǎ y1 unitǎţi de output, output-ul scontat este: y=y1+y2e.Acest output
va determina un nivel al preţului pieţii
p(y) = p(y1 + y2e)
în aceste condiţii maximizarea profitului primei firme din duopol se scrie:
max { p(y1 + y2e) y1 - c(y1) }
Condiţia necesară de optim este:
∂
( p(y1 + y e2 ) y1 - c(y1 )) = 0 sau
∂y1
∂p ( y )
p( y ) + y1 − c ' ( y1 ) = 0
∂y1
∂p( y )
p(y) + y1 = c ' ( y1 )
∂y1
Aceastǎ condiţie evidenţiazǎ faptul cǎ firma I obţine un profit maxim în
condiţiile in care firma II produce y2e dacǎ venitul marginal (membrul 1)
este egal cu costul marginal.
Dacǎ prima firmǎ va creşte outputul propriu cu o cantitate infinitezimalǎ ∂y1
ea va putea obţine un venit suplimentar deoarece în principiu înseamnǎ cǎ
ea vinde o cantitate ∂y1 la un preţ p.
Având în vedere cǎ odatǎ cu creşterea outputului are loc o diminuare a
preţului (datoritǎ monotoniei funcţiei de cerere inverse) astfel încât va
rezulta o diminuare a venitului total.
Efectul total reprezintǎ chiar venitul marginal.
Este evident cǎ pentru fiecare nivel de output al firmei II anticipat de prima
firmǎ, adicǎ pentru fiecare y2e rezolvarea problemei de alegere a primei
firme va da un nivel optimal de output care poate fi privit ca funcţie de y 2e :
~
y1 = f 1 ( y 2e )
Funcţia f1 se numeşte funcţie de reacţie a primei firme şi aratǎ cum variazǎ
alegerile optimale ale primei firme atunci când anticipǎrile acesteia
referitoare la outputul firmei II se schimbǎ.
În mod similar outputul optimal al celei de-a doua firme este:
~
y = f ( y e ) - funcţia de reacţie a celei de a II-a firme
2 2 1
Fiecare firmǎ alege propriul output astfel încât sǎ-şi maximizeze profitul şi-
n ipoteza cǎ outputul celuilalt este y ie .
Oligopolul
În general predicţiile unei firme cu privire la outputul celuilalt diferǎ de

outputul real. Fie combinaţia ( ~ y ) astfel încât ~
y ,~ 1 2 y este outputul optimal al
1
primei firme în ipoteza cǎ outputul optimal al celei de-a doua firme este ~
y2
şi invers. Aceasta însemnǎ cǎ:
~
y = f ( ~y )
1 1 2
~
y 2 = f 2 ( ~y1 )
Combinaţia de outputuri care verificǎ aceste două condiţii este cunoscută
sub numele de echilibrul Cournot .
În condiţiile de echilibru Cournot fiecare firmă işi maximizează profitul în
ipoteza existenţei unei predicţii despre outputul celeilalte firme şi în plus că
predicţia se confirmă, adică fiecare firmă alege ca nivel de output optimal,
care a fost predictat de cealaltă firmă.
De asemenea, niciuna din firme nu consideră profitabil să-şi modifice
propriul output odată ce descoperă outputul exact al celeilalte firme.
Pentru a ilustra echilibrul de tip Cournot vom considera că cererea indirectă
a pieţei este de tip liniar.
p(y) = a - b⋅y, a, b > 0,
p(y1 + y2) = a - b (y1 + y2)
Considerăm că costurile marginale ale celor două firme sunt nule
c'1 ( y1 ) = c' 2 ( y 2 ) = 0.
Vom defini funcţia profit(cifra de afaceri) :
Π 1 ( y1 , y 2 ) = p ( y ) ⋅ y1 − c1 = [a − b( y1 + y 2 )] y1 − c1
Π1 ( y1 , y2 ) = ay1 − by12 − by1 y2 − c1
Vom considera un nivel constant al profitului ∏1 şi vom explicita outputul
celei de a doua firme în funcţie de outputul primei firme şi acestui nivel de
profit.
ay1 − by12 − by1 y 2 − c1 = Π 1
by1 y 2 = ay1 − by12 − Π 1 − c1
a ∏ 1 c a Π + c1
y2 = − y1 − 1 ∗ − 1 = − y1 − 1
b b y 1 by 1 b by 1
y2
Π 1 = h4
Π ''
1
Π 1 = h3
Π 1'
Π 1 = h2
Π 1 = h1
y1
y1∗
∂y 2 ∏ 1 c
= −1 + 1 ∗ 2 + 1 2 <0 (are maxim)
∂y1 b y1 by1
h1 > h2 > h3 …
Ecuaţia defineşte curba numită izoprofit.De-a lungul acestei curbe orice

combinaţie de output asigură profit constant.
Deoarece acestea sunt curbele primei firme şi deoarece profitul primei firme
creşte când outputul firmei II scade, rezultă că curbelor de izoprofit mai
joase le corespund profituri mai mari.
Aceasta înseamnă că profiturile primei firme vor creşte pe masură ce ne
deplasăm de la profiturile curbelor mai înalte către cele joase.
Oligopolul
Pentru fiecare nivel fixat al outputului primei firme, firma I va obţine cel
mai mare profit pentru cel mai mic nivel al lui y2 (se observă studiind
derivata lui ∏1 în raport cu y1).
Pentru fiecare alegere a outputului y2 firma I va dori să producă acel nivel
de output care-i dă profit maxim.
Curba reacţiei I firme

y1 = f 1 ( y 2 )
Π 1'
~
y2
Π 1''
y 2'
y 2''
~
y1 y1'
Pentru fiecare nivel y2, firma I va alege acea valoare a propriului output ce
corespunde celei mai joase curbe de izoprofit. .Acest punct satisface tipul
uzual de condiţie (necesară) de tangentă, panta curbei izoprofitului fiind
nulă în acest punct.
In caz contrar ar însemna că există o cale de sporire a profitului crescând sau
diminuând outputul propriu.
Pentru a vedea algebric raţionamentul anterior vom considera expresia
venitului marginal corespunzător funcţiei profit, adică:
Π1 ( y1 , y2 ) = ay1 − by12 − by1 y2 − c1
Venitul marginal va fi reprezentat de derivata lui ∏1 în raport cu

∂ ∏1
y1 (Π 1 = ay1 − by12 − by1 y 2 ) : = a − 2by1 − by2
∂y1
Condiţia de egalitate între venitul marginal şi costul marginal presupus a fi
nul este:
a − 2by1 − by 2 = 0
2by1 = a − by 2
a 1 a
y1 = − y2 ; y2 = − 2 y1
2b 2 b
a
f1 − funcţia de reacţie
b
a I-firme ( f 1 ( y 2 ))
Punctul de
a echilibru Cournot
2b
~ f2
y2
~
y1 a a
2b b
În mod similar, nivelul de output al celei de a doua firme în condiţii de

optim va fi:
a 1
y2 = − y1 ; f 2 ( y1 )
2b 2
Oligopolul
La intersectia celor două drepte (echilibrul Cournot) alegerea fiecărei firme

(propriul nivel de output ) este o alegere maximizatoare pentru firma în
cauză în condiţiile în care este dată informaţia fiecărei firme referitoare la
comportamentul celeilalte sunt confirmate de comportamentul real, efectiv.
Pentru determinarea analitică vom considera:
a 1
y1 = − y2
2b 2
Intersecţia celor
doua drepte
a 1
y2 = − y1
2b 2
3 a a a
y1 = ; y1 = ; y2 =
2 2b 3b 3b
⎛ a a⎞
⎜ ; ⎟
⎝ 3b 3b ⎠
Acest punct asigură maximizarea profitului fiecărei firme în condiţiile în
care fiecare firmă produce conform asteptărilor celeilalte.
a a 2a
y = y1 + y 2 = + =
3b 3b 3b
Se poate considera echilibrul Cournot, presupunând că cele două
întreprinderi îşi aleg simultan (şi o dată pentru totdeauna) producţiile ţinând
cont de decizia anticipată a concurentului şi considerând că aceste anticipaţii
coincid cu deciziile efectiv luate.
Se poate de asemenea lua în considerare acest echilibru Cournot ca un punct
limită al unui proces dinamic.
y2
A1
A0
A3
A2
C
0 y1
În acest proces fiecare firma îşi modifică alternativ volumul de producţie,

ţinând cont de decizia precedentă a concurentului.
Situaţia iniţială este în punctul A0 unde doar firma II este prezentă pe piaţa.
Aceasta conduce la intrarea firmei I (deci în punctul A1 obţinut pe dreapta
reprezentată de funcţia de reacţie a firmei I, pentru o producţie nemodificata
a întreprinderii II). Intrarea firmei I conduce firma II să-şi modifice volumul
de producţie.Suntem conduşi în punctul A2 pe dreapta reprezentată de
funcţia de reacţie a firmei II, pentru o producţie neschimbată a firmei I.
Aceasta conduce întreprinderea I să-şi modifice volumul producţiei din nou
şi se va trece la punctul A3.
Acest proces va conduce în final la punctul C, adică la echilibrul Cournot.
Comportamentul împrumutat firmelor este evident simplist, deoarece se
presupune aici că ele nu consideră că concurentul lor poate să-şi modifice
comportamentul când ele işi modifică propria decizie. Ele consideră, din
contră producţia concurentului ca o dată şi în felul acesta ele sunt într-o
poziţie perfect simetrică.
Oligopolul
Invers, ne putem gândi că numeroase pieţe oligopolistice sunt caracterizate

de situaţii asimetrice în care o firmă domină piaţa şi este în masură să ţină
cont de reacţia concurenţilor la propriile sale decizii. Acestei situaţii îi
corespunde echilibrul Stackelberg.
4.2.1.2 Echilibrul Cournot în cazul mai multor firme
Vom presupune ca oligopolul este format din mai multe firme şi că fiecare
firmă dispune de anticipări exacte cu privire la output-urile celorlalte firme.
Notăm cu :
n
Υ = ∑ yi
i =1
output-ul total sau output-ul industriei.

Nivelul de output care maximizează profitul firmelor din oligopol trebuie să
satisfacă condiţia de egalitate între venitul marginal şi costul marginal:
∂p ∂Υ
p(Υ ) + y i = C i' ( y i ) ; =1
∂Υ ∂y i
Dând factor comun forţat pe p(Y) rezultă :
⎡ ∂p yi ⎤
p(Υ)⎢1 + ⎥ = Ci ( yi ) ;
'
⎣ ∂Υ p(Υ) ⎦
⎡ ⎤
⎢ 1 ⎥
p(Υ ) ⎢1 + ⎥ = C i' ( y i ) ;
⎢ ∂Υ : y i ⎥
⎢ ∂p p(Υ ) ⎥⎦
⎣
⎡ ⎤
⎢ 1 ⎥
p ( Υ ) ⎢1 + ⎥ = C i' ( y i ) .
⎢ ∂Υ : Υ : y i ⎥
⎢ ∂p p Υ ⎥
⎣ ⎦
Dacă notăm:
yi ⎡ Si ⎤
Si = p(Υ)⎢1 + ⎥ = Ci ( y i )
'
Υ ⎣⎢ E p ( Υ ) ⎦⎥
unde E p (Υ ) reprezintă elasticitatea cererii în raport cu preţul pieţei, iar S i
reprezintă ponderea celei de a i-a firmă pe piaţă, atunci în condiţiile în care

S i → 1 , se observă că obţinem condiţia de extrem pentru sitaţia de
monopol.
În condiţiile în care S i → 0 (cazul când sunt foarte multe firme, egale ca
pondere) această condiţie devine condiţia necesară de la concurenţa
perfectă.
4.2.1.3 Echilibrul Stackelberg
Dacă există două firme pe piaţă şi acestea produc un bun omogen există
patru variabile ce se iau în considerare: preţul pe care fiecare firmă îl
practică şi cantitatea pe care fiecare o produce.
Când o firmă ia o decizie cu privire la preţ şi cantitate, ea poate să cunoască
deja alegerea efectuată de cealaltă firmă.
Dacă o firmă îşi fixează preţul înaintea celeilalte, o numim conducătoare în
preţ iar cealaltă urmăritoare în preţ(“price follower”). De asemenea o firmă
îşi poate alege prima cantitatea. Avem atunci o firmă conducătoare în
Oligopolul
cantitate şi o firmă urmăritoare în cantitate(“quantity follower”). În aceste

diferite cazuri, interacţiunile strategice constituie un joc secvenţial.
Se poate însă ca o firmă să nu cunoască deciziile luate de cealaltă firmă când
îşi efectuează alegerea. În acest caz trebuie să prevadă alegerea celeilalte
firme pentru a lua o decizie justă.
Este vorba de un joc simultan, firmele putând să-şi aleagă simultan fiecare
preţurile sau cantităţile.
Există şi o altă formă posibilă de interacţiune. Firmele, în loc să se
concureze de o manieră sau alta, pot fi capabile să formeze o coaliţie. În
acest caz ele se pot pune de acord pentru a determina preţul şi cantităţile
care le maximizează profitul. Acest tip de înţelegere se numeşte joc
cooperativ.
Ca şi în cazul echilibrului Cournot, se presupune că fiecare firmă decide
cantitatea pe care doreşte să o producă, dar se face ipoteza că una din cele
două firme (fie aceasta firma unu) îşi alege nivelul său de output
presupunând că firma concurentă îşi va lua decizia în funcţie de funcţia sa
de reacţie. Firma doi decide ca şi când producţia firmei unu este dată. Firma
unu se numeşte firmă dominantă.
O interpretare posibilă a acestei situaţii este că firma unu îşi alege volumul
său de producţie înaintea firmei doi şi că această decizie este ireversibilă,
firma doi ştiind că nu va putea determina firma unu să-şi modifice
producţia, o va considera ca pe o valoare dată.
Ceea ce conferă statutul de firmă dominantă este deci capacitatea de a se
angaja asupra unei decizii care nu poate fi pusă în discuţie.
Firma dominantă determină deci y1 astfel încât să-şi maximizeze profitul
Π 1 ( y1 + y 2 ) ţinând cont de reacţia celeilalte firme. Soluţia obţinută poate fi
ilustrată grafic.
Să reprezentăm curbele de izoprofit ale firmei unu, adică combinaţiile

( y1 , y 2 ) care dau acelaşi nivel de profit. O curbă de izoprofit a firmei unu
are ca ecuaţie :
ay1 − b( y1 + y 2 ) y1 − C1 = h
unde h este un parametru care reprezintă profitul firmei unu. Această ecuaţie
se scrie astfel :
a (h + C1 )
y2 = − − y1 .
b by1
Pentru simplificare se consideră costurile constante şi deci, costurile
marginale sunt nule.
Curbele de izoprofit (care corespund la profituri pozitive, adică h>0) sunt
reprezentate punctat. Ele corespund la diverse valori ale parametrului h iar
săgeata indică sensul crescător al profitului.
Aceste curbe de izoprofit îşi ating maximul pe dreapta care reprezintă
funcţia de reacţie a firmei unu (deoarece pe această dreaptă se află valoarea
lui y1 care maximizează profitul firmei unu pentru o valoare dată a lui y 2 ).
y2 Curbele de
Funcţia de reacţie izoprofit ale
a întreprinderii 1 întreprinderii 1
Funcţia de reacţie
a întreprinderii 2
y1
Determinarea echilibrului Stackelberg când firma 1 este cea dominantă

Oligopolul
Firma unu determină y1 în aşa fel încât să-şi maximizeze profitul ţinând
cont de reacţia firmei doi. Totul se petrece ca şi cum firma unu determină o
combinaţie ( y1 , y 2 ) pe dreapta reprezentativă funcţiei de reacţie a firmei
doi.
Ea va alege o combinaţie ce-i asigură profitul maxim şi acest lucru se
întâmplă în punctul S în care curba de izoprofit a firmei dominante este
tangentă la dreapta ce reprezintă funcţia de reacţie a firmei doi.
Compararea echilibrelor Stackelberg şi Cournot arată că poziţia dominantă
a firmei unu îi procură acesteia un avantaj în raport cu situaţia perfect
simetrică de la echilibrul Cournot.
În punctul S firma unu a crescut producţia sa iar firma doi, din contră şi-a
redus-o în comparaţie cu punctul C. Acesta a condus firma unu să-şi crească
profitul deoarece curba de izoprofit ce trece prin S este mai joasă decât
aceea ce trece prin C.
Trasând curbele de izoprofit ale firmei doi se poate verifica că situaţia este
alta pentru această firmă. Profitul său se diminuează trecând de la C la S.
Firma unu trage efectiv un avantaj din poziţia sa de firmă dominantă, pe
când firma doi suferă din cauza poziţiei de inferioritate în care se găseşte.
Principala critică ce poate fi adusă echilibrului Stackelberg este că se
bazează pe o identificare a proiori a identităţii firmei dominante. Anumite
situaţii reale sunt în această privinţă fără ambiguitate atunci când este
evidentă dominanţia unei firme particulare.
În alte cazuri, cele două firme pot să fie candidate pentru poziţia de firmă
dominantă şi atunci echilibrul Stackelberg nu poate fi stabilit. Figura
următoare prezintă această situaţie.
y2 Funcţia de reacţie
a firmei unu
S' G
C
S a firmei doi
y1
Figura...
Situaţia de conflict pentru poziţia de firmă dominantă
Firma unu alege atunci o producţie y1 ce corespunde punctului S şi firma

doi determină y 2 în punctul S’. Acest punct corespunde echilibrului
Stackelberg care ar apărea dacă firma doi ar fi în poziţia de firmă
dominantă. Punctul S’ este deci determinat în punctul de tangenţă al unei
curbe de izoprofit a firmei doi şi a dreptei reprezentative a funcţiei de reacţie
a firmei doi. Suntem astfel conduşi către punctul G.
Această combinaţie corespunde unei situaţii de conflict deschis între cele
două firme. Firma unu doreşte ca concurentul său să accepte reducerea
producţiei sale trecând de la G la S.
Firma doi doreşte de asemenea ca firma unu să-şi reducă producţia trecând
de la G la S’. În punctul G ambele firme au ales volume importante şi preţul
scade deci foarte puternic.
Cele două firme suferă din cauza acestei situaţii de conflict şi ambele
realizează în punctul G un nivel de profit inferior celui pe care l-ar realiza
dacă ar lăsa concurentului poziţia de firmă dominantă.
Oligopolul
O posibilă ieşire din acest conflict constă în procesul de negociere adică în

căutarea unui soluţii de cooperare.
4.2.1.3.1 Problema firmei secundare
Presupunem că firma secundară doreşte să-şi maximizeze profitul

p ( y1 + y 2 ) y 2 − C 2 ( y 2 ) . Profitul firmei secundare depinde de output-ul ales
de firma conducătoare, dar din punctul de vedere al firmei secundare,
output-ul firmei conducătoare este predeterminat şi deci firma secundară îl
consideră ca o dată fixată. Firma secundară doreşte să-şi aleagă un nivel de
output astfel încât venitul său marginal să fie egal cu costul său marginal.
∆Ρ
Vm = p( y1 + y2 ) + y 2 = Cm 2 .
∆y 2
Când firma secundară îşi măreşte output-ul el îşi creşte veniturile prin faptul
că vinde mai mult la preţul pieţei dar el antrenează totodată o reducere a
preţului cu ∆Ρ şi aceasta îi reduce profitul pentru toate unităţile pe care le
vindea mai înainte la un preţ mai ridicat.
Este important de observat că problema maximizării profitului firmei
secundare depinde de alegerea efectuată de firma conducătoare. Această
relaţie se scrie după cum urmează:
y 2 = f 2 ( y1 ) .
Funcţia f 2 ( y1 ) indică faptul că output-ul care maximizează profitul firmei
secundare este funcţie de alegerea firmei conducătoare şi se numeşte
funcţie de reacţie. Ea descrie cum reacţioneaza firma secundară la output-
ul ales de firma conducătoare.
Considerăm cazul unei cereri liniare :
p ( y1 + y 2 ) = a − b( y1 + y 2 ) .
Pentru simplificarea calculelor, considerăm că costurile marginale sunt

nule.
Funcţia de profit a firmei doi, se scrie atunci sub forma:
Π 2 ( y1 , y 2 ) = [a − b( y1 + y 2 )]y 2 − C 2
de unde obţinem relaţia:
Π 2 ( y1 , y 2 ) = ay 2 − by1 y 2 − by 22 − C 2
Putem utiliza această expresie pentru a trasa curbele de izoprofit. Este vorba
de curbele reprezentând combinaţiile de y1 şi y 2 care dau un nivel constant
al profitului pentru firma doi. În alţi termeni, aceste curbe de izoprofit sunt
constituite din toate punctele ( y1 , y 2 ) care satisfac ecuaţiile de forma :
Π 2 = ay 2 − by1 y 2 − by 22 − C 2 .
Remarcăm că profitul firmei doi creşte pe măsură ce ne deplasăm pe
curbele de izoprofit situate mai spre stânga. Acest lucru se explică prin
faptul că dacă fixăm output-ul y 2 la un anumit nivel, profitul acestei firme
creşte când diminuăm output-ul firmei unu. Profitul realizat de firma doi va
atinge nivelul cel mai ridicat posibil când aceasta firmă este în situaţie de
monopol, adică atunci când firma unu alege să producă un nivel de output
nul.
Pentru fiecare nivel de output pe care firma unu poate să-l aleagă, firma doi
doreşte să-şi fixeze propriul nivel de producţie astfel încât să aibă cel mai
mare nivel de profit posibil. Aceasta înseamnă că pentru fiecare valoare a lui
y1 , firma doi ia valoarea y 2 , care este pe curba de izoprofit situată cel mai
la stânga posibil, după cum se poate vedea şi în figura următoare.
Oligopolul
Curbe de izoprofit
pentru firma doi
y 2 output-ul
firmei doi
funcţia de reacţie
f 2 ( y1 ) a firmei doi
y1
y1 output-ul firmei
unu
Acest punct satisface ca de obicei o condiţie de tangenţă: panta curbei de

izoprofit trebuie să fie verticală la nivelul alegerii optimale. Mulţimea
punctelor de tangenţă defineşte curba de reacţie a firmei doi, f 2 ( y1 ) .
Pentru determinarea rezultatului matematic avem nevoie de o expresie
pentru venitul marginal asociat funcţiei de profit a firmei doi. Această
expresie este:
Vm 2 ( y1 , y 2 ) = a − by1 − 2by 2 .
Egalând venitul marginal cu costul marginal, care în acest exemplu este nul,
obţinem relaţia:
a − by1 − 2by 2 = 0 .
Rezolvând această ecuaţie se obţine curba de reacţie a firmei doi :
a − by1 a 1
y2 = = − y1 .
2b 2b 21
4.2.1.3.2 Problema firmei conducătoare
Acum, după ce am examinat cum firma secundară(urmăritorul) îşi alege

output-ul ţinând cont de alegerea firmei conducătoare, să ne îndreptăm
atenţia spre problema maximizării profitului acesteea din urmă.
Este adevărat că firma conducătoare este de asemenea la curent cu faptul că
deciziile sale influenţează output-ul ales de firma secundară. Această relaţie
este sintetizată prin funcţia de reacţie f2(y1). Din momentul în care firma
conducătoare îşi alege output-ul ea ar trebui să ţină cont de influenţa pe care
o exercită asupra firmei secundare.
Problema maximizării profitului pentru firma conducătoare este
următoarea:
max p ( y1 + y 2 ) y1 − c1 ( y1 )
y1
cu:
y2 = f2(y1)
Înlocuind a doua ecuaţie în prima se obţine:
max p ( y1 + f 2 ( y1 )) y1 − c1 ( y1 )
y1
Să remarcăm că firma conducătoare ţine seama de faptul că atunci când

alege output-ul y1 output-ul total produs este y1 + f ( y1 ) adică propriul
output plus cel produs de firma secundară.
Când firma conducătoare hotăreşte să-şi modifice output-ul, trebuie să ţină
seama de influenţa pe care o exercită asupra firmei secundare. Să examinăm
lucrul acesta în cazul curbei cererii liniare definite mai înainte. Am văzut că
funcţia de reacţie era egală cu :
a − by1
f 2 ( y1 ) = y 2 = .
2b
Oligopolul
Deoarece am considerat că costurile marginale erau nule, profitul firmei

conducătoare este egal cu:
2
Π 1 ( y1 , y 2 ) = p ( y1 + y 2 ) y1 − c1 = ay1 − by1 − by1 y 2 − c1 .
Dar output-ul firmei secundare y2 depinde de alegerea firmei conducătoare
prin intermediul funcţiei de reacţie y2 = f2(y1).
Înlocuind în ecuaţia precedentă valoarea lui y2 din ecuaţia ……., se obţine:
2 2 a − by1
Π 1 ( y1 , y 2 ) = ay1 − by1 − by1 f 2 ( y1 ) − c1 = ay1 − by1 − by1 − c1 .
2b
După simplificări se obţine:
a b 2
Π 1 ( y1 , y 2 ) = y1 − y1 − c1 .
2 2
Venitul marginal corespunzător acestei funcţii este egal cu:
a
Vm = − by1 .
2
Egalizând această expresie cu costul marginal, care este nul în exemplul
nostru, obţinem pentru y1 soluţia urmatoare:
a
y1∗ = .
2b
Pentru a determina ouput-ul firmei secundare, înlocuim pe y1 în funcţia de
reacţie:
a − by1∗ a
y 2∗ = = .
2b 4b
Aceste două ecuaţii ne dau output-ul total:
3a
y1∗ + y 2∗ =
4b
Soluţia lui Stackelberg poate de asemenea fi reprezentată grafic utilizând
curbele de izoprofit reproduse mai jos:
y2 Curba de reacţie a firmei unu
curba de Echilibru Cournot

reacţie a Echilibru Stackelberg
firmei doi
Curbe de
izoprofit ale
y2 firmei unu
Am indicat pe această figură, curba de reacţie a firmei secundare, (adică

firma doi), şi curbele de izoprofit ale firmei unu. Acestea au aceeaşi forma
generală ca şi curbele de izoprofit ale firmei doi numai că au suferit o rotaţie
de 90 ° . Pe măsură ce considerăm curbele de izoprofit din ce în ce mai joase,
profitul realizat de firma unu este din ce în ce mai mare deoarece profitul
firmei unu creşte pe când output-ul firmei doi se diminuează.
Firma doi se comportă ca un „urmăritor” ceea ce înseamnă că ea îşi alege
output-ul pe baza funcţiei sale de reacţie f2(y1). Firma unu, în ceea ce o
priveşte, doreşte să aleagă combinaţia de outputuri situată pe curba de
reacţie, ceea ce-i procură profitul cel mai mare posibil; ea îşi alege în
consecinţă punctul pe curba de reacţie care atinge curba de izoprofit cea mai
de jos. Raţionamentul obişnuit în materie de maximizare implică că curba de
reacţie trebuie sa fie tangentă la curba de izoprofit.
Oligopolul
Firma conducătoare în preţ
În loc de a-şi fixa cantitatea, firma conducătoare poate să-şi fixeze preţul.
Pentru a lua o decizie judicioasă în ceea ce priveşte fixarea propriului preţ,
firma conducătoare trebuie să prevadă cum se va comporta firma secundară.
Deci trebuie să examinăm mai întâi problema maximizării profitului cu care
este confruntată firma secundară.
4.2.1.4 Echilibrul de tip Bertrand
Ne situăm în cadrul unui duopol simetric în care cele două firme produc un
bun omogen şi avem funcţii de cost identice.
Presupunem că costul mediu este constant şi CT1(y1) = cy1, CT2(y2) = cy2.
Parametrul c reprezintă aici costul mediu (egal cu cel marginal) pentru
ambele firme. Firmele urmează o strategie noncooperativă dar faţă de
echilibrele Cournot şi Stackelberg echilibrul Bertrand se bazează pe ipoteza
că întreprinderile decid asupra preţului la care îşi vând produsele.
Ca şi în cadrul echilibrului Cournot se presupune că fiecare firmă consideră
decizia concurentului ca o dată. Fiecare firmă anticipează că concurentul îşi
va menţine preţul pe care şi l-a fixat indiferent de preţul pe care şi-l
determină pentru propriile produse.
Diferenţa fundamentală între soluţiile Cournot şi Bertrand priveşte natura
deciziei (o cantitate în primul caz, preţ în al doilea) şi în principiul general
reţinut pentru a defini un echilibru noncooperativ. În termenii teoriei
jocurilor, echilibrele Cournot şi Bertrand sunt „echilibre Nash” adică
configuraţii în care fiecare agent nu are interesul să modifice unilateral
strategia pe care a adoptat-o (o cantitate produsă în primul caz, un preţ în al
doilea) dacă consideră ca fixată strategia concurentului.]
Din acest punct de vedere şi unul şi celălalt se opun echilibrului Stackelberg

care se bazează pe asimetria fundamentală între agenţi.
În echilibrele Cournot şi Stackelberg fiecare firmă alegea cantitatea produsă
iar preţul era determinat pe piaţă prin intermediul funcţiei de cerere inversă.
În echilibrul Bertrand fiecare întreprindere fixează un preţ pentru produsele
sale.
Fie pj – preţul fixat de întreprinderea j. Notăm cu D(p) – funcţia de cerere
totală. Această funcţie defineşte cererea ce se adresează celor două
întreprinderi când ele au ales preţul p.
În acest caz se poate presupune (ca exemplu) că cererea se repartizează în
D( p)
mod egal la nivelul .
2
Când preţurile sunt diferite pentru cele două întreprinderi (p1 şi p2) cererea
se adresează cu prioritate întreprinderii care a fixat preţul cel mai mic
(deoarece întreprinderile produc un bun perfect omogen) iar producţia
celeilalte întreprinderi face obiectul unei cereri nule.
Notăm cu D1 şi D2 cererile adresate celor două firme. Avem atunci
D1 = D(p1) şi D2 = 0 dacă p1 > p2
D( p1 )
D1 = D2 = dacă p1 = p2
2
D1 = 0 şi D2 = D(p2) dacă p1 > p2
Fiecare întreprindere îşi satisface cererea care i se adresează (ceea ce nu este
restrictiv din punct de vedere al ipotezei constanţei costului unitar) şi îşi
fixează preţul astfel încât să-şi maximizeze profitul.
∏1 = (p1 - c) D1 pentru întreprinderea 1
∏2 = (p2 - c) D2 pentru întreprinderea 2
Oligopolul
Un echilibru Bertrand este atunci caracterizat de preţurile p1 şi p 2 în aşa fel

încât pentru fiecare întreprindere a-şi fixa preţul la nivelul de echilibru este
o decizie optimală dacă aceasta anticipează că concurentul va acţiona la fel.
Altfel spus ( p1 , p 2 ) constituie un echilibru Bertrand dacă maximizându-şi
profitul, întreprinderea 1 alege p1 = p1 considerând preţul întreprinderii 2 ca
fixat şi egal cu p 2 şi simetric, dacă întreprinderea 2 alege
p 2 = p 2 presupunând că preţul întreprinderii 1 este egal cu p1 .

Un astfel de echilibru este în fapt definit în mod unic de condiţia
p1 = p 2 = c .
Altfel spus, la echilibru Bertrand, cele două firme fixează un acelaşi preţ şi
acest preţ este egal cu costul marginal (care a fost presupus constat), adică
cu ceea ce se prevedea în concurenţă perfectă.
Să demonstrăm acest lucru:
Este evident că nici o întreprindere nu va fixa un preţ inferior lui c pentru că
ar realiza un profit negativ pe când dacă ar alege un preţ cel puţin egal cu c
îşi va garanta un profit pozitiv sau nul. Să arătăm că la echilibru cele două
întreprinderi aleg cu necesitate acelaşi preţ.
Să presupunem că nu se întâmplă astfel şi fie de exemplu firma 1 care ar
alege preţul cel mai ridicat.
Avem astfel fie p1 > p 2 > c , fie p1 > p 2 = c . Dacă p1 > p 2 > c ,
întreprinderea 1 realizează profit nul deorece D1 = 0. (∏1 = (p1 – c) D1 = 0).
Fixând un preţ p1 puţin mai mic decât p 2 dar mai mare decât c,
întreprinderea 1 va face obiectul unei cereri D(p1) şi realizează un profit (p1
- c) D1 > 0. Ea şi-ar ameliora astfel astfel situaţia.
Acest prim caz nu corespunde deci unui echilibru. Dacă p1 > p 2 = c , avem
D1=0 şi D2 = D(c) şi cele două întreprinderi realizează un profit nul. Fixând
un preţ puţin superior lui c dar cu toate acestea intotdeauna inferior lui p1 ,
întreprinderea 2 va face obiectul unei cereri D(p2) şi ar realiza un profit (p2 -
c) D(p2) strict pozitiv. Cazul examinat nu poate deci corespunde unui
echilibru. Deci este nevoie ca p1 = p 2 .
Să presupunem că p1 = p 2 > c . În acest caz întreprinderile îşi împart piaţa

şi realizează profituri egale:
D( p1 )
Π 1 = Π 2 = ( p1 − c)
2
Dacă una din întreprinderi, să zicem întreprinderea 1, îşi diminuează lejer
preţul alegând p1 = p 1 − ε > c , cu c > 0, totalitatea cererii i se adresează ei
şi profitul său devine ( p1 − ε − c) D( p1 − ε ) . Pentru ε suficient de mic, acest

profit este superior celui pe care îl realiza firma 1 când preţul cea egal cu
p1 .
Cazul p1 = p 2 > c nu poate corespunde deci unui echilibru.
Singurul caz posibil este p1 = p 2 = c şi este vorba efectiv de un echilibru

D (c )
noncooperativ. În fapt, fiecare întreprindere produce o cantitate şi
2
realizează un profit nul. Dacă o firmă îşi creşte preţul, cererea pentru
producţia sa şi profitul său se anulează. Dacă îl diminuează ea realizează un
profit negativ.
A fixa un preţ egal cu c reprezintă o alegere optimală a fiecărei întreprinderi
dacă aceasta anticipează că concurentul său va acţiona la fel.
Oligopolul
Ceea ce trebuia demonstrat. La echilibrul Bertrand, duopolul conduce la

acelaşi nivel de preţ ca în concurenţa perfectă şi firmele obţin un profit nul.
Aceasta ţine de faptul că o întreprindere poate întotdeauna să obţină şi să
satisfacă totalitatea cererii să obţină fixând un preţ uşor inferior celui al
concurentului.
Atâta timp cât o firmă fixează un preţ superior costului unitar, concurentul
său este în măsură să „fure” întreaga piaţă realizând un profit strict pozitiv.
Cu toate acestea este puţin realist ca concurenţa prin preţurile care se
stabilesc între cele două întreprinderi să fie atât de intensă încât să conducă
sistematic la anularea profiturilor.
Acest rezultat depinde foarte strâns de ipotezele puse, în special faptul ca
întreprinderile să aibă capacităţi de producţie nelimitate şi ca ele să producă
un bun perfect omogen.
O cerere reziduală se va îndrepta spre firma unu, cu toate că preţul său este
mai ridicat şi aceasta va putea realiza un profit strict pozitiv la nivelul – λkj
. Firma unu are deci interesul să-şi mărească preţul ceea ce arată că
condiţia p1 = p2 = c nu defineşte un echlibru noncooperativ. Ipoteza
capacităţilor limitate invalidează deci rezultatul principal al secţiunii
precedente.
În acest context, echilibrul trebuie de fapt să fie examinat ca rezultat al unui
mecanism în două etape succesive care corespund achiziţiei capacităţilor de
producţie K1 şi K2 (prima etapă) şi a determinării preţurilor p1 şi p2 (a doua
etapă). În a doua etapă, capacităţile sunt date (cheltuielile angajate în
prima etapă sunt ireversibile) şi se stabileşte un echilibru noncooperativ
între firmele care determină preţul.
În prima etapă firmele calculează preţurile pe care le vor prevedea în a

doua etapă în funcţie de capacităţi şi iau decizii pe această bază şi astfel
ajung la un echilibru noncooperativ.
Vom arăta că este posibil de a reconcilia ipoteza naturală a lui Bertrand
conform căreia firmele sunt acelea care fixează preţurile cu ajutorul
metodei de analiză şi anumite rezultate ale studiului lui Cournot.
Ideea principală este următoarea. A instala capacităţi de producţie este
costisitor şi dacă preţul lor unitar λ este destul de ridicat putem fi asiguraţi
că capacităţile alese vor fi suficient de "jos" pentru ca echlibrul
noncooperativ din cea de a doua etapă să conducă la un preţ unic care va fi
în mod cert acela care permite să se vândă producţia întregii capacităţi de
producţie.
În prima etapă, întreprinderile îşi aleg capacităţile prevăzând acest mod de
determinare al preţului pentru a doua etapă. În acest fel, totul se petrece ca
şi cum întreprinderile îşi aleg producţia (determinându-şi capacitatea)
presupunând că aceasta va fi vândută la un preţ care echilibrează producţia
totală cu cererea pieţei.
Suntem aduşi astfel în situaţia echilibrului lui Cournot în care capacităţile
au înlocuit producţia ca variabilă de decizie.
Pentru a fi mai precişi, este convenabil de a face mai întâi o ipoteză asupra
modului în care o cerere nesatisfăcută de o firmă se reportează asupra
celeilalte.
Notăm cu D1 şi D2 cererile care se adresează întreprinderilor unu şi
respectiv doi.
Presupunem că:
p1 < p2 şi K1 < D(p1).
Oligopolul
Avem atunci D1 = D(p1) cerere pe care firma unu nu o poate satisface în

totalitate. Vom presupune atunci că firma doi este obiectul unei cereri
reziduale:
D2 = D(p2) - K1,
adică cererea totală la preţul p2 din care se scade cantitatea K1 deja
furnizată de firma unu. Această ipoteză este justificată dacă cererea totală
provine de la m consumatori care au toţi aceaşi funcţie de cerere X(p),
adică:
D(p) = m * X(p)
şi fiecare consumator obţine aceeaşi cantitate K1/m de la firma unu. În
acest caz fiecare consumator cere cantitatea reziduală X(p1)–K1/m firmei
doi care "percepe" o cerere:
D2 = m[X(p2) – K1/m] = D(p2) – K1.
O ipoteză similară este făcută când p2 < p1 şi K2 < D(p2).
Pentru a simplifica analiza care urmează considerăm:
p(y) = a – b*y
ceea ce corespunde la:
D(p) = (a - p) / b.
Profitul maxim evaluat fără a ţine cont de costurile fixe, pe care o firmă este
susceptibilă să-l realizeze corespunde profitului monopolului adică:
(a − c) 2
max { (a - c – b*y) y }= ≡ µ.
y 4*b
Profitul net Π j verifică deci întotdeauna Π j ≤ µ - λKj şi este negativ
pentru Kj > µ / λ.
În prima etapă întreprinderile nu vor investi deci cu certitudine mai mult
decât această limită şi oricare ar fi preţurile la care s-ar aştepta în etapa a
doua.
Să ne plasăm în etapa a doua. După ceea ce am văzut, se poate

presupune că 0 ≤ Kj ≤ µ / λ , j = 1, 2. Preţul la care producţia maximală
_
posibilă K1 + K2 poate să fie vândută este p =(a - b)(K1+ K2). Să arătăm că
_
p1 = p2 = p constituie un echilibru noncooperativ.
Firma unu nu va avea un avantaj dacă va scădea preţul p1 mai jos de
_
p pentru că nu poate vinde decât K1. Ea ar vinde mai puţin scump aceeaşi
_
cantitate în aşa fel încât profitul său s-ar diminua. Dacă alege p1 > p ea
va face faţă unei cereri reziduale:
D1 = D(p1) – K 2
iar profitul ei va fi:
Π 1 = (p1 - c)D1 – λ K1 = (p1 - c)[(a – p1) / b – K2] – λ K1.
Vom avea :
∂Π 1 a + c − 2 * p1
= - K2
∂p1 b
şi deci :
_
∂Π 1 a + c − 2 * p _
≤ - K2 dacă p1 > p .
∂p1 b
_
Înlocuind p prin valoarea sa se obţine :
∂Π 1 c−a _
≤ + 2 * K1 + K2 dacă p1 > p .
∂p1 b
Cum K1 şi K2 sunt inferioare lui µ / λ se deduce că :
∂Π 1 c − a 3 * (a − c) 2 _
≤ + dacă p1 > p .
∂p1 b 4*b*λ
Oligopolul
ceea ce implică :
∂Π 1 _
< 0 dacă p1 > p .
∂p1
dacă presupunem că λ > 3*(a-c) / 4. Această ultimă condiţie indică faptul
că costul capacităţilor de producţie este suficient de ridicat.
_
Deci o creştere a lui p1 peste nivelul p reduce profitul firmei unu. Această
_
firmă nu are interesul să se abată de la p1 = p dacă anticipează că
_
concurentul alege p2 = p .
Acelaşi raţionament se aplică pentru firma doi. Soluţia p1 = p2
_
= p constituie deci un echilibru noncooperativ pentru etapa a doua.
Să definim acum echilibrul primei etape. Profitul firmei unu, exprimat în
funcţie de capacităţile K1 şi K2 se scrie :
Π 1 = (p1 – c - λ)*K1
cu:
p1 = a – b(K1 + K 2) = p(K1 + K 2)
deoarece în etapa a doua întreprinderile produc la întreaga capacitate,
preţul echilibrând cererea cu producţia totală. Avem atunci :
Π 1 = [p(K1+K 2) – (c + λ)] K1
şi
Π 2 = [p(K1+K 2) – (c + λ)] K2.
Echilibrul din prima etapă se analizează atunci ca un echilibru Cournot în

care producţiile au fost înlocuite cu capacităţi şi în care firmele suportă
costuri unitare egale cu c + λ. Funcţia de reacţie a firmei unu se obţine
maximizând Π 1 în raport cu K1 pentru K2 fixat, ceea ce conduce la :

a − c − λ − b * K2
K1 =
2*b
şi de asemenea, funcţia de reacţie a firmei doi se scrie :
a − c − λ − b * K1
K2 = .
2*b
Echilibrul este definit de :

a−c−λ
K1 = K2 =
3*b
şi la un nivel de preţ :
a 2
p1 = p2 = + (c + λ).
3 3
Dacă a > c + λ preţul de echlibru este strict superior costului mediu (sau
costului marginal) pe termen lung c + λ, firmele realizând în acest caz un
profit strict negativ.
Ca atare, se impune condiţia :
3(a + c) / 4 < λ < a – c.
Costul capacităţilor este suficient de ridicat pentru ca întreprinderile să nu
mai investească niciodată, dar este suficient de mic pentru ca profiturile să
fie pozitive.
4.2.1.5 Diferenţierea produselor

Rezultatul obţinut în cadrul echilibrului Bertrand depinde de asemenea
foarte strâns de ipoteza de omogenitate a produsului. Pentru a o demonstra
ne vom baza pe un model de diferenţiere spaţială datorat lui Hoteling
[“Stabiliy in Competition”, Economic Journal, 39 ,1929, reeditat în
Oligopolul
G. Stigler şi K. Boulding Eds, Readings in Price Theory, Homewood, III:

Irwin, 1952].
Considerăm un „oraş liniar” de lungime 1 cuprinzând N consumatori
repartizaţi uniform.
În schema de mai jos, oraşul este reprezentat de segmentul [0, 1] pe axa
orizontală şi localizarea unui consumator este măsurată prin abscisa sa x.
Există xN consumatori situaţi la stânga acestui consumator şi (1 - x)N
consumatori situaţi la dreapta sa.
Două magazine situate fiecare la o extremitate a oraşului vând un acelaşi
bun consumatorilor suportând un cost unitar, constant şi egal cu c.
Diferenţierea produselor vine din faptul că produsele unui magazin
interesează mai mult consumatorii localizaţi în apropiere, datorită costului
de transport necesar pentru a realiza cumpărătura.
(Este vorba de un model de diferenţiere pe orizontală).
Magazin unu Magazin doi
0 x 1
cost de transport cost de transport
hx h(1 - x)
Costul de transport este presupus proporţional cu distanţa parcursă.

Notăm cu :
- h - costul unitar de transport;
- d - distanţa parcursă pentru a ajunge la magazinul ales;
- p - preţul plătit.
Costul total suportat de consumator este deci p + hd.

Prin ipoteză, fiecare consumator poate cumpăra o unitate de bun în plus şi el
realizează efectiv această cumpărătură dacă-l costă mai puţin de v lei: v
reprezintă deci suplimentul de satisfacţie, în termeni monetari, adus unui
consumator de bunul în discuţie. În ceea ce urmează, v va fi presupus
suficient de mare pentru ca toţi cumpărătorii să cumpere efectiv bunul.
Fie p1 şi p2 preţurile practicate de cele două magazine.
Un consumator de coordonată x suportă un cost p1 + hx dacă alege
magazinul unu şi p2 + h(1 - x) dacă alege magazinul doi.
Se va duce la magazinul unu dacă:
p1+ hx < p2 + h(1 - x)
adică dacă:
p 2 − p1 + h
x<
2h
Cererea D1 adresată magazinului unu corespunde numărului de consumatori
care aleg acest magazin, adică:
D1 =
( p 2 − p1 + h )N
2h
Ceilalţi consumatori se adresează magazinului doi a căror cerere D2 este
definită de:
( p1 − p 2 + h) N
D2 =
2h
( Se presupune aici că D1 şi D2 sunt pozitive ceea ce se verifică dacă p1 si p2
nu sunt prea diferite.Această condiţie este efectiv verificată la echilibrul
modelului doarece avem atunci p1 = p2).
Oligopolul
Profiturile magazinelor, notate cu π1 şi π2 sunt:

( p1 − c )( p 2 − p1 + h )N
Π 1 = ( p1 − c )D1 =
2h
( p − c )( p1 − p 2 + h) N
Π 2 = ( p 2 − c ) D2 = 2
2h
Magazinele vizează să-şi maximizeze profitul şi, aici, în plus, variabilele de
decizie sunt preţurile.
Un echilibru noncooperativ este definit prin preţurile p1 şi p 2 astfel încât
magazinul unu alege p1 dacă anticipează că magazinul doi va alege p 2 şi
magazinul doi alege p 2 dacă el anticipează că magazinul unu va alege p1 .

Magazinul unu maximizează π1 în raport cu p1 pentru p2 fixat. Adică:
∂Π 1 ( p 2 − 2 p1 + h + c )N
= =0
∂p1 2h
şi simetric:
∂Π 2 ( p1 − 2 p 2 + h + c )N
= =0
∂p 2 2h
Aceste condiţii definesc simultan echilibrul noncooperativ:
p1 = p 2 = c + h.
(Un consumator situat în centrul oraşului suportă un cost de cumpărare c +
3h/2. Se presupune deci că v > c + 3h/2 astfel încât toţi cumpărătorii
cumpară efectiv bunul: consumatorii de pe abscisa inferioară la ½ se duc la
magazinul unu iar ceilalţi la magazinul doi).
La echilibru, cele două magazine aleg din acelaşi preţ şi acesta este superior
costului marginal c, diferenţa fiind egală cu costul de transport h.
În cazul în care h este nul, bunurile sunt în fapt nediferenţiate deoarece se
pot duce fără cost la unul din magazine. Avem atunci :
p1 = p2 = c şi Π 1 = Π 2 = 0.
Regăsim caracteristica echilibrului Bertrand: preţurile sunt egale costului

marginal presupus constant şi profiturile sunt nule. Lucrurile nu mai merg în
felul acesta dacă h este pozitiv: diferenţierea produselor datorată existenţei
costurilor de transport, permite magazinelor să-şi crească preţul peste costul
unitar fară a pierde din aceasta cauză totalitatea clientelei. La echilibru,
avem de altfel Π 1 = Π 2 = hN/2. Când costurile de transport sunt mai
ridicate magazinele pot trage cel mai bun avantaj din localizarea diferenţiată
a consumatorilor şi ele realizează profituri mai ridicate.
4.2.2 Echilibre cooperative : cartelul şi negocierea
Să ne îndreptăm acum atenţia spre cazul în care firmele decid să se înţeleagă

şi să fixeze împreună producţiile pe care le vor realiza.
În acest caz putem defini mulţimea echilibrelor cooperative posibile, adică
mulţimea acordurilor susceptibile să rezulte din negocierea dintre cei doi
concurenţi.
Se va presupune că această negociere conduce la definirea „cotelor” de
producţie y1 şi y2 şi pe care părţile se angajează să le respecte.
Rezultatul cooperării poate fi astfel reprezentat printr-un contract (y1, y2)
care defineşte producţiile pentru fiecare firmă, preţul stabilindu-se la nivelul
p(y1+y2).
Ca şi în cazul monopolului bilateral, două condiţii definesc contractele
posibile:
• pentru contractul reţinut, nu trebuie să existe alt contract care să
crească profitul unei firme fără să-l reducă pe cel al concurentului.
Dacă nu este cazul, atunci cele două firme vor avea interesul să
continue negocierile.
Oligopolul
• contractul trebuie să garanteze un profit pozitiv fiecărei firme,

altfel ele retrăgându-se de pe piaţă.
Mulţimea contractelor care satisfac aceste două condiţii defineşte nucleul
duopolului. În planul (y1, y2), nucleul corespunde mulţimii de puncte de
tangenţă a curbelor de izoprofit ale celor două firme, din care se reţine
partea care garantează profituri pozitive fiecărei firme. Acesta corespunde
curbei A1A2 din figura de mai jos:
y2
A1 C
N
C a
A2 y1
Nucleul Duopolului
În punctul A1 firma unu nu produce şi deci realizează profit nul. Firma doi
este atunci în poziţia de monopol şi deci realizează un profit maximal.
Situaţia este inversă în punctul A2.
Acest lucru este reprezentat în figura …….următoare unde s-a trasat curba
~ ~
reprezentativă a cuplurilor (Π 1Π 2 ) care corespund nucleului.
∏2 H
'
A 1
~ * '
Ca
Π2
45º
~
Π2 X
~∗ ~
0 Π1 Π1 A Π 1 '
2
Soluţia cartelului
Punctul A1′ din figura ultimă corespunde punctului A1 din figura penultimă.
Firma 1 realizează aici un profit nul şi acest profit este maximal pentru
firma doi.
Punctul A2′ se interpretează în acelaşi fel. Ce soluţie cooperativă va fi în
final reţinută? Echilibrul cooperativ este definit când cele două firme
transferă unei autorităţi colective alegerea combinaţiei (y1, y2). Există atunci
o „înţelegere” între cele două firme ; se spune că ele formează un cartel.
Obiectivul cartelului este de a maximiza suma profiturilor celor două firme
şi în acest caz duopolul se comportă ca o firmă unică care ar aproviziona
singură totalitatea pieţei, adică exact ca un monopol.
Oligopolul
Notăm cu CT1(y1) şi CT2(y2) funcţiile de cost ale celor două firme. Suma
profiturilor firmelor Π ( y1 , y 2 ) se scrie
Π ( y1 , y 2 ) = p ( y )( y1 + y 2 ) − CT1 ( y1 ) − CT2 ( y 2 )
unde p(y) este funcţia inversă a cererii.

Cartelul alege cantităţile y1 şi y2 care maximizează Π . Aceasta conduce la
condiţiile de ordinul întâi:
∂Π ∂V ∂CT j
= − =0 j = 1, 2
∂y j ∂y ∂y j
Unde
V(y) = p(y)y
este venitul cartelului şi deci:
Vm = Cm1 = Cm2
∂V ∂CT j
unde Vm = şi Cm j = desemnează venitul marginal al cartelului şi
∂y ∂y j
respectiv costul marginal de producţie în firma j.

Soluţia cartelului conduce deci la egalitatea venitului marginal şi a costurilor
marginale in fiecare firmă.
' '
Pe figura anterioară,mulţimea cuplurilor ( Π1 ,Π 2 ) situate sub curba A1 A2 şi
verificând Π1 > 0, Π 2 > 0 corespund combinaţiilor de profituri realizabile în
cadrul procedurii de negociere.
Punctul Ca′ = (Π *1 , Π *2 ) defineşte profiturile relizate de fiecare firmă dacă
ele sunt grupate în cartel. El maximizează de fapt suma Π 1 + Π 2 în mulţimea

de combinaţii de profituri realizabile.
Pe figura ......(penultimă), această soluţie de cartel corespunde unui punct
C a care aparţine nucleului. Soluţia cartelului nu are de fapt sens decât dacă
cele două firme se înţeleg asupra repartiţiei profitului total, eventual cu
transferuri de la unul la celălalt. Fiecare firmă j poate de fapt pretinde a
primi un profit superior lui Π * j .
Anumite plăţi compensatorii permit cu toate acestea să se atingă orice punct
de pe dreapta H. Punctul X de exemplu este atins dacă firmele "ţin" la
producţii care corespund soluţiei cartelului C a şi dacă firma doi varsă
~
Π * 2 − Π 2 firmei unu.
Dacă cele două întrepinderi nu se pot pune de acord asupra acestor plăţi
compensatorii, fiecare dintre ele nu va considera profitul realizat efectiv de
ea însăşi şi că există un proces de negociere care va decide atunci contractul
( y1 , y 2 ) efectiv ales. Care va fi ieşirea din această negociere ?
O soluţie posibilă a fost propusă de către Frederik Zeuthen (Problems of
Monopoly and Economic Welfare.London,Routledge and Kegar Paul,
1930).
Oligopolul
Ea constă în a presupune că fiecare parte revendică un cuplu pe curba

A1′ , A2′ : firma unu revendică combinaţia E1 = (Π 11 , Π 21 ) şi firma doi
revendică combinaţia E 2 = (Π 12 , Π 22 ) . Se prespune desigur că Π 11 ≥ Π 12 si

Π 22 ≥ Π 21 .
Presupunem că negocierea se derulează de maniera următoare. Când:
Π 11 − Π 12 Π 22 − Π 21
< ,
Π 11 Π 22
trecerea de la E1 la E 2 reprezintă o pierdere relativă de profit mai slabă

pentru firma unu decât pentru firma doi. Se presupune în acest caz că firma
unu face o concesie propunând o nouă combinaţie E1′ = (Π 11
′ , Π 12
′ ) în care
′ < Π 11 şi Π ′21 > Π 21 .
profitul său s-a diminuat, adică, astfel că : Π 11
În cazul invers, se presupune că firma doi este aceea care face concesii
propunând o nouă combinaţie E 2′ care reduce propriul profit în raport cu
E 2 . Firma unu face o concesie când Π 11Π 21 < Π 12 Π 22 .
Este cazul reprezentat pe figura următoare în care au fost reprezentate
curbele de ecuaţie Π 1Π 2 ce sunt egale cu o valoare constantă care trec prin
E1 si prin E 2 . După propunerile iniţiale E1 si E 2 firma unu face o concesie
şi propune E1′ .
Π2
A1′ Π 1Π 2 =constant
E2
Π 22
Ê
E1′
C
Π 21
E1 B
D A
Π 12 Π 11 A2′ Π1
Figura
Descrierea procesului de negociere
Este clar că procesul de negociere va conduce progresiv la combinaţia

Eˆ = (Π
ˆ ,Π
11
ˆ ) pentru care produsul Π Π este maxim.
21 1 2
Soluţia propusă de Zenthen conduce deci la a reţine ca sfârşit al negocierii,

combinaţia (Π 1 , Π 2 ) care maximizează produsul Π1Π 2 în mulţimea
delimitată de curba A1′A2′ .
Acest rezultat de negociere corespunde unui punct al nucleului, adică la un
contract probabil diferit Ca : l-am notat cu N pe figura ......„Nucleului

duopolului”.
Oligopolul
Această soluţie cooperatistă este prezentată aici ca o consecinţă a unei

descrieri destul de exhaustive a manierei în care firmele fac concesii în
cursul negocierii, dar ea corespunde de fapt unui concept de echilibru
cooperativ pentru care poate fi dezvoltată o justificare axiomatică riguroasă.
Cu toate acestea există alte soluţii la problema de negociere şi asupra acestui
punct, raţionamentul teoretic nu oferă un răspuns indiscutabil.
Totuşi, oricare ar fi sfârşitul la care conduce negocierea, acesta apare
profund instabil.
Să presupunem că firmele se pun de acord asupra unui contract ( yˆ1 , yˆ 2 )

reprezentat prin punctul M pe figura următoare .
Oricare din cele două firme nu este interesată să respecte contractul convenit
cel puţin dacă gândeşte că partenerul va produce cantitatea prescrisă în
contract. Altfel spus, fiecare firmă va avea efectiv interesul să trişeze dacă
ea crede că partenerul se comportă onest.
y2
a întreprinderii 1
A1
nucleu
y2 B’
Funcţia de
reacţie a
M întreprinderii 2
B
ŷ2
0 ŷ1 y1 A2 y1
Instabilitatea soluţiei cooperatiste

În punctul M firma unu crede că partenerul produce ŷ 2 care este prescris în

acord: prin definiţia funcţiei de reacţie, el va dori atunci să se situeze în
punctul B şi să producă ŷ1 . Un raţionament asemănător se aplică firmei doi:
dacă aceasta gândeşte că partenerul va respecta acordul şi va produce ŷ1 , ea
va avea interesul să trişeze şi să producă y2 în punctul B' .
Soluţia cooperatistă care rezultă din negociere este deci instabilă pentru că
partenerii nu au interesul să o respecte.
Cu toate acestea se poate imagina că, contractul se eşalonează pe mai multe
perioade şi că nerespectarea uneia din clauze în perioada t conduce la
vărsăminte bilaterale, adică penalităţi, în perioada t + 1. Acest tip de clauză
poate să contribuie la respectarea angajamentelor luate.
5. B unuri publice
5.1 Noţiunea de bun public
Bunurile prezentate până acum sunt caracterizate de două proprietăţi

fundamentale.
Prima proprietate se numeşte principiul rivalităţii care spune că doi agenţi
nu pot beneficia simultan de folosinţa unui aceluiaşi bun.
Exemplu: O cutie de bere este băută de Ion, deci ea nu va putea fi băută de
către Gheorghe şi viceversa. Consumatorii sunt aici doi rivali.
A doua proprietate se numeste principiul excluderii prin preţ: el exprimă

faptul că un agent nu va putea dispune de un bun decât dacă-l plăteşte.
Bunurile care verifică principiul rivalităţii se numesc bunuri private.

Cea mai mare parte a lor verifică de asemenea principiul excluderii prin
preţ, dar pentru aceştia principiul nu este necesar. Astfel, când bunurile
alimentare sunt distribuite persoanelor fără resurse este vorba de bunuri
private ce nu satisfac principiul excluderii prin preţ.
Există însă nenumărate bunuri pentru care principiul rivalităţii nu se
aplică: aceste bunuri se numesc bunuri publice.
Apărarea, justiţia, educaţia natională reţeaua rutieră sunt exemple clasice de
bunuri publice.
Faptul că beneficiez de securitatea oferită de o armată naţională, garanţiile

unui sistemjudiar şi serviciile ordinii publice sau reţeaua rutieră, nu-l
împiedică pe vecinul meu să beneficieze în egală măsură.
Anumite bunuri publice satisfac în plus trei condiţii:
a) Imposibilitatea excluderii
b) Obligativitatea folosirii
c) Absenţa efectelor de acoperire (aglomerare).
Se spune despre astfel de bunuri că sunt bunuri publice pure. Dacă una din
aceste condiţii nu este verificată se spune că avem bunuri publice mixte.
a) Nu există posibilitatea excluderii când natura bunului public face ca să nu
fie posibil de a-i rezerva folosinţa de către anumiţi agenţi.
Apărarea teritoriului şi la un alt nivel, un foc de artificii organizat de un
comitet local sunt bunuri publice pentru care nu există posibilitatea
excluderii: materialmente nu este posibil de a abţine ca anumiţi indivizi (ai
ţării într-un caz, ai unei localităţi în celălalt caz) să nu beneficieze de
acestea. De asemenea, iluminatul public al străzilor şi un program de
depoluare al aerului verifică condiţia imposibilităţii excluderii.
Pentru alte bunuri publice anumiţi indivizi pot fi efectiv excluşi. Această
excludere poate fi făcută fixând un preţ, cum este în general cazul pentru
bunurile private (taxa de autostradă, tichet de intrare într-o piscină
municipală); ea poate fi nominativă (casă de pensionari rezervată vechilor
salariaţi al unui serviciu public), mai mult sau mai puţin aleatoriu (sistemul
de fire de aşteptare), fondată pe criterii obiective (situaţie familială
permiţând să se obţină un loc într-o creşă).
Bunuri publice
b) obligaţia de folosire este a doua caracteristică a bunurilor publice pure.

Există obligativitatea folosirii când faptul de a dispune de un bun public nu
apare dintr-o decizie a agenţilor însăşi. Aici obligativitatea de folosire
apărea pentru apărarea teritoriului, deoarece persoanele nu pot decide ele
însele asupra unui nivel de protecţie care le-ar fi individual garantat de
către forţele armate: fiecare consumator dispune de o aceeaşi ′′cantitate′′ de
apărare a teritoriului.
Din contră, nu există obligaţia de folosire în cazul focului de artificii, căci
nu-l poţi privi dacă te decizi să stai acasă.
De asemenea, şcoala publică şi reţeaua rutieră nu verifică obligaţia de
folosire: pot prefera o şcoală privată sau să iau un tren.
c) În sfârşit, există ′′efecte de acoperire′′ (sau de aglomerare) atunci când

satisfacţia unui consumator obţinută în urma consumului unui bun public
depinde de numărul de utilizatori care beneficiază în egală măsură. Nu
există efect de acoperire pentru apărarea teritoriului naţional deoarece
eficacitatea apărării integrităţii nu depinde de numărul de locuitori.
Apărarea civilă nu urmează aceleaşi reguli, deoarece calitatea protecţiei
realizată cu ajutorul unor adăposturi antiatomice a căror capacitate de
adăpostire este dată, depinde de numărul de persoane care trebuiesc
protejate.
Justiţia nu este nici ea un exemplu de efect de acoperire pe care îl relevă
termenele care se scurg între depunerea unui dosar şi judecarea lui de către
un tribunal.
Şcoala publică şi reţeaua rutieră pot de asemenea să prezinte efecte de
acoperire când clasele sunt supraîncărcate şi când ambuteiajele reduc
fluiditatea traficului în aglomerări.
Efectele de acoperire sunt de fapt exemple de ceea ce vom numi mai general
efecte externe, adică situaţia în care satisfacţia unui agent (aici utilizatorul
unui serviciu public) este ajutată în mod direct de deciziile altor agenţi.
Să remarcăm în sfârşit că un bun public poate privi un număr limitat de

indivizi sau, din contră, totalitatea colectivităţii naţionale. Un program de
depoluare este un bun public pur care nu modifică mediul ambiant decât
pentru rezidenţii din zona poluată, pe când apărarea teritoriului priveşte pe
toţi cetăţenii.
Această distincţie se aplică de asemenea bunurilor publice mixte. Astfel, o

clasă suplimentară deschisă într-o şcoală şi construcţia unui pod sau a unei
grădini publice sunt susceptibile să amelioreze bunăstarea locuitorilor
localităţii respective pe când un program de televiziune retransmis pe un
canal naţional priveşte totalitatea indivizilor ţării.
Tabelul următor rezumă această clasificare, reluând diferitele exemple

prezentate.
posibilă
L- local
N-naţional
L
Şcoala primară, cimitirul

Există obligaţia folosirii
Există efecte de acoperire
Sănătate şcolară, inspecţia muncii

Excluderea anumitor agenţi este
Serviciu de stare civilă, eliberarea

L
cărţii gri
DA
Conţinutul informatic al
N
DA
declaraţiilor de venit
Teatru, şcoală publică, piscină,
L
DA
casă de pensionari
NU DA
Autostrăzi cu plată, universităţi,

N
NU
asistenţă publică
NU
Reţea locală de televiziune(cablu)

N
Televiziune cu decoder
L
Poliţie municipală
Bunuri publice
DA
Poliţie naţională, jandarmeria

DA
Iluminat public, staţie de epurare

L
NU
apă
NU
Apărarea teritoriului
DA
Birou de informaţii al unei gări,

NU
graădină publică
NU
Parc naţional
N L
Radio local, afişaj municipal

N
Televiziune
5.2 Producţia optimală de bun public
Ce procent din resursele sale trebuie să consacre o economie pentru

producţia bunurilor publice şi cum trebuie să fie finanţată această producţie?
Această întrebare este delicată în cazul în care excluderea este imposibilă

deoarece folosirea acestor bunuri publice nu poate fi rezervată agenţilor care
achită un anumit tarif.
Nu poate exista piaţă pentru astfel de bunuri şi în general revine

administraţiilor publice (stat sau colectivităţi locale) să organizeze
producţia acestor bunuri publice şi de a prevedea modalităţile de finanţare.
Se întâmplă cu toate acestea ca organizaţii private să concure la finanţarea

producţiei de bunuri publice unde excluderea este imposibilă (este cazul de
exemplu când o fundaţie susţine financiar cercetarea fundamentală). Se
presupune că este imposibil de a exclude oricare din rezultatele cercetării
fundamentale, faţă de cercetările aplicate pentru care poate fi utilizat
sistemul de brevete.
Pentru a caracteriza nivelul optimal de producţie a bunurilor publice, vom

începe cu un exemplu.
Să ne imaginăm o colectivitate în care n consumatori beneficiază de un bun

public produs în cantitatea x.
Să presupunem că producţia de x ore de programe săptămânale antrenează

un cost total egal cu CT(x): acest cost cuprinde salariul jurnaliştilor şi
animatorilor, cheltuielile de punere la punct a programelor, cumpărarea,
întreţinerea şi cheltuielile de funcţionare a materialului etc.
Bunuri publice
Numim disponibilitate marginală de plată a consupatorului i, suma pe

care acesta ar fi dispus să o plătească pentru a putea beneficia de o unitate
suplimentară de bun public, adică de o oră de program suplimentar în plus.
Această dispobibilitate marginală de plată a individului i va fi notată

Dmi (x) . Ea depinde de x şi funcţia Dmi (x) poate să fie considerată
descrescatoare: când un volum scăzut de programe este produs individul i
resimte insuficienţa emisiunilor cu mai multă acuitate şi el va fi gata să
sacrifice o sumă de bani neneglijabilă pentru ca radioul local să furnizeze o
oră în plus pe săptămână. Din contră, dacă există deja un volum important (x
mare), suma pe care individul i va fi gata să o plătească pentru o oră în plus
este mult mai mică.
n
Suma disponibilităţilor marginale de plată se scrie: ∑ Dmi ( x) .
i =1
Ea reprezintă ceea ce colectivitatea locuitorilor din aglomerarea respectivă

ar fi dispusă să plătească pentru ca studioul să poată emite o oră în plus
când durata săptămânală a programelor este egală cu x ore.
Pentru a determina durata optimală a emisiunilor, această sumă de

disponibilităţi marginale de plată ar trebui comparată cu costul marginal
dCT
Cm = (suplimentul de cost pe care-l antrenează o oră de emisiuni în
dx
plus).
n
Dacă ∑D
i =1
i
m ( x) > C m atunci durata emisiunilor ar trebui crescută, deoarece
avantajele pe care le aduce această prelungire a programelor depăşesc

costurile adiţionale corespunzătoare.
n
Dacă ∑D
i =1
i
m ( x) < C m atunci ar trebui redusă durata emisiunilior căci
pierderea de satifacţie a utilizatorilor ar fi mai mult decât compensată prin

economia costurilor.
Deci, va trebui fixată durata emisiunilor de la radioul local la un nivel x*,

definit prin egalitatea sumei sumei disponibilităţilor marginale de plată şi a
costului marginal.
n
∑D
i =1
i
m
( x* ) = Cm ( x* )
Figura de mai jos ilustrează această condiţie de optimalitate.
Dm
Cm
Dm3
Dm2
Dm1
x* x
Bunuri publice
Curba Dm reprezintă suma disponibilităţilor marginale de plată Dmi , ea se
deduce deci din curbele Dmi prin însumare verticală. Curbele Dm şi C m se
taie la optimul x * .
5.3 O formulare mai generală
Analiza de mai înainte nu este prea riguroasă căci ea nu explică cu

adevărat preferinţele agenţilor (asupra bunurilor publice dar de asemenea
asupra bunurilor private) şi mai ales asupra bunurilor fiind în acelaşi timp
incompletă pentru că nu explică cum poate fi finanţat bunul public.
Ca să fim mai precişi, să considerăm o economie care conţine m

consumatori, preferinţele consumatorului i fiind reprezentate de funcţia de
utilitate U i ( x, M i ) , unde:
x = cantitatea dintr-un public pentru care excluderea este imposibilă.
M i = valoarea resurselor pe care consumatorul i poate să le consacre
consumului de bunuri publice.(În mod echivalent, M i reprezintă cantitatea

dintr-un bun privat reprezentativ consumat de un individ şi cumpărat la un
preţ unitar egal cu 1).
Presupunem că alegerea cantităţii de bun public să fie afacerea unui

planificator care încearcă să maximizeze bunăstarea celor pe care-i
administrează.
Pentru a reprezenta această bunăstare colectivă plecând de la preferinţele

individuale, să presupunem că planificatorul maximizează o sumă
ponderată a utilităţilor:
m
w = ∑ α i ⋅ U i ( x, M i )
i =1
w = este numită funcţie de utilitate colectivă
α i = ponderea acordată de planificator individului i în definirea bunăstării

colective.
Planificatorul trebuie să determine cantitatea optimală de bun public găsind

finanţarea necesară.
Dacă se prelevă t i lei (de exemplu sub formă de taxe) individului , valoarea
consumurilor sale în bunuri private va fi de: M i = Vi − Ti unde:
Vi = venitul consumatorului i care este aici o dată a problemei.
Planificatorul trebuie să aleagă prelevările t i şi cantitatea de bun public x,
respectând echilibrul bugetar al întreprinderii care produce bunul public

(radioul local în exemplul nostru).
Ţinând cont de această restricţie şi notând cu CT(x) funcţia de cost total al

bunului public, problema se scrie astfel:
m
′′Să se maximizeze ∑α
i =1
i ⋅ U i ( x,Vi − t i )
sub restricţia
m
∑t
i =1
i − CT ( x) = 0 ′′
Bunuri publice
Lagrangeanul se scrie în acest caz:
m m
L= ∑ α i ⋅ U i ( x,Vi − t i ) + λ (∑ t i − CT ( x))
i =1 i =1
Condiţiile de optimalitate sunt:
⎧ ∂L m ∂U i
⎪ ∂x = ∑ α i ∂x − λ ⋅ C m ( x) = 0
⎪ i =1
⎨
⎪ ∂L = −α ∂U i + λ = 0
⎪⎩ ∂t i i
∂M i
Aceste condiţii de optimalitate împreună cu restricţia de echilibru bugetar

pentru producţia bunului public constituie un sistem de m+2 ecuaţii care
determină cele m+2 necunoscute: λ,x,t1,…,tm.
∂L λ
În particular condiţia = 0 implică relaţia α i = ; i = 1, m .
∂t i ∂U i ∂M i
∂L
Raportând în egalitatea = 0 se obţine relaţia:
∂x
m
∂U i ∂x
∑ ∂U
i =1 ∂M
= C m ( x) Această condiţie se numeşte condiţia Bowen
i i
– Lindahl – Samuelson (B.L.S.)
Pentru a o interpreta, să examinăm mai înainte chestiunea următoare. Să

presupunem că îi propunem consumatorului i o creştere a cantităţii de bun
public dx>0. Ce sumă suplimentară dt i ar accepta să plătească pentru a
putea efectiv să dispună de această cantitate suplimentară dx? Consumatorul

i n-ar accepta să plătească dt i în plus decât dacă utilitatea sa nu se
diminuează.
Cum avem Ui =Ui (x, Mi ) =Ui (x,Vi −ti ) consumatorul ar accepta să plătească cel
mult o sumă dt i care verifică condiţia:
∂U i ∂U i dt i ∂U i / ∂x
dU i = dx − dt i ≥ 0 adică ≤
∂x ∂M i dx ∂U i / ∂M i
Termenul din dreapta reprezintă rata marginală de substituţie a bunului

privat cu bunul public şi se interpretează deci ca contribuţia suplimentară
maximală pe care consumatorul i ar accepta pentru a beneficia de o unitate
suplimentara de bun public, adică ceea ce am numit disponibilitatea
marginală de plată a acestui consumator.
Condiţia B.L.S. nu exprimă altceva decât egalitatea sumei disponibilităţilor

marginale de plată şi a costului marginal al bunului public.
Contribuţiile t i sunt în aceeaşi măsură definite prin condiiţile de

optimalitate enunţate mai sus şi ele verifică
∂U 1 ∂U 2 ∂U m
: α1 ⋅ = α2 ⋅ = K = αm ⋅ .
∂M 1 ∂M 2 ∂M m
∂U i
Termenul αi reprezintă variaţia bunăstării colective când
∂M i
consumatorul i dispune de 1 leu în plus pentru a achiziţiona bunuri private
şi se poate numi utilitate maginală socială a venitului individului.
Bunuri publice
Condiţia precedentă exprimă deci că contribuţiile sunt calculate în aşa fel

încât să egaleze utilităţile marginale sociale ale veniturilor diferiţilor
indivizi.
Codiţia B.L.S. împreună cu egalitatea utilităţii marginale sociale a

venitului diferiţilor consumatori caracterizează comple producţia optimală
de bun public şi modalităţile de finanţare a sa.
Dacă planificatorul posedă o informaţie perfectă asupra preferinţelor

agenţilor, adică dacă cunoaşte funcţia de utilitate U ( x, M i ) şi de asemenea
funcţia de cost CT(x) – atunci ar trebui să fie în măsură să calculeze această
soluţie optimală şi deci de a decide prelevările care trebuie făcute asupra
veniturilor indivizilor pentru a finanţa bunul public.
Cu toate acestea este puţin realist de a presupune că o administraţie poate

astfel să posede o informaţie foarte precisă asupra preferinţelor agenţilor.
Cum să determini atunci producţia bunului public? Echilibrul cu
subscripţie este o soluţie.
5.4 Echilibrul cu subscripţie
Presupunem aici că fiecare consumator varsă o contrubuţie voluntară

permiţând finanţarea bunului public, suma contribuţiilor definind cantitatea
care poate fi produsă.
Se poate observa imediat că agenţii îşi vor determina subscripţia neţinând

cont decât de avantajele pe care le trag posesorul şi ignorând complet
satisfacţia suplimentară resimţită de alţi agenţi.
Acest comportament noncooperativ, este în orice caz cel mai probail de

îndată ce numărul de agenţi este suficient de important pentru ca aceştia să
nu poată să se concureze şi să determine împreună contribuţia.
Dacă se reţine această ipoteză, consumatorul i îşi determină contribuţia sa t i
considerând contribuţiile t j ; j ≠ i ca date.
Notăm g(T) cantitatea de bun public care poate fi produsă cu o subscripţie

totală a cărei sumă este egală cu T.
Funcţia g(T) nu este nimic altceva decât funcţia inversă a funcţiei de cost.
m
g = CT −1 . Cum avem aici: x = g (T ) = g (∑ t j ) utilitatea consumatorului i
j =1
apare ca o funcţie de subscripţie individuală:

m
U i = U i [ g (∑ t j ),Vi − Ti ]
j =1
iar subscripţia t i este determinată prin maximizarea lui U i pentru valori ale
subscripţiei t j ,j ≠ i pe care consumatorul i le consideră ca fixate.
dU i ∂U i ∂U i
= g ' (T ) − = 0; i = 1, m ; Cum g=CT-1 avem
dt i ∂x ∂M i
1 ∂U i / ∂x
g' = = 1 , deci = C m ( x)
CT −1 Cm ∂U i / ∂M i
La echilibru cu subscripţie există deci egalitate între costul marginal şi

disponibilitatea marginală de plată pentru fiecare consumator, ceea ce
diferă de condiţia B.L.S: procedura de subscripţie nu dconduce la o
producţie optimală a bunului public.
Bunuri publice
Această suboptimalitate a echilibrului cu subscripţie rezultă din caracterul

noncooperativ al procedurii: consumatorii nu ţin cont de faptul că
contribuţia lor ameliorează satisfacţia altor agenţi şi din această cauză ei
aleg de a subscrie o sumă care este inferioară celei care este socialmente
optimală.
5.5 Exemplu
Presupunem că toţi consumatorii au o aceeaşi funcţie de utilitate care se

scrie:
U i ( x, M i ) = a ⋅ log x + b ⋅ log M i şi de asemenea că au acelaşi venit V.
Considerăm că x unităţi de bun public costă x lei, adică CT ( x) = x .
Considerăm o funcţie de utilitate colectiv egalitară, astfel că:

a m Mi
α 1 = α 2 = ... = α m . Condiţia B.L.S se scrie atunci astfel: ∑ = 1. La
b i =1 x
optim, toţi consumatorii contribuie pentru o sumă t la finanţarea bunului
public (avem deci t i = t ; i = 1, m deoarece toţi agenţii sunt în aceeaşi
situaţie). Cum M i = V − t şi x = m ⋅ t avem contribuţia individuală
aV
optimală t * ; t * =
a+b
Să exprimăm cazul echilibrului cu subscripţie. Egalitatea disponibilităţilor

V −t
marginale de plată şi a costului marginal se scrie atunci: a = 1 şi
b⋅m⋅t
aV
defineşte contribuţia individuala de echilibru t ; t =
a + bm
Se vede că t este mai mic decât t * : procedura de subscripţie conduce deci

la o contribuţie insuficientă a agenţilor şi deci la o supraproducţie de bun
public.
Această supraproducţie este în mod particular marcată când numărul de

agenţi este mare căci avem t → 0 când m → ∞ .
Sistemul de subscripţie nu constituie deci o metodă satisfăcătoare pentru a

determina cantitatea de bun public care trebuie produsă.
Dintr-un punct de vedere diferit, s-a văzut că echilibrul general al unei

economii în concurenţă perfectă conduce la o anumită formă de eficacitate
în alocarea resurselor când nu se produc decât bunuri private: echilibrul
general apărea a fi un ′′optim Pareto′′ adică o situaţie în care este imposibil
de ameliorat satisfacţia unui consumator fără a o diminua pe cea a unui alt
consumator.
Este logic să ne întrebăm dacă un sistem comparabil cu piaţa poate fi pus în

funcţiune în cazul bunurilor publice şi dacă eficacitatea proprie a acestui
sistem în concurenţa perfectă poate să fie extinsă şi pentru bunurile publice.
Echilibrul Lindahl aduce un răspuns la această întrebare.
5.6 Echilibrul Lindahl
Simplificăm puţin cadrul de analiză definit în capitolele precedente

presupunând acum că funcţiile de utilitate se scriu :
U i ( x, M ) = u i ( x ) + M i
adică, reţinând o ipoteză de constanţă a utilităţii marginale a bunutilor
private. De altfel, vom considera o funcţie de utilitate egalitară:
α 1 = α 2 = ... = α m
Bunuri publice
m
Cu aceste ipoteze, condiţia B.L.S se scrie: ∑ u ( x) = C
i =1
'
i m ( x)
şi această condiţie este suficientă pentru a determina cantitatea optimală de

bun public.
1) Presupunem că un ”preţ personalizat” este afectat fiecărui consumator:
preţul pi defineşte aici suma pe care consumatorul i trebuie să o plătească
penru fiecare unitate de bun public de care vrea să dispună.
Consumatorul i determină atunci o cerere de bun public ce-i este proprie şi
care este notată cu xi şi o cerere de bun privat M i maximizându-si
utilitatea:
⎧max[u i ( xi ) + M i ]
⎨
⎩ p i xi + M i = Vi
Dacă λ este multiplicatorul Lagrange asociat restricţiei de echilibru
bugetar al consumatorului şi dacă L este lagrangeanul, cererile de bun
public şi privat verifică condiţiile de ordinul I.
⎧
⎪
⎪ L ( x i , M i , λ ) = u i ( x i ) + M i + λ [V i − p i x i − M i ]
⎪ ∂L
⎨ = u i' ( x i ) − λ p i = 0
∂
⎪ i x
⎪ ∂L
⎪ =1− λ = 0
⎩ ∂M i
şi deci u i' ( xi ) = pi
2) Presupunem pe de altă parte ca producţia de bun public să fie asigurată
de o întreprindere care-şi maximizează profitul evaluând fiecare unitate de
m
bun public la preţul: p = ∑ pi .
i =1
m
Profitul acestei întreprinderi se scrie: Π = (∑ pi ) x − CT ( x)
i =1
şi el este maximal pentru o cantitate de bun public ce verifică egalitatea

∂Π
preţului p cu costul marginal C m (x) , adică =0
∂x
m
∑p
i =1
i = C m ( x)
Prin definiţie, preţurile personalizate p1 , p 2 ,…, p m definesc un echilibru
Lindahl dacă pentru aceste preţuri toţi consumatorii cer aceeaşi cantitate
de bun public, spre exemplu xi = x; (∀)i = 1, n .
La un echiliru Lindahl avem:
m
u i' ( x) = pi ; i = 1,L, m ; ∑ u ( x) = C
i =1
'
i m ( x)
Condiţia B.L.S. este deci verificată la echilibrul Lindahl.

Se pare că a fost găsită o procedură descentralizată care permite
determinarea producţiei optimale de bun public, planificatorul poate să
realizeze o tatonare walrasiană din cadrul concurenţei perfecte (o tatonare
asupra preţurilor personalizate).
În tatonarea walrasiană, comisarul de preţuri creşte preţul (comun pentru
toţi agenţii) când cerera totală depăşeşte oferta totală şi îl scade în caz
contrar până când cererea totală este egală cu oferta totală.
În cazul de faţă ne putem imagina că planificatorul creşte preţul
personalizat al agenţilor care cer mai mult bun public relativ la preţul
personalizat a celor care cer o cantitate mică, în ideea de a converge către
o situaţie în care toţi cer aceeaşi cantitate. Simultan planificatorul va
veghea la faptul ca suma preţurilor să conducă la o egalitate între cantitatea
cerută şi cea oferită de întreprindere.
Se poate tinde astfel către un echilibru Lindahl în care se produce o cantitate
optimală de bun public.
Bunuri publice
Acest scenariu este verosimil? Din păcate, nu, căci este puţin probabil ca
consumatorii să se preteze la regulile jocului impus.
La echilibrul Lindahl, consumatorii plătesc bunul public la preţuri diferite
(aici t i = pi x ) şi dispun cu toate acestea de aceeaşi cantitate (pentru că prin
ipoteză excluderea este imposibilă).
În tatonarea care ar trebui să conducă la echilibru, consumatorul i va
înţelege rapid că interesul lui este să anunţe o cerere de bun public mai
scăzută care nu este cu adevărat reală, pentru a beneficia de un preţ
personalizat mai mic.
Deci este foarte probabil că consumatorii îşi vor masca preferinţele
veritabile pentru a contribui cu o sumă mai mică la finanţarea bunului
public.
Acest model de echilibru al lui Lindahl pune în evidenţă dificultatea
fundamentală ce se întâlneşte atunci când se doreşte conceperea unui
mecanism ce permite determinarea producţiei optimale de bun public şi care
se reduce la întrebarea următoare:
-Cum trebuie provocaţi consumatorii ca să arate disponibilităţile lor
marginale reale de plată pentru bunul public?
Problema este mai delicată când creşte numărul de consumatori.
Fiecare agent luat individual va avea tendinţa să ascundă cererea sa reală de
bun public gândind că comportamentul său nu are nici o importanţă în
determinarea cantităţii de bun public ce va fi stabilită.
Mascându-şi propriile gesturi, el poate spera să beneficieze de o prelevare
mai scăzută (ca în cazul tatonării care conduce la echilibrul Lindahl), fără să
modifice în mod fundamental cantitatea produsă de bun public.
Se spune în acest caz că el se comportă ca un ”pasager clandestin”
5.7 Votul majoritar
O altă posibilitate pentru a determina producţia de bun public şi a

contribuţiilor individuale constă în a organiza un vot.
Presupunem că m agenţi decid printr-o procedură de vot majoritar asupra
contribuţiei individuale t care să permită să se finanţeze producţia g(t)
unităţi de bun public.
Avem T = mt . Pentru a simplifica calculele se va presupune g(T)=T şi
U i ( x, M i ) = ai ln( x) + M i
T lei permiţând deci să se producă T unităţi de bun public şi parametrul ai

traduce preferinţa pe care o manifestă consumatorul i pentru bunul public.
Plecând de la condiţia B.L.S. un un calcul elemntar arată că producţia
optimală de bun public x* se scrie aici:
∂U i
m m
∂x =
m
ai
x * = ∑ ai ; ∑ ∑ = 1 ; Cm = 1
i =1 i =1 ∂U i i =1 x
∂M i
Dacă fiecare consumator varsă t lei (sub formă de impozit) producţia de bun
public este egala cu m*t. Utilitatea individului i apare atunci ca o funcţie de
prelevare individuală prin relaţia: U i (t ) = ai ln(mt ) + Vi − t deoarece x=mt şi
M i = Vi − t .
Bunuri publice
Funcţia U i (t ) este reprezentată grafic mai jos.
Ui (t)
Ui(t)
ai t
Utilitatea consumatorului i în
funcţie de prelevarea uniformă t
m ⋅ ai a
U i' (t ) = − 1 = i − 1 = 0 ; t = ai
mt t
Consumatorul i doreşte deci ca contribuţia individuală să fie fixată la o
sumă ai care ar permite să se producă o cantitate de bun public egala cu
mai .
Anumiţi consumatori doresc ca să se produca o cantitate de bun public

superioară celei optimale x* - aceeia pentru care parametrul ai este superior
mediei (a1 + a 2 + ... + a m ) / m şi alţii care preferă o cantitate mai scăzută.

m
După regula B.L.S cantitatea optimala de bun public este deci x * = ∑ ai .
i =1
Pe de altă parte, funcţia U i (t ) permite să se exprime preferinţele individului

i dacă acesta trebuie să aleagă între două posibilităţi pentru nivelul de
prelevare t.
Această funcţie U i (t ) nu prezintă decât un singur punct de maxim local: ea
este crescătoare pentru t < ai , apoi descrescătoare pentru t > ai . Se spune

ca preferinţele agentului i sunt unimodale.
Presupunem acum că un vot majoritar este organizat pentru a determina t.
Unimodalitatea preferinţelor va permite să se arate că votul majorităţii ar
trebui să conducă să se reţină nivelul de prelevare t care este preferat de
către agentul” median” dacă m este impar.
Acest agent median este definit prin faptul că jumatate din ceilalţi
consumatori doresc o prelevare inferioară nivelului dorit de acest agent, în
timp ce cealaltă jumătate doreşte din contră o prelevare mai importantă.
Dacă indivizii sunt clasaţi prin ordinul de preferinţă crescător pentru bunul
public, adică dacă se pune a1 ≤ a 2 ≤ a3 ≤ ... ≤ a m individul median este
definit aici prin indicele i=M cu
m −1
M =
2
Să ne imaginăm că un nivel de prelevare t 0 este propus, cu t 0 ≠ a M şi să
presupunem de exemplu că t 0 < a M (un raţionament similar se aplică atunci
când t 0 > a M ).
În acest caz există în mod necesar un alt nivel de prelevare care va fi
preferat lui t 0 de o majoritate de inivizi.
Pentru a înţelege acest punct, să considerăm o prelevare t1 puţin mai mare

ca t 0 . După ipoteza de unimodalitate a preferinţelor, orice individ i pentru
care ai > t 0 preferă t1 lui t 0 .

Bunuri publice
Cum t 0 < a M , există cel puţin 50% din indivizi care preferă t1 lui t 0 .
Propunerea t 0 nu va putea fi deci reţinută în cadrul unei proceduri de vot

majoritar unde pot fi emise contrapropuneri.
Singura propunere care nu poate să fie pusă în minoritate este aceea care
corespunde celei mai bune alegeri a agentului median, adică t= a M .
Raţionamentul este puţin modificat cnd m este par. În acest caz singurele
propuneri care pot fi reţinute corespund agenţilor având indicii i=(m/2)-1 şi
i=(m/2)+1.
Procedura de vot majoritar conduce deci la prelevarea uniformă egală cu
a M şi deci să se producă m a M unităţi de bun public.
Această decizie nu este în general optimală deoarece m ⋅ a m ≠ x * .
Optimalitatea nu va fi realizată decât atunci când am =

∑a i
;
m
g (T ) = T = mt adică în cazul egalităţii medianei şi a mediei parametrilor
ai .
Dacă producţia x * ar putea fi obţinută cu un echilibru Lindahl, agentul I ar

plăti un preţ individual unitar pi egal cu utilitatea marginala pentru bunul
public:
ai ai
pi = =
x* ∑aj
j
El ar contribui deci la finanţarea bunului public cu o sumă pi x * = ai pe
când în cazul votului majoritar ar plăti a M .

Votul majoritar avantajează deci indivizii ce ţin foarte mult de bunul public
şi descurajează pe ceilalţi în comparaţie cu echilibrul Lindahl.
În practică, persoanele favorizate nu sunt totdeauna aceleaşi în aşa fel încât
procedura de vot majoritar poate fi considerată ca o soluţie a celui mai mic
rău care nu înclină sistematic deciziile publice în favoarea unora sau altora.
6. E xternalităţi
Economiile studiate până acum verificau toate o ipoteză care a fost implicită
dar asupra căreia ar trebui să ne întrebăm.
Am presupus sistematic că nu există divergenţe între costurile private şi
costurile sociale, precum şi între avantajele private şi cele sociale, adică
între costuri şi avantaje pentru agenţi şi colectivitate. Această ipoteză este
aceea care a permis utilizarea conceptului de surplus colectiv pentru a
măsura bunăstarea adusă de schimburile pe piaţă.
Avantajele nete resimţite de consumatori erau identificate ca avantaje nete
pentru colectivitate şi profiturile întreprindelor erau considerate ca profituri
pentru colectivitate.
Bunăstarea suplimentară care o aduce o piaţă mulţimii de agenţi nu era
nimic altceva decât suma avantajelor nete resimţite de unii şi alţii şi evaluate
monetar prin surplusul consumatorilor şi producătorilor.
Am subliniat deja că acest tip de analiză presupunea că puterea publică
era în măsură să redistribuie câştigurile între agenţi în aşa fel încât să
prevaleze punctele sale forte în materie de echitate. Dar, implicit în
mulţimea acestor raţionamente se găseşte ipoteza că preţurile măsoară direct
˝valorile sociale˝ ale bunurilor, adică suplimentul sau reducerea bunăstării
potenţiale pentru colectivitate pe care o aduce producerea lor sau utilizarea
lor de către un agent particular.
Externalităţi
Sistemul de preţuri apărea ca un fel de denominator comun care rezuma

mulţimea de interacţiuni între agenţi şi permitea o evaluare a bunăstării
colective.
Dacă agenţii îşi fundamentau calculele economice pe acest sistem de preţuri
şi dacă nu se comportă de o manieră concurenţială (considerând-o deci ca o
dată care nu poate fi manipulată) echibrul pieţei conduce la maximizarea
acestui surplus colectiv.
De asemenea, echilibrul general al pieţelor prezenta o formă de eficacitate
socială: echilibrul general era un optim Pareto, adică o situaţie în care nu
este posibil de a ameliora satisfacţia unui agent fără a o diminua pe aceea a
altuia. În rezumat, în concurenţă perfectă, sistemul preţurilor ghidează
agenţii spre o utilizare eficace a resurselor de care dispune colectivitatea.
Există cu toate acestea cazuri în care preţurile nu joacă acest rol pe care îl
asigură concurenţa perfectă şi în care codsturile şi avantajele private diferă
de costurile şi avantajele pentru colectivitate.
Acestea sunt situaţiile în care deciziile de consum sau de producţie ale unui
agent afectează direct satisfacţia sau profitul altor agenţi, fără ca piaţa să
evalueze sau să facă să plătească sau să retribuie agentul pentru această
interacţiune. Se vorbeşte atunci de externalităţi sau de efecte externe.
În caz de externalităţi, sistemul de preţuri nu-i mai ghidează pe agenţi spre
decizii socialmente optimale şi aceasta rezultă din formele diverse de
ineficacitate în organizarea activităţilor de producţie şi de consum. Aceste
externalităţi pot fi împărţite în 4 categorii după cum este vorba de economii
sau ˝deseconomii˝ externe şi că acestea privesc producţia şi consumul.
1. Economiile externe de producţie apar când de anumite acţiuni ale

unei întreprinderi beneficiază alţi agenţi, fără ca aceştia să plătească pentru
Analiza microeconomică a agenţilor economici în condiţii de piaţă.
avantajele procurate. Exemplul apicultorului şi a livezii(dat de Meade în

1952) constituie o ilustrare clasică: livada furnizează florile şi contribuie la
producţia de miere fără ca proprietarul să fie în măsură să prevadă o
redistribuire pentru acest serviciu făcut. Externalitatea producţiei este aici
reciprocă pentru că albinele fecundează florile fără ca apicultorul să poată
reclama plata.
Economiile externe de procţie sunt susceptibile de a apărea de exemplu când
o întreprindere ameliorează viabilitatea unui drum care deserveşte una din
uzinele sale când aceasta drenează şi curăţă terenuri mlăştinoase sau
ameliorează calificarea profesională a salariaţilor săi prin formare continuă :
un drum pietruit, terenuri drenate sau o mânâ de lucru calificată sunt
elemente de care profită întreprinderea dar cu siguranţă vor profita şi alţi
agenţi.
Unii vor utiliza drumul pentru propria folosinţă sau vor profita de operaţiile
de drenaj pentru a-şi cultiva mai uşor terenurile. În sfârşit, alte întreprinderi
vor putea beneficia ulterior de calificarea profesională dobândită de salariaţi.
Agenţii care beneficiază de drumul reabilitat, de terenuri drenate sau de
calificarea mâinii de lucru, nu despăgubesc întreprinderea pentru cheltuielile
angajate.
Aceasta nu consideră deci că efectele acestor operaţiuni sunt în propriul
profit: din această cauză, avantajul obţinut din aceste operaţiuni de
întreprindere va fi inferior avantajului colectivităţii, în aşa fel încât
întreprinderea are aici o motivaţie insuficientă pentru a dezvolta
infrastructurile sau cheltuielile de formare profesională.
Un alt exemplu de economie externă de producţie priveşte activităţile de
cercetare dezvoltare. Când o firmă pune la punct un nou procedeu de
fabricaţie, alte întreprinderi sunt susceptibile să beneficieze de asemenea de
Externalităţi
progresele tehnice realizate, eventual cu un anumit decalaj în timp, necesar

pentru ca inovaţia să se banalizeze.
Sistemul de brevete permite atragerea unei părţi a câştigurilor pe care le
aduce punerea la punct a unui nou procedeu sau descoperirea unui produs
nou. Şi din acest punct de vedere constituie o importantă incitare de a
continua să facă cheltuieli de cercetare dezvoltare.
Avantajul adus de inovaţie mulţimii întreprinderilor va fi deci mai mare
decât câştigurile inovatorului.
2. Există economii externe de consum când de deciziile unui

consumator profită alţi agenţi fără să existe compensaţii monetare.
De exemplu, când îmi întreţin grădina sau când aranjez balconul, aceasta
aduce aproape aceeaşi satisfacţie vecinilor mei ca şi mie, iar aceştia nu mă
despăgubesc pentru serviciul făcut.
Economiile externe de consum apar în special când utilitatea pe care o
resimţim pentru a dispune de un bun de consum depinde de numărul de
consumatori care dispun de asemenea de bunul respectiv.
Exemplul tipic este acela al telecomunicaţiilor. Pentru un individ, utilitatea
care o are la racordarea la reţeaua telefonică depinde de numărul şi
identitatea persoanelor racordate : sosirea unui nou abonat măreşte gama de
apeluri posibile şi aduce o satisfacţie suplimentară persoanelor deja abonate
fără ca acestea să achite vreo taxă.
3. A treia categorie de efecte externe priveşte deseconomiile externe de

producţie.
Se vorbeşte de deseconomii când deciziile anumitor agenţi provoacă
necazuri altor agenţi fără ca să existe compensaţii financiare. În cazul
deseconomiilor externe de producţie, cel ce ˝jenează˝ este o întreprindere.
Poluarea industrială constituie cazul cel mai caracteristic de deseconomii

externe de producţie. Când un petrolier eşuează în mare sau când nori toxici
degradează calitatea aerului într-o aglomerare urbană, întreprinderile
responsabile de poluare ˝jenează˝ pescarii şi locuitorii fără ca piaţa să vină
rapid să definească un oarecare preţ pentru aceste necazuri nu există o piaţă
pentru apa limpede din mare sau ocean sau aerul pur din oraş.
4. În sfârşit, suntem în prezenţa deseconomiilor externe de consum

atunci când consumatorii sunt aceia care ˝jenează˝ sau produc necazuri altor
agenţi : tutunul şi muzica foarte zgomotoasă pot să fire la originea
deseconomiilor externe de consum de pe urma cărora pătimesc nefumătorii.
Consumul este de asemenea la originea poluării şi degradării mediului care
constituie deseconomii externe: de exemplu când fumul automobilelor
jenează pietonii sau când proprietarul unui teren construieşte o clădire cu o
estetică disutabilă.
Efectele de aglomerare, evocate la bunurile publice sunt de asemenea
exemple tipice de deseconomii externe de consum: când iau metroul la ore
cu afluenţă eu sunt la originea unei ˝jenări˝ pentru ceilalţi călători, deoarece
reduc spaţiul de care ei pot dispune şi în felul acesta le fac voiajul puţin
neconfortabil.
Sunt multe bunuri publice care pot prezenta efecrte de aglomerare.
Alte deseconomii externe de consum sunt mai subtile.
Astfel, satisfacţia pe care o resimţi când dispui de anumite bunuri poate să
depindă de statutul social care este asociat şi de comparaţiile interpersonale
pe care aceste bunuri permit să se stabilească : dacă aş fi câştigat la jocuri,
îmi abandonez maşina Dacia pentru un Mercedes, nu este imposibil ca
Externalităţi
această achiziţie să nu fie resimţită de o manieră invidioasă de colegii cu

mai puţină şansă.
Ineficacitatea unei economii de piaţă în prezenţa externalităţilor.

Cazul poluării industriale
Vom studia cazul deseconomiilor externe de producţie. Pentru a simplifica

ne plasăm în cadrul unui exemplu, rezultatul putând fi generalizat.
Presupunem că un anumit număr de uzine au folosit instalaţiile pe marginea
unui lac în jurul căruia există locuitori.
Avem n uzine
m locuitori.
Uzinele deversează în lac deşeuri toxice care-i jenează pe riverani.
Costul de producţie al unei uzine depinde în aceeaşi măsură de volumul de
producţie şi de cantitatea deşeurilor: dacă o întreprindere aruncă multe
deşeuri, profitul său la un volum de producţie dat) va fi mai mare decât dacă
ar fi constrânsă să adopte tehnologii mai puţin poluante dar costisitoare.
Pentru a traduce analitic această ipoteză vom nota cu :
y j - cantitatea produsă de uzina j
q j - volumul de deşeuri deversat de uzina j
CT j - costul total de producţie al uzinei j (depinde de y j şi q j .
∂CT j ∂CT j
Avem CT j = CT j ( y j , q j ) cu ipotezele următoare : > 0 şi <0
∂y j ∂q j
Postulatul fundamental spune că întreprinderea au un interes financiar în a

polua apa lacului.
Se va presupune totuşi că există un nivel maximal de poluare q^j de la care
care costul de producţie al uzinei j nu se va mai modifica.
CTj(yj1,qj)
CT(y0j,qj)
q^j qj
Relaţia între costul total şi cantitatea de deşeuri
Pentru a simplifica anumite calcule vom presupune de asemenea că acest

prag maximal de poluare ˝utilă˝ pentru întreprindere este independent de
cantitatea produsă y 0 . Costul total de producţie CT j variază deci în funcţie
de cantitatea de deşeuri q j cum se poate vedea în figura de mai sus şi unde
s-a presupus y 1j > y 0j .
Pentru q j < q^j , o creştere a lui q j reduce costul. Vom presupune de
asemenea că costul marginal ∂CT ∂y j creşte cu volumul de producţie şi că
se reduce dacă creşte volumul de deşeuri, ceea ce corespunde ipotezelor :
∂ 2 CT j ∂ 2 CT j
> 0 şi <0
∂y 2j ∂y j ∂q j
Notăm cu Q volumul total de deşeuri deversate, cu Q = ∑ q j

j
Poluarea apelor lacului constituie o ˝jenare˝ pentru riverani. Presupunem că

satisfacţia individului i, notată U i se scrie U i = vi (Q) + M i cu vi <0 şi
Externalităţi
i = 1, m , unde vi (Q) măsoară consecinţele cantităţii de deşeuri asupra

bunăstării individului i. Este deci o funcţie descrescătoare : cu cât poluarea
este mai importantă, cu atât riveranii sunt mai puţin satisfăcuţi.
Variavila M i reprezintă valoarea veniturilor consumatorului I, venit pe care
acesta îl consacră cumpărării de bunuri private.
Întreprinderile poluante aparţin la anumiţi riverani : mai precis, vom scrie că
m
individul i posedă o fracţie θ ij de acţiuni la uzina j, cu ∑θ
i =1
ij = 1 în aşa fel
încât el primeşte ∑θ
j
ij Π j cu titlu de dividende din profit, unde Π j
reprezintă profitul întreprinderii j cu Π j = p j y j − CT j ( y j , q j ) ; p j =preţul
bunului produs de întreprinderea j.

Celelalte venituri ale agentului i sunt notate Vi şi sunt considerate ca
parametri fixaţi.
Vi include remuneraţia din capital la preţul pieţei, acest preţ fiind definit pe
baza costului de oportunitate : θ ij Π j nu reprezintă deci decât fracţia din
profiturile uzinei j distribuită consumatorului i, în plus de această

remunerare normală sau mai puţin dacă Π j este negativ.
Avem deci M i = ∑ Qij Π j + Vi . Satisfacţia individului i se scrie

j
U i = vi (Q) + ∑ θ ij Π j +Vi . Presupunem acum că întreprinderile îşi propun

j
să-şi maximizeze profitul.

Întreprinderea j are două variabile de decizie : y j şi q j .
Dacă ea NU este penalizată pentru poluarea de care este responsabilă este

evident că găsirea profitului maxim va conduce la a deversa în apa lacului o
cantitate de deşeu care-i garantează un cost de producţie minimal adică q̂ j .
Cantitatea y j aleasă maximizează atunci profitul pentru această cantitate de
deşeu: p j y j − CT j ( y j , qˆ j ) ceea ce conduce la producţia ŷ j care verifică
∂CT j
pj − ( yˆ j , qˆ j ) = 0 adică egalitatea preţului cu a costului marginal.
∂y j
Este această soluţie satisfăcătoare din punctul de vedere al colectivităţii?

Pentru a da un răspuns să presupunem în prealabil ceea ce ar trebui să fie o
funcţionare economică optimală a comunităţii riveranilor.
Aceştia sunt interesaţi de activitatea întreprinderilor din două motive: mai
întâi pentru că unii dintre ei sunt proprietari şi atunci profiturile le sunt
distribuite. Apoi, pentru că toţi sunt afectaţi de poluare. Făcând abstracţie de
orice consideraţie de natură redistributivă să reţinem ca şi criteriu de
bunăstare colectivă suma utilităţilor individuale : după forma particulara a
funcţiilor de utilitate individuale, aceasta vrea să spună simplu că 1 leu în
plus pentru i este considerst ca echivalentul unui leu în plus pentru j. Nu
există deci un interes pentru repartiţia avantajelor între cei m locuitori.
Notăm cu W bunăstarea colectivă definită astfel:
W = ∑ U i = ∑ (vi (Q) + ∑ θ ij Π j + Vi ) sau utilizând definiţia profitului
i i j
W = ∑ vi (∑ q j ) + ∑ p j y j − ∑ CT j ( y j ;q j ) + ∑ Vi
i j j j i
Definim pe y j şi q j astfel încât să maximizeze bunăstarea colectivă W.
Condiţiile de optimalitate se scriu:

⎧ ∂W ∂CT j * *
⎪ = pj − ( y j , q j ) = 0; j = 1,..., n
⎪ ∂y j ∂y j
⎨
⎪ ∂W = v ' (Q * ) − ∂CT j ( y * , q * ) = 0; j = 1,..., n
⎪ ∂q j ∑ i
∂q j
j j
⎩ i
Externalităţi
unde y *j , q *j desemnează producţia optimală şi volumul optimal de deşeuri
al uzinei j şi Q * = ∑ q *j .
j
Prima condiţie exprimă egalitatea preţului şi a costului marginal. Pentru a

interpreta cea de-a doua condiţie, să remarcăm mai întâi că suma maximă pe
care consumatorul i ar fi gata să o plătească pentru ca volumul deversat în
lac să fie redus cu o unitate este egala cu − vi (Q * ) . În consecinţă
− ∑ vi' (Q * ) reprezintă suma disponibilităţilor marginale de plată a

i
riveranilor pentru o reducere a cantităţii de deşeuri deversate în lac.

∂CT j
Pe de altă parte − reprezintă suplimentul de cost care trebuie să fie
∂q j
suportat de întreprinderea j dacă aceasta reduce cu o unitate cantitatea de

deşeu şi această expresie poate fi numită ”cost marginal de reducere a
poluării”.
A doua condiţie de optimalitate exprimă deci egalitatea sumei
disponibilităţilor marginale de plată şi a costului marginal de reducere a
poluării pentru toate întreprinderile. Ea corespunde foarte mult cu condiţia
Bowen-Lindahl-Samuelson care caracteriza producţia optimală de bunuri
publice.
Poluarea apare aici ca un bun public indesirabil din care se doreşte
reducerea cantităţii.
Reducerea cantităţii de deşeuri la un cost şi volumul optimal de deşeuri este
definit prin egalarea pentru fiecare întreprindere poluantă a costului
adiţional cauzat de o reducere unitară a deşeurilor cu suma disponibilităţilor
de plată a agenţilor pentru o astfel de reducere.
Pentru cantitatea optimală q *j costul marginal de reducere a deşeurilor este
deci strict pozitiv ceea ce implică faptul că q *j este mai mic decât q̂ j . Pe de
altă parte perechile ( ŷ j , q̂ j ) şi ( y *j , q *j ) verifică amândouă ecuaţia
∂CT j
(y j ,qj ) = pj .
∂y j
Această ecuaţie defineşte o curbă crescătoare în planul ( y j , q j ) care
reprezintă mulţimea combinaţiilor producţie-deşeuri pentru care costul

∂CT j
marginal este egal cu p j .
∂y j
Perechile ( ŷ j , q̂ j ) şi ( y *j , q *j ) sunt situate pe această curbă.
Cum q *j este mai mic decât q̂ j , y *j este în mod necesar mai mic decât ŷ j .
∂CT j
Panta acestei curbe se obţine diferenţiind ecuaţia = p ceea ce dă :
∂y j
dq j ∂ 2 CT j ∂y 2j
=− >0
dy j ∂ 2 CT j ∂y j ∂q j
q^j
q*j
yj* y^j yj
Externalităţi
În rezumat, maximizarea bunăstării colective conduce la volume de

producţie şi de deşeuri inferioare celor ce ar rezulta în cazul unui
comportament descentralizat al întreprinderilor care-şi maximizează
profitul.
Această proprietate poate fi interpretată astfel : O întreprindere care-şi
maximizează profitul nu ţine cont decât de costurile antrenate de dezvoltarea
producţiei, pe când maximizarea bunăstării colective revine implicit la
includerea mulţimii costurilor sociale în costul de producţie : costul
factorilor achiziţionaţi pe piaţă dar de asemenea costul reprezentat de
deşeurile pentru colectivitate.
Luarea în considerare a acestor costuri sociale în integritatea lor conduce la
reducerea producţiei uzinelor poluante şi a cantităţilor de deşeuri deversate
în lac.
În absenţa constrângerii, întreprinderea j va deversa cantitatea de deseuri q̂ j
care reduce costul de producţie la cel mai mic nivel posibil şi va alege
volumul de producţie ŷ j . Întrebarea principală este atunci de a defini
instrumentele politico-economice care ar fi susceptibile de a corecta acest

comportament suboptimal al întreprinderilor poluante.
Taxarea este unul din instrumentele de care dispune puterea publică : o taxă
a cărei sumă este proporţională cu volumul deşeurilor emise permite
corectarea costului de producţie al întreprinderilor poluante, astfel încât
acestea să ţină cont de costul social pe care-l reprezintă poluarea de care ele
sunt responsabile. Este principiul poluator-plătitor.
7.T
eoria jocurilor
şi metode de analiză
a comportamentului strategic
Teoria jocurilor este un instrument util de analiză a comportamentului

uman.
Teoria jocurilor ne permite să descriem şi să analizăm fenomenele
economice şi sociale ca nişte jocuri strategice, precum şi să stabilim
echilibrele unui joc, adică stările în care nici un jucător nu doreşte să-şi
modifice comportamentul său ţinând cont de comportamentul celorlalţi
jucători.
Există diferite concepte de echilibru într-un joc. Vom insista asupra
echilibrelor care se bazează pe primejdii credibile. Economiştii utilizează
termenul de echilibre ale subjocurilor perfecte pentru a descrie astfel de
echilibre.
Un joc este caracterizat prin calitatea şi cantitatea informaţiei de care dispun
jucătorii.
Distingem jocuri cu informaţie completă şi incompletă, cât şi jocuri cu
informaţie perfectă şi imperfectă.
7.1 Definiţia unui joc strategic
Ce înţelegem printr-un joc strategic ?

O persoană este angajată într-un joc strategic cu o altă persoană (sau mai
multe persoane) când utilitatea sa şi câştigurile sale sunt afectate nu numai
de acţiunile întreprinse de el cât şi de acţiunile întreprinse de ceilalţi.
Primii care au aplicat teoria jocurilor în economie aui fost John Von
Neuman şi Oskar Morgenstern1. Von Neuman (1903-1957) era
matematician la Institutul de Studii Avansate de la Priceton, iar Morgenstern
(1902-1977) era economist la Universitatea Princeton. Putem chiar spune că
Von Neuman a inventat teoria jocurilor în 1928 când a demonstrat faimoasa
teoremă a minimaxului. Să notăm că matematicienii francezi Borel şi Ville
au participat de asemenea în perioada respectivă la elaborarea teoriei
jocurilor. Lui Ville i se datorează, de exemplu, demonstraţia geometrică
utilizată de obicei pentru a proba teorema minimax.
De exemplu, şahul este un joc strategic pentru că victoria sau înfrângerea
unuia dintre jucători depinde atât de propriile sale alegeri tactice, cât şi de
acelea ale rivalului său. Numeroase situaţii economice se reduc la jocuri
strategice.
De exemplu, profiturile unei firme de automobile ca Renault nu depind doar
de alegerile sale în materie de preţ, dar, de asemenea, depind de preţurile
anunţate de concurenţi (Peugeot, Volkswagen, Fiat, Ford etc.).
De asemenea, conflictele politice au caracteristicile unui joc strategic.
Pentru a fi mai expliciţi, putem spune că, un joc strategic este o mulţime de
reguli ce descriu comportamentul jucătorilor şi care determină câştigurile
1
« The Theory of Games and Economic Behaviour »( Princeton, New Jersey : Priceton
University Press, 1944)
Teoria jocurilor şi metode de analiză a comportamentului strategic
jucătorilor pe baza acţiunilor întreprinse. Conform acestei terminologii, un

joc strategic presupune o definire clară a regulilor de comportament ale
jucătorilor.
Ce trebuie să specifice aceste reguli?
9 În primul rând, trebuie să ne spună care sunt jucătorii şi dacă şansa
sau hazardul este prezent în joc (ca în jocul de cărţi); când şansa
intervine şi poate afecta jocul, ea este deseori transformată într-un
jucător numit « şansă »
9 În al doilea rând, regulile unui joc strategic trebuie să precizeze
ordinea în care jucătorii îşi efectuează alegerile. Trebuie să ştim cine
joacă primul, cine al doilea şi aşa mai departe. Trebuie să ştim de
asemenea care sunt alegerile posibile ale jucătorilor.
9 În sfârşit, regulile trebuie să ne spună ce utilitate va avea fiecare
jucător la sfârşitul jocului pentru fiecare combinaţie de alegeri
posibile. Când cumpărăm de exemplu un joc de societate ca
Monopoly, găsim întotdeauna în interiorul cutiei o notiţă sau o
regulă a jocului care dă toate aceste informaţii.
7.2 Arborele jocului ca modalitate de descriere

a unui joc strategic
Regulile jocului, cât şi eventualele câştiguri, pot să fie reprezentate prin ceea
ce teoreticienii jocurilor numesc un arbore. Acesta oferă o descriere
detaliată a regulilor jocului şi este de asemenea numit forma extensivă a
jocului.
Pentru a înţelege ce este un arbore sau o formă extensivă, să considerăm
exemplul următor.
Presupunem că nu există decât două firme în lume constructoare de

calculatoare : IBM şi Toshiba.
Înainte de a produce calculatoarele, aceste firme trebuie să decidă ( pentru a-
şi face calculatoarele compatibile sau nu ) adoptarea aceluiaşi sistem de
operare, de exemplu sistemele de operare UNIX sau DOS. Este evident că
de compatibilitate ar beneficia amândouă căci ar permite IBM-ului să-şi
vândă produsele periferice, cum ar fi CD-ROM-urile, utilizatorilor de
calculatoare Toshiba şi invers. ( Neglijăm în acest exemplu avantajele
posibile ale non compatibilităţii: de exemplu, faptul că fiecare din firme ar
face faţă unei pieţe captive)
Cu toate acestea, pentru raţiuni care ţin de istoria celor două firme, fiecare ar
prefera ca celălalt să facă efortul să se adapteze la sistemul său. Presupunem
că IBM preferă sistemul DOS şi Toshiba sistemul UNIX. Pentru a descrie
acest joc strategic, presupunem că IBM are un avans tehnologic asupra
firmei Toshiba privind concepţia calculatoarelor, ceea ce-i permite să anunţe
prima care este sistemul de exploatare pe care-l va folosi pentru
calculatoarele sale. Ca urmare, IBM ţine o conferinţă de presă pentru a
anunţa decizia sa. După acest anunţ, Toshiba decide să ţină o conferinţă de
presă anunţându-şi decizia sa. O dată ce cele două firme s-au angajat
pentru un sistem, producţia poate să înceapă. Profiturile fiecărei firme sunt
următoarele :
dacă cele doua firme aleg sistemul DOS, rezultatul se interpretează
ca o victorie a IBM pentru că sistemul său devine sistemul standard
pe piaţă
dacă cele două firme aleg sistemul UNIX, atunci Toshiba este
marele învingător.
Oricum, oricare ar fi sistemul ales, important este să fie acelaşi, căci

compatibilitatea produselor celor două firme este mai profitabilă pentru
ambele firme decât non-compatibilitatea.
Pentru a fi mai concreţi, să presupunem că dacă cele două firme aleg
sistemul DOS, IBM câştigă 600 milioane dolari şi Toshiba 200 milioane
dolari. Dacă ambele aleg sistemul UNIX, sistemul preferat al lui Toshiba,
aceasta câştigă 600 milioane dolari, iar IBM numai 200 milioane dolari.
Dacă ele nu aleg acelaşi sistem de operare ( cazul non-compatibilităţii ),
fiecare câştigă numai 100 milioane dolari.
Arborele acestui joc strategic este :
IBM
UNIX
DOS 1
Toshiba
Toshiba 2 3
UNIX DOS UNIX

DOS
IBM ⎛ 200 ⎞
⎛ 600 ⎞ ⎛100 ⎞ ⎛100 ⎞ ⎜⎜ ⎟⎟
Toshiba ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎝ 600 ⎠
⎝ 200 ⎠ ⎝100 ⎠ ⎝100 ⎠
Arborele unui joc cu informaţie perfectă
Jucătorul 2 ( Toshiba ) ştie dacă jucătorul 1 ( IBM ) se deplasează la dreapta

( UNIX ) sau la stânga ( DOS ) în arbore. Astfel, jucătorul 2 ştie în
momentul alegerii sale, în ce nod se situează, un nod fiind un loc de decizie
în arbore.
Arborele din grafic descrie toate regulile jocului relativ la alegerile

sistemului de operare.
Să remarcăm că arborele ne informează asupra identităţii jucătorilor. În
exemplul nostru sunt 2 jucători. « Şansa » nu intervine în acest joc. Arborele
ne spune care din jucători trebuie să se deplaseze la fiecare loc sau nod de
decizie al jocului. Vedem că jocul începe cu alegerea IBM, urmată de
alegerea lui Toshiba. Faptul că arborele se termină după alegerea lui
Toshiba semnifică faptul că nu există decât două deplasări în acest joc. La
fiecare nod al arborelui, vedem alegerile ( ramurile arborelui ) care se oferă
jucătorilor. De exemplu, în primul nod al arborelui vedem că IBM are două
posibilităţi de alegere ( fie alege DOS, fie alege UNIX ). După cum IBM
decide, Toshiba va fi, fie în nodul din stânga, fie în cel din dreapta al
arborelui. La fiecare din aceste noduri, Toshiba are, de asemenea, două
alternative, ca şi IBM. Cifrele între paranteze la capătul fiecărei ramuri a
arborelui indică rezultatele financiare relative la alegerile jucătorilor. Cifra
de sus corespunde IBM, iar cea de jos lui Toshiba.
Jocurile se pot împărţi în două categorii :
- jocuri cu informaţie perfectă
- jocuri cu informaţie imperfectă
Această împărţire ne trimite la informaţia de care dispune fiecare jucător
când acesta atinge un nod de decizie.
7.3 Jocuri cu informaţie perfectă şi imperfectă

(ceea ce jucătorii cunosc în momentul
alegerii strategiilor lor)
În anumite jocuri, jucătorii, în momentul luării deciziilor, sunt la curent cu
tot ceea ce s-a petrecut până atunci. În acest caz, fiecare nod al arborelui este
vizibil de către jucători. În jocul descris în graficul de mai înainte, când
Toshiba alege sistemul de operare, ea ştie dacă IBM a ales sistemul DOS
sau sistemul UNIX la etapa precedentă. Un astfel de joc se numeşte joc cu
informaţie perfectă, pentru că un jucător, în momentul când joacă, cunoaşte
toate alegerile anterioare ale celorlalţi jucători.
Cu toate acestea, în anumite jocuri, trebuie să presupunem că atunci când un
jucător atinge un punct de decizie, el nu cunoaşte toate alegerile celorlalţi
jucători care l-au precedat. Astfel de jocuri se numesc jocuri cu informaţie
incompletă.
Pentru a reprezenta informaţia unui jucător în acest caz, trebuie să
introducem noţiunea de mulţime de informaţie a unui arbore.
Aceste mulţimi indică ceea ce un jucător cunoaşte în momentul deplasării.
Graficul următor prezintă acelaşi arbore al jocului ca şi precedentul,
excepţie este faptul că acest joc are o structură de informaţie diferită, pentru
că Toshiba nu ştie în momentul alegerii sale ce sistem a selecţionat IBM.
Să presupunem că companiile îşi anunţă deciziile în acelaşi timp. Astfel,
Toshiba(IBM) îşi alege sistemul fără a cunoaşte alegerea IBM(Toshiba). În
graficul următor, ovalul care înconjoară cele două noduri de decizie ale lui
Toshiba corespunde mulţimii de informaţie a lui Toshiba. Informaţia sa este
imperfectă pentru că ea nu ştie dacă este în nodul 2 sau 3. Altfel spus, ea nu
ştie dacă IBM a ales DOS sau UNIX.
În graficul anterior, fiecare mulţime de informaţie conţine numai un nod.
Informaţia este astfel perfectă, căci fiecare jucător ştie exact unde se
situează în arbore şi ştie exact ceea ce au făcut mai înainte ceilalţi jucători.
Jucătorul 2 ( Toshiba ) nu ştie dacă IBM a ales DOS sau UNIX (dacă s-a
deplasat la dreapta sau la stânga). Astfel, jucătorul 2 nu ştie dacă se găseşte
în nodul 2 sau 3.
IBM
UNIX
DOS 1
Toshiba
Toshiba 2 3
UNIX
DOS UNIX DOS
IBM ⎛ 200 ⎞
⎛ 600 ⎞ ⎛100 ⎞ ⎛100 ⎞ ⎜⎜ ⎟⎟
Toshiba ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎝ 600 ⎠
⎝ 200 ⎠ ⎝100 ⎠ ⎝100 ⎠
Nu schimbăm situaţia strategică înlocuind Toshiba cu IBM la nodul 1 şi

IBM cu Toshiba la nodurile 2 şi 3, căci cele două firme aleg simultan
sistemul lor de operare.
În jocurile cu informaţie perfectă ca şi în cele cu informaţie incompletă,
arborele ne dă câştigurile jucătorilor condiţionate de alegerile acestora sau
drumul parcurs în arbore. De exemplu, dacă IBM şi Toshiba aleg DOS,
câştigurile vor fi de 600 pentru IBM şi 200 pentru Toshiba.
7.4 Descrierea jocului sub formă normală
În cazul în care un joc implică mai mulţi jucători şi alegeri multiple,

arborele poate să devină complex şi foarte greu de reprezentat. Pentru a
evita astfel de dificultăţi, se obişnuieşte să se simplifice prezentarea jocului
specificând strategia fiecărui jucător.
Prin strategie înţelegem un plan de acţiune complet, pentru fiecare jucător

specificând ceea ce va face acesta la fiecare nod al arborelui şi în fiecare
situaţie care poate interveni pe parcursul jocului.
Pentru a înţelege noţiunea de strategie, vom schimba metoda de analiză

trecând de la forma extinsă la forma normală a jocului. Pentru a înţelege
diferenţa între cele două forme, să revenim la forma extinsă a jocului între
IBM şi Toshiba (primul grafic).
Deoarece IBM se deplasează prima în joc şi apoi nu se mai deplasează, ea
are doar două strategii posibile : să aleagă DOS sau UNIX. Strategiile lui
Toshiba sunt definite condiţionat de alegerea IBM.
De exemplu, o strategie pentru Toshiba ar putea fi « alege DOS dacă IBM
alege DOS, alege UNIX dacă IBM alege UNIX ». Numim această strategie
DOS/DOS ( unde primul « DOS» reprezintă alegerea făcută de Toshiba
condiţionată de alegerea lui IBM, iar al doilea reprezintă alegerea făcută de
IBM ), respectiv UNIX/UNIX.
Putem inventaria 4 strategii pentru Toshiba : ( DOS/DOS ; UNIX/UNIX ),
( DOS/DOS ; DOS/UNIX ), ( UNIX/DOS ; DOS/UNIX ),
( UNIX/DOS ; UNIX/UNIX ).
Să remarcăm că, combinând strategiile celor doi jucători, putem defini un
grup complet în arborele jocului. De exemplu, să presupunem că IBM alege
( DOS ) şi Toshiba ( DOS/DOS ; DOS/UNIX ). Cei doi jucători parcurg
atunci drumul următor, în cursul căruia IBM alege DOS, apoi Toshiba alege
DOS. Acest drum conferă un câştig de 600 lui IBM şi 200 lui Toshiba.
Astfel, pentru fiecare combinaţie de strategii, există o pereche de câştiguri.
Evident, a lucra cu strategii simplifică analiza, căci putem reduce jocul între
IBM şi Toshiba la matricele de mai jos.
Joc sub formă normală între IBM şi Toshiba

( câştig în milioane de dolari )
Toshiba
(DOS/DOS, (DOS/DOS, (UNIX/DOS, (UNIX/DOS,
DOS/UNIX) UNIX/UNIX) UNIX/UNIX) DOS/UNIX)
IBM DOS 600, 200 600, 200 100, 100 100, 100
UNIX 100, 100 200, 600 200, 600 100, 100
Această matrice reprezintă situaţia strategică a celor două companii şi ne

indică câştigurile pe care le va primi fiecare firmă conform strategiei
adoptate. Primul număr reprezintă câştigul lui IBM, iar cel de-al doilea
corespunde câştigului lui Toshiba.
Presupunem, de exemplu, că IBM decide să pună în funcţiune strategia DOS
şi Toshiba strategia ( UNIX/DOS ; DOS/UNIX ). Această strategie poate să
se enunţe din punctul de vedere al lui Toshiba astfel : « dacă IBM alege
DOS, noi alegem UNIX ; dacă IBM alege UNIX, noi alegem DOS ».
Privind primul grafic, vedem că această combinaţie strategică conduce la un
câştig de 100 pentru IBM, ca şi pentru Toshiba.
Nu spunem că ar fi mai bine pentru IBM şi Toshiba dacă se alege DOS sau
UNIX.
Cu siguranţă că fiecare preferă să primească un câştig de 600 sau chiar şi de
200, mai curând decât un câştig de 100. Nu facem decât să reprezentăm sub
formă normală, ceea ce jucătorii ar câştiga pentru fiecare combinaţie
strategică posibilă.
7.5 Exemplu de joc cu informaţie incompletă şi cu sumă nulă
Pentru a ne familiariza cu formele normală şi extinsă, să considerăm jocul

următor numit « cap sau pajură ». În acest joc simplu, doi copii ascund în
palmă o monedă. Simultan fiecare deschide palma şi arată moneda. Dacă
cele două monede arată aceeaşi parte, atunci primul copil dă o monedă
celuilalt. În caz contrar, cel de-al doilea copil dă o monedă primului copil.
Este un joc cu informaţie incompletă (imperfectă) pentru că cei doi copii
deschid simultan mâna fără a şti fiecare cum a ascuns moneda. Graficul
următor redă forma extinsă a jocului.
Copilul 2 nu ştie dacă copilul 1 a ales cap sau pajură. Mulţimea de
informaţie a copilului 2 conţine 2 noduri.
Arborele de mai sus ( forma extinsă a jocului „cap sau pajură” ) arată că
copilul 1 se deplasează primul alegând cap sau pajură. Apoi copilul 2 care
nu ştie ce a ales primul copil, trebuie să aleagă între cap sau pajură.
Copilul 1
Pajură
Cap
Copil 2 Copil 2
Cap Cap
Pajură Pajură
1 2 3 4
Când cei doi au făcut aceeaşi alegere, fie cap, fie pajură, copilul 2 primeşte
un câştig 1 iar copilul 1 un câştig de -1 ( nod terminal 1 sau 4 ).
Când piesele nu coincid ( nodurile terminale 2 sau 3 ) câştigurile sunt
inverse. Să remarcăm că acest joc este un joc cu sumă nulă, suma
câştigurilor copiilor la fiecare nod terminal fiind egală cu zero.
Forma normală a acestui joc este foarte simplă deoarece cei doi copii au
doar două strategii posibile ( a alege cap sau pajură ) câştigurile pot fi
descrise ca în matricea următoare:
Cap Pajură
Copil 1 Cap -1, +1 +1, -1
Pajură +1, -1 -1, +1
7.6 Echilibrele jocului
Analiza unui joc permite să se prevadă echilibrul care va apărea dacă

jucătorii sunt raţionali.
Prin echilibru înţelegem o stare sau o situaţie din care nici un jucător nu
doreşte să-şi modifice comportamentul ţinând cont de comportamentul
celorlalţi jucători. Şi mai concret un echilibru este o combinaţie de strategii
astfel încât nici un jucător nu este nevoit să-şi schimbe strategia sa ţinând
seama de strategia celorlalţi jucători. O dată echilibrul atins ( nu are
importanţă modalitatea cum a fost obţinut ) nu există nici o raţiune pentru a-
l părăsi.
Pentru a putea uitliza în analize conceptul de echilibru al unui joc, trebuie să
facem precizări în plus asupra semnificaţiei acestui concept.
Ştim că un echilibru este constituit dintr-o combinaţie de alegeri strategice(

o alegere per jucător ) şi că odată ce alegerile sunt oprite, nu va interveni
nici o modificare. Adică, nici un jucător sau grup de jucători nu va fi nevoit
să-şi modifice acţiunile dacă presupune că rivalii săi nu şi le mai modifică
pe ale lor.
Jocurile care vor fi studiate corespund la situaţii în care fiecare jucător se
opreşte din alegerile sale strategice fără a-i consulta pe ceilalţi jucători.
Astfel de jocuri se numesc jocuri nou cooperative pentru că nu oferă
posibilitatea unei cooperări formale, adică a unei coordonări a strategiilor
diferiţilor jucători.
Nu vom vorbi de jocuri cooperative aici. Jocurile cooperative sunt jocuri în
care jucătorii pot vorbi între ei şi pot încheia contracte avantajoase. Pentru
jocurile de acest tip, se utilizează conceptul de echilibru deosebit. În teoria
schimburilor a fost introdusă noţiunea de nucleu al unei economii. Acesta se
defineşte ca o mulţime de alocări pe care nici un individ sau grup de
indivizi n-o poate contesta formând o coaliţie ( prin semnarea amiabilă a
unor contracte ) pentru a obţine o mai bună alocare a bunurilor. Deoarece se
consideră că oamenii negociază între ei îşi comunică intenţiile şi că
drepturile de proprietate permit să se încheie contracte avantajoase, un joc
cooperativ ar părea să aibă sens doar dintr-un punct de vedere teoretic. Cu
toate acestea în cea mai mare parte a situaţiilor(care vor fi luate în
considerate), este vorba de comunicarei. De exemplu, pe pieţele
oligopolistice, legile antitrust interzic firmelor de a comunica între ele şi de
a încheia acorduri în special asupra preţului produselor lor.
Astfel, când dorim să determinăm echilibrele unui joc nou cooperativ, nu
considerăm incitaţiile grupurilor de jucători pentru a-şi modifica
comportamentele între ei dat fiind comportamentul restului de jucători;

considerăm numai incitaţiile jucătorilor luaţi individual.
Pentru a înţelege cu ceea ce seamănă un echilibru, să considerăm din nou
matricea jocului între IBM şi Toshiba. Să privim căsuţa câştigului ( 200,
600 ) cu caractere bolduite. Putem susţine că perechea de strategii asociată
la aceste câştiguri ( UNIX ) şi ( UNIX / DOS; UNIX / UNIX ) este o
pereche de strategii de echilibru al jocului. Pentru a proba o astfel de
afirmaţie să considerăm în primul rând poziţia IBM. Dacă Toshiba alege (
UNIX / DOS; UNIX / UNIX ) ca strategie, atunci acest lucru se
interpretează astfel : Toshiba va alege întotdeauna UNIX ca sistem de
operare pentru calculatoarele sale indiferent de alegerea lui IBM. Faţă de
această strategie, IBM are de ales între un câştig de 100 dacă optează pentru
DOS şi un câştig de 200 dacă alege UNIX.
Este clar că răspunsul său cel mai bun va fi UNIX dacă strategia lui Toshiba
este ( UNIX / DOS; UNIX / UNIX ). Dacă IBM gândeşte că Toshiba are o
astfel de strategie, atunci alegerea sa va fi cu siguranţă UNIX. În acelaşi
mod, dacă Toshiba gândeşte că IBM optează pentru UNIX, ea câştigă 100
alegând ( DOS / DOS ; DOS / UNIX) ca strategie şi va câştiga 600 alegând
( UNIX / DOS; UNIX / UNIX ).
Dacă Toshiba crede că IBM va alege UNIX, răspunsul ei cel mai bun va fi (
UNIX / DOS; UNIX / UNIX ). Spus alt fel, dacă IBM se aşteaptă ca
Toshiba să aleagă ( UNIX / DOS; UNIX / UNIX ) şi dacă Toshiba se
aşteaptă ca IBM să aleagă UNIX, atunci acestea sunt exact alegerile la care
se opresc pentru că fiecare din aceste alegeri este cel mai bun răspuns la
alegerea celuilalt ( sau cel pentru cel mai bun răspuns la alegerea aşteptată a
celuilalt).
7.7 Echilibrul Nash
Echilibrul Nash provine de la numele matematicianului şi economistului

american John F. Nash2, care a introdus acest concept în 1951.
Echilibrul Nash este un concept fundamental în teoria jocurilor. El descrie o
soluţie în care nici un jucător nu doreşte să-şi modifice comportamentul (
sau strategia ) dat fiind comportamentul ( sau strategia ) rivalilor săi. Putem
formaliza echilibrul Nash astfel:
Fie un joc non-cooperativ cu n jucători şi s* = ( s1* , s 2* , ….., s n* ) o
combinaţie de alegeri strategice ale celor n jucători, unde si* - alegerea
strategică a jucătorului i, i= 1, n .
În plus fie π i ( s1* ,….., ŝ i , ….., s n* ) câştigul jucătorului i atunci când a fost
aleasă strategia s*, i = 1,2,…n Putem da acum o definiţie formală a
echilibrului Nash:
Definiţie: O combinaţie de alegeri strategice s* = ( s1* , s 2* , ….., s n* ) este un
echilibru Nash dacă π i ( s1* ,….., s i* , ….., s n* ) ≥ π i ( s1* ,….., ŝi , ….., s n* )
pentru ∀sˆi ∈ S i , ∀i = 1, n , unde si este mulţimea strategiilor individului i.

Această definiţie este uşor de înţeles.
Expresia π i ( s1* ,….., si* , ….., s n* ) reprezintă câştigul jucătorului i atunci
când el alege strategia si* iar ceilalţi aleg s *j , j ≠ i.
Termenul din dreapta inegalităţii π i ( s1* ,….., ŝ i , ….., s n* ) indică câştigul
jucătorului i când el alege ŝi iar ceilalţi n-1 jucători aleg s *j , j ≠ i.
2
premiul Nobel pentru economie în 1994
Ceea ce ne spun condiţiile de echilibru este că orice altă abatere de la

strategia s i* pentru jucătorul i (când ceilalţi nu-şi modifică strategiile) duce
la un câştig mai mic, deci jucătorul i nu va dori să-şi modifice strategia.
Cum i este oarecare înseamnă că nimeni nu poate beneficia de modificarea
strategiei s* (în sensul unui câştig mai mare) şi deci nimeni nu şi-o va
modifica. Asta înseamnă că s*= ( s1* ,…., s n* ) este un echilibru.
7.8 Echilibrul în cazul strategiei dominante
Conceptul de echilibru Nash este chiar definiţia unei situaţii de echilibru.

Pentru a înţelege acest concept trebuie să presupunem mai întâi că jucătorii
au ajuns la o anumită configuraţie a alegerilor strategice. Considerăm atunci
numai abaterile unilaterale ( individuale ) posibile ale acestei configuraţii în
care fiecare jucător care încearcă să se abată presupune că toţi ceilalţi n-o
fac.
În aceste condiţii, echilibrul Nash ne spune că nici un jucător nu va fi incitat
să devieze dată fiind configuraţia strategică. Ceea ce nu ne spune conceptul
de echilibru Nash este „cum, sau pentru ce, este fixată la început o anumită
configuraţie de alegeri strategice”.
Putem înţelege de ce apare un echilibru particular pentru anumite jocuri. Să
considerăm tabelul următor cu date despre 2 firme.
Peugeot
Preţ mare Preţ mic
Renault Preţ mare 500,500 100,700
Preţ mic 700,100
300,300
Presupunem că cele 2 firme construiesc maşini aproape identice şi deci ceea

ce contează în cumpărare este doar preţul. Prima cifră este profitul lui
Renault iar cea de-a doua este profitul lui Peugeot. Fiecare firmă are 2
strategii posibile de stabilire a preţului maşinilor sale: să fixeze un preţ mare
sau unul mic. Matricea câştigurilor indică consecinţele băneşti ale acestor
strategii diferite de preţ pentru fiecare firmă.
Să observăm că dacă ambele firme fixează un preţ ridicat ( situaţie de
“cârdăşie” ), ambele firme obţin un profit de 500 milioane EURO. Cu toate
acestea, dacă o firmă fixează un preţ mare, atunci cealaltă poate obţine un
profit şi mai mare scăzând preţul (abătându-se de la strategia unui preţ
ridicat ). Aceasta din urmă îi „fură” aproape 100 milioane EURO. Dacă cele
2 firme practică amândouă un preţ scăzut ele îşi împart în mod egal piaţa şi
obţin fiecare câte 300 milioane EURO ( ţinând totuşi seama de preţul scăzut
de vânzare ). În tabelul de mai sus conţinând elementele unui joc de preţ de
tipul „dilema prizonierului”, singura combinaţie de strategii care conduce la
un echilibru Nash este aceea încercuită ( adică în care fiecare firmă practică
preţuri mici şi obţin un profit fiecare de 300 milioane EURO ).
Dacă una din firme se aşteaptă ca cealaltă să fixeze un preţ mic, cea mai
bună alegere a sa ar fi să fixeze tot un preţ scăzut. Este singura combinaţie
de strategii care conduce la un echilibru, în ciuda faptului că cele 2 firme ar
avea mai curând un interes comun în a fixa preţuri mari ( profiturile s-ar
ridica în acest caz la 500 milioane EURO ). Dar combinaţia de strategii de
preţuri ridicate incită fiecare firmă să trişeze sau să se abată.
Echilibrul în preţuri scăzute poate să fie justificat şi într-un alt mod. Putem
să remarcăm că, a fixa un preţ scăzut este cea mai bună alegere pentru
fiecare firmă oricare ar fi alegerea aşteptată a rivalului său.
Să examinăm decizia lui Renault ( Peugeot fiind într-o situaţie simetrică,

acelaşi raţionament se aplică şi pentru această firmă ). Dacă Renault se
aşteaptă ca Peugeot să fixeze un preţ ridicat, cel mai bun răspuns al său este
să fixeze un preţ scăzut căci ea va câştiga 700 milioane EURO în loc de 500
milioane de EURO ( câştigul unei strategii de preţ ridicat ). Pe de altă parte
dacă Renault se aşteaptă ca Peugeot să fixeze un preţ scăzut, cea mai bună
alegere a sa ar fi să fixeze tot un preţ scăzut. Nealegând un preţ ridicat, ea
evită astfel să piardă bani: câştigul său este de 300 milioane EURO în loc de
100 milioane EURO. De fapt, Renault este întotdeauna în cea mai bună
situaţie fixând un preţ scăzut oricare ar fi strategia aşteptată a lui Peugeot.
Când strategia unui jucător este cel mai bun răspuns faţă de toate celelalte
strategii posibile ale rivalilor săi, se spune că este o strategie dominantă (
această strategie domină toate celelalte strategii ale jucătorului). În exemplul
precedent, cele 2 firme au o strategie dominantă care constă în fixarea
preţului la un nivel cât mai mic. Echilibrul unui astfel de joc se numeşte
atunci echilibru cu strategie dominantă.
7.9 Rezolvarea jocurilor prin eliminarea

strategiilor dominate
Un jucător raţional nu trebuie să utilizeze niciodata o strategie dominată,

adică o strategie care este dominată în ceea ce priveşte câştigurile de către
cel puţin o alta din strategiile sale faţă de toate strategiile posibile ale
rivalilor săi.
Când ne opunem unui jucător raţional putem presupune că acesta din urmă
nu va utiliza o astfel de strategie, putem deci să o eliminăm din mulţimea
strategiilor sale posibile.
O modalitate de a determina echilibrele unui joc constă în a elimina în

primul rând toate strategiile dominate apoi de a căuta în jocul redus,
echilibrele.
Pentru a ilustra această metodă, să considerăm tabelul următor unde sunt
descrise câştigurile unui joc cu 2 jucători care au fiecare 2 strategii posibile (
primul număr din fiecare căsuţă este câştigul jucătorului 1, iar al doilea celui
de-al doilea jucător ).
În acest joc, strategia B a jucătorului 2 domină uşor strategia sa A căci
strategia sa B este echivalentă strategiei sale A când jucătorul 1 a optat
pentru strategia a, şi strict mai bună când jucătorul 1 a optat pentru strategia
b. Dacă jucătorul 1 gândeşte că jucătorul 2 este raţional, el se aşteaptă că
acesta din urmă nu recurge niciodată la strategia A.
Jucător 2
Strategia A Strategia B
Jucător 1 Strategia a 4,4 4,4
Strategia b 0,1 6,3
Jucătorul 1 va elimina deci strategia A din mulţimea strategiilor posibile ale

jucătorului 2.
În faţa singurei strategii B a jucătorului 2, jucătorul 1 are posibilitatea să
aleagă între strategia a asociată unui câştig de 4 şi strategia b asociată unui
câştig de 6. Dacă acesta din urmă este raţional, va opta pentru strategia b
căci după eliminarea strategiei dominate a jucătorului 2, strategia sa b
domină strategia sa a. Eliminând strategiile dominate ( chiar slab dominate )
am determinat echilibrul acestui joc şi câştigurile asociate ( 6 ;3 ).
7.10 Un experiment în rezolvarea jocurilor prin eliminarea

strategiilor dominate
Este evident că un jucător raţional nu va utiliza niciodată o strategie

dominată. Cu toate acestea, când participăm la un joc nu ştim întotdeauna
dacă adversarul nostru este suficient de raţional sau inteligent pentru a
sesiza că anumite strategii ale sale sunt dominate. Dacă apar astfel de
îndoieli, nu este sigur ca echilibrul rezultat din eliminarea strategiilor
dominate să fie acela pe care-l observăm în realitate.
Pentru a studia această problemă, Schotter, Weigelt şi Wilson au cerut la
40 de studenţi să participe la jocul descris în tabelul anterior. Experimentul a
arătat că studenţii aflaţi în rolul jucătorului 1 alegeau strategia a în 57% din
cazuri, pe când cei în rolul jucătorului 2 îşi alegeau strategia dominată în
20% din cazuri. Altfel spus, mulţi studenţi în rolul jucătorului 1 îşi bănuiau
clar adversarii de a nu fi suficient de inteligenţi sau raţionali pentru a
înţelege că ei nu ar trebui să utilizeze niciodată strategia A. Astfel, pentru a
evita riscul unui câştig nul (celula din stânga jos în tabel) ei preferau să
joace în siguranţă şi alegeau strategia a care le garanta un câstig de 4.
Cei 3 autori au descoperit în timpul experimentului că luând un alt grup de
studenţi şi punându-i în faţa aceluiaşi joc dar în forma sa extinsă, rezultatele
au fost cu totul diferite.
Astfel, ei au prezentat jocul sub forma unui arbore noilor studenţi ca în

exemplul de mai jos:
jucător 1
stategia b strategia a
jucător 2 stategia A 4
strategia B 4
6 0
3 1
Să notăm că, situaţia strategică din reprezentarea extensivă din graficul de

mai sus este exact aceeaşi cu cea prezentată sub forma normală sau
matriceală primilor studenţi.
Cu toate acestea, numai 9% din noii studenţi interpretând rolul jucătorului 1
au optat pentru siguranţă (strategia A). Ceilalti 91% s-au comportat ca şi
cum gândeau că jucătorul 2 înţelesese că una din strategiile lor era
dominată.
Aceasta diferenţă de apreciere între cele 2 grupe de jucători 1 în ceea ce
priveşte capacităţile jucătorilor 2 de a recunoaşte strategia dominată, este
fără îndoială datorată faptului ca strategia a a jucatorului 2 era mai vizibil
dominată de strategia b în forma extinsă a jocului.
Dacă această explicaţie este fondată, suntem în măsură să gândim că modul
de prezentare a unui joc (forma normală sau extinsă) modifică rezultatul.
Acest rezultat experimental este problematic pentru teoria jocurilor pentru

că, situaţia strategică era identică în cele 2 experimente. ( În cele 2 cazuri,
jucătorii dispuneau de o aceeaşi informaţie dar aveau fără îndoială mai
multe dificultăţi în a trata această informaţie în primul caz (forma normală)
decât în cel de-al doilea caz (forma extinsă)). Aceasta permite, poate, să se
explice diferenţele de comportament observate.
Când acelaţi joc, este prezentat unui grup în forma normală şi unui grup în
forma sa extinsă, rezultatele sunt diferite. Modul de reprezentare a unui joc
afectează aparent modul în care fiecare grup concepe situaţia strategică şi
conduce jucătorii să se comporte diferit.
7.11 Jocuri cu echilibre multiple
Nici un joc nu are echilibru care să poată fi determinat prin simpla eliminare
a strategiilor dominate. În plus, anumite jocuri sunt caracterizate prin
echilibre multiple, adică combinaţii multiple de alegeri strategice
satisfacând definiţia echilibrului Nash.
De exemplu, să considerăm jocul de coordonare de mai jos:
Jucător 2
Strategia A (să Strategia B ( să
apeleze) aştepte)
Strategia A (să 0,0 3,6
apeleze)
Strategia B (să 6,3 0,0
aştepte)
Ca urmare a unor serii de incidente tehnice, cea mai mare parte a centralelor
telefonice a unui mare oraş ca Bucureşti sunt nefuncţionale. Romtelecom
este obligată să raţioneze accesul la reţea prin limitarea duratei apelurilor
telefonice.
Regula ar fi următoarea: dacă un apel depăşeşte un număr de minute,
Romtelecom taie legătura. Pentru a continua conversaţia, unul din cei doi
interlocutori trebuie să-l resune pe celălalt. Suntem confruntaţi cu problema
următoare: care dintre cei doi interlocutori trebuie să sune? Cel care a sunat
primul sau cel care a fost apelat?
Dacă impulsul telefonic este scump, putem presupune că fiecare persoană
preferă sa fie apelat. Avem 2 strategii pentru fiecare jucător: să apeleze sau
să aştepte. Dacă cei doi aşteaptă, conversaţia telefonică nu poate avea loc,
iar câştigul fiecăruia este nul (celula din dreapta jos din tabelul anterior).
Dacă cei doi încearcă să se apeleze, amândoi sunt puşi în faţa unui ton de
“ocupat”. Rezultatul este de asemenea un câştig nul (celula stânga sus). Cu
toate acestea, dacă unul dintre jucători îl cheamă pe celălalt iar acesta
aşteaptă, atunci câştigul este de 3 pentru cel care cheamă şi de 6 pentru cel
chemat. Acesta din urmă primeşte un câştig mai mare pentru că el nu
suportă costul apelului. Care este echilibrul unui astfel de joc? Altfel spus,
cine trebuie să apeleze şi cine să aştepte? Pentru a răspunde la această
întrebare să privim mai atent la tabelul anterior.
Este foarte clar că interesul celor 2 jucători este să-şi coordoneze strategiile
astfel ca unul să aleagă strategia A şi celălalt B. Numai o astfel de
coordonare permite jucatorilor să obţină un profit pozitiv.
Cu toate acestea, ei pot să nu fie de acord asupra modalităţii de a ajunge la
un astfel de rezultat. Amândoi preferă strategia B care le aduce un câştig de
6 (câştigul de la strategia A fiind doar de 3 ). În acest joc avem doua
echilibre Nash. Primul corespunde strategiei în care primul jucător alege

strategia A iar cel de-al doilea strategia B. Al doilea corespunde situaţiei în
care jucătorul 1 alege B iar jucatorul 2 alege A (De fapt există un alt
echilibru posibil într-un astfel de joc. Acest echilibru apare în strategiile
mixte, adică când fiecare jucător îşi utilizează cele 2 strategii cu o anumită
probabilitate).
Pentru a verifica că aceste 2 perechi de strategii sunt echilibre Nash,
considerăm situaţia în care jucătorul 1 alege strategia A iar jucătorul 2
strategia B. În acest caz, dacă jucătorul 1 gândeşte că jucătorul 2 va alege
strategia B, jucătorul 1 are interesul să aleagă strategia A căci îi dă un câştig
de 3 (în loc de 0 dacă ar alege strategia B). De asemenea, daca jucătorul 2
gândeşte că jucătorul 1 va alege strategia A, jucătorul 2 are interesul să
aleagă strategia B căci câştigul asociat acestei alegeri în valoare de 6 este
superior câştigului de 0 asociat strategiei A. Acelaşi raţionament este valabil
când jucătorul 1 alege strategia B iar jucătorul 2 alege A.
Acest exemplu arată că un joc poate comporta mai multe echilibre. Iniţial,
teoria jocurilor nu se preocupă de a şti care din aceste echilibre va fi
selecţionat de către jucători. De câţiva ani, teoria jocurilor s-a deschis unor
concepte de rafinament care permit să se reducă numarul echilibrelor.
De exemplu, echilibrele subjocurilor perfecte sau echilibrele robuste cu
renegociere aparţin conceptelor de rafinament.
7.12 Ameninţări credibile
La începutul teoriei jocurilor, se credea că formele extinsă şi normală ale

unui joc erau instrumentele echivalente pentru analiză strategică şi dădeau
aceleaşi rezultate. Astăzi, această credinţă a fost mult revizuită, în special
datorită lucrărilor economistului şi teoreticianului jocurilor, germanul

Reibhard Selten (profesor la Universitatea din Bonn, Premiul Nobel pentru
economie, 1994), iar noi suntem în măsura să înţelegem pentru ce cele 2
moduri de reprezentare ale unui joc nu sunt echivalente. Pentru a ilustra
acest lucru să considerăm arborele de mai jos:
jucătorul 1 (copilul)
stânga
1
dreapta
1 stânga jucătorul 2 (părinţii )

1
2
dreapta
-1
-1 2
0
Acest arbore reprezintă forma extinsă a unui joc pe care îl numim “copilul
răsfăţat” .Scenariul este urmatorul: într-o sâmbătă după-amiaza un copil
capricios (jucătorul 1) doreşte să meargă la cinema, dar părinţii săi
(jucătorul 2) au decis ca toată familia să facă o vizita mătuşii Sofia.
Jucătorul 1 începe să joace primul . El poate accepta să meargă la mătuşa
Sofia (deplasare la stânga în arbore) sau să refuze (deplasare la dreapta).
Dacă copilul decide să meargă la mătuşa Sofia, jocul se termină şi fiecare
jucător are un câştig de 1. Dacă copilul refuză să meargă şi joacă la dreapta,
atunci părinţii sunt în faţa alegerii următoare: îl pot pedepsi privându-l de
ieşire (deplasare la stânga) sau să cedeze şi toată familia va merge la cinema
(deplasare la dreapta). Dacă părinţii joacă la stânga, părinţii, ca şi copilul,

vor primi un câstig de -1. Dacă joacă la dreapta, atunci copilul primeşte 2 si
părinţii 0.
Echilibrul (stânga – stânga) se bazează pe o ameninţare noncredibilă din
partea jucătorului 2 de a se deplasa la stânga dacă jucătorul 1 se deplasează
la dreapta.
Acest joc conţine o ameninţare a părinţilor de a pedepsi copilul dacă acesta
refuză să meargă la mătuşa sa.
Cu toate acestea, după cum vom vedea, această ameninţare nu este credibilă.
De fapt, jucătorul 1 este un copil răsfăţat, el va plânge toată după-amiaza
dacă părinţii săi îl pedepsesc.
Pentru a fi liniştit, părinţii nu vor pune în aplicare executarea ameninţării lor
chiar dacă copilul a refuzat să meargă la mătuşa sa. Ei vor prefera să revină
asupra deciziei lor şi să meargă la cinema.
Tabelul următor prezintă forma normală a acestui joc. Să observăm că
această formă dă fiecărui jucător alegerea între 2 strategii: deplasarea la
dreapta sau la stânga.
Jucătorul 2 ( părinţii )
Stânga Dreapta
(pedeapsa) (cedare)
Jucătorul 1 Stânga 1, 1 1, 1
(copilul ( vizita la mătuşă)
rasfăţat)
Dreapta -1, -1 2, 0
(refuz de a merge la
mătusă)
În forma normală, jocul are 2 echilibre: primul corespunde la o deplasare a 2

jucători la stânga (acceptul de a merge la mătuşă, pedeapsa), al doilea
corespunde unei deplasări a jucătorilor la dreapta (refuzul de a merge la
mătuşa, a nu pedepsi). Jucătorul 2 are o incitaţie slabă în a adera la primul
din aceste echilibre sau cel puţin de a nu devia de acesta. Căci dacă jucătorul
1 alege să meargă la mătuşa, jucătorul 2 este indiferent între cele 2 strategii
ale sale (pedeapsa sau nu).
În ciuda acestui lucru, fiecare din aceste echilibre de la forma normală,
satisfac definiţia unui echilibru Nash: nici unul din jucători nu va face mai
bine deviind de la strategia sa de echilibru.
In forma extensivă a jocului (arborele precedent) deşi cele 2 echilibre sunt
echilibre Nash, unul din cele două (a merge la mătuşa, a pedepsi) este mai
puţin satisfăcător decât celalalt. De fapt, el se bazează pe o ameninţare
noncredebilă, ameninţarea preferată de părinţi faţă de copil.
Pentru a înţelege mai bine noţiunea de ameninţare noncredibilă, să
reformulăm echilibrul (a merge la mătuşa, a pedepsi) în termenii următori :
părinţii îşi previn copilul. “Noi vrem să mergi la mătuşa căci această alegere
ne dă o satisfacţie de 1. Dacă accepţi, şi tu vei primi o satisfacţie de 1. Din
contra, dacă nu accepţi te vom pedepsi, caz în care tu vei primi o satisfacţie
de -1. Astfel, tu vei face mai bine să accepţi”. Echilibrul care se bazează pe
pe această ameninţare este un echilibru Nash pentru următoarea raţiune.
Cunoscând ameninţarea jucătorului 2 cel mai bun răspuns al jucătorului 1
este să accepte şi dacă jucătorul 1 alege să meargă la mătuşa, alegerea
jucătorului 2 nu are nici o importanţă pentru că el nu va avea nevoie să joace
sau să răspundă alegerii jucătorului 2.
Acest echilibru pune probleme căci, ameninţarea jucătorului 2 nu este
credibilă. Să presupunem de exemplu, că părinţii ţin discursul citat mai sus
dar că, în ciuda acestor ameninţări, copilul nu acceptă. Dacă copilul sfidează
această ameninţare, jucătorul 2 (părinţii) se regăseşte în nodul 2 al arborelui.
Confruntat cu alegerea următoare: fie îşi pune în aplicare ameninţarea şi are
un câştig de -1, fie cedează şi are un câştig de 0. Dacă părinţii sunt
rezonabili, ei preferă o satisfacţie nulă uneia de -1. Doar rancuna i-ar putea
conduce să-şi pună în aplicare ameninţarea. Este evident că (a merge la
mătuşă, a pedepsi) nu este un echilibru satisfăcător, căci el se sprijină pe o
ameninţare noncredibilă. Puşi în faţa faptului împlinit (refuzul copilului de a
merge la mătuşă) părinţii preferă să meargă la cinema mai curând decât să-l
pedepsească.
7.13 Echilibre ale subjocurilor perfecte

(cu ameninţări credibile)
Discursul jucătorului 2 citat mai sus specifică un plan de acţiune care se

aplică întregului joc. Jucătorul 2 precizează că el va face faţă la toate
alegerile posibile ale jucătorului 1. Dacă jucătorul 1 se deplasează la dreapta
în loc de a merge la stânga, jocul atinge nodul 2 şi putem să considerăm că
partea rămasă din arbore care pleacă din acest nod constituie un subjoc al
jocului întreg.
Echilibrele Nash se sprijină adesea pe ameninţări în decursul cărora jucătorii
se angajează să-şi pedepsească adversarii, dacă jocul atinge un subjoc
particular.
Cu toate acestea, dorim să restrângem mulţimea echilibrelor pe ameninţări
credibile.
O ameninţare este credibilă dacă această ameninţare este efectiv pusă în

aplicare când jocul atinge nodul în care este presupusă că are efect (în
cazul nostru, nodul 2).
În exemplul nostru, jucătorul 2 nu-şi pune în aplicare ameninţarea în
subjocul care pleacă din nodul 2. De fapt, el nu are nici o incitare să o faca
chiar dacă declarase contrariul la inceputul jocului.
Strategiile jucătorilor 1 şi 2 nu conduc la un echilibru în subjocul care
pleacă din nodul 2. Aceste consideraţii ne conduc la definirea unui echilibru
al unui subjoc perfect ca o combinaţie de strategii (o strategie per jucător)
astfel că acţiunile prescrise de aceste strategii constituie un echilibru Nash
în toate subjocurile.
Putem defini un subjoc ca nodul unui arbore şi toate ramurile plecând din
acest nod.
7.14 Inducţia inversă şi echilibrele subjocurilor perfecte
În jocurile cu informaţie perfectă există o metodă simplă pentru a determina

echilibrele subjocurilor perfecte. Este vorba de inducţia inversă, un proces
de rezolvare a jocurilor care constă în a Începe de la sfârşitul jocului apoi
de a urca până la punctul de plecare pentru a înţelege modul în care se va
comporta fiecare jucător.
Să considerăm arborele de mai jos.
A raţiona de-andoaselea, de la nodurile terminale la nodul iniţial, elimină
echilibrele care se bazează pe ameninţări noncredibile.
1 1
Jucător
Câştig (4,4) Stânga Dreapta
Jucător 2 2 1 Câştig (3,3)
3 Jucător 2
Dreapta
Stânga 2 Stânga Dreapta
Câştig (7,1) Câştig (3,3)

Jucător 1 5 Jucător 1
⎛4⎞ ⎛4⎞
⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ 4
Stânga Dreapta
⎝4⎠ ⎝4⎠ Stânga Dreapta
⎛5⎞ ⎛7⎞ ⎛ 2⎞ ⎛3⎞

⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟
⎝0⎠ ⎝1 ⎠ ⎝1 ⎠ ⎝3⎠
În acest joc, jucătorul 1 se deplasează primul fie la stânga (S) fie la dreapta
(d). Dacă se deplasează la stânga jucătorul 2 are de ales între dreapta şi
stânga dar orice ar face jocul se termină cu un câştig de 4 pentru ambii
jucători.
Dacă jucătorul 1 se deplasează la dreapta, jucătorul 2 alege între stânga şi
dreapta. Dar oricare din aceste alegeri conduce jucătorul 1 la un mod de
decizie. El trebuie să decidă între stânga şi dreapta pentru ca jocul să se
termine. Câştigurile depind de drumul parcurs în arbore, adică de alegerile
succesive ale jucătorilor.
Pentru a determina echilibrele subjocurilor perfecte, parcurgem arborele de
la coadă plecând de la ultimele noduri de decizie. De exemplu, dacă jocul
atinge nodul 5, care va fi decizia jucătorului 1? Dacă alege dreapta, atunci el
şi jucătorul 2 vor primi fiecare un câştig de 3.
Dacă alege stânga, el va primi numai 2 iar adversarul 1. Dacă jucătorul 1
este raţional, va alege în final dreapta la nodul 5 şi va avea un câştig de 3.
La fel, dacă jocul atinge nodul 4, care este cea mai buna alegere a
jucătorului 1. Este evident că dacă jucătorul 1 este raţional el va alege
dreapta şi va câştiga 7 iar adversarul 1.
Să revenim la nodul care precede nodurile 4 şi 5 (adica la nodul 3).
Jucătorul 2 trebuie să aleagă între stânga şi dreapta. În momentul în care
examinează ce să aleagă (dreapta sau stânga), el ştie că dacă alege dreapta la
jucătorul 1 va alege dreapta la nodul 5 şi câştigul său va fi de 3. Dar dacă
alege stânga, jucătorul 1 va alege dreapta la nodul 4 şi câştigul sau va fi
numai de 1. Cum jucătorul 2 este raţional, el va alege dreapta.
Valoarea nodului 3 pentru jucătorul 2 este deci de 3. Putem să înlocuim
acest nod cu perechea de câştiguri (3,3) pentru că ştim că dacă jocul atinge
acest nod, el va continua până la nodul terminal (3,3). În final să revenim la
nodul de pornire 1. În momentul în care jucătorul 1 porneşte jocul, el ştie că
dacă alege dreapta jocul se va deplasa spre nodul 3, apoi spre 5 cu un câştig
final de 3. Dacă jucătorul 1 alege stânga, jocul se va deplasa spre nodul 2 şi
va câştiga oricare ar fi alegerea jucătorului 2 un câştig de 4. Deci dacă
jucătorul 1 este raţional, el va alege la nodul 1 stânga.
Strategia constând pentru jucătorul 1 să joace stânga la nodul 1, pentru
jucătorul 2 să joace dreapta la nodul 3 (dacă era atins vreodata, ceea ce nu
este cazul aici deoarece jucătorul 1 a ales stânga la nodul 1), şi în sfârşit
pentru jucătorul 1 să joace dreapta la nodul 5 (dacă acest punct era atins)
este un echilibru de subjoc perfect obţinut printr-un proces de inducţie de la
sfârşit spre început.
Acest proces elimină echilibrele cu ameninţări necredibile, căci el determină
ceea ce vor face jucătorii în fiecare subjoc plecând de la nodurile terminale
până la nodul iniţial.
Raţionalitate şi echitate
Se ştie că economiştii pun o serie de ipoteze relative la comportamentul

uman: de exemplu că indivizii sunt raţionali şi interesaţi (egoişti).
Teoreticienii teoriei jocurilor fac şi ei aceste ipoteze. Astfel, când se
consideră un joc, ei îşi fondează analiza strategică numai pe câştigurile
adversarilor doar în măsura în care aceste caştiguri orientează alegerile
acestora din urmă.
7.15 Un rezultat experimental
Această viziune tradiţională a comportamentului uman a fost contestată ca

urmare a unor rezultate experimentale.
Numeroşi economişti au arătat că indivizii plasaţi în situaţii ale jocului erau
foarte grijulii în ceea ce priveşte echitatea sfârşitului jocului. Evident că
rezultatele unor astfel de studii se opun ipotezelor tradiţionale de egoism şi
raţionalitate. Unul din cele mai celebre experimente a fost realizat îin
Germania de Guth, Schimittberger şi Scharze.
Ei au rugat nişte indivizi să participe la un joc simplu de „ultimatum”. Într-
un astfel de joc cu două persoane, jucătorul 1 împarte o sumă de bani C între
el şi jucătorul 2. El anunţă partea care doreşte să-i ramână. Fie a1 această
parte şi C- a1 suma care o dă jucătorului 2.
Jucătorul 2 poate să accepte sau să refuze ceea ce-i propune jucătorul 1.
Dacă el acceptă, atunci primeşte C- a1 şi jucătorul 1, a1 . Dacă jucătorul 2
refuză acest partaj, atunci ei nu vor mai primi nimic.
Dacă utilizăm inducţia inversă pentru a analiza acest joc, este clar că un
jucător raţional va oferi jucătorului 2 o parte din suma C cât mai mică.
În ultima etapă, jucătorul 2 are de ales între un câştig pozitiv (chiar foarte
mic) sau nimic. Dacă este raţional ar accepta orice sumă pe care i-o propune
jucătorul 1 pentru că este mai bine decât nimic.
După ipotezele tradiţionale în teoria jocurilor asupra comportamentului
uman, am putea prevedea că banii vor fi împărţiţi în aşa fel încât jucătorul 1
va primi aproape tot iar jucătorul 2 se va mulţumi cu o sumă derizorie.
Curios, dar rezultatul observat îin experimentele făcute de cei trei germani
este cu totul altfel.
Indivizii în rolul jucătorului 1 îşi opreau numai 50-60% din suma totală, în
ciuda avantajului strategic pe care îl deţineau. Ei nu au profitat de acest
avantaj strategic contrar a ceea ce prevedea inducţia inversă. În plus,
indivizii în rolul jucătorului 2 refuzau „firimiturile” oferite de jucătorul 1.
Altfel spus, preferau să nu primească nimic decât să accepte un partaj injust,
inechitabil. Deci nu acţionau ca nişte indivizi raţionali.
7.16 Jocuri repetate
Până în prezent am considerat că un joc se juca o singură dată; cu informaţie

completă sau incompletă. Cu toate acestea, ştim că agenţii economici, in
realitate, joacă acelaşi joc de mai multe ori.
De exemplu, Renault şi Peugeot, în fiecare an îşi aleg preţul şi modelele
maşinilor lor, apoi se supun concurenţei pe piaţă.
Deşi condiţiile acestui joc evoluează în decursul timpului, putem concepe ca
o repetare a aceluiaşi joc. Jocurile repetate constituie o categorie de joc
esentială în realitate.
Ce intelegem mai precis prin jocuri repetate? Le putem defini ca jocuri în
care o mulţime definită de jucători se întâlnesc într-un mod repetat.
Câteva exemple de jocuri repetate a căror condiţii nu se schimbă în decursul

timpului şi a căror câştiguri din fiecare perioadă nu sunt afectate de
câştigurile din perioadele precedente.
7.16.1 Dilema prizonierului
Să considerăm exemplul unui joc repetat cu doi jucători, celebra dilemă a

prizonierului.
Iată matricea cuprinzând câştigurile asociate jocului.
Jucător 2
A nega A mărturisi
Jucător 1 A nega 6,6 2,12
A mărturisi 12,2 4,4
Acest joc are o structură de câştiguri identică cu jocul în preţ (preţ ridicat,
preţ scăzut descris în paragrafele precedente).
Scenariul este următorul:
Două persoane au comis o crimă şi sunt arestate de poliţie. Aceşti prizonieri
ştiu că sunt vinovaţi dar ştiu deasemenea că poliţiei îi lipsesc probele pentru
a-i condamna, dacă nu vorbeşte cel puţin unul.
Dacă amândoi tac şi nu mărturisesc crima, poliţia nu poate să-i reţină în
închisoare decât câteva zile. Presupunem că aceasta corespunde cu un câştig
(sau o utilitate) de 6 pentru fiecare jucător (celula din stânga sus).
Dacă jucătorul 1 mărturiseşte şi jucătorul 2 neagă, atunci jucătorul 1 este
eliberat pentru mărturia sa, iar jucătorul 2 este condamnat pentru crimă şi va
petrece o lungă perioadă în închisoare. Această situaţie reprezintă un câştig
de 12 pentru jucătorul 1 şi de 2 pentru jucătorul 2 (celula din stânga jos).

Daca jucătorul 2 mărturiseşte şi jucătorul 1 neagă, câştigurile sunt inverse
(2,12). Dacă amândoi îşi mărturisesc crima, sunt condamnaţi dar beneficiază
de circumstanţe atenuante, obţinând fiecare o utilitate de 4.
Când cei doi prizonieri ajung la comisariat, ei sunt separaţi. Deci nu au
posibilitatea să se pună de acord asupra unei strategii comune. E clar că
suntem în cadrul unui joc noncooperativ. Care ar fi echilibrul Nash?
O examinare atentă a matricii cîştigurilor ne permite să predictăm ceea ce ar
face fiecare jucător.
Dacă jucătorul 2 gândeşte că şi complicele său va nega, el va putea de
asemenea să refuze să mărturisească crima. Fiecare va primi atunci o
utilitate de 6. Totuşi, cea mai buna alegere este aceea de a mărturisi căci va
fi eliberat şi va avea un câştig de 12.
Dacă jucătorul 1 gândeşte că jucătorul 2 va mărturisi crima, atunci a
mărturisi este de asemenea cel mai bun răspuns. Îşi va vedea pedeapsa
micşorată în raport cu o strategie de nemărturisire (o utilitate de 4 în loc
de 2).
În rezumat, a mărturisi este cea mai bună alegere pe care o poate face,
oricare ar fi alegerea complicelui său. A mărturisi este o strategie dominantă
pentru jucătorul 1. Cum jocul este simetric, este de asemenea o strategie
dominantă şi pentru jucătorul 2.
Deci, dacă cei doi jucători îşi urmează strategiile dominante, vor mărturisi
amândoi. Acestă situaţie este neliniştitoare căci prizonierii puteau spera un
câştig mai bun negând amândoi. Altfel spus, strategiile dominante conduc la
un sfârşit care nu este optimal-Pareto pentru jucători. Ar fi mult mai bine de
a nu mărturisi, dar niciunul nu are încredere în celălalt.
Fiecare îl bănuieşte pe celălalt de trădare sau de a-l denunţa.
7.16.2 Exerciţii
1) Considerăm jocul următor. Trei jucători A,B,C sunt aşezaţi în jurul

unei mese pe care se găsesc patru pietre. După regula jocului, A joacă
primul şi ia una sau două pietre, pe urma B decide să ia una sau două pietre,
apoi C decide să ia una sau două pietre (dacă mai ramân). În sfârşit, A
strânge ultima piatră (dacă a mai rămas una). Cel care a luat ultima piatră a
câştigat.
a) Reprezentaţi jocul sub formă extinsă
b) Care sunt subechilibrele subjocurilor-perfecte ?
c) Este posibil ca A să câştige? Justificaţi-vă răspunsul.
a) Arborele jocului, adica forma extinsă este:

A
1
B 2
1 2
C
C B
1 2
1 2
A câştigă
C câştigă C câştigă C câştigă B câştigă
b) Putem recurge la inducţia inversă pentru a determina echilibrele

subjocurilor perfecte.
Cum C joacă după B şi A, jocul se va termina înainte ca C să fi putut juca

sau se va afla în faţa unei pietre sau două pietre.
Dacă C are şansa de a putea juca, el va lua toate pietrele rămase.
Dacă A ia o piatră, B nu poate câştiga indiferent de numărul de pietre pe

care decide să le ia: lui B îi este indiferent dacă ia o piatră sau două.
În acest caz, C va lua una sau două pietre rămase pe tablă. Dacă A ia iniţial
două pietre, B poate câştiga luându-le pe cele două rămase. Există deci trei
echilibre de subjocuri perfecte:
i) A ia o piatră, B ia o piatră, C le ia pe cele două rămase şi câştigă.
ii) A ia o piatră, B ia două pietre, C ia piatra rămasă şi câştigă.
iii) A ia două pietre, B ia două pietre rămase şi câştigă.
c) Singura situaţie în care A ar putea câştiga este când A, B, C iau fiecare

câte o piatră, iar A poate lua ultima piatră rămasă. Dar C nu are nici un
interes să ia o singură piatră atunci când rămân două şi când are posibilitatea
să câştige. Cum comportamentele de echilibru presupun că fiecare jucător
îşi urmăreşte raţional propriul interes, A nu va avea nici o şansă să câştige;
altfel spus, C nu are nici un interes să îl lase pe A să câştige.
2) Considerăm jocul următor în care jucătorul 1 alege o linie (g sau d),

jucătorul 2 o coloană (G sau D) şi jucătorul 3 o matrice (A sau B).
Matricea A
G D
g 8,1,1 0,0,5
d 9,4,9 0,0,0
Matricea B
G D
g 6,3,2 4,8,6
d 2,3,9 4,2,0
Cifrele din căsuţe sunt câştigurile jucătorilor 1, 2 şi 3.
Determinaţi echilibrul Nash în acest caz.
Rezolvare: Acest joc admite două echilibre Nash (g,D,A) şi (d,G,B).
3) Considerăm jocul următor în care jucătorul 1 alege o linie (H,B sau M) şi

jucătorul 2 o coloană (G,C sau D). Numerele din căsuţe sunt câştigurile
jucătorilor (1,2 şi 3).
a) Jucătorul 1 are o strategie dominantă?
b) Jucătorul 2 are o strategie dominantă?
c) Care este echilibrul Nash al acestui joc?
Este posibil pentru unul sau altul din jucători să utilizeze o altă strategie
decât strategia dominantă? Explicaţi.
a) Jucătorul 1 are o strategie dominantă H.
Ea dă câştiguri mai mici decât strategiile B sau M indiferent care va fi

strategia aleasă de 2. În schimb, nu există o strategie dominantă căci B este
mai bună decât M faţă de D şi C, dar inferioară lui B faţă de G.
b) Jucătorul 2 are o strategie dominantă C. Ea domină strict G şi D oricare ar

fi strategia adoptată de jucătorul 1.
c) Echilibrul Nash este (B,C). De fapt, jucătorul 2 joacă în mod necesar

strategia sa dominantă C. Jucătorul 1 nu joacă niciodată strategia sa
dominată H; în plus, faţă de C, el alege strict B lui M.
Pe scurt, un jucător raţional nu joacă niciodată o strategie dominată şi dacă

el are o strategie dominantă el o joaca din necesitate (căci toate celalalte
strategii ale sale sunt dominate).

Analiza Microeconomica A Agentilor Economici in Conditii de Piata

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analiza Microeconomica A Agentilor Economici in Conditii de Piata

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

1.1 Comportamentul monopolurilor

Se spune că o întreprindere se află în poziţie de monopol dacă ea este

Astfel SNCFR care are monopolul transportului pe calea ferată, suferă

1.2 Cauzele care generează situaţia de monopol

Dacă dispunem de informaţia necesară în materie de costuri şi cerere, în ce

Ne asteptăm ca prima sa funcţioneze ca o piaţă în concurenţă perfectă, pe

Existenţa monopolurilor este generată de patru cauze importante:

1.2.4. Mecanismele de concurenţă.

1.2.1 Situaţiile de „monopol natural”

Se spune că avem de-a face cu monopol natural pe o piaţă atunci când

cost costul mediu pe termen lung

1.2.2 Controlul unei resurse rare sau a unui brevet de fabricaţie

Controlul unei resurse rare sau a unui brevet de fabricaţie constituie a

1.2.3 Poziţiile de monopol instituţional

Monopolurile îşi pot găsi deasemenea originea în protecţia acordată de către

1.2.4 Mecanismele de concurenţă

În sfârşit, legea concurenţei poate conduce ea însăşi la situaţii de monopol.

1.3 Curba cererii de monopol

După cum se cunoaşte, în cadrul modelului de piaţă cu concurenţă perfectă,

Indicatori: venit total, marginal şi mediu

Venitul mediu VM (Y ) reprezintă cifra de afaceri pe unitatea de produs:

Se observă că funcţia VM ( y ) nu este altceva decât funcţia de cerere inversă

Astfel, Vm ( y ) este întotdeauna inferior lui VM ( y ) , deci se poate spune că a

Curbele de venit mediu şi venit marginal

Această diferenţă între venitul mediu şi cel marginal deosebeşte

1.4 Echilibrul monopolului

Profitul monopolului Π este dat de diferenţa între venitul total VT(y) şi

Nivelul optim de producţie ales de monopol este deci caracterizat prin

este: ∏ '' ( yˆ ) = VT '' ( yˆ ) − CT '' ( yˆ ) < 0 ,

maximal Π( ŷ ) verifică relaţia: ∏( yˆ ) = yˆ ( p( yˆ ) − C M ( yˆ )) .

Să studiem monotonia costului mediu C M ( y )

costul mediu C M ( y ) este funcţie descrescătoare pe intervalul pentru care

costul marginal C m ( y ) intersectează C M ( y ) în minimul acesteia din urmă.

Dacă : C m ( y ) − C M ( y ) > 0, adică C m ( y ) > C M ( y ) ,

costul mediu C M ( y ) este funcţie crescătoare pe intervalul pentru care

segmentului EC. Diferenţa p( yˆ ) − C M ( yˆ ) este egală cu lungimea

p ' ( yˆ ) < 0, p ( y ) funcţie descrescătoare)

În figura anterioară, la echilibrul ŷ , surplusul consumatorilor este egal cu

Pentru a caracteriza printr-o expresie analitică acest ecart, vom reveni la

perfectă, ecartul între preţ şi costul marginal este zero, p( yˆ ) − C m ( yˆ ) = 0 )

expresie în care pˆ = p( yˆ ) iar ε d reprezintă elasticitatea cererii în raport cu

preţul în cazul monopolului (cu ε d < 0). Notând Cˆ m = C m ( yˆ ) vom obţine:

Elasticitatea cererii în raport cu preţul p, semnifică faptul că la o creştere a

Cum C m ( y ) ≥ 0 , producerea unei unităţi suplimentare din bunul respectiv

atrage creşterea costului total, vom analiza în termenii elasticităţii

Determinarea gradului de monopolizare

Structurile de piaţă : concurenţa perfectă şi structura de monopol- reprezintă

cu atât indicatorul Herfindall este mai mare şi el atinge valoarea 1 în cazul

Să presupunem că funcţia de cerere inversă are o formă liniară:

Costul mediu este minim pentru y = CF / c valoare pentru care costul

Profitul monopolului este maxim când C m ( y ) = Vm ( y )

deci când a − 2byˆ = 2cyˆ

Reducerea surplusului colectiv când se trece de la producţia optimală la

1.6 Influenţa taxelor asupra echilibrului în cazul monopolului

Vom analiza în continuare care este influenţa diferitelor tipuri de taxe

iar în cazul taxei pe valoare :

unde v este un coeficient aplicat lui p S ( y) , şi t v = vp s ( y ) , v=valoarea taxei

şi atunci avem, max Π ( y ) = max { ( p D ( y ) − t c ) y − C ( y )}

de unde valoarea optimală se obţine rezolvând condiţia de ordinul întâi.

sau Vm ( yˆ ) = C m ( yˆ ) + t c , Vm ( ŷ) fiind venitul marginal iar ŷ este

yc* y* a/2b a/b y

yv* este producţia optimă a monopolului când se aplică taxa pe valoare.

tarifele optimale p j şi p n sunt definite de egalitatea preţului cu costul

Se constată că tariful optimal de zi p j este superior celui de noapte p n .