Lectia 11 – Frecvente joase / inalte

Pentru a selecta o singura statie de emisie dintre toate cele care transmit in gama unde medii,
unde scurte, VHF și UHF se folosește un circuit de reglare format dintr-un inductor și o
capacitate. În această lecție veți găsi toate formulele de calculat valoarea inductanței și capacității
pentru a regla un circuit la o anumită frecvență. De asemenea, vă vom explica relația dintre
„frecvență” și „lungime de undă”, și veți găsi formulele necesare pentru a putea converti o
frecvență exprimată în Hz, kHz, MHz sau GHz într-o lungime de undă în metri sau centimetri și
viceversa. Am inclus în această lecție multe exemple de calcul, deoarece aceasta este singura
modalitate de a înțelege cum ar trebui utilizate formulele pentru a rezolva diferite probleme.
Apoi, am simplificat considerabil formulele pentru calculul inductanțelor și capacităților, astfel
încât acestea să poată fi efectuate cu un calculator de buzunar obișnuit. Chiar dacă formulele
noastre sunt deschise criticilor, vă putem asigura că în practică vei obține valori realiste și asta își
dorește un începător care nu apreciază întotdeauna matematica complexa.
Frecvență joasă și frecvență înaltă
O tensiune alternativă poate fi la o frecvență de câțiva herți dar ajung și la frecvențe de peste un
miliard de herți. În funcție de frecvența lor tensiunile alternative se comportă complet diferit
unele de altele. Frecvențele sub 30000 Hz se pot transfera de la distanță folosind doar două fire.
Primul exemplu care îmi vine în minte este tensiunea alternativă de 220 volți folosită pentru
instalația electrică casnică, care are o frecvență de 50 Hz. Mai putem cita tensiunile folosite la
operarea telefoanelor, care au o frecvență variabilă cuprinsă între 100 și 3.000 Hz sau cele
folosite pentru operarea difuzoarelor unui amplificator Hi-Fi care au o frecvență variabilă
cuprinsă între 20 și 20000 Hz. Frecvențe peste 30000 Hz pot fi trimise pe o distanta
considerabila fara a folosi un fir, asa cum a descoperit Marconi in 1895 cand a reusit sa transmita
primul semnal radio la o distanta de aproximativ 2,4 km folosind o antena rudimentara facuta
dintr-un bidon pentru petrol. Pentru a difuza un semnal de înaltă frecvență în spațiu, acesta
trebuie aplicat unei antene radiante constând dintr-un simplu fir de cupru reglat la frecvența de
transmis. Semnalul de înaltă frecvență reușește să se propage de la această antenă în toate
direcțiile cu viteza luminii, adică 300.000 km pe secundă.
 Figura 312: Transmițătorul folosit de Marconi
pentru experimentele sale a fost o bobină Ruhmkorff simplă, conectată la o placă metalică care
servește drept antenă.
 Figura 313: Din această fereastră a „Vilei
Griffone” din Pontecchio, un oraș mic de lângă Bologna, Marconi a trimis primul său semnal
radio în primăvara anului 1895. Orașul a fost ulterior redenumit și numit „Sasso Marconi”.
Pentru a primi semnale de înaltă frecvență din spațiu se folosește un fir de cupru care se numește
„antenă de recepție”. Toate semnalele captate de antenă sunt trimise către un circuit de acord
care selectează o singură frecvență dintre toate cele captate în spațiu. Presupunând că antena a
reușit să capteze câteva sute de emitatoare și că ne interesează doar muzica emițătorului B care
transmite pe frecvența de 520.000 Hz (520 kHz), va trebui să reglam circuitul de acord pe
520.000 Hz. Dacă în schimb vrem să ascultăm meciul de fotbal de la emițătorul A, care
transmite pe o frecvență de 2.400.000 Hz (2,4 MHz), va trebui să setăm circuitul de acordare pe
2400000 Hz. Dacă semnalele de înaltă frecvență nu aveau aceste capacitati de propagare in toate
directiile prin spatiu de a putea fi captate cu ajutorul unei antene si in final de a putea fi selectate
gratie unui circuit de tuning astazi nu am avea nici radio, nici televiziune, nici telefoane mobile.
Circuite de acord(reglare frecventa)
Dacă pornim radioul pe unde medii și ne acordăm o frecvență de 650 kHz, circuitul intern al
radioului nostru va selecta doar această frecvență, excluzând toate celelalte (vezi figura 316).
Dacă luăm un radio FM(unde VHF) și acordăm frecvența de 101,5 MHz, circuitul intern al
radioului nostru va prelua doar emitatorul care transmite pe această frecvență de 101,5 MHz
(vezi figura 317). Același lucru este valabil și atunci când porniți un televizor și doriți să captati
unul din semnalele emise de numeroasele statii de emise care difuzează programe TV. Circuitul
de acord, care se află în interiorul televizorului este setat la aceeași frecvență cu cea utilizată de
statia de emisie. După cum am scris deja mai sus, pentru a putea acorda frecvența dorită, este
nevoie de un circuit format dintr-o inductanță și o capacitate (vezi figura 318). Concret,
inductorul este o bobină formată dintr-un anumit număr de spire. Cu cât sunt înfășurate mai
multe spire pe această bobină, cu atât inductanta este mai mare, exprimată în microhenry (μH) și
cu atât frecvențele pe care ne putem acorda sunt mai mici. Cu cât sunt mai puține spire înfășurate
pe bobină, cu atât inductanța acesteia este mai mică, exprimată întotdeauna în microhenry și cu
atât frecvențele pe care ne putem acorda sunt mai mari.
Figura 314: Un radio modern este capabil să recepționeze semnale transmise de statii de emisie
care transmit pe frecvențe de unde lungi, unde medii și unde scurte în AM și pe cele care
transmit în FM în domeniul VHF. Nu este neobișnuit să găsiți în aceste receptoare un casetofon
sau un player „compact disk”.
 Figura 315: Primele radiouri (1930-1938) nu au putut
receptiona decât semnalele transmise de statiile de emisie care transmiteau în AM pe undele
lungi şi medii. Toate acele radio vechi aveau nevoie de o antenă și de o legatura la pământ buna.

Figura 316: Când pe scala AM a unui radio cursorul se seteaza la 650 kHz, în interiorul unui
circuit format dintr-o bobină și un condensator se reglează exact la această frecvență.
Figura 317: Când pe scala FM a unui radio cursorul se seteaza la 101,5 MHz, o bobină conectată
în paralel cu un condensator se acordă la această nouă frecvență de 101,5 MHz.

Figura 318: Un circuit de reglare este alcătuit dintr-un

inductor și un condensator conectate în paralel.
Deși există formule pentru calcularea valorii teoretice a unei inductanțe in raport cu numărul de
spire, rețineți că acestea nu sunt însă suficient de fiabile, valoarea în microhenry fiind variabilă în
funcție de diametrul suportului pe care se construieste bobina, diametrul firului de cupru, distanța
dintre spire și tipul miezului feromagnetic plasat în interiorul suportului bobinei. Întrucât există
pe piață inductori de aproape toate valorile, este suficient să îl alegeți pe cel care are valoarea cea
mai apropiată de cea dorită. Pentru ca o capacitatea să fie aplicată în paralel cu această bobină, a
fost folosit un condensator variabil. Aceasta din urmă este acum înlocuită cu o diodă varicap
care, datorită dimensiunilor sale mici face posibilă producerea de receptoare miniaturizate.
Cunoscând inductanța și capacitatea, calculați frecvența
Cunoscând valoarea inductanței și capacității putem calcula la ce frecvență se acordă un circuit,
folosind una dintre aceste două formule:

Notă: Toate formulele pe care le veți găsi nu țin cont de

toleranța componentelor (care se învârte în general în jurul a 5%), nici de capacitățile parazitare
ale firelor de legătură sau ale traseelor de cupru gravate pe un circuit imprimat. Prin urmare, vor
apărea întotdeauna diferențe între calculul teoretic și rezultatul practic.
Exemplu: Vrem să știm pe ce frecvență se va regla un circuit compus dintr-o inductanță de 100
microhenry și un condensator de 220 picofarad (vezi figura 319).
Soluție: Dacă vrem să știm frecvența în kiloherți, putem folosi prima formulă:

Dacă vrem să știm aceeași frecvență în megaherți, putem folosi a doua formulă:

Figura 319: Un inductor de 100 microhenry conectat în

paralel cu un condensator de 220 pF, se acordă la 1071,97 kHz.

Figura 320: Dacă o capacitate variabilă este

conectată în paralel pe bobină, circuitul se poate regla pe frecvențe diferite.
Exemplu: Conectând în paralel un inductor de 100 microhenry și un condensator variabil (vezi
figura 320), având o capacitate minimă de 20 picofarad complet deschis și 500 picofarad complet
închis, dorim să știm în ce interval de frecvență în kilohertz se va acorda acest circuit.
Soluție: Începem prin a calcula frecvența la care se acordă circuitul folosind capacitatea minimă
de 20 picofarads:

Apoi calculăm frecvența la care se acordă circuitul folosind capacitatea maximă de 500 de
picofarads:
Prin rotirea condensatorului variabil de la „complet deschis” în poziția „închis complet”, puteți
regla de la o frecvență maximă de 3555 kHz până la o frecvență minimă de 711 kHz. Dacă dorim
să știm lungimea de undă în metri, ar trebui să folosim următoarea formulă:

Prin urmare, am putea receptiona semnale care se transmit pe lungimi

de undă cuprinse între 84,38 și 421,94 metri.

Cunoscând frecvența și inductanța, calculați capacitatea

Cunoscând valoarea unei inductanțe și valoarea frecvenței pe care dorim sa o obtinem, putem
calcula valoarea capacității în picofarad pe care dorim să o conectăm în paralel pe bobina,
folosind această formulă:

Notă: pentru a face formula mai ușor de înțeles, am

preferat să scriem „MHz x MHz”, mai degrabă decât „MHz la pătrat”.
Exemplu: Presupunând că avem o inductanță de 0,4 microhenry și că dorim să realizăm un
circuit de acordare(reglare frecventa) capabil să capteze o statie de emisie FM care transmite pe
o frecvență de 89 MHz, am dori să știm ce condensator să conectăm în paralel cu inductanța.
Soluție: Prin includerea datelor pe care le avem în formula de calcul al capacității obținem:
25 300 : [(89 x 89) x 0,4] = 7,98 picofarads
După cum am văzut deja, trebuie să începem prin a pune la pătrat valoarea frecvenței:
89 x 89 = 7 921
Apoi împărțiți 25.300 la acest rezultat: 25 300 : 3 168 = 7,98 picofarads
Deoarece nu se poate găsi o capacitate de 7,98 picofarad, putem conecta în paralel pe inductanță
un condensator reglabil de la 3 la 20 picofarad, apoi vom regla condensatorul variabil, până când
receptionam semnalul care se transmite pe 89 MHz.
Acest condensator reglabil plasat în paralel cu bobina (vezi exemplul din figura 320), ne permite
să corectăm toate toleranțele și capacitățile parazitare ale circuitului.
Exemplu: Având o inductanță de 180 microhenry vrem să calculam ce capacitate trebuie
conectata in paralel cu bobina pentru a putea acorda circuitul in intervalul de undă medie de
1.250 kiloherți.
Soluție: Deoarece formula noastră necesită ca valoarea frecvenței să fie exprimată în MHz mai
întâi trebuie să convertim 1250 kHz în MHz, împărțind-o la 1000:
1250 : 1 000 = 1,25 MHz
Această valoare este apoi inclusă în formula de calcul a capacității si vom obține:
25 300 : [(1,25 x 1,25) x 180] = 89,95 pF
Deoarece nu este posibil să se găsească această valoare a capacității, se poate utiliza un
condensator reglabil care se poate regla de la un minim de 40 pF la un maxim de 100 pF.

Cunoscând frecvența și capacitatea, calculați inductanța

Cunoscând valoarea unei capacități și valoarea frecvenței asupra căreia dorim să cădem de acord,
putem calcula valoarea inductanței în microhenry, folosind această formulă:

Exemplu: Presupunând că avem un condensator variabil care se poate regla la o capacitate

minima de 10 pF și la o capacitate maxima de 60 pF, dorim să cunoaștem valoarea inductanței
care se cupleaza in paralel cu condensatorul pentru a acorda un circuit in frecvența undelor scurte
de 7 MHz.
Soluție: Pentru a calcula valoarea inductorului trebuie să luăm valoarea medie a condensatorului
reglabil(condensator trimmer) care este: (60 – 10) : 2 = 25 picofarads
Inlocuind în formulă datele pe care le avem, obținem: 25 300 : [(7 x 7) x 25] = 20,65
microhenrys

Presupunând că găsim o inductanță de 15 microhenrys, noi va trebui apoi să ne asigurăm că

condensatorul nostru reglabil se poate regla la capacitatea care ne permite să ne acordăm la
frecvența de 7 MHz.

25 300 : [(7 x 7) x 15)] = 34,42 picofarads

Deoarece capacitatea maximă a acestui condensator reglabil este de 60 de picofarads, nu vor fi

probleme în reglarea condensatorului la capacitatea care ne permite sa ne acordam la frecvența
dorită de 7 MHz.
Raportul inductanță/capacitate

Deși calculele teoretice confirmă că, folosind o valoare foarte mică a inductanței și o valoare
foarte mare a capacității, sau invers, este posibil să se acorde la orice frecvență. În practică, dacă
nu respectăm o anumită proporție între inductanță și capacitate, nu vom putea niciodată să
obținem un circuit de acordare funcțional.
Dacă, de exemplu, am luat o bobină de 0,5 microhenry, pentru a calcula cu urmatoarea formula:
pF = 25 300 : [(MHz x MHz) x microhenry] valoarea capacității care trebuie conectată în
paralel la această bobină ca circuitul să se acorde la frecventa de 3 MHz, am obține o valoare de
5622 picofarads, adică o valoare disproporționată (vezi figura 321). Dacă am calcula capacitatea
care trebuie conectată în paralel la o bobină de 3 microhenry pentru a acorda circuitul la
fercventa 90 MHz, am obține 1 picofarad, adică o valoare derizorie.

GRESIT GRESIT CORECT CORECT

Figura 321: Chiar dacă calculele teoretice ne confirmă că circuitele alcătuite dintr-o bobină de
valoare mică si un condensator de capacitate mare sau dintr-o bobină de valoare mare si un
condensator de capacitate mică pot acorda un circuit pe orice frecvență, pentru a obține un circuit
eficient și foarte selectiv, un anumit raport trebuie să fie respectat între frecvență, valoarea
bobinei și valoarea condensatorului.

STATIE EMISIE APARAT SAU STATIE RECEPTIE

Figura 322: Pentru a capta semnalul transmis de statia de emisie, trebuie să ne reglam aparatul
de receptie, format dintr-o bobină și un condensator, la frecvența exactă folosită pentru
transmisie.
Pentru a obține un circuit eficient si selectiv care să funcționeze, este necesar să se respecte un
anumit raport între valoarea inductanței și cea a capacității, față de frecvența la care se vrea să fie
acordat circuitul. Pentru a vă explica de ce respectarea acestui raport este absolut necesară, să
luăm exemplul sării, apei și bucătarului. Dacă un bucătar pune pe foc o cratiță care conține 1 litru
de apă pentru a face supa, va pune în ea doar o cantitate mică de sare, pentru că știe că mai multă
sare i-ar face supa prea sărată și deci necomestabilă. Dacă pune pe foc o oală cu 20 de litri de apă
pentru a pregăti o masă pentru un grup, va turna multă sare în ea pentru că știe că dacă folosește
aceeași cantitate ca la 1 litru, supa va fi fadă, fara gust.
Pentru a alege o valoare adecvată a inductanței la frecvența pe care dorim să acordăm circuitul,
putem folosi aproximativ valorile date în tabelul 17.

Exemplu: Avem trei inductori cu valorile respective de 2, 5 și 10 microhenry. Vrem să folosim

unul pentru a face un circuit care se reglează la 20 MHz. Vrem să știm ce inductanță să alegem
dintre cele trei pentru a putea apoi să calculăm valoarea capacității care urmează să fie conectată
la aceasta în paralel.
Rezolvare: Privind tabelul 17 observam ca cel mai potrivit inductor este cel cu o valoare de 5
microhenrys. Pentru a calcula valoarea capacității, folosim formula:
pF = 25 300 : [(MHz x MHz) x microhenry]

Începeți prin a ridica la pătrat valoarea MHz: 20 x 20 = 400. Introducând rezultatul în formula
noastră, obținem valoarea capacității:

25 300 : (400 x 5) = 12,65 picofarads

Cuplaj inductiv și capacitiv

Pentru a transfera semnalul recepționat de la antenă la bobină, se poate folosi fie cuplare
inductivă, fie cuplare capacitivă. Pentru a realiza un cuplaj inductiv (vezi figura 323), este
suficient să înfășurați 2, 3 sau 4 spire pe bobina de acordare, pe partea spirelor conectate la masă
(punct rece). Pentru a realiza o cuplare capacitivă (vezi figura 324), este suficient să conectați o
capacitate de doar câteva picofaradi (2, 4,7 sau 10) la partea înfășurării superioare a
bobinei(punctul fierbinte) unde se preia semnalul de la antena. În cazul opus, dacă s-ar folosi
condensatoare de valoare prea mare, acestea s-ar adăuga la cea a condensatorului variabil și ar
modifica raportul inductanță/capacitate.

Figura 323: Înfășurând câteva spire (vezi L1) pe

bobina L2, reușim să transferăm semnalul prezent pe bobina L1 către bobina L2 sau invers.
Această cuplare este numită „inductivă” deoarece are loc între două inductori.

Figura 324: Un cuplaj „capacitiv” se obține prin

conectarea unui condensator (vezi C1) la capetele bobinei L1. Dacă capacitatea lui C1 este foarte
mare, se va adăuga la cea a lui C2 prin schimbarea raportului inductanță/capacitate.

Prindere intermediară pe bobină

În schemele electrice ale diferitelor receptoare (vă vom oferi mai multe circuite pe parcursul
acestui curs), semnalul este adesea prelevat de o priză intermediară a bobinei sau la capătul ei.
Dar ce avantaj se poate obține prin preluarea semnalului printr-o priză intermediară sau la
capătul acesteia?
Pentru a vă explica, vom compara bobina de acordare cu înfășurarea secundară a unui
transformator de alimentare (vezi figura 329).
 Figura 325: Pentru a preveni ca capacitatea
condensatorului C1 să influențeze caracteristicile circuitului de acordare, acesta este conectat la o
priză plasată în partea inferioară a bobinei L1. În acest fel, raportul L1/C2 este mai puțin
influențat.

Figura 326: Un
semnal HF situat pe bobina L1, îl poate transfera pe cale inductivă pe bobina L4 datorită celor
două bobine L2 și L3, compuse din două sau trei spire.

Figura 327: Pentru a

transfera capacitiv un semnal HF de la bobina L1 la bobina L2, un condensator de câțiva pF
poate fi conectat la o priza in partea superioara la cele doua bobine.

Figura 328: Pentru a

preveni ca condensatorul de cuplare C2 să influențeze raportul L/C al celor două bobine, cel mai
bine este să îl conectați la o priza in partea inferioara a celor doua bobine.
Figura 329: Pentru a extrage puterea maximă din înfășurarea secundară a unui transformator de
alimentare prevăzut cu mai multe iesiri(prize), trebuie conectată o „sarcină” care să nu absoarbă
mai mult curent decât cel care poate fi furnizat de transformator.

Dacă, de exemplu, un transformator cu o putere de 5 wați este capabil să ne furnizeze o tensiune

de 1 volt pe secundar pentru fiecare spira bobinata, este evident că prin înfășurarea a 100 de
spire, putem lua o tensiune de 100 de volți la bornele sale.
Notă: valoarea de 1 volt pe spira este teoretică și servește doar la simplificarea calculelor și astfel
se simplifica exemplul. Pentru a afla cum se calculează numărul de spire pe volt, puteți citi lecția
numărul 8. Dacă se fac două prize, la cele 100 de spire bobinate, prima priza la a 50-a spira
bobinata si a doua la a 10-a spira bobinata, este evident ca se va lua de la acestea o tensiune de
50 volti si 10 volti (vezi figura 329).
Deoarece puterea transformatorului este de 5 wați, atunci când tensiunea suferă o variație,
curentul maxim variază și el așa cum este confirmat de legea lui Ohm: ampère = watt : volt
Într-adevăr, dacă încercăm să calculăm valoarea curentului, vedem că pe cele trei
secundare(prize) de 100, 50 și 10 volți, putem lua:
5 watts : 100 volts = 0,05 ampère
5 watts : 50 volts = 0,1 ampère
5 watts : 10 volts = 0,5 ampère
Deci, cu cât luăm mai multă tensiune, cu atât vom avea mai puțin curent și cu cât tragem mai
puțină tensiune, cu atât vom avea mai mult curent. Această regulă se aplică și în cazul unei
bobine de acordare, deși nu există volți, amperi sau wați pe ea, ci valori considerabil mai mici
evaluate în microvolți, microamperi și microwați.
Deci, dacă luăm semnalul de la capătul superior al înfășurării, vom avea o tensiune mare și un
curent derizoriu, în timp ce dacă îl luăm de unde sunt puține spire, vom avea o tensiune joasă și
un curent mare.
Pentru a putea exploata toată puterea disponibilă pe bobină, acestor prize trebuie aplicată o
„sarcină rezistivă” de o valoare foarte precisă care se calculează folosind această formulă:
ohm = volt : ampère
Dacă comparăm bobina cu transformatorul de alimentare folosit anterior ca exemplu, adică cu o
putere de 5 wați și cu un secundar de 100, 50 sau 10 spire, cea mai „sarcină rezistivă” care
trebuie aplicată la ieșirile de aceste înfășurări ar trebui să aibă această valoare ohmică:
100 volți : 0,05 amperi = 2000 ohmi
50 volți : 0,1 amperi = 500 ohmi
10 volți : 0,5 amperi = 20 ohmi
Dacă un rezistor de 2.000 ohmi este conectat la priza de 100 volți, o putere egală cu:
watt = (amperi x amperi) x ohm adică: (0,05 x 0,05) x 2000 = 5 wați.
Dacă la această priză este conectat un rezistor de 500 ohmi, se va lua o putere mai mică:
(0,05 x 0,05) x 500 = 1,25 wați și prin urmare, vom pierde: 5 – 1,25 = 3,75 wați.
Dacă la această priză este conectat un rezistor de 20 ohmi, se va lua o putere și mai mică:
(0,05 x 0,05) x 20 = 0,05 wați și prin urmare, vom pierde: 5 – 0,05 = 4,95 wați.
Dacă dimpotrivă sarcina de 20 ohmi este conectată la priza de 10 volți capabilă să furnizeze un
curent de 0,5 amperi, luăm: (0,5 x 0,5) x 20 = 5 wați, adică toată puterea pe care transformatorul
este capabil să o furnizeze.
Dacă conectăm rezistența de 2.000 ohmi la priza de 10 volți, nu vom mai consuma un curent de
0,5 amperi ci un curent considerabil mai mic pe care îl putem calcula cu formula:
amper = volt: ohm adică un curent de: 10: 2.000 = 0,005 amperi vom extrage, prin urmare
avem o putere egala cu: (0,005 x 0,005) x 2000 = 0,05 wați.

Figura 331: Tranzistoarele având o „bază” cu

rezistență scăzută, acestea trebuie conectate la o priză intermediară a bobinei L2.

Figura 332: Tranzistoarele cu efect de câmp

(FET), a căror „poartă” are o rezistenţă mare pot fi conectate direct la capătul bobinei L2.
Datorită acestor exemple am aflat că dacă rezistența de sarcină are o valoare ohmică mare,
semnalul trebuie luat de la priza care furnizează cea mai mare tensiune și cel mai mic curent.
Daca, dimpotriva, rezistenta de sarcina are o valoare ohmica mica, semnalul trebuie luat de la
priza care furnizeaza o tensiune joasa si un curent mai mare. Din acest motiv tranzistoarele care
au o rezistență scăzută, sunt întotdeauna conectate la o priză intermediară a bobinei de acord
(vezi figura 331), în timp ce tranzistoarele cu efect de câmp (FET) care au o rezistență mare sunt
întotdeauna conectate la capatul bobinei L2 (vezi figura 332).

Miezul plasat în interiorul bobinei

În interiorul suportului de plastic la aproape toate bobinele de acord(reglabile) se află un miez

feromagnetic care ne permite să variem valoarea inductanței. Dacă deșurubam acest miez (vezi
figura 333) inductanța bobinei scade în timp ce dacă o înșurubam (vezi figura 334) inductanța
bobinei crește. Acest miez este introdus în interiorul bobinei pentru a putea modifica valoarea
inductanței sale astfel încât să poată fi ajustat la valoarea dorită. Presupunând că avem nevoie de
o inductanță de 2,35 microhenry într-un circuit de acord și că doar bobine de 2 microhenry sunt
disponibile comercial, le putem folosi pur și simplu prin înșurubarea miezului lor până când se
atinge valoarea de 2,35 microhenry. Dacă am reuși să găsim pe piață bobine de 3 microhenry, le-
am putea folosi prin deșurubarea miezului lor până s-a obținut o valoare de 2,35 microhenry.
Într-una dintre următoarele lecții, când vă vom arăta cum să montați un receptor, vă vom învăța
cum să calibrati bobinele de acord(reglabile).

Figura 333: Dacă deșurubam miezul feromagnetic

care se află în interiorul unei bobine, „scădem” valoarea cu cativa microhenry a bobinei.

Figura 334: Dacă înșurubam același miez, „creștem”

valoarea cu cativa microhenry. Acest miez este folosit pentru a calibra bobina la o valoare
precisă.
Frecvența și lungimea de undă

Citim adesea că pentru a receptiona un semnal „X” este necesar să reglați receptorul la o
frecvență de 1000 kiloherți sau la o lungime de undă de 300 de metri.

Figura 335: „Frecvență” reprezinta

numărul de unde sinusoidale prezente intr-un interval de o secundă. Hertz este unitatea de
măsură, iar kHz, MHz și GHz sunt ei multiplu....

Figura 336: Cu cât valoarea în Hz, kHz

și MHz crește cu atât crește numărul de sinusoide într-o secundă. O frecvență de 500 kHz are
500.000 de sinusoide într-o secundă.
În rândurile următoare explicăm relația dintre frecvență și lungimea de undă. Frecvența este
numărul de unde prezente într-o secundă, exprimata în herți, kiloherți, megaherți sau gigaherți
(vezi figurile 335 și 336). Lungimea de undă este distanța de la începutul până la sfârșitul unei
singure undă sinusoidală exprimată în metri sau centimetri (vezi figura 337). A vorbi de 10
kiloherți echivalează cu a vorbi despre 10.000 de sinusoide emise în spațiul unei secunde, la fel
cum a vorbi despre 80 de megaherți echivalează cu a vorbi de 80000000 de sinusoide emise într-
o secundă.
 Figura 337: „Lungimea de undă” este
distanța în kilometri, metri sau centimetri, care separă începutul și sfârșitul unui SINGUR
sinusoid complet compus din cele două alternanțe ale sale(DEMI-ONDE POSITIVE =
SEMIUNDA POZITA si DEMI-ONDE NEGATIVE = SEMIUNDA NEGATIVA).

Formule pentru conversia frecvenței în lungime de undă

Cunoscând frecvența exprimată în Hz, kHz, MHz sau GHz, lungimea de undă poate fi calculată
în metri sau centimetri folosind formulele din tabelul 18.
Exemplu: În zona noastră receptionam două posturi TV, unul care transmite pe o frecvență de
175 MHz și celălalt care transmite pe 655 MHz. Vrem să le cunoaștem lungimea de undă.
Soluție: Deoarece cele două frecvențe sunt exprimate în MHz trebuie utilizată formula din a treia
linie din Tabelul 18. Prin urmare lungimea de undă a acestor transmițătoare va fi:
300: 175 = 1,71 metri; 300 ; 655 = 0,45 metri

Tabel 18: Formule pentru conversia

frecvenței în lungime de undă.

Exemplu: Știind că statiile care emit in FM acoperă o bandă de frecvență de la 88 MHz la 108
MHz dorim să cunoaștem lungimea de undă corespunzătoare acestui interval.
Soluție: Deoarece frecvențele sunt exprimate în MHz trebuie să folosim și formula celui de-al
treilea rând din Tabelul 18. Lungimea de undă utilizată de aceste transmițătoare este, prin
urmare, între: 300: 88 = 3,40 metri ; 300: 108 = 2,77 metri

Exemplu: Știind că receptorul nostru acoperă o gamă de unde medii mergând de la un minim de
500 kHz la un maxim de 1600 kHz dorim să aflam lungimea de undă corespunzătoare acestui
interval.
Soluție: Deoarece frecvențele sunt exprimate în kHz, în acest caz trebuie utilizată formula din a
doua linie a tabelului 18. Lungimea de undă corespunzătoare undelor medii este cuprinsă între:
300000: 500 = 600 de metri ; 300000: 1600 = 187,5 metri
Cunoașterea lungimii de undă în metri a unei frecvențe poate fi utilizată pentru a calcula
lungimea fizică a unei antene.

Formule pentru conversia lungimii de undă în frecvență

Cunoscând lungimea de undă măsurată în metri sau centimetri putem calcula frecvența folosind
formulele date în Tabelul 19.

Tabelul 19 - Formule pentru conversia

lungimii de undă în frecvență.
Exemplu: Știind că o statie de emisie, transmite pe o lungime de undă de 11,05 metri dorim să
știm frecvența exactă în kiloherți și megaherți.
Soluție: Pentru a găsi frecvența în kiloherți utilizați formula prezentată pe a doua linie a tabelului
19: 300.000 : 11,05 = 27.149 kHz
Pentru a găsi frecvența în megaherți utilizați formula din a treia linie a tabelului 19: 300: 11,05 =
27,149 MHz.
Notă: Exprimarea unei valori în kHz sau MHz este echivalentă cu exprimarea unei greutăți în
kilograme sau chintale.
Exemplu: Vrem să știm frecvența în megaherți a unui semnal cu o lungime de undă de 40 de
metri.
Soluție: pentru a obține frecvența în MHz folosim întotdeauna formula celei de-a doua linii din
tabelul 19: 300: 40 = 7,5 MHz.

Unitate de măsură
Semnalele de joasă frecvență care acoperă un interval de la 1 Hz până la 30.000 Hz sunt
întotdeauna indicate cu unități de măsură în herți sau kiloherți (kHz). Pentru a converti hertzi în
kiloherți sau invers putem folosi următoarele formule:
Exemplu: pentru a converti o frecvență de 3,5 kiloherți în herți efectuați această înmulțire
simplă: 3,5 x 1000 = 3500 herți
Exemplu: Pentru a converti o frecvență de 10.000 herți în kiloherți trebuie să efectuați această
împărțire simplă: 10.000: 1.000 = 10 kiloherți.
Toate semnalele de joasă frecvență se transmit printr-un cablu la aceeași viteză ca un semnal de
înaltă frecvență, adică 300.000 km / secundă.
Când acest semnal este transformat în sunete acustice de către un difuzor, vibrațiile sonore
radiază prin aer cu o viteză de numai 340 de metri pe secundă. Vibrațiile sonore nu reușesc
niciodată să parcurgă distanțe mari deoarece cu cât sunt mai departe de sursă cu atât se atenuează
mai mult. Semnalele de înaltă frecvență sunt în mod normal indicate în kiloherți, megaherți sau
gigaherți.
Pentru a converti hertzi în kHz, MHz și GHz sau invers se pot folosi următoarele formule:

După cum știm deja semnalele de înaltă frecvență călătoresc prin spațiu cu o viteză amețitoare de
300.000.000 de metri / secundă sau 300.000 de kilometri / secundă.

Subdiviziunea frecvențelor radio

Abrevierile AF (BF) și RF (HF)

Semnalele sub 30.000 Hz se încadrează în categoria „Frecvențe joase” sau „BF”.

BF = Basses Fréquences (limba franceza)
Semnalele de peste 30.000 Hz se numesc „Frecvențe înalte” sau „HF”.
HF = Hautes Fréquences (limba franceza)
În limba internațională, acronimele BF și HF sunt înlocuite cu cele derivate din limba anglo-
saxonă, adică: - AF (Audio Frequency) pentru semnale de frecventa joasa BF si RF (Radio
Frequency) pentru semnale de inalta frecventa HF.

Un pic de istorie despre Guglielmo Marconi – inventatorul telegrafului fara fir si al antenei de
emisie legate la pamant, laureat al Premiului Nobel pentru Fizica in anul 1909 impreuna cu Karl
Ferdinand Braun, pentru contributiile lor in dezvoltarea telegrafiei fara fir.

Puțini oameni știu că Guglielmo Marconi a fost un autodidact și că s-a distrat făcând
experimente la parterul casei sale din Pontecchio, pe care a numit-o „laboratorul meu de
electricitate”. Acest lucru se explică pentru că lui Marconi deși născut la Bologna nu-i plăcea
limba italiană pe care o stăpânește foarte prost și vorbea doar dialectul regiunii precum și
engleza. Să nu uităm că eram la sfârșitul anilor 1800! Nu a reusit niciodată să termine studiile
care i-ar fi permis să intre la universitate tatăl său l-a considerat un leneș și s-a gândit că ideea lui
de a dori să transmită semnale telegrafice de la distanță „fără fire” este doar „Utopie”. Doar
mama lui i-a permis să se dedice liber experimentelor sale care i-au stârnit atât de multă atracție.
Ea l-a însărcinat chiar și pe profesorul Vincenzo Rosa să-i dea lecții private de fizică.
Inspirat de experimentele fizicianului american Benjamin Franklin care a reușit să capteze
energia fulgerului grație unui fir conectat la un zmeu într-o noapte de la sfârșitul verii anului
1894, Marconi a conectat două plăci de metal provenite dintr-un bidon de petrol, o placa la
emitatorul său a doua placa la receptorul său și a constatat, ca folosind aceste antene
rudimentare, prin apăsarea butonului emițătorului său soneria conectată la receptor a început să
sune.
În strânsoarea unei mari agitații s-a dus să-și trezească mama pentru a-i arăta că a reușit să
capteze energia generată de emițătorul său la o distanță de aproximativ 3 metri.
Simțind că este pe drumul cel bun în primăvara anului 1895 a început să transmită din dormitorul
său în curte apoi și-a pus la pământ receptorul și emițătorul pentru a crește raza de acțiune. Graţie
acestor modificari a reusit in vara lui 1895 sa transmita la o distanta de 2,4 kilometri.
Mama lui s-a gândit atunci să informeze autoritățile italiene despre această senzațională
descoperire dar neavând nici un răspuns a decis, în februarie 1896, să plece la Londra cu fiul ei.
La 5 martie 1896 Marconi a depus prima sa cerere de brevet pentru transmiterea undelor
hertziene „fără fire” care i-a fost acordată la 2 iulie 1897 cu numărul 12.039.
După exaltarea primelor succese această invenție a stârnit entuziasmul universal deși la început
nu a lipsit neîncrederea și comentariile răutăcioase din cauza faptului că puțini oameni au
acceptat ideea că un astfel de tânăr autodidact a fost capabil să transmită cu succes semnale
telegrafice fara a utiliza cabluri sau fire. Într-adevăr în trecut, mulți oameni de știință foarte
celebri ajunseseră după ce încercaseră acest experiment la concluzia că era imposibil și practic
irealizabil.
25 aprilie 1874: s-a născut la Bologna dintr-o mamă irlandeză, Annie Jameson, și Giuseppe
Marconi. Vara anului 1894: reușește din camera sa din casa Pontecchio, să transmită la
aproximativ 3 metri. Primavara anului 1895: incepe sa transmita de la fereastra sa in curte cu
rezultate excelente. 5 martie 1896: depune o primă cerere de brevet la Londra pentru invenția sa
de a transmite semnale fără fir. Mai 1897: reușește grație primelor experimente efectuate în
Canalul Bristol (Anglia) să ajungă la o distanță de 14 metri. Ianuarie 1901: prima legătură de
lungă distanță între Sainte Catherine și Cap Lizard din Anglia (300 km). Decembrie 1901: se
primesc primele semnale telegrafice peste Atlantic, acoperind o distanta de cel putin 3400 km.
26 martie 1930: trimite un semnal telegrafic la Sydney (Australia), pe nava Electra acostata in
portul Genova, pentru a aprinde luminile primariei (distanta de 16.500 km).
19 noiembrie 1931: Marconi efectuează primele experimente cu microunde de la San
Margherita Ligure până la Sestri Levante (18 km).
20 iulie 1937: a murit la Roma lăsând moștenire lumii o invenție care ne permite și astăzi să ne
uităm la televizor color și să vorbim de la distanță folosind telefoanele mobile.
 Figura 339: Primele tuburi termoionice folosite
la fabricarea receptoarelor radio au apărut în jurul anului 1910. Marconi, pentru a capta
semnalele a folosit detectoare rudimentare constând dintr-un tub mic de sticlă care conținea
pilitură de nichel (96%) și argint (4%). În imagine este un receptor radio cu supapă termoionică
timpurie.
Principiul de bază al unui tub de vid este un fenomen numit emisie termoionică. Funcționează astfel: încălzești un
metal, iar energia termică face ca din acel metal o anumita cantitate de electroni sa se deplaseze. Când catodul este
încălzit și anodului i se aplică o tensiune pozitivă, electronii se deplaseaza de la catod la anod. Valvă termoionică în
engleză britanică sau mai ales tub termoionic din SUA și Canada este “o supapă electronica” în care electronii sunt
emiși dintr-un catod încălzit decât dintr-un catod rece. Dicţionar englez Collins.
Un tub electronic este o componentă electronică activă în care intensitatea curentului electric este în funcție de
tensiunea aplicată unor electrozi dintr-un balon cilindric, închis ermetic. Balonul poate fi din sticlă sau metalic. În
balon poate fi vid sau gaze la presiune redusă. Tuburile cu vid mai sunt cunoscute drept lămpi (radio), de la
aplicația cea mai comună. Actual funcțiile tuburilor electronice au fost preluate de dispozitivele semiconductoare,
tuburile mai fiind folosite în aplicații care necesită un zgomot propriu cât mai redus, de exemplu înregistrări audio,
sau în domeniul frecvențelor ultraînalte. Principiu de funcționare: Curentul electric fiind un flux de electroni, acești
electroni trebuie să fie emiși de unul dintre electrozi. La tuburile cu vid, unde nu există posibilitatea ionizării mediului
dintre electrozi, electronii nu pot fi generați decât prin emisie termionică de unul dintre electrozi, catodul. Încălzirea
poate fi indirectă, printr-un filament alimentat separat de catod, sau directă caz în care filamentul este însuși
catodul. Inițial temperatura la care trebuia încălzit catodul era de cca. 2300 K (cca. 2000 °C), ceea ce făcea ca
tuburile să aibă o viață foarte scurtă, dar actual se folosesc catozi acoperiți cu stronțiu și bariu, care au o emisie de
electroni bună și la temperaturi de doar 1000 K (cca. 700 °C). Dacă alt electrod, anodul, este legat la o tensiune
pozitivă (+), electronii vor fi atrași de el, iar prin tub și circuitul exterior va apărea un curent electric. Întrucât electronii
sunt emiși numai de catod, curentul prin tub poate avea un singur sens, aplicațiile tuburilor fiind în funcție de acest
aspect. Mișcarea electronilor în tub poate fi controlată prin intermediul altor electrozi, care se află la diferite tensiuni.
După numărul de electrozi tuburile pot fi diode (cu doi electrozi), triode (cu trei electrozi), tetrode (cu patru
electrozi), pentode (cu cinci electrozi), hexode (cu șase electrozi), heptode (cu șapte electrozi), octode (cu opt
electrozi) etc. Se pot realiza și funcțiile a două tuburi într-un singur balon, de exemplu două triode („dublă triodă”),
sau o triodă și o pentodă („triodă–pentodă”), o triodă și o hexodă („triodă–hexodă”) etc.

Tuburi electronice modern, miniaturale

 Figura 340: În anii 1925-1940, s-a întâlnit frecvent un
simplu radioreceptor echipat cu o cască numita si „galenă”, deoarece folosea ca detector de semnal un mineral
sulfurat de plumb natural care conținea aproximativ 2% argint.
Galena (galenit) este un mineral din clasa sulfurilor cu un raport dintre metal și sulf de 1:1. Are formula
chimică PbS, putând conține și până la 2 % argint.