Cum știm mereu să trăim?

Cum știm să ne trăim mereu viața pe care o avem înainte?

Într-o lume în care totul nu e durabil, în care ne mișcăm și accelerăm către scop, cu
foarte mare rapiditate, și cu o încredințare pe care o dăm și o presupunem că ne este de
cuviință, ne implicăm în realizarea unor sarcini, activități, planuri pe care le urmăm
îndeaproape. Aceasta ne întreține credința în ajungerea către scop, pe care-l echivalăm fie cu:
împlinirea, realizarea, autorealizarea, aprecierea – în funcție de nivelul de la care ne aflăm
fiecare - iar toți asociem lucrul propus cu fericire sau o stare de împlinire, personal, social,
relațional, individual.

În acest proces, timpul e unitatea de măsură ce stă între acum și “atunci”. Timpul, de
asemenea, are pe lângă această conotație, pragmatică, și valențe mai profund înrădăcinate în
natura noastră umană și în ființa noastră, în această existență. Aceasta dă caracterul de
unicitate pentru fiecare om ce există, ca singularitate, ca și existența lui, una, întâi efemeră,
apoi, însă, singulară. Ne gândim acum la autenticitate.

Ce mai e, între curgerea timpului, în vederea de a îl pune în slujba și avantajul care să-l
încadreze, pentru, cum spuneam, înfăptuirea scopurilor, ca sumă de momente ce-l divid și
compun, pentru “a reuni” existența noastră, subsumând-o „unui sens”?

Pare, întâi și cel mai adesea, că alergăm în sensul curgerii timpului. Și cum rămâne cu ideea și
credința noastră, din presupunerea inițială, și cu dorința de a ne opri, în sens opus curgerii
timpului, asupra momentelor semnificative ale vieții, pentru fiecare, sau, mai mult, cum
putem voi, și de ce, ca să oprim timpul, din curgerea lui într-un sens impersonal, precum am fi
subsumați într-o istorie ce încadrează propria viață, într-un întreg din care ne aflăm, ca și
parte?

Cum rămâne cu amintirile noastre ale unor lucruri, momente semnificative, așa cum noi înșine
le-am „încărcat”?

Poate că viața noastră are un unic sens, iar sfârșitul ei vine cu revelarea semnificațiilor,
în sensul dinspre trecut, pe care-l privim atunci și ni-l amintim? Sau e mai mult?

Cred că adesea avem dorința profundă și înrădăcinată în noi, să oprim momentele din
curgerea „timpului”, privită ca o „scurgere” ce ne trage și pe noi, fără diferență, către „tot
înainte”. Vrem cu adevărat și în chip esențial, să rămânem asupra unor momente, și vrem cu
insistență acest lucru. Vrem, uneori, și să privim spre celălalt sens al timpului, acolo unde am
simțit că trăim în “altfel”, decât în sens unidirecțional. Vrem să stăruim cu privirea, asupra
acelor lucruri ce au structurat, au modelat parcursul nostru. Sunt momente cu cei dragi, sunt
momentele când am fost singuri, momente dintr-o anumită etapă a vieții, sunt momente care
s-au încheiat, pe care, pe unele, le-am pus într-un loc de preț și le-am închis față de scurgerea
timpului. Ori sunt acelea pe care le-am închis în “afara timpului”, le-am “aruncat în
întuneric“, pentru a le lăsa acolo, în urmă, unde nu o să ne mai întoarcem, sau poate doar
privind ca spre ceva ce nu se mai află față de noi într-o legătură, ci doar o imagine ștearsă,
cândva, care a mai lăsat o umbră.

În toate aceste clipe, ne aflăm situați pe noi în sensul invers curgerii timpului, însă, în
timp, un timp care ne “aparține” și ne privește, un timp care are, pentru noi, accesul lăsat
deschis.

Am pornit de la ideea de curgere care aparține timpului și direcției pe care mergem, pe linia
timpului.

Tot ce am spus la început este valabil și acum. Doar că, se completează cu lucrurile la care m-
am oprit în partea a doua, ceea ce ne arată ceva ce cred că e foarte important. Suntem, și
înaintăm, printr-un trecut ce dă sens drumului, în orice loc unde am ajuns, și asta are sens,
pentru că noi avem sens. Pentru că timpul este al nostru, și dacă, în afara noastră, totul nu ar
avea vreun sens, în sine. Chiar este firesc să mergem în direcția timpului, dar, al nostru.
Mergem nu ca purtați de timp, sau prin timp, ci în direcția noastră, către explorarea și
experimentarea a ce vine nou, sau ce trece, dar nu în afara noastră. Timpul trece prin noi. “Noi
suntem clipa ce trece prin poarta existenței” - citându-l pe poetul Nichita Stănescu.

Mai era întrebarea “Ce înseamnă să mergem înainte?” Și precizasem acolo și sugestia
că noi mergem cu niște credințe, în primul rând fiind încredințați și presupunând că este
încuviințat să avem credința că mergem pentru ceva, chiar în timpul care se mișcă cu o
rapiditate ce nu ne lasă mai mult loc, de alte lucruri.

Da, așa este. Aș mai adăuga și că “Iubim viața nu pentru că suntem obișnuiți să trăim,
ci pentru că suntem obișnuiți să iubim. “ (Nietzsche)

În tot ce facem, și: unde suntem, mergem, înaintăm, realizăm, oferim, primim -suntem
cu atât cu cât iubim, și toate acestea au valoarea ce se măsoară în iubire.

De asemenea, putem ca, și lucrurile pe care le uităm, uneori, să le ”restaurăm”, pentru că sunt
și au fost ale noastre. Și, atunci, o facem fără a răni, pe nimeni, fără a ne răni, pentru că am
reușit să facem să nu mai ne rănim de ele. Putem să vizităm acel “loc”, rămas suspendat. Și
putem să nu ne mai “ferim”, să nu mai “ocolim” locurile care duc în direcția lucrurilor care ne
așteaptă.

“Putem să înaintăm, cu încredere, în direcția visurilor noastre.”