CLASIFICAREA SPECTRALĂ HARVARD

Culoare în
Tipul Culoare în
Temperatura raport cu
spectr raport cu Principalele linii de absorbție Tipul de stea Exemplu vedetă
culorii [ref. necesar] iluminantul
al soarele
D65
Stele albastre ale secvenței Delta Orionis
O > 25.000 K Albastru Albastru Heliu , azot , carbon , oxigen principale , albastru gigant , albastru (Mintaka) , Zeta Puppis
Supergiants (Naos)
Stele albastre-albastre ale secvenței
10.000 - 25.000 Albastru Albastru principale , albastru Beta Orionis (Rigel) , Zeta1
B Heliu , hidrogen
K deschis deschis gigant , albastru Supergiants , albastru Scorpii , Cygnus OB2-12
Hypergéantes
albastru Alpha Cygni
7.500 - 10.000 albastru Hidrogen , metale ionizate Stele albe ale secvenței
LA foarte (Deneb) , Alpha Canis
K foarte deschis ( calciu ) principale , Supergiants albe
deschis Majoris (Sirius)
Upsilon Andromedae
Hidrogen , metale neutre și (Titawin) , Alpha Carinae
Stele secvența principală galben-
F 6.000 - 7.500 K alb Albastru alb ionizate fier , titan , calciu , str (Canopus) , Alpha Ursae
alb , galben Supergiants
onțiu , magneziu ) Minoris (stea polară) , Alpha
Canis Minoris (Procyon)
Hidrogen , metale ionizate sau Stele galbene ale secvenței Sun , Alpha Centauri
galben
G 5.000 - 6.000 K alb neutre ( calciu ), molecule principale , galben Supergiants , Hypergé A , Rho Cassiopeiae , V382
deschis
( CH , CN , C 2, OH ) antes galben Carinae
Alpha Centauri B , Alpha
Portocaliu Metale neutre, molecule Secvența principală stele
K 3500 - 5000 K Galben pal Bootis (Arcturus) , HR
foarte deschis ( TiO , CH , CN , CO ) portocalii , galben hiperigant
5171 , RW Cephei
Proxima Centauri , Alpha
Metale neutre, molecule Stele roșii ale secvenței
lumina lumina Orionis (Betelgeuse) , Alpha
M 2.000 - 3.500 K ( TiO , CH , CN , CO , VO , principale , giganți roșii , supergigantii
portocalie portocalie Scorpii (Antarès) , NML
MgH, H 2) roșu , Hypergéantes roșu
Cygni
Hidruri metalice
L 1.200 - 2.000 K portocalie portocalie ( fier , crom ), potasiu , metale Pitici bruni L HG 165 B
alcaline ( rubidiu , cesiu )
Molecule complexe
T 750 - 1.200 K roșu roșu Piticii bruni T Gliese 229 B
( CH 4, CO )
WISE 0855–0714 , WISE
Da <750 K Orice Orice Molecule complexe ( NH 3) Piticii Maroni Y 1828 + 2650 , CWISEP
J193518.59−154620.3
 Masa[1] Raza[1] Fracțiune din
Temperatura[1] Culoarea Culoarea aparentă[2] Luminozitate[1] Liniile de
Clasa [3][4] (mase (raza secvența
(Kelvin) convențională (bolometrică) Hidrogen
solare) solară) principală[5]
O ≥ 30,000 K albastru albastru ≥ 16 M☉ ≥ 6.6 R☉ ≥ 30,000 L☉ Slabă ~0.00003%
10,000–30,000
B albastru-albăstrui albăstrui 2.1–16 M☉ 1.8–6.6 R☉ 25–30,000 L☉ Medie 0.13%
K
A 7,500–10,000 K alb alb - bleu 1.4–2.1 M☉ 1.4–1.8 R☉ 5–25 L☉ Tari 0.6%
1.15–1.4
F 6,000–7,500 K alb-gălbui alb 1.04–1.4 M☉ 1.5–5 L☉ Medie 3%
R☉
0.96–1.15
G 5,200–6,000 K galben alb-gălbui 0.8–1.04 M☉ 0.6–1.5 L☉ Slabă 7.6%
R☉
0.7–0.96 Foarte
K 3,700–5,200 K portocaliu galben portocaliu 0.45–0.8 M☉ 0.08–0.6 L☉ 12.1%
R☉ slabă
Foarte
M ≤ 3,700 K roșie orange red ≤ 0.45 M☉ ≤ 0.7 R☉ ≤ 0.08 L☉ 76.45%
slabă
Diagrama HR (Hertzsprung-Russell)
Diagrama H-R – secvența principală
Cea mai mare parte a stelelor prezente in diagrama H-R, peste 90%, se află pe o linie ce duce din stânga sus spre dreapta jos a diagramei, linie ce se
numește secvența principală. În funcție de diverși parametri, parcurgând secvența principală întâlnim stele foarte mari şi luminoase dar şi stele pitice
roşii. Dintre stelele prezente pe secvența principală a diagramei precizăm Soarele.

Diagrama H-R – stele gigante

Stelele gigante sunt stele reci, între 3000 şi 5000K dar foarte luminoase. O cauză a luminozității puternice este diametrul lor foarte mare, între 10-100
ori mai mare decât al Soarelui ceea ce se reflectă într-o luminozitate de până la 1000 de ori luminozități solare. (ex. Arcturus, Aldebaran).

Diagrama H-R – stele supergigante

În partea din dreapta sus a diagramei H-R se află stelele supergigante. Acestea au un diametru de peste 1000 de ori mai mare decât al Soarelui, doar
1% dintre stele făcând parte din aceasta categorie, dintre exemple putem enumera Antares, Betelgeuse, etc.
Diagrama H-R – stele pitice albe
Piticele albe, prezente în partea din stânga jos a diagramei H-R, sunt stele extrem de fierbinți dar cu luminozitate scăzută. Temperatura foarte mare şi
dimensiunile reduse sunt caracteristici în strânsă legătura ceea ce fac din piticele albe stele ce nu pot fi observate cu ochiul liber. Diametrul piticelor
albe este asemănător cu al Pământului şi doar 9% dintre stele intră în această categorie.

Diagrama H-R – luminozitatea

În urma observațiilor îndelungate s-a constatat că stelele pot avea temperaturi identice dar luminozități diferite. Cauza acestui fapt a fost
identificată prin observarea liniilor spectrale, cu cât acestea sunt mai înguste, cu atât steaua este mai mare. Prin urmare factorul dimensiune ne
conduce către aspectul densității şi constatăm că în stelele gigantice, densitatea fiind mai mica si atomii ciocnindu-se mai rar, determina liniile
spectrale mai înguste din descrierea de mai sus. În opoziție, dacă densitatea este mai mare, fapt ce pune în discuție şi dimensiunile mai reduse ale
stelei, atomii se vor ciocni mai des intre ei iar liniile spectrale vor fi mai difuze, mai largi.
Temperatura unei stele determină ce linii din spectrul său sunt mai proeminente. Prin urmare clasificarea unei stele după tipul său spectral,
este în esență similar cu clasificarea unei stele în funcție de temperatura sa. O privire asupra diagramei H-R ne va dezvălui că stelele pot avea
temperaturi similare şi luminozități total diferite.
Spre exemplu o pitică albă poate avea o temperatura de 7000K; la fel şi o stea din Secvența Principală, o stea gigantă sau o stea supergigantă.
Totul depinde de luminozitatea ei. Din nou liniile spectrale ne spun cărei categorii îi aparține steaua studiată.
În mod empiric s-a stabilit că, cu cât este mai luminoasă o stea, cu atât sunt mai înguste liniile de hidrogen din spectrul său (regulă valabilă
pentru stelele din tipul spectral B până la tipul spectral F). Teoria din spatele acestui fenomen este destul de complexă dar deocamdată ne vom limita
a menționa că acele diferențe măsurabile din spectrul unei stele se datorează diferențelor de temperatură din atmosfera ei, motiv pentru care se produc
liniile de absorbție. Densitatea şi presiunea gazelor încălzite din atmosferă afectează liniile de absorbţie şi hidrogenul cu precădere. Dacă presiunea şi
densitatea sunt mari, atomii de hidrogen se ciocnesc mai des şi interacționează cu alți atomi din gaz. Coliziunile cauzează schimbări de energie în
atomii de hidrogen, ceea ce are ca rezultat linii spectrale de hidrogen pronunțate.
La o stea gigantă luminoasă, presiunea şi densitatea din atmosfera stelei este foarte scăzută datorită masei extinse pe un volum atât de mare.
Prin urmare atomii (şi ionii) sunt relativ îndepărtați, însemnând că ciocnirile dintre ei sunt mult mai puține, ceea ce se reflectă în linii de hidrogen
mai înguste. Într-o stea din Secvența Principală atmosfera fiind mai densă decât la o gigantă sau o supergigantă, cu coliziuni mai frecvente între
atomi, liniile spectrale de hidrogen sunt mai largi.
În capitolele precedente am văzut cum putem asocia stelelor diferite clase de luminozitate. În figura de mai jos vedem cum aceste stele din
diferite clase de luminozitate își ocupă locul în Diagrama H-R.
 Cunoscând atât tipul spectral cât şi luminozitatea unei stele un astronom va ști imediat unde își are locul o stea în Diagrama H-R. De exemplu,
o stea de tip G2V este o stea din Secvența Principala cu o luminozitate de 1 şi o temperatură la suprafață de aproximativ 5700K. În același fel,
pentru Aldebaran, care este o stea de tip K5III, diagrama va demonstra că este o gigantă roșie cu o luminozitate de şi o temperatura la suprafață de
4000K.

Diagrama H-R şi raza stelară

Diagrama H-R ne poate furniza în mod direct informații cu privire la raza stelară, pentru că luminozitatea unei stele depinde atât de temperatura la
suprafață cât şi de suprafața sau raza acesteia.
 Primul lucru pe care îl observăm în imaginea de mai sus este că stelele nu sunt așezate haotic în diagramă ci par a urma o anumită regulă ce le
repartizează în regiuni distincte. Prin urmare constatăm fără urma de îndoială că temperatura (clasa spectrală) şi luminozitatea se află în legătură.
Grupările ce se formează se caracterizează astfel:
 Banda ce se întinde pe diagonala diagramei H-R se numește Secvența Principală şi reprezintă aproximativ 90% din stelele de pe cerul nopții.
Se extinde de la stelele fierbinți şi luminoase de culoare albastră, din stânga sus, până la stelele reci și pale de culoare roșie din dreapta jos.
Stelele din secvența principală își consumă / ard hidrogenul (fuziune termonucleară, ce transformă hidrogenul în heliu) la nivelul nucleului.
 Stelele din dreapta sus se numesc gigante. Aceste stele sunt în același timp reci şi luminoase. Să ne amintim de Legea Stefan-Boltzmann din
capitolele trecute, care susține că o stea rece va radia mult mai puțină energie pe unitatea de suprafață decât o stea fierbinte. Așadar, pentru ca
aceste stele să fie atât de luminoase este necesar să aibă dimensiuni foarte mari, gigantice. Dimensiunea acestor stele variază de la 10 până la
100 de raze solare. Majoritatea stelelor gigante sunt de 100 până la 1000 de ori mai luminoase decât Soarele si au temperaturi între 3000 şi
6000K. Multe dintre stelele mai reci ce aparțin acestei categorii sunt roșiatice şi au temperaturi de 3000K, până la 4000K, acestea numindu-se
şi gigante roșii. Câteva exemple de gigante roșii sunt: Arctus în Boötes şi Aldebaran în Taurus.
 La extrema dreaptă, în partea de sus sunt câteva stele care sunt chiar mai mari decât gigantele. Este vorba de supergigante, ale căror rază
ajunge până la 1000 raze solare. Gigantele şi supergigantele însumează aproximativ 1% din stelele de pe cer. Antares în Scorpius şi
Betelgeuse în Orion sunt două exemple de asemenea stele supergigante. Modul în care are loc fuziunea nucleară din aceste stele este cu mult
diferită faţă de modul în care aceasta se întâmplă la stelele ce aparțin Secvenței Principale.
  Stelele din partea stângă, jos, din Diagrama H-R au raza mult mai mică şi par albe. Așa numitele pitice albe, cum se poate identifica şi în
diagramă sunt stele fierbinți cu luminozitate scăzută, si de dimensiuni reduse, aproximativ de dimensiunea Pământului. Fiind stele pale ele pot
fi observate doar prin telescop. Aceste stele sunt rămășițele încă luminoase ale stelelor gigante, în interiorul lor nemaiavând loc reacții
nucleare. Piticele albe însumează aproximativ 9% din stelele de pe cerul nopții

Diagrama H-R şi Masa Stelară

Aparent masa corpurilor cerești este dificil de estimat dar prin analiza detaliată a sistemelor binare s-a reușit determinarea masei în cazul unor
stele. Trecute pe diagrama H-R, stelele ne arata un fapt interesant, în special în secvența principală, unde întâlnim o distribuție cel puțin interesantă a
luminozității şi temperaturii. Cheia acestui fapt este chiar masa stelelor.
Principala caracteristică a stelelor din Secvența Principală este producerea fuziunii nucleare, proces prin care hidrogenul este transformat în
heliu. Deoarece majoritatea stelelor îşi petrec o mare parte din viață întreținând această reacție, este evident că cea mai mare parte a vieții unei stele
se va înscrie pe Secvența Principală.

Stelele de tip O, care sunt fierbinți, luminoase, din partea de sus a diagramei, pot avea masa de până la 100 de mase solare. La extrema cealaltă a
Secvenței Principale, stelele reci şi pale au mase de 0,1 din masa solara. Această distribuție ordonată a maselor stelare de-a lungul Secvenței
Principale, ne arată că masa este cel mai important atribut al stelelor „consumatoare” de hidrogen. Masa are un efect direct asupra luminozității stelei
pentru că greutatea straturilor exterioare ale stelei vor influența cât de repede va avea loc reacția nucleară de transformare a hidrogenului în heliu la
nivelul nucleului stelei. O stea de 10 mase solare în perioada în care se va afla pe Secvența Principală va fi de 1000 de ori mai luminoasa decât
Soarele.
În general stelele foarte luminoase trebuie să fie foarte mari, ori trebuie să aibă temperaturi foarte ridicate, sau amândouă. Stelele din colțul din stânga
sus a Secvenței Principale sunt de câteva mii de ori mai luminoase decât Soarele, dar sunt doar de aproximativ 10 ori mai mari decât acesta.
Deducem astfel ca temperatura acelor stele la suprafață trebuie să fie semnificativ mai mare decât a Soarelui, pentru a putea atinge o asemenea
luminozitate.
În consecință putem afirma că stelele din Secvența Principală, cele mai mari decât Soarele, trebuie să aibă în mod corespunzător temperaturi mai
ridicate, în timp ce stelele cu masa stelară inferioară Soarelui, vor avea o temperatură la suprafață mult mai scăzută decât acesta. Aceasta este
explicația pentru care Secvența Principală din Diagrama H-R, coboară pe diagonala din colțul din stânga sus spre colțul din dreapta jos.
RAZA MASA LUMINOZITATEA TEMPERATURA
CLASA SPECTRALA EXEMPLU
R/R☉ M/M☉ L/L☉ K

O5 18 40 500.000 38.000 ζ Puppis

B0 7,4 18 20.000 30.000 φ1 Orionis

B5 3,8 6,5 800 16.400 π Andromedae A

A0 2,5 3,2 80 10.800 α Coronae Borealis A

A5 1,7 2,1 20 8620 β Pictoris

F0 1,4 1,7 6 7240 γ Virginis

F5 1,2 1,29 2,5 6540 η Arietis

G0 1,05 1,10 1,26 6000 β Comae Berenices

G2 1,00 1,00 1,00 5920 Soarele

G5 0,93 0,93 0,79 5610 α Mensae

K0 0,85 0,78 0,40 5150 70 Ophiuchi A

K5 0,74 0,69 0,16 4640 61 Cygni A

M0 0,63 0,47 0,063 3920 Gliese 185

M5 0,32 0,21 0,0079 3120 EZ Aquarii A

M8 0,13 0,10 0,0008 — Steaua Van Biesbroeck