Deviant King

Rina Kent
Copyright © 2019 Rina Kent
Autoarea și-a declarat drepturile morale asupra acestei lucrări.

Editura Litera
tel.: 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19
e-mail: contact@litera.ro
www.litera.ro

Regele decăzut
Rina Kent
Copyright © 2023 Grup Media Litera
pentru versiunea în limba română
Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu şi fiii

Redactor: Mira Velcea
Corector: Emilia Achim
Copertă: Flori Zahiu-Popescu
Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza.

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright si este destinat exclusiv utilizării în scop
privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcat. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul, schimbul,
reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, prin internet
sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu
posibilitatea recuperării informației, altele decât cele pe care a fost descărcată, vânzarea sub orice formă sau
prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, este strict interzisă. Dreptul de folosință al prezentei
lucrări nu este transferabil. Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale
acestei lucrări aparțin companiei Grup Media Litera SRL.

ISBN 978-606-33-9997-8
ISBN EPUB 978-630-319-316-8
 Pentru toți luptătorii,
E ușor să renunți, dar e nevoie de curaj
ca să iei atitudine și să lupți.
 NOTA AUTOAREI

Bună, dragă prieten cititor,

Dacă n-ai mai citit cărțile mele, s-ar putea să nu știi, dar eu scriu povești mai
întunecate, care pot fi supărătoare și tulburătoare. Cărțile și personajele mele
principale nu sunt pentru cei slabi de înger.
Regele decăzut este o poveste sumbră de dragoste de liceu cu agresori, pentru
tineri adulți, și conține situații dubioase pe care unii cititori le pot considera
ofensatoare.
Dacă ești în căutarea unui erou, Aiden NU este unul. Dacă însă îți dorești să
citești o carte cu un personaj negativ, atunci, da, bine ai venit în lumea lui Aiden
King!
Pentru a rămâne fidelă personajelor, pentru vocabularul, gramatica și
ortografia din Regele anormal am folosit engleza britanică.
Această carte face parte dintr-o trilogie și NU este independentă.
 ANUNȚ

Personajul negativ n-ar trebui să fie rege.

Am un plan simplu.
Să termin Liceul Royal Elite și să intru la facultatea visurilor mele.
O privire din partea regelui școlii îmi face praf planul.
O privire, și mi se taie respirația.
O privire, și el își pronunță propria condamnare la moarte.
Primele lui cuvinte îmi aruncă viața într-un haos iremediabil.
„Te voi distruge.“
Totul la Aiden King este negru.
Minte neagră.
Inimă neagră.
Suflet negru.
Ar fi trebuit să rămân tăcută și să îndur cât mai aveam.
N-am făcut-o.
Am făcut greșeala ireparabilă de a-l provoca pe rege pe tronul lui.
Pe Satana în iadul lui.
Și acum, voi plăti prețul.
Este periculos ca Aiden King să te urască.
Dar ca el să te dorească este letal.
 PLAYLIST

Grip – Bastille & Seeb

Hipnotised – Coldplay
Shiver – Coldplay
Power – Bastille
Avalanche – Cemetery Sun
Destroy Yourself – Dangerkids
Dangerous Night – Thirty Seconds to Mars
Fire – The Faim Beautiful Drama – The Faim
State of Mind – The Faim
Collide – Normandie
Moth – Normandie
Believe – Normandie
Lethargy – Bastille
Doom Days – Bastille
Good Grief – Bastille
Bury Me Low – 8 Graves
RIP – 8 Graves
A Rush of Blood to the Head – Coldplay
Warning Sign – Coldplay
Swallowed in the Sea – Coldplay
Square One – Coldplay
42 – Coldplay
Poți să găsești playlistul pe Spotify.
 CAPITOLUL 1

Se spune că nu-i nevoie de mult ca viața să-ți fie dată peste cap.
Un moment.
O secundă.
Și totul se termină.
Ar fi trebuit să știu. Dacă aș fi știut, aș fi făcut lucrurile diferit.
Poate aș fi luat-o în direcția opusă.
Poate povestea mea nu s-ar fi terminat cum s-a terminat.
Dar faza cu „poate“ „Poate“ este inutil.
Stând pe trotuarul vechi, din epoca victoriană, îmi iau rămas-bun de la mătușa
mea. Cu un zâmbet orbitor, ea îmi face cu mâna de la geamul Audiului ei
argintiu.
Părul roșu al mătușii Blair nu și-a pierdut deloc culoarea lui intensă, naturală,
atârnându-i în valuri perfecte pe umeri. Are pomeți înalți și un corp suplu, ca de
model, care, prin comparație, face corpul meu de 16 ani să pară un cartof.
Mă străduiesc să fiu ca ea când voi crește. Nu doar la cum arăt – deși nu o să-
mi iasă niciodată părul roșu –, ci și ca muncă și personalitate. Este parteneră
alături de soțul ei în afacerea lor înfloritoare. Mica loc companie, Quinn
Engineering, crește înzecit cu fiecare zi, și eu nici că aș putea să fiu mai mândră
de ei.
– Arată-le ce poți, Elsie!
Claxonează.
– Mătușă. Fața mi se înroșește în timp ce mă uit în jur, să văd dacă ar fi putut să
audă cineva. Elsa. Doar Elsa la școală.
– Dar mie-mi place de Elsie a mea. Se bosumflă simpatic. Îi sună telefonul cu o
melodie standard, profesională. Se încruntă când se uită la ecran, apoi reduce
telefonul la tăcere. O să fii bine, draga mea?
Încuviințez din cap.
– Nu trebuia să mă aduci.
 – N-aș rata pentru nimic în lume prima zi a lui Elsie a mea în liceul ăsta imens.
Gesticulează în jur. Liceul Royal Elite, adică! Îți vine să crezi?
– N-aș fi ajuns aici fără tine și unchiul.
– Vai, încetează! Poate că am tras noi niște sfori, dar, dacă nu ai avea mediile,
nu ai fi aici.
Și bani. Uită să menționeze că a costat o avere și câteva organe vândute pe piața
neagră ca să ajung aici, printre elite.
Chiar și așa, greutatea care mă apăsa în piept se mai duce datorită
entuziasmului ei molipsitor.
– Muncă de echipă.
– Muncă de echipă!
Deschide portiera și coboară ca să mă îmbrățișeze ca o ursoaică.
Încerc să ignor cât de ciudată mă cred viitorii mei colegi și o îmbrățișez la
rândul meu. Mirosul loțiunii cu cacao și al parfumului Nina Ricci mă învăluie
într-un cocon sigur.
Când se retrage, ochii ei de un albastru cobalt sclipesc de la lacrimile nevărsate.
– Mătușă…
– Sunt așa mândră de tine, draga mea! Uită-te la tine cât ești de mare și semeni
așa mult cu…
Se oprește și se șterge sub ochi cu lateralul arătătorului.
Nu trebuie să o spună ca eu să-mi dau seama la ce se referă.
Semăn așa mult cu mama mea. În vreme ce mătușa seamănă cu bunicul meu
roșcat, mama semăna cu bunica blondă.
Sau așa mi s-a spus.
Durerea care n-a murit niciodată iese la suprafață ca un demon din apele
întunecate, tulburi.
Este o mare minciună că timpul vindecă totul.
Opt ani mai târziu, eu încă simt pierderea până în oase.
Încă mă doare.
Încă sufăr.
Încă am coșmaruri înfricoșătoare.
– Aaa, sunt așa sentimentală în prima zi de școală a puiului meu! Mătușa Blair
mă mai îmbrățișează o dată repede. Să nu-ți uiți medicamentele – și fără
mâncare nesănătoasă. Arată-le ce poți, draga mea!
Aștept până ea urcă în mașină și strigă ceva la șoferul relaxat din fața ei. Mătușa
vorbește pe șleau când vine vorba despre prețiosul ei timp. De asta mă simt
vinovată că a insistat să mă aducă.
 După ce mașina ei se îndepărtează, rezist tentației de a o suna și de a-i spune să
vină înapoi.
Acum, chiar sunt pe cont propriu.
Nu contează câți ani ai, senzația de om rătăcit nu-i ceva ce poți uita.
Mă uit la clădirea masivă din fața mea.
Arhitectura veche trezește o senzație stranie, impunătoare. Zece turnuri înalte
împodobesc perimetrul clădirii principale a școlii. Cu trei etaje, școala se află pe o
bucată mare de pământ, înconjurată de o grădină enormă, care s-ar potrivi mai
bine unui palat, nu unei instituții educaționale.
Se numește Liceul Royal Elite.
Aflată la periferia Londrei, școala a fost fondată de regele Henric al IV-lea la
începutul secolului al IV-lea pentru a oferi educație cărturarilor care mai târziu
au servit la curtea lui. După aceea, fiecare rege a folosit-o pentru a-și școli cei mai
buni supuși.
Mai târziu, școala a fost deținută de familii aristocratice și de persoane cu
influență. Are cele mai dure condiții de înscriere și acceptare din țară. Până
astăzi, Royal Elite – sau RES – acceptă doar unu la sută din elita inteligentă și
teribil de bogată. Copiii de aici moștenesc și un coeficient de inteligență ridicat,
pe lângă conturile imense din bancă ale părinților lor.
Majoritatea prim-miniștrilor, a parlamentarilor și a afaceriștilor au absolvit
această școală.
Educația privilegiată mă poate cu siguranță ajuta să intru la Cambridge. Mătușa
Blair și unchiul Jaxon au studiat aici și sunt modelele mele pentru tot.
Visul meu este al lor. Muncă de echipă.
Asta-i șansa mea de a scăpa de toate zvonurile din fosta mea școală și de a o lua
de la capăt.
O pagină nouă.
Un capitol nou.
O carte nescrisă.
Mă uit la uniforma pe care mătușa mi-a călcat-o perfect și la adorabilii balerini
negri – un cadou de la unchiul Jaxon. Fusta albastră mă strânge în talie și se
evazează în jos un pic deasupra genunchilor, unde ciorapii mei ridicați până pe
coapsă îmi accentuează picioarele lungi.
Cămașa albă cu nasturi este băgată în fusta cu talie înaltă. În jurul gâtului meu
șerpuiește o panglică de un albastru-închis, ca o cravată delicată. Port și sacoul
obligatoriu al școlii, sacou pe care-i întipărit simbolul auriu: un scut, un leu și o
coroană.
 Părul meu de un blond-cenușiu atârnă într-o coadă stufoasă pe spate. M-am
dat peste cap să mă și machiez un pic. Rimelul îmi accentuează genele și îmi
scoate în evidență ochii de un albastru-deschis. M-am dat până și cu parfumul
Nina Ricci al mătușii.
Astăzi este ziua care-mi hotărăște viitorul pentru următorii trei ani. La naiba,
îmi va hotărî viața după, dacă – de fapt, când – intru la Cambridge, așa că trebuie
să fac totul bine.
În timp ce trec prin arcul imens, de piatră al școlii, încerc să imit încrederea
celorlalți elevi. Mi-e greu când deja mă simt ca o intrusă. Elevii de aici își poartă
uniformele imaculate de parcă ar fi făcute din vreo pânză înmuiată în aur. Aura
de semeție, măreție și un pic de snobism se strecoară din fiecare discuție și pas
măsurat.
Înainte de a fi la Liceul Royal Elite, nouăzeci la sută dintre elevi au fost la Școala
generală Royal Elite. Vorbesc unii cu alții de parcă sunt vechi prieteni reuniți
după vară, în vreme ce eu ies în evidență ca o singuratică.
Din nou.
Simt pe sub piele furnicături ce se întind de-a lungul mâinilor. Respirația îmi
devine mai profundă și pașii îmi sunt forțați în timp ce-mi revin amintirile.
„Biata de ea!“
„Ai auzit ce s-a întâmplat cu părinții ei?“
„Am auzit că-i luată din milă de mătușa și unchiul ei.“
Alung acele voci și trec mai departe. De data asta, sunt hotărâtă să mă integrez.
Nimeni aici nu-mi cunoaște trecutul și nu-l va ști nimeni decât dacă verifică în
mod special.
Elsa Quinn este o persoană nouă.
Lângă intrare zăresc o elevă care evită mulțimea, furișându-se pe aleea laterală
ce duce spre ușile duble imense. O văd pentru că și eu mă gândeam la același
drum.
Deși mi-ar plăcea să mă integrez, mulțimea îmi provoacă furnicăturile
familiare pe sub piele.
Fusta singuraticei este mai mare. Este plinuță și are cele mai rotunde și drăguțe
trăsături pe care le-am văzut la o fată de vârsta mea. Cu ochii ei imenși rotunzi,
buzele pline și părul brunet lung împletit, arată aproape ca un copil.
Și este prima prezență din școala asta care nu-mi provoacă senzația de
„intangibil“.
O ajung din urmă și-mi potrivesc mersul cu pasul ei iute.
– ’Neața!
 Îndreaptă capul spre mine, dar coboară repede privirea spre picioarele mele și-
și strânge mai tare cureaua genții tip poștaș.
– Mă scuzi. Îi zâmbesc cât pot de binevoitor. N-am vrut să te sperii.
Poate și ea este unul dintre copiii noi și se simte intimidată.
– N-ar trebui să vorbești cu mine, șoptește ea.
Până și vocea ei este drăguță.
– De ce nu?
Se uită la mine pentru prima dată cu niște ochi așa verzi, că aproape sclipesc
precum marea tropicală.
– Uau! Ce ochi frumoși ai!
– M… mulțumesc! Buzele îi formează un zâmbet timid, de parcă n-ar trebui să
zâmbească. În timp ce vorbește, lovește în niște pietre imaginare. Ești prea
drăguță, n-ar trebui să vorbești cu paria liceului.
– Paria? repet eu cu scepticism. Nu există așa ceva. Dacă vreau să vorbesc cu
tine, o voi face.
Ea își ronțăie buza inferioară și eu jur că-mi vine să o ciupesc de obrajii
adorabili.
– Și tu ești nouă aici? o întreb, în loc să mă port ca o ciudată la prima întâlnire.
Ea clatină din cap.
– Am învățat la REJ.
– REJ?
– Royal Elite Junior.
– Oh!
Ținând cont că nu era în hoarda de oameni, am presupus că era nouă. Poate că
prietenii ei n-au ajuns încă.
– Vrei să-ți arăt împrejurimile? mă întreabă ea cu voce timidă, firavă.
Pe timpul verii am venit cu mătușa și unchiul pentru un tur, dar nu refuz șansa
de a mă apropia de prima mea potențială prietenă.
– Sigur. Îmi trec brațul printr-al ei. Cum te cheamă?
– Kimberly. Pe tine?
– Elsa – și, în apărarea mea, m-am născut înainte să iasă desenele Disney.
Ea ciripește cu un râset ușor.
– Probabil părinții tăi sunt clarvăzători.
– Mătușa spune că mama mi-a pus numele după asistenta suedeză care a salvat
mulți oameni în războaiele mondiale și a fost numită „Îngerul Siberiei“. Știi,
Siberia, Elsa și apoi Frozen, prințesa gheții? Deci poate mama chiar a fost
clarvăzătoare. Destul de patetic. Știu.
 – Nu. Este chiar cool.
Timiditatea îi dispare în timp ce mergem împreună. Acum, că o am pe ea, nu
mă mai simt așa singură sau demoralizată.
Zâmbetul meu se lărgește pe măsură ce Kimberly îmi arată clasele elegante,
imense. Vestiarele. Piscina – pe care eu am evitat-o. Biroul directorului – despre
care glumește pe un ton shakespearian că nu-l vom vizita niciodată.
Cei trei ani ai mei la RES vor fi minunați. Aproape că simt asta.
Când ajungem la terenul de fotbal imens, de un verde aprins, mă ia un alt soi
de amețeală. Nu doar pentru că sunt așa o mare admiratoare a Premier League și
un fan înrăit al echipei Arsenal, la fel ca unchiul, dar și din cauza pistei lungi din
jurul terenului.
Această școală clar are un echipament mai bun decât fosta mea școală, și pot să
continui să alerg ca de obicei. Să sperăm că boala mea de inimă nu o să înceapă
să-și facă iarăși de cap.
Un grup de elevi RES se adună în apropierea gardului din jurul terenului. Prin
aer plutesc murmure de nerăbdare și licăriri de entuziasm, de parcă ar fi
Crăciunul sau prima vizită a unui copil într-un parc de distracții. Toată lumea
pare să fie atrasă în mod natural spre acest loc și mulțimea sporește cu fiecare
secundă.
– Elite.
– Sunt aici.
– Eu zic că-i an de campionat.
– Cu siguranță.
– Ai văzut cum rahatul ăla mic a devenit și mai ilegal? Așa i-aș veni de hac!
– Taci din gură! Nici nu știe că exiști.
În vreme ce toată lumea vorbește vesel, Kimberly stă la capătul îndepărtat al
gardului, în apropierea zonei de ieșire. Zâmbetul ei degajat, deși timid, se stinge
și pielea ei albă se albește și mai mult.
Mă alătur ei și-i urmăresc privirea.
Pe teren, jucătorii echipei de fotbal dau pase cu mingea cu capetele sau umerii.
Nu joacă și nici măcar nu au echipamentul pe ei. Uniforma pentru fete e drăguță,
dar cea a băieților este superbă, mai ales dacă au trupuri bine lucrate, ca acești
sportivi.
Poartă pantaloni bleumarin, cămăși albe și sacouri cambrate ca ale noastre.
Singura diferență este că băieții au cravate roșii cu simbolul școlii.
Atenția mulțimii se îndreaptă spre cei patru băieți care stau pe margine, ba
jucându-se cu echipa, ba discutând între ei.
 Nu-i nevoie să fii geniu ca să-ți dai seama că sunt în propria ligă.
Privirea lui Kimberly rămâne ațintită asupra băiatului înalt care aruncă mingea
în aer și râde ca o tânără vedetă de film în devenire. Are o frumusețe clasică, de
băiat de aur. Un păr blond lucios, o linie a maxilarului ascuțită, ten bronzat și un
zâmbet orbitor chiar și de la distanța asta.
Cu toate astea, expresia de pe chipul lui Kimberly nu-i una de admirație sau de
entuziasm, ca a tuturor celor prezenți. Dimpotrivă, este… îngrozită?
– Cine sunt? întreb eu, învinsă de curiozitate.
– Sunt elita elitei. Vocea-i tremură, îi tremură realmente. Dacă vrei să ai o viață
liniștită în RES, trebuie să fii în grațiile lor.
– Asta-i ridicol. Copiii nu pot deține o școală. Cine-i preferatul preferaților?
– Xander Knight, și e un pericol, zice ea repede, de parcă ai fript-o cu ceară.
Elsa, te plac și vorbesc serios când îți spun... păstrează distanța.
Oricum nu mă interesează stilul lui. Mă mai uit o dată la el să-l văd mai bine.
Părul de pe ceafă mi se ridică aspru când întâlnesc cei mai negri și mai reci ochi
pe care i-am văzut vreodată.
Nu-l observasem mai devreme pentru că era pe jumătate ascuns de Xander și
de mingea lui. Are aproape aceeași înălțime ca Xander, dar cu umeri mai
dezvoltați. Nu are cravată la uniformă și este de o frumusețe necizelată. Părul
negru precum cerneala este mai lung pe mijloc și tuns scurt pe lateral. Nasul lui
are ceva aristocratic, deși pare un pic strâmb, de parcă a fost rupt cândva. Acea
mică imperfecțiune îi sporește misterul și farmecul.
În pieptul meu se mișcă ceva. Nu știu ce este, dar se mișcă.
E ca și cum un prizonier a stat la pândă în colțurile pieptului meu și acum s-a
hotărât că vrea să fie eliberat.
Chiar dacă vreau să-mi mut privirea, nu pot.
El se uită la mine cu capul ușor înclinat și un interes tăcut, de parcă a văzut un
vechi prieten.
Sau dușman.
– La dracu’! La dracu’!
Kimberly mă ia de sacou și mă trage spre ieșire.
– Ce…
Sunt sceptică și un pic buimacă de la întreruperea contactului vizual cu acel
băiat.
– Doar mergi, Elsa, șuieră ea în timp ce pașii ei rapizi răsună pe pavaj.
– De ce plecăm?
– King, mormăie ea în șoaptă. Afurisitul de Aiden King.
 – Și… cine este?
– Este un rege, așa cum îi e numele de familie. Moștenitorul King Enterprises și
al școlii ăsteia blestemate. Părinții lui și ai celorlalți dețin acest loc, și nu vrei să ai
probleme cu ei.
– Bine.
Nici eu nu vreau probleme cu el. Este prea atrăgător pentru asta. Deși nu pot
denumi ce am simțit când m-am uitat în ochii lui.
Nu mă interesează băieții. Sunt prea tocilară pentru asta și studiile mele au fost
mereu deasupra oricărei drame cu băieți.
Asta nu se va schimba acum.
Mai ales că visul meu de a ajunge la Cambridge este la îndemână.
Atunci de ce vreau să mă mai uit o dată la acei ochi metalici?
– Oh! Fir-ar! înjură Kimberly din nou. Vin încoace!
Mă uit peste umăr, și, într-adevăr, Aiden și Xander vin spre noi, și restul
echipei de fotbal îi urmează ca o gașcă într-un film cu mafioți. Toate râsetele
dispar și până și discuțiile privitorilor se opresc brusc, iar în aer se lasă o tăcere
mormântală.
Mulțimea se desparte pentru ei precum Marea Roșie pentru Moise.
– Fugi! strigă-șoptește Kimberly, înfigându-și unghiile în încheietura mea până
când sunt sigură că mă va face să sângerez.
– De ce aș fugi?
Din cauza luptei mele cu Kimberly, au ajuns imediat la noi și au blocat eșecul
epic al fugii noastre spre ieșire.
De aproape, genele lui Aiden sunt dese și la fel de negre ca și părul lui. La
marginea ochilor lui profunzi, negri se află o aluniță mică, de frumusețe.
Se uită la mine cu o privire rece, neclară, care se potrivește cu culoarea ochilor
lui.
Spune-i instinct, dar ceva îmi zice că ar trebui să mă tem de el.
Ca mai devreme, ceva își înfige ghearele în colțurile pieptului meu, urlându-mi
să fug și să nu mă uit vreodată în urmă.
Asta-i ridicol. Nu-l cunosc pe Aiden, de ce ar trebui să fug?
– Tu nu ești Berly? o întreabă Xander pe Kimberly pe un ton detașat, după care
buzele i se curbează într-un zâmbet crud. Arăți și mai tocilară anul ăsta.
Toată lumea din jurul nostru izbucnește în râs, făcând remarci umilitoare
despre grași. Obrajii mi se colorează în roșu pentru Kim, dar nu din cauza jenei.
Îmi fierbe sângele să dau de pământ cu minunatul de Xander.
 Deschid gura să spun ceva, dar sunt întreruptă când Kim coboară capul și, cu
buzele tremurând, o ia la fugă pe lângă Xander, spre ieșire.
El o urmează cu un rânjet pe buze.
Ar fi trebuit să intuiesc ce avea să urmeze.
N-am făcut-o.
O mână puternică mă strânge de gât și mă împinge în perete. Spatele meu se
lovește de cărămidă, și simt durerea prelingându-mi-se de-a lungul șirei spinării
și strângându-mi-se în stomac.
Mereu m-am crezut curajoasă, dar nimic, absolut nimic nu m-ar fi putut
pregăti pentru acest atac brusc, agresiv din partea unui străin.
Ochii cenușii, care mie mi s-au părut frumoși în urmă cu câteva secunde, se
uită în sufletul meu cu intenții criminale. Umbra întunecată de pe fața lui mă
îngrozește mai mult decât forța cu care îmi strânge gâtul.
Cealaltă mână îmi strânge maxilarul, și buzele îmi tremură la gândul că-mi va
frânge gâtul.
– Ce faci?
Se apleacă în față, ca gura lui să fie la câțiva centimetri de a mea, și mârâie.
– Te voi distruge.
Acele cuvinte îmi pecetluiesc soarta.
 CAPITOLUL 2

Doi ani mai târziu

Clasa a douăsprezecea. Ultimul an înainte de Cambridge.
Pot să sar peste tot anul și cumva tot să ajung la Cambridge?
După sistemul obligatoriu de notare, este imposibil.
Mini Cooperul virează așa puternic în parcarea școlii, încât cauciucurile
scârțâie în semn de protest.
Eu icnesc.
– Kim!
Îmi zâmbește de parcă nu a fost cât pe ce să intrăm într-un stâlp.
– Ce e? Silver aproape că a luat locul, și nu o mai las pe parașuta aia să mă calce
în picioare.
Buzele mele formează un zâmbet. Sunt așa mândră de cât a evoluat Kim în
această vară. A fost într-o excursie cu cortul pentru dezvoltarea ei spirituală și s-a
întors întrupată în această fată încrezătoare, zâmbitoare.
Ce bine ar fi dacă și eu aș reuși să mă detașez de haosul meu interior la fel de
bine ca ea!
Se uită la mine în oglinda retrovizoare.
– Cum arăt?
Încă o chestie la excursia lui Kim? A slăbit mai bine de nouă kilograme și s-a
întors cu corpul ăsta de model. Până și fața i s-a subțiat, pomeții ei căpătând o
ascuțime ademenitoare. Mi-e însă dor de obrajii ei dolofani. Șuvițele de un verde
mentă o fac să pară o zână. Își poartă fusta scurtă, prea scurtă. Atât de scurtă, că o
pală de vânt ar face să i se vadă chiloții.
Desfac centura de siguranță.
– Mereu ai fost frumușică, Kim.
– Doar pentru tine, Ellie. Își dă ochii peste cap. Și pentru tata, dar voi nu
contați.
– Hei! exclam și mă încrunt. Bădăranco!
 Ea scoate limba. În ochii ei de un verde-închis sclipește hotărârea.
– Astăzi, o să le arăt tuturor acelor fraieri din ce sunt făcută. O să merg cu capul
sus, ca tine.
Nu-mi pot opri zâmbetul ciudat. Kim mă crede curajoasă, dar ea nu știe tot
adevărul.
Silver bate în geamul lui Kim, cu nările fremătând.
– Curvă grasă!
Două dintre amicele ei o urmează de parcă-i rața-mamă. Toate pufăie și
pufnesc, dar mă îndoiesc sincer că asta are ceva de-a face cu vremea.
Silver Queens este întruchiparea unei fete rele. Blondă. Înaltă. Slabă. Mama ei
este parlamentar. Tatăl ei este ministru. Este și printre cei mai buni elevi ai școlii.
Adică din cei zece la sută.
Are totul și se asigură că toată lumea din Royal Elite – sau RES – știe asta.
Kim coboară parbrizul, îi zâmbește lui Silver și îi arată degetul mijlociu.
– Du-te dracului, parașuto!
Silver și prietenele ei rămân cu gura căscată și fără grai.
Și eu sunt fără cuvinte.
Cea mai bună prietenă a mea nu înjură și cu siguranță nu le arată oamenilor
degetul mijlociu – sau nu intimidează, ca să fiu mai clară.
Kim nu s-a schimbat doar la înfățișare. Nuuu. Lumea are nevoie de
antrenamentul de încredere în sine făcut de ea.
– Hai să mergem, Ellie!
Kim deschide portiera, împingându-le pe fetele uluite. Îmi iau ghiozdanul și
cobor și eu. Țin capul sus și mă uit fix la Silver.
– La ce te uiți, Frozen? mârâie Silver.
Normal.
Porecla mult-iubită de la RES.
Dar nu din cauza desenelor de la Disney. Nu.
Din prima zi când am intrat în RES, am fost marcată instant ca o paria.
Eu și Kim am fost ținta fiecărei glume despre grași și tocilari. În timp ce Kim –
vechea Kim – se ascundea în grădina din spatele școlii până când toată lumea
intra la ore, eu mergeam pe hol cu capul sus.
Mătușa și unchiul meu nu m-au crescut să mă las călcată în picioare. Nu-i
lăsam niciodată pe ceilalți să-mi atingă demnitatea.
Aparent aveam o față epică de cotoroanță odihnită. De aici porecla.
– Oh, mă scuzi! Îmi păstrez expresia feței neutră, uitându-mă în ochii
răutăcioși ai lui Silver. Nu ești suficient de importantă să mă uit la tine.
 O iau de braț pe Kim și intrăm pe ușile imense ale școlii. Cele zece turnuri par
sinistre, de parcă sunt dintr-un film de groază, nu parte a unei arhitecturi vechi
prestigioase.
Dar, în definitiv, eu așa am categorisit RES din acea primă zi.
Mâinile mi se umezesc și corpul mi se încordează de parcă plec la luptă.
Kim zâmbește, dar e un zâmbet forțat, și nasul îi tresare de neliniște.
– Ne descurcăm, zic eu mai mult pentru mine decât pentru ea.
Încă un an în acest iad.
Încă un an până la Cambridge.
Kim încuviințează din cap, șuvițele ei de culoare verde săltând.
– Dacă murim, glumesc eu, vreau să o facem în total stil shakespearian.
Tragedie.
Ea râde – un sunet gutural.
– Pentru dragostea ta!
Ne apucă râsul pe amândouă în timp ce o luăm pe coridorul principal.
Simbolul auriu al școlii, scut-leu-coroană, decorează holul de la intrare și panoul
de anunțuri.
Adevăratul coșmar începe în clipa în care trecem de zona de intrare și pășim pe
holurile pline cu alți elevi.
– Bună, Frozen! Ai înghețat vreo plajă în vara asta?
– Unde-i prietena ta grasă?
– Își umple burta de gravidă cu carbohidrați?
Kim mă strânge mai tare de braț. Nu-mi vine să cred că nici măcar nu o
recunosc.
Adevărul este că și eu a trebuit să mă uit de două ori după tabăra de vară ca să
fiu sigură că era ea.
– Încă înghiți mădulare, curva profului?
Îmi mușc buza inferioară ca să înăbuș valul de furie. Acest zvon în mod
deosebit mă face să vreau să pocnesc pe cineva.
În urmă cu doi ani, după ce toată clasa a ieșit, mi-a căzut pixul la biologie.
Când m-am lăsat pe vine să-l iau, mi s-a prins părul în bancă – clișeu, știu.
Domnul Silvester, profesorul de biologie, m-a ajutat să-mi descurc părul.
Aparent, unul dintre idioții de aici a văzut acel moment și a împrăștiat zvonul
că-i făceam un sex oral profesorului de biologie înainte ca el să mi-o tragă în
clasă. Chiar înainte de test – la care am luat nota maximă.
De atunci am primit eticheta de „curva profului“.
 De fiecare dată când iau o notă maximă, înseamnă că m-am culcat cu
profesorul.
Dar, desigur, nimeni nu vorbește despre cum Levi King, cel mai mare din cei
doi regi, s-a culcat cu o profesoară. Pe bune. Au fost surprinși în acțiune chiar de
director.
Nu. El este iertat. Profesoara a fost dată afară din sistemul educațional și a
trebuit practic să fugă din țară.
Oh, și tutorele lui, puternicul Jonathan King, CEO al King Enterprises, a primit
oficial scuze de la RES.
Levi King a ieșit nevătămat din asta. De fapt, a devenit și mai popular, și mai
iubit, și mai admirat.
De ce? Pentru că numele lui de familie este King.
Și familia King are mai multă putere decât are regina adevărată în țara asta.
Levi King a fost idolatrizat pentru că și-a tras-o cu profesoara.
Mie mi se spune „curva profului“ din cauza unor zvonuri nefondate.
Strânsoarea lui Kim devine mortală, chiar dacă rezistă curajos.
Eu sunt obișnuită cu prostiile astea și cu insulte pe holuri. Kim, nu. Vreau să o
protejez de toți nenorociții ăștia.
„Protejează-te pe tine, Elsa!“
Eu și Kim încercăm să-i ignorăm, vorbind despre concursul meu de atletism
din acest weekend sau despre începutul sezonului din Premier League.
Oftăm amândouă când ajungem în sfârșit în clasa noastră.
Măcar labagiii păstrează distanța în prezența profesorilor. Dar agresorii?
Lucrează voalat în fața adulților.
RES este o școală prestigioasă, dichisită, așa că elevii trebuie să păstreze o
anumită imagine.
Cei bogați sunt mai înfricoșători decât orice infractor de rând.
Au banii și influența care le permit să facă orice vor. Nu sunt niciodată
etichetați ca infractori. Nu. Ei sunt etichetați ca elite.
Kim se oprește brusc după ce intră doi pași în clasă și eu mă lovesc de spatele ei
rigid.
Respirația ei devine sonoră.
Propria mea respirație se iuțește, și mi se ridică firele de pe ceafă în semn de
alertă.
De la acea primă zi, am avut această senzație de sensibilitate care nu mă lasă în
pace.
Fiecare fibră din ființa mea este pregătită pentru confruntarea inevitabilă.
 Pentru prăbușire și ardere.
Inspir de câteva ori adânc și încep obișnuita incantație.
„Sunt iubită. Mătușa, unchiul și Kim mă iubesc. Nu voi ceda. Nu astăzi.“
Trebuie să-mi reamintesc aceste lucruri pentru a rămâne puternică și a nu mă
lăsa afectată de el.
La asta m-a redus diavolul.
Privirea mi se îndreaptă în sfârșit înainte, urmând direcția privirii lui Kim.
Xander Knight. Cole Nash. Ronan Astor. Aiden King.
Cei patru călăreți ai RES. Și-au câștigat titlul pentru cât de impresionant joacă
în echipa de fotbal.
Eu le zic cei patru cretini.
Și toți sunt în clasa noastră.
Nu-i de mirare că Kim a încremenit. Abia am scăpat de furia lor când nu eram
în aceeași clasă.
Adică, să respirăm același aer tot anul... Și nu orice an, ultimul an de liceu.
Poate trebuie să vorbesc cu mătușa și cu unchiul despre planurile mele legate
de Cambridge.
Care Cambridge?
Cei patru râd și glumesc. Xander îi aruncă mingea lui Ronan și acesta o prinde
cu un zvâc.
Cole, noul căpitan al echipei de fotbal după ce Levi King a terminat anul trecut,
ține o carte în mână și râde încet cu ceilalți doi.
Privirea mea se îndreaptă spre diavolul principal.
Conducătorul infernului.
Regele întunecat.
Ai fi zis că vara l-ar fi șters cumva din mintea și coșmarurile mele.
Nu.
Aiden este singurul care stă jos. Cu picioarele întinse în fața lui, cu gleznele
încrucișate. Degetele îi sunt întrepătrunse peste abdomen, făcându-l să pară un
rege, așa cum sugerează numele lui de familie.
Un conducător pe tronul lui.
Un diavol în infernul lui.
Pe timpul verii, când, din fericire, nu l-am văzut, a pus mușchi pe el – fără
îndoială datorită taberei de fotbal. Sacoul uniformei i se întinde peste umerii bine
definiți. Pantalonii bleumarin se întind peste coapsele musculoase și până și
picioarele i s-au lungit. Sunt sigură că antrenorul ar fi tare mândru de jucătorul
lui vedetă labagiu.
 Părul lui negru este ciufulit și dat cu gel. În lumina slabă din clasă, ochii lui de
un gri-închis par negri. Totul la el este așa.
Minte neagră.
Inimă neagră.
Suflet negru.
Ar fi trebuit să o ascult pe Kim în acea zi când mi-a zis că nemernicii ăștia mici
dețin școala. Părinții lor sunt principalii asociați. Toată lumea în RES – inclusiv
unii profesori – cade în genunchi pentru ei.
Toți sunt fii de miniștri sau lorzi.
Toți cu excepția lui Aiden.
Tatăl lui este stăpânul acelor miniștri și al restului politicienilor britanici.
Jonathan King conduce cel mai de succes conglomerat, nu doar din țara asta, ci
din lume. Dacă el sponsorizează un politician, cu siguranță acesta va câștiga.
Dacă el doboară pe cineva, acea persoană cu siguranță va dispărea și nu se va
întoarce vreodată.
Ăsta-i singurul motiv pentru care nu am raportat agresiunea și nu le-am spus
mătușii și unchiului.
Quinn Engineering este un pește mic, și contractul lor cu o subsidiară a King
Enterprises este motivul pentru care afacerea lor înflorește. Dacă și-ar pierde
compania, ar fi devastați.
Dacă stârnesc necazuri cu Aiden, nu știu ce va face diavolul. Până la urmă, este
moștenitorul regatului tatălui său.
Mătușa și unchiul m-au salvat acum zece ani, și prefer să mor decât să-i rănesc
în vreun fel.
Ronan ne observă primul. Este adolescentul tipic cu un păr brunet ciufulit și
ochi căprui. Nu-i pasă decât să treacă prin liceu petrecând și trăgându-și-o. Eu și
Kim suntem probabil singurele corpuri mișcătoare cu o fustă pe care nu le-a
regulat.
De asta probabil se linge sugestiv pe buze în timp ce ne măsoară cu privirea.
Apoi, încetează brusc și-i dă un ghiont lui Xander.
Acesta se oprește din a-i arunca mingea lui Cole și încremenește. Efectiv
încremenește. Zâmbetul relaxat îi piere, gropițele dispar și i se schimbă
comportamentul.
Noua înfățișare a lui Kim l-a șocat.
I se vede pe față.
Ochii lui Aiden sunt ațintiți asupra mea. În aer este o energie sângeroasă de
care sunt conștientă fără să mă uit la el.
 Xander se holbează cu dispreț la Kim.
– Ce ai făcut, Berly?
Mâna lui Kim începe să tremure. I-a făcut viața un infern, așa cum și Aiden mi-
a făcut-o mie. Singura diferență este că ea este agresată încă din școala generală.
Nu vorbește despre asta, dar, ținând cont că-i știe pe nemernici de o viață, sunt
sigură că agresiunea durează de mai mult timp.
– Ignoră-l, zic eu aplecându-mă ca să mă audă doar ea. Vor să obțină o reacție.
Nu le da satisfacție.
– Te crezi frumoasă acum?
Vine spre noi cu o amenințare abia ascunsă.
Kim se înghesuie în mine, mușcându-și buza inferioară. Chiar și cu hotărârea
ei de a fi curajoasă, nu pot să o învinuiesc.
Xander este un ticălos intimidant atât din cauza fizicului de fotbalist, cât și a
influenței de fiu de ministru.
Și apoi, o umilește în fața unei clase pline de copii care mereu au urât-o.
– Odată nimeni, mereu un nimeni, Kimberly.
Îi mârâie numele.
Buza ei inferioară tremură, ceea ce înseamnă că stă să plângă. Nenorocitul o
face mereu să plângă.
– Xander, t-te rog, șoptește ea.
El lovește cu mâna în perete, și Kim tresare.
– Tu nu-mi rostești numele.
– Destul!
Mă uit la el cu o privire dură.
– Nu te băga, Frozen!
Vorbește cu mine, dar întreaga lui atenție este asupra lui Kim, și ea are capul
plecat.
Tocmai dau să o trag pe un scaun, când Silver dă buzna pe ușă, cu o cafea.
Supusele ei o urmează, dându-și părul pe spate și făcând un spectacol din
intrarea lor.
Grozav!
Silver se lovește de umărul meu și varsă cafeaua pe hainele lui Kim.
Eu icnesc când cămașa albă a lui Kim, sacoul și chiar și fusta se udă de la
cafeaua cu caramel.
Kim închide ochii, și o lacrimă îi alunecă pe obraz.
Restul clasei chicotește.
– Ce naiba crezi că faci, Silver?
 Sunt gata să sar la ea, dar Kim înfige unghiile în brațul meu, oprindu-mă.
– Ups! Silver ține paharul gol. Du-te să te schimbi, Berly! Și, dacă tot faci asta,
scapă și de fusta de curviștină. Nu vine bine pe șoldurile tale grase.
Acolitele ei chicotesc, și toată lumea din clasă face la fel.
Toată lumea cu excepția mea și a celor patru călăreți.
Privirea mea se îndreaptă spre Aiden. Învârte mingea pe un deget, dar nu se
uită la scenă.
Se uită la mine.
În ciuda deciziei mele de a nu mă bloca în jocurile lui, îi susțin totuși privirea.
Pentru un moment, este ca și cum am fi doar noi în clasă.
Este înconjurat de demonii lui sângeroși, în timp ce eu fierb pentru ceea ce fac
acoliții lui.
Din momentul în care a anunțat că mă va distruge în fața întregii școli, am
devenit o paria în RES.
Nici măcar nu trebuie să facă ceva. Doar stă ca un rege pe tronul lui și privește
ce fac supușii lui loiali.
Agresiunea și zvonurile că m-am culcat cu profesorii pentru notele mele nu m-
au tulburat niciodată, pentru că știu cine sunt.
Ce m-au crescut mătușa și unchiul meu să fiu.
Fiecare zi este o luptă în acest război creat de Aiden.
Uneori, mă simt slabă și mă ascund în bibliotecă sau plâng în baie.
Dar niciodată nu-mi arăt slăbiciunea în fața lui.
Nu când sunt sigură că s-ar bucura de asta.
De obicei, stă acolo, relaxat, privind atent cum acoliții lui îmi fac viața un iad.
Doar că expresia lui nu are nimic relaxat. Jur că, dacă demonii s-ar putea vărsa
din ochii cuiva, s-ar aglomera în spațiul lui.
Când joacă fotbal sau când e la ore, Aiden este băiatul perfect.
Note excelente.
Atacant de elită.
Zâmbet contagios.
Dar cu mine?
Aiden King este un nemernic.
Îmi aruncă doar priviri urâte, de parcă simpla mea existență îl ofensează. De
parcă eu sunt motivul pentru războaiele și foametea interminabile din lume.
Acest nemernic mi-a distrus noul început în această școală.
Visul meu.
Pagina mea nouă.
 Îl urăsc.
Kim îmi dă drumul și fuge afară din clasă. Xander pornește cu pași mari după
ea.
Dau să-i urmez, dar Silver îmi blochează calea, cu un zâmbet fals.
– N-are nevoie de o servitoare, Frozen.
– Dă-te laoparte din calea mea! scrâșnesc eu. Când ea nu se mișcă, o împing și
arunc peste umăr către nimeni în mod special: Oh, și dacă trebuie să dobori pe
cineva ca să te simți tu bine, atunci îmi pare rău de tine.
Nu aștept un răspuns în vreme ce fug pe hol.
Merg spre grădina din spate, unde se ascunde de obicei Kim – sau unde găsește
pace, după cum zice ea.
După un minut de fugă mâncând pământul, bătăile inimii mele capătă un ritm
neregulat.
Mă opresc la colțul celui de-al treilea turn ca să-mi trag sufletul. Palma mi se
strânge în dreptul inimii, în timp ce transpirația îmi curge peste sprâncene.
Inspir. Expir.
Inspir. Expir.
Înăuntru.
Afară.
Înfig unghiile în piept peste logoul RES când ies din clădire și o iau spre
grădina din spate.
Cu fiecare pas făcut pe iarba tunsă, pieptul îmi e strivit de o greutate. Și
respirația îmi devine neregulată.
O fărâmă de panică se cuibărește adânc în mine. Mâinile mă furnică, și acel
impuls familiar de a le freca pentru a le curăța îmi copleșește simțurile.
Nu pot să trec peste senzația că mâinile mele sunt murdare. Că trebuie să le frec
pentru a le curăța.
Boala mea de inimă nu poate să recidiveze.
Pur și simplu, nu poate.
După operație, nu mi-a venit ușor să alerg din nou. Au urmat reabilitări
drastice și o schimbare completă în stilul meu de viață.
Coșmarul nu se poate întoarce.
Am nevoie să alerg.
Dacă nu-mi purific energia și stresul cu alergatul, voi înnebuni.
Siluetele lui Kim și Xander se zăresc în cabina mică de la marginea grădinii. Ea
plânge și țipă, dar nu sunt suficient de aproape să aud ce spune.
Plus că urechile îmi bâzâie așa tare, încât abia-mi aud propria respirație.
 Nu-i bine.
Clipesc de două ori și respir pe nas, apoi pe gură.
Xander se împinge în Kim, închizând-o în marginea cabinei. Spatele ei se
lovește de stâlpul de lemn, și ochii ei se măresc.
Posibil să fie pentru că sunt dezorientată.
Posibil să fie picătura care a umplut paharul.
Sau posibil să-mi fi ajuns, în sfârșit.
Mi-a ajuns ca nenorociții ăștia să ne distrugă viața mie și lui Kim.
Scot telefonul și filmez. Xander o prinde de șolduri și o trage spre el. Deși îmi
vine să-i tai penisul, fiindcă pune mâna pe cea mai bună prietenă a mea, știu că
nu aș rezolva nimic. Filmarea însă, da.
Întrevăd căderea lui Xander Knight. Ori o lasă pe Kim în pace, ori îl șantajez cu
hărțuirea sexuală. Poate că RES este la comanda tatălui său, dar presa nu este.
Jurnaliștii vor fi încântați să afle cât de bolnav și cât de plin de el este fiul unui
ministru de fapt.
Am chef să-i distrug viitorul așa cum el îmi distruge mie în mod activ viața.
După ce l-am filmat suficient bruscând-o, mă opresc din filmat și zâmbesc
triumfătoare. Până și problema mea cu inima se atenuează.
Pornesc spre cabină pentru a-l opri pe Xander.
O umbră îmi blochează calea.
Mi se taie respirația când mă uit la coșmarul meu.
 CAPITOLUL 3

Aiden mă urăște.
Mă detestă.
Mi-l imaginez cum își închipuie moartea mea.
De ce?
Nu știu și n-am întrebat niciodată.
Pentru că am o regulă: să nu încerc niciodată să înțeleg agresorii.
Sunt niște nemernici care își folosesc puterea pentru a-i umili pe alții și cred că
au dreptul să facă asta. Ce să înțelegi despre ei?
Dar, în timp ce mă uit în ochii răzbunători ai lui Aiden, gândurile mele
anterioare se retrag în spatele inimii tremurătoare, imperfecte.
Mă sperie.
Spune-i instinct sau intuiție, dar ceva înspăimântător pândește din spatele
acelui zâmbet lejer și al imaginii de vedetă de fotbal.
– Ce ai făcut?
Vocea lui e calmă și liniștită, ușor răgușită.
Unui străin i s-ar părea primitoare, dar eu știu că-i una dintre multiplele lui
fațade.
Vocea pe care o folosește diavolul să-și ademenească victimele.
Ridic bărbia, chiar dacă-mi tremură mâna în care strâng telefonul.
– Nu știu la ce te referi.
El întinde palma în fața mea.
– Dă-mi-l!
Dau să trec pe lângă el. Aiden pășește în fața mea. Este stupid de înalt. Stupid
de mare. Stupid de orice.
Îmi blochează vederea spre Kim și Xander.
Dar n-a terminat.
Intră în spațiul meu. Este așa aproape, încât pot să-i văd alunița din colțul
ochiului drept.
 Pășesc instinctiv în spate la fiecare pas pe care el îl face înainte. Mi se usucă
gâtul și urăsc cum mă fac mică în fața atacului lui.
Este prea al naibii de înalt și are masca asta ilizibilă pe față. Singura imagine
disponibilă cu Aiden este cea pe care el o arată lumii din exterior. În afară de
asta, el este… nimic.
Un secret întunecat.
O gaură adâncă.
Un abis fără fund.
Mă lovesc cu spatele de trunchiul unui copac și tresar. Când încerc să trec de el,
brațul lui se ridică și se proptește în copac lângă capul meu.
Sunt prinsă, la fel ca-n prima zi blestemată când l-am cunoscut.
De atunci, Aiden nu s-a mai apropiat niciodată așa mult. Până la urmă, el este
„Regele“. Tot ce trebuie să facă este să emită un decret, și întregul regat se va
pleca. Oamenii îi fac munca murdară – inclusiv agresiunile.
Încă miroase a gel de duș și a ceva complet al lui. Este ciudat cum unele lucruri
nu ne ies niciodată din memorie.
El întinde din nou mâna.
– Dă-mi-l, Frozen!
Frozen.
Pentru el sunt doar acea poreclă. Este o altă formă de agresiune și intimidare.
Dar am hotărât deja că nu mai vreau să fiu o victimă în războiul nedrept al lui
Aiden. Am obosit să fiu mereu cea care își mută privirea și se grăbește în direcția
opusă.
„Ar trebui să răspundem.“
Cuvintele lui Kim îmi revin în minte.
Dacă aș fi fost vechea eu, aș fi făcut tot posibilul să evit confruntarea cu Aiden
și să stau cât se poate de departe de el.
Mereu mi-am ascuns fantomele între inima mea imperfectă și cutia toracică,
dar el trebuie să învețe că lumea nu se învârte în jurul numelui lui idiot de
familie.
Îmi încrucișez brațele peste piept și scot bărbia în față.
– Nu.
El mijește ochiul stâng.
– Cine te crezi, Frozen?
– Doar o ființă umană care merită să fie lăsată în pace.
El înclină capul într-o parte, privindu-mă cu ochii lui de demon.
– Nu toate ființele umane au pace. Tu de ce ar trebui să ai?
 – Tu vorbești serios?
– Dă-mi telefonul! Nu o să repet.
– Nu. Îi imit tonul. Nu o să repet.
Atunci, face ceva neașteptat.
Ceva ce nu mi-aș fi imaginat niciodată.
Îmi prinde cu degetele încheietura în care am telefonul.
În stomacul meu ceva se răsucește dureros, ciudat.
Aiden nu mă atinge niciodată.
Ultima dată a fost în urmă cu doi ani, când m-a strâns de gât.
Atingerea lui este… la fel.
Crudă. Dură. Sufocantă.
Nu-mi taie respirația ca data trecută, dar aerul din jurul meu trosnește și apoi
încetează să existe.
Se întinde spre telefon, dar eu îmi revin din uimire înainte ca el să reușească să
mi-l ia.
Ne luptăm câteva secunde. Sau mai degrabă eu mă chinuiesc să-l blochez. E ca
un taur alergând după pânza roșie.
Un taur de neoprit, letal.
Gâfâind, trag telefonul aproape și-l țin la piept.
Aiden nu ezită și se lansează spre el.
De ce naiba am crezut că nemernicul are limite?
Încercând să-l blochez cu o mână, desfac funda suficient cât să pot băga
telefonul în sutien.
Zâmbesc triumfătoare, ridicând bărbia spre el.
În ochii fumurii ai lui Aiden scânteiază ceva indescifrabil.
– A trebuit să o dai în bară.
– Poftim?
– Chiar crezi că asta mă va opri?
Aiden se aruncă direct asupra cămășii mele și desface primul nasture. Sunt așa
șocată, încât mă holbez, cu gura căscată, fără să reacționez. Abia când ajunge la al
doilea nasture îl împing.
– Ce naiba faci? țip eu.
Se oprește, înclinând capul într-o parte, cu acea expresie de maniac.
– Ai de gând să-mi dai telefonul?
– N-nu.
Continuă să îmi descheie nasturii cămășii. Mi se strânge gâtul și simt că sunt pe
cale să încep să mă hiperventilez. Îl împing, dar rezistența lui e de oțel. Un oțel
impenetrabil, dur.
– Î-încetează!
Prin vene îmi trece un val ciudat, și mușchii mi se încordează. N-am idee cum
să explic decât că Aiden trebuie să-și ia naibii mâinile de pe mine.
Împing din nou în pieptul lui, dar el a deschis deja primii trei nasturi, așa că mi
se vede marginea sutienului.
Deschid buzele când conștientizez ce altceva se mai vede.
Cicatricea operației mele.
Ani buni am făcut tot ce am putut să mă asigur că nu o vede nimeni. N-am
purtat niciodată cămăși cu decolteu adânc. Mi-am cumpărat costume de baie
dintr-o bucată care-mi ascund pieptul. Nu-mi place să i-o arăt nici măcar mătușii
mele. Kim probabil a văzut-o de două ori, și chiar și atunci doar accidental.
Și acum, Aiden se holbează la ea.
Nu. Nu doar că se holbează. O devorează cu privirea, de parcă-i un soi de
minune.
Se oprește din desfăcutul nasturilor, dar nu își retrage degetele de pe al patrulea
nasture. De fapt, îl descheie, și cămașa se deschide până sub sutien, iar el îmi vede
complet cicatricea diagonală de deasupra sânului stâng.
Urâtă.
Lungă.
Ștearsă.
Am început să o ascund din cauza privirilor pline de milă din partea
oamenilor. Până și mătușa Blair se uită așa uneori la mine.
Dar expresia lui Aiden este oricum numai plină de milă nu.
Nu mă așteptam ca o astfel de emoție să existe în sufletul lui negru, dar am
crezut că măcar inima lui de diavol se va înmuia.
N-aș fi putut să mă înșel mai mult.
Ochii lui erau criminali înainte, dar acum pare că își dorește să fi avut un cuțit
cu care să mă taie pe cicatrice și să-mi scoată inima.
Sub pașii care se apropie se aud crenguțe trosnind.
Mă scutur din uimire, îl împing și mă întorc pentru a-mi încheia cămașa.
Respirația mi se scurtează în ciuda încercărilor de a o regla.
În spatele meu simt căldura lui nedorită. Un pas mai aproape, și mi-ar răsufla
pe gât – sau probabil mi l-ar tăia.
– Amice. În spatele meu se aude vocea calmă a lui Xander. Ai prins o prințesă
de gheață?
– De fapt, prințesa de gheață e pentru tine. Are ceva ce-ți aparține.
 Odată închisă cămașa – cu telefonul încă în sutien –, mă întorc. Mă ridic pe
vârfuri, mă uit pe după Xander, dar nici urmă de Kim.
Xander pare victorios, de parcă tocmai a făcut ceva de care are de ce să fie
mândru.
Dacă i-a făcut vreun rău lui Kim, o să-i distrug fața și o să-i scot gropițele alea
stupide.
– Ceva de-al meu?
Privirea lui Xander sare de la mine la prietenul lui nemernic.
– Te-a filmat. Aiden nu-mi aruncă nici o privire. Sunt sigur că se gândește să
folosească filmarea împotriva ta pe platformele de socializare și cu presa, ca să
distrugă viitorul tău și al tatălui tău. Genul ăla de chestie.
N-aș fi putut să nu rămân cu gura căscată nici dacă aș fi încercat. Aiden și-a dat
seama de tot planul meu.
Este așa evident?
Xander izbucnește în râs, de parcă chiar i se pare amuzant. Un rânjet crud
apare pe buzele lui Aiden, de parcă-i vreo glumă între ei.
– Bine, Frozen. Xander se întoarce cu fața spre mine, iar râsul i-a dispărut. Este
așa amuzant că tu crezi că mă poți răni. Acum, că te-ai distrat, dă-mi filmarea!
Furia abia ascunsă erupe în flăcări fierbinți, dogoritoare. O fi pentru că l-am
văzut pe acest nemernic hărțuind-o pe Kim sau pentru cum Aiden m-a atins de
parcă avea tot dreptul să o facă.
Proptindu-mă pe picioare, mă uit urât la Xander.
– I-ai distrus viața lui Kim ani buni fără nici un motiv. Este momentul să te
oprească cineva, nesimțit bogat și răsfățat ce ești! Nu-mi pasă dacă ești fiul unui
ministru sau dacă ești din familia regală. Dacă nu păstrezi distanța față de ea, vei
regreta!
Tăcere.
O tăcere prelungă, densă precum ceața.
Xander mă studiază cu o sprânceană ridicată, în timp ce Aiden păstrează o față
inexpresivă. Dacă n-ar fi așa aproape, aș fi crezut că nu m-a auzit.
Cu cât trece mai mult timp fără ca ei să reacționeze, cu atât mai tare îmi crește
pulsul. Este un miracol să nu mă mișc.
– Telefonul este în sutienul ei. Aiden sparge tăcerea cu un ton plat. Vrei să-l iau
eu sau îl iei tu?
– Nu știu. Xander se gândește. Hai să dăm cu banul!
– Ce-ar fi să o țin pentru mine?
Privirea lui Aiden se îndreaptă spre sânii mei.
 Eu îmi încrucișez instinctiv brațele peste piept.
Xander nu spune nimic. El îmi trage ambele brațe la spate. Este așa arogant, că-
mi prinde ambele încheieturi cu o mână. Pieptul meu iese înainte sub ochii lui
Aiden.
Ochi întunecați, metalici.
Ochi de demon.
Încerc să mă lupt, dar Xander mă strânge mai tare, până când îmi este aproape
imposibil să mă mișc, darămite să mai lupt.
– Ce crezi că faci? șuier eu, cu vocea tremurându-mi.
Privirea răzbunătoare a lui Aiden o întâlnește pe a mea.
Sunt așa multe în privirea lui.
Așa multă ură.
Așa multă cruzime.
Așa multă… răutate.
Nu întrerupe contactul vizual în timp ce rupe funda din jurul gâtului meu. Eu
icnesc, în timp ce materialul cade pe pământ.
– O să țip! strig eu, deși știu că nimeni nu mă va auzi aici.
– Nouă ne plac urletele, îmi șoptește Xander la ureche. Urlă, Frozen!
Colțul buzelor lui Aiden formează o strâmbătură de parcă-i de acord.
„Nouă ne plac urletele.“
Cred că o să mi se facă rău.
Cum de nu m-am gândit la așa ceva când m-am băgat în situația asta? Ar fi
trebuit să știu că nu o să iasă nimic bun dintr-o confruntare cu Aiden și Xander.
Banda lor de dezechilibrați nu are moralitate și nu ține cont de standarde sociale.
Au fost crescuți să creadă că sunt deasupra tuturor.
Dacă intrau în belele, influența părinților lor îi scotea nevătămați. Ca în cazul
lui Levi King – școala și-a cerut scuze pentru ceva ce a făcut el.
Ghidul lor moral este stricat și neclar. La naiba, s-ar putea să nici nu existe.
Cum am putut să fiu așa proastă și să cred că au același ghid moral ca mine?
O prostie din partea mea.
Dacă vreau să ies din asta cu daune minime, trebuie să mă cobor la nivelul lor
și să încerc să văd asta din perspectiva lor deformată.
Sunt niște agresori, ceea ce înseamnă că savurează chinul victimei lor.
Îmi înghit mândria și încetez să mai încerc să mă eliberez.
Aiden înclină capul în lateral cu o tresărire bruscă a ochiului stâng. Primul gest
îl recunosc ca fiind contemplare, dar nu sunt sigură ce este tresărirea. Este furie?
Enervare? Altceva?
 Naiba să-l ia! Cât de greu este să-l citesc!
Aiden vine mai aproape, iar pieptul lui aproape că-l atinge pe al meu.
– Ești o micuță mândră, nu-i așa, Frozen?
Sunt luată prin surprindere de schimbarea de subiect. Credeam că era vorba
despre telefon?
– Nu-ți pasă de nimeni. Mereu mergi pe aici cu capul ăla al tău undeva
deasupra, de parcă nimeni de aici nu merită timpul tău. Îmi trage o șuviță din
părul blond și o răsucește pe degete, privind cu un interes maniacal. Deci…
Frozen.
Cu cât răsucește mai mult șuvița, cu atât mai mult respirația mea e mai
neregulată. Nu știu dacă o să mă tragă de păr sau o să-mi smulgă șuvița din cap
precum un psihopat.
O senzație întunecată, de claustrofobie, îmi cuprinde centrul pieptului.
Aș minți dacă aș spune că nu eram speriată. Chiar și când nu-i ieșeam în cale,
mereu observam tendințele întunecate ascunse în ochii metalici ai lui Aiden.
Îmi dă șuvița după ureche. Pentru un trecător ar părea un gest iubitor, grijuliu,
dar din partea lui Aiden este calmul dinaintea furtunii.
Sunetul avioanelor chiar înainte de bombardament.
Mișcarea subtilă a pământului chiar înainte de cutremur.
– Spune-mi, Frozen! Ce te scoate din sărite? De ce te temi, hmm?
„De tine!“
Îmi înghit țipătul, ridicând bărbia și întâlnind ochii lui de diavol.
Îmi strânge bărbia între degetul mare și arătător.
– Spune-mi!
Când îmi păstrez dreptul de a tăcea, pe chipul lui Aiden trece ceva. Este rapid și
dispare la fel de repede cum apare.
Îmi dă drumul cu o delicatețe care mă uimește. Nu, nu mă uimește. Este ceva
mult mai puternic.
Nu-mi place latura amabilă a lui Aiden.
Este înșelătoare.
Distrugătoare.
Mortală.
– Ultima șansă înainte să aflu răspunsul de unul singur.
„Da, mult succes la a-mi smulge răspunsul din cap, monstrule!“
În ochii lui scânteiază ceva. Ochii oamenilor scânteiază de entuziasm și fericire.
În ai lui Aiden scânteiază sadism dezaxat.
 Se întinde spre mine și, înainte să apuc să fac ceva, îmi rupe cămașa
deschizând-o. Nasturii zboară peste tot ca niște pietricele abandonate.
Inima-i zvâcnește în piept și rușinea se lasă în stomacul meu. Ochii mi se
umplu de lacrimi, și-mi dau seama că nu-s potrivită pentru jocul ăsta.
Sunt o lașă, și lașii pierd jocul înainte ca acesta să înceapă.
Dar sunt suficient de inteligentă să mă opresc.
Îmi înghit lacrimile și mândria idioată.
– Bine. Îți dau telefonul.
Schimonoseala lui Aiden îmi pecetluiește soarta blestemată.
– Oh, nu! Asta era înainte. Ai avut ocazia. Acum, m-am răzgândit.
 CAPITOLUL 4

Credeam că știu ce-i frica.

Moartea părinților mei mi-a adus o frică primară, inexplicabilă.
Așa multă frică, încât am îngropat totul într-o cutie neagră, inaccesibilă.
În timp ce mă uit la fața impasibilă a lui Aiden, îmi dau seama că nu știu nimic
despre frică.
Sau, dacă am știut, am uitat.
Pentru că Aiden, la 18 ani, îmi oferă o altă definiție a fricii.
Nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat pe Aiden King până în acest moment,
când sunt complet la mila lui – sau la lipsa milei lui.
Mândria și demnitatea erau singurele lucruri care m-au ajutat să trec peste
ultimii doi ani de iad.
Dar acum, în timp ce mă aflu cu mâinile prinse la spate și cu cămașa
descheiată, acea mândrie se sfărâmă de parcă era din desene animate.
O iluzie.
O minciună.
– Aiden…
Numele lui se blochează în gâtul meu ca fumul.
El este ca fumul.
Sufocant, alunecos și indescifrabil.
– Încetează!
Vocea mea este înceată, delicată, apelând la orice parte umană din el.
Dar ar fi trebuit să știu mai bine.
Nu există umanitate într-un monstru.
Privirea lui de oțel se îndreaptă spre mine, și mie mi se taie respirația.
Se spune că ochii sunt oglinda sufletului, dar în ai lui Aiden nu-i… nimic.
Este gol acolo.
O groapă întunecată, fără fund.
– Ce ești dispusă să faci ca să mă opresc?
 Vocea lui e calmă. Prea calmă. Este înspăimântător.
– Hai să luăm telefonul, King!
În vocea lui Xander este o nesiguranță care se potrivește cu interiorul meu
talmeș-balmeș. Chiar dacă el continuă să mă țină strâns bine.
– Nu.
Aiden nu întrerupe contactul vizual. Este ca un câine cu un os. Nu se oprește
până nu obține ce vrea.
– Frozen o să-mi dea ce vreau, ca să-i dau drumul, corect?
Clatin o dată din cap, agățându-mă de ultimele fărâme de demnitate rămase.
Xander îmi apasă mai tare pe încheieturi, de parcă-mi comunică ceva. Nu știu
ce.
Scânteia sadică de mai devreme revine când Aiden mă privește intens.
– Ce zici, Frozen?
Se întinde spre dantela sutienului meu, trecând cu degetele de-a lungul
împletiturii fine. Spatele îmi încremenește, și mă fac mică în Xander de parcă el
este singura mea apărare împotriva prietenului său.
De fapt, s-ar putea să fie ultima apărare care mi-a rămas.
Aiden devine tot mai tupeist, agățând materialul cu degetul. Pielea lui trece de-
a lungul văii dintre sânii mei, lăsând o urmă de ceva atât de străin, încât este
înspăimântător.
Nici măcar nu se îndreaptă spre telefon. Nu. Pe măsură ce degetele lui trec
leneș peste curbura sânilor, Aiden mă privește mai intens. Se oprește la cicatrice.
Scopul lui pare a fi să mă facă să mă simt inconfortabil în propria piele.
Funcționează.
Funcționează, fir-ar să fie!
Xander trage din nou de încheieturile mele, de parcă mă forțează să pun capăt.
– Bine! explodez. Ce naiba vrei?
Aiden face un pas înapoi, dar nu întrerupe contactul vizual. Nu vreau să fiu
prima care dă înapoi, dar este extenuant să te uiți în acei ochi goi.
Este ca și cum ai fi într-un hău și urli, dar singurul sunet pe care-l poți auzi este
ecoul.
– Toată lumea îmi spune King.
– Și? întreb eu, fără să știu unde bate.
– Tu, nu.
– Asta pentru că ai un nume de botez, de ce naiba ți-aș spune pe numele de
familie?
– Cine ți-a dat dreptul să-mi spui pe numele de botez?
 – Huh?
– Spune-mi King!
Chipul lui se aprinde de răutate.
Savurează asta. Nemernicul savurează că mă vede neajutorată.
Credeam că era nebun, dar se pare că Aiden e un nenorocit de psihopat.
– Să-ți zic King? repet eu, neîncrezătoare.
– Nu-i mare scofală. Spune: „King, te rog lasă-mă să plec“ și poate te las.
Mă mișc în strânsoarea lui Xander, detestând cum îmi saltă sânii.
– Nu-mi pasă cine ești, Aiden, și nici cine ești tu, nesimțitule! Arunc o privire
peste umăr către Xander, care… se joacă cu telefonul? Serios? Ridic bărbia spre
Aiden. Și, dacă-mi faci ceva, îți fac plângere de hărțuire sexuală și îți distrug tot
viitorul.
– La naiba, Frozen! Acum, chiar ești terminată. Xander fluieră. Chiar n-ar fi
trebuit să-l ameninți.
– Te credeam inteligentă. Aiden plescăie din limbă. Dar presupun că ai și tu
momentele tale de prostie.
Înainte să apuc să mă gândesc la asta, mă trage din strânsoarea prietenului său.
Eu țip când mă lovesc de pieptul lui tare. Bagă degetele aspre în sutienul meu.
Îmi scoate telefonul și-l aruncă în spatele meu. La Xander, bănuiesc. Apoi, îmi
prinde ambele încheieturi la spate cu o mână și probabil îmi va face vânătăi.
– Eu am plecat, zice Xander pe un ton absent. Să nu întârzii!
Pașii lui lejeri se aud tot mai departe.
N-am crezut niciodată că aș fi vrut ca Xander să rămână, dar sunt gata să-l
implor să stea. Poate că-i crud, dar nu are o privire goală ca aceea pe care mi-o
aruncă Aiden.
– Ai luat telefonul.
– Și?
– Și dă-mi drumul!
Mă uit la cămașa lui, nedorind să-i întâlnesc privirea.
– Nu.
Degetele lui sunt iar în sutienul meu, dar, spre deosebire de cum a făcut mai
devreme, acum degetul lui mare și arătătorul îmi prind sfârcul prin material și
mă ciupește.
Un sunet urcă în gâtul meu, dar strâng din buze ca să nu zic nimic. O căldură
ciudată îmi invadează corpul, și o urăsc.
Urăsc senzația chinuitoare.
Îl urăsc pe el.
 Încerc să mă lupt, dar astfel nu reușesc decât să-mi împing sânii pe jumătate
goi înainte, făcându-i să salte în mâinile lui.
– Te dai în spectacol pentru mine?
Zâmbește arogant.
– Du-te dracului!
Mă ciupește iarăși tare, și în spatele ochilor mei crește tensiunea.
– Încearcă din nou!
– Ce naiba vrei de la mine?
Mă ciupește iar, și-mi mușc așa tare buza inferioară, că simt gust de sânge. M-
am înroșit, am transpirat și sunt lipicioasă. Mă omoară gândul că-i permit să aibă
acest efect asupra mea.
– Deci acum vrei să știi ce vreau?
Plescăie din limbă, trecând leneș cu degetul mare peste sfârcul tare.
– Doar spune-mi!
– Ce te face să crezi că acum vreau să-ți spun? Poate m-am răzgândit. Poate-mi
place de tine așa.
Pieptul meu se ridică și coboară într-un ritm neregulat. El nici măcar nu se uită
la mine. Toată atenția lui este asupra sânilor mei și… asupra cicatricii. Nu-și ia
ochii de la ea, ca un copil care a găsit o nouă jucărie preferată.
Privește atent cu acea ușoară încruntătură în sprâncenele lui stufoase. Interesul
lui sufocant mă face să mă simt și mai expusă decât atunci când mi-a sfâșiat
cămașa.
– O fac, zic eu. Spune-mi ce vrei și fac!
Ochii lui fumurii urcă în sfârșit spre ai mei când el înclină capul.
Este o tactică periculoasă, dar este singura cale să-i distrag atenția de la
cicatricea mea.
– Cere-ți scuze, zice el cu o lejeritate negată de ochii lui întunecați și de
atingerea chinuitoare a sfârcului meu cu degetul lui mare.
– Scuze pentru ce?
– Că m-ai amenințat.
Prin venele mele curge o furie fierbinte ca un foc ce se întinde rapid.
Destul!
Nu-i mai suport rahaturile de nesimțit.
– Tu ar trebui să-mi ceri scuze! Mi-ai distrus viața doi ani fără vreun motiv și
acum mă reții împotriva voinței mele.
– Hmm, fără motiv, repetă, cu o nepăsare care mă omoară. Asta crezi?
Nu, nu. Nu-mi încalc regula. Nu voi încerca să înțeleg agresorii.
 Nu acum.
Nu vreodată.
Mă agit, bătând din picioare și gemând cu o frustrare înfrânată.
– S-ar putea să vrei să te oprești, Frozen.
– Du-te dracului! mormăi, folosindu-mă de toată forța ca să ies din strânsoarea
lui.
– Continuă să te agiți, și va trebui să te ocupi de asta.
Împinge șoldurile în mine. Ceva mă împunge în moliciunea burții.
Ochii mi se măresc, și încremenesc complet.
Are… erecție.
Expresia lui de obicei plictisită a dispărut. Și jucătorul vedetă a dispărut.
A rămas, în schimb, acea scânteiere întunecată de sadism.
E excitat de chinul meu. Nu. Taie asta. Se excită văzându-mă neputincioasă.
Pe nenorocit îl excită slăbiciunea mea.
Este un… sociopat complet?
– Ești bolnav.
Cuvintele îmi ies pe gură într-o șoaptă chinuită. El ridică din umeri.
– S-ar putea.
Degetele lui se strecoară în sutienul meu și încercuiesc un sfârc. Am crezut că
peste material este chinuitor, dar să-i simt pielea peste a mea este un adevărat
iad.
Simt cum îi pulsează nervii – sau pe ai mei – și sunt hiperconștientă de tot.
De mirosul de brad din jurul nostru. De foșnetul copacilor. De umiditatea
aerului. Și de prezența lui asfixiantă.
Închid ochii, nedorind să simt ce senzație îmi urcă pe șira spinării.
Atingerea lui mă învinețește, fiind de-a dreptul incomodă, dar mă simt
străbătută de ceva ce nu pot să identific.
Nimeni nu m-a mai atins așa, și urăsc că Aiden King este primul care-mi
invadează corpul.
– Îți place să fiu tare pentru tine? întreabă el pe un ton nonșalant, aproape
amuzat.
– Normal că nu. Ești nebun?
– Atunci, de ce nu-mi dai ce vreau? Căci, cu cât vei rezista mai mult, cu atât
mai tare devin.
– Du-te dracului, Aiden! Mă uit direct în ochii lui. Nu te las să mă frângi.
Este o bravadă falsă.
 Mă sperie acest monstru. După ce a făcut astăzi, sincer nu știu cât de departe
poate să meargă.
Dar, după moartea părinților mei, am jurat să nu-mi cer niciodată scuze pentru
ceva ce n-am făcut.
Nenorocitul de Aiden King nu mă va face să redevin acel copil neajutorat care
am fost.
– Nu-mi băga idei în cap. Trece cu degetul mare peste sfârcul meu. E deja
aglomerat cu așa multe fantezii cu tine.
„Așa multe fantezii cu mine?“
Aiden are fantezii cu mine?
– Îmi spui ce te sperie, Frozen?
Este o provocare, felul lui batjocoritor de a mă pune la locul meu.
– Nu mă sperie nimic.
– Eu zic că spui prostii. Toți au ceva ce-i sperie. Pare gânditor. Tu ce ai?
Ridică bărbia.
– Ți-am zis. Nimic.
– Nu știi să minți, dar o să-ți fac jocul. Dacă nu-mi spui, voi descoperi singur.
Degetele lui părăsesc sfârcul, dar, înainte să dau drumul aerului pe care-l
țineam captiv, coboară cu mâna și trece peste abdomenul meu gol.
Inspir o gură de aer trosnind la cât de blândă, aproape liniștitoare, este
atingerea lui. Este complet opusul expresiei diabolice din ochii lui impenetrabili.
Degetele lui se joacă acum cu betelia fustei mele.
– Ești virgină, Frozen?
În stomac mi se adună așa multe senzații, că nu pot să țin pasul cu ele. Îmi
feresc privirea și mă uit intens la un copac, de parcă îmi doresc să ardă și să
termine acest coșmar.
Nu-i puritanism. Nu-i nici măcar rușine.
Nenorocitul ăsta chiar mă înspăimântă, și mă detest pentru asta. Detest și
furnicăturile ce erup în adâncul stomacului meu.
Ce naiba ar trebui să însemne? Mă violează, și eu am furnicături?
– Nu? Vocea îi sună aproape dezaprobator. Cui i-ai dat-o? Profului de biologie?
Unui ratat din fosta ta școală de stat?
Întâlnesc din nou ochii lui de demon.
– Nu-i treaba ta.
– Ți-a plăcut când a intrat în tine? continuă el, de parcă n-a auzit ce tocmai am
zis. Sau a durut? Pun pariu că ai fost prea strâmtă, nu? Te-a rupt din prima sau a
luat-o încet? La pariu că idiotul dracului te-a venerat ca pe o zeiță, nu-i așa? Dar
tu nu ești o zeiță, tu ești Frozen. Pun pariu că, atunci când îți făcea preludiul și te
lua încet, nu știa că ai o inimă de gheață. Ai sângerat pe scula lui sau pe
cearșafuri? Te-a făcut să termini sau a trebuit să te prefaci? Sau poate…
– Taci din gură!
Chipul meu arde din cauza vulgarității cuvintelor lui explicite.
Ce fel de persoană are așa multe întrebări despre cum și-a pierdut cineva
virginitatea?
Mai rău. De ce expresia lui s-a întunecat cu fiecare întrebare, de parcă… se
enerva?
Mâna lui Aiden intră sub fusta mea și-mi desface coapsele.
Eu țip, și inima mi se strânge într-o gaură neagră.
– A-Aiden, ce faci?
– Pentru ultima oară, este King. Chipul lui e complet inexpresiv, cu excepția
unui mic rânjet. Ai spus că-mi faci plângere pentru hărțuire sexuală.
– C-ce?
– Este ziua ta norocoasă. Îți adeveresc plângerea.
– Doar… nu vorbești serios?
Vocea mi se frânge.
– Am glumit eu vreodată cu tine, Frozen?
Mă lupt cu el, și pulsul îmi crește cu fiecare secundă în care nu mă pot clinti.
– Aiden! Încetează!
– Nume greșit.
Fredonează, degetul lui zăbovind la marginea boxerilor mei.
Simt cum mi se strânge gâtul când degetele îmi invadează și mai mult partea
interioară a coapselor. Cu cât încerc mai mult să strâng picioarele, cu atât el îmi
desface coapsele mai mult.
Zidurile mele se năruie, și simt cum pierd și mă sfărâm în bucăți din cauza lui.
Inspir aer în plămâni și încerc să vorbesc pe un ton egal. Unchiul Jaxon îmi
spune mereu că cea mai bună metodă de negociere este să fii încrezător. Chiar
dacă-i o încredere falsă. Dacă arăt slăbiciune, Aiden nu va face decât să înainteze
ca un rechin după sânge.
Cel mai bun pariu este calmul – oricât de greu este.
– King! zic eu. Acum, ești fericit?
Zâmbește aprobator.
– Nu chiar, dar înveți.
– Deci?
– Deci ce?
 – Ți-am zis pe numele tău idiot de familie, ce mai aștepți? Osanale regelui?
Chicotește.
– Să lăsăm asta pentru o altă zi.
De parcă o să mai fie vreo altă zi cu nemernicul ăsta. Dar zâmbesc.
– Bine. Acum, du-te dracului!
– Știi… Se oprește. Chiar faci mișcări stupide.
– Poftim?
– Când adversarul tău atacă, tu ar trebui să ții capul la cutie, nu să te repezi cu
capul înainte la el. Ești singura care va fi rănită.
Orice mama naibii o însemna asta.
– Eram pregătit să te las, dar m-ai enervat, așa că m-am răzgândit.
Mă uit atent la fața lui inexpresivă. În afară de o ușoară tresărire a ochiului
stâng, mi se pare liniștit.
Deloc enervat.
Dar apoi, ce naiba știu eu despre limbajul corporal al lui Aiden? Este ca un fort.
Imposibil să-l urci, să te uiți peste el sau să-l distrugi.
– Atunci, răzgândește-te! mormăi eu.
– Nu așa funcționează.
– Dă-mi drumul, și nu o să spun nimănui, zic eu pe cel mai neutru ton al meu.
– Așa deci?
Degetele lui fac mici cercuri pe interiorul coapselor mele, iar eu strâng pumnii
din cauza senzației.
Îmi stăpânesc disconfortul și blestematele de furnicături.
– Da. Vreau doar să termin liniștită anul ăsta.
– Ce te face să crezi că eu vreau ca tu să fii liniștită, Frozen? Îmi cuprinde dur
sexul. Ai fost născută să suferi.
Țip din cauza gestului invaziv. Din locul în care mă strânge țâșnește un
electroșoc prin tot corpul.
Aiden mă privește cu ochii lui sadici. Doar că acum scânteierea se întunecă.
Devine mai încețoșată. Mai puternică.
Îi place că are acest efect asupra mea. Se droghează cu asta.
Ca un drogat care nu se satură, pare dornic de mai mult.
Cu cât refuz mai mult, cu atât mai drastice devin metodele lui.
A început cu a-mi cere telefonul, apoi a vrut să-i zic pe numele de familie, după
care să-mi cer scuze.
De fiecare dată când refuz, atacul lui devine necruțător.
Nemilos.
 Fără scrupule.
Provoc un monstru.
Un adevărat monstru.
În anii cât m-am luptat cu agresorii, am învățat să nu le dau niciodată ceea ce
vor. Dacă recunosc agresiunea lor sau le arăt că-mi pasă de ce au făcut, le dau
impulsul să insiste și mai mult.
Aiden este mai întunecat decât agresorul obișnuit, dar tot agresor este.
Doar că el nu vrea acele scuze sau ca eu să implor și nici măcar blestematul de
telefon. Vrea ca eu să mă chinuiesc.
Mă vrea neajutorată.
Vrea slăbiciunea mea.
– Îmi pare rău! zic și încerc să o spun cu sinceritate.
Se oprește o secundă din ce face, dar nu-mi dă drumul. Privirile ni se întâlnesc
și ochiul lui stâng tresare înainte să apese cu degetul mare peste clitorisul meu,
peste material.
Îmi tremură picioarele, și închid ochii pentru scurt timp, dorindu-mi ca
senzația să se ducă dracului. N-ar trebui să fiu afectată de ce îmi face acest
monstru.
– De ce ai spus asta? întreabă el.
– Mi-ai zis să-mi cer scuze.
– Nu o spui sincer. Se apropie și șoptește cu respirații fierbinți în urechea mea,
cu o voce amuzată. Chiar ai crezut că o să pun botul la asta, scumpo?
„Scumpo? Pe bune, scumpo?“
Este nevoie de toate resursele pentru a nu lăsa furia să iasă la suprafață. Îmi
doresc așa mult să-l împing, dar știu că asta nu-i va oferi decât avantaje.
Tipii de genul lui Aiden sunt excitați de isterie. Este forța care îl conduce.
Îmi controlez tonul.
– Mi-am cerut scuze, cum ai cerut.
– Scuze refuzate. Cugetă. Tu, dintre toți oamenii, nu ai dreptul să joci jocuri cu
mine.
„Tu, dintre toți oamenii?“ Ce naiba vrea să însemne asta?
– Ai zis că-mi dai drumul. Nu-i corect.
– Cine a spus ceva despre corectitudine, hmm?
Cum ar trebui să câștig, dacă el continuă să schimbe regulile?
Îmi trece o idee prin cap. Este ceva ce am învățat din vechile cărți chinezești de
război.
Când ești încolțit, folosește mecanismul de atac al adversarului tău.
 – Ce vrei, Aiden? Îmi îndulcesc tonul. Spune-mi!
Trebuie să fie ceva ce vrea. Dacă el m-a întrebat asta, atunci probabil are deja
un răspuns.
– Dă-mi voie să ghicesc! Zâmbește fără amuzament. O să faci să se întâmple?
– Dacă-mi dai drumul.
Este un joc periculos, și s-ar putea ca el să hotărască din nou să nu joace corect.
– Nu plângi niciodată.
Mă observă, trecând cu degetul înainte și înapoi peste clitorisul meu.
Strâng din buze ca să nu las să treacă sunetul ce încearcă să iasă. Vreau să se
oprească, dar mai vreau și altceva.
Nu știu ce.
– De ce nu plângi niciodată, Frozen? întreabă el pe un ton aproape blând.
Vreau să-i spun că plâng, doar că nu în fața lui sau a amicilor lui agresori, însă
păstrez informația asta pentru mine.
– Ochii ăștia ar trebui să fie plini de lacrimi.
– Aiden, serios, care e problema ta?
– Plângi, și te las să pleci, mă anunță. Dar trebuie să fii convingătoare.
Deschid buzele. El vorbește serios?
– Nu o să plâng.
Mă strânge mai tare de sex, și eu scâncesc. Prin mine țâșnește durerea și încă
ceva la care nu vreau să mă gândesc.
– Hmm. O să fiu generos și o să îți dau dreptul la două mutări. Ori plângi, ori
stăm aici toată ziua și eu văd cât de departe pot să merg cu plângerea ta de
agresiune sexuală.
Mă uit peste umărul lui, încercând cu disperare să zăresc pe cineva. Dar ar fi
trebuit să știu mai bine. Kim alege intenționat locul ăsta pentru că nimeni nu se
aventurează așa departe în grădina din spate.
Când mă uit iar la Aiden, mă privește cu un amestec ciudat de emoții. Interes?
Curiozitate? Ură? Nu știu ce, dar am nevoie ca acest blestemat de psihopat să stea
cât mai departe posibil de mine.
Dacă plânsul îl va îndepărta, așa să fie.
– Vrei să număr până la trei? mă întreabă.
– Lacrimile nu vin la comandă! mă răstesc.
Sunt prea furioasă și agitată ca să plâng pur și simplu.
– Dă-mi voie să te ajut!
Încă ținându-mi sexul, îmi folosește mâinile prinse pentru a mă împinge în
spate până când sânii mei ajung în fața lui.
 Se uită la cicatrice de parcă-i o persoană pe care o urăște.
– Asta ar fi trebuit să te omoare. Respirația lui caldă mă gâdilă pe piele, și în
urma ei mi se face pielea de găină. Ar fi trebuit să mori, Frozen.
Mă gâdilă nasul, și în spatele ochilor crește presiunea.
Cu câteva cuvinte, m-a aruncat în copilărie. La frică. La neajutorare. La
necunoscut.
Are dreptate. Acea operație pe inimă aproape că m-a ucis. Dar nu ăsta-i
motivul din spatele lacrimilor mele nevărsate.
Motivul îl reprezintă amintirile din preajma operației – sau lipsa de amintiri.
Nu din cauza aspectului deloc estetic urăsc eu așa mult cicatricea.
O urăsc pentru că-mi amintește că totul înaintea ei este un gol.
Nu mi-au rămas decât coșmarurile, fobiile și o amintire îndepărtată că am avut
cândva părinți.
Cicatricea reprezintă acea parte lipsă din mine.
Înainte să încerc să închid acele emoții în cutia lor întunecată, Aiden mă mușcă
de un sân. Țip când dinții lui se înfig în pielea mea, și apoi el suge și mă mușcă
de-a lungul cicatricii cu atâta dușmănie, că mi se taie respirația.
Și sunt înspăimântată.
E ca și cum ar vrea să-mi ia pielea cu dinții.
Să descătușeze acele amintiri.
Coșmarurile.
Fumul și flăcările.
Și sângele… așa mult sânge.
– Aiden, oprește-te!
Nu se oprește.
Continuă să se înfrupte din pielea mea ca un canibal.
Totul va ieși la iveală.
Totul.
Asta nu se poate întâmpla.
– Încetează!
Îmi tremură buzele, în timp ce lacrimile îmi curg pe obraji.
Aiden înalță capul. Se uită la chipul meu, la lacrimile mele, și probabil că pe
toată fața îmi este întipărită ura.
Chipul îi e lipsit de expresie.
Închis.
Impasibil.
– Fată cuminte.
 În sfârșit îmi dă drumul. Când își retrage mâna, simt destul de ciudat spațiul
dintre picioarele mele. Mă dor umerii de cum mi-a ținut încheieturile la spate.
Mă așteptam să dea înapoi și să mă lase în pace.
Dar Aiden nu se comportă niciodată cum te aștepți.
Partea superioară a corpului lui se apleacă peste mine, și îl văd cum scoate
limba.
Îmi linge lacrimile ce curg pe obrazul meu drept. Pielea mi se face fierbinte și
rece în același timp.
Trece la obrazul stâng, gustându-mi lacrimile pe îndelete.
Când se retrage, nu pare la fel de șocat cum mă simt eu.
Dar masca lui de diavol cade.
Îl zăresc pentru prima dată pe adevăratul Aiden.
Cel care se ascunde în spatele zâmbetelor. Adevărata lui întrupare.
Dacă rânjetul de pe fața lui și expresia maniacală din ochii lui sunt un indiciu,
atunci înseamnă că nenorocitului de psihopat i-a făcut plăcere să-mi lingă
lacrimile.
Un telefon sună, scoțându-mă din starea aia.
Se uită la telefon și oftează ca și cum cineva îi curmă distracția.
Îmi mai aruncă o ultimă privire indescifrabilă.
– Fii deșteaptă și nu mai face mișcări idioate!
Mai multe lacrimi continuă să curgă pe obrajii mei, în timp ce urmăresc cum
silueta lui stupid de înaltă dispare în urma copacilor.
Mă întorc în direcția opusă și fug.
 CAPITOLUL 5

Alergatul prin ploaie îmi taie respirația.

Mi-o strică.
Mi-o zdrobește.
Aproape o elimină.
Când ajung acasă, hainele ude sunt lipite de piele. Pantofii sunt uzi. Degetele de
la picioare sunt reci și rigide.
Șuvițe rătăcite de păr îmi sunt lipite de tâmple și frunte, picurând peste mine.
Stau în mica noastră grădină, trăgându-mi sufletul, și apăs cu palma
tremurândă pe piept.
Palpitațiile inimii sunt neregulate și inegale, de parcă protestează. Închid ochii
și dau capul pe spate, lăsând ploaia să cadă pe mine.
Să mă ude.
Să mă curețe.
Picăturile cad pe pleoapele mele închise aproape ca niște mângâieri alintătoare.
Mereu am iubit ploaia.
Ploaia camuflează totul.
Nimeni n-a văzut lacrimile. Nimeni n-a văzut rușinea sau umilința.
Am fost doar eu, norii și apa curgând.
Dar asta-i chestia la ploaie, nu-i așa? E doar un camuflaj, o soluție temporară.
Poate să curețe doar exteriorul. Nu poate să intre sub pielea mea și să-mi spele
interiorul chinuit.
Nici ștergerea amintirilor nu-i o soluție.
Abia a trecut o oră de când Aiden m-a pipăit – peste tot.
Încă simt.
Respirația lui.
Apropierea lui.
Ochii lui psihotici.
 Închid adânc întâlnirea în întunericul din capul meu și mă îndrept spre intrare.
Trebuie să mă schimb înainte să răcesc.
Casa noastră se află într-un cartier plăcut al clasei de mijloc superioare. Are
două etaje și mai multe camere decât avem nevoie. Noi trei ne-am străduit să o
facem cât de primitoare posibil. Am plantat un portocal. Câțiva trandafiri. Eu și
unchiul ne-am ocupat personal de grădină – dar în ultima vreme el nu mai are
timp.
Mișcările mele sunt amorțite când tastez codul și intru în casă.
Designul interior a fost ales cu atenție de mătușa Blair. În ciuda faptului că-i
minimalist, este elegant și modern. Zona de lounge are canapele cu bleumarin și
bej. Biblioteca este și ea bleumarin cu o notă ce denotă forță, care reprezintă nu
doar caracterul alfa al unchiului Jaxon, ci și pe cel al mătușii Blair.
Nu îmi bat capul să deschid ușile franțuzești și îmi târăsc picioarele amorțite la
etaj.
Mătușa și unchiul vor ajunge abia noaptea târziu. Cu cât crește mai mult
compania lor, cu atât îi văd mai puțin.
Uneori, fac nopți albe – ori la biroul de la companie, ori la cel de acasă.
Uneori, unul se întoarce noaptea acasă, dar mare parte din timp nu o fac.
În curând, voi avea 18 ani și mereu m-am purtat responsabil, așa că stau fără
probleme și singură.
În adâncul meu știu că nu le place să mă lase singură – mai ales mătușii Blair.
Când sunt singură sau cu Kim, mă sună de o mie de ori – chiar și cu cartierul
sigur și sistemul de alarmă.
Doamne! Nu-mi vine să cred că am chiulit de la școală.
Pur și simplu, nu puteam să stau în aceeași clasă cu Aiden și să mă prefac a fi
bine.
Timp de doi ani, m-am mândrit că merg pe holuri cu capul sus, indiferent de
ce mi-au zis sau făcut amicii lui. Astăzi, a fost prea brut.
Prea anormal.
Pur și simplu, prea mult.
Voința de oțel pe care credeam că o am s-a dus în câteva minute.
Mereu am auzit despre limitele oamenilor, dar am fost prea nebună să cred că
eu nu am.
Am descoperit pe propria piele că am.
Oftez când intru în camera mea.
Sanctuarul meu.
Mereu am glumit cu mătușa și unchiul, zicându-i regatul meu.
 Decorul este intim, un amestec de roz pastelat și negru. Am propria bibliotecă
plină cu cărți de psihologie și cărți chinezești despre război aranjate alfabetic. De
tavan atârnă CD-uri ca o draperie ce separă patul de birou.
Peretele de vizavi de pat are două postere imense cu trupele mele preferate:
Coldplay și Bastille.
Îmi las ghiozdanul pe podea și deschid iPadul. Hipnotised de Coldplay umple
spațiul.
Ochii mi se umplu de lacrimi în timp ce mă dezbrac de hainele ude și intru în
baie.
Mă mănâncă mâna. Mă umple obsesiv nevoia de a freca mizeria.
Mă opresc la chiuvetă și mă spăl, frec și curăț mâinile până când se înroșesc.
Când ridic ochii în oglindă, deschid buzele.
Sunt eu. Părul alb-blond, de vrăjitoare. Ochii de un albastru-deschis. Dar în
același timp nu sunt eu.
Acolo este un gol.
O… amorțeală.
Vreau să intru la duș, când altceva mă oprește.
Cicatricea mea.
Este înconjurată de câteva semne roșii furioase. Psihopatul mi-a lăsat semne în
jurul cicatricii?
Ce naiba i-a trecut prin creierul ăla defect?
Îmi iau privirea de la oglindă și fac cel mai lung și opărit duș din istorie.
Când reintru în cameră, melodia s-a schimbat cu Good Grief de Bastille. Las
muzica să plutească în jurul meu și mă urc în pat, încă în prosop, și închid ochii.
Mă lupt cu lacrimile și pierd.
Mă trezesc speriată.
Părul mi-e lipit pe o parte a feței din cauza transpirației.
Căldura îmi înăbușă corpul, și sânii sunt strânși în prosop.
Asta nu-i tot.
Oh, Doamne!
Am mâna între picioare și sunt… udă.
Îmi smucesc mâna de parcă am fost prinsă furând.
Nici măcar nu-mi amintesc visul, deci ce naiba ar trebui să însemne reacția
asta?
Încep să văd ce mă înconjoară. Lumina delicată a lămpii. Muzica pornită. Corul
de la Grip de Bastille mă atinge adânc în interior. Ceva despre diavolul care l-a
prins de braț și-l trage în noapte.
Numerele de un roșu fosforescent de pe noptieră arată ora 19.00.
Mă dau jos din pat, obligându-mi corpul să revină la temperatura normală.
Respirând adânc, mă îmbrac cu pantalonii de pijama și cu un tricou, îmi adun
părul într-un coc și mă așez la birou.
Prima zi din clasa a douăsprezecea a început cu un dezastru, dar nimic nu mă
va îndepărta de Cambridge.
Îmi scot cărțile și activitățile organizate după metoda Eisenhower și mă apuc de
treabă.
Timp de treizeci de minute, mintea mea este concentrată la învățat. Apoi,
începe să plutească.
Pixul îmi zgârie buza inferioară, în timp ce gândurile mele o iau în direcția în
care n-ar trebui.
Chiar și când vreau să uit, corpul meu are propria memorie. Corpul meu tot își
amintește cum m-a ținut Aiden. Cum a avut erecție pentru că eu m-am luptat.
Ochii mei încă își amintesc acel gol întunecat, fără fund, și acea desconsiderare.
Dacă n-aș fi plâns, ce ar fi făcut?
Mă cutremur la acest gând.
În vechile cărți chinezești despre război se spune că cea mai bună cale pentru a
înțelege pe cineva este să privești lucrurile din perspectiva lui. Să gândești ca el.
Sub nici o formă nu fac asta cu Aiden.
Agresorii depravați nu merită să fie înțeleși.
După ce am fost etichetată drept paria, am crezut că, într-o zi, karma îi va
mușca de fund pe nenorociții ca Aiden și se va opri din a mă mai chinui în RES.
Doar mă păcăleam.
Poate că Aiden este un psihopat, dar este unul inteligent. Știe când să enerveze
și când să dea înapoi.
Astăzi, m-a luat prin surprindere.
Ha, subestimarea secolului aici.
M-a răvășit.
Mi-a zdruncinat lumea.
M-a făcut să mă îndoiesc de mine însămi.
Cum timp de doi ani a păstrat distanța, eu nu m-am gândit niciodată că se va
apropia. Așa mult.
Încă sunt prea confuză în legătură cu ceea ce am simțit. Cu ce simt. Și cu ce
vis – sau coșmar – tocmai am avut.
Știu sigur că a luat ceva ce nu avea dreptul să ia și că-l urăsc pentru asta.
 Dar, mai mult decât pe el, mă urăsc pe mine pentru că l-am lăsat să ia.
La ușă se aude un ciocănit. Sar speriată, mușcând pixul și buza.
Oh!
Îmi schimb expresia.
– Intră!
Mătușa și unchiul intră, ambii încă în hainele de la muncă.
Când mătușa Blair se apleacă să mă îmbrățișeze, mă ridic și rămân în
îmbrățișarea ei un pic prea mult. Sub parfumul de cireșe, are mirosul mamei.
Ceva ce aduce a vată de zahăr și a vară.
Nu știu de ce mă gândesc la asta acum, când eu nici măcar nu mi-o amintesc pe
mama.
Astăzi, mi-e dor de ea.
Mi-e dor de viața pe care nu mi-o amintesc.
Mă desprind cu reticență de mătușa mea și-l îmbrățișez pe unchiul Jaxon. Mă
sărută pe creștet.
Unchiul este de o frumusețe clasică, cu un păr șaten-deschis și ochii de un
albastru cobalt.
Deși are o construcție peste medie, are burtă de bere.
– Te-am sunat și n-ai răspuns.
Mătușa îmi studiază fața în acel mod examinator care-i pune clienții în
genunchi.
E ca și cum detectează o minciună înainte să o zic.
– Scuze, l-am uitat.
– Am sunat la școală, zice ea. Au zis că ai plecat acasă?
– Eu… La naiba! Nu m-am gândit așa departe când am plecat. Nu m-am simțit
prea bine, spun.
Unchiul Jaxon se conturează peste mine, cu fruntea încruntată.
– Ai palpitații, scumpete?
– Nu. Zâmbesc forțat și sper ca ei să mă creadă. Doar m-a durut capul și am
vrut să vin acasă și să mă odihnesc. Scuze că nu v-am sunat!
– Ne-am făcut griji, draga mea. Mătușa îmi mângâie părul. Am venit mai
devreme să văd ce faci, dar dormeai.
– Ți-am zis că-i bine, intervine unchiul. Unde ți-ai uitat telefonul?
– La… școală.
„Bravo, Elsa!“ Spun minciună după minciună.
Mă doare să-i mint, dar prefer să mor decât să pun în pericol compania mătușii
și a unchiului.
 Numele lor și Aiden al dracu’ King nu ar trebui să fie în aceeași frază.
Mătușa continuă să mă cerceteze și să mă privească de sus până jos de parcă se
așteaptă să leșin în orice secundă.
– O durere de cap de nicăieri este suspectă. Poate ar trebui să trecem pe la
doctorul Albert.
– E doar o durere de cap, Blair, zice unchiul în locul meu.
– Durerile de cap sunt simptome pentru cele mai urâte boli, Jaxon, îl ceartă ea.
– Una dintre ele fiind pur și simplu oboseala.
– Sunt bine, serios, intervin, nedorind ca ei să se certe. O să învăț puțin și mă
culc devreme.
– Mai întâi, cina, scumpete. Și ar trebui să jucăm un meci de șah.
Unchiul mă ia sub brațul lui și mă scoate din cameră. Mă întreabă despre
prima mea zi și-mi spune o glumă despre un muncitor de-al lor. Aproape că a
leșinat când a fost anunțat că soția lui era în travaliu.
Unchiul Jaxon știe cum să destindă atmosfera, și eu zâmbesc.
Mătușa ne urmează, dar ea nu-i amuzată. Mă privește cu atenție, de parcă
încearcă să vadă prin mine.
Odată ajunși în bucătărie, eu zâmbesc.
– Mătușă, ai timp să facem niște yoga? Ajută cu durerile de cap.
– Oh, da. Chicotește, apoi zâmbetul ei dispare. Îmi pare rău că n-am prea mai
avut timp pentru noi, fetele!
Eu clatin din cap și zic pe un ton batjocoritor:
– Nah, e mai bine. Prea mult timp ca fetele m-ar distrage de la Cambridge.
Mătușa își face de lucru în spatele blatului și eu mă urc pe un scaun gol.
Unchiul vine în spatele meu și-mi masează umerii.
– Te voi antrena așa bine pentru Cambridge, scumpete!
Mătușa își dă ochii peste cap.
– Jaxon, ăsta nu-i un meci din Premier League.
– Ignor-o! Unchiul se apropie și șoptește: Am bilete la meciul de săptămâna
viitoare al lui Arsenal. Ghici cine te invită la o întâlnire?
În pieptul meu se aprinde entuziasmul. Urăsc echipa de fotbal a școlii noastre –
sau, mai precis, îi urăsc pe idioții care joacă în ea –, dar ador sportul. Unchiul m-
a convertit la partea întunecată și m-a transformat într-un fan înrăit al
Arsenalului.
– Sper că nu îi propui să-și abandoneze studiile pentru a merge la un meci
idiot.
 – Sigur că nu, spunem eu și unchiul în același timp, apoi el pufnește și eu nu
mă pot abține și izbucnesc în râs.
Mătușa își încrucișează brațele și bate cu piciorul în podea.
Eu și unchiul ne facem de lucru scoțând legumele din frigider și încercând să
nu râdem.
– Muncă de echipă, murmurăm eu și unchiul unul către celălalt.
Pentru un moment, doar pentru acest moment, uit ce s-a întâmplat astăzi.
Sau încerc, oricum.
Dimineață, mătușa mă duce la școală în drumul ei spre muncă.
Toată noaptea mi-am amintit ziua de ieri și mă gândeam să nu vin astăzi la
școală. Dar apoi, am avut o sesiune serioasă și furioasă cu mine însămi.
Nimeni – nici măcar Aiden – nu mă va frânge.
Copilăria mea timpurie nu a reușit și cu siguranță nici el nu va reuși.
Trebuie doar să fiu inteligentă când am de-a face cu el. Adică să-l evit și să mă
întorc la a-l săgeta cu privirea de la distanță.
Flutur mâna la mătușa mea și intru în școală cu capul sus, ca de obicei.
Ironiile încep, dar eu nu-i las să mă agaseze.
O mică voce în capul meu șoptește către ei: „Fugiți, copii, micile voastre farse
nu sunt nimic comparativ cu depravarea lui Aiden“.
În ciuda îmbărbătării mele din această dimineață, care mi-a oferit curajul mult
necesar, cu cât mă apropii mai mult de clasă, cu atât simt un tremur coborându-
mi prin membre.
O să-l văd din nou. O să văd acei ochi de demon.
Acele rânjete sadice.
Acel suflet negru.
Nenorocitul dracului! Cum naiba ar trebui eu să supraviețuiesc un an întreg cu
el în aceeași clasă?
Ca lucrurile să fie și mai rele, Kim nu e de găsit. Cum nu mai am un telefon, am
sunat-o de pe fix, dar nu mi-a răspuns.
Mai am niște timp înainte de prima oră, așa că mă îndrept spre locul ei din
grădină.
Pașii îmi șovăie lângă copacul unde m-a prins ieri Aiden.
O conștientizare ciudată îmi înșfacă gâtul. Memoria corpului meu face iar
figuri.
Îi simt mâinile pe mine.
Îi simt mirosul printre copaci.
 Văd expresia fără suflet în ochii lui.
Un val puternic de ură mă copleșește, dar nu-i singurul lucru.
Mă mai prinde ceva, ceva complet imoral.
„Ieși din capul meu, naiba să te ia!“
Sprâncenele mele se încruntă când ajung la cabină și nu-i nici urmă de Kim.
La fel ca mine, Kim nu chiulește niciodată. Dacă a făcut-o, trebuie să se fi
întâmplat ceva serios.
Sper ca labagiul ăla de Xander să nu o fi rănit, căci mă transform într-o mamă-
ursoaică și mă duc după el.
Mă întorc și mă lovesc de un piept puternic.
– Ai venit pentru mai mult, scumpo?
 CAPITOLUL 6

Trebuie să înceteze să-mi mai spună „scumpo“ sau iau o păpușă voodoo cu fața
lui pe ea și o înjunghii să moară.
Chiar mai bine, îi tai fiecare membru.
Fac un pas în spate, la o distanță de un braț. Dacă păstrez suficientă distanță,
nu va putea să mă prindă.
Sub nici o formă nu-l mai las să mă prindă ca ieri.
De data asta, ori urlu, ori fug.
Da. Pare un plan.
Înghit, dar simt cum mi se pune ceva în gât ca un obiect intrus. Nici o
îmbărbătare sau încurajare nu ar putea șterge amintirile de ieri.
Nici o îmbărbătare nu ar putea convinge nervii ce îmi vibrează de o teamă
sufocantă că totul va fi bine.
Membrele îmi urlă să fug.
Să mă ascund.
Să nu mă uit deloc în urmă.
Nu o fac.
Să fug de cineva pe care vulnerabilitatea îl excită nu-i cea mai inteligentă
chestie.
M-ar urmări. La dracu’! Sunt sigură că psihopatului i-ar face plăcere.
Cine ar ieși victorios?
Da. Nu eu.
Așa că, în loc să fug, aleg să lupt.
Ridic bărbia, adunându-mi tot curajul rămas.
Dar, în clipa în care-i întâlnesc privirea, mare parte din acel curaj se clatină.
Faza cu Aiden? Este așa bine făcut.
Față perfectă.
Corp perfect.
Stil perfect.
 În majoritatea zilelor, nici măcar nu poartă cravata, și tot pare că uniforma
școlii este croită pentru corpul lui ferm, musculos.
Întreaga lui înfățișare este un alt avantaj pe care-l folosește să intimideze.
Să farmece.
Să-și bată joc de toată lumea.
Și pe mine m-a păcălit cu farmecul ăla în prima zi când l-am întâlnit. De la
distanță arată ca un zeu. De aproape, nu-i nimic mai mult decât un monstru.
De când m-a sugrumat în fața întregii școli și a anunțat că mă va distruge, mi-
am dat seama că întreaga lui înfățișare este o fațadă.
Singurul lucru pe care-l văd în ochii lui de oțel este golul.
Ura.
Furia neagră.
Nu înțeleg cum de nimeni altcineva nu observă. Ori sunt cu toții prea subjugați
de farmecul lui, ori pur și simplu nu le pasă.
Asta înseamnă să fii rege, nu-i așa? Poate să fie cât de corupt vrea el. La dracu’,
poate să declare un război care să măcelărească jumătate din națiune și să
înfometeze cealaltă jumătate, și cei care ar rămâne în viață tot ar scanda
„Trăiască regele“.
Nu din iubire. Nu. De frică.
Oamenii gravitează în mod natural spre putere, și, în RES, Aiden este puterea.
Anul trecut, vărul lui mai mare, Levi King, domnea, și acum, că el a terminat
școala, RES îi aparține celui mai tânăr din cei doi regi.
– Ieri ai fugit de la școală, zice el nepăsător.
– N-am fugit. Am avut o urgență în familie.
M-aș fi mângâiat dacă aș fi putut. Minciuna aia a ieșit perfectă.
Băgând o mână în buzunar, mă studiază în sus și în jos. Privirea îi zăbovește pe
sânul stâng, de parcă încearcă să-mi ardă o gaură prin cămașă.
Este nevoie de tot efortul ca să nu-mi încrucișez brațele peste piept.
Atenția lui revine în sfârșit la fața mea.
– Eu cred că minți, Frozen. Cred că ți-ai atins limitele, așa că ai ales calea
ușoară.
– Ghici ce, Aiden? Nu-mi pasă de ce crezi tu.
– Ar trebui. Ce cred eu va avea un impact direct asupra vieții tale, scumpo.
– Nu-mi mai spune așa, șuier eu. Nu sunt scumpa ta.
– Ești ce naiba vreau eu să spun, dragă.
Este posibil să blestemi pe cineva să ajungă într-o groapă fără fund, neagră din
iad? Nu mă dau în lături de la a folosi magia neagră. Am nevoie doar ca el să
dispară. Pământul ar fi un pic mai liniștit.
Îmi controlez temperamentul când mă întorc să plec.
Nu va ajunge la mine. Nu.
O mână puternică îmi prinde brațul și mă întoarce cu atâta putere, că mă
lovesc de pieptul lui.
Mă prinde cu o forță brută, ce învinețește.
– Am zis eu că poți să pleci?
Mă lupt cu el.
– Nu știu dacă ai observat, dar nu sunt unul dintre supușii tăi, majestate. Nu-ți
urmez ordinele.
– Există un început pentru tot.
Îmi dă drumul, dar doar ca să-și petreacă ambele brațe în jurul taliei mele și să
le așeze pe spatele meu, de parcă am fi iubiți.
Fiind așa aproape, aerul meu se umple cu mirosul lui și căldura corpului lui se
amestecă acum cu a mea.
Nu sunt scundă, dar tot este mai înalt și mai masiv ca mine. În adâncul meu,
știu că acest lucru este doar un factor intimidant.
Mă împing în pieptul lui, foindu-mă în lateral și în spate, încercând să-i desfac
brațele.
Nici măcar nu dă să mă oprească. Nu face decât să-și păstreze strânsoarea de
oțel.
– Uh, gem eu. Dă-mi drumul!
– De ce ar trebui, hmm?
– De ce n-ar trebui? ripostez eu.
– Îmi place când te lupți. Ochii lui sclipesc cu acel sadism acum familiar în
timp ce mă ciupește de obraji. Ar trebui să le vezi nuanța de roșu.
Rămân nemișcată. Brațele îmi cad lipsite de viață de o parte și de alta și până și
expresia mi-o transform într-una neutră.
Dacă-i place că mă agit, atunci nu va mai primi asta.
– Ai terminat?
Ochiul lui stâng tresare.
Evident că nenorocitului bolnav nu-i place să nu obțină ce vrea, și îl bat la
propriul joc.
– O să-ți ofer un sfat valoros. Știi deja de ce sunt capabil. Vocea lui e calmă.
Periculos de calmă. Nu mă provoca!
– Tu ești cel care mă provoacă! Nu-mi vine să cred cât e de nenorocit. Ai noroc
că n-am făcut plângere pentru ce s-a întâmplat ieri.
 – Noroc?
Râde oarecum amuzat, și este stupid că până și liniile feței lui se întind în
unghiuri frumoase.
Să toarne cineva acid pe trăsăturile lui.
– Nu-mi dau seama dacă încerci să fii adorabilă sau dacă ești așa naivă.
– Ce vrea să însemne asta?
– Crezi că poți să-mi faci rău, hmm?
Îmi prinde bărbia cu degetul mare și arătătorul, înclinându-mi capul spre spate,
ca să-mi poată invada fața cu privirea lui intruzivă.
Inima mea palpită mai tare și mai repede.
Indiferent cu cât de multe tactici vin eu, indiferent de cât îmi place mie să cred
că dețin controlul asupra acestei situații… nu-l dețin.
Și inima mea recunoaște pericolul.
Golul.
Gaura neagră.
Coloana mea rigidă recunoaște și ea furnicăturile fricii.
Nevoia de a fugi și de a mă ascunde.
Nevoia de a nu fi găsită niciodată.
Am luptat să țin această parte din mine îngropată. Crește, se târăște și iese la
suprafață.
„Ești o capodoperă, Elsa.“
Închid scurt ochii împotriva acelei voci obsedante din trecut. Când îi deschid
din nou, vocea stranie dispare, dar expresia de oțel a lui Aiden rămâne.
Naiba să-l ia, cât de ușor poate deschide acea parte din mine!
Am ținut-o închisă mai bine de zece ani, dar el o eliberează lent în două zile.
– Poate că pot. Vocea mea se aude mult mai calmă decât mă simt. Ce știi tu
despre mine?
– Mult mai multe decât crezi.
Îmi strânge maxilarul așa tare, că tresar.
– Jur pe Dumnezeu, ori îmi dai drumul, ori…
– Ori ce? Pe trăsăturile lui scânteiază promisiunea unei provocări. Nu poți să-
mi faci nimic. Hai să-ți explic, dacă te omor, antrenorul o să-ți ardă cadavrul și
directorul va împrăștia rămășițele. Dacă eu comit o crimă, consiliul școlii o să
întoarcă astfel încât eu să par victima. Poate că ai capul în nisip ca un struț, așa că
ține minte, eu sunt regele aici.
Cuvintele lui ustură, pentru că sunt adevărate. Atât timp cât are numele King,
tatăl lui nici măcar nu trebuie să intervină ca totul să fie acoperit.
 Nedreptatea se aprinde în mine și-mi încețoșează vederea cu lacrimi nevărsate.
Nu.
Nu-i voi da satisfacția de a mă vedea plângând din nou.
– Dar, dacă te simți îndreptățită... Colțul buzelor lui se ridică într-un rânjet.
Dacă crezi că mă poți doborî, atunci, te rog, arată-mi ce poți, scumpo! Sunt
curios să văd cine va crede că te-am atins fără consimțământul tău. Pot să am
orice păsărică vreau eu, ce-i așa special la a ta?
– Că nu poți să o ai.
Regret cuvintele de cum le scot pe gură. Nu-mi vine să cred că am fluturat o
bucată de carne în fața unui prădător.
– Frozen.
Pare gânditor.
Buzele mi se subțiază într-o linie tremurătoare și mai că mă foiesc în
strânsoarea lui, așteptând următoarea lui lovitură.
Din clipă în clipă o să…
Aiden îmi dă drumul și pășește în spate.
Stai!
Îmi… dă drumul?
Mă uit cu precauție la expresia lui, ca o căprioară surprinsă de faruri.
Afișează fața lui de poker.
Din cine știe ce motiv, mă aștept ca el să-mi râdă în față și să mă prindă iarăși.
Mă bucur că-mi dă drumul, chiar mă bucur. Dar nu pot să scap de senzația de
enervare că nu pot să-l citesc.
Bagă o mână în buzunar, părând relaxat, aproape nonșalant.
– Arată-mi semnul!
– Poftim?
– Nu ești o idioată, așa că nu te purta ca una și arată-mi semnul pe care ți l-am
făcut ieri.
– Ești nebun.
Membrele îmi tremură, dar mă întorc să fug. Trebui să evadez din spațiul lui.
De prezența lui.
De blestemata lui de față.
– Dacă mai faci un pas, te voi urmări, scumpo. Și de data asta… Se oprește,
vocea lui devenind sufocantă ca fumul. Nu mă voi opri.
Înghit sonor și mă opresc.
O parte din mine nu vrea să creadă că ar merge așa departe, dar pe cine
păcălesc?
 Aiden nu se va opri până nu va obține ce vrea.
Cu inima în gât, îl înfrunt.
– De ce faci asta, Aiden?
– De ce crezi?
– Pentru că poți?
– Pentru că pot, huh? Interesant! Se oprește. Ești așa… înghețată, știai?
– Amicii tăi îmi amintesc neîncetat despre asta, mulțumesc foarte mult.
– Îți scapă ideea în totalitate.
– Care-i ideea?
– Dacă-ți scapă, de ce ți-aș spune eu?
Deschid gura să spun ceva, când el mă întrerupe:
– Dă jos cămașa!
Strâng pumnii de o parte și de alta a corpului.
– Dacă nu o faci tu, o fac eu. Câte cămăși rupte vrei să aduni?
– Ești bolnav.
– Chiar crezi că asta-i o insultă pentru mine?
Strâng tare din buze.
– Ultima șansă. Dă cămașa jos!
– Nu.
Ne privim o secundă.
Două.
Trei…
Pornește spre mine. Mi se scurge tot sângele de pe față și simt un tremur de-a
lungul spinării.
Este real.
Expresia aceea. Hotărârea aceea.
De data asta, nu se va opri.
– Bine! zic eu, dând înapoi. O fac.
Se oprește, dar păstrează chipul inexpresiv. Pare calm și relaxat, dar, dacă fac
un pas, nu mă îndoiesc că mă va urmări ca un lup înfometat.
„Gândește, Elsa, gândește!“
În minte îmi vine o idee nebunească.
– Fă-o tu pentru mine, zic eu pe un ton neutru, aproape neinteresat.
Ochiul stâng al lui Aiden tresare.
Sunt sigură că sugestia mea l-a luat prin surprindere. A crezut că fie mă voi
înjosi la amenințarea lui, fie o va face cu forța. Sunt sigură că nemernicul bolnav
spera la a doua variantă.
 Faptul că îi propun să o facă fără factorul violent ar trebui să-l dezechilibreze.
Cei care oferă două opțiuni nu se așteaptă la o a treia. A treia opțiune îi
zdruncină, și fix pe asta pariez eu.
El mijește ochii.
– Din nou încerci să joci un joc.
– Doar îți dau ce vrei.
– Asta faci?
Tonul lui este glacial.
– Da.
– Vei regreta asta.
Se apropie de mine și se întinde spre funda mea.
Pun ambele palme pe umerii lui stupid de lați și înfig degetele în sacoul
uniformei lui.
Se oprește la primul meu nasture și-mi cercetează fața.
Din înțelegere n-a făcut parte vreodată să-l ating și probabil se întreabă de ce o
fac de bunăvoie.
Nu știu dacă-i place sau nu, dar nu-i dau nici lui, nu îmi dau nici mie timp să
ne gândim la asta.
Ridic genunchiul și îl lovesc între picioare. Tare. Cât de tare pot.
Fața lui se contorsionează, și întinde mâinile spre mine, dar mă feresc și fug pe
lângă el.
Pe fața mea apare un zâmbet imens.
Tocmai l-am lovit pe nenorocitul de Aiden King în coaie!
 CAPITOLUL 7

L-am lovit pe Aiden King în coaie.

L-am lovit pe nenorocitul de Aiden King în coaie.
Piciorul mi se oprește în pragul clasei.
Gâfâi.
Am mâinile transpirate.
Valul de adrenalină dispare din sistemul meu, lăsându-mi un tremur în
membre.
Umerii mi se cutremură de la un râs suprimat. Dacă nu mi-aș face griji că restul
m-ar putea considera nebună, m-aș tăvăli de râs.
Vreau să alerg, să sar și să bat palma cu mine însămi.
Este un soi ciudat de libertate pe care n-am mai simțit-o… vreodată.
Mereu am fost liniștită și introvertită, dar acum? Simt că pot să ajung la lună și
la stele.
Inspir adânc, îmi îndrept umerii și intru în clasă cu capul sus.
Niște chicoteli și remarci cu „Frozen“ sunt aruncate în direcția mea, dar sunt ca
un zgomot de fundal.
Nemernicii ăștia mici n-au decât să facă tot ce pot, că tot nu contează.
Tocmai le-am lovit regele. În coaie.
Zâmbesc în sinea mea când privirea îmi cade asupra celorlalți trei demoni.
Cole stă în banca lui, citind din manualul de fizică. Xander stă pe bancă
certându-se cu Ronan, care-i în picioare.
Restul clasei ori încearcă să se bage în conversație, ori îi privesc.
Partea tristă este că eu cred că o fac în mod inconștient. Sunt atrași de ceea ce
reprezintă cei patru călăreți.
Putere.
Farmec.
Avere.
Ronan este Moartea, pentru că-i o stâncă de netrecut la mijlocul terenului.
 Cole este Foametea; tăcut, dar mortal când atacă.
Xander este Războiul; nu știe decât să creeze haos.
Și i-a făcut ceva lui Kim. Pentru că nici măcar acum ea nu-i aici.
Kim nu a întârziat niciodată la școală.
O fi de la falsa senzație de curaj sau de la resturile de adrenalină care încă
vibrează prin venele mele, dar nu stau să mă gândesc la asta.
Prind breteaua ghiozdanului și mă îndrept spre cei trei.
– Îți zic, prietene. Ronan bate cu arătătorul în bancă în fața lui Xander. A venit
la petrecere pentru mine.
– Toată lumea a venit pentru tine, zice Cole. Tu ai organizat petrecerea, îți
amintești?
– La ferme, căpitane! Nu asta-i ideea. Ronan continuă să vorbească cu Xander.
Recunoaște, a fost acolo pentru mine.
– Sigur, dacă asta-ți face bine la ego. Xander râde. Poți să-mi dai și mie ce ai
fumat azi-noapte?
Ronan se încruntă.
– De ce?
– Chestia aia-i bună dacă te face să crezi în lucruri care nu există.
– Du-te dracului, Knight!
Ronan se aruncă spre el.
Fix în acel moment, privirea neutră a lui Cole o întâlnește pe a mea. Își drege
vocea, și ceilalți doi, care încă se ciondăneau, tac.
– Frozen? Ronan dă înapoi, de parcă a fost lovit. Am eu vedenii sau Frozen
chiar e în fața noastră? Se uită în spatele și în jurul meu și apoi rânjește. Ai venit
să-mi mărturisești iubirea ta? Știam că mereu ai avut o slăbiciune pentru mine,
dar, îmi pare rău, confesiuni accept doar după-amiaza. Regulile sunt reguli.
Îl ignor și-l înfrunt pe Xander.
– Unde este?
Xander sare de pe bancă.
– Unde-i cine?
– Kim, scrâșnesc eu.
– Oh! Xander strânge sprâncenele într-o îngrijorare falsă în timp ce caută pe
sub banca lui. Căpitane, ai văzut o micuță Kimberly pe aici? Nu? Dar tu, Ro?
Caută în buzunar, poate-i ascunsă acolo.
Ronan se dă în spectacol băgând mâinile în buzunare.
– Nu, nu-i aici. Rânjește când scoate un pachet de prezervative. Dar am găsit
asta.
 Buzele mele se subțiază în semn de dezgust.
– Quoi? întreabă Ronan. Mereu în siguranță.
– Nu sunt aici pentru jocurile voastre, zic eu către nimeni în mod deosebit.
– Atunci, de ce ești aici? mă întreabă Xander.
– Kim. Unde este?
– Dacă tu nu știi unde-i prietena ta, eu de ce ar trebui să știu, Frozen?
Vin mai aproape, încă strângând breteaua ghiozdanului.
– Știu că ieri i-ai făcut ceva.
El zâmbește ca un maniac.
– Ai vreo dovadă?
Înfig unghiile în palmă până când aproape îmi dă sângele.
– Stai așa! Ronan intră între noi. Ce s-a întâmplat? Ce dovadă? Să mă pună
cineva la curent.
Cole clatină din cap spre el.
– Ce? Mă simt lăsat deoparte.
Ronan își lovește prietenul în picior.
– Mai întâi, King și-a ieșit din minți la antrenamentul de ieri, apoi Knight a
făcut o tâmpenie pe la spatele nostru și acum Frozen ne vorbește. Trebuie să
recunoști că nu-i nimic normal în asta.
O singură frază mi se întipărește în minte, învârtindu-se în capul meu.
„King și-a ieșit din minți la antrenamentul de ieri.“
Ce naiba vrea să însemne asta? Aiden este un jucător și un elev exemplar. Nu-și
iese pur și simplu din minți.
Asta are legătură cu ce a făcut ieri?
– Să mă pună cineva la curent. Ronan se uită la prietenii lui. Cineva? Oricine?
– Stai departe de Kim, îi spun eu lui Xander cu cât de mult venin reușesc.
– Altfel ce? O să mă oprești?
Când vreau să-i răspund, din nefericire – sau din fericire, depinde de cum vezi
lucrurile –, intră profesoara în clasă. Toată lumea se așază, iar eu găsesc un loc
gol în spate.
Privirea mea întâlnește privirea jucăușă a lui Xander. Stă în rând lângă mine,
îmi aruncă telefonul și rânjește.
Mă cutremur. Nemernicul!
– Oh, uite! Kimberly nu-i la oră.
Tonul lăudăros pe care-l folosește mă irită.
– Domnule Knight, spune doamna Stone, profesoara. A început ora, aș aprecia
dacă ai fi atent.
 – Aveți toată atenția mea, doamnă Stone.
Îi zâmbește cu gropițe și deschide caietul.
Doamna Stone începe să înșire programa clasei. Îmi scot pixul și caietul și iau
notițe.
Profesoara noastră de literatură engleză este probabil cea mai veche din școală
și se va pensiona în curând. Părul ei grizonant este strâns într-un coc conservator
și ochelarii ei sunt susținuți cu curelușe aurii, genul de care nu mai folosește
nimeni.
Ușa se deschide. Întreaga clasă tace. Până și doamna Stone se oprește din
vorbit.
Eu mă opresc la jumătatea scrisului și înalț capul.
O Kim înroșită privește de lângă ușă, cu părul ciufulit.
În clasă erup chicoteli și râsete.
– Ai întârziat zece minute, domnișoară Reed, o mustră doamna Stone.
– Eu… um…, se bâlbâie Kim.
Eu tresar, simțind sub piele disconfortul ei. Mereu a urât să fie pusă în centrul
atenției.
– Care-i problema, Berly, ți-ai pierdut și limba odată cu grăsimea? o tachinează
cineva de pe margine.
Doamna Stone se uită urât la elevul în cauză.
– Încă un cuvânt, și va urma detenție pentru tine, domnule Robbins.
Chipul lui se face cenușiu, și îmi vine să mă ridic să o îmbrățișez pe doamna
Stone. Este probabil singura profesoară care nu închide ochii la agresiuni. Cel
puțin din partea oamenilor nesemnificativi ca Robbins. Mă îndoiesc însă că ar
face ceva dacă ar fi implicat vreun elev dintre „Elite“.
În urma corpului agitat al lui Kim apare o umbră.
Mi se taie respirația.
E ca și cum s-a deschis pământul și acum mă trage în adâncurile sale pentru a fi
îngropată de vie.
Aiden pune ambele mâini pe umerii lui Kim.
Își pune mâinile murdare pe umerii prietenei mele.
Nu că încerc să dramatizez, dar îmi vine să vomit.
Privirea lui o întâlnește pe a mea, și ceva se aprinde în ea. Un colț al buzelor lui
se ridică într-un rânjet crud, nebunesc.
Destul.
Îl omor.
Îmi voi sacrifica tot viitorul pentru a salva lumea de răutatea lui.
 Rânjetul dispare la fel de repede cum a apărut. Încă ținând-o pe Kim de umeri,
îi arată doamnei Stone zâmbetul lui fermecător.
– Îmi pare rău! Kimberly nu se simțea bine, așa că a trebuit să o duc la
cabinetul medical.
Pe bune?
Sunt îngrozită când expresia doamnei Stone se schimbă de la mustrare la
acceptare.
– Ești bine, domnișoară Reed?
Kim încuviințează din cap fără să spună un cuvânt.
– A fost amabil din partea ta, domnule King. Doamna Stone îi zâmbește.
Mergeți să vă așezați amândoi.
Probabil am rămas cu gura căscată. Nu-mi vine să cred.
Gaura neagră de mai devreme se extinde până când abia mai pot respira.
Probabil i-a făcut ceva lui Kim și acum îi face pe toți să creadă că a ajutat-o, de
fapt.
Îi cercetez chipul după vreun semn.
Are o mască zâmbitoare, fermă, părând băiatul minunat pe care toată lumea îl
invidiază.
Fetele îl doresc. Băieții vor să fie în locul lui.
Dar nici unul dintre ei nu vede goliciunea din el.
Vidul.
Nimicul.
Ei îl cunosc doar pe acest Aiden. Cel afișat pentru spectacol. Imaginea pe care
el o proiectează spre ei. Sunt prea orbiți de lumina lui falsă ca să vadă umbrele.
Dar nu-i mai bine așa? Nu-i minciuna mai bună decât adevărul?
Până la urmă, adevărul distruge înainte de a elibera pe oricine.
Inima-mi bate cu fiecare pas făcut de el. De data asta, nu simt frică pentru
mine.
Ci pentru ce i-a făcut lui Kim.
Știam că, dacă-l lovesc, voi regreta, dar niciodată nu m-am gândit că se va
întâmpla așa repede.
Sau așa rău.
Nu m-am gândit niciodată că se va duce după Kim.
Îmi tremură buzele când încerc să întâlnesc privirea prietenei mele, ca să mă
asigur că-i bine. Are capul plecat. Șuvițe din părul ei de culoarea mentei îi
camuflează expresia.
 Aiden se oprește lângă mine. Îi zăresc mâna alunecând în buzunar înainte să
mă concentrez la caietul meu, strângând creionul așa tare, că aproape îl rup.
Corpul lui se conturează deasupra mea precum moartea și ochii lui ard găuri în
creștetul capului meu.
O parte din mine vrea să ridic privirea și să mă uit și eu urât la el. Cum am
făcut-o în ultimii doi ani.
Dar, atunci, habar nu aveam de ce era în stare.
Acum, știu.
După ceea ce mi se pare o eternitate, se așază pe locul gol din spatele meu.
Locul pe care-l oprisem pentru Kim.
Ea se foiește nervoasă lângă singurul loc rămas liber din clasă. În fața lui
Xander.
Acesta-i aruncă o privire tachinatoare, de parcă o provoacă să se așeze.
– Domnișoară Reed? strigă vocea nerăbdătoare a doamnei Stone. S-a întâmplat
ceva?
– Nu, șoptește Kim.
– Atunci, te rog, ia loc ca să putem continua ora!
Kim se așază încet, de parcă îi este teamă că acolo așteaptă o bombă.
Cole se uită în spate la Kim, iar Ronan, din fața mea, îmi face cu ochiul.
Suntem înconjurate de inamici.
 CAPITOLUL 8

Încerc.
Chiar încerc să mă concentrez la oră.
Este imposibil.
Mai întâi, Kim pare neatentă, abia ia notițe. Și sunt îngrijorată de moarte.
Apoi, linia de atac a echipei de fotbal a RES ne-a înconjurat ca o haită de lupi,
cu lupul mare și rău chiar în spatele meu.
Aiden n-a zis nimic, dar nu trebuie.
Prezența lui nu poate fi interpretată greșit chiar dacă rămâne tăcut. Îi simt ochii
săpând o gaură în ceafa mea și înfruptându-se din creierul meu.
Doamna Stone începe să ne vorbească despre un test pregătitor. Pentru prima
dată de când a început ora, mă concentrez asupra ei.
– Veți primi un scenariu cunoscut și veți adăuga contribuția voastră specială.
Cu cât sunteți mai creativi, cu atât mai multe puncte bonus veți primi.
Îmi plac punctele bonus. Este șansa mea perfectă să-mi fac dosarul pentru
Cambridge.
– Putem să alegem cu cine vom lucra? întreabă o fată din fața clasei.
– Partenerii vor fi aleși la întâmplare, zice doamna Stone. Schimbul de
parteneri este interzis.
– Putem să lucrăm singuri?
– Sub nici o formă, răspunde doamna Stone. Asta-i ca să învățați ce înseamnă
spiritul de echipă.
Cineva se plânge ușor, în vreme ce alții chicotesc.
Îmi petrec restul orei încercând să iau cât mai multe notițe posibil, ca să-mi
ocup mintea.
Dar nu pot să îmi șterg din minte faptul că Aiden se conturează precum
diavolul în colț, așteptând să-mi fure sufletul.
De cum se termină ora, Kim își bagă lucrurile în geantă și o ia spre ușă.
Vreau să o urmez, dar îmi cade pixul, rostogolindu-se pe podea.
 O siluetă înaltă se apleacă și îl ia.
Mi se taie respirația când Aiden se ridică cât este de înalt. E concentrat asupra
mea în timp ce învârte pixul între arătător și degetul mijlociu.
Pixul poate să se ducă naibii din partea mea. Spune-mi lașă, dar acum nu mai
pot face față unei alte înfruntări cu Aiden.
Și apoi, prioritatea mea este Kim.
Fără să-i arunc o privire lui Aiden, țâșnesc din clasă cât încă e plină de oameni.
Hotărâre nouă: să nu mai fiu singură cu Aiden în același loc.
Asta-i cea mai bună soluție ca să supraviețuiesc.
Îmi trebuie câteva minute ca să o găsesc pe Kim. Pândește la colțul clasei în
care avem următoarea oră, cu căștile în urechi și cu privirea pierdută undeva
departe.
Mă duc fuga la ea și o prind de umăr.
– Kim! Mi-am făcut așa multe griji. De ce nu m-ai sunat înapoi?
Chipul ei este palid de parcă a văzut o fantomă. Își dă jos căștile.
– Ellie…
– Ce? Ce este? Aiden a făcut ceva?
– Aiden? Se încruntă. Ce legătură are el cu orice?
– Uh… Kim? Ai venit la oră cu idiotul ăla.
– M-a găsit în fața cabinetului medical și mi-a spus să merg cu el la oră.
Sângele îmi clocotește.
– Ți-a făcut rău? Te-a forțat?
– Ce vorbești? De ce ar face asta? Kim se joacă absentă cu breteaua de la
ghiozdanul ei. A fost chiar amabil. A fost aproape…
– Aproape cum?
În ochii ei scapără ceva nostalgic.
– Prietenos.
– Uau! Kim. Tu te auzi? Aiden nu-i prietenos. Nu poate să fie prietenos.
„Este un nenorocit de psihopat!“
Te rog nu-mi spune că se joacă și cu mintea lui Kim. Ăsta-i un „du-te dracului“
pentru mine? Sau sunt eu prea dramatică?
Dar, apoi, Aiden este genul care-și calculează mișcările înainte de a le face.
Kim ridică din sprâncene, strânge buzele.
– De ce ești așa tensionată?
– Îmi pare rău! zic și îmi liniștesc vocea. Doar că mi-am făcut griji pentru tine,
bine? Aiden n-a fost niciodată prietenos cu tine, deci de ce ar începe acum?
– King n-a fost nici rău cu mine. Ne cunoaștem de mult, știi.
 Buzele ei tremură.
„De mult?“
Știu că a învățat și ea la Școala generală Royal Elite cu restul, dar niciodată n-
am avut impresia că a fost vreodată prietenă cu ei.
Adică, Xander o agresează cu fiecare ocazie. De ce ar fi ceilalți prieteni cu ea?
Mai ales Aiden.
– De ce erai la cabinetul medical? o întreb eu.
– Doar o durere de cap. Zâmbește, dar nu și cu ochii. M-am dus să te iau, dar
unchiul tău mi-a zis că plecaseși deja.
– Scuze de asta! M-a adus mătușa, și mi-am uitat telefonul la școală.
Ea tace o secundă, mestecându-și buza inferioară.
Îmi va povesti într-un final ce s-a întâmplat. Pentru moment, o frec pe umăr și
vorbesc pe un ton degajat:
– Clasa a douăsprezecea, decizii de clasa a douăsprezecea, corect?
– Ce decizii?
– Știi tu, anul ăsta o să ne iasă bine.
Se uită la mine, părând pierdută.
– Cum? Cum putem să facem asta? Pentru că optimismul tău gol nu ne-a adus
niciodată nimic.
– Kim…
Nu pare să mă fi auzit și continuă la foc automat:
– Nu-i putem opri. Putem doar să stăm sub apă cât este turnată peste noi și să
ne rugăm ca ei să nu rateze, ca să nu avem de îndurat din nou. Putem doar să ne
plecăm și să-i lăsăm să lovească, sperând că va fi ultima dată.
– Kim! O scutur. Nu spune prostii din astea! Nu ne-am născut să fim călcate în
picioare. Mă auzi?
– Eu nu-s puternică și rezistentă ca tine, Ellie. În ochi îi lucesc lacrimile. Nu pot
să mă izolez de lume cum faci tu. Totul doare. Am obosit, bine? Sunt așa obosită
de toate rahaturile astea. Au început acum zece ani. Sunt zece ani. Da, am dat-o
în bară, dar sunt om. Merit o a doua șansă.
Rămân țintuită pe loc, în timp ce Kim își șterge ochii și mă ocolește pentru a
intra în clasă.
S-a răstit.
Kim nu-i genul care se răstește. Este așa bună și tăcută, și… agresată.
Ce s-a întâmplat de s-a răstit? Și ce naiba a vrut să spună cu faptul că merită o a
doua șansă?
O a doua șansă de la cine?
 Poate nu-mi cunosc cea mai bună prietenă așa bine cum credeam.
Ceva mă furnică pe ceafă, și stomacul mi se strânge cu o conștientizare ciudată.
Mă întorc doar ca să fiu capturată de ochii fumurii ai regelui diavol.
Și rânjește.
Restul zilei suntem așa ocupate cu orele, că nu am ocazia să vorbesc cu Kim.
Mă foiesc, nu-mi pot opri picioarele din a se bâțâi și tot mușc creioanele.
Mai este și faptul că cei patru călăreți ne-au înconjurat la fiecare oră. Fiecare
blestemată de oră. Aiden a stat mereu în spatele meu, ca o amenințare iminentă.
Dacă cineva ocupa locurile de lângă mine și Kim, nu făceau decât să stea acolo,
și acela care ocupase locul respectiv se dădea laoparte.
Aiden n-a încercat să vorbească cu mine sau măcar să admită că exist de la
rânjetul de mai devreme.
Tăcerea lui este mai înspăimântătoare decât cuvintele lui. La cuvintele lui pot să
reacționez. Cum pot să reacționez la… nimic?
Într-o singură zi, mi-a făcut capul gata să explodeze.
Când Kim țâșnește din clasă, eu fug după ea.
O caut cinci minute în zona școlii. Nu-i în cabină sau la bibliotecă.
Am capul plecat când intru în al nouălea turn al școlii – unde se ține ultima
noastră oră.
Capul meu se lovește de ceva tare.
Au!
Xander stă chiar la intrare, blocând-o.
Se uită înainte, cu pumnii încleștați.
Îi urmez privirea, și în inima mea moare ceva.
Kim plânge la pieptul lui Aiden, și el o mângâie pe spate.
 CAPITOLUL 9

Există câteva lucruri pe care nimeni nu vrea să și le imagineze.

Propriii părinți făcând sex.
Moartea animalului de companie.
Sfârșitul lumii.
Kim plângând în îmbrățișarea lui Aiden este unul dintre lucrurile pe care n-am
vrut niciodată să mi le imaginez.
Cea mai bună prietenă a mea căutând alinare la singura persoană care-mi
distruge în mod activ viața.
Simt în stomac o senzație de trădare care urcă direct în pieptul meu.
Partea logică din mine recunoaște că asta-i forma lui Aiden de a se răzbuna.
Știe că doar pe Kim o am la RES și folosește asta împotriva mea.
Acea parte știe și că el este un psihopat oportunist.
Dar nu pot să suprim nici cealaltă parte. Este mică și greu de remarcat, dar este
acolo.
Furia. Amărăciunea.
Nu știu pentru ce.
Xander o ia ca o furtună spre ei, cu un pumn încleștat pe lângă corp.
Poate că este poreclit Război, dar nu-i violent. Xander Knight este genul care te
omoară cu blândețe și cu acel zâmbet cu gropițe.
Jucăuș, dar plin de ură.
S-ar putea să fie și prima dată când văd vreun semn de violență la el.
Holul este plin de nenumărați privitori – inclusiv președintele clubului de
fotografie al școlii, care face poze cu Kim și Aiden îmbrățișați.
Orice se va întâmpla acum va fi transmis peste tot în RES în câteva ore.
Stai!
Asta vrea Aiden? A planificat tot spectacolul ăsta, nu-i așa?
Xander se oprește în fața amândurora. Chipul lui este rece ca piatra și umerii îi
sunt rigizi și drepți în sacoul uniformei.
 Privirea îi cade pe mâna lui Aiden, aflată pe spatele lui Kim.
Și eu mă uit la asta.
Vreau să rup mâna aceea.
Vreau să o ard și să o dau câinilor.
Nici Aiden, nici Xander nu spun nimic. Se uită unul la celălalt, ducând o
conversație fără cuvinte.
Cucerirea și Războiul se completează unul pe celălalt, dar acum par a fi aproape
de a se distruge reciproc.
Xander pare la două secunde de a exploda, în vreme ce Aiden are acea față
enervantă indescifrabilă.
Toată lumea tace, abia respirând, de parcă așteaptă să cadă o bombă.
Xander își înfige degetele în sacoul lui Kim și o trage înapoi. Ochii ei
înlăcrimați se măresc în clipa când vede privirea lui sângeroasă.
Eu fug spre ea, dar Xander îi dă drumul înainte să ajung la ei, și ea fuge în
direcția opusă.
Ar fi trebuit să o urmez. Dar mă opresc în schimb în fața lui Aiden. Mă privește
cu un interes pătrunzător, chiar dacă Xander aproape că aruncă pumnale în fața
lui.
Aiden se apleacă și șoptește ca doar eu să aud.
– Încă aștept să-mi arăți semnul.
– Ai făcut toate astea pentru asta? șuier eu.
Față indescifrabilă.
– Nici măcar nu am cuvinte pentru tine, șoptesc eu.
– Spune nu, scumpo. Simt fiori pe piele de la respirațiile lui fierbinți. Te
provoc.
– După școală, zic eu impasibilă. Ne vedem după școală.
Aiden ridică dintr-o sprânceană, de parcă se întreabă unde vreau să ajung cu
asta. Nici eu nu știu, dar trebuie să-l opresc cumva.
Până atunci găsesc eu ceva.
Îl las cu un Xander tensionat.
Cole și Ronan, care au pierdut spectacolul, ies de la cantină.
– Îți zic, Nash, vorbește Ronan animat pentru a-l calma pe Cole. De ziua mea,
aduc prostituatele alea cu urechi de iepuraș.
Cole ridică dintr-o sprânceană.
– Credeam că asta-i fantezia de anul trecut?
– Anul trecut căpitanul Levi mi-a ucis distracția. Ronan arată spre pieptul lui,
râzând cu răutate. Anul ăsta nu mă va opri.
 – Ei bine, eu sunt căpitanul tău anul ăsta și-ți spun că nu vor fi prostituate.
– Mais non! Lui Ronan îi cade fața, cu un dispreț dramatic. Credeam că suntem
prieteni, idiotule.
– Juriul nu a decis încă în privința asta.
– Destul! Te-am tăiat de pe lista mea de prieteni. Mult succes în a găsi unde să
petreci, pentru că eu îți interzic să mai vii la mine acasă și…
Discuția lor se stinge când ajung la ceilalți doi.
Motivul pentru care m-am concentrat asupra conversației lor a fost ca să-mi
distrag atenția de la atenția nedorită din spatele meu.
Și nu-i atenția elevilor care se zgâiesc.
Nu.
Mă furnică ceafa și am pielea de găină din cauza acelei conștientizări enervante.
A acelei legături indestructibile.
Este ca și cum mă invadează peste tot și este gravat sub pielea mea.
Pe Kim o găsesc ascunzându-se sub scări în colț. Ochii îi sunt roșii și umflați, și
îi tremură mâinile în timp ce ține strâns ghiozdanul.
Părul ei este ciufulit, iar șuvițele verzi par un experiment de laborator eșuat.
– Kim…
Mă apropii lent, de parcă ar fi un animal rănit.
O parte din mine vrea să urle la ea și să o întrebe de ce l-a lăsat pe Aiden să o
îmbrățișeze.
Este ca și cum nu aș mai recunoaște-o după ce s-a întors din tabăra de vară.
Kim nu s-a schimbat doar fizic – este ca și cum a construit un zid în jurul ei.
Mă doare pieptul. Îmi scapă printre degete, și nu știu cum să o păstrez sau să
vorbesc cu ea.
Ochii ei de un verde-închis îi întâlnesc pe ai mei. Sunt plini de așa multe
emoții, dar cea mai evidentă dintre toate este tristețea.
O tristețe profundă.
Se aruncă spre mine, și eu nu pot să nu o cuprind în brațe. Din gât îi iese un
hohot de plâns în timp ce-și îngroapă fața la pieptul meu.
Mă simt o prietenă îngrozitoare că nu am detectat când a ajuns la limită și că n-
am fost acolo pentru ea.
De asta probabil a plâns în brațele lui Aiden. Voia doar alinare.
Ca un rechin care simte sângele, Aiden probabil a mirosit asta și a intervenit ca
un cavaler salvator.
Dacă avea de gând să mă tulbure folosindu-se de ea, atunci a funcționat.
 – Kim… ești cea mai bună prietenă a mea și te iubesc, dar trebuie să-mi spui ce
se petrece.
Ea face un pas în spate și se șterge la ochi cu dosul palmelor.
– Te-ai întrebat vreodată dacă ai putea să fii personajul negativ din povestea
cuiva?
– Personajul negativ? Tu? Ești cea mai bună persoană pe care o cunosc.
Râd, dar ea nu râde cu mine.
– Unele personaje negative arată așa inocent, Ellie. Privește pierdută undeva
departe. Personajele negative nu știu că sunt negative pentru că au impresia că
tot ce fac este corect.
– Ce vrei să spui?
– Am făcut ceva de neiertat și plătesc pentru asta. Scoate o respirație
sugrumată. Trebuie doar să găsesc o cale să supraviețuiesc anul ăsta.
– Kim. O prind de umeri. N-ai făcut nimic greșit, bine? Să nu crezi ce prostii ți-
a spus Aiden. Ei sunt agresorii, nu tu.
– Ar trebui să aruncăm cu ouă în mașinile lor? Zâmbește printre lacrimi. O
idee mai bună: putem să le furăm sacourile sau să facem niște voodoo, ca să
piardă următorul meci.
Zâmbesc și eu, simțindu-mă mai relaxată, acum că și ea se simte așa.
– Asta m-ar coborî la nivelul lor, și refuz să mă cobor atât de mult.
– Uf, parcă ai fi o babă. Glumește. Nu mai fi așa o cotoroanță matură!
– Prefer să fiu matură decât agresoare.
– Știi… Se oprește, întâlnindu-mi privirea. Aiden n-a fost mereu așa.
– Nu. Nu ascult asta. Nu-mi pasă de cum era.
Regula aia să nu încerc să înțeleg agresorii? Chiar o urmez.
– Poate ar trebui să-ți pese, Ellie. Nu te întrebi niciodată de ce te-a ales pe tine?
De ce nu deranjează niciodată pe nimeni decât pe tine?
– Și ce sugerezi? Să fac săpături despre viața lui? Să-i descopăr trecutul
traumatizat și să-l repar pentru că-i un om așa bun în adâncul lui, cu o inimă de
aur? Oftez. Asta se întâmplă doar în romanele de dragoste și în serialele coreene,
Kim.
– Ce urât! Mă lovește în braț. Nu-mi insulta romanele de dragoste și, pentru a
mia oară, se numesc K-drame.
– Da, sigur. K-drame.
– Exact. Se preface că face o reverență. Deci, spune-mi, s-a întâmplat ceva cu
King?
– De ce ai crede asta?
 – Pari mai agresivă în privința lui decât de obicei. Adică, tocmai ai spus ditamai
fraza despre el, când obișnuiai să refuzi și să-i pronunți numele.
În pieptul meu se strânge ceva. Vreau să-i povestesc lui Kim despre ziua de ieri,
dar sunt așa o lașă.
Nu vreau ca ea să mă judece că am fost slabă. Kim spune mereu că sunt
puternică și călită, dar ieri m-am prăbușit de la o singură împingere. Mi-e rușine
și să mă uit în ochii ei, darămite să-i spun ce s-a întâmplat.
– Sunt doar furioasă că te-a îmbrățișat.
– De ce?
– Cum adică de ce? Este un manipulator.
– De unde știi asta, când refuzi să-l cunoști?
Strâmb din buze.
– Haide, Ellie, în cărțile alea ale tale chinezești despre război nu-ți spune
nimeni să îți ții dușmanii mai aproape decât prietenii? Nu poți să-l înfrângi dacă
nu știi nimic despre el.
Vreau să protestez, dar are dreptate. Nu știu nimic despre Aiden, și asta mă
pune în dezavantaj.
De fiecare dată când Kim s-a oferit să-mi spună ce știe despre el din anii în care
au crescut împreună, eu mereu i-am blocat încercările.
Aiden este acea mâncărime care mă face să mă simt incomod. Simpla
menționare a numelui lui îmi strică cheful și îmi zdruncină nervii.
Am făcut totul ca să-l șterg, dar regele nu poate fi șters, nu-i așa? Chiar dacă
nu-i prezent, numele lui plutește peste tot în RES. La naiba, până și acasă, mătușa
și unchiul vorbesc mereu despre King Enterprises.
Este ca o fantomă ce mă bântuie pe oriunde mă duc.
Poate că am privit lucrurile dintr-un unghi greșit. Poate n-a fost o soluție să-l
șterg.
Dacă aleg să-l cunosc, nu înseamnă să-l înțeleg. Este doar o tactică pentru a ști
cum să-l contrez.
– Tu-l cunoști pe Xander, îi spun lui Kim. Dar nu te-a ajutat cu nimic.
– L-am cunoscut pe Xander. La trecut. De ani buni este un străin. Oftează
dureros. Și apoi, eu n-am de gând să mă lupt cu el. Tu, pe de altă parte, pari
dispusă să-l provoci pe King.
– Eu doar mă apăr și… O strâng de mână, și brusc am gâtul uscat. Prietenia
noastră. Urăsc că se bagă între noi, Kim.
– Relația mea cu King, nu-i așa?
„Relația?“
 Înainte să o iau la întrebări, sună clopoțelul.
– Antrenamentul tău de atletism, zice Kim.
O îmbrățișez repede.
– Ne vedem mai târziu!
Ea nu face ore de sport. Pe față-i apare un zâmbet.
– Ne uităm la Lucifer?
– Evident.
Mă schimb în timp-record de haine în vestiar, înainte să apară alte fete.
Mereu sunt prima sau ultima și de obicei în colțul îndepărtat, ca nici una dintre
ele să nu-mi vadă cicatricea.
O cicatrice înconjurată acum de vânătăi.
Îl aștept în hol pe antrenor. Unele fete vorbesc între ele.
Din prima zi când Aiden m-a declarat paria, echipa de atletism nu prea mă
place.
Rămân în zona mea și ele în a lor.
Îmi scot telefonul și deschid rețeaua socială.
Doar ca să știu cu cine mă confrunt, îmi spun eu.
Nimic mai mult.
Îl găsesc pe Aiden_King pe Instagram doar pentru că mă urmărește de vreun
an. La acel moment nu prea m-am gândit la asta și mereu am ignorat tentația de
a mă uita la profilul lui.
Are câteva sute de mii de urmăritori. Sute de mii. Doamne! Nu este ca și cum
ar fi vreo vedetă sau așa ceva.
Are scris: „Elitele la putere!“
Feedul lui este plin cu poze de la meciuri. Are poze întregi cu toată echipa.
Majoritatea pozelor lui sunt cu linia de atac a Elitelor. Xander, Cole și Ronan.
Are poze de la petreceri în timp ce se îneacă în alcool. În alte poze au fete
înghesuite între ei.
În pozele mai vechi cu ei este Levi King. Vărul mai mare al lui Aiden, fostul
căpitan ale Elitelor și actualmente jucător la Arsenal. Îl știu pentru că l-am
urmărit îndeaproape de la începutul acestui sezon.
A adus atâta echilibru în linia de mijloc a Arsenalului.
La finalul anului trecut, Levi a condus Elitele în câștigarea campionatului școlii.
Aiden a celebrat evenimentul cu o poză cu linia de atac ducându-l pe Levi pe
umeri. O brunetă stă lângă Aiden, râzând fericită și autentică.
Până și Aiden pare… fericit? Nu. Nu fericit. Mai degrabă euforic.
 Trebuie să fie un soi de putere, corect? Chiar și pe contul de Instagram arată
imaginea aia de băiat impecabil și de vedetă.
Lumii îi este ușor să creadă că el duce cea mai bună viață și că-i place.
Cu cât derulez mai mult, cu atât mi se pare mai mult că-i o mască. O metodă de
a ascunde ceva. Dar nu știu ce.
Apoi, atenția îmi este atrasă de o întrerupere a tiparului. Din când în când,
printre șirurile de poze vesele, a postat poze alb-negru în care nu i se vede fața.
Într-una este silueta lui întunecată, de la spate. Într-alta este o minge cu numele
lui pe ea. Câteva au tabla de șah.
La acele poze nu scrie nimic sau, dacă scrie, este ceva scurt și ciudat.
Stare.
Porniri.
Trăiască regina!
Joacă-te cu jucătorul, nu juca jocul!
Oprește-te & uită-te!
Distruge înainte să fii distrus!
Mă apuc să caut toate pozele de acest fel. Spre deosebire de celelalte poze, astea
par o adevărată fereastră spre Aiden.
Ultima poză alb-negru a postat-o azi-noapte. Este o poză cu o tablă de șah din
sticlă. Chiar la mijloc, piesa regelui negru stă înaltă, în timp ce regina albă cade la
picioarele lui.
„Bolnav“ scrie ca titlu.
Toți comentatorii – majoritatea fete – se reped și-i urează însănătoșire
grabnică.
Nu cred că s-a referit la bolnav în sensul fizic. Este dereglat la cap, după cum i-
am zis eu.
Cum i-am zis eu?
Clatin din cap. N-are cum să fie adevărat.
– Haideți, fetelor! Hai! Hai! Hai!
Vocea antrenoarei Nessrine mă sperie. Închid telefonul, îl arunc în geantă și ies
la antrenament.
Chestia pe care o urăsc cel mai mult la antrenamentul de atletism este că fugim
în jurul terenului de fotbal pe care se antrenează echipa de fotbal.
Nu. Nu-i las să-mi distrugă alergatul.
Antrenoarea ne dă instrucțiuni pentru antrenamentul de astăzi. În timp ce îmi
fac încălzirea, privirea mea se îndreaptă spre teren.
 Îl găsesc fără să vreau. Pentru că sunt hiperconștientă de el, iese în evidență în
mulțime chiar când eu nu vreau.
Aiden poartă tricoul albastru și pantalonii de parcă-i un model. Echipamentul i
se lipește de trup ca o a doua piele, scoțând în evidență pieptul dezvoltat și
picioarele tonifiate. Strigă după minge, și, când mingea ajunge la el, în ochi i se
aprinde un licăr de provocare. Nu-i ia mult să treacă de apărare.
Cucerire.
Nimic nu-l oprește ca să marcheze.
Îl urăsc pe nemernic, dar, cu talentul lui, poate fi recrutat într-una dintre cele
mai bune echipe din Premier League. Asta dacă n-a fost deja. Poate, la fel ca
vărul lui, RES nu-i va permite să plece înainte de a termina școala.
Cei patru sunt împărțiți în două echipe, jucând unii împotriva celorlalți. Cole și
Aiden sunt în echipa care poartă echipamentul albastru. Xander și Ronan sunt în
echipa cu tricourile neon.
Aiden și Xander sunt atacanții echipei, dar acum Xander e în apărare. O poziție
în care nu joacă de obicei.
Ce? Poate că ascultam când Kim îmi povestea despre meciurile de acasă pe care
le-a urmărit anul trecut.
Aiden se duce spre minge, lăsând în urmă câțiva dintre adversari. Chiar când se
pregătește să șuteze spre poartă, Xander intră în el în forță. Aiden cade la pământ
cu o bufnitură.
Câteva icnete le scapă fetelor din jurul meu. Până și antrenoarea noastră se
oprește și se uită.
Publicul adunat să privească antrenamentul tace, rămânând cu gura căscată.
Ăsta-i efectul lui Aiden asupra oamenilor. Chiar dacă RES este cunoscut pentru
mediul academic, în ultimii câțiva ani au fost obsedați de fotbal. Visează la un alt
campionat, după cel de anul trecut.
Xander nici măcar nu se apleacă să-l ajute pe Aiden. Cole și Ronan o fac.
Antrenorul Larson, un bărbat de vârstă mijlocie chel și cu sprâncene dese, îl
lovește peste umăr pe Xander cu un sul de hârtie.
Dacă este afectat, nu o arată. Nu face decât să-i arunce o altă privire criminală
lui Aiden, a cărui expresie e indescifrabilă.
– Uau! Knight este tensionat, șoptește una dintre fetele din spatele meu.
– Știu, corect? răspunde alta. Zici că vrea să bată pe cineva.
Deci nu sunt singura care a observat asta.
Este pentru prima dată când îi văd pe Aiden și pe Xander sărindu-și la gât.
Căpitanul, Cole, și antrenorul vorbesc de pe margine cu Xander.
 Judecând după obrajii rumeni ai antrenorului, nu pare fericit.
Pufnesc. Normal că nu este. Sunt sigură că îi vine să îl omoare pe Xander că i-a
atins vedeta. Aiden este atacantul principal, și atacanții mereu primesc toate
meritele, indiferent de câte pase bune primesc.
Încă încălzindu-mă, mă uit după Aiden. Stă lângă bancă, strângând o sticlă de
băutură energizantă, dar nu-i atent la băutură, la Xander sau la Ronan, care
vorbește cu el.
Este atent la mine.
Încremenesc la mijlocul exercițiului, cu mâna la spate. Poziția îmi împinge
sânii în echipamentul de atletism. Privirea lui Aiden coboară lent pe curbura
sânilor mei. Prea lent. Este dureros.
Mi se strânge gâtul. Simt cum pompez aerul afară din plămâni, gâfâi și tânjesc
după aer.
Când ochii lui metalici revin la mine, sunt plini de o foame nedisimulată.
Crudă.
Furioasă.
Nu pot să respir nici dacă vreau. Simt că, dacă trag o gură de aer, o să sară pe
mine.
Timp de doi ani, m-am obișnuit cu privirile lui sângeroase. Ce-i cu privirea
asta?
Pot să suport privirile lui pline de ură. La naiba, vreau să revenim la stadiul cu
priviri pline de ură. Măcar atunci nu-mi ieșeam din minți.
Dar privirea asta? Foamea asta? Așa ceva nu pot accepta.
Sunt prima care întrerupe contactul vizual. N-are decât să joace ce joc vrea de
unul singur.
Antrenamentul merge bine în mare. Abia după a patra tură începe să se simtă
epuizarea.
Iau mai multe pauze pentru apă decât este necesar. Recordul meu continuă să
coboare.
Din când în când, când mă uit la terenul de fotbal, întâlnesc privirea
destabilizatoare a lui Aiden ațintită asupra mea.
Să-l ia naiba!
După antrenament, antrenoarea mă cheamă la ea în birou în timp ce celelalte
fete se duc la duș.
Antrenoarea Nessrine are tenul măsliniu și ochi de un albastru-închis care-i
oferă o înfățișare exotică.
 – Quinn, e totul în regulă? Are sprâncenele încruntate. Timpii tăi n-au fost cei
mai buni spre final. Te-ai antrenat pe parcursul verii?
– Da. Înghit. Voi munci din greu. Promit!
– Este vorba despre boala ta de inimă? mă întreabă ea.
Când i-am spus mătușii Blair că vreau să alerg, ea a refuzat. Eu și unchiul am
făcut tot posibilul să o convingem. A fost de acord doar în condițiile ei. Printre
care și ca antrenoarea să știe despre boala mea de inimă și să o sun mereu dacă
apare ceva.
Nu pot să fiu scoasă din echipă. Alergatul mă ține în viață.
– Nu. Este doar din cauza schimbării de anotimp.
Antrenoarea Nessrine încuviințează din cap, dar nu pare convinsă. Mai
petrecem douăzeci de minute făcând strategii despre următoarea competiție,
apoi mă duc la dușuri.
Ultima dintre fete pleacă din vestiar. Oftez ușurată în timp ce mă dezbrac de
haine și intru la duș.
Las capul pe spate în vreme ce apa cade peste mine. Mă prefac că mă udă ploaia
și spală toate impuritățile.
După ce termin, îmi spăl mâinile, înfășor un prosop în jurul trunchiului și ies
de la duș.
De partea cealaltă se aude un mic foșnet. Probabil e antrenoarea care a venit să
încuie.
Trec de colț și încremenesc.
În mijlocul vestiarului stă Aiden.
 CAPITOLUL 10

Aiden este în vestiar.

Vestiarul fetelor.
Pentru o secundă, sunt prea uimită să fac altceva în afară de a mă holba.
Se sprijină de dulap. Brațele și gleznele sunt încrucișate și în privirea lui
înnorată dansează o scânteie întunecată.
Mă privește enervant de concentrat, de parcă-i un prădător care salivează la
prada lui.
Atenția lui coboară pe corpul meu, și eu îi urmăresc privirea. Apa încă îmi
picură din părul desfăcut, creând râulețe pe pielea mea. Prosopul abia-mi
ascunde sânii și se oprește la mijlocul coapselor.
Îmi încrucișez brațele peste piept.
Să stau în fața lui Aiden doar într-un prosop este cam cea mai proastă situație
în care pot să fiu.
Ridic bărbia, arătând spre ușă.
– Ieși sau strig!
Continuă să mă măsoare de sus în jos, fără să se deranjeze să-și ascundă dorința
bolnavă de pe chip.
– Ai zis că ne vedem după școală.
– Afară, nu în vestiar.
El ridică din umeri, privirea lui revenind în sfârșit la a mea.
– N-ai specificat locul. Este la fel de bine ca oriunde.
– Ieși! Ne vedem afară.
– De ce nu aici?
– Îți bați joc de mine?
– Nu.
– La dracu’, Aiden! Nu pot să stau de vorbă când sunt doar într-un prosop.
Buzele lui se curbează într-un zâmbet sadic.
– Care-i problema, scumpo? Ești timidă?
 – Cu tine? Nici o șansă.
– Hmm. Înclină capul într-o parte. Atunci, ți-e frică de tentație?
– Mai degrabă nu vreau deloc atenția ta.
– Aici este problema, Frozen.
Se desprinde de dulap și pornește spre mine cu pași calmi, de prădător.
„Nu da înapoi!“
„Să nu îndrăznești să dai înapoi!“
Nu-mi vine să cred că trebuie să-mi reamintesc să fiu puternică și să nu-i
permit lui Aiden să mă rănească.
Atunci îmi aduc aminte că l-am lovit în testicule și s-ar putea să fie aici ca să se
răzbune.
De-a lungul șirei spinării îmi coboară un fior și picioarele mele încep mersul cu
spatele.
Cu fiecare pas înapoi, el înaintează ca un uragan.
Iminent.
De neoprit.
Periculos.
Totul se amplifică.
Respirația mi se iuțește și devine superficială. Picăturile de apă ce-mi acoperă
încă pielea alunecă în valea dintre sânii mei, creând o senzație tăioasă de frecare.
Strânsoarea mea asupra prosopului devine una mortală.
Mă lovesc cu spatele de perete și mă sperii, abia înăbușindu-mi un țipăt.
Să-l ia naiba și să mă ia și pe mine că-i permit să mă afecteze.
Când încerc să pășesc în lateral, pune o mână pe perete lângă capul meu,
prinzându-mă.
Îmi invadează spațiul personal până când îi simt mirosul curat, de om ieșit de
la duș. S-a schimbat în uniforma de școală, dar nu s-a deranjat să-și ia sacoul.
Poartă doar o cămașă albă curată care-i cuprinde talia îngustă și este băgată la
întâmplare în pantaloni.
Apoi, îmi dau seama că mă uit la pantalonii lui și revin cu atenția la fața lui.
Mare greșeală!
Fiind așa aproape, respirăm același aer. Văd mica aluniță din colțul ochiului lui
drept și golul din privire.
Mâna lui liberă se întinde spre părul meu și răsucește o șuviță blondă între
degete.
– Nu mi-ai solicitat atenția, dar o primești oricum, Frozen. De ieri, nu m-am
putut gândi decât la a te atinge din nou. Mă tot întreb cum te-ai simți cu mâinile
mele înfipte în părul tău și cu mădularul meu adânc pe gât.
Buzele îmi tremură și se deschid.
– Sau cum te-ai simți sub mine când ți-aș trage-o până ai leșina, continuă el pe
un ton lejer. Sau ce gust ai avea când te-aș penetra cu limba sau cum…
– Încetează…
Am vrut să fie un avertisment, dar a ieșit ca un scâncet neajutorat.
O senzație copleșitoare, ciudată, pune stăpânire pe corpul meu din cauza
cuvintelor lui vulgare.
Mi-aș dori să fie rușine sau furie, dar este departe de așa ceva.
Mi se strânge stomacul și pe piele mi se împrăștie căldura. Sfârcurile mi se
întăresc și împing în prosop până devine ușor dureros.
Aiden mă privește cu capul înclinat, de parcă ar căuta ceva.
Mereu ia orice vrea el fără să ceară permisiunea. La naiba, adoră să nu aibă
permisiunea. Este ciudat că merge așa departe încât să îmi analizeze reacția.
– Te-ai udat, Frozen?
Este nevoie de totul în mine ca să ridic bărbia.
– Nu.
– Nu, hmm? Îmi dă drumul la păr și trece cu degetul mare peste baza buzei
mele. Deci îmi spui că, dacă bag mâna sub prosop, nu o să-mi uzi degetele?
Strâng din buze pentru a bloca vorbele ce încearcă să iasă.
– Poate ar trebui să verific, nu? Doar ca să fiu sigur.
Țin o mână în jurul prosopului și pe cealaltă o împing în pieptul lui. Pe limbă
îmi stă cuvântul „încetează“, dar, știind că el ar lua-o probabil ca pe o provocare
și ar continua, îl înghit.
În schimb, spun:
– Singurul mod în care ai putea să faci asta este dacă m-ai lovi până devin
inconștientă.
– Asta ar însemna necrofilie și trișat. Nu mă interesează nici una, nici alta.
Când vei avea orgasm, vreau să ai fața înroșită și vreau ca țipetele tale să spintece
aerul.
– Chiar ești bolnav.
– Și tu chiar începi să te repeți.
Privirea lui ajunge pe umerii mei goi și pe porțiunea de cicatrice încercuită de
vânătăile lăsate de el.
– Aiden… nu…, îl avertizez.
Înfig unghiile în palmă de parcă strânsoarea prosopului este colacul meu de
salvare.
 – În dimineața asta, ți-am cerut cu frumosul. Ochii lui întunecați îi întâlnesc pe
ai mei. Dar poate nu-ți place cu frumosul, scumpo. Poate în adâncul tău îți place
opusul.
– Îmi place să fiu lăsată în pace.
– Asta crezi?
Degetul lui mare coboară pe obrazul meu și trece apăsat peste buza inferioară
de parcă încearcă să șteargă ceva.
Nici măcar nu pot să mă lupt cu el, pentru că asta ar însemna să las prosopul și
corpul la mila lui – sau la lipsa milei lui.
– Știi ce cred eu? Cred că unei părți din tine îi place opusul frumosului, dar,
pentru că ești așa o fată cuminte, vrei să distrugi acea parte. Te sperie ce ar putea
să însemne pentru tine. Cum poate să-ți placă ceva așa depravat, când tu ești așa
o ființă umană perfectă? Ți-e frică de tine, scumpo.
– Delirezi.
– Oare?
Dă drumul feței mele, și degetele lui coboară spre clavicula mea. Fiecare
atingere dintre pielea lui și a mea este ca un foc arzător.
Și, ca orice foc, în urma lui nu rămâne decât cenușă.
– Lasă-mă dracului în pace! șuier eu.
– Ți-am spus. Nu pot.
Trage jos prosopul, expunând cicatricea și sânii mei palizi.
Este un miracol că reușesc să țin prosopul în jurul mijlocului. Sau poate îl țin
doar pentru că-mi permite el.
Îmi cuprinde sfârcul între degetul mare și arătător și strânge tare.
O senzație electrizantă mă străbate direct până în miez, și închid ochii de
rușine.
– Sfârcurile tale sunt așa tari! Mai strânge până când de pe buzele mele iese un
scâncet. Vezi? Sunt încordate și sensibile, deci poate și lor le place opusul
frumosului.
Strâng din buze, speriată că un sunet străin ar putea să iasă.
– La dracu’!
Ochii lui metalici se umplu de uimire.
Continuă să-mi ciupească și să răsucească sfârcul, dar nu la asta se
concentrează. Întreaga lui atenție este îndreptată asupra petelor roșii furioase
lăsate în jurul cicatricii mele.
Înghițind senzația care-mi străbate corpul, mă uit, nevenindu-mi să cred.
– Te exciți provocând durere oamenilor?
 Privirea lui îmi părăsește cu reticență pieptul pentru a-mi întâlni ochii.
Trăsăturile lui au un luciu de indiferență, pecetluind orice interes scăpărase mai
devreme.
– Te doare?
– Nu, dar nu mă simt bine. Scutește-mă de atenția ta!
– De ce?
Mă ciupește tare de sfârc.
Buzele mele tremură cât încerc să-mi adun mințile.
– Ești toxic. Și, oh, de doi ani îmi distrugi viața.
Se apleacă, buzele lui atingând scoica urechii mele și trimițând fiori în adâncul
stomacului meu când îmi șoptește:
– Nu destul.
– Ce ți-am făcut?
Vocea-mi tremură când spun cuvintele.
– Exiști.
Ochii mi se umplu de lacrimi ca reacție la replica lui.
Undeva în adâncul meu sunt de acord cu Kim. Aiden nu intimidează pe
nimeni altcineva la școală – nici măcar pe ea. Nu se dă peste cap să-i prindă pe
alții cum face cu mine.
– De ce eu? urlu. De ce naiba ai decis să îmi distrugi viața? Ai dat cu banul? Te-
ai trezit în ziua aia și ai hotărât să fiu eu?
Mâna lui îmi cuprinde gâtul și strânge. Strânge suficient de mult cât să mă facă
să implor după aer și să-i arăt că el deține controlul.
Că poate în orice secundă să-mi ia viața.
– Crezi că te distrugeam? mă întreabă el cu voce sumbră. N-ai văzut nimic,
Frozen.
Încerc să împing în pieptul lui, dar cu mâna liberă îmi ciupește sfârcul în timp
ce mă strânge mai tare de gât.
Nu pot să respir.
Nu pot să respir, fir-ar să fie!
Plămânii mei se sufocă cu aerul inexistent în timp ce trag și mă agăț de mâna și
brațele lui.
Ochii îmi ies din orbite, simțind furnicături în fiecare terminație nervoasă. Mă
ia amețeala, și totul se încețoșează.
– Cu cât te lupți mai mult, cu atât mai tare strâng. Trece cu limba peste buza
mea inferioară deschisă și-mi șoptește în gură: Ești inteligentă, nu-i așa, scumpo?
Mâinile îmi tremură și-mi cad pe lângă mine.
 Relaxează un pic mâna ca să lase niște aer să intre. Îl înghit cu lăcomie;
plămânii și ochii îmi ard de la lipsa oxigenului.
– Fată cuminte!
Răsucește degetul mare peste sfârc, în timp ce eu tremur cu respirații scurte,
explozive.
– Ai fi putut să păstrezi distanța, Frozen. Vocea lui este întunecată și
înfiorătoare ca o noapte fără lună. Dar a trebuit să începi războiul.
Poftim…
– Elsa? strigă de la ușă antrenoarea Nessrine.
Pașii ei se apropie cu fiecare secundă.
Chipul mi se aprinde și simt panica în stomac. Dacă mă găsește cu Aiden, pot
să-mi iau adio de la dosarul meu curat, perfect. Pun în pericol Cambridge și tot
ce am muncit în acest sens.
Aiden îmi dă drumul și o ia spre geam. Îmi mai aruncă o ultimă privire
indescifrabilă înainte de a sări și de a dispărea.
Dau drumul aerului tremurând și trag prosopul în sus pe corpul meu. Îmi
tremură picioarele și abia mă țin dreaptă.
Antrenoarea Nessrine apare.
– Este totul în regulă?
– Da, șoptesc.
Nu chiar.
Deloc.
 CAPITOLUL 11

Eu și mătușa Blair ne mutăm din poziția planșă laterală într-o poziție de

meditație.
Ochii închiși, doar simțim.
Sunetul păsărilor ciripind în copaci îmi umple urechile cu o muzică liniștitoare.
Aerul umed se lipește de obrajii mei și-mi încrețește părul de la ceafă.
De când îmi aduc eu aminte, eu și mătușa am împărțit acest moment de pace
interioară.
Singura diferență e că acum nu mă pot concentra.
Înfruntarea pe care am avut-o cu Aiden ieri în vestiar îmi tot revine în minte ca
un coșmar recurent.
Mi se înfioară pielea de neliniște.
O fi neliniște?
Corpul meu nu a uitat cât de mult s-a apropiat Aiden. Cum m-a atins de parcă
avea tot dreptul.
De când am început școala anul ăsta, totul a scăpat de sub control. Pacea
interioară, pe care făceam tot ce puteam să o protejez, este ciobită, roasă și
alungată. Sau poate s-a sfărâmat în ultimii doi ani, cât eu mă străduiam să fiu
puternică.
Sau în cei zece ani de dinainte.
Să se ducă dracului Aiden în cea mai întunecată groapă din iad.
Agită în mine o parte pe care am ținut-o ascunsă de toată lumea. La naiba, mă
țineam până și pe mine departe de acea parte.
Amintiri bântuite.
Durere atroce.
Ochi morți.
De fiecare dată când mă uit în ochii lui fumurii, văd un pic din întunericul pe
care l-am lăsat în urmă. Nici de a dracu’ nu îi permit lui sau altcuiva să mă oblige
să-mi amintesc acel coșmar.
 – Elsie?
Deschid ochii și o găsesc pe mătușă stând cu picioarele încrucișate în fața mea.
Se uită încruntată la pumnii mei încleștați.
– Ideea este să te relaxezi.
Zâmbește, dar pe fruntea încrețită i se vede îngrijorarea. Nici un rid.
Mătușa este o frumusețe fără vârstă.
Chipul ei nu s-a schimbat nici un pic din acea zi în care mi-a luat mâna mică în
a ei și mi-a promis o viață nouă.
Oamenii cred în îngeri păzitori, eu cred în mătușa Blair și în unchiul Jaxon.
– Scuze! Îi zâmbesc și iau sticla de apă minerală pe care mi-o oferă. Mă
gândeam la un test.
Am un test la matematică, dar nu asta-mi preocupă mintea acum.
Îh! Urăsc să o mint pe mătușa mea.
Îmi dă bretonul de pe frunte și după ureche. Eu și mătușa suntem în pantaloni
de yoga. Poartă o bustieră, iar eu am o bluză fără mâneci. Și-a mutat salteaua ca
să stăm față în față, în loc să văd verdeața din grădina noastră din spate.
– Știi că suntem mândri de tine indiferent ce faci, da? Nu trebuie să fie
Cambridge dacă nu vrei.
Zâmbetul ei este călduros, dar și dureros.
Uneori, mă întreb dacă o vede pe mama când se uită la mine. Semăn din ce în
ce mai mult cu ea.
– Blasfemie, zic eu. Să nu te audă unchiul Jaxon că spui „fără Cambridge“. Și
apoi, eu vreau să merg la Cambridge, mătușă. Este visul meu.
Ea își rotește verigheta.
– Nu-i spune lui Jaxon, și mâncăm înghețată cât ne uităm la un film siropos de
fete până adormim.
– S-a făcut.
Rulăm saltelele, închidem ușa pentru a opri aerul rece din grădină și intrăm în
casă.
Mătușa m-a mințit că mă lasă să mănânc câtă înghețată vreau. Abia m-a lăsat să
iau două linguri pline înainte ca latura părintească să preia controlul. Înghețata
nu-i bună pentru dieta mea cu mâncare sănătoasă.
Navigăm pe Netflix vreo zece minute înainte de ne hotărî să revedem pentru a
mia oară Mândrie și prejudecată.
Tot mai bună-i cartea. Zic și eu.
Mătușa răspunde la e-mailuri în vreme ce ne cuibărim pe canapea cu floricele –
ale mele n-au sare, pentru că… sănătate.
 Cum astăzi mătușa a venit acasă, unchiul probabil va rămâne peste noapte la
muncă. În ultima vreme au avut foarte mult de lucru la un proiect nou. Mă doare
inima știind că-i voi vedea tot mai rar.
– Poți să lucrezi de la biroul tău, mătușă, zic eu.
– Prostii! Mă trage spre ea ca să mă sprijin de umărul ei. Este noaptea fetelor.
După vreo jumătate de oră, o strig:
– Mătușă?
– Hmm?
Se uită la mine, apoi iar la telefonul ei.
– Noi am mai locuit la Londra? Adică, eu și părinții mei?
Ridică lent, prea lent, capul din telefon.
– Nu. Te-ai născut și ai crescut în Birmingham.
Așa știu și eu. De la acel accident, amintirile mi s-au șters, dar îmi amintesc de
Birmingham. Cuprul din aer. Atmosfera gri sufocantă și mirosul unui lac.
– De ce ai crede că ai locuit în Londra?
Mătușa și-a abandonat telefonul și se uită la mine cu o expresie indescifrabilă.
– Fără motiv. Mă întrebam doar dacă veneam să te vizităm atunci.
– Eu și unchiul tău am studiat la Cambridge în același timp. N-am locuit la
Londra decât după ce ne-am început afacerea.
– Da. Zâmbesc în sinea mea. Doar încurc lucrurile.
Mătușa se întoarce spre mine. Expresia de pe fața ei este în continuare
indescifrabilă, dar, când încrețește nasul și-mi pune aceeași întrebare ca atunci
când m-am trezit la spital, îmi trezește o amintire îndepărtată.
– Îți amintești ceva?
Clatin din cap.
– Vrei să-l sun pe doctorul Khan?
Psihologul meu.
De la șapte ani, viața mea a fost îngreunată de doi doctori. Cardiologul și
psihologul.
– Nu, mătușă. Nu-i nimic.
– Știi că oamenii normali discută cu psihologii, da? Este eliberator și sănătos.
Râde. Adică, eu îi spun mai multe decât vă zic ție sau lui Jaxon.
– O să mă gândesc la asta.
O minciună.
Prefer să nu mai calc vreodată în biroul doctorului Khan. Nu-mi place când
mi-e creierul cercetat.
 Mătușa ignoră telefonul pentru restul filmului. Când ajungem la final, eu mă
retrag ca să-mi revizuiesc notițele înainte de culcare.
În timp ce mă schimb în pijama, mă opresc din închiderea nasturilor bluzei și
mă uit la vânătăile lăsate pe carnea mea de Aiden.
În trecut, când mă uitam la cicatrice, apăreau frânturi ce mă bântuiau despre
accidentul în care mi-am pierdut prietenii.
Acum, nu mai apar.
Amintirea încă e chinuitoare, dar în ea apar acei ochi gri adânci ce-mi rod
sufletul în timp ce Aiden mă mușcă de piele și mă însemnează într-un fel
intruziv, intim.
„Cred că unei părți din tine îi place opusul frumosului, dar, pentru că ești așa o
fată cuminte, vrei să distrugi acea parte.“
Închid restul nasturilor cu mișcări bruște Sunt supărată pe mine – nu, sunt
furioasă. Cum naiba îmi pot aminti cuvintele lui, darămite să le mai dau și
importanță?
Faptul că încep să investesc timp în el îmi dă fiori.
Deși e un psihopat, Aiden este o ființă umană, și mă întreb de ce face tot ce
face.
Toată lumea are un motiv, nu-i așa? Oricât am încercat să-l arunc pe Aiden în
categoria oamenilor malefici, doar mă păcălesc.
Mă strecor în pat, pun Power de Bastille și-mi verific telefonul.
Kim mi-a trimis un mesaj în care-mi spune că-și va duce cu mașina fratele mai
mic și că nu mă va putea lua mâine.
Îmi trimite o poză drăguță cu Kirian agățat de piciorul ei. Deși Kim este
brunetă, fratele ei are cel mai auriu păr.
Kim: Babysitter. Salvează-mă!
Elsa: Iau eu micul elf drăguț. ♥
Ne trimitem mesaje o vreme înainte să intru pe Instagram. Pe pagina oficială a
RES găsesc o poză cu mine făcută de clubul de fotografie al școlii. A fost realizată
când alergam la antrenament. Sunt fotografiată de la spate, dar numele și logoul
școlii sunt clare.
Titlul spune: „Minți strălucite în corpuri excelente“.
De-a lungul anilor, RES și-a schimbat politicile. Acum, se promovează constant
a fi nu doar un mediu academic, ci și unul sportiv.
Imediat după poza mea, văd una cu mai multe comentarii și like-uri. Este cu
echipa de fotbal, deci nici o surpriză.
 Cei de la clubul de fotografie au reușit să-l surprindă pe Aiden într-o poză
perfectă în timpul antrenamentului când se pregătea să șuteze și să înscrie. Una
din mâini îi este în spate în simetrie cu piciorul stâng, de parcă-i gata să decoleze.
Ar putea să fie pentru că-i stângaci, dar poziția aia este prea… nepământeană.
Să-l ia naiba cu poziția lui perfect estetică!
Măresc poza ca să dispară toți ceilalți din teren cu excepția lui.
După câteva secunde de holbat ca o nebună, ies de pe Instagram și-mi acopăr
exasperată capul.
Mă transform în ceva ce detest din cauza nenorocitului ăluia.
Îmi vibrează telefonul, și mă reped către el, așteptându-mă să fie Kim.
Aiden.
Stai! Aiden?
Normal. A avut telefonul meu o zi întreagă. Dacă poate sparge codul, poate să-
și salveze numărul.
Sunt tentată să arunc telefonul și să-l sparg, dar mă învinge curiozitatea.
Glisez pe ecran pentru a citi mesajul.
Aiden: Dormi?
Mă gândesc să-i trimit un „Du-te dracului!“, dar decid să-l ignor în schimb.
Chiar nu știu ce-i în capul lui de-mi trimite mesaje.
Nu e ca și cum am fi vechi prieteni, nici măcar cunoștințe.
Mai vine un mesaj.
Aiden: Eu, nu.
„Evident.“
Telefonul vibrează din nou.
Aiden: Mi te imaginez goală, urlându-mi numele în vreme ce eu mă afund în
păsărica ta strâmtă.
Furnicături mă încălzesc pe interior și între picioare.
Aiden: Dacă nu răspunzi, o să continui să-ți povestesc fanteziile mele.
Strâng din buze. Nu va obține nimic de la mine.
Aiden: Mă gândesc la buzele tale țuguiate în jurul mădularului meu în timp
ce mă iei în gură și te uiți la mine cu ochii albaștri plini de lacrimi.
 Mă trece un fior pe șira spinării la imaginea explicită.
Aiden: Mi-e dor de țâțele tale pline și de cât de bine se potrivesc în palmele
mele. Te dor sfârcurile?
Sfârcurile mi se întăresc sub materialul moale al pijamalei, și pun un braț peste
ele, de parcă le-ar putea vedea.
Aiden: Știu că nu dormi, scumpo. Ultima șansă. Vei regreta dacă nu
răspunzi.
Cum nu-i răspund, îmi mai trimite un mesaj.
Aiden: Cum dorești.
Nu-mi mai trimite mesaje. Aștept cinci minute, dar nu mai vine nimic. Mâinile
îmi tremură când pun telefonul pe noptieră.
De ce nu mi-a mai scris?
Nu. Nu-i permit să-mi intre sub piele.
Dimineață, mă trezesc cu mâna între picioare.
Iarăși.
La dracu’!
De obicei, nu-mi amintesc visele, dar din ăsta-mi amintesc crâmpeie. Ochi
cenușii. Lacrimi în ochii mei și ceva dens în gura mea.
Fac cel mai lung și mai rece duș posibil și cobor poticnindu-mă.
– … Poate-și amintește.
Mă opresc aproape de colțul scărilor când aud vocea îngrijorată a mătușii Blair.
– Exagerezi!
Vocea unchiului se aude înfundată din cauză că mănâncă. Deci a venit acasă
azi-noapte.
– Poate ar trebui să încercăm recomandările doctorului Khan. Din nou, mătușa
mea. În curând, va avea 18 ani.
Recomandările doctorului Khan?
Și ce legătură are vârsta mea cu orice?
Groaza mi se lasă în stomac. Nu-mi place direcția în care merge conversația.
– Nu te mai gândi atât, Blair! o mustră unchiul. Mă duc să văd dacă s-a trezit. O
să întârzie la școală.
Mătușa mormăie ceva, dar n-aud. Îmi târșâi intenționat picioarele pe podea
când ies de după colț cu un zâmbet mare pe față.
– ’Neața!
 Îl sărut pe unchi pe obraz și o las pe mătușă să mă sărute. Pun rucsacul pe
scaun și mă reped la gem și la unt. Gem special fără prea mult zahăr și unt special
vegetarian.
Viața mea se bazează pe mâncare sănătoasă.
Îmi pierd pofta, dar înghit forțat. Dacă mătușa Blair observă că nu mănânc, o
să se panicheze.
– Kim întârzie? întreabă mătușa.
– Nu, în dimineața asta, trebuie să-l ducă pe Kir. O să iau un taxi.
– Prostii! Te duc eu, scumpete, zice unchiul.
– Nu. Tu conduci neatent. Mătușa zâmbește. Te duc eu.
Se aude soneria. Probabil este doamna Robinson, vecina. Îi place să gătească și
să ofere brioșe vecinilor. Deși mătușa nu îmi dă voie să le mănânc.
Profit de ocazie pentru a o distrage pe mătușă de la sendvișul din care abia de
am mâncat.
– Deschid eu!
Unchiul îmi aruncă o privire.
– Deschid eu. Termină-ți micul-dejun, scumpete!
Prinsă.
– De ce nu-ți lași părul desfăcut? mă întreabă mătușa, netezindu-mi coada.
Iau o gură din sucul de portocale.
– Este o bătaie de cap.
Adevărul este că niciodată nu mi-a plăcut să îmi țin părul desfăcut.
– Scumpete? Vocea unchiului este uimită când apare în prag. A venit un
prieten după tine.
– Un prieten?
S-o fi răzgândit Kim? Dar unchiul Jaxon nu ar zice așa despre Kim.
Prietenul meu apare, și eu mă înec cu sucul de portocale.
Nenorocitul de Aiden King este în sufrageria noastră.
 CAPITOLUL 12

Nu cred în extratereștri, dar, în acest moment, aș prefera ca în sufrageria mea

să fie un extraterestru în locul nenorocitului de Aiden King.
Sunt prea uimită ca să reacționez. Pâinea prăjită este suspendată în aer, cu
gemul aproape căzând pe podea.
Aiden intră în mijlocul sufrageriei cu pași încrezători, nonșalanți.
Oamenii se simt stânjeniți – sau cel puțin rezervați – când intră pentru prima
dată într-un loc.
Nu și Aiden.
Ochii lui scânteietori îi fixează cu așa ușurință pe ai mei, de parcă asta-i ceva la
ordinea zilei.
Jacheta uniformei se întinde peste mușchii definiți ai umerilor, făcându-l să
pară mai matur decât cei 18 ani ai lui. Părul negru este pieptănat perfect pe spate,
și astăzi poartă până și cravata. Pantalonii lui călcați și eleganți și pantofii de
designer îi completează înfățișarea sclipitoare.
Aiden a arătat așa doar la ceremonia de sfârșit de an, când trebuia să țină
discursuri. Nu se îmbracă pentru a impresiona, dar, astăzi, cu siguranță asta a
făcut.
Este o amintire subtilă că nu-i doar elev la RES, ci și viitorul moștenitor al
școlii.
Nu-i doar Aiden, ci este Aiden King.
În prezența lui, aerul devine mai dens și mai greu.
Eu sunt șocată, unchiul pare confuz și mătușa strânge așa tare paharul de suc
de portocale, că i se albesc degetele. Se uită la Aiden de parcă ar fi văzut o
fantomă.
Unchiul își drege vocea.
– Nu știam că Elsa are și alți prieteni în afară de Kim.
„Bravo, unchiule!“ Hai să-i zicem și că familia asta există datorită celui mai
mare client, King Enterprises!
 Aiden se bosumflă – nemernicul chiar face bot – și vine spre mine.
– Sunt rănit, scumpo! Nu știam că ne ascundem de părinții tăi.
Cu câteva cuvinte subtile, i-a făcut pe mătușa și unchiul meu să creadă că noi
doi avem o relație. A spus-o cu atâta lejeritate, că nimeni nu l-ar crede un
mincinos.
Extratereștrii ăia mai bine m-ar răpi pe navele lor spațiale și m-ar arunca pe
planetele lor.
Unchiul se încruntă și mătușa se holbează la mine. În pieptul meu se strânge
ceva. Mă simt de parcă aș fi trădat-o.
– Nu-i așa, șoptesc eu peste nodul din gâtul meu, dar mătușa nu pare să mă fi
auzit.
– Nu ne-ai spus că-l cunoști pe Aiden, scumpete, zice unchiul pe un ton mai
vesel.
– Este vina mea. Aiden se întoarce spre unchiul meu cu cea mai sinceră și
solemnă expresie pe care i-am văzut eu. Până și accentul îi devine mai stilat. Ca
urmare a contractului dintre compania voastră și cea a tatălui meu, Elsa și-a făcut
griji în legătură cu implicarea părinților noștri. Eu îi respect dorințele, dar vreau
și să se vadă că-i iubita mea.
Elsa?
Iubita mea?
Și eu acum sunt într-un coșmar?
Vreau să-i bag fața perfectă într-o chiuvetă plină cu apă și să i-o țin acolo până
nu mai respiră.
Mi se strânge pieptul când mă gândesc la imagine.
Este așa familiară și așa… tulburătoare.
Ochii mei mari se întorc spre Aiden.
În mod inconștient, oamenii se rușinează când mint, și creierul exprimă asta
prin gesturi. Te freci la ceafă. Îți tresare un ochi. Îți zvâcnesc buzele.
Nu la Aiden.
El nu simte pic de rușine și, prin urmare, minciunile lui se întrețes într-o plasă
complexă.
Dacă relaxarea umerilor unchiului este un semn, el îl crede.
– Este adevărat?
Mătușa Blair se întoarce spre mine, încă ținând strâns paharul cu suc de
portocale.
– Este….
 Mâinile mi se strâng în pumni pe lângă corp, dar, înainte să pot continua,
Aiden este lângă mine.
Mă atinge pe obraz cu degetele și simt că mă încing toată.
Să-l ia naiba! Cum îndrăznește să mă atingă în fața mătușii și a unchiului?
– Vezi? Aseară ți-am spus să nu-ți faci griji. N-ai zis tu că domnul și doamna
Quinn sunt deschiși la minte și-ți vor susține mereu deciziile? Pune subtil mâna
pe umărul meu și se întoarce cu atenția spre mătușă și spre unchi. Am auzit
multe despre etica muncii voastre. Mă bucur să descopăr că etica de familie este
la fel de impecabilă.
Knockout.
Knockout complet.
Nici măcar nu mai am ce să susțin.
Aiden nu doar că i-a făcut să creadă că „relația“ noastră este ascunsă, pentru că
eu îi respect și îi iubesc, ci a și adus în discuție munca lor.
Dumnezeul lor.
Motivul pentru care amândoi respiră.
Nici măcar eu nu mă compar. Quinn Engineering este copilul lor biologic și eu
sunt copilul adoptat. Mă iubesc, dar eu sunt mereu pe locul al doilea.
Cum de a știut Aiden asta?
Cât de adânc a săpat pentru a obține informația asta?
Zâmbetul lejer al unchiului își face apariția.
– Domnul King vorbește despre noi?
– Tot timpul, domnule. S-a discutat despre proiectul vostru recent la reuniunea
companiei. King Enterprises poate să continue doar alături de companii
puternice precum Quinn Engineering. Unii susțin că micile companii nu
înseamnă nimic în marea schemă a lucrurilor, dar micile companii alimentează
producția și construiesc piramida până în vârf. King Enterprises a fost și ea o
companie mică la un moment dat.
Accent stilat perfect.
Maniere perfecte.
Totul perfect.
– Așa este, fiule. Pieptul unchiului se umflă. King Enterprises are un viitor
luminos cu tine ca moștenitor.
Îi zice „fiule“.
Fiule.
Dar apoi, n-ar trebui să fie o surpriză că unchiul este impresionat. Mereu a
detestat modul în care marile companii se uită de sus la cele mici, dar iată un
moștenitor al celei mai mare companii dintre toate spunându-i exact ceea ce
crede el.
– Pot doar să încerc, domnule. Sunt abia la începutul drumului, dar sper să
muncesc la fel de sârguincios ca voi și ca toți ceilalți.
Știu că sunt cuvinte exersate, pe care le-a spus probabil de mii de ori înainte,
dar până și eu sunt aproape păcălită de masca sincerității pe care o poartă.
Aiden este un parazit.
Nu.
Este diavolul care poate să intre în fluxul sangvin al cuiva și să-i spună exact ce-
i place să audă fără să pară răsuflat sau un manipulator evident.
Dar, înainte să-ți dai seama, îți va spune ce și cum să faci.
Și apoi, nu vei mai avea controlul asupra propriilor acțiuni.
– Nu trebuia să te ascunzi de noi, scumpete. Unchiul îmi zâmbește, deja sub
vraja lui Aiden. Nu suntem atât de stricți cu tine, nu-i așa?
Dacă mă apuc să urlu chiar acum că Aiden minte și că ar trebui să-l ardem și
să-i îngropăm cadavrul în grădina din spate, mătușa și unchiul mă vor duce
probabil înapoi la doctorul Khan și-i vor cere să mă interneze în spitalul ăla pe
care l-am urât când eram copil.
– Asta pentru că Elsie n-a avut niciodată un iubit.
Și mătușa se înmoaie, dar, spre deosebire de unchi, ceva o reține.
Aiden ridică dintr-o sprânceană perfectă la informația inutilă abia împărtășită
de mătușa mea.
Buzele lui formează un mic rânjet adresat doar mie, în timp ce mă strânge tare
de umăr. Îmi reprim crisparea. Își maschează repede sadismul pentru a relua
deghizarea perfectă.
– Sunt onorat să fiu primul.
Mătușa își atinge clavicula, gest pe care-l face de fiecare dată când este nesigură.
– Vom discuta despre asta, Elsa. Acum, ar trebui să te duci la școală.
Îmi împachetează sendvișul într-un recipient și mi-l pune în ghiozdan.
– Haide! Aiden mă ia de braț ca un prieten iubitor. Vom întârzia.
În timp ce mă gândesc la metode prin care să scap de crimă, Aiden le aruncă
zâmbetul lui impecabil mătușii și unchiului.
– Mi-a făcut plăcere să vă cunosc în sfârșit, domnule și doamnă Quinn!
– Te rog, spune-ne Jaxon și Blair, fiule. Unchiul se uită la mine. Ai grijă să-l
aduci pe aici.
„Peste cadavrul meu.“
 – Cu siguranță voi veni în vizită. Încă un zâmbet orbitor. Elsa mi-a spus că ești
fan Arsenal.
– Oh, da, așa este. În sufletul meu sunt un Tunar.
– Și eu. Este o trăsătură de familie. Vărul meu, Levi King, joacă pentru echipă.
Președintele este un vechi prieten de-al tatălui meu. Dacă vrei să mergi la meci,
spune-mi și-ți fac rost de un permis special.
Unchiul e fascinat.
– Ar fi genial. Hai, Tunarii!
– Hai, Tunarii!
Aiden bate pumnul cu el.
Unchiul e cel care ne îndeamnă spre ieșire. Eu mă gândeam să urc fuga la mine
în cameră, să derulez înapoi și să mă prefac că această dimineață nu a existat
vreodată.
Sau, mai bine, îl aștept pe Aiden la ușă cu un topor.
A parcat mașina în fața casei. Un Ferrari de un roșu luminos. Normal. Un
nenorocit ca el conduce o mașină italiană rapidă.
Mătușa rămâne în pragul casei. Brațele ei încrucișate și expresia indescifrabilă
sunt complet opusul entuziasmului unchiului.
Aiden mă conduce spre locul pasagerului, cu mâna pe spatele meu. Încerc să
nu mă foiesc pe scaunul din piele neagră și țin rucsacul la piept ca pe un scut.
După ce ne așezăm, Aiden îi mai zice o amabilitate unchiului, apoi pornește
mașina. Vibrațiile puternice ale motorului mă sperie, și strâng și mai tare
rucsacul.
Mașina turează pe străzile largi. Îmi suprim un geamăt la forța acestei mașini.
Nici măcar nu mă pot abține să îmi strâng coapsele.
– Îți place puterea, scumpo?
Aiden mă privește cu atenție cât mă lupt cu valul ciudat de excitare.
Tot fiorul se stinge când îmi amintesc că merg cu diavolul.
– Trage pe dreapta!
– N-am ajuns încă.
Mă uit la el, nevenindu-mi să cred.
– Tu chiar crezi că te las să mă duci la școală?
– Ți-am zis de ieri că vei regreta că m-ai ignorat.
– Tu chiar ai impresia că aș răspunde mesajelor tale vulgare?
El ridică din umeri.
– Dar, ca să știi, nu-mi place să fiu ignorat.
– Nu-mi pasă ce nu-ți place ție, Aiden, spun cu glas ridicat.
 Mi se face greață de la ceea ce tocmai a făcut și când îmi amintesc chipul
dezamăgit al mătușii.
– Ar trebui sau… Se întinde și-mi ia mâna în a lui. Voi continua să apar
neanunțat și am să-ți fac părinții adoptivi să mă iubească.
Îmi ridică mâna la buze și-mi sărută degetele.
Pentru un om din afară, gestul ar părea delicat, aproape cast. Dar aici e vorba
despre nenorocitul de Aiden King. Simt numai noduri din cauza răutății din
ochii lui.
– Expresia de pe fața ta când am intrat în casa voastră a fost neprețuită,
scumpo. Ar fi trebuit să o surprind pe cameră.
Îmi smulg mâna. Reacția mea automată ar fi să țip și să-l oblig să mă lase să
cobor, dar nu așa funcționează lucrurile cu Aiden.
Pe el îl excită furia și emoțiile puternice. Cum sunt aproape sigură că-i un
psihopat și, deci, n-are sentimente, clar le folosește pentru a-i provoca pe alții.
Dacă voi cădea în cursa lui, nu voi mai găsi niciodată o cale de ieșire.
Tocmai am văzut pe propria piele cum i-a manipulat pe mătușa și pe unchiul
meu, care mă știu de o viață, făcându-i să creadă că le-am ascuns relația noastră
de dragoste.
Singura cale de a scăpa de plasa lui complexă de manipulare este să am capul pe
umeri.
Îmi îndrept umerii când mă întorc spre el. Am vocea calmă.
– Eu nu știu ce-i cu obsesia asta a ta pentru mine, dar nu va funcționa.
El mijește un ochi.
– Lasă să-mi fac eu griji pentru asta, scumpo!
– Aiden, nu sunt scumpa ta. Sunt doar o fată pe care o agresezi, și urăsc să spun
asta, dar prefer zilele în care mă agresau amicii tăi în locul acestei atenții
nedorite. Nu te vreau în apropierea mea sau a familiei mele. Mai avem un an, și
fiecare o va lua pe drumul său, așa că hai să ne prefacem că ultimele zile nu au
existat.
– Niciodată nu mi-a plăcut să mă prefac.
– Oh, te rog! Tocmai ai jucat ca pe Broadway pentru a arăta cât de mult ții tu la
mine, când amândoi știm că nu-i așa.
– Dar eu țin la tine, scumpo. Poate nu în modul convențional, dar mereu am
ținut la tine. Începe să devină obositor și al dracului de enervant. Ochii lui negri
ard până în sufletul meu. A sosit momentul să fac ceva în legătură cu asta.
 CAPITOLUL 13

„A sosit momentul să fac ceva în legătură cu asta.“

Drumul cu mașina a continuat în tăcere după ce Aiden a zis vorbele alea.
Mi-am pierdut cuvintele.
Să încerc să găsesc o spărtură în zidul lui Aiden este ca și cum m-aș lovi de oțel;
este greu, dureros și înnebunitor.
În timp ce mașina parcurge distanța în mare viteză, prin cap îmi trece o idee
nebunească.
Poate că folosesc metoda greșită pentru a găsi acea spărtură. Nu doar că forța
are efectul opus asupra lui Aiden, dar el mai este și în avantaj de fiecare dată când
o manifest.
Dacă încerc să fiu logică și să înlătur toate prejudecățile, spărtura ar putea fi la
fel de simplă ca… mine.
Aiden King n-a arătat niciodată interes față de cineva sau de ceva în afară de
gașca lui și fotbal.
Spre deosebire de Xander și Ronan, el n-are fete atârnate la braț – și nu că n-ar
încerca. Pare să nu bage fetele în seamă – cu excepția lui Silver. Nu știu care-i
povestea lor, dar este singura fată care urcă în Ferrariul lui.
Ce? Nu-i vina mea pe cine văd când mă duc acasă cu Kim.
Oricum, chiar și cu Silver, de obicei are un comportament detașat și expresia
lui enervantă indescifrabilă.
Este deranjant faptul că-și dirijează toată energia spre mine, dar, dacă văd
dincolo de suprafață și de disconfortul meu, interesul lui s-ar putea să fie și
singura spărtură în armura lui pe care el permite ca lumea – sau cel puțin eu – să
o vadă.
Pot să mă folosesc de asta.
Pot să mă prefac a fi jucăria lui ca să-l dezarmez și apoi să-l strivesc.
Acum, trebuie să hotărăsc dacă sunt suficient de puternică încât să joc jocul lui
ca să scap de el.
 Având în vedere cât de ușor își dă seama când îl manipulez, mi-ar fi aproape
imposibil să-l păcălesc.
Este o provocare să merg singură cu el în aceeași mașină, darămite să mă prefac
realmente interesată de el.
Dar apoi, nu poți să te joci cu diavolul în iadul lui și să te rogi să nu te arzi.
Aiden este un anormal. Un anormal periculos.
Și în adâncul lui? Mă interesează oarecum felul lui de a funcționa. Dacă ar fi
într-una dintre cărțile chinezești despre război care-mi plac mie, Aiden ar fi
tactica pe care nici un general n-ar putea să o anticipeze.
Vreau să știu de ce timp de doi ani a păstrat distanța, permițându-le prietenilor
lui să mă trateze ca dracu’, și acum s-a hotărât să se apropie.
Simt că nu îmi voi găsi liniștea dacă nu aflu adevărul.
„Încă eviți adevărul despre părinții tăi. Unde-i liniștea ta în asta, ipocrito?“
Mașina se oprește în fața unei cafenele cu aspect antic. Clipesc, revenindu-mi
din buimăceală.
Mă uit la locația izolată. Deși dă senzația de vechi, cafeneaua nu-i pe strada
principală. Doar câteva case sunt prin apropiere. Nu-i un cartier sărac, dar nici
dintre cele selecte.
– De ce ne-am oprit aici?
Mă întorc spre Aiden, dar el a coborât deja. Ajunge pe partea mea și deschide
portiera.
Mă holbez la el.
Tocmai mi-a deschis ușa mașinii?
Diavolii fac asta?
Stai! Poate are după colț un depozit în care-și ademenește victimele și le
omoară cu sânge-rece înainte să le dizolve în acid.
– O să stai acolo toată ziua? Ridică dintr-o sprânceană. Vrei să te duc eu în
interior, scumpo?
– Avem ore.
– Dacă ai fi verificat pe site-ul școlii, ai fi văzut că domnul Bently va lipsi astăzi.
Scot telefonul din buzunarul hainei. Evident că am fost anunțați că prima
noastră oră nu se face.
Mă uit la el.
– M-ai păcălit.
– Hmm, da?
– Știai că nu avem oră, dar m-ai luat de parcă întârziam.
– Am fi întârziat.
 – La ce?
– N-ai luat micul-dejun, așa că-ți fac cinste.
– Ce te face să crezi că vreau să merg undeva cu tine?
Expresia indescifrabilă dispare și îi ia locul vidul înfiorător, rece.
– Te-aș fi putut răpi și duce într-un loc unde să nu te găsească nimeni. Sunt
drăguț, Frozen. Îți dau ocazia de a alege să iei micul-dejun cu mine într-un loc
plin de oameni, ca să te simți mai confortabil.
Pipăi cureaua de la ghiozdan cu degetele transpirate. Deși simt frica între
umeri, acum pot să văd dincolo de ceea ce spune de fapt Aiden.
Răpirea este prima lui alegere și e în natura lui. Vrea să-mi răpească voința,
tânjește după încântarea dată de faptul de a mă vedea la mila lui.
Dar se străduiește să mă facă să mă simt confortabil.
De ce?
Știu sigur că nu-i pasă de moralitate sau de confortul meu.
Trebuie să fie un alt joc.
Să-mi facă iar creierii praf.
– Tu îți dai seama că asta nu-i o alegere, da? întreb eu.
– Hmm. Cum adică?
– O alegere ar trebui să conducă în direcții diferite. Ale tale duc doar la tine.
Un zâmbet viclean apare pe chipul lui stupid de frumos.
– Duc doar la mine, zici?
Doamne! Felul în care-mi repetă cuvintele este enervant, și-mi vine să-l
pălmuiesc.
Îmi înăbuș impulsul, pentru că acum îmi dau seama că-i felul lui de a mă
enerva.
– Mă manipulezi, Aiden. Ridic bărbia. Nu-mi place când oamenii mă
manipulează.
– Eu te manipulez? Se apleacă, blocând soarele și întreaga lume cu corpul lui.
Vocea-i este șoptită. Cum te simți când ești manipulată, scumpo?
Înghit căldura ce-mi urcă în gât. O poate face de o mie de ori, și eu tot nu m-aș
obișnui să fiu așa aproape de el.
De mirosul lui proaspăt.
De părul lui negru ciufulit.
De mica aluniță din colțul ochiului său.
Îmi dau seama că mă holbez la aluniță mai mult decât îmi place să recunosc.
Mereu a fost imposibil să câștig o întrecere la privitul ochi în ochi. Simt în
adâncul stomacului ceva stupid, de parcă din interior ceva mă taie și mă rupe.
 Ura. Probabil așa se simte ura extremă.
Te consumă și te distruge din interior ca un cancer în fază terminală.
El se retrage la fel de repede cum s-a aplecat. Eu dau afară aerul pe care nu-mi
dădusem seama că-l țineam.
– Răpire sau micul-dejun într-o cafenea, mă anunță el. Ce alegi?
Nu. Este mișcarea lui. Chiar și când îți oferă opțiuni, se asigură că rezultatul
este în favoarea lui.
Nivelul ăsta de viclenie poate aparține unui criminal nebun, dar Aiden nu-i
doar nebun. Este foarte inteligent și o știe.
La naiba, este așa plin de el, că-i tulburător.
Dacă n-ar fi bogat și tânăr, ce fel de monstru ar fi?
Probabil, cel mai cunoscut criminal în serie al secolului.
Țin ghiozdanul la piept ca pe un scut și cobor din mașină. Dacă e să încep să
dansez cu diavolul, aș putea începe de acum.
Aiden îmi aruncă zâmbetul lui caracteristic în vreme ce încuie mașina.
Urăsc zâmbetul ăla.
Este zâmbetul fals pe care-l are pentru toată lumea. Eu am văzut deja o frântură
din cine este cu adevărat, așa că ar putea să nu se mai prefacă în preajma mea.
După zidurile din granit și senzația de vechi pe care ți-o dă exteriorul, mă
aștept ca și cafeneaua să fie veche.
Așteptările îmi sunt zdrobite când intrăm.
Pereții sunt acoperiți cu un tapet de un verde pastel și mesele sunt de un maro
uniform. De tavan atârnă câteva citate motivaționale în alb și negru.
Decorul este liniștitor, și atmosfera este… primitoare, să nu zic mai mult.
Câțiva clienți sunt împrăștiați prin interior, dar Aiden nu se așază la nici una
dintre mesele disponibile. Pune o mână pe spatele meu. Pe sub piele mi se
strecoară o senzație ciudată, și tresar la contact.
Mă conduce pe niște scări ascunse, cu trepte verde pastel și albe. Văd un singur
bărbat, cu fața spre fereastra imensă.
Pare să aibă în jur de 45 de ani, poartă o cămașă albă și citește dintr-un ziar cât
bea din cafea.
Aiden mă conduce la una dintre mesele cu canapea.
Mă așez, așteptându-mă ca Aiden să ia loc vizavi de mine.
Și, surpriză, nu o face.
Se așază chiar lângă mine. Distanța dintre noi este minusculă, simt căldura
corpului lui și mirosul lui curat, toxic.
Naiba să-l ia cu mirosul lui!
 Strâng din buze ca reacție la mâncărimile de protest pe care le simt. Dacă-i
spun să schimbăm pozițiile, va face exact opusul. O să se dea peste cap să mă facă
să mă înfior.
Pune cotul pe masă și își sprijină capul în palmă în timp ce mă privește cu un
rânjet.
– Ce? mă răstesc eu.
– Ești așa expresivă, este adorabil.
– Tu, nu.
– Pot să trăiesc fără să fiu adorabil.
– Voiam să spun că nu ești expresiv. Imaginea de vedetă nu contează. Știu că-i
o mască.
– Știi că-i o mască, zici?
– Vrei să încetezi să repeți ce spun?
– Știi cât de euforic mă simt când te enervez, Frozen?
– De unde naiba să știu eu asta?
– Exact. Chicotește, ridicând o mână pentru a mă ciupi de obraz. Ar trebui să
vezi cum te înroșești. Așa mult te afectez?
Mă îndepărtez de atingerea lui.
– Mai degrabă, mă enervezi.
– Poți să mă minți cât vrei tu, scumpo. Dar crezi că-i o idee bună să te minți pe
tine?
– Poate cu toții ne mințim.
Îi copiez gestul și mă sprijin în palmă. Este un fel de a-l dezarma, să-l fac să
creadă că mă enervează.
– Și tu ai o mască tot timpul.
– O mască, zici?
– Ce? Negi că arăți lumii o imagine calculată cu cine vrei tu să se creadă că ești?
– Vine cu numele de familie. Îmi face cu ochiul. Nu pot să fiu un om în lacrimi,
emoțional, dacă voi fi un lider.
Mă concentrez asupra lui. Realmente mă concentrez. Nu asupra nemernicului
de Aiden, regele școlii sau atacantul-vedetă al Elitelor, ci a celuilalt Aiden. Aiden
King. Moștenitorul King Enterprises.
Dacă-i așa matur la vârsta asta și știe exact cum să se poarte și ce să facă pentru
poziția lui de lider, probabil a resimțit multă presiune în copilărie.
„Sociopații sunt creați.“
Coloana vertebrală îmi zvâcnește la această idee.
 A fost… abuzat? Nu că asta ar scuza pentru ce mi-a făcut – și continuă să-mi
facă –, dar ar pune la loc unele dintre piesele puzzle-ului.
Iau o gură de apă.
– Tatăl tău a fost dur cu tine?
– N-am fost abuzat de nici unul din părinții mei, dacă la asta te gândești.
La dracu’! N-am fost destul de delicată când mi-am exprimat presupunerea.
N-am ce să mai remediez, acum că am deschis subiectul.
– Dacă nu a fost tatăl tău, atunci ai fost abuzat de altcineva?
El se uită la mine. Atent. Energia ce radiază din el devine sufocantă și
copleșitoare.
Dacă ochii lui ar fi mâini, m-ar fi sugrumat deja.
La masa noastră vine o chelneriță, întrerupând momentul.
– Apă minerală, te rog, zic eu.
– Ouă fierte. Șuncă. Un shake proteic mare, înșiră Aiden uitându-se în meniu.
Și un mic-dejun vegetarian fără acizi grași.
Deschid buzele. Urma să întreb dacă au vreun mic-dejun fără acizi grași în
meniu, pentru că cele mai multe restaurante nu au.
Chelnărița notează comanda noastră, încuviințează din cap și pleacă.
Mă uit la Aiden.
– De unde ai știut că mănânc doar acel tip de mâncare?
– Mătușa ta îți împacheta un prânz vegetarian și pe masa voastră pentru micul-
dejun erau biscuiți fără acizi grași. Se uită la mine. Iar tu la școală mănânci doar
ce ți-ai adus de acasă.
– M-ai urmărit la școală?
Îmi ignoră întrebarea și înclină capul.
– De ce nu ceri la cantină ce poți mânca?
Ridic din umeri.
– Nu-mi place să mănânc la cantină.
– De ce nu?
– Acolo, agresiunile se înrăutățesc.
El mormăie de parcă nu s-a gândit niciodată la asta.
Idiot!
Degetele mele se joacă cu paiele de pe masă.
– De ce m-ai adus, de fapt, aici, Aiden?
Rânjește.
– Ți-am spus. Micul-dejun.
– Vrei să cred că n-ai un motiv ascuns?
 – Vreau doar să te hrănesc. Mă ciupește de obrazul drept. Nu mai analiza atâta!
Mă îndepărtez de atingerea lui.
– Mi-e destul de greu, când ai fost agresorul meu ani în șir.
Dacă el crede că o să ignor elefantul din cameră, habar nu are ce-l așteaptă.
– Frozen, nu ți-am făcut nimic.
– Tu chiar crezi asta?
– Să cred ce?
– Că n-ai făcut nimic! Ridic vocea. Mi-ai semnat certificatul de deces în acea
primă zi. Trebuia să fi știut că se vor lua de mine.
– Și de ce aș fi știut asta?
– Toată școala se înclină în fața ta. Tu chiar ai crezut că mă vor lăsa în pace
după ce ai anunțat că mă vei distruge?
Rânjește cu acel aer sadic.
– Nu-i vina mea că sunt așa iubit.
– Nici măcar nu-ți pare rău pentru asta, nu-i așa?
– Nu.
Ceva mă apasă în piept. Nu știu de ce am crezut că va avea vreun pic de
remușcare.
Un monstru fără sentimente nu are remușcări.
Mă ridic și arunc cu șervețelul în pieptul lui.
– Mulțumesc pentru clarificări! Să ai o zi de rahat!
Mă prinde de încheietură și mă trage jos așa repede și cu putere, că țip când cad
pe ceva cald.
Poala lui.
Stau în poala lui.
Îmi crește pulsul, fiindcă mă aflu aproape. Atât de aproape, că respirăm același
aer. Atât de aproape, că simt fiecare ondulație din coapsele lui puternice, tari, sub
mine. Atât de aproape, că mai că îmi aud pulsul în urechi.
Fața lui este la câțiva centimetri de a mea și nasurile noastre aproape se ating.
Brațul lui este în jurul taliei mele, cu o strânsoare de fier, aproape dureroasă, și
ochii lui se uită la buzele mele când vorbește.
– Am zis eu că poți să pleci?
Este nevoie de mari eforturi ca să ignor apropierea lui. Mă concentrez la fața lui
în ciuda impulsului de a mă uita la buzele lui.
– Aiden, încerc să înțeleg, chiar încerc, dar îmi este imposibil. Doi ani buni mi-
ai făcut viața un iad, și acum vrei să ne apropiem fără ca măcar să-ți ceri scuze?
Crezi că voi uita tot acel chin doar din cauza prezenței tale maiestuoase?
 Continuă să se înfrupte cu privirea din buzele mele.
– Crezi că ai de ales, scumpo?
– De fiecare dată când mă uit la tine, îmi amintesc ziua când am fost încuiată
cinci ore la dușuri, până m-a găsit Kim. Îmi amintesc ziua în care cineva mi-a
furat echipamentul de atletism și eu am pretins că mă doare capul ca să nu fac
antrenamentul în acea zi. Îmi amintesc și cum mi s-a pus piedică la cantină în
prima zi când am intrat acolo, și cum mi s-au pus paste și suc pe haine, față și
păr. Îmi aduc aminte că mi s-a spus „târfa profului“ și că am fost acuzată că mi-o
trag cu el. Îmi amintesc faptul că am fost detestată doar pentru că sunt eu!
Gâfâi după izbucnirea mea, și inima aproape că-mi sare din gât. Niciodată n-
am crezut că-i voi spune lui Aiden ceea ce cred.
– Îmi pare rău!
Nici măcar nu clipește.
– Nu crezi ce spui.
Scuzele lui nonșalante, false mă rănesc mai mult decât lipsa lor.
– Ai zis că vrei scuze, nu că ar trebui să vorbesc serios. Și apoi… Degetele lui
coboară pe gâtul meu și spre pulsul meu, apoi mâna lui îmi cuprinde gâtul.
Gestul este delicat, aproape grijuliu, dacă n-ar exista pericolul imediat de
sufocare, ca data trecută. Tu mi-ai greșit prima.
– Poftim?
Chelnerița revine cu comenzile noastre. Se află la mică distanță, privindu-ne cu
o atenție impasibilă. Mă retrag din brațele lui Aiden, cu obrajii în flăcări.
Aiden îmi dă drumul cu un zâmbet superior.
Pentru Dumnezeu, el nu vede că suntem în uniforma școlii? Există o regulă pe
undeva să nu pătezi reputația de primă clasă a RES.
După ce chelnerița pleacă, mă apuc de brioșele cu conținut scăzut de
carbohidrați și omleta cu roșii.
Mi-e foame încă de dimineață. Dacă el cumpără, eu mănânc. Mâncarea nu are
nimic de-a face cu animozitatea mea față de acest diavol.
Așa-zisul diavol nu se atinge de mâncare și mă privește în tăcere ca un ciudat.
Înalț capul și mă uit întrebătoare la el.
El își dă jos haina, o pune pe marginea scaunului și își suflecă mânecile cămășii
până aproape de coate, dezvăluindu-și brațele cu vene pronunțate și… tatuajul.
Pe dosul antebrațului are un tatuaj.
Sunt două săgeți simple în direcții opuse. Mă apropii pentru a privi direcția
tatuajului.
Atunci observ.
 În apropierea cotului, la vârful fiecărei săgeți, este câte o cicatrice ștearsă.
Taie ouăle cu mișcări meticuloase și ia o înghițitură.
Fac semn spre tatuaj.
– Are vreo semnificație?
Ochii lui negri îi întâlnesc pe ai mei, și sunt fascinată de adâncimea lor. Este ca
și cum cineva l-a împins într-o ceață impenetrabilă și el nu poate ieși de acolo.
– Este mai bine ca unele cicatrici să rămână ascunse.
– Cum ar fi? întreb eu lent.
– Cum ar fi cicatricea ta. O ascunzi atât de bine, nu-i așa, Frozen?
Bag furculița în omletă și întrerup contactul vizual.
– Ah! Deci îți place să vorbești despre mine, dar, când subiectul se întoarce spre
mica domnișoară Frozen, se trage o linie roșie. Îți dai seama de dublul standard?
– Încetează să întorci totul astfel încât să fie în favoarea ta.
– Răspunsul e nu.
– Te excită asta?
– Ce?
– Să deții controlul fiind așa enervant.
– Poate.
Buzele îmi tresar.
– A existat vreodată ceva ce nu a fost sub controlul tău?
– De două ori, mormăie el. Și tu ești a treia.
Mă opresc din a bea sucul de portocale, vocea mi-e înceată.
– Cum?
– Fii a mea.
Mă înec cu sucul, îmi ies picături pe nas și se împrăștie pe masă.
Aiden chicotește, oferindu-mi un șervețel.
– Doamne! Nu ți-am cerut primul născut.
– Asta-i mai rău. Mă uit la el în timp ce îmi șterg mizeria de pe față. Tu nu
vorbești serios, nu-i așa?
– Am glumit eu vreodată cu tine?
– Știi că răspunsul meu va fi nu, corect?
– „Nu“ este un început, scumpo.
Înghit.
– Și apoi… Își pune o mână pe coapsa mea, urcând cu degetele. Gura ta minte.
Îmi iau răspunsul de la ceva ce nu minte.
 CAPITOLUL 14

Corpul lui Aiden se împinge în mine.

Este subtil, ca și cum se apropie să-mi spună un secret, dar nu e nimic secretos
la felul în care mă prinde.
Într-o încercare inutilă de a mă îndepărta de el, dau cu spatele de zid. Aiden
îmi prinde ambele încheieturi într-o strânsoare mortală pe tapetul rece. Îmi
manevrează picioarele ca să ajungă pe coapsele lui tari.
În poziția asta, mi-e imposibil să mă lupt cu el. De fiecare dată când mă foiesc
să mă eliberez, înfige degetele în încheieturile mele până tresar de durere. Să-l ia
naiba cu forța lui brută!
Mă învinuiesc pentru prostia de a mă lăsa prinsă între el și zid. De ce mă
trezesc mereu captivă cu el?
Pune o palmă mare pe coapsa mea în micul spațiu dintre fusta mea și ciorapi.
Un val ciudat de conștientizare îmi străbate șira spinării. Pielea mi se înfierbântă
și mi se înfioară de la tensiunea ce trosnește în aer.
Reacția corpului meu la el nu mai este amuzantă. Cum naiba apasă pe acele
butoane?
– Aiden, șuier eu printre dinți.
– Hmm, scumpo?
Privirea lui intensă nu se mută deloc de pe fața mea în timp ce flexează degetele
pe coapsa mea, provocând și amenințând că urcă.
– Suntem în public.
– Și mie ar trebui să-mi pese de asta?
Normal că nu-i pasă.
Sângele îmi gonește prin vene la gândul că am putea fi prinși cât Aiden mă
atinge. Bărbatul mai în vârstă este cu fața la fereastră și este destul de departe
pentru a ne auzi, dar, dacă întoarce capul sau hotărăște să plece, o să vadă totul.
– Spune „da“ la oferta mea, și nu va trebui să caut acceptul pe corpul tău.
– Nu pot să fiu a ta.
 – De ce nu?
– Te urăsc, de aia.
– Hmm.
În ciuda mormăitului, tonul îi este plat când mă strânge mai tare de coapsă.
– Aiden, scrâșnesc printre dinți, plimbând privirea între el și bărbatul în vârstă.
– Hai să jucăm jocul ăla cu alegeri, care-ți place așa mult!
– Nu-mi plac jocurile tale.
Înclină capul într-o parte, privindu-mă cu atenție, în timp ce degetele lui fac
cercuri pe interiorul coapsei mele.
– Eu cred că-ți plac, dar nu-ți place să recunoști.
Clatin frenetic din cap.
– Fii a mea sau te pipăi așa tare și repede, că bărbatul ăla va chema ajutor când
vei termina pe degetele mele.
Coapsele mi se încleștează, buzele mi se deschid.
Probabil am fața roșie în timp ce sângele se grăbește spre ea, dar expresia lui
Aiden rămâne neafectată.
Cum poate să stea așa după cuvintele vulgare pe care le-a zis? Cum poate să
pornească o revoltă în corpul meu cu niște simple cuvinte?
– Ăsta-i un da, Frozen?
– Nu, îmi ies cuvintele ca un murmur de pe buze.
– Hmm. Degetele lui urcă pe coapsa mea. Nu știam că ești o exhibiționistă,
scumpo. Te excită să știi că putem fi prinși în orice minut? Acel bărbat se poate
întoarce acum. Mă mângâie pe interiorul coapsei, degetul lui mare apropiindu-se
de marginea chiloților mei. Sau acum.
Lovesc din picioare, încercând să-l împing, dar doar mă strânge mai tare.
Închid ochii la senzația invazivă. Fiecare fibră din logica mea vrea să urăsc asta,
să o consider o violare, dar… este o violare dacă vreau ca el să meargă mai sus?
Este o violare dacă vorbele lui vulgare îmi provoacă o pulsație incontrolabilă
între picioare?
Se apropie, și respirațiile lui fierbinți îmi ating gâtul. Mi se face pielea de găină
când el murmură cu voce joasă, răgușită.
– Spune da.
– Aiden…
Mă opresc, neștiind ce vreau să-i spun. Să se oprească? Să continue?
– Nu ăsta-i cuvântul. Am nevoie să spui „da“.
– De ce?
Nici măcar nu-mi recunosc vocea șoptită.
 – Spune cuvântul, Elsa!
Încă vorbește pe gâtul meu, și mă înclin într-o parte ca și cum i-aș oferi un
acces mai bun. Nu știu pentru ce.
– Știi, aș fi putut amenința compania alor tăi. Știu că King Enterprises este cel
mai mare contractor al lor și că s-ar chinui și până la urmă ar intra în faliment, la
cât datorează acum băncii. Am informații care o vor face pe Kimberly să
graviteze spre mine și să se îndepărteze de tine. Singurul motiv pentru care nu ți-
am distrus viața încă este pentru că aștept momentul potrivit. Dacă tu alegi, voi
amenința tot ce iubești, și nu vei avea de ales decât să-mi cazi la picioare.
Ochii mi se împăienjenesc de lacrimi la fiecare cuvânt pe care îl spune.
Vreau să cred că nu ar putea face ce zice, că sunt doar amenințări goale.
Dar este vorba despre Aiden. Niciodată n-a promis ceva și apoi să nu se țină de
cuvânt.
Ăsta-i modul lui de a-mi arăta cât de slabă sunt în comparație cu forța lui.
Dar nu mă prăbușesc și îmi înghit lacrimile. Nu-mi va vedea slăbiciunea.
– Atunci, de ce nu faci toate astea? îl întreb.
– Îți ofer șansa să faci prima mișcare.
– De ce este așa important pentru tine?
– Testez o teorie.
Extinde degetele la marginea boxerilor mei, provocându-mi un șoc de plăcere
în vintre.
– Ce teorie?
Vocea mi-e sugrumată.
– Că-ți place să fii forțată să faci orice mișcare. Te excită adrenalina, nu-i așa?
Doamne! Este nebun.
– Nu….
Este cel mai slab „nu“ al meu.
Atacul dublu al respirației lui asupra gâtului meu și al degetelor lui în
apropierea celei mai sensibile părți din mine trezește o pulsație profundă.
Coapsele mi se încleștează în jurul mâinii lui de parcă-l invită să se îndrepte spre
locul care tânjește cel mai mult după atingere.
– Nimeni în RES nu se va atinge de tine dacă ești a mea. Vei avea un an de vis.
Naiba să-l ia cu metodele lui delicate! La fel ca mătușa și unchiul, îmi spune ce
vreau să aud.
– Nu vreau un an de vis, abia reușesc eu să scot cuvintele.
– Atunci, ce vrei, scumpo?
 Undeva în mintea mea știu că asta-i greșit. El este greșit din nenumărate
motive.
Greșit sau nu, corpul meu nu înțelege asta. Este fascinat de Aiden, că-mi place
sau nu. El îmi întoarce corpul împotriva mea.
Idiotul!
Fruntea îmi transpiră și pielea îmi pulsează de parcă îl imploră să mă atingă.
– De la mine n-ai să obții nimic.
– Ar trebui să joci mai inteligent, nu mai în forță. Buzele lui Aiden îmi ating
gâtul, și un fior violent îmi coboară pe șira spinării. Recunoaște-ți cele mai
întunecate și adânci dorințe, Elsa.
Nu știu dacă-i din cauza buzelor lui sau a tonului jos, aproape gutural, pe care
mi-a rostit numele, dar m-am pierdut.
Tot corpul mi se cutremură, de parcă sunt trasă sub un val zdrobitor apărut din
senin.
Nici măcar nu mă mai pot lupta cu dorința.
Aiden trece cu degetele peste marginea boxerilor mei, alunecând lent pe
dedesubt. Eu scâncesc, apoi îmi ascund capul în umărul lui pentru a înăbuși
sunetul. Aproape că am uitat că nu suntem singuri.
Prezența bărbatului ar trebui să mă inhibe, dar are efectul opus.
Ard, și Aiden este iadul meu.
Mă cuprinde prin chiloți. Îmi înfig dinții în buza inferioară pentru a suprima
sunetele ce vor să iasă.
– Ești udă toată, mormăie Aiden aproape de gâtul meu.
Îmi arcuiesc spatele, în timp ce degetul lui mare trece în sus și în jos peste
labiile mele, prin material.
– Ce te excită, scumpo? Buzele lui îmi găsesc urechea, și o mică voce care
seamănă cu un geamăt îmi iese din gât. Că suntem într-un loc public? Riscul de a
fi prinși? Sau faptul că ești complet la mila mea?
Toate astea.
Dar nu sunt doar astea, nu-i așa?
Principalul motiv este… el.
Nu cred că aș fi avut toate aceste senzații copleșitoare, zdrobitoare dacă ar fi
fost altcineva.
Degetul lui intră pe sub lenjeria mea și mă pătrunde. Îl mușc de umăr peste
cămașă.
Oh, Doamne!
Așa intim și adânc ar trebui să se simtă?
 Mai pătrunde cu un deget, și mă arcuiesc spre el, întreaga mea greutate fiind
susținută de a lui.
– Aiden…
Ar trebui să fie un avertisment, un protest, dar iese ca un geamăt.
– Recunoaște-o, Frozen!
Clatin din cap, simțind un nod crescând și sufocându-mă.
El urcă încet cu mâna liberă pe abdomenul meu și mai sus, se oprește pentru a
răsuci un sfârc tare, dornic prin cămașă, după care îmi cuprinde gâtul cu
degetele. Își mișcă degetele în mine și își încordează degetul mare pe zona de la
gâtul meu unde mi se simte pulsul.
– Preferi să o recunoști când îmi țipi numele? șoptește el cu cuvinte întunecate,
fierbinți.
Îmi mușc buza inferioară, uitându-mă la el cu ochii disperați, plini de dorință.
– Luptă-te cât vrei, dar, dacă eu vreau să țipi, ai să țipi, Elsa.
Cu mișcări circulare, trece cu degetul mare în sus și în jos peste clitorisul meu
în timp ce mișcă degetele în mine.
Asaltul triplu asupra clitorisului meu, asupra vaginului și asupra gâtului și
respirațiile lui fierbinți mă aduc pe margine.
Un val crește în minte, dublându-se și mărindu-se, până când mă cuprinde un
fior de groază.
Ce naiba se întâmplă cu mine?
Aiden își lipește degetele de gâtul meu, ca buzele lui să-mi găsească pulsul. Suge
puternic.
Totul scapă de sub control.
Gem pe umărul lui, în timp ce valul aproape se lovește de țărm. Mă frec de
mâna lui.
Doar încă o frecare.
Doar încă o atingere.
Senzația este așa aproape, și niciodată n-am avut nevoie de ceva atât de mult
cum am nevoie ca acest val străin să mă lovească.
Aiden se oprește.
Degetele lui alunecă de pe nervii mei stimulați, iar el își retrage mâna de sub
fusta mea și-mi dă drumul la gât.
Mă înghite golul, în timp ce el se retrage la locul lui, dându-mi înapoi spațiul
personal violat în urmă cu câteva secunde.
Clipesc de câteva ori.
Umilirea și frustrarea mă rod pe dinăuntru ca acidul care arde.
 Umilire pentru că aproape i-am oferit nemernicului ăstuia prima mea
experiență sexuală cu o altă persoană într-o nenorocită de cafenea.
Frustrare, pentru că s-a oprit. De parcă nici nu m-ar fi atins.
Nu știu pe cine ar trebui să urăsc mai mult. Pe mine sau pe el.
Mă aștept să-și bată joc de mine, și, de data asta, o merit. Pentru un moment,
am gemut. Pentru un moment, m-am frecat de el. Pentru un moment, am dorit
depravarea oferită de nemernic.
Să mă omoare cineva.
Aiden continuă contactul vizual enervant, de parcă-mi disecă sufletul, îl smulge
și dansează în ce rămâne.
Apoi, face ceva ce mă șochează teribil.
Își duce degetul arătător și pe cel mijlociu – aceleași degete cu care aproape m-a
adus la orgasm – spre gură și le suge.
Dă cu limba peste degete și le linge lent, pentru a le curăța, dându-se în
spectacol.
De ce asta este așa… excitant?
Chiar dacă vreau să mă uit în altă parte, nu pot. Coapsele îmi sunt încordate în
jurul miezului care pulsează, și simt că explodez chiar aici, chiar acum.
După o ultimă limbă, îndepărtează degetele și dă cu limba peste buza
inferioară.
Îmi dau seama că sunt fascinată de acea buză inferioară. De acea limbă.
Mă înclin spre el, în ciuda rațiunii.
– Ai habar de câte ori am avut fantezii că te gust, scumpo? mormăie el gutural.
Incapabilă să rostesc un cuvânt, clatin din cap.
– Am avut fantezii că te încui într-o sală de clasă întunecată, că te ridic pe o
bancă, îți pun picioarele peste umerii mei și te sug până țipi. Am avut fantezii că
te răpesc de pe pista de atletism, că te țintuiesc cu spatele de un copac și ți-o trag
până leșini.
– Aiden… încetează…
Vorbele lui vulgare provoacă o parte din mine despre care nu am avut habar că
există.
Cuvintele lui vulgare mă vor termina.
Vor duce la condamnarea mea.
Coborârea mea în iad.
„Nu dacă pot să opresc asta.“
Pun mâna tremurând pe pieptul lui, și mă sperie ritmul înnebunitor al inimii
lui pe sub mușchii fierbinți, tari.
 Pare mereu așa calm și în control, încât nu m-am gândit niciodată că pulsul lui
poate fi atât de… neregulat. Este aproape la fel de scăpat de sub control ca al
meu.
– Nu-mi pot opri fanteziile, scumpo. Îmi cuprinde mâna care-i în dreptul
inimii lui – al inimii lui negre. Dar nu ți le voi spune și pe restul, știi de ce?
Clatin o dată din cap.
Îmi îndepărtează mâna de pieptul lui de parcă-l ard.
– Pentru că nu ești pregătită pentru ele. Dar am să-ți spun asta. Se apropie să-
mi șoptească: Ai un gust mai bun decât în oricare dintre fantezii.
 CAPITOLUL 15

Trec câteva zile.

Oricât de mult vreau eu ca lucrurile să revină la normal, nu revin.
Din acea zi de la cafenea, Aiden n-a încetat să-mi trimită mesaje în fiecare
noapte și dimineață.
Primele mesaje au venit chiar în acea noapte, cât mă uitam pe Nat Geo cu
unchiul Jaxon.
Aiden: Ce ai mâncat la cină?
Aiden: Noi am avut paste, dar pe limba mea n-ai fost decât tu. Mă gândesc
doar la degetele mele în vaginul tău ud în vreme ce gemi. Păcat că nu am
apucat să te gust cum trebuie și să bag limba în păsărica aia mică și strâmtă.
Aiden: Data viitoare, draga mea.
Abia mormăi un „noapte bună“ către unchiul meu când fug la mine în cameră.
Mi-a trimis genul ăsta de mesaje vulgare în fiecare noapte și uneori și
dimineața.
De câteva ori l-am numit psihopat. Alteori, nebun. Dar asta n-a făcut decât să îl
determine să trimită cu religiozitate mesaje.
Idiotul!
La prânz, eu și Kim stăm în grădina din spate. Amândouă mâncăm salată și ne
uităm la pinii înalți din depărtare, în timp ce ea vorbește detaliat despre ultimul
serial coreean.
– Ai observat ceva ciudat? o întreb eu când ea termină de povestit.
– Cum ar fi?
Mestecă o gură zdravănă de castraveți.
– Cum ar fi că nimeni nu te mai poreclește? Până și Adam, cel mai mare dintre
agresori, a trecut în dimineața asta pe lângă tine fără să scoată vreun cuvânt.
Ea zâmbește, și părul ei de culoarea mentei zboară în vânt.
– Noua mea înfățișare i-a șocat pe toți.
 Oricât de mult îmi place mie noua ei încredere, nu cred că-i cazul. Noua ei
înfățișare nu le-a oprit pe Silver și pe amicele ei să o agreseze la începutul școlii.
– Nu ți se pare ciudat că toate astea s-au schimbat de când Aiden te-a consolat
în fața întregii școli?
Dacă regele lor a arătat interes față de ea, ceilalți și-ar semna certificatele de
deces dacă ar deranja-o.
Ăsta-i Aiden. Cei care intră în grațiile lui sunt în rai, restul putrezesc în iad.
– Păi, da. Expresia ei devine indescifrabilă înainte să miște din sprâncene. Poate
și tu ar trebui să fii consolată de el, ca RES să te lase și pe tine în pace.
– Kim!
O lovesc în umăr.
– Ce? Folosește-i cât mai poți, Ellie.
– Asta ai făcut cu Aiden? L-ai folosit?
Ea ridică din umeri.
Kim nu-i genul de persoană care să se folosească de oameni. Doamne! Este ca și
cum nu-mi mai cunosc cea mai bună prietenă.
– Îți dai seama că Aiden King nu-i genul care să fie folosit, da? Înfig furculița în
adâncul caserolei mele. O să-ți citească imediat manipulările.
– Poate ne folosim reciproc.
Lasă caserola lângă ea și ronțăie dintr-un măr.
„Poate ne folosim reciproc?“
Ce naiba vrea să însemne asta?
– King a făcut un meci așa bun sâmbătă! Ar fi trebuit să vezi golul pe care l-a
marcat. De la treizeci de metri, îți vine să crezi?
Mă opresc din a mă juca cu mâncarea mea.
– Te-ai dus la meciul Elitelor?
– Uh, da? Ți-am zis că ies sâmbătă.
– Credeam că ieși să iei masa cu familia ta. Buzele îmi zvâcnesc. Credeam și că
nu te mai duci la meciurile lor.
– Am avut chef să mă duc. Ridică din umeri. Și mă bucur că am făcut-o. King a
fost o adevărată vedetă. Așa sclipitor și uimitor. Nu-mi vine să cred că nu joacă
deja în Premier League, ca vărul lui.
– Kim. Mi se usucă gâtul în vreme ce mă uit la ea cu ceea ce probabil e o
expresie îngrozită. Tu te auzi? Acum, îl idolatrizezi pe nenorocitul de Aiden
King.
– Ce? Joacă precum un zeu. Nu poți să negi asta.
Ba pot. De asta refuz să mă concentrez asupra lui cât joacă.
 – Dar Xander a jucat ca naiba. Buzele date cu roz ale lui Kim zvâcnesc. Al
naibii psihopat mai că a luat un cartonaș roșu pentru că a intrat așa tare într-un
adversar, că aproape i-a scos dinții. Dar Kirian continuă să vorbească despre el,
îți vine să crezi?
Frățiorul lui Kim îl idolatrizează pe Xander, și asta mereu a enervat-o.
– E doar un copil.
– Este fratele meu mai mic, nu al lui. Al naibii idiot!
Apoi se lansează într-un raport detaliat despre meci. Așa face mereu, dar, de
data asta, îi observ entuziasmul de fiecare dată când vorbește despre Aiden. Sau
poate entuziasmul ăsta a existat mereu și eu am fost prea surdă să-l aud.
O să mi se facă greață.
Tocmai când vreau să o opresc, o umbră apare peste ea.
Înalț capul și-l văd pe Ronan rânjind la noi ca un idiot.
– Ce vrei? mă răstesc eu.
– Relaxează-te, Frozen! Se așază lângă o Kim uimită, zâmbind cu un farmec de
netăgăduit. Vin în semn de pace.
Pace? Cred că-și bate joc de mine.
Mă uit pe după el și după copaci, așteptând să apară diavolul.
Nimic nu mă poate convinge că ăsta nu e unul dintre jocurile depravate ale lui
Aiden.
Îmi încrucișez brațele peste piept.
– De când vorbești cu noi, Ronan?
– De când Kim este mare fan. Îi zâmbește, punându-i o șuviță de păr pe după
ureche. Cum de n-ai arătat asta înainte, chérie? Nu trebuie să fii un fan ascuns.
– Nu sunt. Ea zâmbește, părând să se relaxeze. Îmi place cum joacă echipa
Elitelor. Cole este căpitanul perfect. Aiden este atacantul principal și tu ești unul
dintre cei mai buni mijlocași din campionatul școlii.
– Te corectez. Nu sunt unul dintre cei mai buni. Sunt cel mai bun, Kimmy.
– Cel mai bun!
Încep o discuție lungă despre fotbal, despre cele câteva meciuri jucate de Elite
în acest sezon și în campionatul de anul trecut.
Între Ronan Astor și Kim se formează o legătură.
Doamne! Să mă omoare cineva.
Trântesc capacul caserolei cu un zgomot care le atrage atenția.
– Ați terminat?
– Bah alors, Frozen. Ți-a zis cineva să te calmezi?
– O să mă calmez când vei fi cât se poate de departe de noi.
 Kim se încruntă.
– Asta-i nepoliticos, Ellie.
Nepoliticos? Ea nu-și dă seama că el se joacă? Pus, probabil, de Aiden.
– Nu-i de mirare că-i obsedat, mormăie Ronan înainte să-i zâmbească lui Kim,
anulându-mă complet. Ce zici să nu mai fii un fan ascuns și să vii la petrecerile
mele?
Lui Kim mai că-i ies ochii din orbite.
– Cine? Eu?
– Voi câștiga întrecerea de băut pentru tine, Kimmy.
– Da? aproape strigă ea.
– Fac orice pentru fanii noștri. Îi face cu ochiul, îi atinge mâna cu degetele,
după care se ridică și se uită la mine. Poți și tu să vii dacă nu mai faci pe înțepata.
Flutură disprețuitor din mână și pleacă.
Eu continui să arunc cu pumnale în spatele lui chiar și după ce dispare printre
copaci.
– Ai auzit asta? Ne-a invitat la una dintre petrecerile lui.
– Și ce?
– Este petrecerea lui Ronan Astor, Ellie! Mereu am visat să merg la una. Nu-mi
vine să cred că ne-a invitat.
– Kim! O prind de umeri. Am fost de acord să nu ne amestecăm niciodată cu
ei, îți amintești? Noi aparținem altei lumi și avem standarde diferite.
– Este doar o petrecere, Ellie. Este ultimul an, putem măcar să mergem la o
petrecere.
Scânteia din ochii ei nu dispare. Mai mult, pare gata să explodeze de atâta
entuziasm.
Atunci văd. Ardoarea. Încântarea de copil.
Kim vrea asta. A avut expresia asta visătoare în ochi de fiecare dată când vorbea
despre un meci de fotbal sau când auzeam alți elevi vorbind despre petrecerile lui
Ronan.
Spre deosebire de mine, ea vrea să vadă cealaltă mulțime – Aiden și haita lui de
lupi.
Poate s-a abținut din cauza agresiunilor. Sau din cauza mea.
Oricum ar fi, noua Kim nu se teme să facă ceea ce-i place. Ba chiar aleargă spre
ce vrea.
Nimic din ce pot să fac sau să zic eu nu o va determina să se răzgândească cu
privire la petrecere.
Trebuie să mă ocup de sursa problemei.
 Un anumit nemernic care o manipulează pe parcursul schimbării ei.
Ne întoarcem în școală pentru următoarea oră. Kim vorbește încontinuu
despre petrecere chiar și când încerc să schimb subiectul. Preferam poveștile
despre serialele coreene.
În apropiere de clasă, Aiden ne taie calea, venind din direcția opusă. Se oprește
lângă ușă, și Kim se oprește și ea.
– ’Neața, Reed!
Aiden îi oferă un zâmbet care ajunge cumva și în ochii lui cenușii.
Pieptul mi se strânge inconfortabil, aproape dureros.
– ’Neața, King!
Kim îi zâmbește și ea.
– Ai fost uimitoare la ultimul meci. Avem nevoie de mai mulți fani ca tine.
– Forță Elitelor! Kim rânjește. Anul ăsta clar câștigăm campionatul.
– Sigur că da, Kimmy! scandează Ronan din spatele nostru, punând un braț
peste umărul lui Kim și conducând-o înăuntru.
Mă grăbesc după ei, când o prezență mai mare decât viața mă lipește cu spatele
de perete.
Pălăvrăgeala elevilor se stinge, și spatele meu se îndreaptă în vreme ce mă uit în
ochii fără suflet ai lui Aiden.
Toate zâmbetele oferite lui Kim dispar, rămânând doar demonul actual care-i
Aiden.
Mă uit la el și-mi amintesc pielea lui pe a mea. Degetul lui alunecând în mine.
Buzele lui mușcându-mă de gât…
Nu. Nu-mi intră pe sub piele.
– Vei fi a mea? întreabă așa încet, încât vocea lui de tenor vibrează pe pielea
mea.
În fiecare zi de la acel blestemat de mic-dejun, mă încolțește cumva și mă
întreabă același lucru.
Ridic bărbia și-i dau același răspuns ca în fiecare zi.
– Nu.
– Hmm.
Înfige degetele în ceafa mea, sub păr, mă strânge și mă țintuiește pe loc.
N-am cum să scap de el nici dacă încerc.
Este peste tot, ca fumul sufocant din ochii lui.
Dacă vreau să-mi protejez sănătatea mintală, trebuie să-mi joc cărțile inteligent.
Dacă ăsta ar fi un meci de fotbal, acum este momentul în care echipa pierde și
antrenorul trebuie să facă alegeri decisive. Poate să se arunce în atac și să lase un
gol în spate care-l va costa mult în cazul unui contraatac. Sau poate să păstreze
formația, să atragă adversarul și apoi să atace când cealaltă echipă se așteaptă mai
puțin.
Eu mereu prefer a doua opțiune.
De când l-am cunoscut pe Aiden, am fost echipa care a acceptat înfrângerea
înainte ca meciul să fi început măcar. Este ca la campionatul mondial când toți
englezii își pierd speranța ca echipa lor să facă mare lucru înainte chiar să fi
început.
Strategia asta mergea când Aiden doar își revendica victoria și mergea mai
departe. Acum, că insistă, este momentul pentru schimbarea tacticii.
De la începutul anului școlar, am folosit totul în atac, ceea ce evident nu a
funcționat cu Aiden. Nu doar că-i un adversar mai puternic, mai mare – și mai
rău –, dar îl mai și excită lupta mea inutilă. Este momentul să aleg a doua
opțiune.
Ademenire. Așteptare. Atac.
Vai! Încep să gândesc ca el.
Dar apoi, trebuie să fii un monstru ca să oprești un monstru.
El se apropie așa mult, că respirația lui mă gâdilă pe buza inferioară. Mi se taie
respirația. Mereu este suficient de aproape cât să mă sărute, dar niciodată nu o
face.
– Ai grijă, scumpo! Mă trage de păr. Întinzi coarda.
– Tu o întinzi primul, scrâșnesc eu. Măcar acum știi cum mă simt.
– Asta nu-i nimic. Buzele lui trec peste urechea mea înainte să scoată limba și
să mă lingă pe ureche. Promit că nu o să-ți placă atunci când eu o să întind
coarda.
Îmi reprim fiorul provocat de cuvintele lui și de apropierea de el și-i întâlnesc
privirea.
– Nu o faci deja? Care-i treaba cu Kim?
Înclină capul într-o parte, și buzele i se curbează într-un rânjet.
– Fii a mea, și nu va fi nici un joc.
– La dracu’, Aiden! Nu poți să joci așa incorect!
– Cine a zis ceva despre corectitudine?
Mâinile urcă pe gâtul meu și degetul lui mare îmi atinge pulsul.
Este obsedat de asta.
– Ți-am spus că voi amenința tot ce iubești. Reed e doar începutul. Este
momentul să faci o mișcare, scumpo. Mă pișcă de obraz. Dar să nu-ți ia prea
mult. Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte.
 Îmi dă drumul, lăsându-mă fără aer și moale, lipită de perete, în timp ce el intră
în sala de clasă. Îl aud cum o strigă pe Kim.
Și știu, știu că lovitura lui Aiden va mă va atinge profund.
M-a prins de brațul care mă doare cel mai tare.
Când mă uit în clasă, o văd pe Kim râzând cu el și Ronan. Inima mi se strânge,
și am un junghi în piept.
Simt pe umăr atingerea unui deget. Mă sperii, înfruntând intrusul.
Ochii albaștri și strălucitori ai lui Xander se uită la mine.
– Am o ofertă.
 CAPITOLUL 16

Am reușit să-i evit pe Aiden și pe Xander timp de o săptămână.

S-ar putea să aibă legătură cu weekendul. Am învățat cât am putut de mult, dar,
de fiecare dată când am rămas doar eu cu gândurile mele, a fost haos.
M-am tot uitat la treptele casei, așteptând ca Aiden să apară neanunțat, ca data
trecută.
Nu mă mai încolțește cum o făcea, dar petrece mai mult timp cu Kim. „’Neața
Reed“ s-a metamorfozat în conversații și nu știu cum să urlu că o manipulează,
fără să par nebună.
Știe toate butoanele pe care să apese și toate lucrurile pe care să le spună ca să
pară adecvat și chiar simpatic.
Kim îl crede, la fel cum l-au crezut mătușa și unchiul.
Nimeni nu-l cunoaște așa cum îl cunosc eu. Nimeni nu a văzut golul din
spatele ochilor lui și nu i-a auzit amenințările șoptite.
Dacă urlu că-i un criminal, doar o să par o nebună.
Îmi doresc sincer ca eu și Aiden să ne întoarcem la etapa în care singurul
nostru limbaj erau privirile urâte. Când mă luptam cât de mult puteam să păstrez
contactul vizual înainte să cedez.
Pe cine păcălesc?
Niciodată nu ne vom putea întoarce la acea etapă după ce mi-a făcut Aiden.
După ce m-a atins.
M-a invadat.
M-a gustat.
Am avut vise fragmentate despre mâinile, fața și parfumul lui. Doamne!
Mirosul lui nu va ieși niciodată din amintirile mele.
Și buzele lui.
Visez că-mi face lucruri depravate cu ele.
Dacă în subconștient mă gândesc la el, ce spune asta despre mine?
 De parcă drama cu Aiden nu-i de ajuns, Xander m-a vânat după toate orele cu
„oferta lui“. Îl resping de fiecare dată, refuzând să o și aud.
Xander este cel mai bun prieten al lui Aiden. Dacă ei mă cred așa naivă încât să
pun botul la jocurile lor, o să aibă o surpriză.
Expir prelung în timp ce mă târăsc pe holul școlii în pauza de prânz. De obicei,
nu mă ascund de agresiunea de la intrarea principală, dar astăzi este pur și
simplu o zi proastă.
A început cu un coșmar cu sânge, ochi negri și înecat în ape tulburi. Eu la șapte
ani, urlând „Tati!“ din nou și din nou.
A fost ireal să mă văd în acel coșmar. Uitasem cum arătam; un ghem
monstruos blond și murdar.
De când m-am mutat la Londra cu unchiul și mătușa, n-am avut nici măcar o
amintire cu părinții mei în Birmingham.
Fără albume cu poze.
Fără imagini în minte.
Fără… nimic.
Totul a ars odată cu casa. Singurul motiv pentru care am supraviețuit în acea zi
a fost pentru că nu eram înăuntru.
Coșmarurile sunt singurele lucruri care mă leagă de acel trecut întunecat.
Credeam că am scăpat lent de ele, dar astăzi s-a dovedit că mă înșelam.
Poate ar trebui să mă întorc la doctorul Khan. În urmă cu mult timp, el a reușit
să facă acele coșmaruri să înceteze.
Îl voi lăsa pe doctorul Khan ca ultimă soluție, ca să nu-i îngrijorez pe mătușa
mea și pe unchiul meu.
Scot telefonul din buzunar să-i trimit un mesaj lui Kim. Găsesc în schimb două
mesaje de la Aiden, trimise la 6.00 dimineața.
Aiden: Am visat cum îți străpung păsărica strâmtă până urli numele meu.
Mă gândeam să intru în camera ta și să ți-o trag ca în vis.
Aiden: Oh, și ᾿neața, scumpo.
Să-l ia naiba de nemernic! Încep să mă obișnuiesc cu mesajele lui. Fir-ar, încep
să le aștept cu nerăbdare, întrebându-mă ce fel de perversități îmi va mai trimite
de data asta.
Și poate că mi-am petrecut câteva minute privind afară pe geamul camerei
mele, așteptându-l să dea buzna ca diavolul.
Ce-i? Nu pot să trec peste Aiden King.
N-a apărut.
 Nu doar asta, dar la școală se poartă de parcă n-a trimis niciodată mesajele alea.
În dimineața asta, când am trecut pe lângă el în vreme ce asculta discursul
animat al lui Ronan, abia mi-a aruncat o privire.
El de ce poate să fie neafectat când eu fierb pe dinăuntru?
Clatin din cap și-i trimit un mesaj lui Kim. În pauza de prânz s-a dus să-l ia pe
Kirian.
Elsa: Ai terminat?
Kimberly: Mama nu-i liberă, deci îl duc pe Kirian acasă. Ajung în câteva
minute. Pupici.
Elsa: Sărută obrajii adorabili pentru mine.
Kim îmi trimite un selfie cu ea sărutându-l pe Kirian și el încercând să o
îndepărteze.
Zâmbesc, mărind poza ca să văd trăsăturile lui inocente de copil.
„Am informații care o vor face pe Kimberly să graviteze spre mine și să se
îndepărteze de tine.“
Cuvintele lui Aiden mă înjunghie în stomac și mă fac să simt greață.
Funcționează. Amenințarea lui funcționează.
Nici măcar n-am pus în mișcare planul meu de a-l ademeni, a aștepta și apoi a
ataca, pentru că el n-a mușcat momeala.
Am fost așa proastă și am crezut că cineva ca Aiden va mușca momeala. El este
cel care mă are la mână.
Nu mă pot gândi decât la amenințările lui și la lucrurile de care este în stare.
O prezență se conturează în spatele meu.
Mă sperii și mă opresc brusc. Îmi scap telefonul, dar Xander îl prinde.
Uau! Bune reflexe!
Se uită la el – și durează o secundă prea mult ca ecranul să nu mai lumineze –,
înainte să mi-l dea înapoi cu o sclipire malițioasă în ochi.
– Te-am prins, Frozen!
Nuanța aurie a părului blond al lui Xander este imposibil de obținut chiar și cu
vopsea. Este așa luminos și lucios! Adaugă ochii de un albastru cobalt, și este
întruchiparea perfecțiunii clișeistice. Spre deosebire de Aiden, nu l-am văzut să
manipuleze oamenii, dar ce știu eu despre Xander Knight cu excepția faptului că-
i face viața un iad lui Kim?
Își poartă uniforma cu o grijă meticuloasă. Până și manșetele cămășii lui sunt
îndoite peste sacou cu atenție, de parcă l-a îmbrăcat cineva. Ceea ce n-ar fi
surprinzător, ținând cont că-i fiu de ministru.
 Se sprijină de perete, blocându-mi subtil drumul.
– De ce fugi de mine?
– De ce mă urmărești? ripostez eu.
– Ți-am zis. Am o ofertă pentru tine.
– Nu mă interesează.
Pășesc în lateral și-mi văd de drum.
– Agresiunile vor înceta, strigă el în spatele meu într-un mod foarte nepăsător.
Mă opresc și mă întorc lent. Xander rânjește ca și cum ar ști că m-a prins.
Ridic bărbia.
– Cum ai de gând să faci asta?
– Sunt vedetă în echipa de fotbal. Dacă te vede careva cu mine, va fi suficient
pentru ca totul să înceteze.
Pipăi curelele ghiozdanului meu. Are dreptate cu asta.
Așa cum Aiden a făcut să înceteze agresiunile în cazul lui Kim ținând-o în
brațe, el poate opri asta în cazul meu, dar doar cu prețul de „a fi a lui“.
Nu-s naivă să cred că Xander îmi dă biletul de trecere fără consecințe.
Cu cât oferta-i mai tentantă, cu atât prețul este mai mare.
– Ce trebuie să fac la schimb?
Mă cercetează cu privirea de sus până jos.
Îmi încrucișez brațele peste piept.
– În visele tale.
El râde – un sunet lung și credibil.
– Scuze, iubire! Ești drăguță, dar nu ești genul meu. Prefer să nu mor înghețat.
Deci nu sex urmărește. Bine, bine.
Devin interesată și mă întorc complet spre el.
– Atunci ce vrei de la mine?
– Să fii iubita mea de fațadă.
Rămân cu gura căscată.
– Poftim?
– Știi tu, nu o iubită de-adevăratelea, doar te prefaci în fața tuturor.
– Știu ce înseamnă o iubită de fațadă. Te întreb de ce vrei să fac eu asta.
– Va opri agresiunile. Rânjește. Nu asta vrei?
Mijesc ochii.
– Ție ce-ți iese?
– Ce-ți pasă? Îți vei petrece ultimul an în pace.
– Tu chiar te aștepți ca eu să cedez fără să știu ce am de pierdut?
El își duce o mână în dreptul inimii.
 – Promit că nu vei pierde nimic!
– Nu. Spune-mi motivele tale!
O cale sigură să pierd înainte chiar de a începe este să nu știu.
El rămâne tăcut, încruntându-se la mine, fără îndoială pentru a mă intimida.
Ne înfruntăm din priviri.
– Dacă nu-mi spui, nu mă bag în asta.
Umerii îi devin rigizi când îmi spune pe un ton monoton:
– Dau cuiva o lecție.
– Cui?
Atunci îmi dau seama.
Xander a fost mai mult decât iritat când Aiden a ținut-o pe Kim în brațe
săptămâna trecută. Și a fost inutil de agresiv cu el în timpul antrenamentului. Și
am observat că stau împreună doar când Ronan și Cole sunt cu ei.
– Să îi faci în ciudă lui Aiden? șoptesc eu, apoi mă apropii de el când o colegă se
uită urât la noi în vreme ce trece pe lângă.
Sau mai degrabă la mine se uită urât. Este una dintre infinitele admiratoare ale
lui Xander.
Un alt avertisment, ca să știu cu ce voi avea de-a face dacă sunt de acord să
devin iubita lui de fațadă.
Xander ridică dintr-o sprânceană.
– Ai o problemă cu asta?
– Nu chiar, dar… Mă apropii. Supraestimezi obsesia temporară a lui Aiden
pentru mine. Nu e interesat de mine.
E interesat să critice, să mă domine și să mă facă să mă plec după voia lui.
E interesat doar să mă frângă.
– Tu de ce crezi că nu te-a invitat nimeni la o întâlnire în ultimii doi ani?
Xander ridică dintr-o sprânceană.
– Poftim?
– Alte fete au iubiți, dar tu, nu. Te-ai întrebat vreodată de ce?
– Alte fete nu sunt intimidate, scrâșnesc eu. Nu sunt numite „târfa profului“.
– Asta-i ideea. Pocnește din degete și arată spre mine. De la cine crezi că a venit
zvonul că i-ai supt-o profului de biologie? Că ești târfa lui? Și cealaltă, cum că ai o
boală contagioasă? Numără pe degete. King și King și… oh, King!
Sunt prea uimită ca să vorbesc. Deschid gura, apoi o închid ca un pește
muribund.
În toți acești ani, am crezut că Aiden a fost doar în fundal. Am crezut că
intimidările au început numai pentru că el și-a exprimat ura față de mine în fața
întregii școli în acea zi, iar ceilalți au acționat din loialitate pentru el.
De fapt, el a pus totul la cale și și-a lăsat acoliții să facă restul.
Efort minim. Rezultate similare.
Nenorocitul!
Sângele-mi curge fierbinte, făcându-mă să mă înroșesc.
– De ce?
Nici măcar nu-mi recunosc vocea bântuită.
– Este modul lui de a elimina concurența.
– De ce ar vrea să elimine concurența?
– Habar n-am. Ridică din umeri. Îl știu pe King de o viață și niciodată nu l-am
văzut așa obsedat de cineva cum este de tine.
Aiden a zis-o, nu-i așa? Grija lui nu-i normală, etichetabilă sau convențională.
Dar apoi, de ce trebuie să plătesc eu pentru modurile lui neconvenționale?
Furia trece peste mine ca un ocean negru, fără fund.
Undeva în creierul meu îmi dau seama că n-ar trebui să iau decizii din impuls
cât sunt furioasă, dar nu-mi pasă.
– Ne-am înțeles, îi zic lui Xander. Voi fi iubita ta de fațadă.
Nu există cale mai bună să mă răzbun pe Aiden decât să „ies“ cu cel mai bun
prieten al lui.
Și știu de ce Xander m-a abordat.
Îi place ideea că Aiden a petrecut anii „eliminând“ cu succes toată competiția,
doar ca eu să ajung în brațele lui Xander.
Este o mișcare idioată, dar îmi place un pic mai mult de Xander pentru asta.
Îmi place de oricine care se răzvrătește împotriva regelui arogant, psihopat.
Buzele lui Xander se întind într-un zâmbet viclean când îmi oferă brațul.
– Hai să ne facem prima apariție, iubire!
Îmi petrec reticent brațul prin al lui.
Asta nu-mi stă în fire.
La naiba, nici măcar nu-mi place să mint, darămite să fiu iubita de fațadă a
cuiva.
Dar, dacă Aiden se folosește de cea mai bună prietenă a mea, singura cale să-l
lovesc este să-i folosesc cel mai bun prieten.
Ochi pentru ochi.
Dinte pentru dinte.
El a pornit războiul. Eu doar continui.
În fața cantinei mă poticnesc. Este un motiv pentru care nu mănânc aici, și nu-i
din cauza mâncării.
 Este ca un restaurant de lux, dar pentru copii de liceu. Până și angajații zici că-s
majordomi dintr-un palat.
În pauza de prânz, toți elevii din RES se adună aici. Dacă se întâmplă ceva aici,
va rămâne întipărit în mintea tuturor.
Va fi postat pe platforme sociale.
Va fi discutat de toată școala.
Săptămâna trecută, Silver a vărsat suc pe o boboacă – ea varsă de multe ori
sucuri –, și a fost discuția săptămânii. Incidentul a ajuns până și la mine, deși eu
nu mănânc aici.
– Relaxează-te!
Vocea calmă a lui Xander mă scoate din gândurile mele. Este tot un zâmbet.
Ușor de zis pentru el. El este o vedetă populară și fiul unui ministru.
Numele lui mijlociu este Atenție. La naiba, atenția îl face să înflorească.
Pot să pun capăt la tot acum, dar nevoia mea de răzbunare fierbe sub suprafață,
ca un animal neîmblânzit.
De data asta, eu voi fi cea care va provoca durere.
Uau! Ce gând înspăimântător!
Eu nu sunt așa. Nu trebuie să provoc durere. N-am nevoie decât de dreptate.
Da. Dreptate.
Inspirând adânc, intru cu Xander în cantină. Pălăvrăgeala și clinchetul
tacâmurilor umplu aerul. Unii elevi râd unii la alții, alții sunt în discuții aprinse și
câțiva singuratici stau în spate.
Pulsul îmi crește cu fiecare pas pe care-l fac. Tâmplele mi se acoperă de
transpirație și membrele îmi tremură.
Odată ajunși în centrul cantinei, pălăvrăgeala se stinge și aproape toată lumea
își îndreaptă atenția spre noi.
Unii le dau coate prietenilor lor, în vreme ce alții vorbesc în șoaptă.
Omoplații îmi devin rigizi, pentru că mă aflu în centrul atenției.
Inima îmi tresaltă când îmi dau seama unde mă conduce Xander.
Masa din centru.
Masa echipei de fotbal.
Masa la care stă Aiden. Încuviințează din cap la ceva ce-i spune Cole, mișcând
nonșalant furculița prin farfuria pe jumătate plină.
Poartă sacoul albastru al echipei, cu logoul școlii. Primii nasturi ai cămășii sunt
descheiați, scoțând la iveală pielea bronzată și mușchii tari.
Ronan stă pe jumătate pe scaunul lui, vorbind cu entuziasm, în timp ce restul
echipei chicotește. Toată lumea cu excepția lui Aiden, care privește cu o expresie
de nepătruns.
Cole se oprește din râs când ne observă.
Ochii lui trec de la mine la Xander și apoi direct la Aiden. Dar nu trebuie să-l
alerteze.
De parcă ar avea al șaselea simț, Aiden se oprește din a-și lua mâncarea și înalță
capul. Privirea lui fumurie cade asupra mea și, pentru o secundă, pare să fie
uimit, de parcă nu știe ce caut acolo.
Apoi, ochii i se opresc asupra locului unde eu îl țin pe Xander de braț. În
asemenea momente, îmi doresc nespus ca Aiden să aibă o față expresivă.
Expresia lui de necitit îi este bine întipărită pe chip. Furculița îi cade cu un
clinchet, și el se ridică.
Se șterge calm, prea calm, la gură cu un șervețel, apoi îl pune jos.
Inima aproape că-mi sare din piept când el vine spre noi cu pași siguri,
încrezători.
Vreau să cred că Aiden nu m-ar umili în public, acum că sunt cu Xander, dar
n-ar fi exclus.
Rânjetul de pe fața lui Xander nu-i de ajutor.
– S-a enervat.
– De unde știi? șoptesc eu.
Mie mi se pare complet detașat.
– Zvâcnirea din ochiul stâng. Xander rânjește. Poate să controleze orice numai
asta nu.
Xander îmi dă brațul laoparte de pe al lui, dar doar ca să mă poată lua pe după
umeri.
„Miroase a lemn de santal.“
Ăsta-i ultimul gând care-mi trece prin cap înainte ca Aiden să-l pocnească în
față pe Xander.
 CAPITOLUL 17

Mă holbez într-o tăcere uimită, în timp ce corpul lui Xander se smucește înapoi
și se lovește de o masă.
Câteva fete țipă. Alți elevi icnesc uimiți.
Eu sunt în categoria celor șocați.
Mă lovesc cu spatele de o masă și mă prind de lemnul tare, pentru echilibru.
Aiden nu a fost niciodată genul violent. A spus-o zilele trecute, nu-i așa? Că
preferă să joace inteligent, nu să apeleze la forță.
Atunci, de ce-și lovește cel mai bun prieten?
Înainte ca Xander să-și revină, Aiden îi mai dă un pumn.
Este prima dată când îl văd așa.
Violent.
Ca un animal.
Scăpat de sub control.
Parcă ar fi un cu totul alt Aiden.
Xander râde batjocoritor înainte de a-l împinge pe Aiden și de a-i da un pumn
în față. Din buza inferioară a lui Aiden țâșnește sânge.
Înghit. Ar trebui să intervin? Să fac ceva? Să spun ceva?
Dar nu este ca și cum s-ar bate din cauza mea – deși s-ar putea să fi avut și eu
un rol.
În afară de sunetul pumnilor, în cantină e liniște. Nici unul dintre ceilalți elevi
nu scoate un cuvânt. La naiba, mă îndoiesc că sunt în stare chiar și să respire cum
trebuie. Este de înțeles.
Aiden și Xander au fost apropiați dintotdeauna. Nimeni nu și-ar fi imaginat că
se vor întoarce unul împotriva celuilalt.
Bătaia asta ar putea să fie evenimentul anului.
Cole și Ronan sunt primii – și singurii – care îndrăznesc să se apropie de ei.
Cole încearcă să-l prindă pe Aiden, dar acesta este ca un taur. Îl împinge și
revine spre Xander. La semnul căpitanului, restul echipei de fotbal se alătură.
Este nevoie de câțiva dintre ei pentru a-i opri pe Aiden și pe Xander din a se
omorî unul pe celălalt.
Doi profesori și antrenorul Larson iuțesc pasul când intră, urmați de… Kim.
Ea a chemat profesorii?
Antrenorul pare nervos în timp ce dă ordine echipei de fotbal să-i târască pe
Aiden și pe Xander în biroul disciplinar.
Murmure incontrolabile se aud printre elevi. Până și cei doi profesori par
uimiți că Aiden și Xander s-au bătut.
RES nu-i genul de liceu unde au loc bătăi. Locul ăsta este plin de elite și de
oameni realizați din punct de vedere academic. În RES nu contează decât
ierarhia, notele și banii.
Comitetul n-a trebuit niciodată să-și facă griji în privința violenței. Cu atât mai
puțin de la cele două vedete ale echipei de fotbal.
În drum spre ieșire, Aiden se lovește de mine. Pielea mi se electrizează la
contactul dur. Mă fac mică, și lemnul mesei mă apasă în spate când privirea lui
metalică dură poposește asupra mea.
Coada ochiului șui stâng tresare când se oprește în fața mea. Respirații fierbinți,
intruzive mă gâdilă pe față când îmi șoptește:
– Vei plăti.
Aiden și Xander nu se întorc la ore în a doua parte a zilei.
Incidentul de la cantină devine subiectul preferat de bârfă al tuturor.
Lumea se tot uită ciudat la mine, dar nimeni nu îndrăznește să-mi vorbească.
Teoria tuturor este că Aiden și Xander vor primi sancțiuni disciplinare care ar
putea să includă suspendarea temporară din echipă.
Mi-e greu să cred că antrenorul Larson va permite să-i fie luați cei doi jucători-
vedetă, dar comitetul este strict în legătură cu orice act de violență.
Prin minte îmi trec tot felul de idei. Adevărat, voiam răzbunare și să-l fac pe
Aiden să sufere ce am suferit și eu, dar eu nu sunt așa. Nu mă simt bine făcând
rău altora.
Chiar dacă e vorba despre monștri.
Mi-e imposibil să mă concentrez la ore. Mă tot uit spre intrare, așteptându-mă
ca Aiden și Xander să se întoarcă. Ziua se termină fără ca ei să revină.
Plec cu Kim din clasă, dar nici una din noi nu vorbește. De la prânz mă tot
săgetează cu privirea, și eu n-am fost în starea necesară ca să mă concentrez
asupra toanelor ei.
Când suntem în parcare, Silver și cele două prietene ale ei ne taie calea.
 „Ei, haide!“
Este ultima persoană cu care-aș vrea să vorbesc în ziua asta de rahat.
Ea bate cu pantofii de designer în pământ, uitându-se la mine de parcă aș fi
servitoarea ei.
– Cine naiba te crezi, Frozen? Ești un nimeni, așa că încetează să încerci să
devii cineva!
Scrâșnesc din dinți, dar aleg să o ignor.
„Nu le da niciodată agresorilor ceea ce vor.“
– Ar trebui să te întorci în castelul tău înghețat, strigă în spatele meu una dintre
prietenele lui Silver.
– Taci din gură, înainte să se abată asupra ta o furtună de zăpadă, mârâie Kim
la ele.
O trag de braț spre Miniul ei.
– Nu merită.
– Păi, bănuiesc că o să fac eu curat după tine, zice Silver din spatele meu, cu o
voce calmă, îngâmfată, care mă enervează.
Nu vreau să aud ce are de zis, dar nici nu vreau să fug spre mașină.
Nimeni nu-mi va vedea modul de zbor.
– Cum King este tensionat, va trebui să-i fac o vizită și să-l relaxez, continuă
Silver.
Mă așez pe locul pasagerului și trântesc portiera mai tare decât intenționam.
Respirația mi-e dură și inegală, și îmi țiuie urechile, de parcă cineva m-a
pălmuit.
Să-l relaxez.
Pe cine interesează cine naiba îl relaxează?
Mă bucur când Kim iese din parcare în tăcere. Îmi pierd cumpătul când Silver
îmi zâmbește arogant și flutură telefonul pe care licărește cuvântul „King“.
El o sună.
Aiden o sună.
Parcurgem drumul spre casă într-o tăcere enervantă.
În ciuda greutății care mă apasă pe piept, urăsc încordarea dintre mine și Kim.
Pipăi cureaua ghiozdanului.
– Ce s-a întâmplat, Kim?
Ea se uită sever la mine, apoi se concentrează iarăși la drum.
– Eu ar trebui să te întreb asta. După ani în care ai evitat băieții, brusc te
interesează Xander?
Clipesc.
 – Nu mă interesează Xander.
– Deci l-ai ținut de braț doar pentru spectacol? Ai intrat în cantină, pentru
prima dată în ani întregi, cu Xander, doar pentru spectacol? Îi tremură buzele. Ai
avut sentimente pentru el în tot acest timp?
– Sub nici o formă.
– Atunci, care-i faza? Știi că m-a intimidat ani buni! Sunt sigură că este scris
într-un cod al prieteniei să nu ieși cu agresorul celei mai bune prietene.
Mă uit la obrajii ei îmbujorați și nu-mi vine să cred. Este așa greu să fiu cea
rațională acum.
– Și în codul ăla al prieteniei scrie că n-ar trebui să îl îmbrățișezi pe agresorul
celei mai bune prietene și să plângi la pieptul lui? Îți permite să te porți amical cu
el, când este clar că eu nu mă simt confortabil?
Kim deschide buzele când apasă pe frâne, oprind mașina pe marginea
drumului. Un șofer urlă și claxonează, dar ea îl ignoră și bate mecanic în volan.
– Deci despre asta-i vorba? Te răzbuni din cauza asta?
– Nu mă răzbun.
– Atunci ce? Are ochii plini de lacrimi. Este Xan, Ellie. Nu poți să fii cu el… te
rog?
– Nu sunt cu el. Doar ne prefacem, e un joc, pentru a opri intimidările. Nu mi-
ai spus tu să-i folosesc cât pot?
– Oh!
În mașină se lasă tăcerea. Mă uit pe geam la copiii de grădiniță care traversează
strada.
– Eu și King nu suntem ce crezi tu.
Vocea lui Kim se îndulcește.
– Nu vezi că se bagă între noi, Kim?
Vocea mea este înfrântă.
– Nu voi permite asta. Nu sunt o idioată; după ce obțin informația de care am
nevoie, mă voi îndepărta de el.
– Ce informație?
Ea revine la a bate în volan.
– Îți voi spune când sunt sigură. Ideea este că promit să nu-ți fac niciodată rău,
Ellie. Tu m-ai văzut când eram invizibilă, și nu voi uita niciodată asta.
Mă întorc spre ea, vederea mi-e încețoșată de lacrimi.
– Și nici eu nu te-aș răni vreodată, Kim. Ești cel mai bun lucru care mi s-a
întâmplat de când am intrat în blestemata asta de școală.
 Kim se aruncă spre mine într-o îmbrățișare puternică. Eu o cuprind în brațe,
inhalând parfumul ei delicat, floral. Nu știam că aveam nevoie de o îmbrățișare
până când nu mi-a oferit-o ea.
Când se retrage, ochii i se mută în lateral, înainte de a se întâlni cu ai mei.
– De ce ți-a cerut Xander să te prefaci că ești iubita lui?
– Nu sunt sigură, dar cred că se răzbună pe Aiden fiindcă te-a îmbrățișat
săptămâna trecută și pentru toată atenția pe care ți-o oferă de atunci.
Buzele ei se deschid, și își reprimă un zâmbet.
– Serios?
– De ce ești așa fericită?
– Nu sunt!
Închide gura.
– Ba ești!
O împung cu degetul.
Ea se foiește și pufăie, fluturând nepăsătoare din mână.
– Tu și King, huh?
Mi se strânge pieptul când îi menționează numele.
– Eu și King ce?
– Haide, Ellie! Eternul calm King s-a luat la bătaie pentru tine.
Eu clatin din cap.
– Doar are niște probleme cu Xander.
– Da. Are o problemă că Xander că te atinge. Nu l-am văzut niciodată
pierzându-și controlul, nici măcar când a murit mama lui.
– Ai fost acolo când a murit mama lui?
Știu că doamna King nu mai este, dar niciodată nu m-am întrebat ce rol a jucat
absența ei în viața lui Aiden.
Cum de nu m-am întrebat despre asta? Problemele psihologice ale oamenilor
încep mereu cu părinții lor. Cei mai cunoscuți criminali psihopați au avut
probleme cu mama.
– Sigur, zice Kim. Suntem vecini, știi.
Corect. Uneori, uit asta.
– Câți ani aveai atunci? o întreb eu.
– Cred că șapte ani? Eu, cel puțin. A murit de boală, dar…
– Dar ce?
Kim își coboară vocea de parcă-mi spune ceva strict secret.
– Se zvonește că s-a sinucis, însă King Enterprises a deghizat-o cât să pară o
boală.
 – De ce?
Kim ridică din umeri.
– Nu știu, dar este posibil să fie din cauza acțiunilor de la bursă.
– S-a sinucis?
– Nu cred? Mătușa Alicia era așa dulce și grijulie. Îmi amintesc că-l iubea pe
Aiden și era prea protectoare cu el – lucru pe care unchiul Jonathan nu-l aprecia.
Bietul Aiden nici măcar nu era acolo când ea a murit.
Mă aplec înainte în scaunul meu.
– Ce vrei să spui?
– Era într-o tabără de vară, și, când s-a întors, mama lui era moartă. Încă-mi
amintesc ce privire goală a avut la înmormântare. Încă mă înfior… brr! Știi, nu a
plâns în ziua aia. A stat lângă tatăl lui complet tăcut pe durata întregii ceremonii.
În stomac mi se strânge ceva. Probabil a fost devastator să-și piardă mama la o
vârstă așa fragedă, cât era plecat. Eu nici măcar nu-mi mai amintesc părinții, dar,
uneori, încă simt pierderea ca și cum ar fi fost ieri.
Kim mă duce acasă, și ne petrecem restul serii învățând, apoi ne uităm la câteva
episoade din Lucifer, până se întoarce mătușa.
Ceva mai târziu, Kim pleacă să-l ajute pe Kirian cu temele. Mereu zice despre el
că e o pacoste, dar nu poate să stea o zi fără să se gândească la el.
Tatăl lui Kim este un diplomat care își petrece aproape tot timpul la Bruxelles și
rareori este acasă. Mama ei este o artistă renumită care de obicei stă încuiată în
atelierul ei, așa că Kim a devenit adult de când s-a născut Kirian, în urmă cu opt
ani.
Nu doar că-i sora lui mai mare, dar îi este și mamă, tată și cea mai bună
prietenă. Mereu a spus că nu vrea ca el să simtă golul pe care l-a simțit ea în
copilărie.
Pregătesc cina cu mătușa. Abia o ascult și-i vorbesc despre ziua mea de la
școală.
Mintea mea este distrasă.
– Ai ceva pe telefon? mă întreabă mătușa pe un ton bănuitor când îl verific
pentru a o mia oară în ultima jumătate de oră.
Zâmbesc forțat.
– Nu, nimic.
Deșert total.
Aiden n-a trimis nici unul dintre mesajele de noapte.
„O să-l relaxez eu.“
 Vocea lui Silver îmi sugrumă gâtul. Mă mănâncă degetele și îmi simt mâinile
murdare, chiar dacă tocmai le-am spălat.
Le bag sub apă în chiuvetă, apoi le retrag când îmi dau seama că mătușa se uită
la mine.
Știe că devin obsedată cu spălatul mâinilor doar când sunt neliniștită.
– Mă duc la magazin, zic eu ca să-i distrag atenția.
– Pentru ce?
– Nu mai am tampoane, spun primul lucru care-mi trece prin minte.
– Dar ți-a venit menstruația?
– Vine în câteva zile. Știi că-mi place să fiu pregătită.
Deja mă îndrept spre ușă.
– Elsie?
– Da? zic eu peste umăr.
Mătușa Blair flutură o bancnotă.
– Ai uitat banii.
– Corect.
Zâmbesc ciudat și iau bancnota de la ea.
– Și pune un pulover pe tine. E răcoare afară.
– Da, mătușă, strig eu din ușă.
– Să vii repede!
Mă încalț cu balerinii și iau un pulover subțire peste rochia din bumbac pe care
scrie „E bine acasă“. Seamănă cu un tricou supradimensionat care se oprește la
genunchi.
În clipa în care ies din casă, pe nas și gene îmi cad primii stropi de ploaie. Aș
putea să mă întorc după umbrelă, dar nu o fac.
Las în schimb ca picioarele mele să preia conducerea.
Alerg cât pot de tare și de repede pe străzile goale, luminate. Răcoarea nopții
mă lovește peste față și ploaia mă udă în câteva secunde.
Dar nu-i suficient.
Simt o greutate pe piept.
Este sufocant.
Îmi fură orice brumă de aer curat.
Fiecare respirație o simt murdară și impură.
Mă simt pe mine murdară și impură.
Singurul lucru care mă poate curăța sunt alergatul și ploaia.
Doar că… nu mă curăță.
Imagini cu Silver relaxându-l pe Aiden îmi vin în minte ca un film porno.
 Probabil de asta-i prea ocupat ca să-mi trimită mesaje.
Închid ochii și încerc să-mi scot imaginile din cap.
Silver și Aiden sunt făcuți unul pentru celălalt.
Nu-mi pasă de ei și de activitățile lor de după școală.
Dar de ce să-mi ceară să fiu a lui dacă are deja pe cineva care să se ocupe de
toanele lui?
Idiotul!
Când ajung la magazin, cumpăr niște tampoane și o umbrelă. Aș alerga iar prin
ploaie, dar mă va certa mătușa.
Ca să nu mai spun că îmi simt inima cam ciudat. Nu vreau să exagerez fără
motiv.
Sunt la colțul casei noastre, cu plasa de la magazin într-o mână și umbrela în
cealaltă, când observ un Mercedes negru cu geamuri fumurii. Cred că-i acolo de
când am plecat la magazin.
Simt panică în piept și mă grăbesc restul drumului spre casă. Aleg intrarea din
spate, pentru că-i mai aproape.
În clipa în care cotesc, o mână puternică mi se pune peste gură. Țip, iar
umbrela și punga îmi cad din mâini.
Țipătul meu este înăbușit de mâna ținută peste gura mea.
Sunt trasă înainte. Mă împiedic și mă lovesc cu obrazul de capota unei mașini.
Îi recunosc mirosul înainte ca respirația lui fierbinte să-mi șoptească la ureche.
– Este momentul să plătești, scumpo.
 CAPITOLUL 18

– A-Aiden?
Inima îmi sare din piept, bătând neregulat pe capota mașinii.
A mașinii lui.
Lumina slabă de după colț nu mă ajută să văd prea mult, dar îl simt.
Este imposibil să nu fac asta când deslușesc mirosul curat, inconfundabil
amestecându-se cu ploaia.
Simt o durere în vintre de la acea sensibilitate pe care o am mereu pentru el.
Este ca o boală incurabilă ce refuză să-mi iasă din corp.
Încerc să înalț capul și să mă uit la el, dar el îmi lipește obrazul de capota udă.
– Ce faci?
Îmi ia părul în pumn cu duritate.
– Taci dracului din gură, Elsa!
Scâncesc din cauza durerii și a poziției inconfortabile în care mă forțează. Cu
cât încerc mai mult să mă mișc, cu atât metalul rece și ud mă împunge mai tare
în stomac.
Când deschid gura să zic ceva, mă trage în sus de păr ca să mă uit în ochii lui
negri.
Tricoul lui negru simplu este ud, lipindu-i-se de mușchi ca o a doua piele.
Ploaia formează râulețe ce alunecă pe chipul lui dur, pe maxilarul puternic și
peste rana de la buză cu care s-a ales din cauza bătăii cu Xander.
Pare nervos.
Nu. Letal.
Poate să fie din cauza întunericului sau a ploii ori a străzilor dezolante, dar
peste pielea mea se întinde un fior de groază.
Aceasta este adevărata formă a lui Aiden. Psihopatul fără suflet, fără
sentimente.
– Șșșttt, nici un cuvânt! Ochiul stâng îi tresare. Nu vrei să mă enervezi acum.
Îmi tremură buzele – și nu din cauza frigului sau a ploii.
 – Mătușa este la etaj, încerc eu să ameninț. O să coboare după mine.
Buzele lui îmi ating urechea când șoptește cu voce crudă:
– Atunci, de ce nu țipi?
Înainte să apuc să mă gândesc la asta, mă mușcă de ureche. Tare. Atât de tare,
încât cred că-mi vrea carnea.
Țip, dar am mâna lui peste gură, transformând țipătul într-un sunet înăbușit,
bântuit.
Genul de sunet pe care-l scot victimele când sunt răpite în miez de noapte.
– Îți place să ai sânge pe mâini? mă întreabă el pe un ton întunecat,
înfricoșător.
Îndrept spatele când îmi vine în minte acea imagine.
Sânge pe mâini.
În părul meu.
În…
– Dacă l-aș fi omorât pe Xan astăzi, ar fi fost din cauza ta.
Mormăi în mâna lui, dar el doar mă trage mai tare de păr.
– Știi că mă simt sângeros când cineva te atinge? De asta ai făcut prostia aia?
Clatin din cap, cu ochii în lacrimi ce se amestecă acum cu ploaia care cade.
Doamne! Este un psihopat. Un nemernic bolnav.
Atunci, de ce nu mă lupt?
„Luptă, Elsa! Ești o luptătoare.“
Membrele îmi rămân blocate pe loc, indiferent de cât de mult le implor să se
miște.
– Răspunde-mi!
Mormăi un sunet de neînțeles. Îmi blochează gura, cum naiba ar trebui să-i
răspund?
– Țipă sau luptă-te, și ți-o trag direct pe mașină până când tot cartierul îmi știe
numele. Ai înțeles?
Înghit, încuviințând o dată din cap.
Ia mâna de la gura mea, dar mă țintuiește pe capota mașinii cu o mână
puternică pusă la ceafă.
– Tu o folosești pe Kim împotriva mea, gâfâi eu cu voce răgușită. Este așa o
surpriză că am hotărât să-ți folosesc prietenul împotriva ta?
– Hmm. Poate ar trebui să scap de toți așa-zișii prieteni.
Îmi țiuie urechile când aud tonul lui impasibil. Vorbește… serios. Nu sunt
prietenii lui așa cum este Kim pentru mine. Dacă reprezintă vreo amenințare
pentru planurile lui, devin de unică folosință.
 Nu înseamnă absolut nimic.
Disprețul lui total pentru emoțiile umane este îngrozitor.
Nu. Este înspăimântător.
Mai înspăimântător e faptul că cineva de calibrul lui a făcut așa o obsesie
bolnavă pentru mine.
– Tu ai pornit acele zvonuri despre mine. „Taci din gură! Taci din gură, nu-l
provoca!“ Dar, oricât mă mustru singură, cuvintele continuă să-mi curgă din
gură ca un venin. Din cauza ta sunt etichetată drept panaramă. Din cauza ta nu
se apropie nimeni de mine.
– Și nimeni nu o va face. Este lângă fața mea, atât de aproape, încât ne respirăm
aerul unul celuilalt. Știi de ce, scumpo?
– De ce? murmur eu.
– Pentru că mereu ai fost a mea. Doar că nu o știai.
Îmi ridică rochia și-mi dă o palmă peste coapsele goale, făcându-mi pielea să se
înfioare. Închid ochii când el îmi dă chiloții jos, lăsându-mă goală, expusă ploii și
privirii lui nemiloase.
– Dacă tot urma să iei ceea ce voiai, de ce mi-ai mai cerut să fiu a ta? Ca să mă
intimidezi? Să te joci? Te-a excitat să vezi că mă agăț de speranța falsă, gândindu-
mă că am ceva de zis legat de ceea ce-mi faci?
Mă sufoc deodată cu cuvintele. Vocea îmi este așa plină de emoție, de furie,
încât simt cum se sparge ca un tunet odată cu stropii de ploaie.
– Ți-am zis. Ai avut ocazia să faci prima mișcare, dar am avut dreptate. Tu nu
vrei amabilitate. Tu vrei să te las fără voință, nu-i așa?
– Dă-te laoparte, nenorocit bolnav!
– Tu ești bolnavă după mine, scumpo. Ești așa udă, că îți simt mirosul în aer.
Mă penetrează cu un deget, și mi se încing urechile de rușine când nu
întâmpină nici o rezistență.
Nici o presiune.
Nimic.
Degetul lui găsește adăpost între pereții mei strâmți, de parcă acolo i-a fost
mereu locul.
De parcă avea dreptul asupra mea de prima dată când ne-am cunoscut.
– Te exciți când te domin. Mai bagă un deget în mine, făcându-mă să scâncesc.
Ești toată udă când ești la mila mea.
Clatin din cap, dar abia mă pot mișca din cauza strânsorii lui ferme.
– Nu trebuie să o recunoști acum, dar o vei face… Mă penetrează sălbatic. Până
la urmă.
 Îmi dau ochii peste cap și pun mâna la gură ca să împiedic un geamăt sonor să
iasă.
Aiden nu se oprește. Mă regulează cu degetele tare și repede de parcă m-ar
penetra cu propriul mădular. Mă arcuiesc pe capotă la fiecare mișcare nemiloasă.
Gem, gâfâi și scâncesc. Cel mai rău este că n-am deloc control asupra acestui
lucru.
Chiar și cu ploaia, faptul că e un loc public și că mătușa poate să se uite oricând
pe geamul bucătăriei, nu mă pot opri.
Fir-ar, mai rău mă excită! Sunt așa fierbinte, că ploaia aproape se evaporă de pe
pielea mea.
Mă posedă și mă transformă în această versiune străină, înspăimântătoare a
mea.
– N-ai să lași nici un alt bărbat să te atingă. Este clar?
Sunt prea consumată de degetele lui diavolești ca să fiu atentă la ce spune.
Ceva brutal și distrugător crește în vintrea mea, lovind și strivind cu ritmul său.
Simt acel val. Este aproape. Am mai ajuns până la orgasm, dar mereu am
amânat ultimul moment, fiindu-mi teamă de intensitatea pe care o aduce.
Acum, nu-l pot opri nici dacă vreau.
„Îți place să-ți fie luată voința, nu-i așa?“
Cuvintele lui îmi provoacă o senzație intensă în interior.
Doamne! Ce-i în neregulă cu mine?
– Spune da! ordonă el, atingându-mi clitorisul.
Geamătul îmi scapă de pe buze oricât de mult încerc eu să-l înăbuș.
Mă strânge mai tare de gât.
– Spune da sau mă opresc!
Reduce intensitatea ritmului, de parcă vrea să dovedească asta.
Scâncesc, ochii îmi ies din orbite.
Nu. Nu se poate opri. Nu și de data asta. Sunt acolo. Aproape.
– Eu… eu…
– Spune-o!
Pompează mai tare în mine, făcându-mă să văd stele în spatele pleoapelor.
– Da! țip eu când mă lovește puterea ascuțită.
Deschid gura să zic ceva, dar rămâne deschisă într-un „O“ și nu iese nici un
cuvânt.
Mi-a furat capacitatea de vorbi.
De a respira.
De a gândi.
 Valul înverșunat nu-mi dă pace. Nu chiar. Nici măcar când el scoate degetele
din mine.
Își duce degetele – încă lucind a mine – la gura mea.
– Deschide!
Clatin din cap, deschizând buzele pentru a protesta, dar el profită de ocazie să-
mi bage ambele degete în gură.
– Simți gustul tău pe mine, scumpo?
Trece de buzele mele și dă cu degetele pe limba mea.
Salivez, dar vreau să clatin din cap de rușine. Încleștarea miezului meu
răspunde înainte să pot articula un cuvânt.
– Suge!
O fac timid, doar ca să nu bălesc precum un câine.
Este ciudat să mă gust de pe el. Dar nu mă opresc.
Nu pot.
Este ca și cum limba mea vrea să exprime ceva după senzația pe care el tocmai
mi-a provocat-o.
Aiden scoate degetele la fel de brusc precum le-a băgat, lăsându-mă amețită și
încă întinsă pe mașină, respirând cu dificultate și inegal.
Apoi, face ceva ce mă șochează total.
Mă sărută delicat pe nas.
Ochii lui sunt în continuare întunecați, dar sunt mult mai limpezi când spune:
– Fată de treabă!
Restul săptămânii, nici Aiden, nici Xander nu apar la școală.
Amândoi sunt suspendați.
Potrivit bârfelor, antrenorul i-a trimis într-o tabără privată, ca formă de
disciplină, până la terminarea suspendării.
Nici un antrenor n-ar vrea ca jucătorii lui vedetă să se dușmănească. Mai ales
nu în clasa a douăsprezecea.
Eu? Sunt doar fericită că n-am de-a face cu Aiden.
După ce m-am lăsat pradă degetelor lui în noaptea aceea ploioasă, am nevoie
de mai mult decât de spațiu.
Am nevoie de un continent între noi.
Cum de am putut ceda în fața lui? Și să mai am și orgasm?
Este un monstru bolnav. Doar mă va răni.
Chiar mă va distruge.
Atunci, de ce naiba mă tot gândesc la acea noapte?
 Aiden continuă să trimită obișnuitele mesaje vulgare despre ce vrea să-mi facă
după ce se întoarce. Devin tot mai vulgare și mai tabu cu fiecare zi. Nu le citesc
niciodată în fața mătușii și a unchiului.
Nenorocitul mă distruge, și n-am cum să opresc asta.
Cum mătușa și unchiul lucrează peste weekend, am hotărât ca duminică să
dorm la Kim. În câteva zile, avem un test la matematică, așa că învățăm o vreme.
Casa lui Kim este în zona clasei superioare. Cartierul lor urlă de bani și e plin
de nobilime. Stau în dormitorul lui Kim și mă uit afară de pe balcon. Casa lui
Xander este vizavi de a ei. Nu-mi pot imagina ce simte fiind vecină cu agresorul
ei.
Casa lui Aiden este mai încolo. E imensă, impunătoare și… fără viață. Nimeni
nu intră și nu iese.
Probabil Aiden este încă în tabără.
Nu că mi-ar păsa.
Yellow de Coldplay se aude din telefonul meu, și Kim fredonează melodia în
timp ce caută prin dulap.
Tocmai l-am culcat pe Kirian după ce ne-am îndopat cu macaroane cu brânză.
Mama lui Kim este în atelierul ei și nu trebuie deranjată când lucrează la
următoarea sa capodoperă.
Kir a părut destul fericit să își petreacă duminica doar cu mine și Kim.
– Ce faci?
Mă concentrez în sfârșit asupra ei și asupra rochiilor pe care le aruncă pe pat.
– Ronan are o petrecere weekendul ăsta. Tocmai mi-a trimis un mesaj.
De când îi trimite Ronan mesaje?
– Tu chiar mergi la petrecerea lui Ronan?
– Ellie, suntem în clasa a douăsprezecea. Nu o vom trăi de două ori. Zâmbește,
pozând cu o eșarfă din pene false în jurul gâtului. Haide, alege ceva!
– Nu. Nu sunt interesată de aceste petreceri.
– Încetează să mai fii Frozen și relaxează-te!
– Nu.
– Într-o zi, o să te conving.
– Niciodată, Satană!
Mă pregătesc să mă schimb în pijama, când îmi vibrează telefonul.
Îmi sare pulsul când văd numele lui Aiden.
Aiden: Hai să ne vedem!
 Aproape că-mi imaginez tonul autoritar dacă l-aș auzi rostind acele cuvinte.
Bănuiesc că asta confirmă că s-a întors din tabără.
Aiden: Mi-e dor de tine.
Mi se strânge ceva în piept, este dureros.
Cum poate să spună atât de ușor asemenea cuvinte? Cum de mă poate tulbura
cu atâta ușurință?
Aiden: Știu că și ție ți-e dor de mine. Nu trebuie să o spui.
Nemernic arogant!
Și nu, nu mi-e dor de el.
Cui îi este dor de asupritorul său?
De agresorul său?
De coșmarul său?
Aiden: Deci? Vii să ne vedem sau va trebui să improvizez?
N-am idee ce înseamnă asta, dar n-are cum să fie bine pentru mine.
Elsa: Să nu îndrăznești!
Nu răspunde.
Să-l ia naiba de psihopat și pe mine că am arătat că-mi pasă.
Îndrept privirea spre Kim. Dacă nu mai este în tabără, probabil se va duce la
petrecerea lui Ronan, corect?
– Kim. Arunc telefonul pe pat și mă duc la ea. Rămâi acasă, și mă uit la un
serial coreean cu tine.
Ea râde, scoțând două rochii.
– Putem să facem asta când mă întorc.
La naiba!
– Xander s-a întors din tabără, zic eu. Nu vrei să dai peste el la petrecere,
corect?
– Xander poate să se ducă naibii. Buzele îi tresar sfidătoare. Nu-l voi mai lăsa
să-mi distrugă viața.
Fir-ar!
Se pare că în seara asta va trebui să merg la petrecere.
 CAPITOLUL 19

În vreme ce eu și Kim ne îndreptăm de la mașina ei spre casa imensă a lui

Ronan Astor, încerc să-mi spun că sunt aici doar din cauza lui Kim.
Sub nici o formă nu o las singură la o petrecere unde este prezent Xander
Knight.
În adâncul meu?
Mă simt pe muchie de cuțit din cauza acelei conștientizări care mă taie și își
înfige ghearele în vintrea mea.
Este prima dată când îl văd pe Aiden de când m-a întins pe capota mașinii lui,
în ploaie.
De când mi-a smuls un orgasm exploziv, într-un loc unde ne-ar fi putut vedea
oricine.
M-ar fi putut vedea pe mine.
Ce s-ar fi întâmplat dacă mătușa s-ar fi uitat afară? Dacă unchiul s-ar fi întors
acasă? Dacă ar fi trecut unul dintre vecini?
Să am de-a face cu Aiden provoacă părți care n-aș fi vrut niciodată să fie
provocate.
Pentru că în acel moment? Nu m-am gândit decât la cât tânjeam după senzația
pe care el mi-o provoca.
Doamne! Îl urăsc.
Ochii lui Kim sclipesc cu entuziasm când intrăm în vila lui Ronan. Din pereți
reverberează muzică zgomotoasă chiar dinainte să intrăm. Un majordom care
pare chiar din Downton Abbey, în uniformă și cu un zâmbet încordat, ne
primește.
Ronan este fiul unui lord, dar majordomul și servitorii de la o petrecere de
adolescenți sunt o exagerare.
Zâmbesc, închipuindu-mi cum Ronan îi forțează pe angajații părinților săi să
servească la petrecerile lui interminabile.
 Aproape toată lumea din RES este aici. Este ciudat să-i văd fără uniforme,
râzând, bând și frecându-se unii de alții pe un hit pop.
Asta-i o seară de duminică normală pentru ei. Eu și Kim suntem cam singurele
care-i evităm. Doi ani buni n-am simțit niciodată că ratez faza cu adolescența.
Dar Kim mereu a vorbit despre asemenea petreceri cu o anumită tristețe care-
mi strângea inima. Spre deosebire de mine, ea tânjea după o viață de adolescent
normal.
N-am să-i omor dorințele doar pentru că scenele astea nu sunt pentru mine.
Asta fac cei mai buni prieteni, corect? Ies din zona de confort pentru prietenii
lor.
Kim mi-a împrumutat blugi skinny și un tricou negru care-mi tot alunecă de
pe umărul drept. De când a slăbit, noua ei mărime este un pic cam strâmtă pe
mine și simt că iau foc în pantaloni. M-am machiat discret și mi-am strâns părul
într-o coadă lejeră în creștetul capului.
Kim a optat pentru o rochie de un roz aprins ce-i îmbrățișează silueta minionă
și îi dezvăluie decolteul. Poartă chiar și tocuri și are părul liber.
„Ieșim cu totul.“
Cuvintele ei, nu ale mele.
Dangerous Night de Thirty Seconds to Mars umple spațiul, în timp ce Kim ia o
băutură de pe tava unui valet.
Mă întorc spre ea.
– Ești emoționată? Putem să mergem acasă dacă vrei.
– Nu! exclamă ea amuzată. Am fost de acord să nu mai fugim, îți amintești?
– Uneori, este în regulă să fugi. Știi tu, pentru autoconservare.
Bea jumătate din băutura ei.
– Cum faci asta?
– Cum fac ce?
– Să fii așa puternică, Ellie! Îmi doresc calmul tău.
Ridic din umeri.
– Nu sunt chiar așa calmă, Kim. Nu o arăt.
– Să o arăți?
Cu vederea periferică surprind o siluetă neagră, și îmi îngheață sângele în vene.
Sânge.
Așa mult sânge.
„Prin venele tale curge sânge de oțel. Nu-l vei face de râs.“
Vocea obsedantă bubuie în capul meu ca vocea unui demon. Simt în vârfurile
degetelor furnicături urmate de un fior glacial.
 Mă copleșește un impuls de a le freca pentru a le curăța, ca pe un drogat care
abia așteaptă doza.
O senzație ciudată se târăște pe șira spinării în timp ce simt ochii ațintiți asupra
mea. Ochi goi, fără viață. Mă privesc.
Vin să mă prindă.
Mă vor mânca.
Fugi, Elsa!
ACUM!
– Elsa?
Privirea mea se îndreaptă spre Kim, care-și flutură o mână în fața mea.
– Huh?
– Priveai în gol. Ridică din sprâncene. Este totul în regulă?
– Da. Zâmbesc forțat. Am nevoie la toaletă. Mă întorc imediat.
Plec înainte ca ea să mai spună ceva. Cu ajutorul unuia dintre valeți, găsesc o
toaletă. Arsura de sub pielea mea se transformă într-un foc de infern pe cale să
mă consume în întregime.
Se răcește doar după ce dau drumul la apă și frec din nou și din nou.
În tot timpul ăsta mă uit în jurul meu, de parcă mă aștept să sară cineva asupra
mea din pereți. Sau, mai rău, din oglinzi.
Mă uit la reflexia mea speriată. Am pupilele cât farfuriile și părul meu deschis la
culoare parcă-i al unei vrăjitoare.
– Nu-i nimic. Zâmbet forțat, cu buzele tremurând. Vei fi bine.
După ce-mi liniștesc expresia și-mi spăl mâinile, ies din baie.
Sunt pierdută în gândurile mele când mă întorc în zona unde bubuie muzica și
toată lumea dansează de parcă ar fi într-un club.
Mă lovesc de un zid – sau de o persoană.
Oh! Mâini puternice mă prind înainte să cad în fund.
– Scuze! mormăi eu. Nu te-am văzut.
– Evident.
Râsul îmi atrage atenția spre chipul înalt, lat și foarte familiar.
Levi King.
Fostul căpitan al Elitelor și nestemata actuală de la mijlocul terenului pentru
Arsenal.
Am o reacție de moment de fan autentic că văd un Tunar în viața reală. Adică,
am fost la meciuri cu unchiul Jaxon, dar acum m-am apropiat cel mai mult de un
jucător.
– Mi-ai văzut vărul idiot?
 Ochii întrebători ai lui Levi hoinăresc peste umărul meu.
Vărul lui. Corect. Aiden este cu un an mai mic decât el și vărul lui. Jonathan
King este tutorele lui.
Mă scutur vizibil. Nu-mi vine să cred că am fost într-atât de fascinată, încât să
uit cine este, de fapt, Levi.
– Stai o secundă!
Mă studiază de aproape – prea de aproape –, și îi simt mirosul aftershave-ului
scump.
În vreme ce Aiden are un aer întunecat, Levi are ochi de un albastru-deschis
care dau în gri în lumina slabă. Părul lui blond-nisipiu este ciufulit și dezordonat
de parcă nu s-a obosit să-l pieptene când s-a dat jos din pat.
Poartă sacoul albastru-închis al Elitelor peste un tricou alb și blugi închiși la
culoare.
– Tu ești. Rânjește. Frozen.
– Elsa este bine, mulțumesc, zic eu cu sarcasm.
El râde.
– Elsa, da. Nu-ți știam numele adevărat.
Normal că nu-l știa. Regii nu-și cunosc toți supușii, nu-i așa?
– Ce faci la petrecerea lui Ronan? mă întreabă el. Stai! Te-a târât Aiden aici?
Chiar sunt surprinsă că el crede asta.
– Asta a făcut, nu-i așa? Se uită de sus în jos la mine, de parcă Aiden s-ar
materializa de sub pielea mea. Și unde-i acum?
– Nu știu. Nu-mi pasă.
– Huh. Probabil joacă singur o partidă de șah, ca un monstru.
– Stai! Face asta?
Este chiar ciudat. Credeam că sunt singura care face asta.
– Monstru de nivelul cinci. Îți zic.
Îmi face cu ochiul.
Deci Levi nu-i chiar cum mi l-am imaginat eu. După tot ce am auzit despre
încurcătura cu profesoara și că a fost căpitanul Elitelor și rege în RES, mă
așteptam la o versiune mai în vârstă, mai nemernică decât Aiden.
El, în schimb, este… binevoitor?
Aș părea o ciudată dacă i-aș cere un autograf? Unchiul Jaxon ar fi așa fericit!
Chiar când mă gândesc la asta, muzica este întreruptă brusc. Ronan sare pe o
masă, înconjurat de echipa de fotbal.
– Ascultați, panaramelor. Folosește o sticlă de bere pe post de microfon. Ne-am
adunat astăzi aici să sărbătorim victoria noastră împotriva celor de la New Castle.
1–0. Păzea, campionatule, că venim!
Toată lumea țipă și urlă.
– Hai, Elitele!
Până și Levi zâmbește, clătinând din cap.
– N-a fost ușor să câștigăm fără cei doi atacanți ai noștri. Tonul și expresia lui
Ronan se întristează, înainte ca el să rânjească. Dar subsemnatul se poate
transforma într-un atacant în orice zi, panaramelor! King și Knight... cine-or fi?
– Du-te dracului, Astor! mormăie Xander de lângă el și toată lumea râde.
– La ferme, Knight! Nu-mi strica starea! Ronan zâmbește din nou. Oricum, să-l
ignorăm pe ranchiunosul de Knight. În seara asta, avem un invitat special.
Vedeta noastră din Premier League. Să-i urăm bun-venit fostului nostru căpitan,
Levi King!
– Trebuia să o facă, mormăie în șoaptă Levi. Idiotul!
Ceilalți membri ai echipei de fotbal ovaționează și bat în masă ca niște nebuni.
Ronan arată spre Levi și strigă:
– Vino aici, căpitane!
– Căpitan, căpitan, căpitan…, scandează restul clanului condus de Ronan și
Cole.
Levi mârâie și vrea să plece, dar se oprește și se uită la mine.
– Ții minte ce ți-am zis, cum că Aiden este un monstru de nivelul cinci?
Încuviințez o dată din cap.
– Este și un ciudat de nivelul cinci. E mai bine să stai departe de el. Îmi face cu
ochiul. Pentru binele tău, nu al lui.
Și apoi pleacă.
Mă holbez la spatele lui, nevenindu-mi să cred, în timp ce membrii echipei de
fotbal îl îmbrățișează frățește.
Ce naiba a vrut să spună cu „pentru binele tău, nu al lui“?
– Mai întâi, zice Levi pe un ton glumeț, uitându-se la Ronan, eu sunt aici doar
ca să-l iau pe idiotul de văru-meu, așa că du-te dracului pentru că m-ai atras în
situația asta, Astor!
– Haide, căpitane! Ronan flutură din mână. Niște cuvinte de încurajare pentru
campionat.
– Dacă nu-l câștigați din nou anul ăsta… Levi se oprește. Veți fi pedepsiți – în
stilul căpitanului.
Toți mormăie, cu excepția lui Ronan, care sare în sus.
– Neh, tu nu mai ești căpitanul nostru. Zâmbește, luându-l de umăr pe Cole.
Nash este.
 Levi ridică dintr-o sprânceană.
– Și cine crezi că i-a dat lui Nash poziția de căpitan?
Cu toții încep să se certe, cu excepția lui Cole, care-i privește cu un zâmbet,
clătinând din cap.
Levi l-a pus căpitan pe Cole? Este ciudat că nu l-a ales pe Aiden, ținând cont că-
i vărul lui.
– Ellie!
Îmi îndrept atenția de la echipa de fotbal spre Kim care zâmbește ținând o
brunetă de braț.
– Ea este Astrid. Kim strălucește. Astrid Clifford, știi tu, cea lângă care ți-am
spus că am stat la meciurile de anul trecut.
Le zâmbesc lui Astrid și aurei ei sclipitoare. Poartă o salopetă simplă și ciorapi
tip plasă. Este drăguță într-un mod feciorelnic.
Nu-i prima dată când o văd. Relația ei tumultuoasă cu Levi a fost bârfa anului
trecut în RES. Până și pe Aiden l-am surprins petrecând timp cu ea.
De fapt, Astrid și Silver sunt singurele două fete cu care Aiden s-a asociat.
Nu că l-aș fi urmărit sau ceva.
– Astrid, ea este cea mai bună prietenă a mea, Elsa.
– Elsa.
Astrid îmi rostogolește numele pe limba ei cu un zâmbet discret.
– Ce? întreb eu.
– Nimic. Râde, fluturând dintr-o mână. Doar că am auzit așa multe despre tine,
și singurele nume pe care le știam erau Frozen și Prințesa de Gheață. Mă bucur
să-ți aflu numele adevărat.
Tresar.
– Oh, scuze! N-am vrut să te jignesc. Mă ia de mână. Chiar mă bucur că am
cunoscut, în sfârșit, obsesia lui Aiden.
– Stai! Ce?
Rămân cu gura căscată.
– Obișnuia să te urmărească tot timpul.
Dă să spună mai mult, dar privirea i se îndreaptă spre locul unde Levi stă cu
echipa de fotbal.
Printre ei trece un curent electric, și rămân fascinată de felul în care se privesc
unul pe celălalt.
Este ca și cum ar fi singurii doi oameni din încăpere.
Dorul și pasiunea sunt așa tangibile, că aproape le simt pe limbă. Mi se strânge
pieptul fără vreun motiv clar.
 – Vino aici, prințeso! strigă Levi.
– Da, regina mea, urlă Ronan. Hai să facem o întrecere de băut, de dragul
timpurilor trecute!
– În visele tale! mârâie Levi la el.
– Mă bag. Astrid râde, apoi se uită la mine și la Kim. Hai să mergem!
Kim o ia de mână, dar eu clatin din cap.
– Nu-i de mine, dar mulțumesc de invitație.
O văd cu coada ochiului pe Kim cum îmi aruncă o privire de mustrare în timp
ce o urmează pe Astrid în mijlocul petrecerii. Ronan pregătește deja băuturile cu
ajutorul coechipierilor.
Este momentul să caut o gaură în care să mă ascund pentru restul petrecerii – și
să o urmăresc pe Kim.
Este la al doilea – sau al treilea – shot. Clar nu cu mașina ei ne întoarcem acasă.
Luăm un taxi.
Privirea mi se pierde în mulțime, de parcă aș căuta ceva.
Sau pe cineva.
Nu. Sub nici o formă nu-l caut pe el.
Mă îndrept spre masa tip bufet să iau ceva de mâncare.
Să sperăm că nu-i numai mâncare nesănătoasă.
Mă lovesc de un piept puternic. Oh! Serios, care-i faza cu lovitul de oameni
astăzi?
Doar că de data asta… este diferit.
O mână puternică îmi cuprinde cu ușurință talia. Îi simt căldura și mirosul
familiar, amețitor, înainte să-l văd. Inima mea sare ușor și mă întoarce cu susul
în jos.
Fac un pas în spate, dar nu pot să mă îndepărtez mult, pentru că mă ține strâns
de talie. Când înalț capul, sunt întâmpinată de cei mai fumurii și tulburători ochi.
Ceva ilizibil formează un luciu în privirea lui.
O săptămână.
A trecut mai puțin de o săptămână de când l-am văzut, dar parcă ar fi o
eternitate.
Acel maxilar puternic, acel nas drept și părul negru par o amintire îndepărtată,
distantă.
Doar că… nu sunt.
Aiden este fermecător în uniforma școlii, dar este irezistibil în blugi simpli și
un tricou negru. Și pare relaxat, ceea ce este aproape nedrept.
 Privirea mea ajunge la tăietura din colțul gurii lui. N-ar trebui să mă simt
vinovată, ținând cont că n-am făcut nimic greșit, dar tot mă simt. Nu-mi face
plăcere să-l văd rănit.
Eu nu sunt așa.
Haosul întrecerii la băut, muzica și uralele încetează să mai existe.
Suntem doar eu și el acum.
Eu și agresorul meu.
Întind mâna și ating cu arătătorul tăietura de la buza lui.
– Te doare?
Îmi smulge mâna și o prinde în a lui.
– Începi să te pricepi la mințit, scumpo. Ochii îi sclipesc, dar nu sunt jucăuși.
Sunt de-a dreptul siniștri. Aproape că m-ai păcălit.
– Poftim?
– Nu trebuie să te prefaci că-ți pasă de mine.
El credea că mă prefac? Naiba să-l ia!
Și pe mine, că nu m-a dus mintea.
Ridic bărbia.
– Nu-mi pasă de tine.
– Da?
– Deloc, Aiden. Ești nimic pentru mine.
– Nimic, ha?
– Absolut nimic.
Nu primesc un avertisment.
Buzele lui Aiden le strivesc pe ale mele într-o frenezie animalică. Nu apuc să
gândesc sau să respir.
Nu pot decât să… simt.
În vreme ce încă mă ține de talie, mă apucă posesiv cu cealaltă mână de ceafă.
Aiden nu mă sărută, mă ia cu forța. Dinții lui îmi ciugulesc buza inferioară
înainte să intre cu limba în gura mea.
Este o ciocnire între limbi, dinți și buze.
Este sufocant și eliberator.
Nu pot să respir.
Dar cine are nevoie să respire?
Înfig degetele în marginea tare a pieptului său, strângând pumnii în tricoul lui,
pentru echilibru.
Aiden mă ridică și mă așază pe ceva. Îmi petrec picioarele în jurul taliei lui cât
el continuă să-mi devasteze gura. Îmi amețește capul, mă simt confuză și încep să
plutesc.
Prezența lui Aiden nu doar că-mi umple aerul, îl cucerește.
Îl strivește.
Îl sparge.
Mâna lui se strecoară pe sub tricoul meu în acel loc unde acesta se întâlnește cu
blugii. Scot un șuierat când mâna lui aspră, bătătorită îmi atinge pielea mai
delicată.
Aiden se retrage, și aerul îmi asaltează plămânii. Sunt dezorientată când el
rânjește într-un fel leneș, arogant.
– Nimic, ha?
Gesticulează spre spatele lui.
Abia atunci îmi dau seama că suntem în public.
Tocmai i-am permis lui Aiden să mă mozolească în fața întregii școli.
Mi se aprind obrajii și încremenesc, de parcă asta m-ar face să dispar.
Din spatele nostru nu se aude nimic, deci sunt sigură că toată lumea este atentă
la noi.
Mă poate înghiți pământul, vă rog?
Cât sunt încă încolăcită în jurul lui, Aiden mă ridică și mă scoate din încăpere.
Îmi ascund capul în scobitura gâtului lui, fără să îndrăznesc să mă uit în ochii
cuiva.
Aiden îmi șoptește la ureche:
– Este momentul să fii complet a mea.
 CAPITOLUL 20

Aiden nu se oprește când izbucnesc șoaptele în vreme ce noi mergem.

Nu se oprește când coechipierii lui urlă în urma noastră.
Pașii lui sunt încrezători și siguri, în vreme ce cu degetele continuă să deseneze
cercuri pe spatele meu.
Vreau să cred că-i o atingere afectuoasă, dar Aiden nu funcționează așa, nu? El
nu este afectuos. I se potrivește mai bine posesivitatea.
Întreaga școală tocmai ne-a văzut mozolindu-ne, și eu nu mă pot gândi decât la
semnificația din spatele cerculețelor.
Adevărul este că puțin îmi pasă de audiență.
Toate simțurile mele sunt asaltate de Aiden. Înălțimea lui. Mușchii lui care la
fel de bine ar putea fi făcuți din granit. Modul ușor și sigur în care mă ține.
Forța lui mereu mă face să mă simt incomod. Felul în care mă poartă are ceva
total… masculin.
Și mirosul lui. Blestematul lui de miros de curat, captivant.
O ușă face clic, apoi se închide, și Aiden se oprește. Este semnul meu să înalț
capul. Expir când văd o cameră simplă, neobișnuită, menită probabil pentru
invitați. Are un pat mediu, o noptieră și un dulap. Pereții sunt acoperiți de tapet
cu flori.
Îmi amintește de… acasă.
Nu acasă la mătușa și unchiul, ci de casa mea din Birmingham.
Este un gând tare tulburător.
Nu-mi amintesc de acasă și nici nu vreau.
Atenția îmi revine la Aiden, care mă privește atent.
De la începutul acestui an, a avut o ușoară încruntare a sprâncenelor lui dese.
Este ca și cum s-ar gândi la o problemă de matematică sau un cod cibernetic.
Scurtul semn de umanitate dispare și apoi revine expresia indescifrabilă.
Atunci îmi dau seama că mă ține ca-ntr-o menghină.
Mai rău. Suntem singuri într-o cameră și el blochează unica ieșire.
 Încerc să mă dau jos de pe el, dar strânsoarea lui mortală pe mijlocul meu se
întețește.
– Au! Mă doare!
Mă împing în pieptul lui.
– Atunci, nu te mai mișca!
– Uh! Dă-mi drumul, Aiden!
– De ce? Ai venit aici pentru mine, nu-i așa?
Aroganța nemernicului ăstuia.
– Ai vrea tu, nesimțitule!
– Atunci, pentru cine ai venit aici, hm?
Ochii îi scapără, și mă enervează asta.
El mă enervează.
Și se pare că sunt al naibii de răzbunătoare, pentru că-i zâmbesc provocator.
– Pentru cine crezi? Am venit pentru prietenul meu, Xander.
Ochii i se întunecă, dar zâmbește într-un fel înfiorător, de film horror.
– Repetă asta!
Înghit, și sunetul trosnește în tensiunea arzătoare din aer.
– Haide, scumpo! Te provoc să spui asta din nou.
N-ar trebui.
Ținând cont de energia sângeroasă din jurul lui, ar trebui să încetez și să tac.
Probabil mi-am pierdut mințile, pentru că îi zic:
– Prietenul meu Xander. Probabil mă caută…
Se întâmplă așa repede, că abia-mi dau seama.
Aiden mă aruncă pe pat și vine deasupra mea. Respir greu când văd expresia
aia de nebun din ochii lui. Este ca și cum cineva a apăsat pe un buton.
Eu am apăsat pe un buton.
Mă aflu sub corpul lui. Umerii întind materialul tricoului și respiră greu de
parcă tocmai se oprește din alergat.
Strâng coapsele, pentru că nu vreau să vadă copleșitorul efect pe care îl are
asupra mea.
Pentru că, în acest moment, când este amenințător și înspăimântător, eu nu
văd pericolul.
Ar trebui să îl văd.
În schimb, eu umblu după acel pericol, însetată să-mi înfig ghearele în el și să-i
sfâșii fața aia impenetrabilă, ca să văd dincolo de ea.
Sunt aproape sigură că voi găsi un monstru, dar tot vreau să văd.
Tot vreau să văd din ce-i făcut. De ce este așa.
 Mâna lui se întinde spre fața mea. Înghit în timp ce el coboară senzual cu un
deget pe obrazul meu. Ar trebui să fie delicat, dar eu văd întunericul ce pândește
sub suprafață.
Tânjesc după el. Vreau ca el să-l dezlănțuie.
Dacă el este bolnav și eu vreau boala lui, eu ce sunt?
– Se pare că noaptea aia în ploaie nu ți-a făcut nici un bine. Vocea îi este prea
calmă când mă ciupește de obraz. Ți-am zis, scumpo. Ești deja a mea, așa că
încetează să te porți altfel!
– Nu sunt a ta.
– Să fii a mea este o realitate, nu o opțiune. Nu mă interesează dacă accepți sau
te lupți cu asta în fața mea. Îmi adulmecă obrazul. Dar am încetat să-ți mai dau
libertate. Nu ai dreptul să te porți ca și cum nu mi-ai aparține.
– Sau ce?
Clatină din cap.
– Nu vrei să știi asta.
– De ce naiba nu?
– Fii a mea și vei deveni regina de pe tabla mea! Se oprește și îmi linge buza
inferioară. Luptă și vei rămâne un pion!
Simt ceva pe gât și nu mă pot preface că nu observ. Fumegă.
Nu. Este furios.
Pentru o altă persoană, această versiune a lui Aiden ar părea normală, delicată
chiar, dar Aiden este tipul care își ascunde furia sub straturi de calm.
Ar fi o minciună să spun că sunt speriată, dar am trecut peste etapa de furie
orbitoare. Acum, pot să văd dincolo de furie, să-i văd obsesia pentru mine. Felul
în care pare așa de pornit fizic să mă posede. Văd scânteia.
Dorința.
Dorința mea.
Începe să mă sperie mai mult felul în care reacționez la el decât cum
reacționează el la mine.
De parcă nu am deja toate simțurile asaltate de el, Aiden mă strânge de maxilar,
așa că sunt lipită de furtunile cenușii din ochii lui. Sunt zbuciumați, frumoși și
de-a dreptul înspăimântători.
Acum, știu de ce furtunile au nume de oameni.
– Deci ce va fi? întreabă el. Regină sau pion?
– Nici una.
– Nici una, zici?
 – Nu sunt o piesă pe tabla ta de șah, Aiden. Sunt o ființă umană, cu nevoi
umane.
Buzele îi formează un rânjet.
– Nevoi umane. Hmm. Putem să lucrăm la asta.
Îl lovesc în umăr.
– Nu asta am vrut să zic.
Dar apoi, buzele lui le iau pe ale mele.
Când deschid gura cu o suflare uimită, el mârâie în gura mea și mă devorează.
Dacă sărutul anterior m-a amețit, acesta este animalic și scăpat de sub control.
Aiden își trece degetele prin părul meu, eliberând șuvițe, și îmi brutalizează gura.
Sărutul este sălbatic.
– Nu.
Este barbar, ca și cum n-a mai sărutat niciodată.
Ca și cum abia acum descoperă ce înseamnă să săruți.
Este ca și cum mai devreme nu mă săruta. Ca și cum se abținea.
Sunt în acea fază în care nu am aer și nici alte gânduri în afară de el și buzele
lui. Buzele lui ferme, dar moi.
Buzele lui ce mă brutalizează.
Corpul lui îl strivește pe al meu. Toate liniile lui dure se mulează pe curbele
mele moi. Mâinile mele găsesc refugiu pe trunchiul lui, și eu gem în gura lui.
Aiden se desprinde, respirând greu, și mormăie în colțul gurii mele.
Mă așteptasem ca odată cu sărutul să renunțe la furia lui, dar este mai rău.
Furia lui este o ființă vie, și nici măcar nu se deranjează să mascheze asta.
– Dacă cineva îndrăznește să se uite la tine, darămite să atingă ce-i al meu, îl
omor. Este clar?
Deschid buzele, incapabilă să respir bine, cu atât mai puțin să vorbesc.
– Ai înțeles? scrâșnește el.
– Nu sunt proprietatea ta, Aiden!
Să-l ia naiba! Ce crede că sunt? Un obiect?
Chicotește – un sunet întunecat și dominant.
– Oh, dar ești și dacă încă te îndoiești… Buzele lui îmi ating ușor urechea, în
timp ce el îmi șoptește pe un ton întunecat: Ți-o trag atât de tare, atât de adânc,
că mă vei implora să nu mai ies vreodată din păsărica ta strâmtă.
Strâng din coapse împotriva imaginii pe care mi-a băgat-o în cap. Încerc să o
alung, dar nu vrea să plece.
Sunt defectă? Am ceva la cap?
Altfel, cum pot să reacționez așa puternic la cuvintele lui vulgare?
 Aiden trage de blugii mei înainte să pricep ce se întâmplă.
– Dă jos tricoul! îmi ordonă el, în timp ce ajunge la genunchi cu blugii mei.
– Aiden…
Iarăși vocea aceea tremurată.
Blestemata de voce pe care n-ar trebui să o folosesc în fața lui Aiden.
– Dacă o fac eu, îl rup.
Privirea lui întunecată o întâlnește pe a mea într-o provocare de dominare sau
o provocare ca el să rupă tricoul. Nu știu.
O parte din mine este tentată să-l lase, dar cealaltă parte mă face să trag tricoul
peste cap și să-l arunc undeva lângă mine. Stau întinsă în fața lui Aiden în
sutienul meu alb și în chiloți.
Ar trebui să mă simt jenată, ținând cont că-i primul care mă vede așa, dar nu
mă simt.
Ba chiar îi răspund la privirea provocatoare.
Pentru că n-a terminat. Nu va înceta niciodată să ia de la mine. Dacă-i dau o
dată, el ia de zece ori.
Privirea lui fierbinte urcă și coboară pe corpul meu pe jumătate gol ca niște
limbi de foc. Încerc să o ignor, dar eșuez lamentabil.
– Dă jos sutienul! îmi ordonă el, întâlnindu-mi privirea.
De data asta, nu mă mișc.
– Ultima șansă, Elsa!
Buzele lui formează un rânjet arogant.
Oricât de mult îmi place cum sună numele meu din gura lui, nu las asta să mă
influențeze.
Îl înfrunt, în schimb, cu privirea. De parcă ne-am întors în vremea când ne
duceam bătăliile din priviri de la distanță.
Mi-e dor de acele timpuri.
Măcar, pe vremea aia, era doar un simplu nesimțit.
Acum, este un nesimțit care știe cum să-mi apese pe toate butoanele corpului.
Aiden se întinde spre spatele meu și smulge sutienul.
Ochii i se umplu de o dorință copleșitoare. Întorc capul. Poate că nu mi-e jenă
cu corpul meu, dar cicatricea este cu totul altceva.
Cicatricea este rușinea mea.
Cheia pentru cutia Pandorei mele.
Aiden se urcă peste mine, sprijinindu-se în palme și sărutându-mă de-a lungul
cicatricii.
– Încetează!
 Nu-mi place vulnerabilitatea.
Dintre toți oamenii, Aiden nu are dreptul să-mi vadă corpul și sufletul
dezgolite.
– Păcat că nu tu decizi în noaptea asta.
Zâmbește înainte ca gura lui să revină la venerarea cicatricii mele; barba lui mă
gâdilă pe piele.
Încerc să-l împing. Degetul arătător și cel mare îmi prind un sfârc și strâng.
Tare. Țip când un curent de plăcere intensă și de durere mi se adună între
coapse.
Aiden înalță capul cu un rânjet.
– Îți place asta, nu-i așa?
Vreau să clatin din cap, să-i spun să se ducă dracului, dar probabil am o
expresie năucită.
Aiden mă ciupește din nou de sfârc, și eu șuier. Apoi, îl masează, oferindu-mi o
senzație amețitoare de plăcere. Înainte să mă afund în ea, mă ciupește din nou. O
face din nou și din nou. Chiar când mă prăbușesc în senzația de plăcere, mă
ciupește.
Mă ia delirul, și mă îmbăt cu extazul pe care-l smulge din mine.
Îmi ia celălalt sfârc în gura lui fierbinte. Arcuiesc spatele când el încercuiește
sfârcul tare cu buzele și apoi îl ciugulește ușor.
– Îi ador. Respirațiile lui calde îmi provoacă fiori pe piele. Nu-ți place ce le fac?
Scot un sunet pe care nu-l pot identifica.
– Vrei să mușc?
Respir greu, sfârcurile îmi sunt asaltate și sensibile, dar nu pot să spun nu.
Nu pot să spun nici da.
Nu pot să spun nimic.
Poate că Aiden are dreptate. Poate că-mi place să fiu dominată de el.
Ochii i se întunecă, de parcă îmi citește gândurile. Nu așteaptă un răspuns. Mă
mușcă tare.
Durerea coboară pe șira spinării, și o senzație ciudată îmi încordează
abdomenul. Îmi masează sfârcul ce pulsează cu limba, și eu suspin. Mă mușcă
din nou și din nou.
Mă zvârcolesc și plâng sub el, dar nu-i pot spune să se oprească.
Nu vreau.
N-am mai simțit așa un asalt de emoții în viața mea, și tânjesc după asta.
Tânjesc după mai mult.
 Nebunia este contagioasă? Pentru că încep să mă simt la fel de coruptă ca
Aiden.
La fel cum s-a întâmplat și cu degetele, masajul calmant doar se acumulează
înainte ca el să mă tortureze din nou cu mușcăturile lui.
La fel face cu umflăturile sânilor mei și pielea fină a abdomenului meu înainte
de a coborî.
– Ar trebui să întreb, draga mea?
Vocea lui este guturală și plină de o dorință adâncă ce trece prin venele mele.
Strecoară degetele pe sub marginea chiloților mei înainte de a-i trage în jos pe
picioarele mele.
Mă cutremur când aerul rece îmi atinge labiile sensibile, umede.
Aiden adulmecă aerul și rânjește.
Văd diavolul în ochii lui, și primul meu gând este că… îl doresc pe acel diavol.
„Cum pot dori un diavol?“
– Simt mirosul excitării tale. Mârâie. Ce mă fac eu cu tine acum?
 CAPITOLUL 21

Aiden mă prinde de ambele coapse, le deschide larg și coboară între ele.

Secunde îndelungate doar mă studiază. Mă bucur că mereu mă rad acolo jos.
Nu-l pot vedea bine, dar îl simt.
Respirațiile pripite. Ridicarea și coborârea grea a umerilor. Forța brută cu care
mi-a apucat ambele coapse ca să mă țină deschisă pentru ochii lui.
Doar mă privește, dar este suficient ca o senzație primitivă să mă lovească.
Este ca și cum mă arde și mă topește cu privirea lui.
– Aiden…
Nu știu de ce-i spun pe nume. Tot ce știu este că nu suport tensiunea sufocantă.
– Hmm. Ești udă. Îmi dă drumul la o coapsă pentru a trece cu un deget peste
labiile mele. Erai udă când te-am sărutat? Sau după ce te-am aruncat pe pat?
– Nu… știu.
– Îmi place să te sărut.
Și mie.
„La naiba, și mie.“
– Buzele tale au fost făcute pentru mine, scumpo. Se oprește. Totul la tine a fost
făcut pentru mine.
Mă sărută cast pe labii. Contactul este așa intim, așa… rudimentar, încât un
fior mi se strecoară pe șira spinării.
– Ți-a mai lins cineva păsărica? Ai permis cuiva?
În tonul lui se simte ceva, de parcă nu vrea să audă răspunsul.
Simplele lui cuvinte sunt suficiente ca să-mi zugrăvească o imagine vulgară în
cap. Gura lui Aiden pe cea mai intimă parte a mea.
Îmi doresc acea imagine.
Dacă nu primesc acea imagine, probabil voi visa despre asta și mă voi trezi cu
mâna între picioare.
Îmi atinge clitorisul cu limba.
– Răspunde-mi!
 Îmi reprim un geamăt.
– N-nu.
Încremenește, și eu la fel. Ce am făcut?
Ăsta era un fel de test și l-am picat?
– Și nimeni nu o va face în viitor. Mă penetrează cu un deget, făcându-mă să
mă arcuiesc de pe pat. Păsărica ta va cunoaște doar degetele mele, limba mea și
penisul meu. Ai înțeles?
Încuviințez din cap. Aș fi încuviințat la orice în acel moment, pentru că sunt
ocupată să-i spun corpului meu să nu se frece de degetul lui și să nu-mi amintesc
faptul că același deget m-a adus în agonia plăcerii cu puțin timp în urmă.
– Nu o să te iau ușor. Vocea și ochii lui Aiden se întunecă. N-ai voie să
abandonezi. Nu ai voie să-mi ceri să mă opresc. Nu ai voie să nimic.
Deschid buzele, și pielea mi se face de găină.
– Am nevoie să înțelegi asta. Mă strânge mai tare de coapse, de parcă ar încerca
să se stăpânească. Nu mă voi opri.
Acesta ar fi unul dintre acele momente în care ar fi mai înțelept să fug și să nu
mă mai întorc vreodată. Aiden se străduiește să-mi dea șansa de a ne opri acum,
înainte să intre cu totul. Orice om normal ar profita de acea șansă.
Evident că eu nu sunt normală.
– Înțeleg.
Un cuvânt. Un simplu cuvânt. Și sunt terminată.
Aiden se aruncă spre mine ca un nebun. Scoate degetul și, înainte să apuc să
protestez, mă linge de la capătul deschizăturii până la vârf.
Oh, Doamne!
Capul îmi cade pe spate, și arcuiesc spatele pe pat. O face din nou. Eu țip la
senzația intruzivă, minunată.
Simt o senzație necunoscută de încordare în stomac. Mi se strânge și mai tare
pieptul; chiar sunt speriată că ceva este în neregulă cu inima mea defectă.
Este înspăimântător faptul că o singură atingere îmi poate provoca o reacție
atât de brută. Excitant, dar înspăimântător în același timp.
Ceva în mine se descătușează.
Este o explozie. O trezire.
Mă zbat, suspin și apuc cearceafurile de parcă sunt colaci de salvare. Ce naiba
face?
Îmi ciugulește clitorisul înainte de a intra cu limba în mine, regulându-mă la fel
cum ar face-o cu penisul.
– Aiden… Oh, Doamne, Aiden!
 Se oprește, capul ieșindu-i dintre coapsele mele cu un zâmbet larg pe față.
– Îmi place ideea de a fi dumnezeul tău.
Apoi, limba lui intră iarăși în mine.
Sunt pierdută.
Sunt victima lui și a limbii lui perverse.
Mă pătrunde cu ea de parcă mă venerează și mă pedepsește în același timp. Are
un ritm necruțător, fără regrete și scăpat de sub control.
Nimic nu poate anticipa ce-mi va face sau cât de departe va merge.
Nu mă pot abține să cad în pânza lui bine țesută, ca o muscă proastă.
Nu pot să rezist.
Nu pot să-i rezist lui.
Trece cu degetul mare și cu arătătorul peste clitorisul meu, și totul se
prăbușește. Mă destram cu un țipăt nearticulat. Senzația este ca și cum ai fi
aruncat într-o furtună.
Călăresc uraganul, nedorind să găsesc o ieșire.
La final, mă aștept să-l văd pe Aiden uitându-se la mine cu o strălucire
îngâmfată.
Nu este așa.
Continuă să mă lingă. Limba lui urcă și coboară pe umezeala mea fără să ia
vreo pauză. Pielea mi-e sensibilă, și fiecare limbă de-a lui îmi provoacă și plăcere,
și durere.
– Oprește-te…
Prind un pumn din părul lui negru și încerc să-l împing, dar el intră și iese cu
limba în și din mine. De data asta, adăugă un deget. Mă agit pe pat și îmi dau
ochii peste cap.
– Te rog…
Îl împing și-l trag în același timp. Asaltul senzațiilor interminabile mă omoară
lent, ca o moarte din o mie de tăieturi.
– De data asta, țipă! mă îndeamnă el cu ochii încețoșați, înainte de a pompa cu
degetul și limba în mine.
Un alt orgasm zguduitor trece peste mine. Țipătul mi se sparge într-un suspin.
Plâng, țip. Vocea mi-e răgușită. Sfârcurile îmi pulsează de durere deopotrivă de la
asaltul lui de mai devreme și de la suprastimularea sexului meu. Capul mi-e
amețit, și abia pot să deschid ochii.
Aiden nu se oprește.
– Te rog, te rog, te rog… Strig și-l prind de umăr. Gata, te implor!
Mă aștept să nu mă asculte și să-mi mai ofere un orgasm.
 Capul lui Aiden se ridică dintre coapsele mele și el face un spectacol din cum își
linge încet buzele umede.
Nu. Nu se linge pe buze. Mă linge pe mine de pe buzele lui.
De ce este așa excitant?
Aiden vine deasupra mea și mă sărută cu abandon și cu o nevoie primitivă. Îmi
cuprinde fața și îmi asaltează limba. Miezul meu sensibil pulsează când îmi simt
gustul pe el.
– Îți place ce gust ai? șoptește el pe buzele mele. Mie clar da.
Mă înroșesc toată.
– Lasă-mă să văd dacă ai același gust după încă un orgasm.
Îl prind de braț.
– Nu. Te rog!
Nu cred că mai suport să fiu stimulată.
Mă linge cu limba peste buza inferioară.
– Ce primesc la schimb?
– Aprecierea mea?
Zâmbesc slab. El clatină din cap.
– Trebuie să iuțești pasul.
Pun ezitând mâna pe tricoul lui, mă ridic și-l sărut timid. Geme înainte de a
intensifica sărutul, lăsându-mă fără aer și cu oasele moi.
Când mă desprind, zâmbește superior.
– Tot nu-i de ajuns.
Dacă pot să-l țin atent la el, mă va lăsa în pace, corect?
Îl împing înapoi ca să stea în genunchi, sprijinit pe fund, și eu sunt într-o
poziție similară în fața lui.
– Dă-ți tricoul jos!
El ridică dintr-o sprânceană, de parcă n-ar ști în ce direcție vreau să merg.
– De ce aș face asta?
– Doar fă-o!
Chicotește, trage tricoul peste cap și-l aruncă în spatele lui.
Încerc să nu mă holbez și eșuez lamentabil. Dacă arăta bine în uniformă și
sacou, fără nimic arată absolut delicios.
Musculatura lui tare nu-i doar sculptată, ci și definită, ca și cum ar fi petrecut
timp lucrând fiecare mușchi abdominal. Are câteva alunițe pe lateral
asemănătoare cu cea de la colțul ochiului.
Una din săgețile tatuate pare să aibă vârful direct spre inima lui.
 Întind ezitant o mână unde se află inima lui. Mă arde palma la contact și
propria inimă aproape că se răstoarnă la cât de nebunește bate a lui.
Ritmul normal, sănătos.
Nevrând să fiu prinsă că-i simt bătăile inimii, ca o ciudată, mângâi sfârcul
întărit, simțind cum al meu se întărește și pulsează de parcă ar fi atins de el.
– Sunt aproape sigur că nu știi cum să fii o ispită. Vocea lui este aspră,
profundă și înfiorătoare. Dar ești.
– Poftim?
Îmi ia mâna de pe sfârcul lui și o lipește de umflătura din blugii lui.
– Simți ce-mi face mica ta provocare?
Măresc ochii, și pulsul meu devine neregulat.
Înainte să apuc să reacționez, Aiden își descheie blugii și-i dă jos cu tot cu
boxeri, eliberându-și penisul tare ca piatra.
Sfinte Sisoe!
Singurele penisuri pe care le-am văzut în viața mea au fost în filmele porno –
am fost curioasă, nu judecați. Mereu am crezut că în realitate nu sunt la fel de
plăcute estetic – sau de mari.
Ei bine, mi se dovedește contrariul, pentru că pubisul lui Aiden ar trebui pictat.
Sau fotografiat.
Sau ar trebui să fie oriunde unde să nu fie aproape de mine, practic.
Chestia aia n-ar trebui să fie la îndemâna omului.
Aiden mă privește cu acea expresie întunecată.
– Ai mai pus buzele pe un penis?
Înghit, clătinând din cap.
Erecția lui Aiden devine și mai tare – de parcă ar fi posibil.
– La dracu’!
În ochii lui sclipește posesivitatea, care mă atinge adânc.
Corpul meu devine atent, și continui să-mi ling buzele, chiar dacă nu vreau.
Mă împinge, așa că sunt pe spate și el deasupra mea, genunchii lui de o parte și
de alta a feței mele.
– Mă lași să ți-o trag în gură, scumpo?
Ochii mei disperați se plimbă de la el la penisul lui.
– Sau vrei să-ți penetrez păsărica?
Oh, Doamne! O să mă rupă dacă-l las în mine.
Înghițind pentru ultima oară, deschid ușor buzele.
Asta-i toată permisiunea de care are nevoie Aiden.
Intră în gura mea dintr-o mișcare.
 – Fir-ar!
Încerc să-l înghit cât pot de mult, dar ajunge până în adâncul gâtului meu.
Reflexul de vomă se declanșează, și îmi dau lacrimile.
Aiden se retrage aproape complet. Nu am șansa să-mi trag sufletul, pentru că
intră din nou.
Este tare, dur și scăpat de sub control.
– Știi câte fantezii am avut cu tine înghițindu-mă cu totul ca o fetiță cuminte?
Se freacă, afundându-și o mână în părul meu pentru a-mi îndrepta capul și a
intra mai adânc. Știi cât de frumoasă ești cu penisul meu în gură?
Scot sunete de neînțeles cât încerc să-l ling și cumva să-l încetinesc.
Funcționează, pentru că-și mișcă șoldurile și mă mângâie pe păr cu degetele
aspre.
– Ar fi trebuit să fac asta mai devreme. Ar fi trebuit să fii a mea mai demult.
Sunt prea plină de gustul lui și de efectele pe care le are asupra corpului meu
pentru a fi atentă la ce spune.
Din moment ce-i place ce fac, continui cu mai multă energie. Limba mea
glisează în sus și în jos și-i cuprind testiculele.
Aiden îmi permite libertate chiar dacă încă mă ține de păr.
Apoi, întețește ritmul, intrând și ieșind în și din gura mea înainte să înjure în
timp ce i se încordează umerii. Privesc uimită cum geme și se varsă în gâtul meu.
Îmi înclin capul și încerc să înghit totul – în ciuda poziției.
Sperma curge pe la colțurile gurii mele. Aiden mă privește cu un amestec de
uimire și interes maniacal. Valul de posesivitate sclipește în ochii lui în timp ce
urmărește sperma. O șterge cu degetul mare și mi-o întinde pe buze.
– Deschide!
Deschid gura. Pur și simplu… o deschid.
Bagă degetul mare în gura mea, întinzând gustul lui pe limba mea.
– Gura asta este a mea, mârâie el înainte de a mă trage și a mă săruta.
Încă sunt tulburată după orgasmul meu dublu și după al lui. Îl sărut superficial
la început, apoi cu gura deschisă și înfometată, potrivindu-mă cu ritmul lui.
Petrecem câteva minute încâlciți unul în celălalt, sărutându-ne și explorându-
ne gurile.
În tot acest timp, Aiden ține o mână posesivă pe șoldul meu.
Se îndepărtează de gura mea pentru a-mi da o șuviță după ureche.
– Revino-ți, scumpo! Abia încep.
– Poftim?
 – Dă-mi un minut, și o să ți-o trag așa tare, că o să strigi de o să se audă în toată
casa.
Corpul meu tresare la acea imagine, dar îl apuc de braț, clătinând din cap.
El mijește ochii.
– De ce nu?
– Sunt prea sensibilă. Nu cred că mai suport să fiu stimulată.
El zâmbește ca un diavol.
– Va fi doar mai intens când vei avea orgasm.
– Aiden. Nu.
– Ce am zis când am început?
Îmi mușc buza inferioară și rămân tăcută.
Îmi prinde un pumn de păr și-l răsucește în mâna lui.
– Ce am spus? insistă el.
– Că nu pot să mă dau bătută.
– Și ce faci acum?
– Aiden…
– Ce faci acum, Elsa?
– N-am crezut că va fi așa intens, bine? zic eu.
– Și asta ar trebui să fie problema mea?
Știu că, atunci când a spus că nu se va opri, a vorbit serios. Duc doar un război
pierdut, dar nici măcar nu vreau să mă lupt. O fac de fațadă. Susțin convingerea
că nu vreau asta. Îmi place când ia ce vrea.
Asta-i prea imoral, corect?
El rânjește la mine.
– O faci dinadins, nu-i așa?
– Chiar sunt sensibilă.
Strâng coapsele, simțind deja cum îi crește erecția.
– Dar tot vrei să continui.
Nu-i o întrebare. Este o constatare.
– Mă tachinezi, nu-i așa, scumpo? Se joacă cu sfârcul ce-mi pulsează, făcându-
mă să închid ochii. O spui doar ca eu să te domin până o faci.
Gem.
– Da?
– Oh… da. În adâncul tău vrei să ți-o trag, dar asta-i versiunea ta ciudată de a
face pe inabordabila. Ai făcut-o cu cel cu care ți-ai pierdut virginitatea?
– N-nu. Doar cu tine.
 Degetele se opresc din atingerea sfârcurilor mele. Deschid ochii și-l descopăr
privindu-mă cu acea expresie ușor încruntată.
– De ce? mă întreabă.
– De ce ce?
– De ce faci asta doar cu mine?
„Doar pe tine te cunosc intim, idiotule.“
Însă ridic din umeri.
– Am vorbit serios mai devreme. Nu mă voi opri.
Mereu mi-a plăcut onestitatea lui brutală. Aiden este genul de persoană care nu
are filtre. Erecția lui devine mai groasă, și coapsele mele se strâng ca reacție la
promisiune.
– Nici măcar nu te prefaci că te vei opri? îl întreb eu.
– Vrei să te mint? Înclină capul în lateral, de parcă mă studiază. Te-ar face să te
simți mai bine?
– Nu-i asta. Doar că…
Îmi ia mâinile în ale lui și îmi desenează cercuri în palmă.
– Nu știu de ce sunt în stare când vine vorba despre tine. Vreau să cred că am
limite. Ochii lui negri trec peste fața mea. Dar nu am.
Spatele mi se îndreaptă brusc.
Asta-i partea în care fug și cer ajutor, nu-i așa?
Dar adevărul este că nici eu nu știu de ce sunt în stare când vine vorba despre
Aiden.
N-am crezut niciodată că mă voi implica în povestea asta cu el până în punctul
în care să tânjesc după el, dar are un fel de a-mi intra pe sub piele.
– Te sperii, Elsa?
Mă privește cu acel interes maniacal în vreme ce îmi pune palma pe abdomenul
lui tare.
– Nu, zic eu moale.
– Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Chicotește. Tot nu știi să minți.
– Nu-i o minciună, ripostez eu.
Ochii lui furtunoși plonjează în ai mei.
– Știu când minți, scumpo.
– Cum?
– Ai un tic. Îmi atinge nasul, cu o expresie jucăușă. Nasul îți tresare ușor. Ar
trebui să corectezi asta.
Asta a făcut el cu toate ticurile lui? Le-a corectat?
– Dacă o fac, nu ți-ar fi greu să-ți dai seama când mint?
 – N-am nevoie de un tic ca să știu când minți sau spui adevărul.
– Cum?
Probabil că par foarte confuză, pentru că el râde.
– Încearcă să-mi spui ceva, și eu o să-ți zic dacă este adevărat sau fals.
– Am venit aici singură.
– Minciună. Te-am văzut cu Reed. Încearcă ceva ce nu știu.
– Nu-i amuzant dacă joc singură. Ce zici de unu la unu?
Este singura cale să aflu mai multe despre el, și n-am de gând să o ratez.
Mă cutremur. El pune un cearceaf și brațele lui în jurul meu, cuprinzându-mă
într-o îmbrățișare strânsă. Sunt pe jumătate întinsă peste el, cu picioarele lui
peste ale mele. Este ciudat cât de firesc mă simt în îmbrățișarea lui.
– Tu prima, zice el.
– Sunt adoptată.
În ochii lui sclipește ceva de nerecunoscut când spune:
– Adevărat. Dar știam deja asta.
– Bine. E rândul tău.
– Îmi doresc să fi fost adoptat.
Îl studiez atent, și fața lui nu se schimbă.
– Adevărat.
– Fals. Zâmbește. Îmi place cine sunt.
– Da?
Nu știu de ce cred că minte.
În mod logic, nu are nici un motiv să urască faptul că este moștenitorul King
Enterprises, dar în adâncul lui cred că… nu-i așa. Oricum nu cum se așteaptă
toată lumea de la el.
– Trecem la întrebări acum? Ridică dintr-o sprânceană. Îmi plac mai mult
întrebările, și eu întreb primul.
– De ce?
– Pentru că tu ai întrebat deja.
Îmi dau ochii peste cap. Doar Aiden putea să învârtă totul în favoarea lui.
– Mă rog.
Pentru o secundă, pare gânditor.
– De ce ai fost adoptată?
Ar fi trebuit să mă aștept la această întrebare, dar asta nu face să-mi fie mai
ușor să răspund.
– Eu sunt din Birmingham. Mi s-a spus că a avut loc un incendiu. Mi-am
pierdut ambii părinți în el, și mătușa a primit custodia mea; într-un final, m-a
adoptat.
Pe fața lui Aiden nu-i deloc mila pe care o văd de obicei. Ba chiar pare
gânditor.
– Ți s-a spus. Adică, nu-ți amintești.
Este uimitor cum nu-i scapă nimic. Ce-i mai ciudat este că vreau să-i spun
totul.
Aiden este periculos și ar putea folosi asta împotriva mea, dar pe moment nu-
mi pasă.
– Nu. Nu-mi amintesc, zic eu. Doar fragmente și bucățele. Acea perioadă este
ca un puzzle imens, negru. Fiecare bucată este așa similară, încât nu pot nici
măcar să le adun laolaltă. Lucrul trist este că nici măcar nu-mi pot aminti fețele
părinților mei și n-am nici o problemă că nu-mi amintesc. Sunt o fiică
îngrozitoare.
– Sau poate creierul tău a făcut o alegere înțeleaptă. Vocea lui plutește. Uneori,
părinții nu sunt ceea ce ar trebui să fie.
Îmi vine să-l întreb ce vrea să spună cu asta, dar expresia lui este impenetrabilă.
Mă îndoiesc că aș obține ceva, oricât aș insista.
Așa că, în loc să zgândăresc rana, pun întrebarea care mă chinuie de ani buni:
– De ce ai hotărât că mă urăști atunci când m-ai văzut prima dată?
Nu o să-l iau pe ocolite pe Aiden. A fost – încă este – agresorul meu. Mi-a
distrus viața în RES. Poate că trupul și mintea mea sunt atrase fără remușcări de
el, dar asta nu va schimba niciodată ce mi-a făcut.
Se uită la mine, dar nu mă vede realmente. Ochii lui gri devin o furtună
dezlănțuită.
– Erai o fantomă.
 CAPITOLUL 22

O fantomă?
Eram o fantomă?
Înclin capul spre spate pe pieptul lui pentru a-i studia trăsăturile, căutând să
văd dacă glumește sau își bate joc de mine.
Ar fi trebuit să știu mai bine, pentru că el nu glumește. Cel puțin, nu în acest
sens. Are maxilarul încordat, și genele lui dese încadrează o expresie serioasă.
– Ce vrea să însemne asta?
Încerc să par calmă, dar pulsul îmi crește cu fiecare secundă, până mi se face
teamă că el îl aude.
– Nu ești pregătită pentru ce înseamnă, Frozen.
Faptul că folosește blestemata aia de poreclă poate doar să însemne că vrea să
mă îndepărteze.
Aiden nu-i genul închis. Nu îi este rușine să admită toate tâmpeniile din capul
lui.
Dar nu-s atât de proastă să cred că și-ar dezvălui așa ușor sufletul în fața mea.
O parte din el rămâne ascunsă în spatele zidurilor fortăreței lui.
Poate că până la urmă nu pot să scap de pe tabla lui de șah. Trebuie să fii în
luptă ca să detronezi regele.
– Nu-mi place când îmi spui așa, zic eu, ieșind din îmbrățișarea lui.
– Când îți zic cum?
– Frozen. Nu sunt înghețată.
– Hmm, dar ești. Se mângâie peste piept. Ești așa înghețată, că devii aproape
țepoasă.
– Ce vrei să spui?
Aiden mă bagă sub el și smulge cearceaful din jurul meu. Pe brațe mi se face
pielea de găină când aerul îmi atinge pielea.
Privirea lui feroce se afundă în goliciunea mea de parcă o vede pentru prima
dată.
 Inima îmi bate dureros de tare.
Felul în care se uită la mine are ceva.
O posesivitate.
O obsesie.
O… nebunie.
Detest cum reacționează corpul meu la această parte dezaxată din el. Fetele n-ar
trebui să fie atrase de cavalerul alb? De Făt-Frumos? Eu de ce naiba gravitez spre
personajul negativ?
Ignorând căldura ce se adună între coapsele mele, trag de cearceaf și-l pun în
jurul trunchiului meu.
Ochii furtunoși ai lui Aiden îmi străpung sufletul în vreme ce degetele lui trag
de cearceaf.
– Nu te acoperi de mine!
– Stăm de vorbă. Țin pânza cu toată forța. Nu mă poți opri doar pentru sex.
– Stai să vezi!
Rupe colțul cearceafului.
Eu gem și mă rostogolesc de sub el, luând cearceaful cu mine. Aiden se luptă să
mă aducă înapoi. Eu îl împing. Prin membrele mele trec dorința, ura, nevoia de a
câștiga. Îmi place să mă lupt cu Aiden. Judecând după umezeala de pe coapsele
mele, poate îmi place un pic cam prea mult.
Nu ajută nici că în ochii lui Aiden scânteiază prea multă plăcere. Și lui îi place
lupta.
Ne luptăm minute sau ore, nu știu. Gâfâi și transpir. În postura lui Aiden nu se
schimbă nimic, în afară de acea scânteie din ochii lui. Ori este extrem de
rezistent, ori eu nu sunt așa puternică.
Mă ridic în patru labe și încerc să mă târăsc din ghearele lui de om primitiv. Mă
prinde de gleznă și mă trage înapoi. Stau întinsă pe burtă, și aproape tot spatele
meu e gol.
Aiden se cațără pe mine, pieptul lui tare, alunecos îmi acoperă spatele și îmi
prinde ambele încheieturi deasupra capului pe saltea.
Gâfâie la urechea mea, și respirațiile lui mă fac să închid ochii. Sfori ascunse
sunt trase când sunt dominată de el.
Un impuls.
O nevoie.
O lipsă.
– Mai vrei să ne luptăm, scumpo? murmură el la urechea mea, coborând
înfiorător vocea. Sau preferi să te fac să țipi?
 Își mișcă șoldurile, și bărbăția groasă, tare mă împunge în fund.
Nu știu dacă are erecție pentru că ne-am luptat sau ca urmare a promisiunii că
mă va face să țip.
Sau din ambele motive.
Este bolnav. Absolut, complet bolnav.
Aparent, și eu sunt bolnavă pentru că sunt udă toată de excitare.
– Ești un nesimțit.
Respirațiile lui fierbinți îmi gâdilă urechea când mă mușcă.
– Nu mă tenta să te iau pe la spate, scumpo!
Gem, apoi devin rigidă când degetele lui îmi desfac fesele.
Ce… face?
Apasă cu un deget bătătorit pe gaura fundului.
– Hmm, ăsta mi se pare virgin.
– A-Aiden… încetează!
– Nu-ți face griji, nu ți-o trag acolo… încă. Împinge cu vârful degetului, și
încremenesc. Dar, când va fi momentul, mă vei lăsa, nu-i așa?
Nu poate vorbi despre sexul anal când eu nici măcar nu știu cum este sexul
normal.
– Sau preferi să ți-o trag și acolo?
Trece cu erecția în sus și în jos peste labiile mele alunecoase în vreme ce-mi
atinge cealaltă gaură.
Sfinte…
De ce se simte așa… bine?
Nu doar atingerea lui, ci întreaga lui prezență la spatele meu. Felul în care mă
atinge mă face să simt de parcă îmi știe corpul de zeci de ani.
Ca și cum m-ar fi posedat zeci de ani.
Încrederea lui absolută are ceva ce mă face o simplă marionetă în mâinile lui.
– Până la urmă… voi avea toate găurile tale. Degetele lui părăsesc fundul meu
pentru a aluneca pe labiile mele ude. Dar încep aici. O să ți-o trag de ai să uiți de
oricine a mai fost în tine.
Asaltul cuvintelor lui este ca și cum limba lui m-ar linge în acel ritm delirant,
înnebunitor.
Mă mușcă de lobul urechii, trimițându-mi mici furnicături de plăcere pe șira
spinării.
– Ai să mă lași să am fiecare centimetru din tine, nu-i așa, scumpo?
Terminațiile mele nervoase sunt așa stimulate, că nu pot respira bine, darămite
să mai vorbesc sau să gândesc.
 Un geamăt adânc este unicul sunet care-mi iese.
– Fir-ar!
Mă întoarce, și spatele meu se lovește de saltea.
Ochii lui furtunoși îmi studiază atent fața, de parcă pe trăsăturile mele este scris
un soi de limbaj mistic.
Un limbaj pe care doar el îl poate descifra.
– Oprește-mă, murmură el pe o voce încordată.
– Să te opresc?
– Fă-o!
Cum să-l opresc? Și apoi…
– N-ai zis că nu am voie să mă dau bătută sau să te opresc?
– Este singura dată când te las să faci prima mișcare. Spune-mi să plec și o voi
face. Își mișcă șoldurile, transmițându-mi un fior de plăcere în timp ce îmi
cuprinde gâtul cu mâna. Te las să-ți trăiești în liniște ultimul an în RES. Voi
omorî fantezia. Voi pune capăt la tot.
Îmi tremură gura.
Asta vreau, nu-i așa? Îmi voi petrece ultimul an în tihnă, și Aiden o să mă lase
în pace.
Aiden o să mă lase în pace.
Îmi bate inima, dar mi-e greu să mă concentrez când penisul lui mă împunge
în vintre.
– Te joci cu mintea mea? mă răstesc eu. Asta-i partea în care îmi râzi în față și-
mi spui că am fost păcălită?
– Asta este partea în care ai pierdut singura ta șansă să scapi de mine. Mă
strânge de gât. Acum, chiar ești pe bune terminată.
O parte din mine moare; partea care tânjea după libertate, după șansa de a
scăpa de Aiden. Dar cealaltă parte? Aceea simte o ciudată senzație de ușurare.
Un fior de spaimă mi se târăște de-a lungul șirei spinării.
Eu nu sunt așa.
Nu sunt această persoană.
Cum pot să fiu așa… defectă? Imorală?
Apăs cu mâna pe pieptul lui Aiden, într-o încercare inutilă de a-l îndepărta.
Nu se mișcă.
Ba chiar mă strivește sub el. Trunchiul lui îmi aplatizează sânii, degetele mă
strâng de gât și genunchii lui îmi imobilizează coapsele.
Nu pot să scap nici dacă vreau.
Mă are complet la mila lui.
 Mă poate strivi, distruge, și nimeni nu va ști.
Gura mea scoate un geamăt când penisul lui se cuibărește între coapsele mele.
Sunt recunoscătoare că mătușa mi-a vorbit despre asta de ceva vreme.
„Încetează!“
Urlu în mintea mea, neștiind dacă urlu la Aiden sau la propriul corp.
Aiden nu-mi primește virginitatea. Îl urăsc. Îl disprețuiesc. Mi-a distrus viața.
Atunci, de ce nu o spun cu voce tare?
„Vorbește, Elsa! Vorbește, fir-ar să fie!“
Chiar dacă o fac, el va asculta? Îmi va respecta Aiden dorința?
Șirul gândurilor îmi este întrerupt de un ciocănit puternic.
Stai! Ce?
Aiden își desprinde buzele de ale mele cu un geamăt animalic.
– Du-te dracului!
– Urgență! se aude vocea lui Ronan.
– Sper că mori sau te omor chiar eu, mormăie Aiden și se ridică de pe mine.
– Ieși acum, idiotule!
Ochii lui Aiden se întunecă în timp ce-și trage boxerii pe el.
Mă întind după cearceaful încurcat și-l pun în jurul trunchiului meu. Gâfâi,
pielea mi-e transpirată și arde în timp ce caut orbește hainele înșirate pe podea.
Aiden îmi aruncă o privire când ating sutienul.
– Nici măcar să nu te gândești să te îmbraci.
Dau drumul sutienului de parcă sunt un copil prins furând din borcan.
În clipa în care ușa se închide în urma lui, aproape că mă înjur. Cine se crede
să-mi dea ordine?
Și apoi, acum e șansa mea să opresc asta.
Orice ar fi asta.
Am degetele amorțite. Nu, nu amorțite. Sunt prea stimulate ca să fie amorțite.
Ridicându-mă pe picioarele nesigure, mă îmbrac repede, încercând să ignor
mirosul puternic de sex din aer.
Și mirosul lui.
Să-l ia naiba cu mirosul lui!
Mă simt ca o babă de 90 de ani care încă își amintește cum miroase el.
Aiden se întoarce când îmi strâng părul într-o coadă.
Îmi privește cu ochii mijiți corpul îmbrăcat.
– Ai noroc că am terminat pe ziua de astăzi.
Am… terminat?
 – Te ia vărul tău? întreb eu, luptându-mă cu senzația de dezamăgire ce mă
lovește de nicăieri.
– Vărul meu?
– Levi King. L-am văzut mai devreme.
– L-ai văzut mai devreme, repetă el, cu o amenințare clară în glas.
– Da. A zis că a venit să te ia.
– Lev spune multe prostii. Ridică dintr-o sprânceană. Tu chiar crezi că poate
să-mi spună ce să fac?
Nu. A fost o prostie să mă și gândesc la asta.
Și îi spune Lev. Este singura dată când îl aud dându-i cuiva un nume de alint.
La naiba, este rar că-l aud referindu-se la cineva pe numele de botez. Până și
prietenilor lui li se adresează pe numele de familie.
– Dacă nu-i Levi, atunci ce este?
Mijește ochii înainte de a-și îmblânzi expresia.
– Kimberly a leșinat.
Aiden conduce și Xander stă pe locul pasagerului, uitându-se din când în când
la noi în oglinda retrovizoare.
Îi țin capul lui Kim în poala mea în vreme ce ea sforăie ușor.
Dacă n-ar fi tăcerea sufocantă, ar fi fost amuzant că sforăitul ei este singurul
sunet din mașină.
N-am idee cum să alung tăcerea – sau tensiunea – dintre Aiden și Xander, așa
că mă concentrez la a da deoparte părul de pe fața lui Kim.
Ea îmi gonește mâna de parcă sunt o muscă. Mirosul de tequila se simte în aer.
Mâine va regreta mahmureala.
Casa lui Ronan este la doar zece minute cu mașina de a lui Kim, și sunt
recunoscătoare pentru distanța scurtă. Aiden parchează pe aleea lui Kim.
– Aș fi putut să conduc eu, zice Xander pe un ton plictisit. Oricum locuiesc aici.
Expresia lui Aiden este stoică.
– Nu ai voie lângă ea când eu nu sunt prin preajmă.
Nu sunt sigură la care ea se referă Aiden, și ceva mi se strânge în piept la
gândul că s-ar putea referi la Kim.
Au fost prieteni din copilărie și au crescut practic împreună. Aceleași școli.
Aceleași hobby-uri. Până și părinții lor aparțin aceluiași cerc. Poate Aiden are o
legătură cu ea. Până la urmă, a ținut-o în brațe când ea a plâns.
– Te referi la iubita mea? Xander se întoarce și-mi face cu ochiul. Vrei să te duc
acasă, iubire?
 Aiden strânge volanul așa tare, că sunt surprinsă că nu-l face bucăți.
Când îi zâmbește lui Xander, o face aproape ca un maniac.
– Tu vrei să mori, Knight?
– Dar tu, King?
Expresia lui Xander devine tot mai dură, până când maxilarul îi tresare.
Îmi înghit nodul din gât. În ciuda vânătăilor de săptămâna trecută, încă par
gata să se sfâșie reciproc.
De data asta, nu este nici o echipă de fotbal care să-i oprească din a se omorî.
– Hei, zic și încerc să par nonșalantă când deschid portiera din spate. Mă poate
ajuta unul din voi să o scot pe Kim din mașină?
Xander întrerupe războiul privirilor criminale și coboară din mașină. O ia cu
ușurință din poala mea. Simt un iz de alcool dinspre el, dar nu-i la fel de puternic
precum mirosul de tequila dinspre Kim.
O ridică în brațe ca pe o mireasă cu ușurință, de parcă-i o păpușă.
Ea deschide un pic ochii și geme, și capul îi cade pe pieptul lui. Apoi, părând a
se trezi un pic, se uită la el și-l trage de păr.
– Tu! exclamă ea. Doar din cauza ta!
– Kim.
Îi urmez.
– Elliiie. Rânjește și este surprinzător de fermecătoare, ținând cont că-i beată.
Hai să facem o crimăăăă!
Zâmbesc.
– Nu-i o idee bună, Kim.
– Nuuuu! Este cea mai bună idee, se bâlbâie ea, în timp ce bagă degetele leneș
prin părul lui Xander, aproape… mângâindu-l? Xaaan, sunt frumoasă?
– Nu.
Nici măcar nu ezită.
În ochii ei sclipesc lacrimile.
– O să mă ierți vreodată?
– Nu.
– Duuu-te dracuuuluuui!
Xander se oprește și eu fac la fel, ca să nu mă lovesc de spatele lui. Între el și
Kim începe un concurs de holbat. Ochii ei se umplu cu lacrimi nevărsate, în
vreme ce ai lui se întunecă în lumina slabă din grădină.
O mână puternică îmi cuprinde brațul și mă trage înapoi, oprind conexiunea
mea cu ce se întâmplă între cei doi.
Kim cade iarăși moale, și Xander bagă codul alarmei casei ei.
 Stai! Știe codul?
– Este ultima cameră de la al doilea etaj, îi spun eu.
– Știu, îmi zice el peste umăr.
Bine. Nu-i deloc ciudat.
Sunt sigură că mama lui Kim nu va ieși din atelierul ei – și, chiar dacă ar face-o,
nu i-ar păsa prea mult. Este foarte… deschisă la minte.
După ce Xander dispare înăuntru, întâlnesc ochii mijiți ai lui Aiden. Postura lui
este rigidă în cel mai bun caz. De ce este nervos pe mine?
– Ce?
– Închide ușile și ferestrele! Toate.
– Uh, casa are un sistem de alarmă. Vom fi bine.
– Toate, scrâșnește el. Nu mă face să mă repet.
Mă șochează că mă tratează când prietenos, când cu răceală.
Chiar dacă-i supărat pe Xander, nu are dreptul să-și verse furia asupra mea,
când eu n-am făcut nimic greșit.
Urăsc când oamenii folosesc un adversar mai slab drept sac de box pentru
emoțiile lor.
Un bici mă lovește pe spate și un altul, și un altul. Urlu așa tare, că-mi pocnesc
urechile.
Tresar la viziunea întâmplătoare. Ce naiba vrea să însemne asta?
– Elsa?
Mă uit la Aiden, care mă strânge de umeri când aproape cad.
Stai! Am pierdut noțiunea timpului?
Privirea curioasă a lui Aiden îmi cercetează sufletul.
– Ce s-a întâmplat acum?
– Nimic.
– Eu nu te mint, așa că arată-mi același respect și nu mă minți.
– Același respect? Mă eliberez. Tu și cuvântul „respect“ n-ar trebui să fiți în
aceeași propoziție.
– Ce ți s-a întâmplat acum?
Cum îndrăznește să ceară asta, când el mi-a declanșat acea viziune?
– Ori îmi spui, ori smulg răspunsul de la tine! Mă prinde de maxilar. Oricum o
să aflu, de tine depinde metoda.
Să-l ia naiba cu jocurile lui!
Nu vreau decât să mă strâng ghem într-un colț mic și întunecos.
Chiar când vreau să-i spun ce cred, ușa de la intrare se deschide și iese Xander,
cu sprâncenele încruntate.
 Profitând de faptul că Aiden este distras momentan, fug în casă și încui ușa.
Rămân în spatele ușii și mă uit afară pe geamurile înalte. Xander a traversat
spre casa lui. Aiden rămâne unde l-am lăsat, holbându-se la ușă.
Trec zece secunde.
Douăzeci.
Treizeci.
Șaizeci.
Afișează expresia indescifrabilă când se ia după Xander.
Telefonul îmi vibrează în buzunarul din spate, și tresar.
Aiden: O regină sau un pion.
Aiden: Nu vrei ca eu să fac prima mișcare în locul tău.
Cu un geamăt, îmi opresc telefonul și-l bag la loc în buzunar.
Să se ducă dracului cu jocurile lui idioate!
Închid ochii și apoi îi deschid când acea viziune mă atacă.
Doar că nu era o viziune, nu-i așa? Era o amintire.
Ceva ce s-a întâmplat în viața mea.
 CAPITOLUL 23

– Adu-mi aminte să nu mai beau niciodată, geme Kim din spatele volanului
mașinii ei.
M-a înjurat în toate felurile când am trezit-o în dimineața asta. Pare un pic
umană doar pentru că i-am dat Advil, și Kirian m-a ajutat să-i pregătesc o supă
fierbinte la micul-dejun.
Dacă n-ar fi trebuit să îl ducă pe Kir la școală, probabil nici n-ar fi ieșit din casă.
Are părul prins într-un coc dezordonat în creștetul capului și uniforma îi e cu
greu în ordine.
Nici eu nu-s mai în formă.
Mare parte din noapte n-am putut să dorm – am băut patru litri de cafea și am
alungat somnul.
M-a îngrozit gândul unui coșmar. Nu dorm după viziuni, cum le zice doctorul
Khan.
Viziuni.
De parcă aș fi clarvăzătoare sau ceva.
Erau amintiri, nu viziuni.
Ca să le alung, am studiat, am recitit Arta războiului de Sun Tzu și poate că i-
am spionat casa lui Xander de pe balconul lui Kim.
Aiden și-a petrecut toată noaptea acolo – din moment ce mașina i-a rămas pe
alee. Am sperat că părinții lui Xander sunt acasă, pentru a preveni orice planuri
criminale ale celor doi.
Am adormit după răsărit și, când m-am trezit, mașina lui Aiden nu era acolo.
– Arăt ca naiba, nu-i așa? mă întreabă Kim.
– Nu mai rău ca mine. Oftez, apoi mă întorc spre ea. Ce s-a întâmplat, de fapt,
azi-noapte?
– În afară de băut? Se lovește în cap. Nu-mi amintesc multe.
– Azi-noapte când te-a cărat Xander, ți-ai cerut scuze. Ce vrea să însemne asta?
Se uită îngrozită la mine.
 – X-Xander m-a cărat?
– Până în camera ta.
– Și tu l-ai lăsat?
– În apărarea mea, nu te puteam căra eu în casă.
– Fir-ar! Ochii aproape că-i ies din orbite când se uită la mine. Ce altceva am
făcut?
Ridic degetele și număr.
– L-ai tras pe Xander de păr, l-ai întrebat dacă ești frumoasă, l-ai întrebat dacă
te iartă, după care l-ai înjurat.
Geme, plecând capul.
– Să mă omoare cineva. Hai să mergem acasă! Astăzi nu pot să fiu la școală. Te
îndop cu înghețată și nu îi spun nimic despre asta mătușii tale.
– Nu cred că a fost așa rău. Râd. Tu măcar n-ai fost sărutată în fața întregii
școli.
Kim apasă așa tare pe frâne, că aș fi căzut dacă n-aș fi avut centura de siguranță.
– Kim!
– Tu… Înghite, privindu-mă disperată. Te-a sărutat Xander?
– Xander? Nu. Aiden.
– Aiden?
Ridic involuntar din umeri.
Ochii i se măresc, dar nu într-un mod critic.
– Uau… Nu știu cum să comentez la asta.
– Nici eu nu pricep încă ce se întâmplă.
Și toate lucrurile pe care le-am făcut în privat.
Am avut orgasm. De două ori.
Îmi ascund capul în mâini, gemând.
– A fost în fața întregii școli, Kim. Nu știu ce naiba o să fac în privința asta.
– Îți place… de el? mă întreabă ea aproape ezitant.
Îmi place?
Aiden mă destabilizează. De la început, nu s-a uitat niciodată la suprafața mea.
A înfipt unghiile adânc și a scos la iveală părți din mine de a căror existență nici
nu știam. Face jocuri interzise care mă tulbură până la oase.
Tânjesc după boala lui. Devin receptivă la tenebrele și la intensitatea lui.
Dar îmi place de el?
Este nevoie de un anumit nivel de încredere ca să-ți placă de o persoană, și eu
pot cu siguranță să spun că n-am încredere în Aiden.
Sau poate nu am încredere în mine în preajma lui.
 – Nu, gem eu. Nu știu.
Kim scoate un sunet de parcă ar ști ce vreau să zic.
– Dar ți-a plăcut sărutul?
– Nu… știu. Poate? Am fost sărutată în fosta mea școală, dar nu a fost deloc așa
pasional, știi? Mă opresc, uitându-mă printre gene la ea. Nu o să mă judeci?
– La naiba, nu. Se întoarce cu fața spre mine ca să mă îmbrățișeze pe jumătate.
Eu sunt mereu de partea ta, Ellie. Ai nevoie de niște aventură în viața ta, și
sărutările pasionale par un start tare bun.
Nu știam că aveam nevoie de aprobarea ei până când i-a dat glas. O strâng de
braț, spunându-i în tăcere cât de recunoscătoare sunt.
– Doar… Kim devine serioasă. Ai grijă, da?
– Ce vrei să spui?
– Doar că nu vreau să te văd rănită.
Cuvintele ei îmi sting entuziasmul de mai devreme. Încuviințez din cap, pentru
că tocmai mi-a zis adevărul pe care aveam nevoie să-l aud. De asta Kim este cea
mai bună prietenă a mea. Poate să se bucure pentru mine și să vadă partea
negativă a lucrurilor.
Când ajungem în parcarea școlii, suntem oprite de regina-scorpie și prietenele
ei.
Serios. Silver este ultima persoană pe care am nevoie să o văd astăzi.
– Nu-s Frozen și prietena ei grasă? zice una dintre prietenele lui Silver.
O cheamă Veronica, dacă-mi aduc bine aminte. Uniforma îi este așa strâmtă,
că aproape explodează pe ea.
Încerc să trec pe lângă ele, dar cealaltă prietenă a ei, Summer, mă prinde de
braț.
– Cu tine vorbim, târfa profului.
– Și eu nu.
Mă eliberez. Kim rămâne de cealaltă parte a mea, și sunt mândră de felul în
care ridică bărbia.
Silver vine în sfârșit în fața mea. Este cu câțiva centimetri mai înaltă și se
folosește de fiecare centimetru ca să mă privească de sus cu un aer
condescendent.
– Stai departe de King, curviștino!
Afișez un zâmbet.
– De ce nu-i ceri lui să stea departe de mine? El este cel care se ține după mine.
Mă așteptam ca asta să o facă să tacă și să-i șteargă expresia arogantă de pe față,
dar aroganța doar crește.
 – Nu ești decât un capriciu, Frozen. Știi de ce? Se oprește după ce pune
întrebarea retorică. King a fost mereu al meu. Nu poți să faci nimic care să
schimbe asta.
Îmi clocotește sângele în ciuda fațadei calme pe care o păstrez. Strâng pumnii
pe lângă mine, și Kim mă prinde de braț.
Silver îmi aruncă o ultimă privire.
– Un rege are nevoie de o regină, țăranco!
Amicele ei chicotesc, apoi trec pe lângă mine și Kim, spre intrare. Este nevoie
de un efort de voință ca să nu le trag înapoi de păr și să dau cu ele de podea.
Dar eu nu sunt așa, corect?
Eu nu am fantezii făcând rău altora.
Atunci, de ce simt că în jurul meu se învârt demoni?
– Nu o băga în seamă! Kim mă mângâie pe braț. Este doar la fel de afurisită ca
de obicei.
Buzele mi se curbează în ceea ce sper că-i un zâmbet liniștitor când intrăm în
școală.
– Se holbează, șoptește Kim.
Atunci observ că toată lumea mă privește. Unii chiar fac poze pe ascuns. Când
mă uit în ochii unora, se prefac ocupați cu telefoanele lor.
– Chiar este iubita lui King?
– Zilele trecute nu era cu Knight?
– Serios? King are o iubită?
– Te-ai uitat pe Instagram?
– Am văzut pe viu la petrecere.
– Iubita…
– … Iubita…
Mă lovește realitatea, ca una dintre viziunile mele nedorite.
Aiden a făcut-o dinadins.
Nemernicul m-a sărutat în fața întregii școli ca să emită pretenții pe care
Xander nu le-a emis.
Probabil Aiden a știut că toată lumea va vorbi despre asta.
Afurisitul! A planificat ca toată lumea să vorbească despre asta.
O să-l omor.
Kim îmi dă un ghiont când ocolim un colț mai liniștit. Aproape că-i ies ochii
din orbite.
– Oh, Doamne, Ellie!
– Acum, ce?
 Vocea mi-e plină de groază.
Îmi arată telefonul ei. Mai specific, profilul de Instagram al lui Aiden și ultima
lui postare.
Cineva ne-a făcut o poză dintr-un unghi optim în vreme ce Aiden mă ținea pe
masă și mă săruta. Picioarele și brațele mele sunt în jurul lui și corpul lui este
mulat pe al meu.
Descrierea: „A mea“.
– Nu, nu cred, șoptesc eu, neștiind dacă sunt rușinată sau pur și simplu șocată.
– Oh, ba da. Kim zâmbește și își face vânt. Pasional este puțin spus, Ellie. Arată
de parcă te-ar mânca de vie.
– O să întârziem la ore.
Îi tai zâmbetul stupid și o iau în direcția primei noastre ore.
Kim merge la pas cu mine.
– Nu-i de mirare că regina-scorpie s-a simțit amenințată și și-a arătat colții.
King n-a avut niciodată o iubită și cu siguranță n-a postat vreodată o poză în care
se sărută cu cineva.
Uh! Asta mă face să mă simt… bine.
„Ia-o pe-asta, Silver.“
De cum intrăm în clasă, mă opresc. Pălăvrăgeala celor patru călăreți umple
aerul. Normal. Sunt cu toții aici.
Aiden stă sprijinit de scaunul său, cu picioarele încrucișate în fața lui și degetele
întrepătrunse peste abdomen. Întreaga lui atenție este îndreptată spre mine, de
parcă-mi aștepta intrarea. În norii din ochii lui sclipesc și triumful, și un
întuneric atât de negru, că simt un nod în stomac.
A obținut ce a vrut.
Întreaga școală crede că sunt iubita lui. Din nou, nu m-a lăsat să decid, și de
data asta m-a enervat la culme.
S-ar putea să aibă de-a face și cu ce a zis Silver. Mă seacă felul încrezător în care
a vorbit.
Mă îndrept spre Aiden cu pași mari. Ronan zâmbește ca un idiot. Xander se
uită pe geam, părând pierdut. Cole, care vorbea cu Aiden, tace când eu ajung în
fața băncii lui Aiden.
Îmi pun o palmă pe banca lui și cobor să-i întâlnesc privirea. El arcuiește o
sprânceană, de parcă mă provoacă.
„Să înceapă meciul, idiotule!“
Vorbesc cu voce clară, ca să audă toată clasa:
– Nu sunt a ta.
 CAPITOLUL 24

Când i-am spus lui Aiden că nu sunt a lui, mă așteptam la furie.

La naiba, mă așteptam să văd partea lui rea.
Pentru că asta fac agresorii, nu-i așa? Când sunt respinși, ripostează.
În loc să renunțe și să-și arate adevărata față, buzele lui formează un zâmbet
batjocoritor.
– Nu asta ai spus când ai terminat pe fața mea. De două ori.
Rămân cu gura căscată.
Nu.
Nu cred că tocmai a spus asta.
Kim geme lângă mine și toată clasa începe să murmure. Nimeni nu are curajul
să vorbească în fața lui Aiden.
Ronan este singurul care râde, încuviințând din cap.
– Susțin. Am auzit țipetele.
Să mă ia naiba!
Aiden deschide din nou gura, dar îl fac să tacă punând o mână pe buzele lui.
Orice ar vrea să spună mă va distruge și mai mult.
Dacă înainte părea triumfător, acum arată de-a dreptul înfumurat. Ridică din
sprâncene, provocându-mă să neg.
Sună clopoțelul, și în clasă intră doamna Stone. Îl las pe Aiden și mă așez în fața
lui, pentru că-i singurul loc disponibil. Îmi scot caietul și pixurile cu mișcări
agitate.
Urechea mi-e gâdilată de respirații calde înainte ca vocea calmă a lui Aiden să-
mi șoptească:
– Mai încearcă tu să negi că ești a mea, și ți-o trag în fața tuturor ca să o
dovedesc.
Fac ochii mari și strâng mai tare creionul. Dispare din spatele meu prea curând,
iar doamna Stone își continuă lecția.
 Mă chinuiesc să mă calmez și să alung orice imagine pe care Aiden tocmai mi-a
băgat-o în cap.
Să-l ia naiba cu gura lui spurcată!
Spațiul dintre picioarele mele se încălzește, și le frec ca să alung senzația.
Nu funcționează.
Dimpotrivă, frecarea devine insuportabilă, aproape ca atunci când Aiden m-a
lins, zgâriind cu dinții pielea sensibilă, penetrându-mă cu limba și degetele, în
timp ce…
– Domnișoară Quinn?
Mă sperii la vocea doamnei Stone și simt că-mi iau foc obrajii.
– Ești bine?
Vocea doamnei Stone se aude de deasupra mea.
– Poftim?
– Te-ai înroșit. Ai nevoie de îngrijiri medicale?
– Sunt bine.
Strâng mai tare creionul, dorindu-mi ca pământul să se deschidă și să mă
înghită.
Când pleacă, o voce joasă, guturală murmură:
– Ți-ai adus aminte anumite lucruri?
– Taci din gură, șuier eu.
Nu trebuie să mă uit în spatele meu ca să văd rânjetul arogant al lui Aiden.
După cele două ore de dimineață, îmi adun manualele, flutur o mână spre Kim
și mă îndrept spre vestiar, alegând să sar peste prânz.
Mătușa mi-a spus să-mi cumpăr mâncare, dar în dimineața asta am uitat.
O siluetă înaltă pășește în fața mea când cotesc spre vestiar. Urăsc cum îmi
tresaltă inima când îl văd. Urăsc cât de bine arată în jacheta echipei și cum
picioarele lungi îl fac să pară un model.
Urăsc totul la el, de la părul negru ușor ondulat la buzele bune de sărutat și
maxilarul ascuțit pe care nici un băiat de 18 ani n-ar trebui să-l aibă.
– Te urăsc, îi spun eu cu toată frustrarea pe care o simt în această dimineață.
– Eu cred că nu, scumpo, dar ți-ai dori. Întinde mâna spre mine și mă ciupește
de obraz. Ești al naibii de adorabilă când te înroșești toată.
Îmi dă o șuviță de păr după ureche. Gestul este așa grijuliu și delicat, că aproape
îmi dărâmă apărarea.
Apoi, îmi aduc aminte că-i un sociopat și că ar putea să o facă doar ca eu să las
jos garda în fața lui.
– De ce nu-ți porți niciodată părul desfăcut?
 Îmi masează scalpul, de parcă-i fascinat de el.
– Nu-mi place.
Înclină capul într-o parte.
– De ce?
Nici eu nu știu.
Și gestul lui grijuliu nu mă distrage de la sufletul lui demonic.
Mă extrag din strânsoarea lui.
– Ce a fost în capul tău mai devreme?
Revine la a-mi mângâia părul, ca și cum nu se poate opri din a o face.
– Mai devreme?
– La oră!
– Când doamna Stone te-a surprins având fantezii?
Obrajii îmi iau foc, și mă întorc.
– Nu-i adevărat.
– Mincinoaso! Vocea lui devine o șoaptă seducătoare. Retrăiai noaptea trecută,
nu-i așa? Era partea în care eu aveam limba în păsărica ta fierbinte, udă, și tu-mi
urlai numele și…
– Aiden!
Pun mâna în fața gurii lui. Stomacul mi se strânge de rușine în timp ce mă uit
în jur să văd dacă a auzit cineva.
Îmi îndepărtează mâna, dar nu-i dă drumul în timp ce înclină capul într-o
parte.
– De ce ești jenată de asta?
– Tu vorbești serios? Normal că aș fi jenată.
– Am avut fantezii cu tine toată noaptea, mă vezi că-s jenat de asta?
– Tu ești o specie diferită.
Mă îndoiesc că știe ce înseamnă jena.
– Nu.
– Nu ce?
– Nu transforma asta într-o ceartă eu contra ta.
– Atunci, despre ce-i vorba? Luminează-mă!
– Asumă-ți propria sexualitate, Elsa. Mă ia posesiv de mână. Cu siguranță ai
din abundență, și eu n-am de gând să o las să se irosească.
– Nu mai fi așa vulgar! Ar trebui să mă concentrez la ore.
– Deci te gândeai la asta. Rânjește. Ești udă?
– Nu.
– Haide! insistă el. Recunoaște-o!
 – Și dacă sunt? Îmi încrucișez brațele, toată frustrarea înăbușită ieșind la
suprafață. Ce ai să faci în legătură cu asta? Mă regulezi la școală și riști să fim
amândoi exmatriculați? Oh, stai! Tatăl tău deține școala, deci nu contează dacă
suntem prinși. Tu poți să scapi și de crimă, corect? Eu voi fi cea dată afară, după
ce vor face să pară că l-am sedus pe Majestatea Sa Aiden King. Până la urmă, tu
ești regele, iar eu sunt un nimeni.
Abia după izbucnire îmi dau seama ce bine mă simt că-i arunc cuvintele înapoi.
Le-a folosit ca să mă umilească și să mă pună la locul meu, dar acum i le arunc
direct în față.
Ridic bărbia, provocându-l să mai spună ceva.
Ochiul lui stâng tresare, dar expresia îi rămâne indescifrabilă.
– Ai grijă cu gura aia!
– Sau ce?
– Sau ți-o trag în gură.
– Du-te dracului, Aiden! Bine? Nu ai dreptul să apeși tot timpul pe butoanele
mele și să te aștepți doar la „Da, majestate. La ordin, majestate! Ce doriți apoi,
majestate?“ Vrei să mă întind și să desfac picioarele pentru tine? Îți trece obsesia
pentru mine dacă te las să mi-o tragi?
Gâfâi după ieșirea mea.
Nici măcar nu știu ce naiba este în neregulă cu mine, dar sunt supărată din
cauza cuvintelor lui Silver și a atitudinii lui nepăsătoare. Mereu obține ce vrea și
într-un final se va plictisi de mine și va pleca.
Vreau să plece acum, pentru că simt cum mi se dărâmă zidurile și, dacă-l las
înăuntru, mă va distruge, așa cum a zis prima dată când ne-am întâlnit.
Va fi furtuna care va lăsa haos în urma sa.
Prefer să fiu intimidată decât să mă pierd din cauza lui.
– Nu.
Rămân cu gura căscată.
– Nu?
– Nu o să-mi treacă cheful de tine dacă-ți desfaci picioarele. Îmi place să am
corpul tău, dar nu doar asta mă interesează.
– Atunci, ce mai vrei?
Vocea lui ajunge o șoaptă obsedantă.
– Totul.
Deschid gura, dar nu iese nici un cuvânt.
Mă salvează Ronan când îi dă o palmă peste spate lui Aiden. Acesta rămâne pe
poziție, în timp ce un Ronan zâmbitor pune un braț peste umerii lui.
 – Hei, King! Ora prânzului.
Aiden îi aruncă o privire, dar are vocea calmă.
– Tu de ieri tot vrei să mori.
– Ups, moment prost?
Privirea lui întrebătoare sare de la mine la Aiden.
Acesta continuă să se uite urât la el.
– Pleacă!
– Sunt rănit, amice. Își masează pieptul. Cuvinte de genul ăsta îmi declanșează
teama de abandon.
Măresc ochii în vreme ce înghit.
– Ai o teamă de abandon?
El încuviințează din cap, uitându-se la Aiden printre gene.
– Și el continuă să-mi reamintească de ea. Connard.
– Hei! Îi dau un ghiont lui Aiden. Asta-l poate marca.
El mă privește cu amuzament, de parcă-i face plăcere spectacolul.
– Deja merg la terapie, continuă Ronan.
– Taci dracului din gură, altfel singura terapie pe care o s-o ai o să fie pentru
nasul spart.
– Nu nasul, King. Ronan își ascunde nasul. Rahatul ăsta e aristocratic.
– Nu când o să termin eu cu el.
– Stai! Mă uit la el cu o expresie stupefiată. Voi glumiți?
– Arăți adorabil.
Aiden zâmbește.
– Uh… stai așa! Ronan se uită la Aiden de parcă i-a mai crescut un cap. Tu
tocmai ai zis „adorabil“?
Expresia lui Aiden redevine indescifrabilă.
– Nu, nu, nu… nu te închide! Haide, King! zice și scoate telefonul. Spune-o din
nou, trebuie să înregistrez asta.
Aiden se uită spre telefonul lui Ronan și spune:
– Du-te dracului!
Ronan îi arată degetul mijlociu în timp ce bagă telefonul în buzunar. Apoi, se
apropie pentru a șopti:
– Îți dau 100 dacă înregistrezi când zice rahaturi din astea.
– Poftim?
– 500.
Continui să mă holbez la el, prea șocată să spun ceva.
– Bine, ultima ofertă. Nash și King dau și ei câte 500. Sunt 1500.
 Aiden se bagă între noi, întrerupând negocierea lui Ronan.
– Tu n-ai un drum de făcut? îl întreabă Aiden.
– Mais non. Sunt bine aici. Ronan rânjește. Hai să mănânci cu noi, Ellie!
– Ellie? se răstește Aiden.
– Ce? Kimmy îți spune așa, nu?
– Tu nu-mi spui Frozen?
Ridică din umeri.
– Ellie îmi place mai mult. Haide să mâncăm!
– Nu, mersi.
Mă întorc să plec.
O mână puternică mă prinde de braț, și Aiden mă trage lângă el.
– Vei mânca.
Îmi cuprinde talia cu un braț protector în timp ce toți trei ne îndreptăm spre
cantină.
Dacă are impresia că a câștigat runda asta, o să aibă o surpriză. Cantina nu are
mâncarea mea și nu am să mănânc, după cum am zis.
Îmi vibrează telefonul. Bag mâna în sacou.
Unchiul J: Weekendul ăsta nu cred că ajungem la meci. Am de lucru până
peste cap. Îmi pare rău, scumpete!
Mi se strânge inima, dar reușesc să-i răspund.
Elsa: Nu-i nici o problemă. Oricum, am de învățat. O să-ți fie dor de mine
când voi fi la Cambridge.
Unchiul J: Nu mă face să mă emoționez. Vei bate recordurile noastre. Muncă
de echipă.
Elsa: Muncă de echipă!
Nu simt cuvintele când le scriu.
Unchiul J: Să încui în noaptea asta. S-ar putea să venim târziu acasă. În
frigider ai legume și mătușa ta a zis să nu mănânci înghețată.
Unchiul J: Te iubim, scumpete.
Încă o noapte singură.
Elsa: Nici o problemă! Aveți grijă de voi! Și eu vă iubesc. ♥
 După ce bag telefonul înapoi în buzunar, mă simt privită. Înalț capul, și Aiden
mă privește intens, cu capul înclinat. Mi-a citit mesajele?
Ronan face speculații despre echipa de la următorul meci, dar Aiden nu-i deloc
atent la el. Îmi atinge spatele cu degetul mare. Intimitatea gestului mă cutremură.
De ce spun oamenii că nu contează și contactul fizic? De ce cred că emoțiile
cresc într-un loc străin?
Atingerea fizică are mereu un rol în asta.
Știu, pentru că atingerea lui Aiden mă înnebunește încă din ziua în care a
încălcat regula nescrisă legată de atingeri.
Ne îndreptăm direct spre masa echipei de fotbal – normal. Aiden își ia mâna ca
să mă pot așeza lângă el.
Xander îmi zâmbește, afișând ambele gropițe. Pare destul de sincer, așa că-i
zâmbesc timid.
Aiden ne aruncă o privire așa dură, că hotărăsc să mă concentrez asupra
ghiozdanului meu. Rânjetul lui Xander se lărgește. Aiden își pune ambele mâini
pe umerii mei.
– De azi înainte, Elsa va mânca aici, cu noi.
Ba bine că nu.
Vreau să mă ridic, dar se apleacă și-mi șoptește:
– Stai pe loc, altfel vor ști de câte ori te-am avut azi-noapte.
– Nu m-ai avut, șuier eu ca doar el să audă.
Ridică dintr-o sprânceană.
– Ei nu știu asta.
Mă mușc de buza inferioară ca să nu urlu.
De ce are abilitatea de a mă umple de nervi?
Nici unul dintre membrii echipei nu spune nimic despre noul aranjament la
masă. Nu mă aștept să o facă. Până la urmă, el este King. Cuvântul lui este decret
regal.
Ronan mișcă din sprâncene.
– Bine ai venit, Ellie!
– Sunt rănit, Frozen. Xander vine mai aproape. Noi nu suntem un cuplu?
Aiden mă strânge mai tare de umeri, dar nu trebuie să mă uit în spate ca să-i
văd expresia enervată.
Nu știu de ce Xander continuă să-l provoace. Sigur știe cât de nebun este.
– Hei, Knight… În vocea lui Aiden plutește clar amenințarea. Dacă mai spui
așa ceva, o să zic lucruri care nu o să-ți placă.
 Gropițele dispar de pe fața lui Xander, și el mijește ochii înainte de a arunca
furculița pe farfuria cu paste.
– Du-te dracului, King!
– Stai! Ce lucruri? Ronan se uită de la unul la altul. Serios, am obosit să nu știu
nimic. De ce nu-mi spune nimeni nimic pe aici?
– Pentru că ai o gură mare? comentează Cole.
– Nu, nu am.
– Ba da, ai.
Toată lumea de la masă este de acord.
Ronan se lansează într-o discuție despre toate secretele pe care le-a păstrat
pentru ei – spunându-li-le.
Este amuzant să-l vezi cum joacă teatru, cu Xander care-l provoacă și Cole care
încearcă să-l facă să tacă.
Strângându-mă de umăr, Aiden se duce unde se servește mâncarea.
– Ești sigură că vrei să fii cu un ciudat de nivelul cinci ca el? Xander vine spre
mine, zâmbind larg și nepărând afectat de amenințarea lui Aiden. Eu sunt mereu
aici dacă te răzgândești.
Vrea să se apropie mai mult, dar între noi intervine Cole. Îi aruncă o privire
sugestivă lui Xander. Între ei are loc un soi de conversație secretă. Xander își dă
ochii peste cap și se concentrează asupra mâncării lui.
– Knight, încetează să-l mai provoci pe King! spune unul dintre jucătorii
echipei de fotbal, portarul. O să ratăm campionatul dacă atacanții noștri
principali continuă să-și scoată ochii.
Câțiva dintre jucători îmi aruncă priviri condescendente, de parcă eu sunt
sursa acestui haos.
– De ce vă uitați așa la mine? Îndrept umerii. Eu n-am cerut atenția nici unuia
din ei. Aș aprecia dacă v-ați putea ține atacantul principal departe de mine.
La masă, toată lumea tace, cu excepția lui Xander, care rânjește, arătându-și
gropițele.
– Nu-i de mirare că-i cea mai bună prietenă.
– Tu crezi că cineva îi poate spune ceva lui King? Ronan clatină din cap cu un
zâmbet viclean. Adică, ție ți-a zis că ești adorabilă.
– I-a zis? întreabă portarul.
– Jur pe Dumnezeu, nu fac mișto de tine. Încă am fiori, pe bune! zice Ronan.
Haide, Ellie! Înregistrează pentru noi data viitoare.
Nu-mi pot reține un zâmbet.
 Jucătorii de fotbal care obișnuiau să-mi arunce priviri dure acum se uită la
mine cu… uimire?
Cole își drege vocea.
– Încetează, Ro!
– Haide, căpitane! Nu ne strica distracția! Ronan se ridică de pe scaunul lui. Eu
deschid licitația la 500. Cine plusează?
Fiecare începe să adauge sume, de parcă-i o licitație adevărată.
Uh!
Copiii bogați clar o fac diferit.
Cole clatină din cap și deschide o carte. Anatomia răului.
Hmm. Cine ar fi știut că un jucător de fotbal ar fi interesat de asemenea cărți?
Dar este un stereotip.
– Tu nu mănânci? mă întreabă Cole fără să-mi acorde prea multă atenție. Poți
să iei de la mine.
– Nu mănâncă asta.
Vocea lui Aiden se aude din spatele meu, și urăsc fiorii ce-mi coboară pe șira
spinării din cauza prezenței lui.
Îl împinge pe Cole laoparte și se așază lângă mine, ținând două farfurii. Una-i
cu paste. Tava pe care mi-o pune mie în față are salată și paste fără gluten.
– De unde ai luat asta? întreb, uitându-mă la el. Cantina nu are genul ăsta de
mâncare.
– Acum, are.
„Acum, are.“
Și, uite așa, face să se întâmple.
Nu vreau să fiu impresionată că mi-a adus prima mea masă specială la școală,
dar sunt. Este cel mai frumos gest pe care l-a făcut pentru mine cineva în afară de
mătușa mea și unchiul meu. Și-a amintit și a făcut să se întâmple.
Mă uit la el pe sub gene.
Să fiu în grațiile lui Aiden King este divin. Să nu fiu este un infern.
Este momentul să aleg de care parte să fiu.
 CAPITOLUL 25

Mătușa și unchiul abia ajung acasă toată săptămâna.

De obicei, își schimbă hainele, umplu frigiderul cu mâncare și pleacă iarăși.
Urăsc casa când nu-i nici unul aici – mai ales când trec mai multe nopți la rând
așa.
Este glacial și… frig.
Kim a petrecut câteva nopți la mine – și Kir. Am învățat, ne-am uitat la ultimul
sezon din Lucifer și ne-am prostit pe muzica de la Coldplay.
Deși ea are un gust mai eclectic la muzică decât mine, ne place amândurora
Coldplay.
În ultima săptămână, am reușit cumva să o conving pe Kim să stea cu mine la
masa echipei de fotbal.
Am fost și șocată, și mândră de ea când s-a așezat la aceeași masă cu Xander și
s-a prefăcut că el nici măcar nu există.
– Ești sigură că nu poți să rămâi? Este vineri seara, zic eu din ușă, în vreme ce
ea este pe trepte și se leagă la șireturi.
– Mi-ar face plăcere, dar nu-l pot dezamăgi pe Kir.
– Știu.
Tatăl ei s-a întors din călătoriile lui diplomatice interminabile și mama ei a ieșit
în sfârșit din atelier. Acum câteva luni, i-au promis lui Kirian o cină în familie, și
este singura lor șansă să realizeze asta.
– Casa mea este, de obicei, moartă, așa că înțeleg ce simți când prinde viață.
Oftez. Distracție plăcută! Trimite-mi poze cu Kir!
– Evident. Buzele-i tresar. Sper că ăia doi vor fi părinți măcar o dată și nu-l vor
dezamăgi.
– Kim…
– Nu contează. Kir mă are pe mine. Flutură nepăsătoare din mână în timp ce se
ridică și se întoarce spre mine cu o expresie ciudată. Știi că poți să-mi povestești
despre toată faza cu King, da?
 Urăsc cum îmi tresaltă pieptul doar când îi este menționat numele.
– Toată faza cu King?
– Știi tu, partea cu ai terminat pe fața lui? De două ori?
Obrajii îmi iau foc, și îmi doresc să mă pot ascunde într-o gaură.
– Și eu care credeam că ai uitat despre asta.
– Oh, nu. Chicotește, dându-mi un ghiont. Așteptam să-mi mărturisești.
– Eu doar… Îmi sprijin capul de perete. Nu știu. Este așa pasional, și eu simt că,
dacă cedez, nu voi mai scăpa niciodată. Ca să nu mai spun că-mi distrage atenția.
Mai am un pic până la Cambridge și sub nici o formă nu permit să-mi fie luată
asta, mai ales pentru o dramă cu băieți, dar…
– Dar?
– Dar simt o ușurare bolnavă de fiecare dată când el vine, când mă găsește, mă
încolțește și-mi ia puterea de a decide. Nu-i o nebunie?
– Cele mai bune lucruri de obicei sunt.
Zâmbește larg.
O lovesc jucăuș în umeri.
– Nu mă ajuți.
– Ellie, ești cea mai bună prietenă a mea și te iubesc, dar tu mergi mereu prea…
la sigur. Vocea lui Kim capătă tonul de adult pe care-l folosește cu fratele ei mai
mic. Ți-ai trăit viața după reguli, este ca și cum ai fi o femeie de 30 de ani într-un
corp de 18 ani.
Ar trebui să mă simt ofensată, dar nu sunt.
– Nu-i adevărat, zic eu.
– Nu e adevărat? Se uită la mine cu o expresie care zice „îți bați joc de mine“.
Nu te-ai atins de înghețată, chiar dacă mătușa ta nu-i aici. Sunt sigură că o
înghițitură sau două nu te vor omorî, dar nici măcar nu vrei să te gândești să faci
ceva împotriva dorințelor mătușii tale.
– Genul ăla de mâncare îți afectează sănătatea.
– Tu te auzi? Parcă ai fi mătușa ta – și nu-i un compliment.
– Kim!
– Adică, vezi și tu care-ți sunt interesele.
– Ce-i cu ele?
– Te-ai apucat de yoga datorită mătușii tale. Îți place fotbalul datorită unchiului
tău. La naiba, mergi la Cambridge pentru că ei au fost acolo.
Încrucișez brațele.
– Mătușa și unchiul m-au salvat de la a ajunge la vreun asistent social. Mi-au
oferit o creștere sigură, sănătoasă. Dacă ei nu mi-ar fi plătit operația pe inimă, aș
fi murit. Nu-i nimic greșit că vreau ca ei să fie fericiți.
– Sigur. Ai dreptate în întregime. Kim se sprijină de perete. Dar te-ai gândit că
poate trăiești viața mătușii și a unchiului, nu pe a ta? Poate de asta ești așa
inexplicabil de atrasă de King.
Cuvintele lui Kim mă lovesc atât de profund, că tresar vizibil.
– Știi, în tabăra de vară, tipul ăsta preot budist ne-a spus o chestie interesantă,
continuă ea.
– Ce?
– Sufletele se atrag.
După ce ne luăm rămas-bun, rămân țintuită la intrare. În cap mi se învârt
ultimele ei cuvinte, ca un ecou.
„Sufletele se atrag.“
Sufletul lui Aiden este negru, deci al meu cum este?
Vreau să intru în casă, când văd mișcare. O mașină neagră este parcată vizavi
de casa din dreapta, sub felinar. Geamurile sunt fumurii, deci nu pot să văd în
interior.
Mașina a fost acolo toată ziua, dinainte să plec la școală și după ce m-am întors.
Un sentiment de rău augur mi se strecoară pe șira spinării. Este ca și cum am
mai văzut mașina aia.
Unde?
Încui ușa și activez sistemul de alarmă.
Casa mi se pare așa calmă, stranie și… rece.
Mă așez să iau masa, dar nu mi-e foame. Mănânc oricum, ca mătușa să nu se
supere dacă găsește caserolele cum le-a lăsat.
„Dar te-ai gândit că poate trăiești viața mătușii și a unchiului, nu pe a ta?“
Cuvintele lui Kim revin, iar eu le alung.
Trebuie să mănânc, pentru că inima mea iar bate neregulat. Știu că ar trebui să
merg în curând la doctorul Albert, dar mai întâi trebuie să particip la competiția
de atletism.
Data trecută, doctorul Albert a menționat o altă operație. Nu doar că-mi iau
adio de la atletism, dar s-ar putea să pierd luni prețioase, pe care ar trebui să le
folosesc pentru a mă pregăti de colegiu.
Am de gând să trăiesc anul ăsta la maximum, și apoi voi face operația când va fi
momentul.
Cât mănânc, joc șah de una singură, bătând de câteva ori regele negru.
Vezi, îmi place să joc șah. Kim s-a înșelat, nu tot ce mă interesează are legătură
cu mătușa și cu unchiul. Chiar dacă unchiul Jaxon m-a învățat șah.
 După câteva partide, îndepărtez tabla și scot telefonul să mă uit pe site-ul școlii.
Apoi, îmi aduc aminte că este weekend.
Degetele mele trec peste pagini de Instagram. Nici măcar nu mă prefac a mă
uita la ce mai e nou, mă duc direct la profilul lui Aiden.
N-a mai postat nimic de la poza aia în care ne sărutam. Este așa atipic pentru
el, ținând cont că postează măcar o dată pe zi.
Prima dată când am văzut poza, am fost prea jenată să o studiez ca lumea.
Acum, sunt mai calmă.
Oarecum.
Măresc fotografia și văd cât de încurcați suntem de fapt. Expresia de
posesivitate totală și răzvrătirea de pe fața lui. Expresia de abandon de pe a mea.
În acel moment, un șurub nu era la locul lui.
Mă uit la comentarii. Fetele nu mai dau năvală la poza asta. Majoritatea sunt
tachinări prietenești de la echipa de fotbal.
Ronan i-a scris: „Ai face bine să-ți pară rău că m-ai făcut să-mi cadă fața în
noaptea aia, King“.
Mă înroșesc, amintindu-mi cum ne-a prins.
Îmi crește pulsul când văd ultimul comentariu. Este vechi de câteva minute și
este de la Silver.
„Garnitură până vine felul principal.“
Bag furculița în farfuria goală. Care-i problema ei? Mai întâi, sunt țărancă, apoi
garnitură?
Și nemernicul ăla nici măcar nu i-a șters comentariul.
Ies de pe pagina lui și arunc telefonul pe masă. Cu câteva respirații liniștitoare,
îmi iau farfuria și spăl vasele cât pot de calm, fără să mă mai deranjez cu mașina
de spălat vase. Mai că sparg ceva. Mereu am crezut că gelozia este pentru oamenii
slabi, nesiguri, dar se pare că și eu mă transform într-unul.
Este orbitor și de-a dreptul înspăimântător cât de mult vreau să-i fac rău că-și
bate joc de mine.
Dar apoi, Aiden nu-i al meu.
Nu chiar.
Așa că m-am enervat degeaba. Și asta mă enervează și mai tare.
Termin de spălat vasele și mă retrag în camera mea, să învăț. Este singura
chestie logică din viața mea în acest moment.
O oră și ceva mai târziu, mă strecor în pat, încercând să nu mă gândesc la cum
Aiden mi-a adus mâncare specială în fiecare zi. Cum s-a asigurat că suntem
văzuți pe holuri împreună, ca nimeni să nu se mai ia de mine. Cum îmi aduce
apă după antrenament. Cum mă privește cu îngrijorare când alerg, de parcă știe
că inima mea nu o duce așa bine.
N-ar trebui să apreciez gesturile frumoase, dar le apreciez, și-mi dărâmă
apărarea mai rău decât orice altceva.
Nu pot să rezist și mă uit din nou pe Instagram. Mă duc la comentariul lui
Silver, dar nu mai este acolo. Nu sunt sigură dacă ea l-a șters sau el.
Telefonul vibrează de la mesajul primit.
Aiden.
Mă așez în fund pe pat, inima-mi bate nebunește în piept.
Aiden: Nu pot să dorm. Mă gândesc la tine.
Ar trebui să mă prefac că dorm, dar pur și simplu nu pot. În seara asta, nu mă
simt bine, și mi-e teamă că, dacă închid ochii, vor da buzna coșmarurile.
Îi răspund.
Elsa: Nici eu nu pot să dorm.
Aiden: De ce?
Elsa: Uneori, mi-e teamă să dorm.
Regret asta de cum trimit mesajul. Nu trebuie să știe asta.
Cele trei puncte apar și dispar, ca și cum se gândește ce să spună.
Aiden: Nici mie nu-mi place să dorm.
Mă așez mai dreaptă.
Elsa: De ce?
Aiden: Este plictisitor.
Elsa: Pe bune? ☹
Aiden: Îți amintești de fantoma despre care ți-am spus? Uneori, mă vizitează
când dorm.
Fantoma este mama lui?
Înainte să-i răspund, îmi trimite alt mesaj.
Aiden: Ce ar fi să ne distragem atenția reciproc?
Elsa: Nu-mi place cum sună asta.
Aiden: Ai încredere în mine. O să-ți placă până la urmă.
Aiden: Cu ce ești îmbrăcată?
Elsa: Pe bune? Ne jucăm asta?
 Aiden: Spune-mi!
Elsa: Bine. Pijama cu iepurași. Nu-s deloc sexy.
Aiden: Asta o să judec eu. ☺
Aiden: Și apoi, pe tine totul este sexy.
Încerc să nu mă înroșesc, dar o fac.
Aiden: Mai spune-mi! Ce porți pe sub pijama?
Îmi mușc buza de jos cât tastez.
Elsa: Nimic.
Aiden: La dracu’! Acum, vreau să fiu iepurele de pe pijama.
Elsa: Și ce ai face?
Aiden: În afară de a mă freca de tine până termini? Trebuie să mă gândesc la
ce alte opțiuni oferă pijamaua.
Între coapsele mele înflorește căldura, și îmi tremură degetele în timp ce tastez.
Elsa: Și dacă ai fi aici cu mine? Ce ai face cu pijamaua?
Aiden: Asta-i o întrebare capcană?
Elsa: Vreau să știu…
Aiden: Mai întâi, rup pijamaua de pe tine, apoi te mușc de sfârc și-l sug până
mă implori să mă opresc. Te pătrund cu degetele până termini pe mâna mea,
dar nu mă opresc.
Mâna îmi alunecă sub elasticul chiloților și intră între labiile alunecoase.
Elsa: Nu?
Aiden: Nu. Cât te liniștești după orgasm, îți ling păsărica până țipi din nou.
Apoi, îți desfac părul și te țin de el cât ți-o trag până leșinăm amândoi.
Mă frec mai intens cu fiecare cuvânt trimis de el. Nu-i mâna mea, este gura lui
Aiden cea care mă înnebunește. Degetele lui în mine, penisul lui pe gât în jos…
Termin cu un geamăt și înăbuș sunetul în pernă.
Obrajii îmi sunt așa fierbinți, încât cred că vor exploda.
Nu-mi vine să cred că mi-am provocat un orgasm gândindu-mă că a fost
Aiden.
Telefonul mai vibrează o dată.
Aiden: Să nu adormi!
 Rușinată de ceea ce tocmai am făcut – sau de ce m-a făcut el să fac, gem și mă
ridic, abandonând telefonul pe noptieră.
Deschizând geamul de la balcon, las aerul rece să-mi umple simțurile. Primele
picături de ploaie îmi cad pe nas, și închid ochii, dând capul pe spate ca să las
ploaia să mă clătească.
Să mă curețe.
Nările mi se umplu cu mirosul pământului după ploaie.
Când deschid ochii, mașina neagră este încă acolo.
Îmi tremură buzele când abandonez ploaia și mă strecor la loc în pat.
Din subsol se aud scâncete.
Piciorușele mele urmează sunetul. Și eu scâncesc, dar plânsetele din subsol sunt
mai tari și mai dureroase.
Mmmmm...
Mmmm…
Mmmm…
Mă uit în spate, așteptându-mă ca omul rău să mă urmărească aici, jos. Mama
spune că n-ar trebui să fiu niciodată aici, pentru că în astfel de locuri se ascund
monștrii.
Mama arată uneori ca un monstru când vorbește despre el. Cel care nu trebuie
numit.
Ochii ei sunt negri, ca ai prietenilor tatei.
Uneori, mă îmbrățișează și mă strânge până când cred că mă voi alătura celui
care nu trebuie numit.
– Elsa?
Oh! Nu.
Dacă mă găsește mama, iar o să mă strângă dureros de tare. Nu-mi plac
monștrii din ochii ei, pentru că tata o tot lovește când apar monștrii ăia.
Apoi, monstrul lui și al ei devin unul și același.
Plânsetele se transformă în gemete. Mă opresc la ușa subsolului și mă uit pe
gaura cheii.
Monștrii au mai luat o persoană precum cel care nu va fi numit.
De data asta, trebuie să-i opresc. Trebuie să opresc monștrii din ochii mamei și
ai tatălui meu.
– Elsa!!
Ceva mă lovește în spate.
Mă izbesc cu capul de ușă, și ceva cald și roșu îmi curge de la tâmplă.
 Mă uit în spate și văd monștrii.
Sunt negri.
Sunt tulburi.
Au ochii goi.
Îmi tremură buzele când sunt lovită din nou.
Lovitură.
Lovitură.
Lovitură.
– Vei plăti pentru asta, Elsa!
Mă trezesc speriată. Transpirația îmi alunecă pe șira spinării, lipindu-mi
pijamaua de spate. Privesc în lateral și țip.
Deasupra mea se deslușește o umbră.
 CAPITOLUL 26

Monstrul din copilăria mea stă lângă patul meu ca o umbră.

Omul rău.
Vine, în sfârșit, după mine.
Îmi urlă sângele în urechi și inima-mi bate într-un ritm neregulat, nesănătos.
Bum-bum.
B-bum-bum...
Bum-bum…
Închid ochii și-mi acopăr urechile cu ambele mâini. Este un vis. Totul este în
capul meu. Omul rău nu-i real, monstrul nu-i real.
Indiferent de cât scandez asta, vocile tot intră în fortăreața construită de mine.
Murmure.
Gemete obsedante.
Plânsete de durere.
Pași grei apropiindu-se tot mai mult, sufocându-mă ca un viciu.
– Gata, puișor, nu plânge!
Nu. Îmi pun ambele mâini peste urechi, încercând să înăbuș sunetul obsedant.
Urăsc cântecul ăla. Urăsc felul în care-l cântă cu acel fredonat maniacal și cu
monștrii în ochii ei.
– … Totul o să fie bine!
NU!
– Mama o să-ți cumpere o jucărie… și, dacă jucăria se strică, mama o să-ți
aducă alta…
Nu, nu, nu…
– Nu vei scăpa niciodată de mine, Elsa.
– Ești capodopera mea, Elsa.
– Elsa.
– Elsa….
– Elsa!
 Nu mă vor avea.
Nu din nou.
Niciodată.
Lovesc un piept cu ambii pumni. Brațele lui mă cuprind; mi se face greață. Am
jurat că nu-l mai las vreodată să pună mâinile pe mine.
Nu din nou.
Nu de data asta.
– Mami! țip eu.
Ea mă poate ajuta. M-a ajutat. Asta fac mamele, corect? Își salvează copiii de
monștri.
– Mami, ajutor…
Mi se taie vocea și respirația.
Sunt aruncată în apă. Apă neagră, tulbure, fără fund.
Icnesc, dar apa îmi umple gâtul, plămânii… totul.
Mă agit, încerc să ies la suprafață, să găsesc refugiu de acei monștri.
O mână îmi ține capul sub apă. Este sufocant. Îmi umple nările, gura și ochii
înnebuniți.
Nu pot să respir.
Mami, te rog!
Tati, te rog!
Ajutați-mă, vă rog!
Pielea mea simte șocul dat de contactul cu apa rece și membrele îmi amorțesc.
Plutesc în derivă…
Este inutil să lupt.
Poate că cel care nu trebuie numit s-a luptat. Poate de asta numele lui nu mai
este rostit.
Poate voi fi ca el.
Printr-o ceață neclară, cineva îmi strigă numele cu voce tăioasă.
El îmi strigă numele.
Nu voi fi precum cel care nu va fi numit.
Îmi știe numele.
– Poți să mă vezi în spatele monștrilor? întreb în mintea mea.
– Da.
Nu cred că poate, dar mă agăț de acea licărire de voce.
Este liniștitoare.
Așa liniștitoare.
Poate monștrii sunt invizibili pentru el.
 El mă vede așa cum nu m-a văzut nimeni înainte.
El mă vede pe MINE.
– Elsa!
Gâfâi și deschid ochii, de parcă sunt scoasă din adâncurile unui ocean.
Vederea îmi este neclară, și văd numai umbre întunecate. Inima încă îmi bate
nebunește, căci am impresia că sunt iarăși în acel loc.
Dar brațele care mă înconjoară nu sunt înspăimântătoare. Ba chiar sunt
liniștitoare. Este ca o evadare pe care atunci nu am găsit-o.
Alung lacrimile din ochii încețoșați. Trăsături întunecate serioase mă
întâmpină. Șuvițe de păr negru cad pe fruntea lui.
Clipesc o dată. De două ori. Nu dispare.
– A-Aiden?
Vocea mea este așa răgușită, că abia reușesc să scot cuvântul.
– Este în regulă. Mă mângâie pe spate cu mici cercuri. Nu ești singură. Sunt
aici.
Nu știu dacă-i din cauza cuvintelor lui sau a coșmarului pe care tocmai l-am
avut.
Oricum ar fi, nu-mi pasă.
Înfig degetele în tricoul lui, fruntea îmi cade pe pieptul lui tare și încep să
plâng.
Pieptul mi se zguduie de hohote, și las să iasă totul. Nici măcar nu știu de ce
plâng.
Erau doar coșmaruri. Nu sunt reale.
Nu pot fi reale.
Mă cuibăresc mai bine în brațele lui Aiden și-l țin mai strâns. El este real.
Căldura lui și senzația ciudată de siguranță pe care le simt sunt reale.
Coșmarurile nu sunt.
Aiden bagă mâna sub fundul meu și mă trage ca să stau în poala lui. Îmi petrec
picioarele în jurul taliei lui, sufocându-l.
El nu se plânge.
Rămâne tăcut, mângâindu-mă pe spate, pe păr și pe lateralul brațului.
N-aș putea să fiu mai recunoscătoare pentru prezența lui calmă, ca o ancoră.
Este aici, dar nu vorbește. Mă lasă să înfrunt asta de una singură.
Ultima dată când am avut un astfel de episod, în urmă cu doi ani, chiar după
prima mea zi în RES, mătușa și unchiul s-au speriat.
Și s-au speriat îngrozitor.
 Am crezut că mătușa era monstrul și am lovit-o. Am urlat și am înjurat-o. Nu
m-am oprit până când unchiul nu a încuiat-o afară din cameră.
Când mi-am revenit, mătușa mă tot întreba ce am văzut. Avea o expresie
îngrozită și bolnavă pe față, de parcă-i venea să vomite. Dimineața m-au dus la
doctorul Khan, și am făcut ședințe de terapie aproape șase luni.
De atunci evit coșmarurile, sau cel puțin pe cele puternice, paralizante, care par
așa… reale.
Doi ani întregi nu i-am mai deranjat pe mătușa și pe unchiul meu cu
coșmarurile mele, nici când aveam nevoie de un umăr pe care să plâng. Nici
măcar când ceea ce vedeam – ce simțeam – mă speria înfiorător.
Este ciudat că Aiden, agresorul și călăul meu, joacă rolul pe care nu l-a jucat
nimeni.
Cum poate să fie el umărul pe care să plâng?
Mă uit la el, încă ținându-l de tricou. Sprâncenele îi sunt unite peste cea mai
furtunoasă culoare pe care am văzut-o vreodată în ochii lui. Trăsăturile lui
exprimă o îngrijorare profundă.
Am probleme cu respirația.
Cine ar fi crezut că va veni o zi în care Aiden King își va face griji pentru mine?
Ar trebui să mă simt jenată pentru cât de urât am plâns sau să urăsc
vulnerabilitatea pe care tocmai i-am arătat-o. La naiba, probabil că fața mea arată
groaznic acum.
– Bună, zic eu printre sughițuri.
Mâna lui nu se oprește din a-mi mângâia spatele, în vreme ce cu cealaltă mână
îmi ridică bărbia. Se uită în ochii mei de parcă atunci caută ceva.
Sau pe cineva.
– Te simți mai bine?
Vocea lui este fermă, dar nu dură.
În ochi mi se adună câteva lacrimi nevărsate când încuviințez din cap.
– Eu am declanșat asta venind pe balconul tău? mă întreabă el cu grijă.
– Aveam deja coșmarul când ai intrat tu, deci s-a declanșat mai devreme.
– De ce?
– Nu știu.
Mă doare capul și nu vreau decât să dorm.
Alung ideea la fel de repede cum a venit. Dacă revine coșmarul?
– Coșmarurile tale sunt mereu declanșate de ceva?
Aiden încă mă ține de maxilar, obligându-mă să mă uit în ochii lui
neînduplecați.
 Din cine știe ce motiv, nu sunt la fel de intruzivi ca de obicei, sunt doar…
curioși. Chiar exprimă grijă.
Poate de asta am încredere să-i spun.
– Da. Doctorul Khan spune mereu să păstrez distanța de orice poate fi un
factor declanșator.
– Cum ar fi? insistă el.
– Lumânări. Subsoluri. Lumină slabă, roșie. Ape adânci precum piscinele și
lacurile. Să dorm pe întuneric.
Nici măcar nu știu de unde a făcut rost de listă doctorul Khan; poate este din
coșmarurile despre care i-am povestit.
Deschid buzele și mă ridic, împleticindu-mă.
– Mașina neagră!
Aiden mă urmează, uitându-se la mine de parcă sunt cât pe ce să am alt
coșmar.
– Mașina neagră. Vocea mi se frânge. Mai este o mașină neagră parcată vizavi?
– Nu.
– De unde știi?
– Eu am parcat vizavi, și nu era nici o mașină neagră acolo.
Cu mișcări lente, trag draperiile de la balcon. Într-adevăr, Ferrariul lui Aiden
este parcat vizavi, roșul mașinii sclipind de la felinarul stradal.
Nici urmă de mașina neagră.
Oftez și cad la loc în fund pe pat, dându-mi șuvițele rebele de păr după urechi.
Îmi simt ochii umflați.
Am nasul înfundat și mă simt ca naiba. Nu așa vreau să mă vadă Aiden.
– Tu ce faci aici, oricum?
Mă bag sub așternuturi, încercând să-mi ascund înfățișarea haotică.
Un zâmbet viclean îi apare pe buze, și se așază lângă mine.
– De ce crezi că ți-am spus să nu adormi?
Din cine știe ce motiv, asta mă face să zâmbesc.
– Te urci deseori în balcoanele oamenilor?
– Doar în al tău. De obicei, prefer ușile.
Îmi mușc buza.
– Stai! Aveam alarma pornită.
– Dar ai lăsat ușa de la balcon deschisă.
– Corect.
Eram prea absorbită de ploaie, că am uitat să o închid.
 O parte din creierul meu crede că ar trebui să fiu supărată pe Aiden că s-a
furișat în camera mea, dar nu sunt. Departe de a fi. Nu știu ce s-ar fi întâmplat
dacă aș fi avut un episod puternic fiind singură.
– Mulțumesc!
Lacrimi noi mă înțeapă în ochi, și le înghit.
Aiden se descalță și urcă în pat lângă mine. Corpul lui mare și picioarele lungi
fac patul să-mi pară mic.
Trag cearceaful la piept.
– Ce faci?
– Mă culc, zice el nepăsător.
– Nu poți… să dormi aici.
– Ba pot.
– Dar…
Cuvintele îmi mor pe buze când Aiden mă sărută delicat.
Mă ia la pieptul lui, așa că îmi așez capul pe brațul lui. Nările mi se umplu cu
mirosul lui curat, și îl inspir ca o drogată.
Brațe puternice mă cuprind, și el murmură:
– Doar dormi, scumpo!
Dacă pot, nu mă culc niciodată la loc după un coșmar, pentru că mi-e prea
teamă că va continua dacă readorm.
Dar, în brațele lui Aiden, nu mi-e frică și nu mă simt paranoică. Nici măcar nu
mă gândesc la cele două coșmaruri pe care le-am avut.
Mă simt… în siguranță.
Îmi răsucesc degetele în cămașa lui și pun urechea peste bătăile liniștitoare ale
inimii lui – un ritm normal.
Închid ochii și cedez în fața chemării somnului.
În siguranță.
 CAPITOLUL 27

Fără coșmaruri.
Ăsta-i primul gând care-mi trece prin mintea adormită de cum deschid ochii.
Apoi, simt căldura. Așa multă căldură.
Aiden a petrecut noaptea aici.
În patul meu.
Mă uit la fața lui adormită. Bărbia lui îmi atinge fruntea și barba abia crescută
îmi gâdilă pielea.
Unul din brațele lui este în jurul taliei mele, iar el își ține o palmă la mijlocul
spatelui. Cealaltă stă moale, pentru că-i folosesc brațul drept pernă.
Picioarele lui sunt peste ale mele, ca și cum m-ar opri să scap.
Trebuie să-mi lungesc gâtul ca să-i văd toată fața. Genele îi par mai dese și mai
lungi când are ochii închiși.
Trăsăturile lui sunt senine, de parcă nu simte greutatea capului meu pe brațul
lui.
Cine ar fi știut că cineva ca Aiden ar arăta așa liniștit când doarme?
Și cine ar fi știut că va veni momentul în care eu să dorm toată noaptea în
brațele lui?
Când m-a tras spre el, am avut o senzație de… apartenență.
Nu. N-ar trebui să am nici o senzație de apartenență cu Aiden, când eu încă nu
l-am descoperit.
Este aceeași persoană care m-a sugrumat zilele trecute și mi-a zis că mă va
distruge. Nu pot începe să am încredere în el doar pentru că a urcat în balconul
meu și m-a liniștit după coșmaruri.
… Corect?
Confuză, dau lent laoparte brațul lui greu din jurul taliei mele și mă îndrept
spre marginea patului, luând telefonul în drum.
Mă ridic și mai arunc o ultimă privire la corpul masiv întins în patul meu. Simt
furnicături ce-mi urcă pe șira spinării.
 Nu, nu o iau în direcția aia.
Mă duc la baie și închid încet ușa.
Când îmi văd fața în oglindă, un suspin îmi iese de pe buze. „Dezastru“ este
eufemismul secolului.
Am ochii roșii și umflați – este un miracol că încă sunt deschiși. Șuvițele de păr
blond îmi stau în toate direcțiile, ca niște antene, și lacrimile mi-au lăsat urme pe
obraji.
Cum de s-a uitat Aiden la mine, darămite să mă și țină ca să adorm? E propria
mea față, iar eu sunt dezgustată de ea.
Deschid robinetul și mă spăl pe față. Ciudat! Nu am acea dorință de a-mi freca
mâinile. De obicei, este primul lucru pe care-l fac după un coșmar.
După ce mă spăl pe dinți și-mi strâng părul într-un coc lejer, mă întorc să ies
din baie.
Telefonul îmi vibrează pe blat.
Cum este aproape 7.00 dimineața, nu trebuie să ghicesc cine mă verifică așa
devreme.
Mătușa B: Bună dimineața, draga mea! Este weekend, așa că dormi mai
mult, bine? Noi suntem încă prinși, deci s-ar putea să venim târziu la noapte.
Am să verific caserolele, așa că să nu sari peste mese.
Mă uit la mesajul ei și mă întreb ce să răspund.
Doar că nu vreau să-i răspund chiar acum. Este sâmbătă, așa că am să mă
prefac că dorm, cum mi-a zis ea.
„Dar te-ai gândit că poate trăiești viața mătușii și a unchiului, nu pe a ta?“
Aș fi vrut ca prietena mea să nu fi zis niciodată acele cuvinte, pentru că-mi tot
vin în minte.
Coșmarul de ieri mi-a amintit ceva ce am tot lăsat deoparte.
Cum ar fi reacția mătușii și a unchiului la coșmarurile mele.
De ce ar pune mătușa Blair întrebări? De ce unchiul Jaxon a dat-o afară?
Este ca și cum ar ști mai mult decât dau de înțeles.
Coșmarurile nu sunt normale și au mereu același șablon. Într-un subsol. În
apă. În întuneric.
Au fost la fel de când aveam șapte ani.
De la moartea părinților mei.
Mă prind de blat, în timp ce lujerii fricii urcă pe coloana mea.
Timp de zece ani, mereu am crezut că trecutul ar trebui să stea unde îi este
locul.
 Mătușa și unchiul mi-au oferit o viață nouă, și singura cale de a o îmbrățișa era
să șterg viața pe care am avut-o înainte.
Dar apoi, ignorarea trecutului nu l-a făcut să dispară.
Cu degete tremurânde, intru pe Google și tastez: „Incendiu în Birmingham în
urmă cu zece ani“.
Primul articol care apare e despre un mare incendiu care a avut loc într-o
fabrică de cupru.
Cincizeci de oameni morți pe loc, douăzeci spitalizați și o duzină morți la
câteva săptămâni.
A fost un incendiu imens, care a zguduit țara și guvernul. S-a stabilit că a fost
provocat de un fumător neglijent și cazul a fost închis prea repede.
Mă scufund în trecut ca Alice în gaura de iepure și studiez toate articolele,
comentariile și chiar și interviurile. Câțiva muncitori au spus că Reggie, cel
acuzat că ar fi fumat în interiorul fabricii, n-a fumat niciodată în interior. Nu că
Reggie s-ar fi putut apăra, ținând cont că murise pe loc.
Revin la căutarea principală. După câteva pagini, găsesc un articol despre un
incendiu casnic.
Căminul meu.
Nu. Casa mea. Mi se pare ciudat să-i spun cămin.
Incendiul a avut loc la o săptămână după marele incendiu din Birmingham.
Mă sprijin cu spatele de blat cât citesc informațiile pe care le știu deja.
„Un aragaz defect ia viața unei familii. Singura supraviețuitoare este fetița care
era afară, lângă lac.“
Lacul.
„Incendiul a cuprins întreaga casă și a ajuns până în subsol. Detectivilor le-a fost
greu să adune probe.“
Subsol.
„Rămășițele domnului și ale doamnei Steel au fost recuperate și identificate.“
Rămășițe.
Nu știu de ce continui să văd doar detaliile tehnice.
Se spune că a arde de viu este cea mai groaznică moarte. Ar trebui să simt ceva
la gândul că părinții mei au murit în chinuri.
Dar sunt… deconectată. Probabil pentru că nu îmi pot aminti de ei. Dar asta-i
o scuză?
„Singura martoră este domnișoara Steel – o fetiță de șapte ani. Se află sub
îngrijiri medicale și mentale atente. Doctorul a spus că domnișoara Steel și-a
pierdut toate amintirile despre ce s-a întâmplat. După mai multe investigații,
poliția a închis cazul, considerând că a fost un accident.“
Închid pagina, pentru că nu mai vreau să citesc. Nu-mi amintesc să fi avut un
lac în apropierea casei noastre și nici măcar subsol. Dar mătușa și unchiul au zis
clar că ei nu mă duc niciodată în Birmingham.
Nu că aș fi vrut. Cel puțin, în trecut. Acum, nu știu.
Sunt pregătită să dezgrop amintirile, declanșând mai multe coșmaruri?
Expir pe nas. Probabil trebuie să mă duc din nou la doctorul Khan.
Când ies din baie, sunt fascinată de corpul lui Aiden în patul meu. Este în
continuare în poziția în care l-am lăsat. Brațul cu tatuajul este pe pernă, de parcă
eu aș dormi încă pe el, și celălalt braț al lui este căzut pe pat, cum l-am lăsat.
Pare că doarme adânc.
Sâmbăta la ora asta, de obicei fac niște yoga.
Astăzi, nu.
Merg în vârful picioarelor, ridic brațul lui Aiden și mă cuibăresc lângă corpul
lui cald. Îmi pun capul pe brațul lui. Devin prea repede dependentă de cum mă
simt în îmbrățișarea lui.
Îmi petrec brațul peste mijlocul lui tare, definit și mă împing în el.
O umflătură inconfundabilă mă împunge în vintre.
Încremenesc.
Asta-i ceea ce se numește erecția de dimineață.
Mă întreb dacă se poate întări și mai mult când doarme. Trec cu mâna peste
fața lui, dar nu răspunde.
Cu mișcări ezitante, îmi frec burta de erecția lui.
Sfinte Sisoe!
Penisul lui devine tare ca piatra, împingând în blugii lui negri.
Între coapsele mele se adună căldura, și mi se încălzește pielea. Sfârcurile
împing în bumbacul pijamalei mele.
Ar trebui să mă opresc, dar nu pot.
Când vine vorba despre Aiden, există mereu această dorință constantă de mai
mult.
Mai mult contact.
Mai multe atingeri.
Pur și simplu… mai mult.
Dacă nu pot să scap de fiară și nu pot să o îmblânzesc, pot măcar să explorez.
Atingerile mele devin mai îndrăznețe, în timp ce întețesc ritmul. Cu fiecare
urcare și coborâre, coapsele mele se umezesc. Îmi reprim un suspin cu dosul
mâinii.
– Ai face bine să fii trează și conștientă de ceea ce faci, scumpo.
Încremenesc la jumătatea mișcării, urechile îmi iau foc.
Fir-ar! Nu dormea adânc?
– Ți-am zis eu să te oprești?
Simt o pulsație chiar în miezul meu, de la vocea lui răgușită, somnoroasă.
Aiden deschide lent ochii. Mereu i-am detestat ochii. Griul lor îmi amintește de
nori, furtuni și metal.
Și de distrugerea vieții mele.
Dar a fost doar o strategie când îmi spuneam că-i uram, nu-i așa? Pentru că
ochii lui? Sunt chiar superbi.
Dureros de minunați!
Își afundă degetele în părul meu și mi-l desface, ducând o șuviță pe fața lui și
inspirând.
– Hmm, miroși a tentație.
Îi zâmbesc jenată.
– ’Neața.
– Să le ia dracu’ de dimineți!
Râd.
– Nu ești o persoană matinală?
Mă privește intens în acel mod curios înainte de a miji ochii, coborând cu
mâna de pe talia mea, pentru a mă prinde de șold.
– Nu râde în fața altor oameni! Nici măcar nu zâmbi în fața lor.
– De ce nu?
– Zâmbetele și râsetele tale îmi aparțin. Nu-mi place când alții se uită la ce-i al
meu.
– Serios? Îmi dau ochii peste cap. Ce urmează? Mă încui în peștera ta și mă lași
însărcinată de vreo douăsprezece ori.
Buzele lui tresar de amuzament.
– Te-ai descurca?
– Cu ce?
– Să te las însărcinată de douăsprezece ori.
– Tu vorbești serios?
– Ar trebui să începem acum.
Rămân cu gura căscată, căutând vreun semn că glumește, dar are o expresie
indescifrabilă impresionantă.
Nu ajută nici că mădularul lui se împinge în mine, iar el nu e deloc jenat.
 Dar apoi, Aiden nu și-a cerut niciodată scuze pentru nimic.
Încerc să mă eliberez.
– Nu te juca cu asta!
– Hmm, este curios, pentru că eu n-am glumit niciodată cu tine, dar tu încă ai
impresia că o fac. Mă întoarce pe spate și se ridică deasupra mea. Ca să știi, chiar
vreau să te ascund, să nu te vadă nimeni.
– De ce?
Este o întrebare stupidă.
Tocmai a recunoscut că vrea să mă răpească, și mie nu-mi pasă decât să știu de
ce.
Încep să gândesc precum cercetătorii de la departamentul științific. Lor nu le
pasă de fapte, atât timp cât știu motivul din spatele acelor fapte.
– Mă înnebunește gândul că un alt bărbat te-ar atinge. Mai ales că încă nu te-
am făcut a mea. Mâna lui Aiden îmi cuprinde gâtul și mă mângâie. Este
momentul să schimbăm asta.
 CAPITOLUL 28

„Este momentul să schimbăm asta.“

Mușchii mi se blochează la cuvintele lui.
Aiden se profilează deasupra mea ca un pericol iminent, o forță cu care nu
trebuie să te joci.
Băiatul cu ochi de metal, priviri dure și caracter dezaxat mi-a intrat pe sub
piele. Și, dacă a reușit asta, are puterea să mă frângă.
„Te voi distruge.“
Primele lui cuvinte către mine sunt punctul definitoriu al relației noastre. Nu
poate să șteargă asta cu câteva dovezi de atenție arătate în ultimele săptămâni sau
ținându-mă să adorm după un coșmar.
Toate ar putea să fie un alt joc al lui, așa că am să țin garda sus.
După ce-mi va avea virginitatea, va renunța la mine ca la un obicei prost.
Mă va strivi și va merge peste rămășițe.
Poate că sunt de modă veche sau naivă, dar mereu mi-am dorit să mă păstrez
pentru cineva la care țin profund.
Aiden nu este acea persoană.
Pun o mână în centrul pieptului său lat.
– Nu sunt pregătită.
Înclină capul într-o parte, sprijinindu-se în mâini tensionate de o parte și de
alta a capului meu.
– Cum adică nu ești pregătită?
– Am nevoie… de mai mult timp.
– Mai mult timp pentru ce?
Am nevoie de mai mult timp să mă înțeleg și să mă asigur că fac ceea ce este
corect.
„Mergi mereu prea la sigur.“
Cuvintele lui Kim intră în creierul meu ca niște gheare ascuțite.
– Am avut răbdare cu tine, Frozen.
 Urăsc când îmi spune așa.
Îl fixez cu privirea.
– Deci asta ai vrut de la bun început? Ai avut răbdare ca să-ți bagi penisul?
– Dacă voiam să-mi bag penisul, ți-aș fi tras-o și te-aș fi scos de mult din
mintea mea.
Ochii mi se umplu de lacrimi, și mă urăsc fiindcă m-am simțit vreodată
confortabil în prezența lui sau că am crezut că sub fumul sufocant există altceva.
– Atunci, de ce n-ai făcut-o? Dacă ai fi făcut-o, ne-am fi văzut fiecare de
drumul lui.
„De ce m-ai păcălit să cred că ar putea să existe mai mult?“
– Ți-am zis. Tonul lui nu mai este relaxant. Nu sexul îl urmăresc. Și ți-am spus
asta cu răbdare. Ar trebui să știi deja că nu sunt o persoană răbdătoare, așa că nu
mă enerva.
Sunt tentată să urlu obscenități și să-l împing, dar asta sigur ar stârni
prădătorul din el.
Trebuie să tratez situația asta cu inteligență.
Serios, n-ar trebui să-mi consum neuronii încercând să-l fac să se poarte ca o
ființă umană decentă, dar asta primesc pentru că mă implic cu cineva care ignoră
normalitatea.
Îmi forțez corpul să se relaxeze și inspir de câteva ori, să mă liniștesc.
– Cu ce ai fost răbdător?
El ridică dintr-o sprânceană, aparent surprins de direcția discuției. Îmi place
să-i zădărnicesc planurile. Gestionez mai bine situația când este luat prin
surprindere.
– Ca tu să mă vrei, zice el cu un aer nepăsător.
– De ce este asta important?
– Pentru că este.
– Nu-ți pasă de repercusiunile morale și cu siguranță nu te sperie consecințele
penale, deci de ce n-ai luat, pur și simplu? De ce nu m-ai violat în ziua aia?
Regret cum spun cuvântul „viol“. Nu vreau să-i bag idei în mintea aia defectă.
Dar apoi, este un nebun, deci probabil are idei mai proaste decât asta.
El ridică dintr-o sprânceană.
– Vrei să fii violată de mine?
– Poftim? Nu! Pe bune? Asta-i tot ce ai înțeles din ce am zis eu?
– Ce ar trebui să înțeleg? Se lasă pe coate și pieptul lui îmi atinge sânii. Tocmai
ai zis că vrei să iau de la tine.
– Am întrebat de ce nu ai luat cu forța, nu am zis că vreau să faci asta.
 – Semantică.
– Delirezi.
Degetele lui îmi găsesc părul, mângâindu-mă delicat. Prea delicat.
– Știi, cu cât spui mai mult că delirez, cu atât mai sigur sunt că tu ești cea care
delirează. Vrei să negi evidentul? Bine. Vrei să crezi că ești o persoană corectă din
punct de vedere politic? Iarăși bine. Poți să te minți cât vrei tu, dar pe mine nu
mă minți. Nu te freci de scula mea, ca apoi să pretinzi că nu mă vrei.
Îmi tremură buzele, și le strâng într-o linie subțire.
– Încerc să ajung la tine. Lasă nasul pe gâtul meu, și eu inspir tremurat. Chiar
încerc să fiu drăguț, dar, dacă continui să te ascunzi în castelul ăla de gheață, nu
voi avea de ales decât să-l cuceresc.
Bag degetele în tricoul lui, dorind să-i provoc durere.
– Am măcar de ales?
– Mereu ai de ales cu mine. O regină sau un pion.
Bineînțeles. Cu el nu există cale de mijloc.
– Devin ori cea mai importantă piesă, ori cea mai nesemnificativă. Ce… poetic!
El ridică dintr-o sprânceană.
– Joci șah.
– De unde știi asta?
– Cei care nu joacă șah cred că regele este cea mai importantă piesă, pentru că
partida se termină dacă el moare. Nu știu că regele este inutil fără regina lui.
Ei bine, asta chiar este… poetic. Cine ar fi știut că lui Aiden îi pasă de regină?
– Putem să jucăm? întreb eu timid.
Profit de orice opțiune ca să disipez tensiunea și să scap de el de pe mine.
– Mai întâi, trebuie să ne ocupăm de tine.
Normal că n-a pus botul la asta. Idiotul!
– Să ne ocupăm de ce anume?
– Ai auzit despre fantezii cu viol?
Mi se blochează respirația în gât. Fir-ar!
De unde naiba știe despre asta? Adică, am citit despre asta, ba chiar am căutat
cu nerușinare pe site-uri porno. Mi-a fost greață întreaga săptămână după. Cum
aș putea să fiu interesată de ceva ce distruge viața femeilor?
Cum pot să fiu așa de depravată și să am fantezii cu asta?
Poate Aiden este karma mea. Poate că sunt pedepsită pentru că m-am gândit la
asta.
În ochii lui se vede o scânteie.
– Ai auzit despre asta.
 – Nu, șoptesc eu, întorcând capul într-o parte. Ești singurul care-i interesat de
lucrurile astea perverse.
Doamne! Ce ipocrită sunt!
– Ar trebui să cauți. Îmi prinde bărbia și îmi întoarce fața spre el. Cred că vei
descoperi că-i util.
– Util cum?
Pe buze îi apare un zâmbet hain. Știe că mi-a stârnit interesul. Nemernicul!
– Există oameni cărora le place valul de adrenalină provocat de sexul dur,
scăpat de sub control. Așa că le place să fie forțați.
– Oamenilor le place să fie violați?
Eu credeam că-i doar o fantezie, nu ceva practic… corect?
– Nu. Le place să fie forțați să facă sex. De obicei, planifică cu partenerii lor,
deci tehnic nu-i un viol.
– Asta-i scuza pe care ți-o spui?
– Eu nu-mi spun scuze. Sunt complet asumat cu cine și ce sunt eu. Știu că sunt
diferit, doar că nu-mi pasă. Degetul lui coboară pe obrazul meu. Scuza este
pentru tine, din moment ce pari să ai disperată nevoie de una.
– Nu am.
– La dracu’, Elsa! Încetează să mai fii așa de încăpățânată!
– De ce nu mă lași în pace? Urăsc cum îmi tremură vocea. De ce nu renunți la
mine?
Mi se strânge în mod ciudat pieptul la acel gând.
Dacă chiar renunță la mine. Dacă…
– Nu pot, șoptește el.
– De ce nu?
– Nu am de ales.
Ceva tăios și greu îmi trece prin piept. Aiden mereu a avut de ales. La naiba, ba
chiar a arătat foarte clar că toate alegerile sunt în beneficiul lui.
Nu are sens că el este cel care nu poate alege.
– Iar te joci cu mintea mea?
– Dar tu, Elsa? Pentru că niciodată n-ar fi trebuit să te plac așa mult. La dracu’!
N-ar fi trebuit să mă gândesc la tine mai mult decât mă gândesc la mine.
„Niciodată n-ar fi trebuit să te plac așa mult.“
Am auzit bine? Aiden tocmai a recunoscut că mă place?
Cred că da. Cred că… Aiden mă place.
Și-l cred.
 Spre deosebire de mine, Aiden este asumat până la extrem. Nu îi este teamă să
admită ce vrea.
„Este liber în feluri în care tu nu ești. Poate de asta ești atrasă de el.“
Cuvintele lui Kim revin ca o lovitură neașteptată.
„Am așteptat ca tu să mă dorești.“
„N-ar trebui să te plac așa mult.“
Acele cuvinte sapă găuri negre în apărarea mea.
Urc cu mâna pe pieptul lui spre tendoanele claviculei. Aiden îmi prinde mâna
în mâna lui mai puternică.
Clatină o dată din cap.
– Nu așa repede.
– P-poftim? Dar de ce?
Rușinea de a fi respinsă mi se pune ca o piatră în stomac.
Nu asta voia?
– Sărută-mă! zice el.
– Să te sărut, repet eu, încă foarte confuză.
– De data asta, vreau să-ți petreci brațele în jurul gâtului meu și să mă săruți
mai întâi, Elsa.
Este așa nedrept. Ar fi trebuit să știu că nu va face doar să ia. Ar fi trebuit să știu
că, până la urmă, va vrea ca eu să ofer.
Nu este interesat doar de o luptă, vrea să câștige întregul război.
O voce mică șoptește că voi regreta asta mâine, dar acum nu-mi pasă de mâine.
Îmi retrag mâna din a lui și-mi petrec ambele brațe în jurul gâtului lui.
Apoi, îmi lipesc buzele de ale lui.
 CAPITOLUL 29

Sărutul meu este timid. Experimental.

Este prima dată când inițiez un sărut. Prima dată când îl sărut pe Aiden fără ca
el să mă forțeze.
La început, apăs ușor cu buzele mele peste buzele lui ferme. Apoi, limba mea
iese și-i ling buza inferioară din nou și din nou. Cu mai multă îndrăzneală, mă
ridic și-o ciugulesc delicat înainte de a-l săruta ușor în colțul gurii.
În tot acest timp, Aiden mă privește prin ochii pe jumătate închiși. Ambele lui
brațe sunt încordate în timp ce se sprijină cu mâinile de pat.
Nu mă atinge.
Curajul meu se diminuează un pic. Poate s-a răzgândit, poate…
– La naiba cu asta! geme Aiden când șoldurile lui se lovesc de ale mele.
Sărutul lui este complet opusul sărutărilor mele delicate. Aiden sărută ca un
nebun care își caută sănătatea mintală. Mereu fără control. Mi se taie respirația
când intră cu limba în gura mea și mă devorează.
Asta face Aiden. Devorează. Mă face bucăți și mă dezbracă până când deține
fiecare parte din mine.
Acum, că el preia conducerea, simt că pot să mă... detașez.
Să mă detașez.
Ce senzație ciudată!
Înainte n-am fost niciodată tentată să mă detașez. Ba chiar făceam totul după
reguli.
Corpul lui Aiden este peste al meu. Picioarele lui dau buzna între coapsele mele
tremurânde. Pieptul lui se apasă peste sânii ce mă dor. Mâinile lui sunt prin părul
meu, pe obrajii mei, pe fața mea.
Este cu totul peste mine.
Intensitatea lui pasională intră pe sub pielea mea și-mi ajunge direct în vene.
Este contagios.
El este contagios.
 Aiden își smulge gura de pe a mea, și amândoi gâfâim, respirându-ne unul pe
celălalt.
Sunt prinsă în privirea lui furtunoasă.
De la început, mereu m-a privit diferit, ca și cum am fi conectați.
Ca și cum m-ar cunoaște mai bine decât oricine altcineva.
Și poate, doar poate, voiam și eu să-l cunosc mai bine decât oricine.
Întrerupe contactul vizual pentru a-mi scoate peste cap bluza de pijama.
Materialul se freacă de sfârcurile mele tari, sensibile, făcându-mă să simt un fior
de plăcere între picioare.
Îmi cuprinde un sân cu mâna lui aspră și mormăie.
– Ți-am spus cât de mult îmi plac ăștia?
Privirea lui pasională nu se dezlipește de mine când suge un sfârc și trage cu
dinții de el. Nu mușcă, dar amenințarea este acolo.
Cobor privirea, și din gât îmi iese un geamăt.
Încă tachinându-mă cu dinții, mă ciupește de celălalt sfârc. Ochii lui furtunoși
rămân fascinați asupra mea, de parcă mă provoacă – sau mă necăjesc.
Degetele îmi alunecă în părul lui, și trag de șuvițele negre. Nu știu dacă o fac ca
să-l împing sau să-l apropii.
Și nu apuc să decid.
Aiden îmi cuprinde ferm gâtul cu o mână și mă mușcă de sfârc așa tare, că
durerea explodează pe șira spinării și plăcerea mi se adună în miez. Limba lui
linge, alinând durerea înainte de a o provoca din nou. Țip, arcuindu-mi spatele.
Nu prea mă pot mișca, pentru că mă ține pe loc prin strânsoarea gâtului.
Este ca și cum ai cădea de pe o stâncă. N-ar trebui să existe plăcere în asta,
pentru că, atunci când căderea se termină, voi fi moartă. Dar acum? Nu mă
gândesc la aterizare. Sunt suspendată în cădere. Dincolo de frică și de limitele
autoimpuse, există un fior, excitare. Necunoscutul.
Devin dependentă de asta.
Încă mușcând de un sfârc, Aiden coboară cu cealaltă mână pentru a-mi da jos
pantalonii de pijama. Degetele lui îmi găsesc labiile alunecoase, și geme în vreme
ce continuă să coboare provocator.
Mă simt ca și cum corpul mi-a luat foc în căderea de pe stâncă. Pielea mi se face
de găină și-mi intră în oase.
– Aiden…
El înalță capul. Chipul îi este deformat de dorință și de încă ceva ce nu pot să
identific.
 Strâng degetele în tricoul lui și încerc să i-l trag peste cap. Îmi prinde degetele,
oprindu-mă. Peste trăsăturile lui frumoase trece ceva. Este rapid, și, poate, dacă
n-aș fi fost așa sub vraja lui, mi-aș fi dat seama de semnificație.
Expresia dispare la fel de repede cum a venit, și el își trage tricoul peste cap.
Este sportiv, deci abdomenul musculos nu-i o surpriză, dar proporțiile perfecte
sunt un pic nedrepte. Este ca și cum ar poza pentru o revistă.
Acum, că își îndoaie brațele, săgețile tatuate par să arate direct spre inima lui.
Sau spre a mea.
Când revine cu privirea la mine, mă țintuiește cu o expresie dură, de parcă se
așteaptă ca eu să sar.
Nu am nici o îndoială că, dacă mă lupt, el va riposta.
În funcție de alegerea mea, va face ca lucrurile să fie pe cât de urât sau de
frumos i se pare lui necesar.
O regină sau un pion.
Înaintez cu degetele spre abdomenul lui încordat. Nu știu când a devenit o
dependență să-l ating.
O plăcere.
O necesitate.
Cum ar fi să mă strecor pe sub pielea lui?
Este un gând… înspăimântător.
Aiden își dă jos pantalonii împreună cu boxerii.
E la fel de excitat ca data trecută – dacă nu chiar mai tare.
Va durea.
De ce vreau să doară?
Fără să-mi dea drumul la gât, se așază între picioarele mele. Cu mâna liberă îmi
cuprinde maxilarul. Ochii lui furtunoși făuresc o cale direct spre sufletul meu.
– Mă înnebunești.
– Și tu pe mine. Nu mai este amuzant.
Aiden este stânca.
Necunoscut.
Neplanificat.
Imprevizibil.
Este cel mai îngrozitor coșmar al meu.
Este și cel mai apropiat lucru de libertate pe care l-am avut.
Aiden mă strânge de gât și intră în mine.
Mă rupe dintr-o mișcare.
Țip în gura lui.
 Doare.
Sfinte Sisoe!
Doare.
Este ca și cum m-ar rupe din interior, la cât e de mare.
După romanele de dragoste ale mătușii, alte virgine în situația asta ar aștepta să
se acomodeze. Ar simți nevoia ca bărbatul să o ia ușor.
Eu? Eu vreau să continue.
Durerea. Vreau ca durerea să rămână.
Corpul meu se arcuiește spre corpul lui Aiden. Îl prind așa tare de umeri, că
îmi intră unghiile în pielea lui.
Se oprește, uitându-se în ochii mei în timp ce mârâie.
– Ești virgină? Cum naiba ești virgină? De ce…
– Nu te opri! îl întrerup eu, mișcând lent din șolduri.
Vreau să intre tare, pentru că am nevoie de durere – nu știu de ce, pur și simplu
am.
Durerea înseamnă că sunt vie. Că trăiesc acest moment.
Ținând cont de felul lui dur de a fi, mă aștept ca Aiden să accepte invitația.
Dar, în schimb, el își mișcă încet șoldurile, de parcă așteaptă să mă acomodez.
Apoi… mă sărută.
Este pasional, dar delicat. Limbile noastre fac un dans erotic, lent. Dă drumul
gâtului meu și mă trage să stau în poala lui. Îmi tremură genunchii de la cum îl
simt.
Împunsăturile lui devin lente, adânci și înnebunitoare.
Voiam durere, dar am primit această senzație euforică de care nu știam că am
nevoie.
Aiden a distrus iluzia pe care o aveam. A rupt-o și a dat cu ea de pământ.
Ceva în mine se frânge.
Îmi afund degetele în părul lui și-l sărut cu o intensitate egală cu a lui. Întâmpin
unduirea delicată a șoldurilor lui cu a mea.
Ne sărutăm pentru ceea ce pare o eternitate, permițând corpurilor noastre să se
obișnuiască unul cu celălalt. Ne sărutăm ca și cum ar fi ultimul sărut pe care-l
vom avea vreodată.
Ca și cum s-ar întâmpla un dezastru dacă ne-am opri din sărutat.
Încerc să-l îndemn să se miște mai tare, trăgându-l de păr, dar el îmi dă părul
pe spate, comunicându-mi tăcut că nu va face cum vreau eu.
Membrele noastre sunt așa încurcate, că nu știu unde începe el și unde eu. Un
strat de transpirație ne acoperă corpurile, iar mirosul de sex zăbovește în aer ca
un afrodiziac.
Aiden intră mai repede și mai adânc. De pe buze îmi scapă un suspin ca un
geamăt când atinge un punct sensibil în interior.
Fără să întrerupă ritmul, Aiden mă împinge pe spate. Mâinile îi alunecă sub
coapsele mele, și pune ambele mele picioare peste umerii lui lați.
Îmi cuprinde gâtul cu mâna – ca să mă țină pe loc sau ca amenințare, nu știu.
Și nu am timp să mă gândesc la asta.
Pompează în mine cu o energie reînnoită. Noul unghi face să mi se contracte
pereții vaginului.
Tăblia patului scârțâie cu fiecare mișcare sălbatică și pompare a pelvisului lui în
mine. Inima îmi bate așa repede, că mi-e teamă că voi face infarct.
Va merita.
– Ești așa frumoasă, geme el. Ritmul devine tot mai dur și mai rapid cu fiecare
cuvânt pe care-l spune. Ești înnebunitoare. Creezi dependență. Strici totul.
Nu rezist.
Poate este din cauza cuvintelor lui, a senzației de a-l avea în mine sau a mâinii
lui în jurul gâtului meu.
Sau toate împreună.
Un val mă străbate, și țip când cad fără vreo aterizare.
Acest orgasm este complet diferit de cele avute anterior. Este primitiv, sălbatic
și așa copleșitor, că nu pot respira.
Aiden își continuă asaltul, urmărindu-și propriul orgasm. Continuă și
continuă.
Și continuă.
Sunt în acea stare de delir ca data trecută. Mă simt sensibilă și mă doare, dar nu
vreau să se oprească.
Tânjesc după durerea și plăcerea pe care mi le aduce.
Tânjesc după el.
Umerii lui sunt tensionați. Mă opresc, dorind să-l văd cum ajunge la orgasm, la
fel cum a făcut el cu mine.
Aiden nu mă lasă.
Întinde mâna spre clitorisul meu și-l atinge înainte de a mai pompa o ultimă
dată. Termin din nou cu un țipăt răgușit.
– Fir-ar! geme el în timp ce interiorul mi se umple cu căldură.
Aiden rămâne în mine și mă trage spre el. Capul mi-e sprijinit pe pieptul lui,
urechea mea – în dreptul inimii lui. Care bate firesc, dar neregulat.
Bum-bum.
Bum-bum.
Bum-bum.
Îi ating pielea cu buzele și rămân așa, închizând ochii.
Liberă.
Așa ar trebui să se simtă libertatea?
 CAPITOLUL 30

Ceva cald îmi învăluie pielea, aproape ca…

Apa.
Mă trezesc speriată, așteptându-mă să fiu în acea apă tulbure, neagră din
coșmaruri.
Respirația îmi revine la normal când recunosc împrejurimile. Sunt în baia mea,
cu gresia ei albă și decorurile în roz pastel.
Stau în cada pe jumătate plină. Complet goală.
Apa caldă curge de la robinet, acoperindu-mi lent sânii.
Aiden este cu fața spre mine, dar se uită în lateral, agitându-se cu șamponul
meu în toată goliciunea lui superbă.
Îmi mușc buza inferioară în vreme ce mă holbez fățiș la el. Frumusețea lui are o
calitate primitivă care mi-a atras atenția de prima dată când l-am văzut.
Mușchii i se flexează la fiecare mișcare. Tatuajul cu săgeți se mișcă odată cu
bicepșii lui. Penisul îi este semierect, arătând spre mine. Mă întreb dacă este
mereu așa, pentru că nu l-am văzut niciodată flasc.
– În sfârșit te-ai trezit, somnoroaso, zice el fără să ridice capul.
Mișc mâna prin apă. Nu-mi vine să cred că Aiden îmi pregătește o baie cu
spumă.
– De cât timp dorm? întreb.
– De vreo două ore.
– Și ce ai făcut în tot acest timp?
– Te-am privit.
„Te-am privit.“
Naiba să-l ia – pe el și lejeritatea cu care spune asemenea lucruri. Dacă aș fi fost
în locul lui, n-aș fi recunoscut niciodată asta.
Când eu rămân tăcută, el urcă cu privirea lui metalică pe corpul meu, și, chiar
dacă trupul îmi e acoperit de bule, este ca și cum poate vedea prin ele.
– De asemenea, m-am uitat pe pagina ta de Instagram.
 Înghit.
– Te uiți la mine pe Instagram?
Înclină capul într-o parte.
– De ce crezi că ți-am dat follow?
Mereu am crezut că a făcut-o pentru a mă intimida, nu că îmi urmărea contul
pe bune.
– Apropo, tu încă nu mi-ai dat follow, zice el, de parcă-i ceva despre care am
uitat.
– Atunci, de ce intri pe pagina mea? ripostez eu.
El ridică din umeri.
– Să văd ce faci.
– Adică, mă urmărești?
El zâmbește.
– Prefer să spun că sunt curios.
Stropesc cu apă spre el.
– Ești incurabil.
– Sunt curios… Se oprește. De ce nu postezi niciodată poze cu tine?
– Poftim?
– Ai poze cu mâncare, cu locuri pitorești, cu mătușa și unchiul tău, cu Reed și
fratele ei, dar nu pui niciodată poze clare cu tine. Singurele poze ale tale sunt
făcute din spate sau din lateral. N-ai nici o poză în care să te uiți la cameră. Este
ca și cum ți-ar fi teamă de ea.
Ridic din umeri.
– Nu tuturor le place atenția.
– Hmm. De ce simt că nu-i cazul tău?
Cum nu răspund, el se întoarce pentru a lua sticla de șampon.
Gem, sunetul întrerupe apa ce curge.
Urme de tăieturi.
Aiden are două tăieturi pe spate. Sunt estompate în pielea lui bronzată și
probabil de asta nu le-am observat înainte.
„Ce ți s-a întâmplat?“
Întrebarea îmi stă pe limbă când Aiden se întoarce lent spre mine. Întunericul
din ochii lui străpunge în mine ca o mie de ace.
Este ca și cum se luptă cu demonii – și ei câștigă.
Expresia dispare la fel de repede cum a apărut. Enervanta lui față de necitit
șterge orice emoție.
 – Probabil te doare. Se duce în spatele căzii, și nu-l mai văd. Am citit că apa
caldă ajută.
– Aiden…
Vocea mi se blochează în gât, neștiind ce să spun. Cicatricile par adânci și
vechi. Probabil a durut ca naiba când le-a căpătat.
Apoi, îmi dau seama.
Semnele alea sunt probabil motivul pentru care Aiden a devenit așa o anomalie
socială. Probabil a fost abuzat. Arată a abuz.
Ceva în mine se mișcă, și o furie roșie, fierbinte îmi trece prin vene. Nevoia de a
răni pe oricine i-a făcut asta lui Aiden trece prin mine ca un impuls.
„Vreau să-i omor.“
Aiden nu spune nimic, doar mă spală pe păr. Degetele lui alunecă pe scalpul
meu, masându-l. Dau capul pe spate și oftez mulțumită.
– Aiden, zic eu, mai clar de data asta. Tatăl tău…
– Jonathan King nu este un om violent. Pare sarcastic. Te va da în judecată
pentru defăimare dacă te aude spunând asemenea prostii.
– Atunci, cine a făcut-o?
– Nu-i treaba ta.
– Păi, o fac să fie treaba mea.
– Nu ești pregătită.
– Încearcă-mă!
– Dacă-ți spun, va trebui să-mi zici totul în schimb. Și chiar mă refer la tot,
Elsa. Inclusiv coșmarurile tale. Dacă ești pregătită să-ți deschizi sufletul față de
mine, atunci, da, te rog, tu prima, scumpo!
Închid ochii. Groaza îmi intră în oase când mă gândesc la coșmaruri și la
copilăria mea. Nici măcar nu-mi place să mă gândesc la așa ceva, darămite să mai
și vorbesc despre asta.
Sunt curioasă să aflu despre cicatricile lui, dar nu așa mult încât să-mi pun sub
lupă propriile cicatrici.
– Așa mă gândeam și eu.
Varsă apă pe părul meu.
Închid ochii, în timp ce apa și șamponul curg pe fața mea.
A reușit să mă reducă la tăcere așa ușor.
Contraargumentul lui este destul de corect. Vorbești tu, vorbesc eu. Dar tot mă
supăr.
Să-l ia naiba pe Aiden King!
Petrecem câteva minute în tăcere, în timp ce el termină să-mi clătească părul.
 – De ce nu mi-ai spus că erai virgină? întreabă el nonșalant.
Mă opresc, uimită de schimbarea bruscă de subiect.
– Nu ți-am spus că nu sunt.
– Da?
– Da. Tu ai presupus asta.
Lungesc gâtul ca să văd mai bine, dar el mă prinde de gât și mă ține cu fața
înainte.
– De ce ai fost virgină?
– Uh… ce fel de întrebare este asta?
Îmi așază cu grijă o șuviță de păr pe lateralul gâtului. Mâinile lui se curbează pe
umerii mei.
– E destul de simplu. De ce ai așteptat așa mult?
„Pentru persoana potrivită.“
Dar nu-i spun asta, pentru că va crede că el este persoana potrivită.
Ridic din umeri.
– Nu-i mare lucru.
– Știi, zice el pe un ton nonșalant, deși asta îi e intenția. Între noi nu va exista
încredere dacă vei continua să mă minți.
Lungesc gâtul ca să mă uit la el.
– Încredere? Crezi că voi avea vreodată încredere în tine?
Strânge buzele într-o linie, dar zâmbește.
– De ce nu?
– Nu știu, Aiden. Poate are de-a face cu faptul că m-ai luat drept țintă de prima
dată când m-ai văzut? Sau cu faptul că viața mea în ultimii doi ani a fost un
adevărat iad din cauza ta? Alege tu!
Una din mâinile lui îmi cuprinde gâtul. Este fermă, ca și cum ar vrea să mă țină
pe loc.
– Atunci, de ce mi-ai dat virginitatea ta?
– Sunt atrasă de tine, șoptesc. Deși detest asta, pur și simplu sunt, dar asta nu
șterge ce ai făcut în ultimii doi ani. Continui să mă enervezi. Nu este ca și cum
am de ales între a fi sau nu atrasă de tine.
– Asta vrei? Să alegi?
– Ce contează? Tu mereu obții ceea ce vrei. Pufăi. Chiar și când îmi dai de ales,
lucrurile se termină în favoarea ta.
Aiden se gândește un pic. La modul tăcut, genul de liniște care te bagă în
sperieți.
– Înțeleg.
 Lasă jos mâinile.
Un fior ciudat îmi urcă pe șira spinării, în ciuda apei calde.
Expresia indescifrabilă a lui Aiden este ultimul lucru pe care-l văd înainte ca el
să iasă pe ușă.
 CAPITOLUL 31

Luni, eu, unchiul și mătușa luăm micul-dejun împreună când eu spun:

– Vreau să merg la doctorul Khan.
Două perechi de ochi se ridică de la treburile lor. Unchiul se oprește din a-și
bea cafeaua de dimineață și din a citi pe tabletă. Mătușa se oprește din a-mi
împacheta prânzul, cu mâinile tremurând în jurul caserolei.
– Iar ai coșmaruri? Ce ai văzut?
Tonul ei este aproape isteric.
– Încetează, Blair! Unchiul își abandonează cafeaua și tableta pe masă și se
ridică. Mă întorc spre el când el mă prinde de umeri și zice cu voce rece: Ești
bine, scumpete? De ce nu ne-ai sunat când ai avut coșmarurile?
Nu pot să nu observ diferența dintre reacția mătușii și cea a unchiului. Ochii ei
sunt schimbători, și ea tot deschide și închide caserola, de parcă nu-și dă seama
de ceea ce face. De fiecare dată când revine subiectul coșmarurilor mele, mătușa
nu mă întreabă dacă sunt bine. Prima ei întrebare este mereu „Ce ai văzut?“
Unchiul, pe de altă parte, mereu mă întreabă dacă sunt bine.
Este ciudat.
La orice altceva, mătușii îi pasă de binele meu mai mult decât unchiului. Ea este
cea care se poartă ca un nazist ca să fie sigură că mănânc sănătos.
Poate nu crede că starea mea mintală este parte din sănătatea mea.
Oricum ar fi, nu am chef să vorbesc despre episodul de sâmbătă.
Zâmbesc și sper să iasă convingător.
– Nu-i vorba despre coșmaruri. Vreau doar să vorbesc despre stresul
examenelor.
Umerii mătușii cad, și ea încetează să mai deschidă și să închidă caserola.
Unchiul încruntă din sprâncene.
– Tu n-ai fost niciodată stresată înainte de examene, scumpete.
– La școală toată lumea este competitivă, și mă tot gândesc că poate cineva mă
scoate din rândul celor din frunte.
 Minciunile îmi ies ușor pe gură.
Ciudat! Mereu am urât să-i mint, dar nu și astăzi.
Unchiul încuviințează din cap.
– O să-ți fac o programare.
– Mulțumesc, unchiule!
Nici unul din ei nu trebuie să știe despre planurile mele cu doctorul Khan.
Schimb tactica cu privire la treaba cu psihoterapia.
Unchiul mă sărută pe creștet.
– Știi că putem să vorbim oricând, scumpete, da? Nu trebuie să ascunzi nimic,
cum ai făcut cu relația cu Aiden King.
Mă doare în piept doar când îi aud numele. După ce a plecat din casa asta
sâmbătă dimineața, n-am mai auzit de el. Nu m-a sunat și nu mi-a trimis
mesajele lui obișnuite.
Am văzut poze cu el pe Instagram după meciul de sâmbătă seară. Elitele au
câștigat cu 2–0, și Xander a marcat ambele goluri. Se întâmplă foarte rar ca Aiden
să nu marcheze la un meci.
Când am zis ce am zis în baie, nu mă așteptam ca el să plece pur și simplu.
Nu este genul care să plece.
Mi-am tot spus că avea să se întoarcă să mă sâcâie, ca de obicei. Că urma să dea
buzna în viața mea ca și cum ar avea tot dreptul.
Dar n-a făcut-o.
Și asta a durut mai mult decât vreau să recunosc.
Încuviințez absentă din cap către unchiul meu, care revine la locul lui și la
băutul cafelei. Eu iau o gură din sucul meu. Are un gust amar, și vreau să-l scuip.
Mătușa îmi pune caserola în ghiozdan și își atinge clavicula.
– Draga mea, nu mă înțelege greșit, dar poate te stresezi pentru că ai un iubit?
Unchiul se uită la ea peste buza cănii.
– Ce? Nu s-a mai stresat niciodată. Nu-i o coincidență că începe să se streseze
acum, când are un iubit. Se întoarce spre mine, cu o strălucire caldă pe față. Este
la nivel subconștient, Ellie. Atenția ta se va împărți fără să îți dai seama. Nu poți
să mai acorzi sută la sută din energia ta pentru studii, cum obișnuiai să faci.
– Las-o baltă, Blair! zice unchiul cu voce joasă și pe un ton de avertisment.
– Nu, are dreptate. Pun sucul pe masă. N-ar trebui să permit să vină ceva
înaintea studiilor mele.
– Da? Mătușa zâmbește, cu o sclipire victorioasă în ochi, de parcă se aștepta să
fie careva de acord cu ea. Oricum nu-i potrivit pentru tine.
Ridic privirea.
 – Ce vrei să spui?
Ea râde stânjenită.
– Numele lui de familie este King. Lumea lor este diferită de a noastră. Mai
bine să o termini acum, înainte să te atașezi de el.
„Prea târziu.“
Unchiul oftează exasperat, ciupindu-se de nas.
– Are dreptul să ia propriile decizii.
– Eu doar nu vreau să fie rănită sau să-și sacrifice viitorul din cauza unei drame
cu un băiat, răspunde mătușa.
Îmi sună telefonul.
Kim: Am ajuns.
Slavă Domnului!
Mă ridic și-mi pun ghiozdanul în spate.
– Kim a ajuns. Trebuie să plec.
– Ai grijă, draga mea! Mătușa îmi netezește părul pe spate. Muncă de echipă.
Unchiul îmi zâmbește încordat, aparent încă supărat pe mătușa.
– Muncă de echipă, răspund eu, apoi îi sărut pe rând pe obraz și ies.
Mătușa și unchiul ridică vocile de cum ajung la ușa de la intrare.
– Nu este un copil, nu o mai trata așa! spune unchiul.
– Nu vreau să facă greșeli, bine?
– Greșeli? Haide, Blair! O luăm în direcția aia?
– Este nepoata mea, bine? A mea! Tu n-ai fi în viața ei dacă n-aș fi eu, așa că
încetează să mai intervii, Jaxon!
– În curând face 18 ani. Abia aștept să văd ce se întâmplă atunci.
Îmi șovăie piciorul la ultima propoziție. Ce naiba vrea să însemne asta?
Kim îmi trimite iarăși un mesaj. Deschid ușa și ies în bătaia vântului. Coada de
păr îmi suflă peste față.
– ᾿Neața, Ellie!
Zâmbește larg, pare binedispusă.
– Bună, Kim!
Zâmbetul îi dispare.
– Ce s-a întâmplat? Parcă ai fi văzut o fantomă.
– Sunt bine.
– Pe dracu’ ești. Expresia ei se îndulcește. Povestește-mi!
De unde să încep? Mi s-au dat papucii după ce mi-am pierdut virginitatea?
Coșmarurile mele devin mai înspăimântătoare? Mătușa și unchiul meu se ceartă
din cauza mea?
Totul se prăvălește peste mine, și eu nu pot să găsesc o cale de ieșire. Vreau așa
mult să plâng, dar asta îi va strica buna dispoziție lui Kim.
Rareori este într-o dispoziție bună, din cauza propriilor drame cu familia și cu
școala. Nu vreau să-i stric starea.
– Crampe de la menstruație, zic eu. Cred că trebuie să-mi vină.
– Ah, ce nașpa!
Kim iese de pe alee.
Nu-i chiar o minciună, dar nu crampele sunt motivul pentru care simt durere
la fiecare pas. Încă simt jenă după ziua de sâmbătă.
N-am putut să mă mișc fără să-l simt pe Aiden în mine.
Încerc să o ascult pe Kim, care îmi povestește despre cina cu familia ei, dar
mintea mea plutește la momentul în care Aiden a plecat fără un cuvânt.
La început, m-am simțit jenată că am fost abandonată așa.
Apoi, am avut o altă senzație, mai în ton cu caracterul lui Aiden.
Până la urmă, m-a abordat doar pentru sex. Acum, că a obținut ce a vrut, totul
s-a terminat.
Drum bun!
Dacă pot să-mi petrec restul clasei a douăsprezecea în liniște, atunci am să-mi
consider virginitatea un sacrificiu.
În ochi simt presiunea familiară a lacrimilor.
Îmi doresc doar ca el să nu mă fi mințit și să nu mă fi făcut să simt că însemn
ceva.
Idiotul!
– Apropo, se aude vocea lui Kim printre gândurile mele. I-am auzit pe mama și
pe tata vorbind despre ceva tare ciudat ieri.
– Da?
Kim rămâne atentă la drum cât vorbește:
– Îți amintești când ți-am spus că mama lui Aiden a murit într-un accident?
Ultimul lucru despre care vreau să vorbesc este el, dar nu îmi pot stăpâni
curiozitatea.
– Ce-i cu ea?
– Deci tata spunea că Alicia voia să se sinucidă, deci moartea ei n-a fost o
surpriză. Dar mama a zis că tata nu înțelege. Alicia nu a vrut să se sinucidă, ci
doar a vrut să-și salveze copilul.
– A vrut să-și salveze copilul? repet.
 – Da! Ciudat, nu? Aiden este copil unic, și el era în tabără. Ce copil încerca ea
să salveze? Vocea lui Kim coboară la nivel de șoaptă-țipăt, pentru că ea nu știe
cum se șoptește. Doar dacă nu cumva a avut un copil în afara căsătoriei. Poate
pleca să se vadă cu amantul, și unchiul Jonathan a trimis un detectiv privat după
ea. A fost o urmărire, și ea a avut accident.
– Uau! Te uiți la prea multe seriale coreene, Kim.
– Majoritatea problemelor în familii sunt din cauza nașterilor secrete. Zic și eu.
La scurt timp după ce ajungem la școală, Kim aduce în discuție viitoarele teste.
Dar gândurile mele sunt ocupate doar de Alicia.
Mă tot gândesc la ceva ce am citit într-o lucrare de psihologie zilele trecute.
Majoritatea – dacă nu chiar toate – bolilor mintale încep în copilărie.
Nu-mi plac termenii-umbrelă folosiți pentru problemele de sănătate mintală,
dar asta e ceva ce mi-a rămas în minte. Cu cât mă gândesc mai mult la acest
lucru, cu atât mi se pare mai adevărat.
O persoană este formată din piese de puzzle, și, dacă chiar vrei să cunoști pe
cineva, atunci începi cu piesele care i-au format copilăria. Ele sunt baza. Tot
restul este construit deasupra.
Unchiul Jaxon, de exemplu, a avut o copilărie sănătoasă. Părinți avocați. Venit
constant. Jucător în echipa de fotbal. A devenit un adult stabil, ambițios. A ajuns
un om competitiv datorită așteptărilor părinților lui.
Mătușa Blair și mama au avut un trecut marcat de sărăcie și un tată care
devenea violent când bea alcool. Spre deosebire de mama, mătușa a plecat din
Birmingham de cum a împlinit 18 ani. A muncit din greu pentru o bursă, ca să
poată lăsa în urmă tot acel rahat. Nu s-a mai întors în Birmingham până la
accidentul care mi-a omorât părinții. Copilăria ei săracă a împins-o să depună
eforturi pentru perfecțiune. Orice nu atinge perfecțiunea este o insultă pentru
inteligența ei.
Oricât de perfecționistă este ea, o parte din copilăria ei s-a infiltrat în versiunea
ei de adult. Este impetuoasă și urlă dacă nu obține ce vrea.
Chiar și subconștient, reproduce violența pe care tatăl ei a exercitat-o asupra ei.
Este un cerc vicios interminabil.
Sunt sigură că și comportamentul lui Aiden are ceva de-a face cu copilăria lui.
Începând cu Alicia. Mama lui devine tot mai mult un mister.
„Încetează!“
Vreau să-mi oxigenez creierul. De ce-mi mai bat capul cu el?
Chiar și așa, când eu și Kim mergem pe hol, nu mă pot abține să nu caut părul
negru și acei ochi metalici.
 Ajungem în clasa noastră. Cole și Ronan sunt prinși într-o conversație. Sau,
mai degrabă, Ronan face spectacol de unul singur, în vreme ce Cole citește dintr-
o carte.
Când ne vede, Ronan zâmbește.
– Bonjour, mes demoiselles.
Cole încuviințează din cap în semn de salut.
Eu zâmbesc când mă așez la locul meu și scot caietul și creioanele.
– Vreți să facem o petrecere la mine?
Ronan mișcă din sprâncene la mine, insinuarea cu privire la ce s-a întâmplat la
ultima lui petrecere fiind clară.
– Sfinte Sisoe!
Șoapta-țipăt a lui Kim îmi atrage atenția.
Îi urmăresc privirea, și mi se oprește inima.
Aiden intră în clasă cu Silver atârnată de brațul lui.
 CAPITOLUL 32

Pământul încetează să se mai învârtă.

Strâng creionul așa tare, că sunt surprinsă că nu se rupe în două.
Silver își ține mâna în jurul brațului lui Aiden. Vorbește așa fericită, de parcă ar
fi într-o dramă adolescentină clișeistică.
În mine se rupe ceva.
Pot să aud sunetul, tare și categoric.
Simt cum se spulberă rămășițele. Bucată cu bucată, se adună în colțurile
întunecate din pieptul meu.
Ochii argintii ai lui Aiden îi întâlnesc pe ai mei, și în ei sclipește o
condescendență batjocoritoare.
Aproape că-mi imaginez ce mi-ar spune dacă ar vorbi.
„Ți-am luat virginitatea și m-am întors unde mi-e locul.“
Silver are o expresie îngâmfată. Încerc să nu mă uit la ea, la părul blond ce se
revarsă pe umerii ei sau la uniforma călcată perfect.
„Un rege are nevoie de o regină, țăranco.“
În ochii mei crește presiunea, dar refuz să-i las să vadă efectul pe care-l au
asupra mea.
Măcar o dată, Ronan rămâne fără cuvinte. Se tot uită la Aiden și la Silver, apoi
la mine, de parcă este într-un spectacol ciudat.
Cole se uită urât la Silver, apoi la Aiden, înainte de a-mi arunca o privire plină
de compasiune.
– Ești bine? șoptește în spatele meu Kim.
Zâmbesc și, din cine știe ce motiv, cred că-mi iese convingător.
– Poți să-mi împrumuți caietul tău?
Pentru o secundă, Kim pare confuză.
O implor din priviri.
„Haide, ajută-mă, Kim!“
– Oh, da, sigur.
 Caută în geanta ei și-mi dă caietul.
Îl deschid în fața mea și compar notițele de la ultima oră. Încă țin mâna
încordată pe creion și în umerii mei se acumulează tensiunea, dar reușesc să-mi
păstrez expresia cât se poate de rece.
„Nu voi plânge.“
Regina-scorpie se oprește la banca mea. Cum nu ridic capul, privirea mea este
limitată la mâna ei pe brațul lui Aiden. Are manichiură franțuzească și miroase a
Chanel. Mereu miroase și arată elegant, și, deși înainte n-am avut vreun complex
de inferioritate, acum mă lovește ca un uragan.
Cobor privirea la Nike-urile lui Aiden. Pantalonii călcați și o urmă din mirosul
lui de curat. Îmi aduc aminte cum m-a ținut la pieptul lui.
A fost doar un joc.
Un joculeț stupid.
– Au, plângi, Frozen? mă tachinează Silver.
Normal că nu mă lasă în pace.
Deși știu că n-ar trebui să mă cobor la nivelul ei și să-i fac pe plac, nu o voi lăsa
să mă calce în picioare.
Mă șterg la ochi cu degetul mijlociu, apoi i-l arăt cu un zâmbet.
– Ups, mi-au înghețat lacrimile.
Ronan pufnește, și buzele lui Cole formează ceea ce ar putea fi luat drept un
zâmbet.
Obrajii lui Silver se înroșesc în clipa când se apleacă pentru a mă intimida.
– Mai ții minte ce ți-am zis data trecută, țăranco?
– Oh, îmi pare rău! Cuvintele tale nu sunt suficient de importante pentru mine
încât să mi le amintesc.
– Hashtag arde, tușește Ronan.
Kim pufnește.
– Nemer… Silver deschide gura să spună mai mult, dar doamna Stone intră
chiar atunci în clasă. Ești un nimic, îmi șuieră la ureche. Cunoaște-ți locul!
Aiden o conduce fără să îmi arunce vreo privire.
Nici un cuvânt.
În mod normal, s-ar așeza pe banca mea și ar încerca să mă farmece cu
zâmbetele lui. Ar spune: „’Neața, scumpo. M-ai visat azi-noapte?“
Ar scormoni și ar sonda până ar intra profesoara în clasă. Mi-ar vorbi vulgar la
ureche și m-ar privi amuzat cum mă foiesc și mă străduiesc să nu mă înroșesc.
La început, era o rutină enervantă, dar apoi m-am obișnuit. La naiba, poate că
abia o așteptam, întrebându-mă ce avea să mai spună.
 De ce a făcut toate astea dacă avea de gând să mi le ia? Este un fel de pedeapsă?
Încă unul dintre jocurile lui menite să-mi facă creierii praf?
Pe durata orei, încerc să mă concentrez, mai ales că ne așteaptă un test, dar nu
pot.
Atenția mea continuă să se îndrepte spre Aiden și Silver. Stau unul lângă
celălalt în spate, flirtând fățiș. El îi zâmbește, iar ea îi dă bilețele din când în când.
Mă întreb ce-i scrie.
„Ne vedem după școală.“
„Trage-mi-o după școală!“
„Hai să facem mișto de Elsa!“
Să-i ia naiba pe amândoi!
„Nu voi plânge.“
Mă concentrez din nou asupra monologului doamnei Stone despre importanța
literaturii. Fumeg și tot bat din picioare sub bancă.
Sincer? Este doar vina mea. Eu sunt musca proastă care a căzut în plasa lui bine
întinsă. Eu sunt fluturele care știa că se va arde, dar tot s-a dus la foc.
Într-o teză a unui doctor norvegian al cărui nume nu mi-l amintesc, el a
subliniat comportamentul masculului diverselor specii când curtează. A
menționat că bărbații pierd mult din avântul lor după ce au făcut sex. Ipoteza
generală este că, la nivel de subconștient, bărbații încă au natura omului
cavernelor.
Trăiesc pentru vânătoare și, după ce obțin ceea ce vor, pur și simplu își pierd
interesul.
Am detestat această teză când am descoperit-o prima dată. Era întruchiparea
sexismului și a generalizărilor. Dar chiar este greșită? S-a tot dovedit că bărbații
se lenevesc din cauza senzației de siguranță. De asta unii înșală. Sunt mereu în
căutarea fiorilor. A senzației de interzis.
Când am aflat că vecina divorțează de soțul ei din cauza adulterului, mătușa
Blair a spus că, în majoritatea cazurilor, cei care înșală și apoi intră într-o relație
oficială cu amanta, nu pot susține această relație pe termen lung. Dorința
puternică resimțită exista doar pentru că erau într-o relație interzisă.
Este vorba numai despre vânătoare.
Nu se poate nega că Aiden a fost excitat de vânătoare. Rezistența mea a
reprezentat o provocare de care trebuia să treacă. Un joc pe care să-l câștige.
A făcut totul ca să mă supun voinței lui și, după ce m-a avut, flacăra lui s-a
transformat în cenușă.
M-a scos din sistemul lui și gata.
 „Nu voi plânge.“
De cum sună clopoțelul, îmi bag lucrurile în ghiozdan și mă grăbesc la toaletă,
ignorând râsetul strident al lui Silver.
Trebuie să mă spăl pe mâini.
Nimeni nu vorbește cu mine și nu aruncă răutăți spre mine. Se pare că, oricât
de scurtă a fost chestia cu Aiden, cei din școală mă vor lăsa în pace.
Dar nu mă simt fericită.
Nu simt… nimic.
Doi ani întregi am avut mereu atenția lui Aiden. Într-un fel bolnav sau altul.
Dar acum este ca și cum nici măcar nu exist.
„Nu voi plânge.“
Ceva invizibil urcă pe mâinile mele, și le simt murdare pe interior și pe
exterior.
Dau buzna la toaletă și bag mâna sub robinet. Frec mâinile în mod repetat.
Între degete. Sub unghii. Îmi frec palmele, dosul mâinii și chiar și încheieturile.
Nu mă opresc până când pielea nu-i roșie și mă ustură.
Stau singură în baie; sunetul apei umple tăcerea.
În timp ce mă uit la mâinile mele roșii, prima lacrimă cade pe lateralul palmei.
Urmează a doua.
Apoi, a treia.
Îmi suflu nasul, încercând să rețin lacrimile, cum am făcut de sâmbătă.
Doar că, de data asta, nu mă pot lupta cu valul.
Așa că-l las liber.
Îmi promit că asta este ultima oară când plâng pentru Aiden King.
 CAPITOLUL 33

Restul zilei încerc să pretind că Aiden și Silver nu există.

Dar faza cu a te preface? Totul stă în a afișa o mască rece pe dinafară și a arde
pe interior.
De fiecare dată când văd brațul lui Silver peste al lui Aiden, îmi vine să-l rup.
Vreau să o dau cu capul de podea până nu mai respiră.
Ăsta-i un alt gând înspăimântător.
În ultima vreme, am avut prea multe gânduri înspăimântătoare. Probabil
pedalez înapoi. Nu știu spre ce. Nici măcar n-ar trebui să pedalez înapoi. Asta ar
însemna să admit că la nivel mental am stat și mai rău și că mă întorc spre asta.
Chiar trebuie să-l văd pe doctorul Khan.
Cu picioare grele, mă îndrept spre teren. Chiar nu am chef să împart spațiul de
antrenament cu Aiden.
Mă gândesc să chiulesc, dar asta ar însemna că fug.
Și, după episodul de la baie, mi-am promis să nu mai plâng sau să fug vreodată.
Privirea mi se îndreaptă spre teren, unde o parte dintre jucătorii echipei de
fotbal fac încălzirea. Aiden stă pe margine, vorbind cu Silver. Este ca și cum el
este miere, și ea – o albină. Rămâne agățată de brațul lui, ca un parazit.
Dar este ea un parazit dacă el îi tot zâmbește așa?
Dacă el tot flirtează cu ea?
Distruge totul în calea lui cu un zâmbet pe față. Inclusiv inima mea.
Vreau să joc dur, să cred că am să mă trezesc mâine și el va fi de domeniul
trecutului. Dar doar m-aș păcăli.
Așa că mă ascund într-un colț, ca o ciudată, plângându-mi de milă. Mai avem
cincisprezece minute până la antrenament. M-am schimbat deja în hainele de
atletism, dar mi-e teamă să mă duc pe teren. Nici măcar nu o am pe Kim să-mi
țină companie.
Să-i ia naiba pe Aiden și pe păpușa lui! Nu voi fugi.
 În clipa în care mă îndrept, observ o umbră ascunsă în spate. Tresar, cu un mic
icnet.
Cole stă sub un prun, citind o carte – Greața, de Jean-Paul Sartre.
Obrajii mi se îmbujorează la gândul că el m-a văzut purtându-mă ca o lașă în
ultimele cinci minute.
Este îmbrăcat în echipamentul Elitelor. Are părul ușor ud, de parcă l-ar fi trecut
pe sub un robinet.
În afară de Aiden, Cole mereu a fost cel mai misterios. Nu-i deloc vorbăreț. Pot
să număr dățile cât i-am auzit vocea. De obicei, reprezintă audiența discursurilor
animate ale lui Ronan și cel mai matur dintre cei patru călăreți. De asta probabil
este căpitanul Elitelor.
Cole nu a fost niciodată răutăcios cu mine și nici nu s-a arătat interesat de
mine. El doar există, ca și cum a trece prin școală este o sarcină ușoară în viața
lui.
Este popular, dar nu-i un afemeiat, ca Xander și Ronan. Este doar… senin.
Acum, că-l studiez mai îndeaproape, este chiar chipeș, cu păr lung castaniu și
ochi de un verde-închis precum pădurea după ploaie. Dacă nu aș fi așa
subiectivă, aș zice că arată chiar mai bine decât Aiden. Frumusețea lui este calmă,
în comparație cu cea periculoasă a lui Aiden.
Se uită la mine peste cartea lui. Nu mă pot abține să nu zâmbesc la acea
imagine. Citește Jean-Paul Sartre în echipamentul de fotbal.
– Cartea mea este amuzantă? mă întreabă el fără răutate.
– Nu m-am gândit niciodată că sportivii sunt interesați de teorii existențialiste.
Ridică dintr-o sprânceană deasă.
– Și tu ești sportivă, nu?
– Touché. Ar fi trebuit să zic fotbaliștii.
– Pentru că suntem așa proști?
Tonul lui este în continuare neamenințător. Ba chiar în el se simte o curiozitate
ușoară.
– N-am vrut să insinuez asta.
Obrajii mi se colorează. Nu vreau să par critică.
– Păi, putem să fim. Arată spre cartea lui. Deci ce părere ai despre
existențialism?
Sunt uimită. Nu m-a întrebat ce știu despre asta, ci ce părere am. Deci este
sigur că am citit despre subiect. Dar n-aș fi asociat Greața lui Sartre cu
existențialismul dacă n-aș fi știut măcar ceva despre asta.
– Hmm. Mă sprijin de perete. Cred că este o filozofie negativistă și nihilistă.
 Își îndreaptă postura, de parcă-i un copil care a primit jucăria preferată.
– Deci nu crezi că existența vine înaintea esenței?
– Nu în sine. Poate fi adevărat până la un anumit punct, dar întreaga teorie este
foarte individualistă. O persoană nu este o entitate care nu poate fi atinsă sau
manipulată.
Înclin bărbia.
„Bate-o pe-asta, domnule! Atacantul vostru principal este un manipulator de
primă clasă.“
Cole pare inteligent. Probabil la nivelul inteligenței lui Aiden, dar, la fel ca
Aiden, nu o arată.
Aș paria că știe despre adevărata fire a lui Aiden. Bănuiesc că și Xander știe.
N-au cum să-l cunoască pe Aiden de atâția ani și să nu detecteze că ceva este în
neregulă.
Fruntea i se încrețește când închide cartea și o lasă să-i cadă în poală.
– Și dacă lipsa de existențialism a persoanei o transformă în ținta manipulării?
Mă apropii și mă așez lângă el pe iarbă.
– Atunci, crezi că cei care manipulează au asta în esență?
El îmi zâmbește ușor.
– Poate și ei trec printr-o criză existențialistă.
– În acest caz și după teorie, oamenii care manipulează pot fi manipulați. Este
un cerc fără final.
– Este. Scutură cartea în fața mea. Ai citit-o, da?
Încuviințez din cap, dar nu-i menționez că personajul principal, Antoine, m-a
plictisit cu crizele lui de existențialism. Părea că psihologic nu era deloc bine și că
avea nevoie de niște terapie. Nu ajută că n-am fost niciodată fan al teoriei lui
Jean-Paul Sartre.
– Te-ai întrebat vreodată de ce Antoine Roquentin se tot chestiona în privința
propriei existențe? mă întreabă Cole.
– Pentru că-i un obsedat de existențialism și autoincludere a lui Sartre.
El chicotește ușor.
– Poți să privești lucrurile așa, dar poate ar trebui să o citești din nou și să cauți
niște indicii ascunse.
Înainte să apuc să zic ceva, îmi lasă cartea în poală.
– Aiden mi-a dat-o, așa că ai grijă de ea!
Aiden i-a dat-o? Nu m-am gândit niciodată că ar fi interesat de filozofie,
darămite de teorii existențialiste.
 În următoarele cincisprezece minute, eu și Cole discutăm despre lucrările lui
Sartre și ale unora dintre contemporanii săi filozofi. Este o conversație încinsă,
pentru că eu și Cole nu cădem de acord aproape în nici o privință, dar reușesc să
nu mai fiu atentă la ce se întâmplă pe teren.
Trecem la muzică, și râd când Cole zice că-i plac cei de la Coldplay.
– Măcar cu asta suntem de acord.
– Măcar gusturile tale muzicale sunt mai bune decât cele filozofice.
– Hei! exclam și mă lovesc cu umărul în al lui.
Zâmbind, sare în picioare și-mi oferă o mână.
– Haide! Este momentul să mă antrenez, ca un sportiv idiot.
– Porți pică, nu-i așa?
Îi accept mâna.
– Eu? Niciodată.
– Ia mai fă o încercare, căpitane!
Chicotim amândoi. Sunetul plutește în jurul nostru. Dacă aș fi știut că e un
băiat așa de treabă, m-aș fi împrietenit mai repede cu el.
Sau nu.
Cole face parte din cercul restrâns al lui Aiden, și eu nu m-am uitat niciodată la
ei cu atenție.
– Întrerup ceva?
Aiden stă lângă zidul de care mă sprijinisem eu mai devreme, cu brațele
încrucișate peste piept.
Inima-mi tresaltă, oricât de mult urăsc asta.
Dar asta-i faza cu inimile, nu-i așa? Nu se pot opri din a bate, în ciuda
suferinței.
Mă uit în jurul lui, așteptându-mă să o văd pe Silver agățată de brațul lui ca o
păpușă.
Nu-i acolo.
Aiden mijește ochii spre locul unde-l țin pe Cole de mână. Dacă privirile ar
putea ucide, acum am fi în flăcări.
Ar trebui să-i dau drumul lui Cole și să-l ignor pe Aiden, dar să-l ia naiba!
Regina-scorpie i-a stat atârnată de braț toată ziua. Ce drept are el să se uite urât la
mine, de parcă fac ceva greșit?
– De fapt, da, zic eu pe un ton lejer. Eu și Cole ne distram până ai apărut tu.
Cole ridică dintr-o sprânceană, dar nu spune nimic. De fapt, buzele lui se mișcă
în semn de amuzament.
– Dă-i drumul, Nash! scrâșnește Aiden, cu respirația îngreunată.
 Eu îl strâng mai tare de mână pe Cole. Nici el nu dă să plece.
– Elsa… În vocea lui Aiden plutește amenințarea. Dă drumul mâinii ăleia sau…
– Sau ce? Acum, ce ai să mai faci? Mă obligi să mă uit la tine cum ți-o tragi cu
Silver?
„Taci din gură, naiba să te ia!“ Îi dau idei.
Ridic bărbia într-o bravadă falsă înainte ca el să poată răspunde.
– Pot să fac la fel dacă-ți place voyeurismul.
Aiden ajunge în fața mea într-o fracțiune de secundă. Mă dau în spate în timp
ce inima îmi bate mai tare. Aiden se conturează deasupra mea ca un dezastru și
mă țintuiește cu privirea; nările îi freamătă de parcă ar respira foc.
Spre stupefacția mea, nici măcar nu mi-am dat seama când Cole și-a luat mâna
de pe a mea.
– Să nu întârzii la antrenament, King. Trebuie să te revanșezi pentru dezastrul
de la meciul trecut.
Cole îmi zâmbește cu căldură și dispare după colț.
Aiden avansează spre mine. Încerc să rămân pe loc, dar este imposibil, cu toți
demonii ce se învârt în ochii lui.
Înghit nodul din gât. Cu fiecare pas făcut înainte de el, eu dau în spate.
Mă lovesc cu omoplații de copac și tresar.
Aiden își sprijină antebrațul de copac deasupra capului meu, prinzându-mă.
– Ai terminat cu jocurile, scumpo?
 CAPITOLUL 34

Să termin cu jocurile?
Asta-i totul pentru el?
Inima și corpul meu sunt un blestemat de joc?
Mă cuprinde furia de mai devreme. Postura îmi devine rigidă, dar îmi păstrez
tonul calm când vorbesc.
– De fapt, nu, Aiden. N-am terminat cu jocurile. Cred că am să accept oferta lui
Xander și o să devin iubita lui – pe bune de data asta. Apoi, mai este și Cole. Nu
mi-am dat seama că este așa interesant și inteligent. Chiar și Ronan este
fermecător. Alegeri, alegeri!
– Ai terminat?
Maxilarul lui Aiden este încordat, dar reușește să-și controleze temperamentul.
– N-am terminat. Nu mă crezi, nu-i așa? Crezi că blufez? O să-ți dovedesc.
Mă prinde de braț cu o forță brută.
– Nu te duci nicăieri.
– Uită-te la mine!
Îl împing în umerii stupid de lați. Ar trebui să știu mai bine și să nu folosesc
forța fizică împotriva lui, dar în acest moment sunt așa nervoasă, că nu gândesc
limpede. Mă ține țintuită de copac fără efort, cu o mână în jurul brațului meu.
– Dă-mi dracului drumul! zic eu cu frustrare.
– Niciodată.
Rostește cuvântul cu atâta convingere. Atâta… autoritate.
Mă opresc și mă uit la el cu o expresie care probabil spune „Îți bați joc de
mine“.
– Tu deja ai trecut mai departe, așa că lasă-mă să fac la fel! Vocea mi se frânge
și îmi dreg glasul. Ce naiba mai vrei de la mine?
Rezist presiunii crescânde din ochii mei.
„Nu voi plânge.“
– Tu chiar crezi că-i posibil să trec peste tine, scumpo?
 Amestecul ciudat de tandrețe și furie îmi face inima să tresalte.
– Toată lumea din școală te-a văzut trecând foarte bine mai departe cu Silver.
– Nu-mi pasă de toată lumea de la școală. Spectacolul a fost doar pentru tine.
– Pentru mine? Furia mă acaparează din nou. Am ratat vreo înștiințare cum că
ar trebui să te plimbi cu o altă fată după ce noi am făcut sex pentru prima dată?
Ca să nu mai menționez că m-ai abandonat după sex.
Buzele lui Aiden formează un zâmbet victorios.
– Așa. Asta-i reacția la care speram.
– Poftim? mă răstesc eu.
– Tu ai vrut asta?
– Eu am vrut asta? Manipularea ta este puternică, dar nu într-atât încât să mă
facă să cred că eu am vrut să fii în brațele altei fete!
– Ai vrut să ai de ales. În mod real. Cenușiul din ochii lui se întunecă într-un
gri ca de metal. Așa că ți-am oferit șansa de a mă alege. Ai răspuns trei zile mai
târziu, dar accept.
Îmi mișc buzele să zic ceva, dar nu iese nimic. Sunt fără grai.
După câteva secunde – sau minute – de uitat la fața lui nedrept de frumoasă, îi
spun:
– Modul tău de a-mi da de ales este să mi-o bagi pe Silver pe gât?
– O încurajare.
Râd fără să fiu amuzată. Ca de obicei, face ca alegerile să încline în direcția lui.
– De ce Silver? De ce nu o altă fată?
– Te amenință.
– Poftim?
– Este la nivel subconștient, dar am observat că este singura la care te uiți urât.
Chiar și când nu-i în calea ta.
– Uau! Chiar sunt fără cuvinte. Tu nu joci niciodată cinstit, nu-i așa?
– Oh, ba da. Ți-am dat șansa să alegi, așa cum voiai. Dacă ar fi fost după mine,
n-aș fi plecat de lângă tine.
Greutatea care m-a apăsat pe piept de sâmbătă se ridică precum un văl tăcut.
Sunt încă supărată pe el, dar îmi dădea ceea ce voiam – chiar dacă metoda lui
este aiurea.
– Dacă mi-ai fi trimis un mesaj sau m-ai fi sunat în weekend, nu aș fi apelat la
această metodă. Aiden continuă, fără să pară că are vreo remușcare. Ba chiar
ochiul stâng îi tresare, de parcă-i supărat. Știi că n-am răbdare defel.
– Ce ai fi făcut după aceea cu Silver? Ai fi ieșit cu ea? Ai fi sărutat-o? I-ai fi tras-
o? Poate în ordine inversă.
 – Silver nu înseamnă nimic pentru mine, și ea o știe. Îmi dă drumul la braț ca
să-mi ia în palme ambii obraji. Tu ești cea care mă ține treaz toată noaptea.
– Du-te dracului, Aiden!
Cuvintele îmi sunt înăbușite când buzele lui le ating pe ale mele.
În gât mi se pune un nod și un geamăt se luptă să iasă. Mă lupt cu lacrimile,
dar, de data asta, dintr-un motiv complet diferit.
Este ca și cum inima mea reînvie după ce a fost înjunghiată de moarte.
Este înspăimântător cum Aiden îmi controlează dispoziția. Mi-am pierdut
corpul și judecata din cauza lui, și acum și fericirea mea pare controlată de el.
– Dacă te mai apropii de Silver, s-a terminat, Aiden, șoptesc eu aproape de gura
lui.
Asta-mi aduce o privire urâtă. Lui Aiden nu-i place să fie amenințat, dar
trebuie să trag o linie clară. Nu-i vorba despre gelozie sau posesivitate – deși, în
parte, sunt și astea. Dar în principiu este vorba despre stima mea de sine. Oricât
de mult urăsc să recunosc, mă simt amenințată de Silver și n-am să-i mai permit
niciodată să mă facă să mă simt ca azi-dimineață.
– Nu spune cuvântul „terminat“ când nici măcar n-am început.
– Atunci, nu te mai apropia de Silver! Vorbesc serios, Aiden! Nu voi ierta
niciodată înșelatul.
– Îmi place posesivitatea ta, scumpo. Mă sărută provocator pe colțul gurii. Dar
vei putea să mă uiți?
– Prefer să-mi fie frântă inima în bucăți și să calc pe resturi decât să fiu cu tine.
El se dă în spate suficient cât să-mi studieze fața, cu o expresie indescifrabilă.
– Am înțeles.
– Vreau să am încredere în tine. Chiar vreau. Dar, până atunci, nu pot să fiu
într-o relație cu tine.
Mijește ochii, dar renunță repede.
– Îți voi dovedi că poți să ai încredere în mine.
– Și tu poți să ai încredere în mine. Nu te voi înșela niciodată.
Expresia lui se întunecă, de parcă simplele cuvinte îl ofensează.
– Știu că nu.
– Ce ai să faci dacă te înșel?
Sunt pe un teritoriu periculos, dar mă macină curiozitatea.
– Îl omor pe nenorocit.
Nici o ezitare.
– Dar cu mine?
Îmi cuprinde maxilarul cu o tandrețe falsă.
 – Asta-i diferența între mine și tine, scumpo. Tu m-ai părăsi într-o secundă
dacă te-aș înșela, dar eu nu te-aș părăsi niciodată, chiar dacă m-ai înșela.
Este o situație ipotetică, dar atinge o coardă în mine. Simt nevoia copleșitoare
să-l sărut. Să-l devorez. Să-l iau și să-l ascund de lume undeva unde eu sunt
singura care-l poate privi și atinge, singura care poate vorbi cu el.
Nu voi împărți zâmbetele lui cu Silver sau cu oricine altcineva.
Își lipește buzele de ale mele, mușcându-mi buza inferioară, și se retrage prea
repede.
– Acum, spune-o!
– Ce să spun? gâfâi eu.
– Spune că mă alegi.
– Nu-i evident?
– Spune cuvintele, Elsa!
Îmi petrec mâinile în jurul gâtului lui și-l ating ușor la ceafă.
– Este o nebunie, dar te aleg, Aiden.
Gura lui o sărută pe a mea în timp ce degetele lui iau un pumn de păr,
eliberându-l din elastic. Mâna lui se strecoară sub fundul meu, și eu mă ridic,
înfășurându-mi picioarele în jurul taliei lui mlădioase. Mă pierd în moment. În
el. Totul pare să se miște prea repede și într-o direcție pe care nu o recunosc.
Dar am încetat a mă preface că el nu înseamnă nimic. Am încetat să mă mai
lupt cu mine și cu atracția pe care o exercită asupra mea.
Îmi afund degetele în părul lui în vreme ce mă deschid spre el. Cu cealaltă
mână îmi cuprinde șoldul, trăgându-mă spre mușchii lui tari. Sânii mi se strivesc
de pieptul lui, și, brusc, urăsc hainele noastre. Îmi urăsc echipamentul de
atletism – și echipamentul lui. Urăsc faptul că pielea mea nu se poate lipi de a lui.
Mă lovește din nou nevoia de a mă grava în el.
Este un impuls ciudat, sporadic, ce mă copleșește și refuză să cedeze.
Mă frec cu abdomenul de erecția lui în creștere. Timpul și spațiul dispar într-o
secundă. Mă imaginez cu el într-o cameră. Nu suntem decât noi doi. Este liniște,
cu excepția respirațiilor noastre gâfâite.
Dincolo de ușa încăperii se aud pași. Continui să-l sărut pe Aiden, nedorind să
întrerup vraja.
Ceva mă deranjează undeva în mintea mea. Membrele încep să-mi tremure, și
omoplații devin rigizi din cauza unei frici negre, profunde.
– Vine, șoptesc eu în gura lui Aiden.
Curtea școlii redevine clară, și de după colț apare părul blond al lui Xander.
– Antrenorul vine după fundul tău, King.
 Atenția întunecată a lui King rămâne asupra mea.
Ca și cum știe că nu m-am referit la Xander sau la oricine altcineva de aici când
am zis „Vine“.
 CAPITOLUL 35

Pe timpul antrenamentului, Aiden îmi zâmbește cu fiecare ocazie. Obrajii mei

sunt în flăcări ca urmare a atenției îndreptate asupra mea din cauza lui.
Până și fetele din echipa de atletism – care rareori vorbesc cu mine – îmi dau
ghionturi de câteva ori. N-au fost niciodată rele cu mine, dar nici nu și-au bătut
capul cu mine vreodată.
După ce se termină antrenamentul, rămân în spate și mă mai uit o dată la
terenul de fotbal.
N-am nevoie să-l caut pe Aiden, din moment ce el aleargă în direcția mea.
Aleargă cu o ușurință atletică ce îmi taie răsuflarea. Are o siluetă încordată,
elegantă și așa plină de încredere. Ajunge la mine în câteva secunde, cu părul lui
negru lipit de frunte de la transpirație și cu respirația controlată.
Aproape toată lumea din jurul meu tace, de parcă se uită la un spectacol.
Mă foiesc, simțindu-mă inconfortabil cu toată atenția. Este altfel decât
intimidarea, dar tot atenție este.
Simt furnicături pe piele pentru că sunt în centrul atenției, dar, cum m-am
încurcat cu Aiden, ar fi trebuit să știu că el vine cu atenția la pachet.
Îmi dreg vocea.
– Frumos meci!
Înclină capul într-o parte.
– Dacă ai fi dat vreun semn acum două zile, chiar aș fi avut un meci oficial bun
și antrenorul nu mi-ar fi suflat în ceafă.
Bine. Încă nu i-a trecut.
Îmi dă o șuviță de păr pe spate. Pielea mă furnică, și îmi doresc așa tare să mă
las în mâna lui, dar mă oprește publicul.
– Ne vedem în parcare, zice el.
– De ce?
Mă ciupește de obraz.
– Nu mai pune întrebări, și ne vedem acolo!
 Încuviințez din cap.
– King, urlă antrenorul din spatele lui Aiden. Întrunire în vestiar. Acum!
– Da, domnule antrenor, strigă Aiden, dar nu-și ia ochii de la mine.
Atracția dintre noi este nebunească și vicioasă. În ciuda oamenilor din jurul
nostru, sunt pierdută în ochii lui fumurii. Este ca și cum poate să șteargă lumea,
la fel cum și eu pot pentru el.
El este o nebunie captivantă.
Ronan îl apucă de la spate de umăr, spulberând momentul.
– Hei, King! Hai la întrunire, altfel antrenorul ne pune să facem flotări!
Aiden îi aruncă o privire urâtă.
– Flotările sunt mai bune decât mormântul pe care-l sap pentru tine.
– Sunt rănit. Ai face bine să plătești pentru daunele psihologice. Ochii lui
Ronan se mută la mine. Îmblânzește fiara, Ellie!
Eu zâmbesc.
– Nu cred că pot.
– Sigur că poți.
Ronan mișcă din sprâncene. Aiden îi dă un cot, și el urlă de durere.
– Prietenia noastră tocmai a căpătat o dată de expirare, King. Singura cale să o
salvezi este să mă lași să-ți conduc mașina.
– Prietenie terminată.
Eu izbucnesc în râs, în vreme ce Ronan mărește comic ochii.
– Ce zici de doar o oră?
– Terminată, Astor.
– Bine, o tură?
Încuviințează din cap spre mine și își pune brațul în jurul umărului lui Aiden,
ghidându-l de acolo.
– Afară, zice Aiden mutește spre mine cât Ronan îl trage, recitând un monolog
despre prietenie în detrimentul târfelor care umblă după mașini.
Încă zâmbesc când simt că cineva mă privește – sau se uită urât la mine. Mă
întorc în lateral, dar fetele din echipa de atletism par să aibă toate ochi visători.
Privind în jur, îl zăresc pe Adam. Stă sprijinit de parapetul ce duce spre
vestiarul echipei de fotbal, uitându-se la mine.
Lângă el este Silver. În vreme ce privirea lui Adam este indescifrabilă, a ei este
plină de dispreț.
– Nu o băga în seamă pe Silver! Tara, una dintre fetele din echipa de atletism,
mă ia de braț. Este nesuferită pentru că King nu se va uita niciodată la ea cum se
uită la tine.
 Intru cu Tara în vestiar. Asemenea lui Kim, Tara este cu Elitele de când era
mică. Cred că și tatăl ei este un Knight. Deseori, uit de titlul ei aristocratic, pentru
că Tara este modestă.
– Silver își dorește să fie în locul tău, continuă Tara.
– Ce vrei să spui?
– Îl vânează pe King din școala generală, dar el nu s-a arătat niciodată interesat
de ea. Apoi, apari tu, și el devine obsedat de tine. Se simte amenințată.
– Cum adică îl vânează?
Cam asta a fost cu promisiunea de a nu mă băga niciodată în drama asta.
– La modul teritorial. Tara își atinge buza inferioară, părând cufundată în
gânduri. Este ciudat, să știi. Nici măcar nu cred că-i atrasă de el, dar tot se zbate
să pună mâna pe el. Se zvonește că are un iubit secret, dar se folosește de King ca
paravan. Poate iese cu un golan.
Sau poate iese cu Aiden ori se culcă cu el și toată faza cu iubitul secret este o
tactică.
Nu. Nu o iau în direcția aia. Cu mai puțin de două ore în urmă, am promis că
încerc să am încredere în Aiden.
Tara continuă să vorbească despre multitudinea de zvonuri care au circulat
între elevi de la Școala generală Royal Elite până acum. Niciodată nu am
interacționat așa mult cu Tara, pentru că amândouă eram retrase. N-aș fi crezut
niciodată că-i place așa mult să bârfească.
Aparent, am ratat cam jumătate din ce se întâmplă în RES. Cum ar fi faptul că
domnul James, fostul antrenor de rugbi, a fost concediat pentru o plângere de
hărțuire de la unul dintre jucătorii lui. Eu am crezut că s-a transferat de
bunăvoie. Tara nu știe despre ce jucător e vorba, căci comisia școlii s-a asigurat
că ține totul secret.
Mai este și faptul că King – tatăl, nu fiul – va supraveghea personal programul
echipei de fotbal. Tara zice că are prieteni în marile echipe din Premier League și
că va trimite căutători de talente. Mă întreb dacă Aiden va continua cu fotbalul
profesionist, ca vărul lui.
Suntem la duș, unde ne separă doar un perete subțire de sticlă mată, când Tara
zice:
– Pot să te întreb ceva?
– Sigur.
Mă dau cu șampon și îmi masez scalpul.
– Nu mă înțelege greșit, Elsa. Aud multe zvonuri și vreau doar să știu care-i
adevărat și care-i fals.
 Râd.
– Nu, nu sunt „Frozen“, dacă asta încerci să mă întrebi.
– Dar cam ești.
– Ce vrei să spui?
– Nu știi măcar nouăzeci la sută din ce se întâmplă în RES. Nu-ți pasă de
nimeni decât de Kim. Toată lumea crede că ești…
– O încrezută?
– Voiam să spun o singuratică?
În vocea ei se simte un zâmbet stânjenit.
– Nu-i nimic. Nu mă deranjează ce crede lumea. Eu sunt aici doar pentru că-i
drumul perfect pentru a intra la Cambridge.
Vreau să-i spun că nu prea avea cum să îmi placă de elevii de aici când am fost
aleasă drept țintă în prima zi de școală, dar o țin pentru mine.
– Asta are sens. Pare din nou gânditoare. Atunci, zvonul despre tine și King nu
poate fi adevărat, bănuiesc.
– Ce zvon?
După ce termin să mă clătesc pe păr, îl strâng în prosop și mai înfășor un
prosop în jurul trunchiului.
Eu și Tara ieșim de la dușuri în același timp. Părul ei castaniu ud cade într-un
bob elegant în jurul feței ei rotunde în timp ce își leagă prosopul în jurul
corpului.
Celelalte fete sunt în spate, vorbind despre planurile lor pentru restul după-
amiezii.
Tara se apropie de mine și îmi șoptește:
– Unii spun că tu și King vă știți de mult și că tu l-ai rănit. De asta te-a urât din
momentul în care te-a văzut prima dată în RES.
Inima mea tresaltă și îmi crește pulsul. Zvonurile au sens. Dacă nu aș fi sută la
sută sigură că l-am cunoscut abia în acea primă zi, și eu aș crede asta.
– Nu cunoșteam pe nimeni din RES în ziua în care am venit aici, îi spun.
– Așa credeam și eu. Asta înseamnă că al doilea zvon este mai aproape de
adevăr.
– Și ăla care este?
Ea ridică din umeri.
– Te-a luat la țintă doar pentru că erai fata cea nouă.
– Sunt sigură că asta-i varianta corectă.
După mai multe bârfe cu Tara, cât ne îmbrăcăm, ne despărțim în apropierea
cancelariei. Ea trebuie să discute cu antrenorul echipei de înot despre fratele ei
mai mic.
Mă cutremur vizibil când trec pe lângă piscină. Apa adâncă îmi face umerii să
devină rigizi din cauza fricii, mai ales dacă-i întuneric și nu-mi văd propriile
membre.
După câteva atacuri de panică atunci când eram mai mică, unchiul și mătușa
au încetat să mă mai ducă la plajă. Au eliminat mereu orice disconfort din
preajma mea. Le sunt mai mult decât recunoscătoare pentru eforturile depuse ca
eu să duc o viață confortabilă.
Apropo de asta, în vreme ce mă duc spre parcare, scot telefonul și deschid
grupul nostru de chat. Le trimit un mesaj să îi anunț că nu mă duc direct acasă.
Mătușa îmi răspunde imediat.
Mătușa B: Încotro?
Elsa: Ies cu Kim.
Mă mușc de buza inferioară. După tensiunea de azi-dimineață, prefer să o mint
cu privire la Aiden. Măcar până mă prind cum stăm.
Unchiul J: Distracție plăcută, scumpete!
Mătușa B: Promite-mi că nu ai să mănânci prostii!
Elsa: Promit!
Îi trimit un mesaj lui Kim că plec cu Aiden.
Kim: Cu King? Azi-dimineață nu erați certați? Astăzi nu se vede cu regina-
scorpie?
Elsa: Poveste lungă.
Kim: Vorbim mai târziu. Am nevoie de detalii!
Elsa: Bine.
Kim: Și sper că nu este o imitație de serial coreean în care mereu cea mai
bună prietenă nu știe nimic.
Îi trimit un emoji care râde și îi promit că vorbim mai târziu.
După ce ies, aerul umed îmi răcorește fața. Îl zăresc pe Aiden așteptând lângă
mașina lui. Uniforma îi este în cel mai bun caz răvășită, ca și cum a îmbrăcat-o în
grabă, și se agită cu un șiret.
Acea conștientizare stranie începe un război, tăind și băgând ghearele în
stomacul meu în timp ce merg spre el. Pașii mei sunt rapizi și tăcuți, de parcă
plutesc.
Atracția este înspăimântătoare.
 El este înspăimântător.
Cu toate astea, nu am cum să lupt cu cât de mult vreau ca el să-mi fie aproape.
Acum, știu cum se simte un fluture când zboară spre flacără. Pentru flacără
merită să te arzi.
Mă opresc brusc la mică distanță și îmi reprim un icnet cu dosul mâinilor.
În timp ce-și leagă șireturile, pantalonii uniformei se ridică, dezvăluindu-i
pielea. O cicatrice adâncă circulară îi încercuiește glezna dreaptă. Pare la fel de
veche și de decolorată precum cicatricile de pe spatele lui și de pe interiorul
antebrațului.
Ce naiba i s-a întâmplat?
Ceva ușor îmi atinge umărul. Tresar speriată, cu un mic țipăt.
Îl văd pe Cole.
– Scuze, n-am vrut să te sperii!
– Nu. Sunt bine.
Mă uit pe după el la Aiden, care deja s-a ridicat și vine spre noi.
Cole deschide buzunarul exterior al ghiozdanului meu și-mi bagă cartea lui
Jean-Paul Sartre.
– Ai uitat asta.
Zâmbesc.
– Ți-a zis cineva că n-ar trebui să deschizi așa geanta unei fete?
Buzele lui tresar.
– O să-mi amintesc data viitoare.
– Nu va exista o dată viitoare.
Aiden ajunge lângă mine, mă ia de talie cu un braț puternic și mă lipește de
corpul lui.
– Asta depinde de cum te porți de acum înainte, King.
Cole pare pe jumătate glumeț, pe jumătate serios înainte de a se uita cu o
privire insinuantă la mine.
– Sunt de acord cu asta, zic eu.
– Spune-mi, Nash, vrei mormântul lângă al lui Knight sau lângă al lui Astor?
Expresia lui Aiden este foarte serioasă când răspunde:
– Prefer să nu am, deocamdată, un mormânt.
Cole îmi zâmbește.
– Atunci, încetează să ameninți ce este al meu!
– Am să o fac atunci când și tu vei face la fel.
Privirea mea se mută între Aiden și Cole. Spre deosebire de războiul privirilor
avut cu Xander data trecută, Cole pare complet relaxat. Dar simt tensiunea din
aer. Este ca un strat rece peste pielea mea, amenințând să explodeze în orice
secundă.
Asta-i ciudat. Aiden și Cole nu par genul care să se bată. Au cea mai relaxată
relație din gașcă.
Atenția îmi este atrasă de ceva. Silver vine în direcția noastră cu obrajii roșii și
nările fremătând.
Oftez. O să-mi stric dispoziția dacă o înfrunt.
– Ocupă-te de ea, îi spune Aiden lui Cole pe un ton calm, de parcă au mai avut
de-a face cu asta.
– Mă ocup.
Expresia calmă a lui Cole dispare. Trăsăturile îi devin încordate când se duce să
o interpeleze pe Silver.
Nu apuc să văd ce se întâmplă, pentru că Aiden mă conduce spre mașina lui, și
urc pe locul pasagerului. Nu-i aud pe Silver și pe Cole, dar pot vedea că ea țipă la
el. Nici nu se uită la Aiden. În schimb, se uită urât la mine înainte de a se apuca
să-l împingă pe Cole în piept.
El o ține la o distanță de un braț, cu expresia la fel de încordată ca mai devreme.
Silver continuă să se lupte cu el.
Cole se apropie și-i spune ceva la ureche. Și, uite așa, Silver se înmoaie în
brațele lui, cu ochii mari. El profită de ocazie ca să o scoată din parcare. Sau
poate o duce la mașina lui ori a ei. Nu-mi dau seama, pentru că nu-i mai văd.
– Despre ce a fost vorba? îl întreb pe Aiden când el se urcă la volan.
– Nimic important.
– Cole se ocupă mereu de problemele tale cu fetele?
Se uită la mine de parcă ar zice „Pe bune?!“
– Nimeni nu-l poate obliga pe Nash să facă ceva ce nu vrea.
– Nici măcar tu?
– Nici măcar eu. Se oprește. Și apoi, Silver este sora lui vitregă. El știe cel mai
bine cum să se ocupe de ea.
– Ea este…
– Mama lui și tatăl ei se căsătoresc.
Eu chiar sunt defazată când vine vorba despre veștile din școală. Știam că
părinții lui Silver sunt divorțați, dar nu știam că va fi sora vitregă a lui Cole. Au
personalități complet diferite. Mă întreb cum vor merge lucrurile.
Motorul prinde viață, și eu îmi încleștez coapsele la vibrații. Este o senzație așa
ciudată, palpitantă.
Buzele lui Aiden formează un zâmbet viclean.
 – Îți place, nu-i așa?
– Nu.
– Sigur că nu, scumpo, zice el cu un ton batjocoritor.
Idiot!
Când ieșim din parcare, Aiden își întrepătrunde degetele cu ale mele și pune
mâinile noastre unite pe coapsa lui tare.
Respirația mea cedează la cantitatea de tandrețe din atingerea lui. Este
aproape… firească. Chipul lui emană așa o frumusețe masculină. Între picioare
încep să simt furnicături, și vibrațiile motorului nu ajută.
– Unde mergem? îl întreb, ca să nu mă mai holbez la el.
– Vei vedea.
Mijesc ochii.
– Unde, Aiden?
– Nu la un abator. Nu fac acum pe criminalul în serie cu tine.
Nu mă pot abține și râd. Îmi face cu ochiul, strângându-mi degetele în ale lui.
– Apropo, de ce nu vii la meciurile Elitelor?
– Eh… eu nu merg la meciurile echipei școlii.
Ridică dintr-o sprânceană.
– Te duci doar la meciurile din Premier League, Domnișoară Snobism?
– Nu. Doar că…
Vreau să spun că nu-mi plac cei din echipă, dar ar fi o minciună. Înainte, i-am
urât, dar acum nu am nici un motiv.
– Dacă vii la un meci, te duc undeva special.
– Unde?
– Mai întâi, trebuie să fii de acord.
– De ce vrei să vin? Nu-ți ajung urmăritoarele de pe Instagram?
Zâmbetul lui se lărgește.
– Dacă știi despre ele înseamnă că și tu mă urmărești.
Obrajii mi se înroșesc.
– Nu-i adevărat.
– Hmm. Tu ești unul dintre hărțuitorii ăia tăcuți, nu-i așa? continuă el pe un
ton contemplativ. Urmărești tot timpul fără un like sau comentariu, de parcă ai fi
o fantomă.
– Ești așa plin de tine.
– Urmăritorii tăcuți sunt cei mai înfricoșători. Se uită amuzat la mine. Ai
fantezii cu mine, scumpo?
Da. Dar să-l ia naiba!
– Îmi spui unde mergem? întreb eu bosumflată.
– Undeva unde îți va plăcea.
 CAPITOLUL 36

Se pare că locul cu pricina este Arsenal.

Fără mișto. Arsenal.
Și nu mă refer la a privi antrenamentul ca restul fanilor. Imediat ce jucătorii
intră, Aiden mă duce la vestiar. Am rămas acolo cu gura căscată ca o idioată,
uitându-mă la jucătorii mei preferați. Alexandre Lacazette. Maitland-Niles.
Monreal. Levi King. Ozil.
Apoi, ies din starea de uluială și cer să fac selfie-uri cu cât mai mulți dintre ei
posibil – inclusiv cu antrenorul Emery.
Mă uit stupefiată la poze, în vreme ce eu și Aiden ne așezăm să luăm o cină
timpurie. Suntem la aceeași cafenea-restaurant ca data trecută. De jos se aud
niște discuții neclare. La etaj este liniște. Doar domnul în vârstă de data trecută
stă lângă geam, citind o carte și bându-și cafeaua.
Glisez cu degetele peste ecranul telefonului. Nu-mi vine să cred că am zâmbit
ca o ființă normală și nu i-am lins pe jucători. Ozil și-a pus mâna pe umărul meu.
– Unchiul o să fie așa gelos când o să-i arăt pozele. Sorb absentă din sucul de
portocale. Ce o să mă dau mare că mi-am întâlnit idolii!
– Ai terminat?
Aiden nu pare amuzat. A fost într-o stare proastă de când m-a scos din vestiar.
Îmi iau ochii din telefon și mă uit la el. Și-a dat jos sacoul RES, rămânând în
tricoul alb cu mânecile suflecate până la coate. De fiecare dată mă prinde când îi
urmăresc antebrațele puternice și tatuajele. Bagă cartofi prăjiți în gură și se uită
urât la telefonul meu.
Nu pare impresionat de entuziasmul meu, dar eu îi zâmbesc oricum. Întâlnirea
cu jucătorii echipei Arsenal este așa un moment emoționant din viața mea! Nici
măcar n-am crezut că-i posibil decât dacă mă înghesui în fața stadionului ani
buni sperând să fac o poză.
Dar, cu relațiile bune și numele de familie al lui King, orice este posibil. Aiden a
zis că președintele de la Arsenal este un prieten de familie. Normal că este. Altfel,
Aiden n-ar fi putut să mă ducă direct în vestiarul echipei.
– Mulțumesc că m-ai dus acolo! zic eu. Mi-ai făcut ziua. Nu, anul!
El mormăie și continuă să înfulece cartofi prăjiți.
– Încetează să te uiți în telefon și mănâncă! Nu te-ai atins de mâncare.
– Biiineeee. Parcă ai fi mătușa mea. Pun telefonul pe masă și mă apuc de
mâncat salata. Tu de ce ești așa supărat?
– Te porți de parcă nu ai ști?
– Oh… nu chiar? Pari să fii nervos de la stadion.
– Nu idolatriza alți bărbați în fața mea! Nu-mi place.
Din gât îmi iese un hohot de râs.
– Ești gelos, mărite King?
– Evident că sunt gelos. Sunt așa posesiv cu tine, că înnebunesc.
Îmi reprim zâmbetul și încerc să-mi umplu gura cu o furculiță plină cu salată.
Este așa greșit că îmi place să-l înnebunesc? Mă droghez cu senzația asta și, ca
orice dependent, vreau mai mult.
– De aia l-ai pocnit pe Xander și l-ai amenințat pe Cole?
Se oprește din mâncat, mijind ochii înainte să-mi arate zâmbetul lui de diavol
amenințător.
– Ți se pare amuzant să mă provoci?
– Nu știu la ce te referi.
– De aia ai făcut spectacolul ăla cu Nash mai devreme?
– Eu și Cole discutam teorii filozofice.
– Cum ar fi?
Înclin capul. Cole mi-a zis că are cartea lui Sartre de la Aiden.
– Existențialism, zic eu. Ai auzit vreodată?
– Plictisitor și ilogic. Mai departe?
Mă joc cu furculița în farfurie. Dacă lui i s-ar părea plictisitor și ilogic, n-ar avea
un exemplar din Greața. Eu cu siguranță aș fi dus cartea la bibliotecă de cum aș fi
terminat-o.
– Ai citit vreo carte de-a lui Jean-Paul Sartre? insist eu.
– Câteva. Rămâne tăcut o vreme, încât cred că a terminat de vorbit. Mama mea
avea o slăbiciune pentru filozofii francezi.
„Ce s-a întâmplat cu ea?“
Întrebarea îmi stă pe vârful limbii, dar mă îndoiesc că mi-ar răspunde și nu
vreau să par prea insistentă, așa că întreb:
– Ce-i mai plăcea?
 – De mine. Zâmbește, părând pierdut în propriile gânduri. Cred că sunt
singura persoană pe care o plăcea.
– Și pe tatăl tău?
– Poate la un moment dat, dar eu n-am văzut niciodată. S-a distanțat de
Jonathan la fel de mult cum s-a distanțat și el de ea. Munca lui venea pe primul
loc. Fratele lui, eu și Lev – pe doi. Ea era mereu ultima.
Mă doare inima la imaginea unui Aiden mic și a mamei lui ignorați de tatăl lui
din cauza muncii. Dar la acea vreme măcar o avea pe mama lui. Poate
transformarea lui a început după ce a pierdut-o. Ceea ce înseamnă că am
dreptate să cred că moartea Aliciei King a jucat un rol semnificativ în modelarea
personalității lui deviante.
– Știu ce înseamnă să ai părinți obsedați de muncă, zic eu cu compasiune.
– Părinții tăi adevărați erau obsedați de muncă?
– Nu știu.
Durerea mă taie de fiecare dată când îi menționez. Poate așa se simte și Aiden
când vorbește despre mama lui.
– Cum adică nu știi?
– Ți-am zis, nu-mi amintesc nimic despre viața mea de dinainte de incendiu.
Singurii părinți pe care mi-i amintesc sunt mătușa Blair și unchiul Jaxon.
Pe chipul lui se așterne o expresie gânditoare. Dispare așa repede, că nu aș fi
observat-o dacă nu l-aș fi privit cu atenție.
– Înțeleg.
– Este nașpa să ai părinți obsedați de muncă.
Ridică din umeri.
– Nu chiar. Jonathan poate să fie cât vrea el de obsedat de muncă. Eu oricum
mă duc la colegiu.
Îmi mestec salata înainte de a vorbi:
– Vei face fotbal profesionist?
Râde, și este cel mai sexy sunet pe care l-am auzit vreodată.
– Tu chiar crezi că Jonathan King îi va permite singurului său fiu să fie
fotbalist?
– Dar pe vărul tău l-a lăsat.
– Cu condiția să fie simultan înscris la o universitate.
– Oh!
– Îmi place fotbalul, dar niciodată n-a fost scopul meu. Este o carieră scurtă și
este nesemnificativă în marea schemă a lucrurilor. Cu asta eu și Jonathan suntem
de acord.
 Revin la mâncarea mea.
– Atunci, ce planuri ai pentru colegiu?
– Oxford.
Pare plictisit.
Furculița îmi încremenește pe farfurie. Mâini invizibile îmi strâng pieptul. De
ce mă doare așa mult că vom fi în părți diferite ale țării?
Zâmbesc forțat.
– Uau! Chiar trebuie să muncești din greu pentru asta.
– De ce crezi că stau în top cinci la sută?
Îmi face cu ochiul.
Uneori, uit că e unul dintre cei mai buni elevi din RES.
– Tatăl tău mai pune câte o vorbă la profi?
– Nu e nevoie ca tata să pună o vorbă. O fac singuri. Bea din sucul lui. Dar n-
am nevoie să fiu împins. Pot să obțin notele.
– Serios? Par la fel de bănuitoare cum mă simt. Nu te văd învățând nici măcar
când avem examenele finale.
Chicotește, iar ochii îi scânteiază.
– Chiar mă urmărești.
– Spun doar că celor din top zece la sută le pasă mai mult de notele lor decât
ție.
– Asta pentru că voi munciți din greu, în loc să munciți inteligent. Ce obții
spetindu-te pentru note?
– Nu știu. Îl iau peste picior. Universități bune?
– Și apoi, ce? Joburi de elită. O casă scumpă într-un cartier elegant. Mașini
nemțești. Soție. Copii. Tot clișeul. Și după?
Pare plictisit de întreaga listă, dar, la urma urmei, de ce n-ar fi? De la naștere el
știe deja că va avea totul fără să depună vreun efort. E destinat să fie moștenitorul
King Enterprises.
Altcineva ar fi putut simți presiunea, dar nu și Aiden. El trăiește pentru
provocări, deci întregul viitor prestabilit probabil este plictisitor în ochii lui.
– Dacă ar fi după tine, ce ai face? îl întreb eu.
Înalță capul brusc, de parcă-i luat prin surprindere, apoi zâmbește.
– Te-aș răpi și te-aș duce în peștera mea.
– Vorbesc serios.
Îl lovesc în picior pe sub masă și beau o gură de apă, să-mi ud gâtul uscat.
– Și eu tot serios vorbesc. Ești singura chestie care rupe cercul vicios
interminabil.
 Mă înec cu apa și o împroșc pe masă și pe haina lui.
Aiden râde și îmi oferă un șervețel.
– Iisuse!
În loc să-mi dea șervețelul, se întinde și mă șterge pe obraji și la gură, în vreme
ce eu mă uit la el.
La un moment dat, șervețelul cade și el îmi atinge obrajii cu degetele. Apoi,
coboară spre buza inferioară, în timp ce privirea lui mocnindă îmi devorează
gura.
Fiecare atingere este ca un curent electric spre miezul meu dureros. Strâng
coapsele într-o încercare inutilă de a alunga acea pulsație.
– Aiden…
– Da, scumpo?
Nu-și ia privirea de la buzele mele.
– Suntem în public.
Șoapta mea abia se aude peste ritmul haotic al inimii mele.
– Nici măcar nu te sărut, zice el cu glas ușor răgușit. Doar șterg foarte inocent
apa.
Da, sigur.
Încerc să-mi controlez respirația, însă eșuez.
– Tu n-ai nimic inocent.
– Dar tu ai așa multă inocență, scumpo. Se apleacă pentru a șopti cuvinte
fierbinți. Și sunt tentat să o întinez.
Asta ar trebui să mă sperie, și poate că acum câteva săptămâni m-ar fi speriat,
dar, acum, simt doar cum mă îndrăgostesc tot mai tare – și mult mai repede
decât ar trebui. Mi se întăresc sfârcurile, și mă bucur că sacoul școlii este suficient
de gros să-mi ascundă reacția la el și la cuvintele lui.
Observ ceva cu vederea periferică. Întorc privirea spre geam, dar nu-i nimeni
în afară de bărbatul care încă își citește cartea și bea din cafea.
– Ce este?
Aiden pune două degete sub bărbia mea și mă întoarce cu fața spre el.
– Jur că cineva ne privea adineauri!
– Aș fi văzut. Nu-i nimeni acolo.
– Înseamnă că-mi imaginez lucruri. Mă ridic, încercând să lupt în continuare
cu pulsația dintre coapsele mele. Mă duc la toaletă.
Plec înainte ca Aiden să mă tragă în poala lui sau să facă ceva mai nebunesc.
În baia goală, îmi dau jacheta jos și o pun sub uscătorul de mâini.
N-am intrat de nici un minut, când ușa băii se deschide.
 Îl simt înainte să-l văd.
Sau poate este din cauză că-i simt mirosul distinct de curat amestecat cu
mirosul unic al corpului.
Sunetul de la uscătorul de mâini se întrerupe când îmi iau jacheta și mă întorc
spre Aiden.
Se sprijină de ușa închisă, duce mâna la spate și o încuie. Expresia întunecată
din ochii lui trezește o revoltă în adâncul stomacului meu.
– Ce faci? șoptesc eu, de parcă ne-ar putea auzi cineva.
Abandonează ușa și vine spre mine cu pași siguri, mari.
Inima îmi tresaltă, și înfig unghiile în jachetă.
– Asta-i toaleta femeilor…
Cuvintele mi se sting în gât când buzele lui le strivesc pe ale mele într-un sărut
pasional. Este tare, tulburător și atât de pasional! Jacheta îmi alunecă din mâini și
cade pe blat.
Mă lovesc cu spatele de un perete. Este dureros și delicios în același timp.
Aiden pune ambele mâini pe fundul meu și mă ridică. Îmi înfășor picioarele în
jurul taliei lui, și curbele mele moi se lovesc de mușchii lui tari de parcă mereu
acolo le-a fost locul.
Ca și cum este o blasfemie că nu am făcut asta înainte.
– Aiden…
Încerc să mă contrazic, dar el pune o mână pe gâtul meu și mă sărută sălbatic,
ciugulindu-mi buza inferioară și înăbușind orice urmă de protest.
La dracu’ cu locurile publice!
La dracu’ cu tot!
– Nu idolatrizezi alți bărbați în fața mea, iar eu n-am să fac nimic, mârâie el,
mușcându-mi buza. Ai noroc că nu ți-am tras-o în fața lor.
Limba lui intră, iar eu îi permit. Îmi afund degetele în părul lui și-l las să mă
consume.
Să mă dețină.
Să mă ruineze.
Nu-mi mai pasă, atât timp cât mă face să simt această pasiune arzătoare.
– O dai în bară, zice el aspru, posedându-mi buzele din nou în timp ce-mi
ridică fusta.
Încerc să ajut cu cureaua lui, dar îmi este greu în această poziție. În apărarea
mea, n-am făcut niciodată sex într-o baie publică.
Aiden îmi dă drumul la gât. Își dă jos pantalonii și boxerii cu o mână și cu
cealaltă îmi scoate chiloții.
 Mă frec de erecția lui, urmărind pulsația dintre coapsele mele. Îmi petrec
brațele în jurul gâtului lui cu mișcări ce devin frenetice și lipsite de coordonare.
– Ia-mă, Aiden!
Expresia lui se metamorfozează în surpriză înainte să înjure. Trăsăturile i se
înăspresc cu o dorință furioasă și cu ceva ce nu pot identifica.
– Fir-ar, Elsa!
Intră în mine cu o zvâcnire agonizantă.
Țip, dar el înghite sunetul cu gura lui peste a mea.
Atingerile dure, neînduplecate ale limbii lui se potrivesc cu ritmul înnebunitor
al mișcărilor lui.
Mi se înmoaie membrele și îmi simt inima aproape că-mi sare din piept.
Amenințarea intrării cuiva peste noi nu diluează nevoia mea sălbatică de a-l
avea. Ba chiar devine și mai primitivă și scapă de sub control.
Nu rezist mult. Nu pot.
Când îmi cuprinde gâtul și strânge, termin puternic. Îl mușc de umăr pentru a
înăbuși țipătul răgușit.
Aiden geme pe gâtul meu, sugând pielea, în timp ce se varsă în mine.
Suntem prinși unul de celălalt lipiți de zidul băii. Respirăm frenetic, și în aer se
amestecă mirosul nostru.
Nu-mi vine să cred că am făcut sex într-un loc public.
Zâmbesc – un zâmbet cu adevărat fericit.
Niciodată nu m-am simțit mai vie.
 CAPITOLUL 37

Trec săptămâni și, cu fiecare zi care se scurge, mă rătăcesc tot mai adânc în
labirintul lui Aiden.
Nu-i rău. Este… ireal.
Toată lumea are demoni. Ai lui Aiden sunt doar mai întunecați și mai răi.
Este nevoie de mult ca să te obișnuiești cu mintea lui anapoda și cu latura lui
manipulatoare. Este nevoie de mult ca să treci de fațadă și să-i vezi adevărata
imagine.
În primul rând, Aiden este genul gelos. Când stăm la prânz, coechipierii lui
încearcă să păstreze contactul la minimum. Toți, cu excepția celor trei călăreți –
mai ales Xander. Jur că n-are pic de simț de autoconservare.
Este chiar amuzant să petreci timp cu cei trei. Sunt singurii oameni din jurul lui
Aiden cărora nu le este teamă de el și care nu se pleacă la decretele lui regale, ca
restul din RES.
Aiden îmi duce cărțile când ieșim din bibliotecă. Câțiva elevi se opresc și
murmură despre noi pe hol, dar încep să mă obișnuiesc cu atenția.
Îi vibrează telefonul și, cum are mâinile ocupate cu cărțile, oftez și îi scot
telefonul din buzunarul din spate.
– Pot să-mi car singură cărțile, să știi.
Arcuiește provocator dintr-o sprânceană.
– Dacă ai face-o, nu m-ai atinge în mod nepotrivit la școală, ca acum.
– Încetează!
Scot mâna din buzunarul lui, cu obrajii înfierbântați. Este o lovitură directă la
adresa mea, pentru că săptămâna trecută, după antrenament, m-am strecurat cu
el într-un colț întunecat din vestiar. La acel moment voiam doar să-l sărut. Acel
sărut s-a terminat cu mine pe perete și el pompând în mine și înăbușindu-mi
gemetele cu o mână pe gură.
Mă furnică trupul când îmi amintesc. Sexul cu el are ceva. Niciodată nu-i de
ajuns.
 Buzele lui formează acel zâmbet enervant.
– Ce? Te gândești la asta.
Clatin din cap, și ochii îmi cad pe telefonul lui. Ce…
Este blocat, dar, cum este un mesaj, pot să-l văd.
Jaxon: Mulțumesc pentru bilete, băiete. Forță, Tunarii!
Poate fi un Jaxon diferit, care iubește la rândul lui echipa Arsenal și-i
mulțumește lui Aiden pentru bilete.
Dar este foarte puțin probabil.
Mă opresc în colțul aleii și bag telefonul în fața lui Aiden.
– De când vorbești tu cu unchiul meu fără ca eu să știu?
– O faci să pară un soi de conspirație.
– Îmi spui că nu este?
– Nu este. Iubește echipa Arsenal, și eu am bilete pentru acces în culise.
Mijesc ochii.
– Încetează să încerci să-mi iei familia!
– Eu doar mă port frumos, ca el să mă accepte.
Unchiul îl acceptă. În timp ce mătușa este încă sceptică și continuă să-mi aducă
aminte că studiile sunt pe primul loc, unchiul dă buzna de fiecare dată când
Aiden mă aduce acasă. Îl invită până și la cină și la micul-dejun cu noi.
Și, cum Aiden este un oportunist, acceptă orice invitație primește. Dacă e să fiu
sinceră, trebuie să recunosc că este distractiv să-l am în spațiul meu.
Kim spune că el depune eforturi pentru mine, și poate are dreptate.
Mi-e doar teamă că, dacă-mi dau drumul complet, mă va înghiți cu totul.
De asta n-am încercat să oficializăm ce avem.
Suntem exclusiviști, dar nu suntem împreună în termenii convenționali.
– Ești incurabil, pufnesc eu.
Încă ținându-mi cărțile, Aiden mă împinge în spate, și mă lovesc cu omoplații
de zid. Coboară capul, până când respirația lui caldă mă face să mă înfior. Vocea
îi este joasă și răgușită când spune:
– Aș face orice ca să te am, scumpo.
– Orice?
– Absolut orice.
Gândul ar trebui să mă sperie, dar numai speriată nu mă simt acum. Mă ridic
pe vârfuri și-l sărut cast pe obraz. Înainte ca el să treacă la mai mult, mă feresc și
scap.
Sub nici o formă nu-l las să mă sărute pe holurile școlii.
 Chicotesc în vreme ce alerg pe hol. Capul mi se lovește de un trunchi. Cad în
fund, și durerea îmi explodează în șold.
Au!
Adam se uită urât în jos la mine.
– Uită-te pe unde mergi!
Îmi mai aruncă o ultimă privire răutăcioasă înainte de a pleca.
Mă ridic și-mi scutur fusta, iar Aiden reușește să mă prindă din urmă.
Se uită o dată la mine, iar expresia lui jucăușă dispare.
– Ce s-a întâmplat?
– Nimic.
Dacă Aiden află, va face ceva imprevizibil, și chiar nu vreau necazuri acum.
Nu când amândoi avem nevoie de dosare curate ca să intrăm la Cambridge și,
respectiv, la Oxford.
– Apropo, zice el. Încă n-ai venit la unul dintre meciurile mele.
Îmi tot amintește despre asta. Este o prostie, serios, dar vreau să evit unele
lucruri legate de el. Cum ar fi să merg la meciurile lui. Sau să îl urmăresc pe
Instagram – deși sunt toată ziua pe Instagram.
Simt că acele lucruri mărunte m-ar face dependentă.
Mă uit la ceas.
– Am programare la doctor.
El mijește ochii.
– Te iau după antrenament.
Îmi reprim un zâmbet nervos și încuviințez din cap. Astăzi, ne uităm la meciul
de Champions League acasă la el, cu băieții.
Kim a fost de acord să vină și ea, și am îmbrățișat-o până mi-a zis că-s o
ciudată.
Este prima dată când merg la Aiden acasă.
El mereu mănâncă la mine acasă, se strecoară în camera mea și își petrece
nopțile în patul meu când mătușa și unchiul sunt prinși cu munca.
Ce-i așa greu să merg în casa lui ca un palat și să-i cunosc tatăl, pe mărețul
Jonathan King?
Nimic… corect?
 CAPITOLUL 38

Este cel puțin ciudat să fiu din nou în cabinetul doctorului Khan, la mai bine de
un an de când am întrerupt terapia.
Cabinetul este alb, fără ceva distinct, în afară de o bibliotecă întinsă pe peretele
opus nouă. Lipsa tablourilor sau a obiectelor este intenționată, pentru a nu
distrage pacienții și a le păstra mintea la fel de deschisă ca pereții albi. Sau cel
puțin asta mi-a spus doctorul Khan când l-am întrebat, acum ceva timp.
El stă pe scaunul maro, din piele, cu un caiet în mână, în timp ce eu stau întinsă
în fotoliu.
Doctorul Imran Khan – despre care am aflat că are același nume ca un actor de
la Bollywood – este un bărbat scund, cam la vreo 55 de ani. Părul lui grizonant
este mai albit acum față de cum era acum zece ani când l-am cunoscut.
Are tenul măsliniu, dar este considerat alb având în vedere moștenirea
pakistaneză.
– Mă bucur că te-ai hotărât să te întorci, Elsa.
Tonul lui este binevoitor și pare realmente fericit că am revenit în fotoliul lui.
– Domnul Quinn a menționat stresul examenelor. Privirea lui amabilă, dar
pătrunzătoare se concentrează asupra mea. Care crezi tu că-i motivul acestui
stres?
– Este ultimul an de liceu, iar presiunea este reală.
Nu-i minciună, dar nu-i motivul pentru care mă aflu aici.
Doctorul Khan mă crede. Ochii i se umplu cu ceea ce eu am numit grijă
detașată. Cred că asta-l face perfect pentru munca lui. Are abilitatea de a
empatiza, dar nu preia sentimentele pacienților săi.
Notează ceva. Un alt lucru de remarcat la doctorul Khan sunt metodele lui
tradiționale. Nu se prea folosește de înregistrări.
– În ultima vreme, au existat factori declanșatori? mă întreabă el.
– Da. Mă foiesc, iar pielea fotoliului scârțâie în tăcerea asurzitoare din cameră.
Am avut coșmaruri cu dumneavoastră hipnotizându-mă, doctore Khan.
 Pixul lui se oprește pe caiet, iar umerii i se tensionează. Ăsta-i tot răspunsul de
care am nevoie. N-a fost în imaginația mea.
Doctorul Khan își revine repede.
– De ce crezi că ai avut un asemenea coșmar, Elsa?
Mă ridic mai dreaptă, pielea scârțâie, mă uit la el.
– Nu-i un coșmar. Este adevărul.
Deschide gura să spună ceva, dar ridic o mână.
– Nu vă învinovățesc, doctore Khan. Știu că aveți două diplome, una în
psihoterapie și alta în hipnoterapie, deci nu este ca și cum ați face ceva ilegal. Știu
și că se prea poate ca mătușa și unchiul să vă fi pus să o faceți, dar trebuie să știu
de ce.
Pune caietul la loc, de parcă ar vrea să se ridice.
– Poate ar trebui să-l chemăm pe tutorele tău…
– Soho Miller, îl întrerup eu. El este motivul pentru care nu mai practicați
hipnoterapie. După ce l-ați ajutat să-și recapete amintirile, s-a sinucis.
Ochii doctorului Khan se umplu de tristețe, și știu că am atins o coardă
sensibilă. Mi-am făcut temele înainte să vin aici.
– Nu sunt Soho, zic eu umflându-mi pieptul. Nici nu am tendințe sinucigașe.
Promit că voi rămâne în viață dacă promiteți să nu-i implicați în asta pe mătușa
și pe unchiul meu. Ascund ceva de mine, și trebuie să știu de ce.
– Și Soho a zis ceva similar, zice el oftând, și ridurile din jurul ochilor lui se
relaxează. M-a implorat să îl ajut să afle cine era înainte să-și piardă amintirile.
Când și-a amintit că el a fost vinovat de accidentul în care au murit soția și copiii
lui, n-a putut face față adevărului și și-a luat viața.
– Eu nu sunt el. Pot să fac față adevărului. Tonul meu devine implorator. Vreau
doar să știu de ce v-au căutat mătușa mea și unchiul meu.
Se gârbovește în scaunul lui, dar păstrează o postură rigidă.
– Când tutorii tăi m-au contactat prima dată, aveai episoade violente de urlete
și de pierdere a cunoștinței.
Mă îndrept, iar mâinile îmi transpiră în poală.
– Asemenea coșmarurilor mele?
– Coșmarurile tale sunt o manifestare a subconștientului tău. Când erai copil,
conștiința ta era plină de coșmaruri. Ai fost traumatizată și ai suferit un șoc sever
din cauza incendiului.
– Și?
– Și eu am folosit regresia, o metodă de hipnoză, ca să te ajut să rezolvi
traumele din trecut.
 – Vreți să spuneți că mătușa și unchiul meu v-au cerut să-mi ștergeți toate
amintirile până la incendiu?
Pieptul mi se umple de o senzație de trădare la gândul că ei au făcut așa ceva pe
la spatele meu. Mi-au violat mintea. Și ce dacă sunt tutorii mei? Asta nu le dă
dreptul să-mi șteargă trecutul.
– Mătușa și unchiul tău m-au căutat doar ca să reduc anxietatea, pentru că
auziseră că hipnoza ajută. Pare nostalgic. Erau disperați, mai ales mătușa ta.
Părea gata să facă orice pentru a-ți alunga suferința.
– Și ce? Ați șters totul pe la spatele lor?
– Nu, Elsa. Doctorul Khan se uită întrebător la mine. Nu eu ți-am șters
amintirile. Tu ai făcut-o.
 CAPITOLUL 39

După ce ies din cabinetul doctorului Khan, capul continuă să mi se învârtă.

Încă nu pot să accept ultimul lucru pe care l-a spus.
„Eu doar te-am băgat în transă să rezolv experiența ta traumatică, dar, când te-
ai trezit, amintirile tale nu mai erau.“
Soluția versiunii mele de copil a fost să șteargă totul. Doctorul Khan a spus că,
uneori, când lucrurile sunt prea grave, creierul poate să aleagă să treacă peste
părțile traumatizante. Suprimarea amintirilor devine o nevoie vitală, nu o
opțiune.
După incendiu, mental și fizic eram praf.
Îmi întrepătrund degetele în vreme ce merg pe hol. Am făcut ce era corect?
Atunci, cum rămâne cu mătușa și unchiul? Mi-au ascuns adevărul timp de zece
ani. Mă îndoiesc că mi-ar fi spus ceva dacă eu n-aș fi pus totul cap la cap.
Dar nu pot să-i învinuiesc. De când m-au luat din Birmingham, mătușa și
unchiul au făcut totul să mă protejeze – uneori, până în punctul de a exagera.
Doctorul Khan mi-a spus că trebuie să mă gândesc cu atenție la restaurarea
amintirilor. Este un drum cu o singură direcție. Nu mi-a garantat nimic, dar mă
poate introduce într-o stare de regresie și mă poate ajuta să accesez locuri din
subconștientul meu de care conștiința mea nici măcar nu știe.
Când am venit aici, eram așa sigură că-mi doream amintirile înapoi. Dar, după
povestea celuilalt pacient al doctorului Khan, Soho Miller, nu mai sunt așa
sigură. Dacă, la fel ca el, deschid cutia Pandorei și descopăr lucruri pe care n-ar
trebui?
Și apoi, chiar vreau să retrăiesc moartea părinților mei? Mă cutremur la acest
gând.
Mă mănâncă mâinile și mă apucă nevoia de a le spăla. Cu degete smucite,
deschid micul buzunar din ghiozdanul meu și scot dezinfectatul pentru mâini.
Torn jumătate de sticlă în palmă și mă frec până se usucă.
Expir când mâncărimea dispare.
 Bag dezinfectantul la loc și ies din clădire. Pe trotuar mă opresc. Mașina lui
Aiden este parcată pe partea cealaltă a străzii, iar el stă lângă portiera șoferului
vorbind cu o Barbie blondă familiară.
Silver.
Nările îmi freamătă și un val violent îmi trece prin vene.
Traversez strada, încercând să nu alerg.
Silver nu-i genul care să-și piardă stăpânirea de sine. Este o versiune feminină a
lui Aiden. Dar, acum, mâinile ei zboară în jurul ei.
Aiden, pe de altă parte, pare plictisit. Asta ar trebui să calmeze furia ce fierbe în
mine, dar nu o face. Faptul că îi vorbește când ar trebui să mă ia îmi strică
dispoziția. A venit cu el sau ce?
Nu țin neapărat să o înfrunt pe Silver după discuția transformatoare pe care
tocmai am avut-o cu doctorul Khan, dar, dacă ea asta vrea, asta va obține.
– Ai promis, King, șuieră ea.
– Am zis că am să mă gândesc, zice el.
– De asta nu scapi, scrâșnește ea printre dinți.
– Nu scapă de ce? întreb eu chiar din spatele ei.
Ea se sperie, și Aiden întoarce capul spre mine. Este ca și cum i-am prins cu
garda jos.
Sprâncenele lui se încruntă, dar nu-i nici urmă de vinovăție.
Dar, în definitiv, Aiden nu simte în mod normal vinovăție.
– Fă și tu zgomot, da? Silver mă săgetează cu privirea peste umăr. Ciudato!
Despre ce vorbește? Sunt destul de sigură că am scos vreun sunet când m-am
apropiat de ei.
Corect?
– Ce faci aici?
Îi răspund la privirea arogantă cu una la fel.
– Nu-ți dau ție explicații, parașuto!
– Ai grijă, Queens! o avertizează Aiden.
– Oh, deci, acum, că-ți bagi scula în ea, eu trebuie să am grijă? Așa, deci? Pune
o mână în șold, întorcându-se spre mine. Cum te simți să ai parte de resturi,
Frozen?
Mi-a ajuns cu Silver și răutățile ei. Mi-a ajuns ca toată lumea să-mi controleze
viața sau să mă umilească, în timp ce eu aleg să fiu o persoană mai bună.
Mi-a ajuns.
Aiden face un pas înainte, dar eu acționez prima.
 Ridic mâna și o apuc pe Silver de păr. Ea țipă când îi trag capul în spate,
uitându-mă la ea.
Probabil expresia de pe fața mea o sperie mai mult decât trasul de păr, pentru
că Silver închide gura, și fața i se schimonosește.
– Dacă mai faci o remarcă meschină la adresa mea, te omor! Te tai bucată cu
bucată și te îngrop în grădina din spate. Zâmbesc. Și stai la distanță de Aiden!
Simt nevoia să o rănesc. Să o înjunghii. Să o văd sângerâ…
„Sânge de oțel curge prin venele tale, prințeso.
Ești o capodoperă.
Moștenirea mea.“
De parcă, deodată, cuvintele mă ard, cu o smucitură îi dau drumul lui Silver.
Ea se poticnește înainte, masându-și scalpul.
– Scorpie nebună!
– Pleacă, Queens!
Vocea lui Aiden este încordată, dar eu nu-l aud bine. Cuvintele acelea
obsedante îmi tot joacă în cap.
Sânge de oțel. Prințesă. Capodoperă. Moștenire.
Sunt prea prinsă în propriile gânduri ca să o văd pe Silver atacându-mă.
Aiden intervine între noi, înfruntând-o.
– Pleacă!
– Asta nu s-a terminat. Mișcă din deget spre mine, apoi se întoarce spre Aiden.
Și cu tine, King. Este departe de a se fi terminat.
Silver dispare după colț sau pe stradă, nu sunt atentă.
– Ce s-a întâmplat adineauri?
Aiden stă în fața mea și-mi ridică bărbia cu degetul mare și arătătorul, ca să mă
uit în ochii lui cenușii mijiți.
Mi-e teamă că va vedea dezorientarea sau ce demon a pus stăpânire pe corpul
meu mai devreme. Chiar am vrut să fac rău cuiva, și, dacă nu aș fi avut acea
amintire, aș fi putut să-i zdrobesc capul lui Silver de asfalt.
Este înspăimântător.
Eu nu sunt așa.
În loc să mă gândesc la decimarea mea, îmi îndrept furia spre Aiden.
– Ce făcea aici? Ai venit după mine cu fosta?
– N-am venit cu ea și nu este fosta mea.
– Da, sigur. Pe mine ai fi putut să mă păcălești.
– N-am fost niciodată cu Silver.
– Deci doar i-ai tras-o?
 Scrâșnește din dinți, dar nu spune nimic.
– Oh, Doamne, chiar ai făcut-o.
Cred că mi se face greață.
– Este complicat.
– Nu-i nimic complicat la o partidă de sex, Aiden. Ori o bagi, ori nu.
O doamnă în vârstă în trecere se uită consternată la mine. În circumstanțe
diferite, aș fi fost jenată, dar acum sunt prea furioasă ca să-mi pese că fac o scenă.
Aiden mă dă înapoi spre mașina lui și mă bagă pe locul pasagerului înainte să
se urce la volan.
Trântește portiera în urma lui așa tare, că aș fi tresărit dacă n-ar fi fost energia
reprimată ce se învârte în jurul capului meu.
– Ți-am spus că, dacă ai ceva cu Silver, terminăm.
Mă lupt cu lacrimile de furie, încercând să trec peste.
– Chiar dacă am avut ceva, a fost în trecut.
Diavolul lui Aiden scoate capul prin ochii lui metalici. Faptul că vorbește cu
calm mă face să vreau să-l pocnesc în cap.
– Deci a fost ceva între voi.
– Da, a fost. I-am tras-o și mi-a plăcut așa mult, că i-am dat papucii. Își dă ochii
peste cap. Care-i problema cu tine astăzi?
– De ce vorbea cu tine? Ce voia?
– Să mă enerveze. Și, după atitudinea ta, a reușit.
Inspir brusc. Poate exagerez. Fir-ar! Acum, că ceața se ridică lent, totul pare
absurd. În afară de faptul că o detest pe Silver. Dacă-i mai văd ghearele în
preajma lui Aiden, știu ce voi face.
Se pare că el nu-i singurul om al cavernelor.
Chipul lui Aiden este de nepătruns, și ochiul lui stâng tresare. Deschid gura să
zic ceva, dar nu iese nimic, și o închid la loc.
Nu se uită la mine când pornește motorul și conduce pe străzi. De data asta,
vibrațiile nu-mi provoacă fiorul obișnuit. Țin ghiozdanul la piept în timp ce mă
uit la trăsăturile solemne ale lui Aiden.
Tot drumul îl petrecem într-o tăcere ca de înmormântare. Nu mă ține de mână
și nu o pune pe coapsa lui cum face de obicei și nici nu se uită la mine.
Probabil chiar este supărat.
Îmi petrec tot drumul încercând să găsesc cuvintele potrivite. Nu pot să-mi cer
scuze, căci n-am făcut nimic greșit. Dar un lucru este sigur: urăsc tensiunea
dintre noi. Îmi amintește de acele zile îngrozitoare în care eram pe un câmp de
luptă invizibil.
 Ferrariul se oprește în fața unei vile – nu, a unui palat.
Am uitat că ne adunăm pentru meci acasă la el.
Întind timid mâna spre mâna lui care este încă pe volan.
– Aiden, eu…
O lovitură puternică se aude pe acoperișul mașinii, și Ronan bagă capul în
mașină pe geamul deschis al lui Aiden.
– Haideți, panaramelor, meciul începe în curând!
Continuă să lovească în acoperișul mașinii cu o minge. Chiar își găsește cele
mai nepotrivite momente.
Aiden deschide portiera și iese fără o privire.
 CAPITOLUL 40

Vila King se află pe o suprafață mare de pământ, este imposibil să-i vezi
capătul.
Cu trei etaje, casa se întinde ca un palat. Are până și două turnuri de fiecare
parte, și întreaga structură pare veche. N-aș fi surprinsă dacă a fost cândva
proprietatea unui nobil. Dar probabil s-au făcut renovări, pentru că la toate
etajele sunt geamuri imense din sticlă. Uneori, geamurile ocupă mai mult spațiu
decât zidurile. Este ca o casă din sticlă.
Aproape de intrare se află o fântână. Un înger trist din ceramică toarnă apă
dintr-un vas. O femeie îmbrăcată ca Sfânta Maria îl ține, cu o lacrimă
alunecându-i pe obraz.
Ce imagine stranie pentru intrarea într-o casă!
Aiden nu mă așteaptă și dispare înăuntru. Ronan însă rămâne în urmă. Măcar
cineva are decența să nu mă lase singură la prima mea vizită aici.
Scot telefonul și-i trimit un mesaj lui Kim.
Elsa: Ai ajuns?
Kim: Vin. Tocmai termin cu orgasmul.
Rămân cu gura căscată și mă uit la Ronan, sperând că el n-a văzut.
Mă întâmpină cu un rânjet larg.
– Spune-i să nu se grăbească. Mișcă din sprâncene. Sunt disponibil dacă are
nevoie de ajutor.
– Bleah!
– Ce? glumește el. Dacă-ți trimite mesaje în vreme ce are orgasm, nu face o
treabă bună. Pot să o învăț.
– Păstrează-ți învățăturile pentru hoarda ta de admiratoare, Ronan.
– Încerc doar să fiu de treabă.
Zâmbește, și înțeleg de ce fetele din RES se topesc după el mai repede decât
brânza pe pizza. Principalul motiv este frumusețea lui răvășitoare, dar firea
fermecătoare și personalitatea sociabilă îl fac și mai dorit.
Ronan și Xander sunt mai abordabili decât Aiden și Cole.
Și mai jucăuși.
Telefonul îmi vibrează din nou.
Kim: La dracu’! ORGANIZATUL, nu ORGASMUL. Autocorectul ăsta idiot!
Râd și-i arăt mesajul lui Ronan.
– Fericit acum?
– Nu.
Chiar pare dezamăgit, iar eu râd și mai tare.
Îmi deschide ușa.
– Dar oferta mea rămâne valabilă.
– Ești un animal.
Continuăm să ne ciorovăim cât intrăm. Un servitor ce pare la fel de bătrân ca
Bruce Wayne face o plecăciune drept salut când ne vede. Poartă uniformă
completă, cu mănuși albe și un șervet alb pe braț.
Fac și eu o plecăciune, în vreme ce Ronan înclină din cap. Nu pare deloc
marcat, dar și el are servitori acasă la el.
Oamenii ăștia sunt la un cu totul alt nivel, cu servitorii lor și casele de mărimea
palatelor. RES este doar o stație într-un lanț lung de locuri pe care le vor conduce
în viitor. Că e în politică, economie sau chiar în sport, oamenii ăștia sunt lideri
înnăscuți.
Probabil totul începe cu școala și de acolo se construiește. Până la urmă, sunt
mai înclinați să facă afaceri sau politică cu cineva cu care au mers la școală. Este
vorba numai despre relații.
Am fost așa proastă să cred că aparțin locului când am intrat la RES. Intrușii ca
mine vor fi mereu asta. Intruși.
Dar apoi, eu nu mi-am dorit niciodată relațiile oferite de ei. RES era și va fi
pasul meu către Cambridge.
Sau cel puțin era până a dat Aiden buzna în viața mea, la începutul acestui an.
Toate cărțile mele sunt amestecate fără permisiunea mea.
Îmi cedează inima când îmi amintesc de cearta cu Aiden. Nu-mi vine să cred că
am permis ca Silver să mă scoată din minți.
Mă uit la Ronan, în vreme ce el mă ghidează de-a lungul holurilor
interminabile, trimițând în același timp mesaje de pe telefonul lui.
– Petreceți mult timp aici?
– Nu chiar. De obicei, mergem la Meet Up.
 – La Meet Up?
– Da. Este ascunzătoarea noastră secretă.
Oh! Mă întreb de ce Aiden n-a menționat niciodată asta.
– Atunci, astăzi de ce sunteți aici? întreb eu.
– Venim când unchiul Jonathan nu-i pe aici.
– Aduceți și fete?
– Doar pe Astrid și pe Silver.
Mă opresc, înfigând degetele în cureaua ghiozdanului meu. Deci, în tot acest
timp, ea a venit acasă la Aiden.
Normal că a venit.
– La dracu’! Ronan înalță capul din telefon. Silver nu mai vine, așa că uită că
am menționat-o, bine?
– De ce nu mai vine?
El ridică din umeri.
– King nu o mai vrea prin preajmă.
Asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine, dar nu se întâmplă așa. Creierul
meu pesimist invocă o teorie diferită. Dacă Aiden a dat-o afară după ce s-a
săturat să se folosească de ea, atunci și de mine se poate descotorosi în orice
moment.
Ronan zâmbește.
– Am crescut cu toții împreună. Rămânem lipiți, știi.
Știu că vrea să mă liniștească, dar cuvintele lui doar îmi fac inima să mi se
strângă și mai tare.
Dacă Aiden a renunțat la o prietenă din copilărie, ce-l oprește să mă dea afară,
când pe mine mă știe doar de ieri?
Dramatizez. Până la urmă, eu sunt cea care i-a cerut să stea departe de ea.
– Margo! urlă Ronan.
Revin cu atenția în prezent. Ronan m-a condus într-o bucătărie spațioasă,
sclipitoare. Decorul este de un gri cu alb fără pată, ca în emisiunile de gătit de la
televizor. O femeie minionă se află în spatele blatului, închizând cuptorul.
La strigătul lui Ronan, se întoarce și iese de după blat. Pare să aibă peste 45 de
ani. Are părul castaniu strâns într-un coc și acoperit cu o bonetă de unică
folosință. Poartă o fustă neagră și cămașă albă, cu un șorț.
– M-ai speriat, băiete, îl mustră ea pe un ton matern.
– Scuze!
Ronan nu pare să regrete deloc.
– Cine este? întreabă ea când ochii ei albaștri amabili cad asupra mea.
 Ronan pune un braț în jurul umărului meu.
– Ea este Elsa. Știi tu, ca prințesa din Frozen.
Îi dau un cot, și el tresare.
– Au! Pentru ce a fost asta?
Margo zâmbește.
– Eu sunt Margot, dar poți să-mi spui Margo, ca băieții. Văd rar fețe noi pe aici.
Interesant! Deci, Aiden limitează accesul acasă la el. Cu excepția lui Silver,
desigur.
Ce? Nu sunt supărată pe asta.
Deloc.
Ronan mișcă din sprâncene.
– Ea este cea care l-a agitat pe King.
Îi dau iar un cot, și de data asta el îmi dă drumul.
– Și o să-mi rupă coastele. La naiba, Ellie! Nu știam că ești așa puternică. Ești
deschisă la partide în trei?
De data asta, Margot este cea care-l lovește.
– De fapt, nu-i spune lui King că am zis așa ceva. Se uită în jur înainte de a
șopti către Margot: Pe aici sunt dispozitive de ascultat?
– Mi-aș dori să fie.
Margot are un pic de accent irlandez.
Când se întoarce cu fața spre mine, îi văd pe chip un interes reînnoit.
– Mă bucur să te cunosc în sfârșit, Elsa! Vrei ceva de băut sau de mâncat?
– Sunt bine, mulțumesc!
– Eu vreau! Ochii lui Ronan sclipesc ca ai unui copil în fața cadoului de
Crăciun. Ai pregătit chipsurile?
Ea face semn spre blatul din spatele ei, unde sunt câteva castroane cu chipsuri
făcute în casă.
– Se răcesc.
– Ești cea mai bună, Margo!
Ronan o sărută zgomotos pe obraz.
– Tu n-ai bucătăreasă acasă?
Pare resemnată, de parcă l-a întrebat asta de mii de ori.
– Nu-i la fel de bună ca tine. Ronan ia un chips, și probabil ardea, pentru că
tresare și-l lasă jos. Oferta mea de a veni la noi este în continuare valabilă. Te
plătim dublu față de King.
– Încetează să încerci să o mai iei pe Margo, se aude vocea familiară a lui Aiden
înainte ca el să intre, urmat de Xander.
 Aiden s-a schimbat în pantaloni negri și un tricou simplu gri care-i pune în
valoare culoarea mocnindă a ochilor. Nu ajută că materialul se întinde pe
mușchii pieptului, scoțând în evidență fizicul lui agil, sculptat.
Obrajii mi se încing, deși încerc să-mi controlez reacția. De ce trebuie să fie așa
sexy?
Aiden îmi aruncă o privire indescifrabilă înainte de a se concentra din nou
asupra lui Ronan, care nu renunță la chipsurile fierbinți.
Am menționat că detest tensiunea dintre noi?
Nu. Nu tensiunea. Urăsc faptul că mă ignoră.
De la începutul anului am fost principala lui preocupare; mă doare să fiu
redusă la nimic.
– Eu am făcut o ofertă primul, Ro. Stai la rând!
Xander aruncă o minge în aer și o prinde cu capul.
– Fără mingi în bucătăria mea. Data trecută ai spart câteva vase, îl ceartă
Margo.
Xander bagă mingea sub braț. Și el este în blugi lejeri și într-o jachetă de jeans.
– A fost o singură dată, Margo, haide!
– Da, Margo, intervine Ronan. Nu fi o dictatoare!
– N-aveți nici un drept să vorbiți. Aproape mi-ați ars bucătăria peste weekend.
Nu-mi vine să cred că îmi iau și eu o zi liberă, și aici se dezlănțuie iadul.
Ronan zâmbește timid, și Aiden zice:
– Gata! Nimeni nu mai are voie în bucătăria lui Margo.
– Ăsta-i băiatul meu!
Îi zâmbește cu căldură. Sentimentul acela matern revine cu toată forța, mai
mult decât atunci când s-a uitat la Ronan, mai devreme.
Când Aiden îi zâmbește, sunt uimită de cât de frumos este zâmbetul lui
autentic. Caut semne că-i o mască, dar, aici, în casa lui, cu ceea ce are cel mai
apropiat ca familie, pare fără griji.
– Și nimeni nu o ia pe Margo.
Se uită cu subînțeles la Xander și la Ronan.
Ultimul pufnește.
– Nu o să mă opresc din a încerca.
Xander ridică din umeri.
– Nici eu.
– Încetați, băieți! Margo se bagă între ei. Silueta ei micuță este aproape comică
în comparație cu înălțimea lor ridicolă. Nu vă mai certați în fața Elsei! Aiden nu-
și aduce în fiecare zi iubita.
 Iubita.
Nu știu de ce mi se aprind obrajii la acel cuvânt. Eu și Aiden n-am discutat
niciodată despre ce suntem. Nici măcar n-am făcut oficială relația.
Mă uit la Aiden, dar el are expresia aia indescifrabilă enervantă.
Xander pune un braț în jurul umărului meu și mă aduce lângă el. Este așa
aproape, că mi se umplu nările cu parfumul lui scump.
– A fost întâi iubita mea, nu-i așa, iubire?
Într-o clipă, Xander este lângă mine, ca în clipa următoare să fie împins în
spate și umărul meu să fie eliberat de brațul lui. Aiden l-a luat de gulerul hainei
și-l trage de acolo.
Fără a renunța la chipsuri, Ronan coboară capul pentru a șopti pe un ton
provocator:
– Să nu zici nimic despre sugestia cu partida în trei. Viața mea depinde de asta.
Încă ținându-l pe Xander, Aiden îl ia pe Ronan de ceafă.
– Chipsurile mele!
Ronan strânge un castron la piept, în vreme ce Aiden îi ia pe amândoi.
– Spune-le tuturor că am fost o persoană bună! strigă Ronan peste umăr către
mine. Pe mormântul meu vreau să scrie: „Avea o sculă de aproape optsprezece
centimetri și o folosea bine“.
Eu și Xander izbucnim în râs, în vreme ce dispar cu toții după colț.
– Băieți.
Margo clătină din cap și pune restul castroanelor cu chipsuri pe tavă.
– Stai să te ajut! mă ofer eu, punându-mi ghiozdanul pe un scaun.
– Este în regulă, drăguțo. Mă descurc.
– Te rog, dă-mi voie! Eu fac totul la mine acasă.
Nu sunt obișnuită ca oamenii să mă servească.
– Este lucru rar să găsești adolescenți serioși zilele astea.
Se dă laoparte și face semn spre o altă tavă.
După ce adaugă alte câteva gustări și maioneză, ieșim cu tăvile din bucătărie.
– Locuiești de mult aici? o întreb eu.
– Sunt aici de când s-a născut Aiden. Pe trăsăturile ei se vede nostalgia. De
atunci, este băiatul meu.
– Tu l-ai crescut?
– Da, zice ea cu mândrie.
– Atunci, ai cunoscut-o pe mama lui?
Îmi bag nasul, dar sper că nu o deranjează.
– Biata femeie a murit prea devreme.
 Sunt ca o mâță care a prins un pește și ar face orice să-l păstreze.
– Aiden nu vorbește prea mult despre ea.
– Nu prea ai despre ce să discuți. Tonul cald al lui Margo devine mușcător.
Alicia era praf și lua tot felul de pastile.
Nu-mi scapă nota de dispreț din tonul femeii, de parcă ori o urăște pe Alicia,
ori urăște ce a făcut. Probabil a doua variantă, din moment ce sinuciderea Aliciei
probabil l-a rănit pe Aiden, și lui Margo pare să-i pese de binele lui.
Tocmai vreau să mai insist și să întreb dacă a fost sinucidere sau un accident,
dar Margo se oprește.
– Am uitat sarea.
– Mă întorc cu tine.
– Nu, du-te înainte! Meciul stă să înceapă, și băieții ar lua-o razna fără
chipsurile lor. Arată mai încolo pe hol. Sala de vizionări este după colț.
Normal că au o astfel de sală. De ce am crezut că ne vom uita la meci în camera
de zi, ca oamenii normali?
Când Margo se întoarce de unde am venit, oftez și-mi continui drumul. Mă
opresc pe hol. Margo a uitat să-mi spună dacă ar trebui să o iau la stânga sau la
dreapta. De ambele părți sunt holuri la fel de lungi.
Pe hol se aud pași. Poate majordomul sau unul dintre băieți s-a întors.
Pe măsură ce pașii se apropie, sunt mai măsurați și mai încrezători, cum îmi
imaginez că ar fi pașii unui prim-ministru sau ai unui președinte.
De la dreapta apare un bărbat înalt. Poartă un costum bleumarin făcut la
comandă, care urlă a bogăție și statut. Abia când îi întâlnesc privirea mă blochez,
uitându-mă la versiunea mai în vârstă a lui Aiden.
Jonathan King.
L-am văzut la televizor, în ziare și de câteva ori la școală, dar este prima dată
când sunt așa aproape de el.
Are același păr negru ca al lui Aiden, deși al lui Jonathan este mai stilat și are
câteva fire albe. Maxilarul lui este mai definit decât al lui Aiden. Ochii lui par de
un gri mai închis decât ai fiului. Dacă eram de părere că privirea lui Aiden este
intimidantă, atunci a tatălui său este criminală.
Atenția lui cade asupra mea cu o agresivitate pură.
 CAPITOLUL 41

Strâng tava mai tare, ca să nu o scap.

Dacă n-aș fi așa sigură că Jonathan King nu m-ar omorî cu atât de mulți
martori în casă, aș fi țâșnit deja spre ușă.
Cum poate cineva să arate așa multă agresivitate la prima întâlnire?
Se calmează repede. O expresie primitoare apare pe trăsăturile lui de om
viclean.
– Bună, spune el cu un accent elegant și-mi zâmbește cu buzele încordate,
întinzând mâna lui mare.
Dacă n-aș fi simțit agresiunea de mai devreme în suflet și în oase, aș fi crezut
că-i totul în capul meu.
– Bună.
Țin tava cu o mână. Greutatea îmi cade pe braț și palmă.
În clipa în care mâna mea alunecă în a lui, o strânge cu atâta putere, că tresar.
Unchiul Jaxon m-a învățat să strâng mereu ferm mâinile. Mi-a zis că prima
impresie contează cel mai mult în lumea afacerilor, că statutul și afacerile pot fi
decise în baza strângerilor de mână.
Ca regulă, unchiul nu face niciodată afaceri cu cineva care are o strângere de
mână moale sau delicată. Până și strângerea de mână a mătușii este la fel de
fermă ca a unchiului. Drept rezultat, și eu strâng mâinile la fel de puternic.
Dar strângerea de mână aproape agresivă a lui Jonathan mă ia complet prin
surprindere. Poate că strângerea lui de mână este la fel de puternică precum
statutul lui de om de afaceri. Sau poate această agresiune este îndreptată doar
spre mine.
Oricum ar fi, eu nu strâng mâinile slab.
Întâlnesc ochii reci ai lui Jonathan King și strâng mâna pe cât de tare îmi
permite forța mea. Cealaltă mână urlă de durere în vreme ce țin toată greutatea
tăvii, dar sub nici o formă nu cedez prima.
 Pe fața goală a lui Jonathan trece ceva asemănător disprețului. În acest
moment, seamănă așa de mult cu Aiden, că este nefiresc. Acum, știu de unde are
moștenitorul personalitatea.
Jonathan King și fiul lui sunt genul de oameni care strivesc adversarul în timp
ce se uită în ochii acestuia.
Ar fi o minciună să spun că nu sunt intimidată de simpla putere pe care
Jonathan o emite fără vorbească. Dar n-am să mă sperii.
Poate să-mi rupă oasele, dar eu tot am să-i strâng mâna cu ce oase întregi mai
am.
– Tată.
Vocea detașată a lui Aiden se aude din lateral. Eram pierdută în războiul meu
silențios cu Jonathan și nu i-am simțit prezența.
Asta-i o premieră.
Privirea tăioasă a lui Jonathan alunecă de la mine la Aiden fără ca el să-mi dea
drumul la mână. Mă uit fără să-mi vină să cred la lupta ce începe între tată și fiu.
Aiden este copia identică a lui King senior. Este ca o luptă regală între o putere
mai mare decât viața și sinele lui mai tânăr.
Regele și moștenitorul.
Nu sunt sigură cine câștigă sau dacă trebuie să fie un câștigător, dar tensiunea
atârnă în aer precum un strat gros de fum.
Sufocant.
Misterios.
Captivant.
– Distracție plăcută la petrecere, băiete!
Și așa Jonathan îmi dă drumul la fel de elegant și de prădalnic precum o
panteră.
– Așa vom face.
Jonathan zâmbește ca un gentleman aristocrat rafinat. Nu prea primitor, dar
nici respingător. Este reținut, cu un iz din întunericul ce-l acoperă pe Aiden ca o
a doua piele.
Demonii întunecați sunt în genele lor.
După ce se mai uită o dată la mine, Jonathan pornește spre intrare cu un mers
mândru.
Mă întorc spre Aiden, gândindu-mă că se uită după tatăl lui, la fel ca mine.
În schimb, Aiden este concentrat la tava din mâna mea tremurândă. Mi-o ia și
o cară el fără să articuleze un cuvânt sau să se uite la mine.
O ia în direcția în care ne îndreptam eu și Margo.
 Masez mâna pe care Jonathan aproape că mi-a rupt-o și merg în ritm cu Aiden.
– Despre ce a fost vorba? îl întreb.
Tăcere.
– Aiden?
Mai multă tăcere, dar pașii lui se măresc.
Am menționat ce rău este să nu fii în grațiile lui? Cine ar fi crezut că cineva ca
Aiden ar folosi tratamentul tăcerii?
Alerg și mă pun în fața lui, cu ambele brațe întinse.
El se oprește și-mi aruncă o privire așa dură, de zici că mă taie cu cuțitele.
Degetele i se încordează în jurul tăvii.
– Ce este?
Această fațadă a lui mereu mă alertează. Aiden nu este genul care să-și etaleze
așa liber emoțiile. Faptul că pare pe punctul de a exploda înseamnă că ceva
dezastruos este pe cale să se întâmple.
– Spune ceva!
Îl împing când el continuă să tacă.
– Stai departe de tatăl meu!
Pronunță fiecare cuvânt aproape mârâind.
– Nu m-am apropiat de el, eu…
– Nu mă interesează ce ai făcut sau nu. Nu vorbești cu Jonathan! Nu-i strângi
mâna și cu siguranță nu vorbești cu el! Când îl vezi, te întorci și o iei în direcția
opusă. Este clar?
Mi se învârte capul.
– De ce?
– Pentru că așa zic eu.
– Îmi pare rău, majestate, dar eu nu fac lucruri pentru că așa zici tu.
– Elsa…, mârâie cu voce joasă și profundă.
– Spune-mi de ce!
– Ăsta-i unul dintre momentele în care doar încuviințezi și nu te contrazici cu
mine.
– Sau ce?
Ochii lui metalici devin calculați.
– Sau o îmbăt pe Reed și-l las pe Knight să o ducă acasă.
– N-ai… face-o!
– Privește-mă cum!
Trece pe lângă mine și intră într-o cameră.
Inima îmi sare o bătaie.
 Tocmai am provocat partea urâtă, monstruoasă a lui Aiden. Partea căreia nu-i
pasă pe cine rănește, atât timp cât obține ce vrea.
Pentru el, Kim este doar un mijloc pentru a ajunge la ceva – adică, la mine. A
mai folosit-o și o va folosi din nou pentru a dovedi că mă poate face să fiu de
acord cu ce dorește el.
Știe cât de mult înseamnă Kim pentru mine și că nu voi ezita să o protejez.
Ce nu știe este că putem juca amândoi acest joc.
Și, de data asta, Aiden nu va câștiga.
 CAPITOLUL 42

Ar fi trebuit să știu că noaptea asta va fi un dezastru din clipa în care Cole și

Kim au intrat împreună.
Sau când i-a zvâcnit maxilarul lui Xander.
Sau când Aiden s-a uitat la scenă cu o privire calculată și detașată.
Stăm toți cu ochii la televizorul imens ce ocupă un întreg perete. La naiba, are
aceeași mărime că ecranele de la cinema. Canapelele de piele pot înghiți cu
ușurință o persoană. Ai loc să pui și hamburgeri, chipsuri și bere.
Eu și Kim ne mulțumim cu suc. Ignor faptul că Aiden îmi ia sucul normal din
mâini și-mi dă unul fără zahăr. I-am mai spus că sucul fără zahăr are puține
calorii, dar nu-i sănătos. Dar de data asta nu insist.
Dacă am învățat ceva de la a fi cu Aiden este să-mi aleg bătăliile.
Acum, cea mai importantă bătălie este să știu ce planuri are cu Kim.
Când am încercat să mă strecor lângă ea, Aiden m-a tras și m-a așezat între
coapsele lui deschise.
Este cu totul în jurul meu și mă încercuiește. Pieptul lui este la câțiva centimetri
de spatele meu, dar îi simt mirosul amestecat cu gelul de duș. Fiecare respirație a
mea se umple cu prezența lui copleșitoare. Îmi intră sub piele și se așază în
miezul meu cu un val dur de dorință. Aiden nici măcar nu mă atinge, dar nu
trebuie să o facă. Este ca și cum mă are de la prima atingere.
Aerul reverberează cu promisiunea pielii lui peste a mea. Îmi strâng coapsele și
mă concentrez asupra ecranului.
Astăzi, Arsenal joacă cel mai important meci din Liga Campionilor Europeni.
Dacă aș fi cu unchiul meu, am fi niște Tunari cu sângele înfierbântat, scandând
din toată inima ca Xander și Ronan.
Sar ca iepurii pe cocaină, urlând și chiar lovind mingi imaginare. Vorbesc chiar
și cu un accent londonez pe care oamenii stilați nici n-ar trebui să-l fi auzit
măcar. Probabil că-i din cauza amestecării cu ceilalți fani ai fotbalului.
Mă întreb dacă și Aiden poate vorbi cu accent londonez.
 Sala se umple cu urale, cu entuziasmul comentatorilor și cu nebunia fanatică a
lui Xander și a lui Ronan.
Cole și Aiden sunt genul de public calm. Cole spune niște „ooh“ și „aah“, dar
nu se mișcă de la locul lui.
Kim stă lângă mine, iar Aiden cu Cole sunt de partea cealaltă a ei, bând a
doua – sau a treia – bere.
Poate că-i un fan al Elitelor, dar de Premier League nu prea-i pasă.
În vreme ce Ronan și Xander urlă, înjură și aruncă cu chipsuri și gustări peste
tot, Kim se uită la ei cu un interes autentic, de parcă ei ar fi meciul.
Într-un fel, sunt un spectacol amuzant. Când Arsenal este în atac, dau pase și
ei. Execută lovituri libere imaginare și se lovesc umăr de umăr când se întâmplă
câte ceva de bine.
Când ajung să cânte fals scandările fanilor, mă ia râsul. Și Kim râde, iar ochii îi
sunt pe jumătate închiși. Când termină berea, Aiden îi mai pune una în mână, iar
ea o acceptă cu un zâmbet neglijent.
Îi arunc o privire urâtă.
– Încerci să o îmbeți?
Privirea lui rece rămâne ațintită la ecran, dar nu pare deloc interesat de meci.
– E deja beată.
– Aiden. Cobor vocea, întorcându-mă pe jumătate, ca spatele meu să se sprijine
pe coapsa lui îndoită. Ce faci?
Privirea lui metalică alunecă la mine într-un fel lent, de prădător. Și uite așa
latura instabilă, de psihopat, a lui Aiden iese la iveală. Faptul că uneori trec cu
vederea firea lui nu înseamnă că dispare.
– Ești de acord cu ce am zis mai devreme?
– Nu până când nu-mi spui de ce.
Subțiez buzele într-o linie pentru a evita să-mi vărs nervii pe el și a provoca o
scenă.
– Răspuns greșit.
Și, uite-așa, revine cu atenția la meci.
Mă îndepărtez de el, dar mă prinde de cot într-o strânsoare mortală,
interzicându-mi să scap.
Cu un oftat frustrat, mă dau mai aproape de Kim, cât îmi permit ghearele lui.
Rochia ei în dungi bleumarin ajunge la mijlocul coapselor și este îngrămădită la
fund. Obrajii îi sunt îmbujorați, și are pupilele dilatate. Clar este beată.
Încerc să-i iau berea. Dumnezeu știe ce a pus Aiden în ea. Vreau să cred că nu
i-ar face rău lui Kim și că nu-i genul care să drogheze femei, dar este un demon
psihopat care nu se oprește până nu obține ce vrea.
Pentru el, Kim nu-i o persoană. Este doar un mijloc pentru a-și atinge un scop.
Ea trage berea mai aproape de piept și se bosumflă de parcă vreau să-i iau
jucăria preferată.
– Kim. Haide, ai băut destul!
– Neh, se bâlbâie ea. Sunt complet trează, Ellie.
În următoarele câteva minute, încerc și eșuez lamentabil să o despart de berea
ei.
Aiden privește cu detașare emoțională, și-mi vine să-i dau una peste față.
Nu știu cum de și-a dat seama că Kim devine sălbatică atunci când este beată,
dar se folosește de asta în avantajul lui.
Prima repriză se termină 0–0. Xander și Ronan se așază în sfârșit. Ronan
devorează chipsuri ca un soldat înfometat, în timp ce Xander aruncă priviri dure
spre Kim.
Când se cântă imnul european, ea se clatină pe picioare nesigure și cântă din
toată inima. Într-o germană pocită. Știam că are ore de germană, dar nu știam
că-i așa fluentă.
Ronan duce mâna în dreptul inimii, pune castronul cu chipsuri ca și cum ar fi
cupa și cântă și el. Într-o păsărească.
Cole chicotește.
– Măi să fie!
Se ridică, astfel încât Kim să fie între el și Ronan, și cântă într-o germană mai
bună ca a lui Kim – deși asta-i probabil pentru că nu-i beat mort, ca ea.
– Nu-mi omorî cheful, căpitane! Ronan aruncă cu chipsuri în el. Cântă
versiunea în păsărească pe care o știm toți.
Râd la cum se prostește el și la zâmbetul relaxat al lui Kim și la cuvintele pocite.
Merită dacă se distrează.
Încerc să mă ridic și să mă alătur lor, dar Aiden mă prinde de braț și se uită la
un Xander cu o expresie solemnă.
– Hei, Knight! Poate ar trebui să o duci pe Reed acasă înainte ca părinții ei să-și
facă griji.
– Nu! strig eu chiar când se întrerupe melodia.
Toți ochii se întorc spre mine, de parcă eu sunt nebuna care tocmai a sugerat ca
dușmanul de moarte al lui Kim, Xander, să o ducă acasă.
Mi se încing obrajii când mă uit urât la Aiden, s-ar fi înroșit sau chiar ar fi fost
jenat dacă ar fi fost un om normal.
Mă ridic și-l scot din cameră. Sunt surprinsă că mă urmează fără un cuvânt.
 – Nu te mișca, Kim! îi zic ei și, apoi, mă adresez lui Xander: Și tu, nu o atinge!
Cole încuviințează din cap spre mine de parcă ar vrea să mă liniștească. Nu știu
de ce am încredere în el, dar am.
Ronan pare să nu aibă habar de întreaga problemă, ocupat să-și umple gura cu
chipsuri și gustări.
Odată ajunși afară, trântesc ușa și mă apropii de Aiden.
– Încetează să te folosești de Kim ca să mă obligi să fac lucruri!
– Și dacă refuz?
Este calm, așa calm, că-mi ies din pepeni.
– Kim este cea mai bună prietenă a mea.
– Știu asta.
– Atunci, cum poți sugera să o trimiți acasă cu cel care o intimidează? Dacă-i
face rău? Îți vei asuma tu responsabilitatea pentru asta?
– Eu nu-mi asum responsabilitatea pentru problemele altor oameni. Și apoi,
dacă Knight voia să o rănească, ar fi făcut-o de ani buni.
– Nu asta-i ideea!
– Atunci, care este?
– Dacă vrei încrederea mea, nu te poți folosi de binele prietenei mele ca să mă
ameninți. Asta mă va face să am și mai puțină încredere în tine.
– Dacă ai fi fost de acord, n-aș fi folosit această metodă. Păstrează distanța față
de Jonathan, iar eu păstrez distanța față de Kim. Este un târg ușor.
Faptul că insistă cu asta mă face și mai curioasă în legătură cu magnatul King
Enterprises. Dar nu sunt așa de curioasă cât să risc binele lui Kim.
Aiden știe că m-a atins unde mă doare.
– Bine!
Mă lovesc cu umărul de brațul lui când intru înapoi, fumegând de o furie
înăbușită.
O iau pe Kim de cot, oprind-o din întrecerea de băut cu Ronan.
– Plecăm.
– Nuuu, scâncește ea. Uite, Ron mă învață cum să beau shoturi.
– Ron? îl mustră Xander, cu umerii încordați.
– Haide, Kim!
O trag, dar parcă-i de piatră.
– Rămân.
Se agită să se elibereze și se întoarce la Ronan, de parcă el îl ține pe pruncul
Iisus în loc de o sticlă de bere.
 Încercările mele sunt inutile, indiferent de cât de mult încerc. Îmi este
imposibil să o controlez pe Kim când este beată.
Aiden rânjește îngâmfat la mine de unde stă, lângă Cole.
„Idiotule!“
În a doua repriză, Kim aclamă tot timpul, cu Ronan.
– De ce le spunem Tunari? îl întreabă ea.
– Pentru că-i Arsenal, iubito!
Asta-i aduce o palmă după ceafă de la Xander.
Ignorând încercările lui Aiden de a mă face să stau între picioarele lui, mă
alătur lui Kim, Ronan și Xander. După două beri, mă relaxez suficient cât să
aclam echipa. Meciul este prea palpitant și antrenant ca să nu mă bucur de el.
Când Arsenal marchează, ne îmbrățișăm în grup toți patru. Cole aclamă în
fundal, și o mână puternică mă apucă de gulerul cămășii. Mă eliberez de Aiden și
continui să sărbătoresc.
Sunt așa supărată pe el acum. Minimumul pe care îl poate face este să nu-mi
strice cheful de meci.
Mai sunt cincisprezece minute din meci când Kim se prăbușește pe unul dintre
scaune, sforăind ușor. O mut într-o poziție mai confortabilă și revin să văd ce a
mai rămas din meci.
Eu, Ronan și Xander ne contrazicem cu privire la schimbările făcute în a doua
repriză.
Meciul se termină 1–0. Am fi putut să ne descurcăm mai bine, dar suntem pe
drumul spre campionat.
Sărbătoresc cu Ronan și Xan, și chiar și Cole ni s-a alăturat aproape de final,
cântând We are de champions.
Un telefon sună. E al lui Kim.
Caut în buzunarul ei. Mama ei.
Fir-ar!
O va pedepsi pe Kim dacă se întoarce așa acasă. Înfig dinții în buza inferioară
cât mă gândesc la o soluție.
– Rămâneți aici peste noapte, zice Aiden în spatele meu.
Tresalt speriată, și asta nu-l face decât să se împingă și mai mult în spatele meu.
– Ce? Nu!
Rostesc cuvintele mai mult surprinsă decât cu răceală.
– Doar îți petreci noaptea cu Reed. Respiră greu. Nu mai îngreuna lucrurile!
Opțiunile mele sunt limitate. Pot să-i cer lui Aiden să ne ducă până acasă la
Kim, iar ea va fi pedepsită. Ne poate duce acasă la mine, și o pun pe Kim într-o
lumină proastă în fața mătușii și a unchiului meu.
– Bine, dar încui ușa.
Ies cu telefonul unde nu-i zgomot și-i răspund mamei lui Kim. Îi spun că Kim
petrece noaptea la mine și că a adormit deja. Ea este de acord, fără întrebări.
Apoi, îl sun pe unchiul meu și, după ce ne bucurăm de victoria celor de la
Arsenal, îi spun că petrec noaptea la Kim.
Ciudat! Nu mă mai simt prost că-i mint pe mătușa și pe unchiul meu.
Când mă întorc înăuntru, unde băieții – cu excepția lui Aiden – sărbătoresc,
îmi îndrept imediat spatele. Mă privește cu o sclipire indescifrabilă ce îmi
amintește de prima zi în care ne-am întâlnit.
Clar încui ușa la noapte.
 CAPITOLUL 43

Xander mă ajută să o duc pe Kim în camera de oaspeți. Am încercat să-l opresc,

dar nu mi-a ascultat protestele.
De cum o așază pe pat, îl dau afară și încui.
După ce o descalț, o vâr în pat și o acopăr cu un cearceaf. Până îi dau jos
uniforma și sutienul, ea mormăie ceva ce seamănă cu Odă bucuriei. Rămân în
boxeri și maiou.
Mă întind lângă Kim.
Extenuarea își pune amprenta pe terminațiile mele nervoase, dar nu reușesc să
adorm. Patul este confortabil și perna pare să fie umplută cu fulgi. Camera de
oaspeți este la fel de sterilă ca o cameră de hotel. Toată albă și dichisită, cu nimic
personal la vedere.
În vreme ce mă uit la tavan, nu pot decât să mă gândesc la haosul din această zi.
Doctorul Khan, apoi Silver, după aceea Jonathan King.
Aiden a trebuit să fie cireașa de pe tort hotărând să fie un nesimțit.
Nu mi-a scăpat cum stătea lângă ușă când l-am dat pe Xander afară.
Oftez frustrată și închid pleoapele.
O jumătate de oră mai târziu, tot nu pot să dorm. Intru pe Instagram, dar mă
plictisesc la scurt timp după. Dau așternuturile laoparte și iau un halat pe mine
înainte de a ieși.
Casa este ciudat de calmă, în timp ce mă îndrept spre bucătărie. Probabil băieții
au plecat, iar Aiden a adormit repede.
Pe blat găsesc chipsuri și frișcă și chiar niște hamburgeri neatinși. Mă așez pe
un scaun și le devorez pe toate. Gustul bun îmi umple gura.
Mătușa m-ar omorî pentru asta, dar a trecut o eternitate de când am mâncat
ultima oară prostii. Poate ani? Unchiul obișnuia să mă ducă să mâncăm prostii
din când în când – și în secret, dar, după ce inima mea a luat-o razna în
gimnaziu, a încetat complet cu obiceiul ăsta.
 Jumătate din mine se simte ca o păcătoasă, dar cealaltă jumătate savurează
acest rar festin. După ce termin, fac curat în bucătărie și o iau înapoi spre
cameră.
Apoi, îmi vine o idee nebunească. Vreau să văd unde doarme Aiden. Este o
prostie, după tot ce a făcut, dar nu-i corect că el mi-a văzut camera, iar eu nu am
văzut-o pe a lui.
Mă duc la parter, unde l-am văzut mai devreme, și îmi suprim un țipăt de
fiecare dată când se aprinde o lumină slabă automată. Este imposibil să te
strecori în casa asta.
De la dreapta mea vine sunet de bălăceală, și urmez sunetul ca o pisică mânată
de curiozitate. Cotesc și mă opresc în fața unei uși duble de sticlă.
De partea cealaltă, apa sclipește sub un dom închis. Piscina interioară este
complet întunecată, cu excepția luminilor albe delicate ce vin din apă.
Aiden stă pe trepte, jumătate în apă, jumătate deasupra. Nu înoată și nici nu
încearcă. Doar stă acolo, spatele gol i se încordează și săgețile tatuate arată spre
lateralele lui.
Respirația mea se iuțește la simpla vedere a apei. Mâinile îmi transpiră și
impulsul de a le freca mă copleșește.
„Poți să faci asta.“
Cu o ultimă respirație adâncă, deschid ușa și intru.
Aiden întoarce capul în direcția mea. Părul lui negru și ud îi cade într-o
dezordine perfect de imperfectă pe frunte. Picături de apă creează un drum de-a
lungul firelor de păr fine de pe pieptul lui, peste abdomenul lucrat și sub boxerii
negri. Ajung să le urmăresc de parcă aș fi fermecată.
Ar trebui să fiu supărată pe el, fir-ar să fie!
– Veneam după tine.
Mă opresc la o distanță sigură de apă.
– Am încuiat ușa.
– Crezi că o ușă încuiată mă va ține departe de ce-i al meu, scumpo?
– Sunt supărată pe tine. Dacă vreau să rămâi afară, vei rămâne afară.
– Sigur. Nu pare să creadă un cuvânt din ce zic. Acum, dă-ți jos halatul și vino
lângă mine!
– Nici o șansă!
Strigătul meu este aproape isteric, și strâng mâna pumn în halat.
El înclină mai mult capul.
– Reacția ta la orice cer nu trebuie să fie un categoric „nu“!
 – Nu-i asta. Gesticulez vag spre piscină. Fundul nici măcar nu-i vizibil. Apa
adâncă mă sperie.
Privirea lui trece o secundă peste mine, de parcă se gândește la acea informație.
– Sunt pe trepte. N-ai să te îneci.
– Tot nu. Strâng balustrada. Și apoi, ai ratat partea în care eu sunt supărată pe
tine?
– Și eu sunt supărat pe tine. Putem să fim supărați unul pe celălalt cât stai în
poala mea.
În vreme ce corpul meu este tentat de oferta lui, privirea mea se îndreaptă spre
piscină și apoi se îndepărtează iarăși. Sub nici o formă nu intru în apă. La naiba,
nici măcar nu mă pot uita la ea mai mult de o secundă fără să simt cum mi se
târăște ceva pe piele.
– Poți să vii de bunăvoie sau te târăsc eu.
Pufnesc și mă întorc să plec.
– Nu fugi sau voi simți nevoia să alerg și să cuceresc, scumpo!
O parte din mine vrea ca el să facă asta ca să-i văd reacția, dar astăzi sunt o lașă.
Și are dreptate, amândoi suntem supărați unul pe celălalt, și nu-mi place asta.
Detest că nu suntem apropiați, când asta-i prima mea vizită acasă la el.
Deschid halatul și-l atârn pe balustradă. Rămân în maiou și în boxeri. Mă
apropii de piscină cu pași precauți. Aiden mă așteaptă cu o expresie încruntată.
– Ce ar fi să mergem în camera ta? întreb eu ca ultimă salvare.
– Data viitoare.
Când ajung lângă el, Aiden mă prinde de talie și mă trage în jos. Țip când intru
în apă până la mijloc. Aterizez în poala lui, cu fața spre apa adâncă, întunecată.
Inima îmi bate în piept, vrând să iasă. Are nevoie să iasă. Simt cum mi se duce
culoarea de pe față în vreme ce continui să mă uit la apă.
„Nu-i real. Nu-i real.“
– Hei!
Mâinile lui Aiden alunecă în jurul gâtului meu.
Mă întorc, și genunchii mei ajung pe lateralul fiecărei coapse a lui pe trepte și
pieptul este lipit de al lui. Îmi petrec mâinile în jurul gâtului și-mi ascund fața în
scobitura umerilor lui, respirând greu în pielea lui.
– Vorbește-mi!
Aiden înfige degetele în părul meu și-mi desface cocul, lăsându-mi părul să
cadă pe umeri.
– O urăsc. Vocea îmi tremură. Urăsc apa așa mult.
– De ce?
 – Nu știu. Îmi doresc să fi știut.
– Atunci, haide să vorbim despre altceva!
Deschid ochii un pic; respirația încă mi-e neregulată.
– Despre ce?
– Despre cum ai sărbătorit cu băieții mai devreme, când eu eram chiar acolo.
Chicotesc.
– Tu acum faci pe gelosul?
– Doar subliniez ce s-a întâmplat.
– Corect. Îl împung în umeri. Și apoi, n-am fost încă de acord că sunt iubita ta.
Brațele lui mă strâng mai tare de talie ca într-o menghină.
– Titlurile nu contează, singurul lucru care contează este că ești a mea.
Încetează să te porți ca și cum nu ai fi!
– Și tu nu mă mai face să nu am încredere în tine! Îi cuprind obrajii cu palmele.
Vreau să am încredere în tine, Aiden. Chiar vreau, așa că ajută-mă!
Cu mine peste el, sare în apă. Țip când ajung în apă până la gât.
– La naiba, Aiden! Nu așa mă ajuți să am încredere în tine.
– Șșșttt, mă liniștește el, în timp ce membrele îmi tremură. Ai încredere în
mine!
Mă țin de el cu toată forța, pentru că, dacă nu o fac, voi rămâne la mila apei.
– Aiden…, îl avertizez.
– Imaginează-ți că suntem doar noi aici!
– Nu pot.
Apa aproape că mă înghite. Acele mâini mă vor ține jos. Nu voi putea respira
sau…
Aiden își lipește buzele de ale mele într-un sărut lent, dominant. Își afundă
degetele în părul meu, în timp ce continuă să exploreze necruțător.
Frica este cea mai mică dintre grijile mele, în timp ce el coboară cu buzele spre
golul de la gâtul meu, apoi spre sfârcul roz ce se vede prin materialul alb ud.
Mușcă vârful tare, și eu gem, dând capul pe spate.
Își împarte atenția între cei doi sâni ai mei, sugând, mușcând și tachinând.
Mâna lui liberă îmi dă jos chiloții și-mi găsește păsărica doritoare. Capul îmi
cade pe umărul lui, unde apa abia-i atinge clavicula.
Degetele lui îmi găsesc labiile și le freacă în sus și în jos înainte ca el să își
afunde în mine două degete în același timp.
– Oh, Doamne! respir eu în el.
– Relaxează-te, zice la urechea mea, intrând mai rapid în mine.
Îi ordon mental corpului meu să ia o pauză.
 Apoi, Aiden mă sărută din nou, și este ca un afrodiziac. Îmi vâr degetele în
părul lui ud de la spate, în timp ce-l sărut, abandonându-mă complet.
O tensiune diferită crește în mine, și mă relaxez. Mă las pe Aiden și termin cu
un țipăt fără cuvinte.
Dar el n-a terminat.
Nu.
Mă lipește cu spatele de marginea piscinei. Spatele meu se lovește de gresia
rece, și îmi încolăcește picioarele în jurul taliei lui în timp ce pompează în mine.
Icnesc, ținându-mă de umerii lui. Mă sărută sălbatic și cu o frenezie
neîmblânzită în timp ce mă posedă. Fundul meu se lovește de faianță cu fiecare
mișcare nemiloasă. Apa intensifică frecarea într-o clipă și o diminuează în
următoarea. Este ca un joc.
– Aiden…
Înfig unghiile în mușchii spatelui lui.
– Ce este, scumpo? mârâie el în gura mea.
– Eu… eu…
Îmi cuprinde gâtul, și ceva în mine se frânge.
Termin chiar când mișcările lui devin sălbatice. Se retrage aproape complet din
mine și apoi intră din nou.
Când se înmoaie în mine, îmi ascund fața în gâtul lui, cu lacrimi în ochi.
Aiden tocmai a transformat un loc înspăimântător într-unul fericit.
Îi cuprind obrajii în palme și îl sărut, în vreme ce el mă scoate din apă cu
picioarele mele în jurul taliei lui.
 CAPITOLUL 44

Săptămâni întregi, noi șase ne uităm împreună la fotbal. Până și Kim a devenit
o obișnuită a nopților noastre în vila lui King.
Uneori, ni se alătură Levi și Astrid – când Levi nu are meci.
Aiden încă nu m-a luat la Meet Up, dar a promis.
În tot timpul petrecut la Aiden, ne-am apropiat datorită fotbalului – singurul
lucru pe care-l iubim toți.
Am aflat cât de caraghios este Ronan de fapt. Cât de pasional poate să fie
Xander și cât de calm și de entuziast este Cole.
Și Aiden.
Naiba să-l ia pe Aiden!
De la acea noapte în piscină, mi-a luat fiecare fobie și a transformat-o într-un
extaz erotic. O dată, s-a strecurat în camera mea, mi-a stins lumina de veghe și a
sărit pe mine în pat. Eram așa udă, că am terminat în câteva secunde.
Altă dată, m-a luat tare și fără milă pe o masă în subsol, în apropiere de piscina
interioară. Nu puteam să mă gândesc la cât de închis era spațiul sau că aveam să
mă sufoc și să mor înăuntru. Nu simțeam decât plăcerea năucitoare, în timp ce el
mi-o trăgea pe la spate.
Am făcut sex în piscină de așa multe ori, că am pierdut numărătoarea.
Deși toată acea plăcere înlătura teama, era doar temporar.
Eu tot nu puneam piciorul în apropierea unei piscine, într-un subsol sau în
întuneric dacă nu mă ținea Aiden de mână sau nu mă ducea în brațe.
Asta sună, în mod ciudat, a încredere.
Am încredere în Aiden?
Vreau să am. Doamne, chiar vreau să alung puțina neîncredere rămasă. Nu
ajută că mereu apelează la manipulări când vrea ceva.
Aiden nu se va opri niciodată din a pune mâna pe ceea ce dorește doar pentru
că poate.
 Când Jamie, un jucător de rugbi, mi-a cerut să facem echipă pentru o temă, am
fost de acord.
Aiden, fiind un nesimțit, ca de obicei, mi-a zis să refuz.
Când eu n-am fost de acord, el a plecat pur și simplu. O zi mai târziu, Jamie și-
a cerut scuze că nu va putea să facă proiectul cu mine.
Mai târziu, am aflat că echipamentul de rugbi al lui Jamie fusese distrus și locul
în echipă îi era în pericol din cauza dependenței de alcool.
Nu era nevoie să fii geniu ca să-ți dai seama cine se afla în spatele întregii
povești. Când l-am înfruntat pe Aiden, mi-a zis:
– Idiotul n-ar fi trebuit să se uite spre ce-i al meu. Și apoi, avea nevoie de o
trezire, ca să joace rugbi fără să-și afecteze ficatul.
– Ce ești tu? Poliția rugbiului? l-am întrebat.
Ochii lui s-au întunecat în modul acela care mă face să-mi strâng coapsele de
teamă și anticipare.
– Acum, preferi rugbiul în locul fotbalului?
– Îmi place fotbalul, dar nu asta-i ideea. Nu mai fi nesimțit cu toată lumea!
– Nu sunt nesimțit cu toată lumea. Sunt nesimțit cu cine amenință ce-i al meu.
A postat până și o poză cu spatele meu în vreme ce mă cuibăream în poala lui
în timpul unei seri de fotbal, cu textul: „Îi place fotbalul“.
După acel incident și alte câteva în care Aiden și haita lui de lupi au
marginalizat pe oricine respira în direcția mea, este ca și cum sunt detestată din
nou.
Doar că acum dintr-un motiv diferit. Oamenii urăsc să mă vadă cu Aiden și cu
restul echipei de fotbal. Regina lor este Silver, dar ea își ține ghearele ascunse.
Nu-mi place aroganța de pe fața ei de fiecare dată când trece pe lângă mine și
îmi aruncă, negreșit, un „țăranco“.
După școală, sunt supărată că Aiden are antrenament și nu mă poate duce
acasă.
Cum mătușa și unchiul muncesc astăzi, plănuisem ca el să petreacă noaptea cu
mine și să-l forțez să ne uităm împreună la un thriller cu crime. Nu știu când am
trecut de la a-l implora să plece la a vrea să petreacă nopțile cu mine.
Cu Aiden totul este un proces. Nu-i ușor să trec de suprafață, dar, când o fac,
pot să văd clar micile gesturi. Cum ar fi felul în care mă pune deasupra când
dormim. Cum îmi pregătește micul-dejun când mă trezesc. Cum îmi pregătește
băi fierbinți îndelungate. Până și mesajele lui vulgare de seara și de dimineața pot
fi dulci uneori.
Lent, dar sigur distruge orice zid a rămas în jurul inimii mele fragile.
 Zilele trecute i-am dat follow pe Instagram.
Adevărul este că n-am avut niciodată de ales dacă ar fi trebuit sau nu să-l las să
intre. Aiden a dat buzna și și-a făcut propriul loc comod în pieptul meu.
Gândul de a-l scoate îmi provoacă un gust amar îngrozitor.
În drum spre parcare, unde mă văd cu Kim, îmi sună telefonul. Zâmbesc ca o
idioată când pe ecran apare numele lui Aiden și poza cu primul nostru sărut
acasă la Ronan. El mi-a schimbat-o, dar eu am lăsat-o.
– N-ar trebui să fii la antrenament? îl întreb eu.
– Cuvântul-cheie fiind „ar trebui“. Antrenorul mă omoară dacă descoperă că
vorbesc cu tine la telefon.
– Atunci, du-te! Nu vreau să fii omorât.
– Merită dacă-ți aud vocea.
Înfig dinții în buza de jos, ca să nu mai zâmbesc ca o idioată.
– Unde ești? mă întreabă el, coborând vocea.
– Mă duc acasă cu Kim.
– Nu o lăsa să rămână peste noapte. După antrenament, vin să revendic ce-i al
meu.
– N-ai revendicat deja?
Încă zâmbind, merg mai lent decât este nevoie, lovind pietre imaginare.
– Nici pe departe, scumpo. Trebuie să mai revendic, ca să fiu sigur. Nu-mi
place să mă simt amenințat.
– Oh, marele Aiden King se simte amenințat?
– Dacă tu tot insiști ca băieții să vadă meciurile cu noi, evident că mă simt
amenințat.
Chicotesc și lipesc dosul mâinii peste gură.
– Sunt prietenii tăi.
– Dispensabili dacă amenință ce-i al meu. Pare foarte serios când spune asta.
Dacă unul dintre idioții ăia mai pune mâinile pe tine, le rup mâinile și picioarele,
ca să-și ia adio de la sezonul de fotbal.
Doamne! Nu-i normal.
Uneori, simt că Ronan, Cole și, mai ales, Xander zgândăresc latura lui posesivă
doar ca el să se manifeste. Sunt obișnuiți cu versiunea calculată și calmă a lui
Aiden. Versiunea de monstru pe care o ascunde cu grijă este înspăimântătoare,
dar ei oricum vor să o vadă.
– King! strigă cineva în fundal.
– Este antrenorul.
Aiden scoate un sunet între mormăit și geamăt.
 – Să nu te omoare!
– Nu când am ceva de revendicat. Chicotește. Ne vedem mai târziu!
– Ne vedem, răspund eu, dar el a închis deja.
Încă zâmbesc singură, de parcă mi-am pierdut mințile – ceea ce pare adevărat,
ținând cont că mi-a căzut cu tronc Aiden.
Este aiurea și greșit, dar este adevărat.
Mă îndrept spre parcare, încercând să mă conving că nu voi ceda și voi aștepta
până după antrenamentul lui sau chiar voi privi de pe margine, ca o mare
susținătoare.
Nu că aș fi peste susținătoarele echipei, dar trebuie să învăț înainte să pierd nu
doar inima, corpul și sufletul pentru Aiden, ci și viitorul meu.
– Ai promis, unchiule!
Picioarele mi se opresc când aud vocea agitată a lui Silver. Mă ascund după
colțul ce dă în parcare și scot capul.
Silver stă în apropierea unui Mercedes negru strălucitor cu… Jonathan King?
Silueta lui mare, înaltă se ridică deasupra ei. Poartă un costum negru din trei
piese, completat cu butoni cu diamante. Silver arată aranjată ca de obicei în
uniforma ei călcată și cu pantofii de designer.
– Mai încet! zice Jonathan pe un ton ferm, autoritar.
– Ai spus că va dispărea. Ai spus că Aiden o să-i dea papucii panaramei ăleia de
Elsa într-o secundă. Evident că nu a făcut-o. Ba chiar este mai grijuliu cu ea ca
oricând.
Înfig unghiile în piatră pe măsură ce absorb informația. Aiden i-a zis tatălui său
că-mi va da papucii?
– Silver, Silver. Nu te-a învățat tatăl tău tactica de a ademeni înainte de a ataca?
O pradă cade mai tare când crede că nu este în pericol, nu invers. Asta a făcut
Aiden în tot acest timp. A ademenit prada. Acum, că ea are încredere în el,
căderea o va termina.
Încep să respir precipitat și pe sub piele mă apucă mâncărimea. Îmi strâng în
pumni curelele de la ghiozdan și mă întorc pentru a pleca; nu vreau să mai aud
altceva.
Ei mint.
Amândoi mint.
– Cum poți să fii așa sigur, unchiule? întreabă Silver.
Mă opresc fără să vreau, și degetele îmi tremură pe breteaua ghiozdanului.
– Părinții Elsei au omorât-o pe mama lui. Singurul motiv pentru care Aiden s-a
uitat la acel monstru este ca să o facă să plătească pentru păcatul părinților ei.
 Jonathan și Silver continuă să vorbească, dar eu nu mai aud nimic. Picioarele
mă poartă în direcția opusă, dar nu văd nimic.
Mi s-a scurs culoarea din obraji și inima mi se izbește de coaste, dorind să iasă.
Afară.
Afară!
Mă împiedic și cad, dar mă ridic din nou. Mă ustură ceva în genunchi, dar nu-i
nimic în comparație cu mâncărimea care mi se extinde pe sub piele.
Este ca și cum aș arde din interior fără combustibil sau chiar și fără foc.
Mă împiedic din nou, dar de data asta o mână îmi prinde brațul și mă
echilibrează. Împing pe oricine o fi cel care m-a prins. Mă întreabă ceva, dar nu
aud din cauza zumzăitului puternic din urechi.
Privirea mea tulbure este înainte; sunt deja în școală, mergând Dumnezeu știe
în ce direcție.
Trebuie să mă duc la teren și să-i cer lui Aiden să-mi spună că ce am auzit este
o minciună.
Că tatăl lui se înșală. Că părinții mei nu i-au omorât mama.
Că nu s-a apropiat de mine pentru a se răzbuna.
„Te voi distruge.“ Asta mi-a spus la prima noastră întâlnire.
„Nu. Nu. Nu…“
Picioarele îmi șovăie când ajung la marginea piscinei. Toată lumea, în afară de
membrii echipelor de fotbal și de rugbi, a plecat, deci este gol și întuneric, cu
excepția apei albastre.
Ce naiba caut aici?
Mă întorc să plec, dar o mână puternică mă împinge. Cad țipând.
Sunetul este înecat când sunt înghițită complet de apă.
Totul se face negru.