Fang Fang, Wuhan Diary

Copyright Wuhan Diary © 2020 Fang Fang

Copyright Wuhan Diary © 2020 Michael Berry Translation
Afterword © 2020 by Michael Berry
All rights reserved
© 2020 by Editura POLIROM pentru versiunea în limba română

www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53

ISBN ePub: 978-973-46-8878-4

ISBN PDF: 978-973-46-8879-1
ISBN print: 978-973-46-8262-1

Coperta: Carmen Parii

Pe copertă: © Guliver/Getty Images – Stringer

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este
destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost
descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea
integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică,
inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau
temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele
decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice
formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului
copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii
intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
 Lectura eco - un supererou al lumii moderne!

Versiune digitală realizată în colaborare cu Libris.ro

FANG FANG (n. 11 mai 1955, Nanjing) este una dintre cele
mai importante scriitoare ale literaturii chineze
contemporane. A urmat cursurile de Literatură Chineză la
Universitatea din Wuhan. A început să scrie poezie în 1975,
iar în 1982 îi apare primul său roman. Romanele, povestirile
și eseurile ei au fost traduse în diverse limbi și au primit
importante premii naționale. Este considerată o
reprezentantă de seamă a noului curent neorealist chinez.
Ultimul ei roman, Ruan mai, trad. literală Înmormântare
moale, a primit Premiul Luyao pentru Literatură în 2016, dar
a stârnit numeroase critici interne, fiind considerat subversiv
prin modul în care sunt prezentate dramele umane din timpul
reformei agrare înfăptuite în anii 1950 de Partidul Comunist
Chinez condus de Mao Zedong. În urma atacurilor critice
concertate, romanul a fost retras din librării.
 Introducere
Virusul este inamicul comun al omenirii

Fără doar și poate, când am intrat pentru prima oară în

contul meu de pe Sina Weibo1 pentru a scrie postarea cu care
mi-am început jurnalul, nu mi-aș fi imaginat vreodată că
aveau să urmeze alte cincizeci și nouă de postări, și nici nu
mi-aș fi închipuit că zeci de milioane de cititori urmau să
rămână treji până târziu în fiece noapte, așteptând să citească
următorul meu episod. Nenumărați au fost cei care mi-au
mărturisit că nu puteau să adoarmă înainte de a citi relatarea
mea din ziua respectivă. De asemenea, n-aș fi bănuit
nicicând că aceste consemnări din jurnal aveau să fie reunite
sub forma unei cărți și că va fi publicată peste hotare cu
atâta repeziciune.
Coincidența face ca exact în ziua când am încheiat
ultimul meu fragment de jurnal, guvernul să anunțe, pe 8
aprilie 2020, că orașul Wuhan urma să fie redeschis.
În total, Wuhan s-a aflat sub carantină vreme de 76 de
zile. Întâmplător, 8 aprilie a fost și ziua în care site-urile web
din Statele Unite au publicat informații despre versiunea în
limba engleză a Jurnalului din Wuhan.
Toată povestea părea un vis. A fost ca și cum mâna
Domnului, pe tăcute, a rânduit totul din culise.
 II

Începând de pe 20 ianuarie, când doctorul chinez Zhong

Nanshan, specialist în boli infecțioase, a dezvăluit că noul
coronavirus se răspândea prin transmitere de la om la om, și
când a apărut știrea că paisprezece cadre medicale fuseseră
deja infectate, reacția mea inițială a fost de șoc, dar șocul s-
a transformat ulterior în furie. Noile informații intrau în
totală contradicție cu ceea ce văzuserăm și auziserăm
anterior. Sursele oficiale din mass-media repetaseră cu
consecvență că virusul „nu se transmite de la om la om,
poate fi controlat și prevenit”. Între timp, circulau și mai
multe zvonuri cum că, de fapt, era vorba de un alt
coronavirus de tip SARS.
După ce am aflat că perioada aproximativă de incubație
a virusului este de circa paisprezece zile, am început să
întocmesc cu sânge rece o listă a celor cu care intrasem în
contact în ultimele două săptămâni, pentru a vedea dacă
existase vreun risc să mă fi infectat. Chestia
înspăimântătoare pe care am descoperit-o a fost că în acea
perioadă mersesem de trei ori la spital pentru a-mi vizita
colegii bolnavi. În două dintre vizitele mele am purtat mască
de protecție, nu și într-a treia însă. Pe 7 ianuarie, am
participat la petrecerea dată de un amic și apoi am luat cina
împreună cu familia. Pe 16 ianuarie, am chemat un meșter în
apartament ca să-mi instaleze un boiler nou pentru încălzire.
Pe 19, nepoata mea din Singapore a venit în vizită la Wuhan,
așa că fratele meu mai mare și soția lui ne-au scos pe toți la
cină, inclusiv pe celălalt frate și pe soția lui. Am avut noroc
că în acel moment deja circulau toate acele zvonuri legate de
SARS, aşa că am fost precaută și am purtat mască de fiecare
dată când am ieșit din casă.
 De fapt, având în vedere profesia pe care o am și
programul meu normal de lucru, e destul de neobișnuit să fi
ieșit din casă de atâtea ori într-o perioadă atât de scurtă.
Presupun că am ieșit mai des fiindcă erau zilele de dinaintea
Anului Nou Chinezesc, când oamenii organizează
numeroase petreceri și primesc musafiri pentru a-l sărbători
împreună. După ce am pus totul cap la cap, mi-a fost cu
adevărat greu să spun categoric dacă era sau nu cu putință să
mă fi infectat în acea perioadă. Singurul lucru pe care
puteam să-l fac era să privesc situația retrospectiv, încercând
să scot din calcul o posibilă infectare, în vreme ce număram
zilele una după alta, până când am depășit intervalul de două
săptămâni. În toată această perioadă, m-am simțit destul de
deprimată.
Fiica mea s-a întors din Japonia pe 22 ianuarie, în
noaptea de dinainte de a se anunța carantina. M-am dus să o
iau de la aeroport în seara respectivă, la orele 22. În acel
moment, de-abia mai întâlneai pe străzi vreun automobil sau
vreun trecător. Când am ajuns la aeroport, aproape toată
lumea care era afară așteptând o mașină purta mască.
Atmosfera era apăsătoare, toți lăsând impresia că sunt
extrem de stresați. Nu mai era nici urmă din gălăgia,
pălăvrăgeala și râsetele pe care le întâlnești acolo în mod
normal. Acele câteva zile au fost cele în care panica și
spaima au ajuns la apogeu în Wuhan. Chiar înainte să ies din
casă, i-am lăsat un mesaj online unei prietene, spunându-i că
mi-am amintit de un vers dintr-un vechi poem: „vântul
șuieră, în vreme ce peste Yishui se lasă frigul”. Deoarece
avionul a avut întârziere, fiica mea nu a ieșit din terminal
decât după orele 23.
Fostul meu soț luase cina cu fata mea în săptămâna care
tocmai trecuse. Apoi, cu doar câteva zile înainte să o iau de
la aeroport, m-a sunat să-mi spună că era ceva în neregulă cu
plămânii lui. Am intrat numaidecât în alertă: dacă fusese
infectat cu noul coronavirus, era posibil ca și fiică-mea să se
fi molipsit. I-am spus acest lucru fetei și am hotărât
amândouă că ar fi mai bine să intre în carantină în
apartamentul ei vreme de cel puțin o săptămână înainte de a
ieși în lume. Asta însemna că nu vom petrece Anul Nou
Chinezesc împreună. I-am zis că o să-i aduc de mâncare
(fiindcă fusese în vacanță în străinătate, nu avea niciun fel de
alimente proaspete în casă). Am purtat măști în automobil
și, deși întotdeauna îmi povestea entuziasmată despre
călătoriile ei, de-abia a îngăimat un cuvânt despre Japonia.
Am tăcut amândouă tot drumul. Anxietatea și stresul care
puseseră stăpânire pe oraș își făcuseră loc și în mașina
noastră.
Am lăsat-o acasă, după care, în drum spre locuința mea,
a trebuit să mă opresc la benzinărie să fac plinul. N-am ajuns
acasă decât pe la unu noaptea. De îndată ce am intrat pe ușă,
am pornit computerul și am văzut imediat știrea: „Intrarea în
vigoare a carantinei este iminentă”. Au existat și unii care
sugeraseră închiderea orașului, dar îmi amintesc că îmi
spusesem în gând: „Oare cum ai putea să închizi o ditamai
metropolă ca Wuhanul?” Așadar, când a apărut decretul, m-a
luat cu adevărat pe neașteptate. Mai mult, decretarea
carantinei m-a făcut să-mi dau seama că această boală
infecțioasă care se răspândise trebuie să fi ajuns deja la un
stadiu extrem de grav.
În ziua următoare am ieșit să cumpăr măști și oarece
provizii. Pe străzi domnea liniştea. Nu cred că mai văzusem
vreodată Wuhanul atât de liber și de pustiu. Priveliștea
acelor străzi pustii m-a întristat nespus; mi-am simțit inima
la fel de goală ca bulevardele orașului abandonate. Era un
sentiment pe care nu-l mai trăisem nicicând – sentimentul de
nesiguranță față de soarta orașului meu, incertitudinea dacă
eu sau membrii familiei mele eram sau nu infectați și toate
îndoielile pe care le aveam în privința viitorului. Toate m-au
lăsat cu o senzație bizară de neliniște și zăpăceală.
Am ieșit iarăși din casă în următoarele două zile ca să
caut măști, dar singurii oameni pe care i-am întâlnit pe străzi
au fost câțiva măturători singuratici. Pentru că erau atât de
puțini pietoni, străzile nu mai erau nici măcar din cale-afară
de murdare, dar ei continuau să le măture cu frenezie. Dintr-
un motiv oarecare, scena cu pricina mi-a conferit un
sentiment straniu de consolare și chiar m-a liniștit
sufletește.
Întorcându-mă acasă, n-am încetat să mă întreb: dacă eu
auzisem pentru prima oară de acest virus pe 31 decembrie,
cum de toată lumea a avut o atitudine atât de neglijentă în
privința lui în următoarele douăzeci de zile? Ar fi trebuit să
ne fi învățat lecția de pe urma epidemiei de SARS din 2003.
Acest „de ce” este o întrebare pe care o mulțime de indivizi
și-o puseseră. De ce?
Ca să fiu sinceră până la capăt, motivul consta parțial în
faptul că am fost foarte indolenți, existând și unele situații
obiective de viață care contribuiseră la asta. Dar mai
important e că am acordat prea multă încredere guvernului
nostru. Am fost convinși că liderii guvernamentali din
provincia Hubei nu ar putea adopta sub nicio formă o
atitudine atât de neglijentă și de iresponsabilă atunci când ar
interveni un eveniment extrem de critic care ar pune viețile
oamenilor în primejdie. Mai mult, am trăit cu credința că
niciodată nu ar putea rămâne loiali „corectitudinii politice”
și vechilor lor metehne în fața unei noi amenințări care ar
periclita viețile a milioane de oameni. Și am mai crezut că
vor avea un simț practic mai pronunţat și o capacitate mai
bună de decizie în clipa în care o amenințare reală devine
iminentă. Acestei încrederi i se datorează faptul că am trimis
chiar și un mesaj pe unul din grupurile mele de WeChat în
care spuneam: „Guvernul n-ar îndrăzni niciodată să ascundă
o problemă de asemenea proporții”. În realitate însă, când
vedem cum au evoluat lucrurile, știm că o parte din
vinovăția pentru această catastrofă revine greșelilor
omenești.
Comportamente de zi cu zi profund înrădăcinate, precum
relatarea veștilor bune și tăinuirea celor rele, împiedicarea
oamenilor să rostească adevărul, interdicția impusă
publicului de a înțelege adevărata natură a evenimentelor și
afişarea disprețului pentru viețile individuale, toate acestea
au condus la represalii masive împotriva societății noastre, la
răni nemăsurate suferite de semenii noștri, ba chiar la măsuri
represive drastice luate împotriva unor oficialități (un grup
de funcționari de rang înalt din Hubei au fost deja eliberați
din funcție, în vreme ce alții, care ar fi trebuit să poarte
responsabilităţi suplimentare, rămân în continuare în
posturi). La rândul lor, toate acestea au adus orașul Wuhan
sub incidența unei carantine de 76 de zile, ale cărei ecouri
afectează un număr incalculabil de oameni și locuri. Este
absolut esențial să ne continuăm lupta până când cei
vinovați vor fi trași la răspundere.

III

Începând de pe 20 ianuarie, Wuhanul avea să fie cuprins

de un val de teamă și anxietate vreme de trei zile, pe măsură
ce ne apropiam cu iuțeală de impunerea carantinei.
Închiderea unui întreg oraș cu o populație de milioane de
locuitori pentru a opri răspândirea unei epidemii a fost o
acțiune fără precedent în istorie. Mai mult, a fost cu
siguranță o decizie foarte greu de luat de pe o zi pe alta,
deoarece un asemenea decret urma să afecteze negreșit viața
fiecărui cetățean din Wuhan.
Totuși, pentru a împiedica răspândirea virusului,
administrația locală a Wuhanului a scrâșnit din dinți și a
luat decizia dificilă care trebuia luată. A fost o hotărâre
nemaivăzută în istoria de mii de ani a orașului. Dar, privind
lucrurile din perspectiva modului în care a schimbat cursul
răspândirii virusului, este limpede că a fost alegerea corectă,
chiar dacă a venit cu câteva zile mai târziu decât ar fi trebuit.
În timpul celor cinci zile, adică cele trei zile de dinainte
ca decretul carantinei să intre în vigoare și primele două zile
după ce au fost impuse restricțiile, majoritatea locuitorilor
din Wuhan au fost într-o stare de cumplită panică. Au fost
cinci zile terifiante care au părut să nu se mai sfârșească.
Între timp, virusul se răspândea cu rapiditate de la un capăt la
celălalt al orașului, nici măcar guvernul nepărând să aibă
habar ce ar trebui făcut.
În cele din urmă, pe 25 ianuarie, în prima zi a Anului
Nou Chinezesc, oamenii au început să se liniștească
întrucâtva. Mass-media au relatat că liderii de prim rang ai
Chinei urmăreau îndeaproape erupția epidemică din Wuhan
și că în oraș sosise prima echipă de experți medicali din
Shanghai. Asemenea știri au oferit o oarecare alinare
cetățenilor din Wuhan și au dat o mână de ajutor la calmarea
spiritelor. Asta s-a întâmplat pentru că oricine știe că dacă o
chestiune din China ajunge la nivel național, toată lumea va
lua atitudine și va face ceea ce trebuie făcut. Începând din
ziua respectivă, oamenilor disperați și confuzi din Wuhan
puteau să li se risipească toate temerile. Și tot aceea a fost
ziua în care mi-am început jurnalul.
Dar a fost și perioada în care adevărata suferință și-a
făcut apariția în Wuhan, deoarece numărul infectaților cu
coronavirus a explodat în timpul Anului Nou Chinezesc. Din
cauză că spitalele locale n-au putut face față valului de
pacienți, întregul sistem a fost adus în prag de colaps.
Întâmplarea face ca tocmai perioada Anului Nou Chinezesc
să fie cea în care familiile se reunesc în mod normal pentru
vacanță; este un moment al anului care de obicei este plin de
veselie. Dimpotrivă, acum lumea a înghețat; nenumărați
oameni infectați cu coronavirus au sfârșit prin a cutreiera
orașul, în bătaia vântului și a ploii, căutând zadarnic
îngrijire medicală. După impunerea carantinei, întregul
transport public al orașului a fost suspendat și, pentru că
majoritatea locuitorilor din Wuhan nu dețin automobile
personale, bolnavii au fost nevoiți să meargă pe jos de la un
spital la altul în căutarea unui loc unde s-ar putea interna.
Mi-e greu să descriu cât de dificil trebuie să le fi fost acelor
bolnavi sărmani. De asemenea, cam tot pe atunci au început
să apară în mediul online scurte videoclipuri cu bolnavi care
cereau ajutor; existau și filmulețe cu oameni care stăteau la
coadă noaptea întreagă în fața spitalelor, trăgând speranță că
vor fi internați, precum și clipuri cu medici aproape
epuizați. Ne simțeam cu toții complet neputincioși în fața
acelor bolnavi care plângeau disperați cerând ajutor. Și
pentru mine, în aceeași măsură, au fost cele mai dificile zile
prin care am trecut. Tot ce-am putut face a fost să scriu, așa
că am scris și am tot scris; scrisul a devenit singura mea
formă de eliberare psihologică.
 După ce am depășit cea mai grea perioadă și după ce
câteva oficialități de vârf din Hubei și Wuhan au fost
eliberate din funcție, nouăsprezece provincii din întreaga
Chină au trimis echipe medicale de ajutor pentru a sprijini
Hubeiul, iar noi am construit o serie de spitale provizorii
pentru a gestiona afluxul de pacienți. În cele din urmă,
grație instituirii unor noi proceduri de carantină, situația
tragică și haotică a luat o cu totul altă întorsătură. Toți
pacienții au fost împărțiți în patru grupuri: cei cu simptome
grave, cazurile confirmate de coronavirus, pacienții suspecți
de coronavirus și cei care intraseră în contact direct cu
bolnavii confirmați. Cei cu simptome grave au fost internați
în spitalele principale destinate tratării pacienților cu
coronavirus; bolnavii confirmați cu simptome ușoare au fost
trimiși în spitalele provizorii; toate cazurile suspecte au fost
trimise în hotelurile locale, unde oamenii puteau fi ținuți în
carantină; la rândul lor, cei care intraseră în contact direct cu
bolnavii au fost trimiși în carantină în hoteluri sau în alte
unități, cum ar fi căminele școlare. Toate aceste metode au
fost puse imediat în practică și au început să dea în scurtă
vreme rezultate. Imediat ce au fost preluați de sistemul
spitalicesc, o majoritate semnificativă a bolnavilor cu
simptome ușoare au putut să aibă parte de o recuperare
rapidă. Zi după zi, am putut să vedem cu ochii noștri cum se
ameliorează situația din Wuhan. Puteți observa acest lucru
înfăptuindu-se treptat și în jurnalul meu.
În timpul etapei inițiale a carantinei, dificila sarcină de a
rezolva nevoile zilnice a nouă milioane de oameni a fost
dusă la îndeplinire de grupuri auto-organizate la nivel de
cartier, care au folosit serviciile online spre a face
cumpărături pentru produsele de strictă necesitate. Ulterior,
autoritățile au mobilizat toți angajații statului din absolut
toate comunitățile pentru a da o mână de ajutor la
satisfacerea necesităților localnicilor. Cei nouă milioane de
locuitori ai Wuhanului au cooperat, respectând toate cererile
guvernamentale; cumpătarea și răbdarea lor au fost o
garanție că orașul va fi capabil să țină virusul în frâu;
sacrificiul colectiv al acestor oameni merită toată aprecierea
de care putem da dovadă. Să petreacă 76 de zile într-o
carantină totală n-a fost ușor pentru nimeni. Dar fermitatea
manifestată de guvern în privința carantinei și a celorlalte
măsuri luate a fost, desigur, extrem de eficientă.
În ziua în care am ajuns la cea de-a șaizecea însemnare
din jurnal, situația din Wuhan se inversase în totalitate.
Apoi, pe 8 aprilie, în cea de a 76-a zi de carantină, Wuhanul
a fost redeschis oficial. A fost o zi de neuitat. În clipa în care
decretul de carantinare a fost abrogat, cu greu mai găseai în
întregul oraș un ochi care să nu fie înlăcrimat.

IV

Nu mi-aș fi imaginat niciodată că exact în clipa în care

epidemia de coronavirus din Wuhan începea să se
domolească, virusul pornea să se răspândească de-a lungul
Europei și Statelor Unite. Acele minuscule particule de virus
care nu pot fi văzute cu ochiul liber au îngenunchiat lumea
cât ai bate din palme. Întregul mapamond, Orient și
Occident deopotrivă, a fost torturat în cele mai înfricoșătoare
moduri de acest coronavirus.
Între timp, politicienii din ambele tabere au început să
arate cu degetul unii spre alții, fără să accepte realitatea că
toți făcuseră pași greșiți pe parcurs. Atitudinea inițial
indolentă a Chinei și aroganța pe care Occidentul a
manifestat-o prin neîncrederea față de experiența Chinei în
lupta cu coronavirusul, ambele au contribuit la pierderea a
nenumărate vieți și la destrămarea unui număr nesfârșit de
familii, întreaga omenire suferind o lovitură grea.
Un reporter occidental m-a întrebat: „Ce fel de lecție ar
trebui să învețe China pe de urma acestei epidemii?”. I-am
dat următorul răspuns: „Răspândirea coronavirusului nu se
limitează la China; este o chestiune care afectează întreaga
populație a globului. Noul coronavirus nu a dat doar Chinei
o lecție, ci a dat-o întregului mapamond, a educat omenirea
toată. Iar lecția este următoarea: rasa umană nu-și poate
permite să se piardă în propria-i aroganță, nu ne mai putem
gândi la noi înșine ca fiind buricul pământului, nu mai
putem să ne credem invincibili și nu mai putem subestima
forța distructivă a celor mai mărunte lucruri – cum este un
virus”.
Virusul este inamicul comun al omenirii – este o lecție
pentru întreaga rasă umană. Singurul mod prin care putem
învinge acest virus, eliberându-ne din ghearele lui, este ca
toți membrii speciei omenești să coopereze.

Am patru prieteni doctori cărora aș dori să le exprim

mulțumirile mele speciale, deoarece pe parcursul scrierii
jurnalului mi-au furnizat informații și cunoștințe medicale
despre coronavirus.
 Le mulțumesc celor trei frați ai mei pentru sprijinul și
dragostea lor, dar și întregii familii, pentru că mi-au acordat
toată susținerea lor. Când lumea a început să mă atace în
mediul online, unul din verișorii mei mi-a zis: „Nu-ți bate
capul, familia o să aibă mereu grijă de tine”. Un alt văr mi-a
trimis permanent informații. Sprijinul familiei mele extinse
m-a încălzit sufletește pe parcursul acestei aventuri.
De asemenea, le mulțumesc vechilor mei colegi din liceu
și facultate. La rândul lor, mi-au oferit un sprijin ferm care
m-a susținut pe parcursul întregului proces al scrierii
jurnalului. Mi-au transmis tot felul de informații despre ce se
petrecea în societatea noastră în timpul epidemiei, iar în
clipele în care șovăiam, ei au fost cei care m-au încurajat. Și
mai sunt colegii mei de muncă și vecinii. Le mulțumesc
tuturor pentru ajutorul pe care mi l-au dat în ce privește
treburile cotidiene pe întreaga durată a redactării acestui
jurnal.
În final, aș vrea să-i mulțumesc traducătorului meu în
limba engleză, Michael Berry. Dacă n-ar fi fost sugestia lui,
nu mi-ar fi trecut nicio clipă prin cap să încerc să public
cartea de față peste hotare; și, negreșit, n-ar fi fost niciodată
scoasă la lumină cu atâta repeziciune.
Această carte este dedicată oamenilor din Wuhan.
Totodată, este o carte închinată celor care au venit în ajutorul
Wuhanului în cele mai cumplite clipe ale urbei mele. Toate
veniturile obținute de pe urma cărții vor fi folosite pentru a-i
ajuta pe acei oameni care și-au riscat viața pentru orașul
meu.

Fang Fang
13 aprilie 2020
 Wuhan
Jurnal dintr-un oraș în carantină
 Ianuarie

25 ianuarie 2020
Tehnologia poate fi uneori la fel de ticăloasă ca
un virus contagios.

Nu sunt sigură că voi putea posta ceva prin contul meu

Weibo. N-a trecut prea multă vreme de când mi-a fost blocat
pentru că criticasem un grup de tineri naționaliști care
hărțuiau trecătorii pe străzi folosind un limbaj vulgar.
(Rămân la părerea mea: nu-i nimic greșit în a fi patriot, ceea
ce nu poate fi însă o justificare ca să te porți ca un
derbedeu – ține de un bun-simț elementar!) Am încercat să
trimit o plângere la Sina, compania care deține Weibo, dar n-
am avut nicio șansă să îi contactez. Ulterior, am fost atât de
dezamăgită de Sina, încât am hotărât să renunț cu totul la a
mai folosi Weibo.
La momentul respectiv însă, nu-mi închipuisem niciodată
că o chestiune atât de gravă avea să se abată asupra orașului
Wuhan. Ceea ce s-a petrecut a făcut ca Wuhanul să devină
punctul focal al întregii națiuni, să se închidă metropola, să-i
fie prejudiciați locuitorii, iar eu să fiu supusă carantinei în
acest oraș. Astăzi, guvernul a emis încă un decret: începând
de la miezul nopții, se interzice accesul tuturor
autovehiculelor în zona centrală a Wuhanului. Întâmplător,
fix acolo locuiesc eu. Mulți sunt cei care mi-au trimis mesaje
ca să mă întrebe cum mă descurc; toți sunt destul de
îngrijorați și îmi transmit cele mai calde urări de bine
din partea lor. Pentru noi, cei intrați în carantină în oraș,
asemenea mesaje emoționante înseamnă nespus de mult.
Tocmai am primit un mesaj de la Cheng Yongxin, redactor la
revista literară Shuohuo (Recolta), care mi-a sugerat să încep
să scriu o serie de însemnări pe care am putea-o intitula
Jurnalul din Wuhan sau Jurnal dintr-un oraș în carantină.
Primul impuls îmi spune că, în situația în care contul Weibo
mi-a rămas activ și pot să postez, poate chiar ar trebui să
încep să scriu despre ceea ce se întâmplă. Ar fi o modalitate
prin care lumea ar înțelege ce se petrece în realitate aici, în
Wuhan.
Dar nu sunt convinsă că textele mele chiar vor putea fi
postate. Dacă vreunul dintre prietenii mei este capabil să le
citească online, îl rog să-mi lase un comentariu, ca să știu că
textele au ajuns la voi. Weibo are o caracteristică specială
care permite utilizatorului să creadă că postarea lui a fost
încărcată cu succes, deși, de fapt, rămâne invizibilă pentru
ceilalți utilizatori. După ce am aflat despre trucul ăsta de
programare, mi-am dat seama că tehnologia poate fi uneori
la fel de ticăloasă ca un virus contagios.
Hai să vedem dacă postarea aceasta poate fi încărcată.

26 ianuarie 2020
Ce vedeți la oficialii guvernamentali din Hubei
este, de fapt, ceea ce e de așteptat de la
majoritatea cadrelor din China.
Vă mulțumesc tuturor pentru grija și sprijinul vostru.
Cetățenii din Wuhan sunt într-o fază critică a epidemiei,
chiar dacă mulți au depășit deja acea stare inițială de teamă,
neputință și anxietate. Poate că suntem ceva mai calmi și
mai împăcați cu soarta decât eram acum câteva zile, însă tot
mai avem nevoie de încurajările și de alinările tuturor. De
ceva vreme, toată lumea din Wuhan părea să se afle într-o
stare de paralizie, îngrozită, neștiind ce să facă, dar de astăzi
se pare că oamenii încep să iasă din ea. Inițial, am vrut să
parcurg ciclul emoțiilor prin care am trecut începând cu 31
decembrie, plecând de la o stare de alertă sporită și ajungând
în dispoziția psihologică mai relaxată în care mă aflu acum,
dar, de îndată ce am început să aștern totul pe hârtie, mi-am
dat seama că textul ar fi prea lung. Așadar, mă voi concentra
doar pe situația emoțională prin care trec în momentul de
față, bazându-mă pe ceea ce se întâmplă, completând astfel
treptat acest Jurnal din Wuhan.
Ieri a fost ziua a doua a Anului Nou Chinezesc, iar afară
bate încontinuu vântul și este o vreme friguroasă și ploioasă.
Sunt câteva vești bune, dar și o mulțime de vești proaste.
Vestea bună e că statul acordă din ce în ce mai mult sprijin
eforturilor în lupta împotriva acestui virus: un număr tot mai
mare de cadre medicale se grăbesc să ajungă la Wuhan
pentru a se alătura strădaniilor noastre etc. Toate aceste
lucruri conferă locuitorilor Wuhanului o oarecare liniște
sufletească. Dar sunt sigură că deja știți asta.
În ceea ce mă privește, una dintre veștile bune este că
până acum nici măcar una dintre rudele mele nu s-a infectat.
Cel de-al doilea frate al meu locuiește foarte aproape de
epicentrul epidemiei – apartamentul lui este chiar lângă Piața
Huanan de Fructe de Mare1 și lângă Spitalul Central din
Wuhan. Fratele meu nu are o stare de sănătate prea bună –
chiar înaintea izbucnirii epidemiei se interna frecvent în
spital –, așa că sunt destul de bucuroasă că el și cumnata
mea sunt amândoi OK. Fratele meu a cumpărat deja
suficientă mâncare proaspătă și legume pentru o săptămână,
așa că nu are de gând să iasă din apartament. La fel ca mine
și fiica mea, celălalt frate și familia lui locuiesc pe celălalt
mal al fluviului, în Wuchang. În zonă, riscul de infectare
pare ceva mai scăzut și suntem cu toții în regulă. Chiar dacă
suntem blocați în locuință întreaga zi, nu ne plictisim din
cale-afară. Oricum, bănuiesc că tuturor ne place să stăm
acasă! Singurii din familia noastră care par să se simtă
cumva nelalocul lor sunt nepoata mea și fiul ei, care au venit
din afara orașului ca să-l viziteze pe fratele meu. Inițial, ar fi
trebuit să plece din Wuhan cu trenul de mare viteză pe
23 ianuarie, urmând să se întâlnească în Guangzhou cu restul
familiei lor. (Chiar dacă ar fi fost posibil să ajungă acolo, nu
sunt convinsă că lucrurile ar fi stat mult mai bine pentru ei în
Guangzhou.) Dar în ziua stabilită pentru plecare, orașul a
fost închis, așa că n-au mai reușit să o facă. Nu este clar cât
de mult va dura carantina; deocamdată încă suntem la
mijlocul vacanței de Anul Nou Chinezesc, dar situația poate
deveni complicată atunci când vor fi afectate școlile și
slujbele oamenilor. Fiindcă atât nepoata mea, cât și fiul ei
dețin pașapoarte de Singapore, ieri au primit o înștiințare
din partea guvernului de acolo că s-au luat măsuri pentru a li
se pune la dispoziție un avion care să îi readucă în
Singapore. (Bănuiesc că trebuie să existe un mare număr de
cetățeni singaporezi de etnie chineză care locuiesc în
Wuhan.) Odată întorși în Singapore, vor fi nevoiți să rămână
în carantină vreme de paisprezece zile. Faptul că introduc o
carantină este un semn bun, care ne permite tuturor să
respirăm ceva mai ușurați. În plus, am primit vești destul de
bune despre fostul meu soț. Fusese spitalizat în Shanghai și i
se făcuse o radiografie pulmonară în care se observau niște
pete pe plămâni, dar ieri au exclus posibilitatea că ar fi ceva
grav și se pare că nu e decât o răceală banală. Nu a fost
infectat cu noul coronavirus și urmează să fie externat astăzi
din spital. Asta înseamnă că și fiica noastră, care luase cina
cu el, nu mai trebuie izolată strict în camera ei. (Acum
câteva zile chiar am ieșit cu mașina printr-o ploaie torențială
ca să îi duc ceva de mâncare!) Sper din tot sufletul ca ziua de
mâine să ne aducă și mai multe vești bune ca azi! Chiar dacă
orașul e închis și suntem blocați în locuințele noastre,
știrile pozitive contribuie enorm la înseninarea stării noastre
de spirit.
Dar veștile proaste apar în continuare. Ieri, fiica mea mi-
a zis că se pare că tatăl uneia dintre prietenele ei a contractat
virusul (suferea pe deasupra și de cancer la ficat). L-au dus
la spital, dar nu era nimeni disponibil să-l trateze, așa că a
murit trei ore mai târziu. Trebuie să se fi întâmplat în
ultimele două zile, prietena fetei mele fiind în continuare
teribil de afectată emoțional când au discutat la telefon.
Noaptea trecută, colega mea Xiao Li m-a sunat să-mi spună
că două persoane din complexul de locuințe al Federației
Provinciale de Literatură și Artă în care locuiesc și eu se
infectaseră. Fac parte din aceeași familie, ambele având între
30 și 40 de ani. Xiao Li mi-a spus să fiu cu băgare de seamă.
Probabil că apartamentul cuplului infectat se află la doar
vreo trei sute de metri depărtare de locuința mea. Totuși,
blocul meu are o intrare separată și o curte interioară
despărțită de a lor, așa că nu sunt extrem de îngrijorată. Dar
sunt convinsă că vecinii din acea clădire încep să devină mai
neliniștiți. Astăzi, colega mea m-a sunat din nou și m-a
anunțat că ambele persoane aveau forme ușoare de
coronavirus, așa încât trebuiau doar să intre în autoizolare și
să se trateze singure acasă. În general, tinerii au o constituție
mai zdravănă și tind să nu sufere decât infecții ușoare, astfel
că perechea respectivă ar trebui să se poată însănătoși
repede. Mă rog pentru recuperarea lor grabnică.
Conferința de presă de ieri din Hubei dedicată
coronavirusului a devenit un subiect la modă pe internet.
Numeroși sunt cei care îi muștruluiesc online pe acei
funcționari. Cei trei reprezentanți ai guvernului păreau
complet istoviți și deprimați și făceau greșeală după
greșeală în prezentările lor, ceea ce nu demonstra decât cât
de haotice sunt lucrurile pentru ei. De fapt, chiar mi-e milă
de ei. Sunt sigură că au rude aici, în Wuhan, iar când au
încercat să-și asume vinovăția pentru cele petrecute am
simțit că vorbesc cu adevărat din inimă. Dar cum s-a ajuns
până aici? Privind retrospectiv și derulând evenimentele în
minte, este destul de limpede: în etapa inițială a epidemiei,
oficialitățile din Wuhan nu prea au luat virusul în serios.
Atât înainte, cât și după ce carantina a intrat în vigoare,
autoritățile au ajuns în impas atunci când au încercat să se
ocupe de lucruri care evoluau cu repeziciune, ceea ce a
provocat un val uriaș de spaimă publică, făcând să sufere o
mulțime de cetățeni de aici, din Wuhan. Toate acestea sunt
faţete ale unei situații despre care intenționez să scriu în
detaliu. Dar în clipa de față tot ce vreau să spun este că
aspectele observate la oficialii guvernamentali din Hubei
sunt, de fapt, cele la care vă puteți aștepta de la majoritatea
cadrelor din întreaga Chină: în esență, toți se situează la
același nivel. Nu se pune problema că unii funcționari
chinezi ar fi mai slabi decât alții; pur și simplu, cei de aici
au avut parte de o soartă mai nemiloasă. Funcționarii din
China și-au ghidat dintotdeauna activitatea după directivele
scrise, așa că dacă le ascunzi scenariul, habar nu au cum se
cârmește corabia. Dacă epidemia s-ar fi declanșat într-o altă
provincie chinezească, sunt sigură că prestația acelor
autorități n-ar fi fost mult diferită de ce vedem aici. Când
universul funcționărimii ignoră procesul natural al
competiției, se ajunge la un dezastru; vorbele goale despre
corectitudinea politică fără căutarea adevărul faptic duc și
ele la un dezastru; interdicția impusă oamenilor de a mai
spune adevărul și presei de a relata realitatea sfârșește într-
un dezastru; iar acum gustăm din roadele acelor dezastre,
unul după altul. Wuhanul se ia mereu la întrecere să fie
primul în orice domeniu, dar acum este cel dintâi care
cunoaște gustul acestei suferințe.

(Această însemnare a fost adăugată ulterior, fiind scrisă pe

27 ianuarie 2020.)

27 ianuarie 2020
Nu avem suficiente măști de protecție.

Aș vrea să-mi exprim iarăși gratitudinea pentru toți cei care

și-au arătat sprijinul și preocuparea față de ceea ce se
întâmplă în Wuhan, dar și pentru locuitorii orașului.
Deocamdată, majoritatea indivizilor nu-și bat capul prea
tare cu problemele majore. În cele din urmă, la ce bun să-ți
faci griji pentru astfel de probleme? Cei mai mulți dintre cei
neinfectați se străduiesc să rămână optimiști.
Unul dintre aspectele care îi preocupă mai mult pe
cetățeni este că în clipa de față lipsesc măștile de protecție.
Am văzut online un reportaj despre un bărbat din Shanghai
care s-a dus la farmacie să-și cumpere o mască și acolo a
aflat că prețul era umflat cu 30 de yuani2 per bucată. Tipul s-
a înfuriat într-un asemenea hal din cauza scumpirii, că și-a
pierdut cumpătul și a început să țipe la vânzători. A
înregistrat toată discuția cu telefonul mobil. Până la urmă, a
cumpărat câteva măști, dar a insistat ca farmacia să îi dea o
chitanță ca să poată dovedi cât de exagerat era prețul impus
clienților. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să fac așa
ceva, ba chiar îi admir curajul.
Aceste măști de unică folosință sunt utilizate un timp
scurt, iar oamenii le aruncă rapid. Conform profesioniștilor
în domeniul medical, doar măștile de tip N95 sunt eficiente
atunci când vine vorba de a împiedica răspândirea virusului.
În realitate însă, e imposibil să pui mâna pe tipul ăsta de
măști. Cele puse în vânzare online sunt epuizate. Unul dintre
frații mei a fost mai norocos: vecinii lui au niște rude care
le-au trimis peste o mie de măști N95! (Probabil că au
numeroase rubedenii!) Au oferit familiei fratelui meu zece
bucăți. „Vezi, mai există pe lume oameni cumsecade”, mi-a
spus frate-meu. Dar fratele cel mare n-a fost la fel de
norocos – n-a putut să facă rost nici măcar de o singură
mască N95. N-are decât niște măști de unică folosință aduse
de nepoată-mea. Dar ce poți să faci când aprovizionarea e
limitată? Singura opțiune este să le speli și să le dezinfectezi
cu fierul de călcat înainte de a le refolosi. De fapt, situația e
vrednică de milă. (Apropo, nepoata mea voia să anunț pe
Weibo că încă n-a primit nicio confirmare a datei la care
cetățenii singaporezi vor fi evacuați din Wuhan.)
Mă descurc cam la fel ca până acum. Trebuia să vizitez
un pacient în spital pe 18 ianuarie, dar nu puteam să merg
decât dacă purtam mască de protecție. N-aveam însă la
îndemână niciuna. Apoi mi-am amintit că Xu Min, fostul
meu coleg de clasă, îmi dăduse o mască la jumătatea lui
decembrie, când făcusem o vizită în Chengdu, ca să mă
protejez împotriva poluării de acolo. Probabil că aerul din
Wuhan nu-i cu mult mai curat decât cel din Chengdu, iar eu
eram obișnuită de atâta vreme să respir un aer de proastă
calitate, încât n-am purtat-o niciodată. Mulțumită lui, am
găsit o cale să scap de problema asta. Și s-a dovedit a fi, de
fapt, o mască de tip N95! Am purtat-o la spital, la aeroport,
ba chiar și când m-am dus să cumpăr măști de protecție!
Pentru că n-am avut de ales, am purtat aceeași mască zile în
șir.
Acasă am și un cățel în vârstă de șaisprezece ani. În
după-amiaza zilei de 22, am descoperit deodată că am rămas
fără hrană pentru câini. Am sunat imediat la magazinul
pentru animale de companie ca să fac o comandă și m-am
gândit că, dacă tot ies pe-afară, aș putea să cumpăr și câteva
măști în plus. M-am dus la farmacia locală de pe Strada
Dongting (nu voi trece aici numele farmaciei), unde aveau
câteva măști N95 în stoc, dar le vindeau cu 35 de yuani
bucata (cu cinci yuani mai mult decât acea farmacie din
Shanghai!). O cutie cu douăzeci și cinci de măști costa 875
de yuani. I-am întrebat cum puteau să fie atât de lipsiți de
inimă încât să-și stoarcă de bani clienții în vremuri ca
acestea. Gestionarul mi-a explicat că furnizorii crescuseră
prețurile, așa că nu aveau altă opțiune decât să le mărească
şi ei la rândul lor. Deoarece măștile sunt o necesitate, eram
pregătită să cedez și să iau măcar câteva, chiar și la acel preț
piperat. Așa că era cât pe ce să cumpăr patru măști, când am
descoperit că proveneau dintr-o cutie de mari dimensiuni,
nefiind ambalate individual; observând că vânzătoarea le
scoate cu mâinile goale din cutie, am decis că, până la urmă,
aș face mai bine să nu le cumpăr. E de preferat să nu porți
mască deloc, decât să porți una care nu a fost mânuită în
condiții igienice.
În ajunul Anului Nou Chinezesc, am ieșit din nou afară
ca să încerc să cumpăr câteva măști, dar toate farmaciile
erau închise. Singurele magazine rămase deschise erau o
mână de buticuri micuțe de familie. Am găsit câteva măști
N95 la vânzare într-unul dintre ele; erau niște măști gri
produse de firma Muntele Yimeng, fiecare dintre ele având
ambalaj separat. Zece yuani bucata. Am cumpărat patru. De-
abia atunci am putut, în sfârșit, să scot un oftat discret de
ușurare. Fiindcă auzisem că fratele meu mai mare nu avea
niciun fel de măști pentru familia lui, am decis să păstrez
două pentru el. Aveam de gând să i le duc în ziua următoare,
dar m-a sunat și mi-a zis să nu risc să mai ies din casă. Este
bine că, practic, suntem surghiuniți în apartamentele noastre
și că nu mai ieșim afară, pentru că aşa nu prea mai avem o
nevoie stringentă de atât de multe măști.
Tocmai am schimbat niște mesaje cu un amic pe
WeChat; toată lumea vorbește acum despre penuria de măști
de protecție ca fiind cea mai urgentă problemă. În definitiv,
trebuie să ne părăsim cu toții din când în când locuințele ca
să cumpărăm mâncare și să ne facem provizii. Un coleg l-a
rugat pe un prieten să îi trimită câteva măști, dar pachetul n-
a mai sosit niciodată. Alții n-au avut de ales decât să
achiziționeze măști produse de fabricanți dubioși. Se mai
discută online despre unii indivizi care vând măști folosite și
„recondiționate”, dar nimeni nu îndrăznește să poarte așa
ceva. Majoritatea celor pe care îi cunosc nu mai au decât o
mască sau două, așa că ne încurajăm unii pe alții să le
utilizăm cu măsură. O glumă pe care am citit-o online a pus
punctul pe i: măștile de protecție au înlocuit porcul în
ipostaza de cea mai prețioasă marfă pentru Anul Nou
Chinezesc!
Sunt sigură că nu doar mie, fratelui meu și colegului meu
ne lipsesc aceste măști. Trebuie să fie nenumărați cei din
Wuhan care n-au nici măcar o mască. Dar sunt încrezătoare
că nu există o penurie reală a stocurilor, problema fiind mai
degrabă una de natură logistică – cum să ajungă în mâinile
oamenilor. În clipa de față nu mai sper decât că acele firme
de livrări expres își vor relua activitatea cât mai curând,
accelerând furnizarea de bunuri în Wuhan, deoarece avem
nevoie de un oarece ajutor pentru a trece prin aceste vremuri
dificile.

28 ianuarie 2020
Virusul nu face deosebiri între cetățenii de rând
și liderii de rang înalt.

Într-un final, ploaia s-a oprit și de ieri vremea s-a

îmbunătățit. Ba chiar azi, pentru puţin timp, a ieșit și
soarele. Cerul e limpede, lucru care de obicei îți înviorează
starea de spirit, dar după ce ești blocat în casă de atâta vreme
nu face altceva decât să te frustreze și mai mult. Deja au
trecut aproape șase zile de când carantina a intrat în vigoare.
În decursul ultimelor cinci zile, oamenii au avut mai multe
șanse să poarte conversații reale între ei, dar probabil că au
existat și mai multe ocazii în care au ajuns să se
ciondănească unii cu alții. Majoritatea familiilor n-au
petrecut nicicând atâta vreme claie peste grămadă ca acum,
mai ales cei care locuiesc în apartamente mici. Cei mai mulți
adulți pot face față obligației de a sta în casă mult timp, dar
micuții se dau cu capul de pereți – pentru ei este o tortură.
Nu sunt convinsă că există vreun psiholog care să aibă vreun
îndemn special pentru noi sau care să știe cum să-i
îmbărbăteze pe locuitorii din Wuhan. Indiferent ce se
întâmplă însă, trebuie să ne ținem tari și să trecem peste
aceste paisprezece zile de izolare. Ni se spune în continuare
că virusul ar trebui să atingă nivelul epidemic maxim în
următoarele două zile. L-am auzit pe un doctor îndemnând
oamenii în mod repetat: „Câtă vreme aveți ceva de mâncare
în casă, rămâneți înăuntru! Nu ieșiți pe stradă!”. Fie, atunci
presupun că mai bine ar fi să respect recomandările
medicilor.
Astăzi, din nou avem un amestec de știri pozitive și
negative. Ieri, fostul meu coleg de școală, Xia Chunping,
care acum este redactor-șef adjunct la Agenția Chineză de
Știri, mi-a luat un interviu pe WeChat, iar azi a venit cu un
fotograf ca să-mi facă niște poze pentru reportajul respectiv.
Marea surpriză a fost că mi-a adus douăzeci de măști N95!
A fost ca și cum aș fi primit un sac de cărbuni într-o zi
geroasă de iarnă – m-am simțit în extaz. Pe când stăteam și
discutam în fața intrării principale a clădirii Federației de
Literatură și Artă, ne-am întâlnit cu Lao Geng, un alt fost
coleg, care tocmai se întorcea de la magazinul unde fusese să
cumpere orez. Lao Geng ne-a aruncat o privire circumspectă.
Aproape că mi-a trecut prin cap că ar putea să țipe la noi cu
acel accent aspru din provincia Henan: „Hei! Dar cine
sunteți voi? Și de ce stați așa în dreptul porții?”. Așadar,
când i-am zărit expresia aceea pe chip, i-am spus imediat pe
nume, iar căutătura i s-a înmuiat numaidecât. Lao Geng a
devenit destul de prietenos și de cordial. S-a purtat de parcă
nu ne mai văzuserăm de-o veșnicie, chiar dacă
interacționăm adesea online într-unul dintre grupurile
noastre comune de conversații. La facultate, Xia Chunping a
avut istoria drept specializare; pe atunci, toți cei care aveau
ca materie principală de studiu limba chineză și
istoria împărțeau același cămin. Așa încât, de îndată ce am
făcut prezentările, s-au înțeles de minune din capul locului.
Atât în Wuhan, cât și în Hainan, Lao Geng a locuit în același
complex rezidențial cu mine. În acest an însă, am rămas
amândoi captivi pe aceeași barcă – niciunul dintre noi nu a
mai izbutit să ajungă la Hainan, fiind în schimb prinși în
carantină aici, în aceste apartamente asemănătoare celor de
la internat. Lao Geng mi-a spus că acele două persoane
infectate din Blocul 8 fuseseră internate în spital. Toți vecinii
par să tragă mai ușor aer în piept după ce i-au văzut plecați.
Sunt sigură că acelui cuplu îi va fi mai bine, având parte de
un tratament medical profesionist, decât dacă ar fi rămas
autoizolați în casă. Mă rog în continuare pentru
însănătoșirea lor grabnică.
L-am condus pe Xia Chunping și, tocmai când voiam să
intru în apartament, a apărut vechiul meu amic Xiao Yuan.
Xiao Yuan redactase câteva dintre primele mele cărți,
precum Vilele din Lushan și Concesiunile străine din
Hankou; mi-a citit postarea legată de criza măștilor de
protecție și mi-a adus trei pachete cu măști chiar în pragul
casei! Am fost nespus de emoționată. E bine să ai prieteni
vechi pe care să te poți bizui. Din senin, m-am trezit cu o
supraabundență de măști. Am avut grijă să le împart cu
colega care ieri se plângea de penuria de măști. Chiar acum
a venit să le ridice, aducându-mi și câteva legume proaspete.
Avem cu adevărat sentimentul că formăm o micuță
comunitate care cooperează pentru a depăși aceste vremuri
dificile. Sub acoperișul colegei mele trăiesc trei generații,
așa că e nevoită să aibă grijă de socrii suferinzi și de copiii
de vârstă fragedă. Deoarece are atâtea guri de hrănit, trebuie
să iasă din casă zilnic ca să cumpere legume şi zarzavaturi. E
născută în anii ’80 și sunt convinsă că nu îi este ușor nici ei,
nici celor care fac parte din generația sa. Și, ca o bomboană
pe colivă, mai trebuie să-și vadă și de slujbă. Am văzut o
conversație online în care discuta dacă oamenii ar mai trebui
să trimită texte pentru următorul număr al revistei lor. Având
persoane atât de sârguincioase ca ea în Wuhan, sunt convinsă
că vom trece peste tot ce ne va scoate viața în cale.
Firește însă că veștile proaste circulă pretutindeni. Acum
câteva zile, când am văzut prima oară știrea legată de
adunarea a 40.000 de familii la un banchet public din
cartierul Baibuting, am trimis imediat un mesaj grupului meu
de prieteni în care am criticat acest aspect. Cuvintele mele au
fost destul de aspre. Am spus chiar că organizarea unei
întruniri comunitare de mari proporții într-o asemenea
perioadă „ar trebui să fie considerată ca o formă de acțiune
criminală”. Asta zisesem pe 20 ale lunii, dar nu-mi
imaginasem niciodată că pe 21 administrația provinciei avea
să meargă și mai departe și să pună în scenă un spectacol
grandios cu cântece și dansuri. Unde a dispărut simțul
practic al oamenilor? Chiar și virusului trebuie să îi fi trecut
prin minte: Pfui, voi m-ați subestimat de-a binelea! Dar nu
vreau să spun mai multe despre această chestiune. Vestea
proastă de azi provine de unde altundeva decât din
Baibuting, unde s-au confirmat acum câteva cazuri noi de
coronavirus de tip nou. Deși nu mi s-a confirmat această
informație proaspătă, bazându-mă pe intuiție, nu văd niciun
motiv pentru care sursa mea m-ar minți. Gândiți-vă doar:
dacă strângi 40.000 de familii laolaltă într-un spațiu închis,
cum să te aștepți să nu se infecteze? Unii specialiști au
subliniat că numărul victimelor provocate de acest nou virus
nu este prea ridicat și toată lumea ar vrea să îi creadă,
inclusiv eu. Totuși, alte câteva știri care ne parvin sunt
destul de alarmante. Cât despre oficialitățile care au
participat la întrunirile organizate între 10 și 20 ale lunii,
aveți grijă de voi, vă rog, pentru că virusul nu face deosebiri
între cetățenii de rând și liderii de rang înalt.
Dacă tot scriu, aș vrea să spun câte ceva și despre șapca
primarului Zhou Xianwang. În ultimele două zile, toată
lumea l-a mâncat de viu în mediul online din cauza acelei
șepci3. În vremuri normale, poate că și eu aș fi râs copios de
pe urma acestei întâmplări, dar în clipa asta primarul Zhou
aleargă prin tot orașul, încercând să conducă o armată de
funcționari publici din Wuhan în lupta împotriva epidemiei;
puteți observa că epuizarea și îngrijorarea îi sunt întipărite
pe chip. Bănuiesc că este posibil să-și fi dat seama ce critici
se vor abate asupra sa după ce toată această frământare se va
potoli. În asemenea vremuri, oameni trec printr-un
amestec de vinovăție, autoculpabilizare, stânjeneală și o
senzație că ar fi trebuit să fi făcut mai mult, chiar dacă acum
este mult prea târziu – sunt sigură că primarul Zhou trăiește
toate aceste sentimente complexe. Dar, în definitiv, rămâne
cel care conduce administrația municipală, așa încât trebuie
să își adune forțele și să se concentreze asupra sarcinilor
stringente cu care vom fi nevoiți să ne confruntăm. Până la
urmă, nu-i și el decât un om ca toți ceilalți. Am auzit
spunându-se că primarul Zhou este un tip disciplinat și
pragmatic și, de obicei, lumea are o impresie foarte bună
despre el. Și-a început cariera în vestul Hubeiului și și-a
croit drum pe scara birocratică urcând treaptă cu treaptă.
Probabil că nu s-a întâlnit niciodată cu o problemă de o
asemenea amploare. Toate astea mă fac să mă gândesc că
poate ar trebui să privim „incidentul cu șapca” dintr-o
perspectivă mai înțelegătoare. Poate că explicația este cât se
poate de simplă: a dorit să poarte o șapcă pentru că era
teribil de frig afară, dar când a văzut că prim-ministrul avea
capul descoperit s-a emoționat. La urma urmei, fiind mai
tânăr decât prim-ministrul Li Keqiang, poate că va fi crezut
că dacă are șapcă, fără ca premierul să poarte una, s-ar putea
interpreta ca o lipsă de politețe. E posibil ca acesta să fi fost
motivul pentru care și-a dat jos șapca dintr-odată și i-a
înmânat-o asistentului său. N-ar fi mai bine să privim
lucrurile din perspectiva asta?
În fine, e tot ce-am avut de notat pentru astăzi.

29 ianuarie 2020
Un mod de a contribui la efortul comun este să ai
grijă de tine.

Am hotărât să uit pur și simplu de toate, așa că azi am

dormit până la prânz. (De fapt, nu-i deloc neobișnuit pentru
mine să dorm atât, însă în vremuri normale m-aș fi simțit
vinovată că sunt atât de leneșă. Zilele astea însă, toată lumea
din Wuhan spune: „În acele zile însorite în care arăm
pământul, e greu să dormi noaptea buștean! Dormim toată
dimineața, dormim după-amiaza toată”4. Când oamenii dorm
cu toții în felul ăsta, e greu să nu te lași pe tânjală!)
Zăceam încă în pat și citeam în fugă mesajele de pe
telefon, când privirea mi-a căzut pe un mesaj trimis de unul
dintre amicii mei doctori: „Ai grijă de tine și, orice s-ar
întâmpla, nu ieși afară! Nu ieși afară! Nu ieși afară!”. Am
simțit un mic fior când am văzut că a scos în evidență
expresia „Nu ieși afară!”, repetând-o. M-am gândit că
trebuie să însemne că epidemia se apropie de apogeu. Am
sunat-o imediat pe fiică-mea, care se pregătea să meargă la
un supermarket de cartier ca să-și cumpere câteva cutii cu
mâncare gata preparată. I-am spus să rămână înăuntru. Chiar
dacă tot ce ți-a mai rămas de mâncare prin casă este o
fiertură de orez, nu ieși afară. În cea dintâi zi a Anului Nou
Chinezesc, când am auzit prima oară că în zona centrală a
orașului se va închide traficul, am plecat imediat spre ea și i-
am dus suficiente provizii ca să reziste cel puțin zece zile.
Îmi imaginez că îi este lene să gătească și că acesta este și
motivul pentru care voia să iasă pe-afară. Noroc că fata are
înscrisă în gene frica mea de moarte! În clipa în care a auzit
ce-am avut să-i spun, a fost de acord să rămână acasă. M-a
sunat ceva mai târziu ca să mă întrebe cum se gătește varza
(vă vine să credeți că chiar avea o căpățână de varză în
congelator?). Nu cred că fata mea a pregătit vreodată o masă
ca lumea în apartamentul ei. De obicei, face în așa fel încât
să fie invitată la cină de alții sau pur și simplu comandă
mâncare la pachet. Poate că, în sfârșit, așa o să înceapă și ea
să intre prin bucătărie. Dar nu sunt deloc convinsă că dacă
fiica mea va fi silită să învețe să gătească, ar trebui
considerat drept ceva pozitiv în situația în care ne aflăm. În
comparație cu ea, îmi este mult mai ușor. Una dintre vecine
mi-a adus o farfurie cu mantou (chifle coapte la aburi). Când
mi le-a dat, am purtat amândouă măști de protecție și, deși e
riscant, am decis să-mi fac curaj și să le înfulec.
Astăzi, soarele e magnific. Cea mai plăcută vreme din
timpul iernii în Wuhan este când soarele strălucește în felul
acesta, blând și prietenos. Dacă n-ar fi coronavirusul, sunt
sigură că în clipa asta străzile din jurul apartamentului meu
ar fi ticsite. Se întâmplă deoarece Calea Donghu – numită și
Calea Grădinii Lacului de Est –, una dintre destinațiile
preferate de localnici, se află la doar o aruncătură de băț. Dar
în zilele astea, Calea Donghu este complet pustie. Acum
două zile, fostul meu coleg Lao Dao s-a dus pe acolo ca să
facă jogging. Mi-a spus că a fost singura persoană în zonă.
Dacă vreți să găsiți cel mai sigur loc din oraș, presupun că
ar putea fi Calea Grădinii Lacului de Est.
În ceea ce ne privește, stând izolați în carantină în casele
noastre din Wuhan, cei mai mulți dintre noi ne simțim
oarecum în largul nostru – cel puțin câtă vreme nimeni din
familie nu s-a îmbolnăvit. Dar bolnavii și rudele lor trec
printr-o perioadă cu adevărat grea. În clipa de față, este
extrem de dificil să găsești un pat liber în vreun spital și
multă lume suferă în continuare. Șantierul Spitalului
Huoshenshan5 și-a turat din plin motoarele, dar, cum spune
zicala, apa aflată departe nu stinge focul din apropiere.
Bolnavii care n-au unde să meargă sunt cele mai mari
victime ale acestei tragedii. Numeroase familii au fost
distruse de ceea ce se întâmplă. O sumedenie de instituții
mass-media au relatat poveștile lor. Jurnaliștii independenți
au fost și mai activi în acoperirea subiectului, mulți dintre ei
relatând discret de la bun început cele petrecute. Tot ce
putem face este să consemnăm desfășurarea evenimentelor.
Dis-de-dimineață am citit un articol despre o familie în care
mama tocmai a murit de coronavirus în prima zi a Anului
Nou Chinezesc, tatăl și fratele cel mare fiind, la rândul lor,
infectați. Lectura asta m-a cam dat peste cap – era, în
principiu, o familie din clasa de mijloc. Și atunci ce-ar trebui
să facă toți cei cu venituri mici? Cum vor fi viețile lor?
Acum câteva zile, am văzut niște videoclipuri cu medici
epuizați și pacienți căzând din picioare și ce pot să spun e
că nu cred să fi văzut vreodată cu ochii mei o asemenea jale
şi neputinţă. Profesorul Liu Chuan’e, de la Universitatea din
Hubei, spunea că îi vine să izbucnească în plâns în fiecare zi.
Păi nu pățim toți la fel? Le tot repet prietenilor mei că tot ce
vedem azi ne permite să evaluăm cu claritate adevărata
gravitate a acestei calamități umane. Reflectând asupra
lucrurilor, simt că este imposibil să-i ierți pe acei funcționari
iresponsabili – cu toții trebuie să plătească prețul
incompetenței lor. Deocamdată însă, tot ce putem face este
să depunem toate eforturile în lupta noastră cu virusul pentru
a trece peste vremurile astea dure.
Ar trebui să spun câteva lucruri despre ceea ce se
întâmplă cu mine. Lăsând la o parte faptul că sunt într-o stare
de spirit foarte diferită de cea obișnuită, viața mea de zi cu
zi nu este prea deosebită de cea de dinainte. Practic, în anii
precedenți, am petrecut Anul Nou Chinezesc la fel ca acum.
Singura diferență este că de obicei îl vizitam pe Yang Shuzi,
fratele bunicului meu, ca să-i transmit complimentele mele
și să luăm împreună masa de Anul Nou, dar anul acesta
prânzul oficial a fost anulat. Yang Shuzi îmbătrânește și nu e
într-o formă deosebită, deci trebuie să luăm măsuri speciale
ca să nu-l expunem virusului. Așa că, în cele din urmă, n-am
mai mers nicăieri în vacanța din acest an. De fapt, sufăr de
bronșită cronică și, în general, boala mi se activează în
timpul lunilor de iarnă. Cândva, am sfârșit în spital din
pricina bronșitei vreme de trei ani consecutivi, chiar în
timpul Anului Nou Chinezesc. Așa că în ultimele zile mi-am
repetat că trebuie să fac tot ce-mi stă în putință ca să mă
asigur că nu mă îmbolnăvesc. M-a durut nițel capul acum
câteva zile, iar ieri am avut o tuse ușoară; astăzi însă, mă
simt mult mai bine. Cu multă vreme în urmă, Jiang Zidan6
(care este un fel de specialistă în medicina tradițională
chineză) mi-a spus că, având în vedere boala mea, sufăr de o
afecțiune căreia i se zice „răceala ce ţine captiv focul”. Din
acel moment, în fiecare iarnă îmi prepar o poțiune
medicinală tradițională din rădăcină de astragalus, esență de
caprifoi, crizanteme, fructe de goji, curmale roșii și
gingseng american, fierte într-o oală cu ceai din frunze de
dud. Mi-am poreclit licoarea „fiertură de amestecătură” și
am grijă să beau zilnic câteva pahare mari. După ce epidemia
de coronavirus a început să se agraveze, am adăugat la
regimul zilnic un supliment matinal de vitamina C, un pahar
de băutură efervescentă cu vitamina C și câteva pahare cu
apă fierbinte. La dușul de seară, am grijă să-mi țin spatele
sub jetul de apă fierbinte, aproape opărită. În plus, am
desfăcut o cutie de Capsule Antigripale de Lotus. Unul dintre
colegi m-a învățat chiar și „mantra ușii închise” pe care să
mi-o recit pe muțește în sân: „Orificii ale trupului, ferecați-
vă! Dacă stăvilești vântul înghețat, cele o sută de rele nu se
vor abate asupra ta! Adună qi-ul cel curat înlăuntrul tău
pentru ca răul să nu te poată-nfrunta!”. Mi-a spus cât se
poate de serios că este o incantație transmisă în taină din
generație în generație și că nu e câtuși de puțin o
„superstiție”. Asta ne-a făcut să râdem pe săturate! Mă întreb
dacă chiar o recită cineva. În orice caz, am aflat deja tot felul
de trucuri de la felurite persoane despre cum să mă protejez
de virusul ăsta și le pun în practică pe toate, dar „mantra ușii
închise” nu o s-o recit! Cred însă că toate celelalte tactici dau
semne că ar funcționa. Pe moment, sunt într-o stare destul de
bună. Un mod de a contribui la efortul comun este să ai grijă
de tine.
Apropo, acum două zile una din postările mele de pe
Weibo a fost ștearsă. De fapt, a avut o viață online mai lungă
decât crezusem inițial. Nu m-am așteptat să fie retrimisă
atâtor internauți. M-am obișnuit să scriu în fereastra aceea
micuță de o sută patruzeci de caractere, atât cât permite
platforma Weibo, încât atunci când public texte online, ele
tind să fie destul de neprotocolare (am preferat dintotdeauna
un stil mai degajat!). Postez orice mi se năzare. Nu pierd
prea mult timp corectându-mi textele înainte de a le posta,
așa că adesea apar greșeli gramaticale și de ortografie (ceea
ce-i stânjenitor, având în vedere că sunt absolventă a Secției
de Limbă Chineză a Universității din Wuhan!). Sper să-mi
ierte cititorii neglijența. În realitate, n-am avut nici cea mai
mică intenție să critic pe cineva în timpul acestei epidemii.
(Nu cumva există un vechi proverb chinezesc care spune
„Mai bine așteaptă până la primăvară ca să-ți rezolvi
răfuielile”?) În definitiv, în acest moment principalul nostru
adversar este virusul însuși. Sunt hotărâtă să rămân alături
de guvern și de toți cetățenii din Wuhan, întru totul
devotată, ca să luptăm împreună împotriva epidemiei. De
asemenea, sunt 100% decisă să mă adaptez tuturor
solicitărilor venite din partea guvernului. Totuși, scriind
aceste rânduri, simt că este nevoie și de reflecție. Așadar,
reflectez.

30 ianuarie 2020
N-au nicio șansă să se sustragă de la
responsabilitate în chestiunea asta.

Cerul e senin și pare să fie una dintre zilele acelea perfecte

de iarnă. E tipul de vreme care îți îngăduie să apreciezi cu
adevărat acest anotimp. Dar virusul a distrus în totalitate
aspectele meteorologice. Ar putea să fie cea mai splendidă zi
din ultima mie de ani, dar nu-i nimeni pe-afară să o admire.
Realitatea crudă continuă să mi se perinde prin fața
ochilor. După ce m-am trezit, am urmărit o știre despre un
țăran care călătorea în plină noapte și căruia i s-a interzis să
mai ajungă la destinație. Oamenii construiseră un zid de
pământ ca să blocheze drumul și, oricât i-a implorat, cei care
stăteau de pază nu i-au permis să treacă. Unde să se ducă
acel țăran în miezul unei nopți geroase de iarnă? Mi-a fost
tare greu să privesc așa ceva. Regulile pe care le-au pus în
aplicare pentru a preveni răspândirea bolii sunt destul de
bune, dar nu le poți impune cu o voință de fier care să
ignore principiile de bază ale omenescului. De ce oare toți
funcționarii guvernamentali de la toate nivelurile sunt
capabili să ia un document oficial și să-l transforme în ceva
atât de dogmatic și de inflexibil? Cum de n-a fost nimeni în
stare să-și pună o mască de protecție și să-l ducă pe acel
amărât într-o încăpere goală în care să petreacă noaptea în
izolare? Ce-ar fi fost atât de greșit în asta? Mai mult, am
văzut un reportaj despre un copil cu nevoi speciale al cărui
tată a fost trimis în izolare, iar micuțul a fost nevoit să
trăiască pe cont propriu vreme de cinci zile, sfârșind prin a
muri de foame. Epidemia a scos la iveală o puzderie de
asemenea aspecte, a dat în vileag nivelul rudimentar al
multor oficiali chinezi și a arătat acele metehne care își fac
de cap dezmățate chiar în structura societății noastre. Sunt
maladii cu mult mai ticăloase și mai tenace decât noul
coronavirus. Și nu se întrevede niciun leac. Asta pentru că
nu există medici dispuși să trateze o asemenea boală. E
suficient să mă gândesc la aceste aspecte ca să mă cuprindă o
tristețe de nedescris. Acum câteva minute, un amic mi-a
spus că un tânăr de la Asociaţia Scriitorilor din Hubei s-a
îmbolnăvit cu două zile în urmă și are dificultăți de
respirație. Crede că s-a infectat cu coronavirus, dar n-a fost
diagnosticat corespunzător și nici nu sunt paturi libere la
spital pentru el. Este un flăcău cu adevărat bun, onest și
silitor și sunt destul de apropiată de familia lui. Sper din tot
sufletul că e doar o răceală banală și mă rog să nu fi fost
doborât de acest virus malefic.
Am primit numeroase mesaje de la cei care mi-au
urmărit interviul pentru Agenția Chineză de Știri și au
apreciat din suflet lucrurile pe care le-am spus. Firește, o
mare parte din conținutul original a fost cenzurat, ceea ce-i
de înțeles. Totuși, există câteva lucruri care, după părerea
mea, ar fi meritat păstrate. Când am discutat subiectul „auto-
tratamentului”, am mai spus și că „grupul cel mai important
asupra căruia ar trebui să ne aplecăm este cel al oamenilor
infectați și al rudelor celor care au murit de coronavirus.
Sunt cei mai năpăstuiți, cei care suferă durerea cea mai
profundă. Mulți dintre ei n-o să-și mai revină niciodată cu
adevărat de pe urma evenimentelor prin care au trecut. Sunt
cei care au cea mai mare nevoie de sprijin
guvernamental…”. Când mă gândesc și-mi amintesc de acel
țăran care a fost întors din drum în plină noapte, ori de
băiețelul care a pierit de foame singur acasă, când reflectez
la acei nenumărați bolnavi care strigă în zadar după ajutor zi
de zi, la cetățenii din Wuhan (inclusiv copiii) care sunt
discriminați și aruncați în stradă ca o haită de câini
vagabonzi, mi-e greu să-mi imaginez cât timp va trebui să
treacă înainte să-și poată vindeca suferința. Și nici măcar nu
mai amintesc de pierderile pe care le avem la scară
națională.
În ultimele două zile, internetul a vuit de știri despre
modul cum s-a comportat grupul de specialiști care a vizitat
Wuhanul. Da, da, sunt aceiași foarte respectați „specialiști”
care au lăsat garda jos și ne-au spus cu nonșalanță că virusul
„nu se transmite de la om la om” și că „poate fi controlat și
prevenit”. Au comis, fără doar și poate, niște crime
abominabile cu vorbele lor iresponsabile. Dacă ar mai avea
fie și o fărâmă de decență, mă întreb câtă vinovăție ar putea
să simtă când îi văd pe toți acești oameni suferind!
Bineînțeles, liderii politici din Hubei poartă principala
responsabilitate pentru asigurarea protecției și securității
celor care locuiesc aici. Iar acum, că am ajuns într-un
moment în care oamenii nu mai sunt nici protejați, nici în
siguranță, cum să nu își asume o parte din răspundere?
Faptul că virusul a ajuns în acest stadiu este rezultatul unor
cauze multiple care au acționat împreună. Din acest punct de
vedere, n-au nicio șansă să se sustragă de la
responsabilitatea pe care o au. Dar în clipa de față ceea ce
vrem cu adevărat de la ei este să acționeze și să-i scoată
pe cetățenii din Hubei din această stare jalnică, dând dovadă
de căință și responsabilitate. Așa își pot recâștiga
înțelegerea și iertarea celor mulți. Iar dacă Wuhanul poate
să depășească acest moment, și restul țării va putea să o
facă.
Toate rudele mele locuiesc aici, în Wuhan. Sunt destul de
recunoscătoare că până acum au rămas cu toții sănătoși. De
fapt, majoritatea membrilor familiei mele se apropie de
bătrânețe. Fratele cel mare și soția lui au trecut deja de 75
de ani, iar celălalt frate e pe cale să împlinească 70. Cel mai
bun lucru pe care îl putem face pentru a ne ajuta țara este să
nu ne infectăm. Sunt fericită că nepoată-mea și fiul ei au
izbutit într-un final să ajungă în siguranță în Singapore, unde
stau pentru moment în carantină într-o stațiune balneară.
Pentru asta, trebuie să-mi exprim cele mai profunde
mulțumiri Departamentului de Transporturi din Hongshan.
Înștiințarea pe care nepoata mea a primit-o ieri spunea:
„Zborul către Singapore va decola la orele 3 noaptea. Vă
rugăm să vă prezentați din timp la aeroport”. Dar frate-meu
nu are carnet de conducere și, pentru că transportul public
este oprit, n-avea niciun mijloc prin care să ajungă la
aeroport. Și atunci am intervenit eu. Întrucât Universitatea
de Știință și Tehnolgie Huazhong unde lucrează fratele meu
este situată în districtul Hongshan, am întrebat la Biroul
pentru Trafic al districtului Hongshan dacă mi s-ar permite
să conduc într-acolo. De fapt, puținii ofițeri care lucrează
acolo sunt cititori de-ai mei. Toți au insistat să rămân acasă
și să mă concentrez asupra scrisului, iar de restul se vor
ocupa ei. Ofițerul Xiao a fost desemnat s-o ajute pe nepoata
mea să meargă la aeroport. Întreaga mea familie îi este
recunoscătoare pentru sprijinul acordat. Când ești în
încurcătură, întotdeauna poți cere ajutorul poliției! E o
instituție pe care te poți baza oricând. Faptul că nepoata mea
și fiul ei au avut posibilitatea să plece în siguranță de aici
este singurul lucru pentru care pot fi bucuroasă astăzi.
E deja ziua a șasea a Anului Nou Chinezesc, a opta zi de
la începerea carantinei. Ceea ce trebuie spus este că, deși
locuitorii Wuhanului tind să fie optimiști din fire, iar
lucrurile în oraș sunt din ce în ce mai bine organizate,
realitatea din interiorul urbei devine mai mohorâtă cu fiecare
zi ce trece.
La cină, am mâncat un bol mic de terci de orez. În scurtă
vreme mă voi sui pe banda de alergare ca să fac puțină
mișcare. Încetul cu încetul și puțin câte puțin, consemnez
totul aici, în micul meu fișier.
31 ianuarie 2020
Dacă aveți de gând doar să faceți sluj în fața
autorităților, vă rog să vă abțineți.

Este a șaptea zi a Anului Nou Chinezesc, iar vremea e

însorită și senină. Să fie de bun augur? Săptămâna aceasta va
fi cea mai critică etapă a luptei noastre împotriva virusului.
Specialiștii spun cu toții că prin ziua a cincisprezecea a
Anului Nou Chinezesc toate persoanele infectate ar trebui să
înceapă să manifeste simptome. Ar trebui să fie momentul de
răscruce. Așa că nu mai avem altceva de făcut decât să
rezistăm încă o săptămână. După șapte zile, toți pacienții
infectați vor trebui izolați, iar cei care nu prezintă simptome
vor putea să-și părăsească locuințele; și-apoi vom fi liberi –
cel puțin așa își imaginează ei lucrurile. Au trecut deja nouă
zile de când orașul a intrat în carantină, iar ce-a fost mai
greu e deja în urmă.
Nici nu m-am dat bine jos din pat, că am înșfăcat
telefonul și am citit imediat o veste foarte bună: acel tânăr cu
care lucrez a trimis un mesaj de grup în care spune că „până
la urmă, n-am fost infectat. Am revenit acum la normal din
toate punctele de vedere. Ieri am avut stomacul deranjat și
probabil că am înghițit prea multe medicamente care mi-au
provocat acele simptome! Știu, sunt un puștan nătărău!
Oricum, după ce trece toată treaba asta cu virusul, fac cinste
tuturor cu o masă la restaurant ca să-mi iau revanșa pentru
că v-am tras o asemenea sperietură!”. Încă chicoteam după
acel mesaj, când mi-a căzut sub ochi o altă veste. În trupa de
cântece și dansuri a provinciei e un tip pe care îl cunosc
mulți dintre amicii mei. După ce s-a îmbolnăvit, a fost trecut
pe lista de așteptare pentru a fi internat în spital, dar până să-
i parvină înștiințarea că i s-a eliberat un pat, și-a dat duhul.
Am mai aflat și că un mare număr de oficiali guvernamentali
din Hubei se infectaseră, câțiva pierzându-și deja viața.
Dumnezeule, câte familii din Wuhan sunt distruse de
dezastrul ăsta? Și până acum tot n-am auzit nici măcar o
singură persoană care să-și asume responsabilitatea sau să-și
ceară iertare. În schimb, nu văd decât un număr nesfârșit de
indivizi autori de diverse texte sau oratori care aruncă
răspunderea pe umerii altora.
Cui i se pot plânge familiile decedaților? Pe cine să
blesteme? Am văzut un interviu pe care un reporter l-a luat
unui scriitor chinez, acesta perorând despre „obținerea unei
victorii răsunătoare împotriva virusului”. Am rămas
încremenită. Uită-te la Wuhan! Uită-te la întreaga țară!
Milioane de oameni trăiesc cu frica-n sân, mii de bolnavi
sunt spitalizați, iar viețile le atârnă de un fir de ață,
nenumărate familii au fost distruse. Unde-i „victoria”? Unde
vezi vreun „triumf”? Când o să se termine totul? Scriitorul
ăsta mi-e coleg, facem parte din aceeași breaslă, așa că mă
simt prost că i-o retez în asemenea hal. Dar oamenii ca el
oare nu gândesc înainte să deschidă gura? Și nu-i doar atât.
Pur și simplu, încearcă să spună lucruri care să ofere
satisfacție ștabilor – cu siguranță că a premeditat cele spuse.
Am fost bucuroasă că imediat după aceea am găsit un articol
al unui alt scriitor care critica și el comentariile cu pricina.
Textul era deosebit de incisiv, ba chiar îl beștelea pe celălalt
scriitor. Asta îmi spune că mai există mulți scriitori care încă
mai au conștiință. Poate că nu mai sunt în conducerea
Asociației Scriitorilor din Hubei, dar rămân scriitoare. Și am
vrut să le reamintesc colegilor mei din Hubei că, deși
multora dintre voi poate că o să vi se ceară să scrieți eseuri
și poeme care să ridice în slăvi marile realizări ale
guvernului, sper că înainte să luați condeiul în mână, veți fi
în stare să cugetați câteva clipe pe cine anume ar trebui să
preamăriți cu adevărat. Dacă aveți de gând doar să faceți
sluj în fața autorităților, vă rog să vă abțineți. Oi fi eu
bătrână, dar n-o să obosesc niciodată să spun lucrurilor pe
nume.
Mi-am făcut de lucru prin bucătărie toată dimineața,
gătind pentru fiica mea; diseară am de gând să-i duc niște
mâncare. S-a întors din călătoria din Japonia pe 22 și nu a
ajuns acasă decât după miezul nopții. De îndată ce a revenit
în țară, a fost impusă carantina, așa că n-a avut timp de
cumpărături și nici să-și facă pregătirile corespunzătoare. I-
am dus niște alimente chiar înainte de Anul Nou Chinezesc
și, încă o dată, în prima zi a Noului An. I-au ajuns câteva
zile, dar acum a rămas fără provizii și se gândea să facă o
comandă. Și eu, și taică-su ne-am opus vehement ideii de a
comanda mâncare la pachet, așa că am hotărât să-i aduc eu
însămi de-ale gurii. Nu locuiesc foarte departe de ea, de
obicei e un drum de 10-15 minute cu mașina. Am întrebat la
poliție și mi s-a spus că nu e nicio problemă să merg pe
stradă. Așa că am decis să gătesc ceva și să îi duc eu însămi
pachetul. Am avut oarecum senzația că „Distribui rații
pentru Armata Roșie!”. Nimeni nu are permisiunea să intre
în cartierul ei, așa că am fost nevoite să ne întâlnim la
intrarea în cvartal și să-i înmânez pachetul acolo. Din
familia mea, este singura din generația ei care a hotărât să
rămână în Wuhan, așa că, orice-ar fi, trebuie să o protejez.
Poarta de acces către clădirea noastră se află cum vii
dinspre Al Doilea Inel rutier al orașului; de obicei, zona
forfotește de trafic și e înțesată de trecători. În zilele acestea
însă, automobilele sunt puține la număr, iar pietoni, nici atât.
Străzile principale sunt ornate toate cu neoane și felinare
pentru Anul Nou Chinezesc, dar prăvăliile de pe străzile
lăturalnice sunt închise, făcând totul să pară sumbru și
pustiit. Toate clădirile de pe străzile principale sunt decorate
cu lumini pentru Jocurile Mondiale Militare, scânteind din
toate direcțiile7. Când jocurile erau în plină desfășurare,
acele lumini intermitente mi se păreau îngrozitor de
enervante – le simțeam ca pe un spin în ochi. Acum însă,
traversând străzile pustii, luminile scânteind festiv mi-au
conferit o oarecare senzație de alinare. Într-adevăr, lucrurile
s-au schimbat.
Unele dintre magazinele mai mici sunt în continuare
deschise. În plus, sunt și câțiva vânzători de legume şi
zarzavaturi cu tarabele pe trotuar. Am cumpărat niște legume
de la unul dintre comercianții ambulanți și am intrat în
supermarket să iau lapte și câteva ouă (de fapt, a trebuit să
colind prin vreo trei magazine până să găsesc unul care să
aibă ouă în stoc). Am întrebat-o pe vânzătoare dacă nu se
teme că va fi infectată ținând magazinul deschis în timpul
epidemiei. Mi-a răspuns franc: „Viața merge înainte și noi
odată cu ea!”. Corect, viața trebuie să meargă înainte și noi
toți trebuie să mergem înainte; pur și simplu, e tot ce putem
face! Îi admir dintotdeauna pe acești oameni simpli care fac
parte din clasa muncitoare și intru adesea în vorbă cu ei;
într-un fel sau altul, este ceea ce îmi conferă mereu o
senzație bizară de siguranță. În timpul celor două sau trei
zile de vreme friguroasă, când bătea vântul și ploua, iar
epidemia era complet scăpată de sub control, străzile erau
mai întotdeauna pustii. Dar chiar și atunci găseai oricând cel
puțin un muncitor de la salubritate la muncă, măturând cu
migală străzile. Ori de câte ori zăresc un asemenea om, încep
dintr-odată să mă simt vinovată pentru că sunt atât de
înfricoșată și neliniștită. E de-ajuns să-mi apară unul dintre
ei în fața ochilor ca să mă liniștesc pe loc.
 Februarie

1 februarie 2020
Salvându-i pe ei, sper că se salvează și pe sine.

Azi, vremea e în continuare senină. Este a opta zi a Anului

Nou Chinezesc și mă simt puțin nostalgică gândindu-mă la
toată frenezia care ne-ar invada în mod normal curtea
interioară în această perioadă a anului. Mi-am început iarăşi
ziua citind ştiri pe telefon înainte de a mă da jos din pat și
am zărit niște statistici care tocmai fuseseră publicate ieri.
Rezultatul cifrelor respective era: se înregistrează în
continuare o creștere atât a numărului de cazuri confirmate,
cât și al celor suspecte de infecție cu coronavirus; și totuși,
rata infectărilor a început în mod limpede să scadă. Mai mult
decât atât, a continuat să scadă și în decursul ultimelor trei
zile. Și numărul de pacienți cu simptome critice a început să
intre în declin. Rata mortalității se menține constantă la
aproximativ 2%, ca până acum. A crescut numărul
pacienților care s-au însănătoșit și al cazurilor suspecte care
s-au dovedit false. Vești nemaipomenite! Toate
demonstrează că măsurile de carantină luate în ultima vreme
au fost foarte eficiente. În această dimineață, fratele meu cel
mare a trimis această ştire pe grupul de conversații al
familiei; nu pot să confirm că toate statisticile sunt precise,
dar nu încape vorbă că sper să fie așa! Și trebuie să o spun
din nou: dacă Wuhanul va putea să depășească acest
moment, și restul țării va putea să o facă.
 Acum, dacă stau bine să mă gândesc, chiar fratele meu
mai mare a fost primul care mi-a spus că virusul este
contagios. De fapt, în grupul nostru de conversații nu suntem
decât noi, cei patru frați şi surori. Nici măcar cumnata sau
nepoata mea nu fac parte din el. Deoarece ambii mei frați
sunt profesori universitari, au de multe ori acces la
informații foarte utile de la colegii și amicii lor. Acest lucru
este valabil în special pentru fratele meu cel mai mare: este
absolvent al Universității Qinghua și predă la Universitatea
de Știință și Tehnologie Huazhong, așa că face rost adesea
de o mulțime de informații prețioase. Pe 31 decembrie, la
orele 10 dimineața, fratele despre care vă vorbeam mi-a
retrimis un articol intitulat „Caz suspect de virus de origine
necunoscută în Wuhan”, între paranteze figurând cuvântul
„SARS”.
Fratele meu mi-a spus că nu era sigur că știrea e
autentică. Dar celălalt frate a intervenit numaidecât în
discuție și a sugerat ca niciunul dintre noi să nu mai iasă din
casă – el lucrează în Shenyang și s-a oferit să ne primească
în vizită la el pentru o vreme, să ne strângem toți acolo și să
așteptăm desfășurarea evenimentelor. Ne-a zis: „Sunt 20 de
grade sub zero în Shenyang, niciun virus n-are cum să
supraviețuiască aici prea multă vreme”. Dar fratele cel mai
mare i-a reamintit: „De fapt, vremea foarte călduroasă a fost
cea care a îngreunat răspândirea SARS. Nu-ți mai amintești
ce s-a petrecut în 2003?”. Ceva mai târziu, fratele cel mai
mare ne-a trimis un alt mesaj, în care confirma că știrea
despre noua boală era adevărată și că un grup de specialiști
de la Comisia Națională de Sănătate sosise deja la Wuhan.
Celălalt frate a fost destul de zdruncinat de veste,
deoarece locuiește foarte aproape de Piața Huanan de Fructe
de Mare, care este epicentrul epidemiei. Nu am văzut acele
mesaje decât în jurul prânzului și, în acel moment, le-am
spus imediat amândurora să evite deocamdată orice spital.
Fratele meu nu stă foarte bine cu sănătatea și are deseori
programări la Spitalul Central din Wuhan, unde se
aglomerează pacienții cu simptome de gripă. Ne-a trimis
imediat un alt mesaj în care ne anunța că a aruncat o privire
pe geam și că Spitalul Central pare la fel de liniștit ca
întotdeauna. Nu existau reporteri la poarta lui, cum bănuise
inițial că s-ar putea întâmpla. La scurtă vreme după aceea,
am început să primesc clipuri video de la prieteni care îmi
relatau care este situația în Piața Huanan și la Spitalul
Central din Wuhan. Am retransmis numaidecât veștile în
grupul de conversații al familiei. Ba chiar i-am reamintit
fratelui meu să aibă grijă să poarte o mască dacă iese din
casă. I-am sugerat să se mute în apartamentul meu după
Anul Nou, ca să se îndepărteze pentru moment de acea
zonă. Până la urmă, eu locuiesc în districtul Jiangxia, care
este ceva mai departe de spitalul din Hankou. Dar mi-a spus
că deocamdată își păstrează calmul, urmând să vadă ce se va
întâmpla. Nu credea că va urma ceva care să fie din cale-
afară de îngrijorător. De asemenea, nu concepea că guvernul
ar bloca informațiile cu privire la ceea ce se petrece, căci așa
ceva ar fi o adevărată lovitură pentru cetățeni. Părerile mele
despre subiect erau oarecum similare cu ale fratelui meu. Mi-
am închipuit că sub nicio formă guvernul nu ar cenzura știri
despre un subiect atât de important. Cum ar putea să
împiedice publicul să afle adevărul despre ceea ce se
întâmplă?
În dimineața zilei de 1 ianuarie, fratele mai mare a postat
un articol din Știrile Serii din Wuhan despre închiderea
Pieței Huanan. Celălalt frate a spus că situația din cartierul
lui rămăsese neschimbată și că toată lumea își vedea de
treabă ca de obicei. Fiind cetățeni implicați, eram cu toții cu
ochii pe știrile zilei respective. Măsurile de protecție pe care
le-au recomandat în acea zi au fost de fapt identice cu cele de
acum: purtați mască de protecție, stați acasă, nu ieșiți afară.
Sunt sigură că majoritatea locuitorilor Wuhanului care
trecuseră prin teroarea SARS îmi seamănă și au cumpănit
asupra acestor vești cu destul de multă seriozitate. Totuși, n-
a trecut multă vreme până când a fost transmisă
declarația oficială a guvernului. Bazându-se pe afirmațiile
specialiștilor, au redus totul la un precept format din câteva
cuvinte: virusul „nu se transmite de la om la om; poate fi
controlat și prevenit”. Imediat ce a auzit așa ceva, toată
lumea a scos un oftat colectiv de ușurare. În definitiv, nu
consumaserăm niciodată sălbăticiuni exotice și nici nu
intenționam să mergem în Piața Huanan, așa că părea să nu
aveam de ce să ne facem griji.
Motivul pentru care relatez toate aceste detalii este legat
de faptul că azi dimineață am citit un interviu cu dl Wang
Guangfa1. Dl Wang a făcut parte din cea de-a doua echipă de
specialiști trimisă la Wuhan ca să investigheze epidemia. La
scurt timp după ce a declarat că „poate fi controlat și
prevenit”, s-a infectat el însuși cu coronavirus. Firește, se
prea poate ca declarația lui inițială să nu fi provenit direct de
la el, până la urmă era o decizie colectivă a echipei. Dar mă
așteptam ca măcar să arate că are niște mustrări de
conștiință, că-și reproșează ceva sau – să îndrăznesc să o
spun? – că a reflectat asupra faptelor. În calitate de membri
ai unei echipe de specialiști, acești medici, în cel mai bun
caz, au fost responsabili pentru că le-au furnizat celor din
Wuhan niște informații care au subestimat drastic natura
virusului. Oricât de inutili și de birocrați ar fi oficialii din
Hubei și din Wuhan, și indiferent cât de mulți încearcă să
mușamalizeze adevărul pentru a arăta ce prosperă și
puternică e țara noastră, în calitate de doctor, dl Wang ar fi
putut fi mai prudent când a făcut acea declarație inițială.
Dimpotrivă, a afirmat totul cu o nespusă fermitate și
răspicat. Pe 16 ianuarie, când dl Wang se infectase, devenise
deja destul de limpede că virusul „se transmitea de la om la
om”. Chiar și așa, din cine știe ce motiv, n-am auzit din
partea dlui Wang o revizuire promptă a declarației anterioare
și nici nu l-am auzit trăgând un semnal de alarmă pentru ca
lumea să înceapă să-și ia măsuri de precauție. De-abia după
trei zile, când la Wuhan a sosit Zhong Nanshan2 de la
Academia Chineză de Inginerie, adevărul a fost scos într-un
final la iveală.
Interviul dlui Wang era de ieri. Locuitorii Wuhanului de-
abia au trecut peste incredibil de jalnicul lor An Nou
Chinezesc (om fi noi optimiști, dar chiar a fost un An Nou
jalnic), pacienții sunt într-o stare groaznică, morții lasă în
urma lor familii zdrobite de durere, carantina a dus la
pierderi colosale la nivel național și întreaga țară a fost
martora curajului și muncii asidue a colegilor doctori ai dlui
Wang. Cu toate astea, dl Wang, care poartă o anumită
responsabilitate pentru modul cum s-au desfășurat lucrurile,
nu și-a exprimat în interviu nici măcar o fărâmă de regret
pentru modul cum a fost gestionată situația. Nici măcar o
urmă de explicație. Nu doar atât, dar s-a purtat ca și cum le-
ar fi făcut oamenilor un serviciu nemaiîntâlnit. Ne-a zis:
„Dacă aş fi venit la Wuhan doar ca să arunc o privire rapidă
peste situația de ansamblu de aici şi n-aș fi intrat în
saloanele pacienților și în pavilionul bolnavilor, nu m-aș fi
infectat! Acum însă, bolnav fiind, toată lumea știe cât de
grav este de fapt acest coronavirus!”. Ascultând aceste
cuvinte, am rămas cu adevărat consternată. Presupun că dlui
Wang nu-i este teamă de locuitorii din Wuhan care îl înjură
de mama focului.
Poporul chinez nu s-a dat niciodată în vânt după ideea de
a-și recunoaște propriile greșeli și nici nu trăiește vreun
sentiment profund de căință, fiind cu atât mai puțin
predispus să facă un pas în față și să-și accepte cu
sinceritate vinovăția pentru ceva anume. Să aibă oare vreo
legătură cu datinile și cu cultura noastră? Ca doctor însă,
sarcina dlui Wang este să-i vindece pe cei bolnavi și să-i
ajute pe cei betegi. Cum poate să vadă atâția oameni
luptându-se cu boala și murind în împrejurări disperate din
cauza declarațiilor iresponsabile pe care le-a făcut, fără să-și
dea în niciun fel seama de rolul pe care l-a jucat în toată
această tărășenie? Chiar dacă oamenii n-ar fi dat vina pe el,
părerea lui care e? Să fie în stare să-și ia pur și simplu
tălpășița, simțindu-se, psihologic vorbind, liber și curat? Să
nu existe nici măcar un grăunte de remușcare în sufletul
acestui om? Nu vorbea el de caritate? Și iată-l acum
perorând la nesfârșit despre marele lui sacrificiu personal! În
vremuri străvechi, când națiunea se confrunta cu mari
calamități, până și împăratul avea mintea îndeajuns de
limpede ca să emită un decret imperial prin care dădea vina
pe el însuși pentru suferința poporului său. Dar dl Wang și
ceilalți membri ai echipei lui de specialiști? Nu
intenționează să-și ceară scuze cetățenilor din Wuhan? Nu
simt că este o lecție importantă pentru ei, pentru carierele lor
de profesioniști în domeniul medical?
S-o lăsăm baltă, n-am chef să mai vorbesc despre acest
subiect acum. Mă rog doar ca de azi înainte dl Wang să-și
facă treaba mai bine când îi vindecă pe bolnavi și îi ajută pe
cei betegi. Salvându-i pe ei, sper să se salveze și pe sine.
2 februarie 2020
Poate că un fir de praf dintr-o eră întreagă nu
pare cine știe ce, dar când ți se așază pe creștet
e ca un munte care se prăbușește peste tine.

Este a noua zi a Anului Nou Chinezesc. Câte zile au trecut

de când rezistăm? N-am chef să le mai țin socoteala. Cineva
a dorit să adreseze o întrebare-capcană și ne-a cerut să
identificăm în ce zi suntem fără să ne uităm la telefon – și
trebuia să răspundem imediat, fără să stăm prea mult pe
gânduri. Rămâi cu gura căscată și alta nu! Cum ar putea
cineva să-și amintească în ce zi a săptămânii suntem? Faptul
că știu că-i ziua a noua a Anului Nou Chinezesc deja este
aproape un miracol.
Vremea începe să devină ușor posomorâtă, ba chiar
după-amiază a plouat. Acei pacienți care aleargă prin oraș
de la un spital la altul, încercând să găsească unul unde să fie
tratați, vor ajunge într-o situație și mai disperată. Când ieși
afară să arunci o privire prin Wuhan, totul pare în ordine,
normal ca întotdeauna, doar că nu vezi picior de om, iar toate
becurile din clădiri sunt aprinse. Cei mai mulți par să nu
ducă lipsă de hrană sau de provizii, așa că, atât timp când
nimeni din familia ta nu-i bolnav, lucrurile sunt destul de
stabile. Orașul nu-i purgatoriul pe care mulți par să și-l
închipuie. Dimpotrivă, este o metropolă mai degrabă tăcută
și splendidă, aproape maiestuoasă. Dar totul se schimbă în
clipa în care cineva din familia ta cade la pat. Ești aruncat
imediat în haos. În definitiv, este o boală infecțioasă. Dar
resursele spitalicești sunt limitate. Oricine știe că, dacă nu
ești un caz deosebit de grav, nu te internează nimeni în
spital, nici măcar dacă ești ruda bolnavă a unui medic. În
aceste ultime zile, ne aflăm în ceea ce specialiștii au prezis a
fi un interval de „explozie virală”. Mă aștept ca în zilele care
urmează să vedem sau să auzim vești și mai macabre. Clipul
pe care mi-a fost cel mai greu să-l urmăresc astăzi a fost cel
al unei fetițe care se târa în urma dricului mamei sale,
zbierând cu obrajii plini de lacrimi. Mămica ei dispăruse, iar
rămășițele îi erau duse departe. Micuța nu va putea
niciodată să-i ofere mamei ei o înmormântare așa cum se
cuvine, probabil că nici nu va avea habar ce s-a făcut cu
cenușa ei. În cultura chineză, ritualurile morții sunt esențiale
pentru ceea ce suntem, poate chiar mai importante decât
modul în care trăim, ceea ce face ca totul să fie și mai
sfâșietor pentru o fetiță.
Dar nu putem face nimic. De fapt, nu mai e nimic de
făcut. Singura opțiune este să facem haz de necaz. Chiar
dacă ajungem într-un punct în care majoritatea pacienților nu
mai pot suporta, iar familiile lor nici atât. Dar dacă nu să
îndurăm, ce altceva am putea face? Am scris cândva că
„poate că un fir de praf dintr-o eră întreagă nu pare cine știe
ce, dar când ți se așază pe creștet e ca un munte care se
prăbușește peste tine”. Nu cred că prima oară când am
așternut pe hârtie acele cuvinte am sesizat pe deplin
profunzimea lor. Dar acum vorbele acelea îmi sunt întipărite
în suflet. Ceva mai devreme, în această după-amiază, am
intrat în legătură cu un tânăr reporter. Mi-a mărturisit că se
simte cu totul neajutorat. Are senzația că nimeni nu mai
acordă atenție decât cifrelor, câți s-au infectat, câți au mai
murit – dar ce facem cu ce se află în spatele acelor cifre? E
cu totul regretabil că acești tineri sunt nevoiți să treacă prin
așa ceva. De-abia își încep viața și iată că se confruntă cu
realitatea crudă a ceea ce înseamnă să te lupți cu adevărat și
să ai moartea în față, ca să nu mai vorbim de toate celelalte
restricții care li s-au impus. Și eu mă simt neputincioasă.
Dar, iarăși, când privesc lucrurile dintr-un alt unghi, în afară
de a sta cu spatele drept și a ne preface că suntem curajoși,
ce altceva am mai putea să facem? Nu avem pregătirea
necesară pentru a-i ajuta pe bolnavi. Tot ce ne stă în putere
este să înfruntăm lucrurile pe care le avem în față și să
suportăm ceea ce urmează. Iar când avem mijloacele
necesare pentru a-i ajuta pe cei din jur, le arătăm și lor cum
să îndure. Orice ar fi însă, trebuie să mai rezist încă o
săptămână.
O veste bună mi-a parvenit prin intermediul unei
statistici care tocmai mi-a sărit în ochi. Cifrele oficiale arată
că s-a redus numărul celor infectați din afara provinciei
Hubei. Mai mult decât atât, pentru pacienții din afara
Hubeiului, rata de însănătoșire este destul de ridicată, iar cea
a mortalității, foarte scăzută. E limpede că motivul pentru
care statisticile pentru Hubei sunt imprecise, iar rata
deceselor este atât de ridicată are legătură cu penuria
disperată de resurse necesare tratamentului. Ca să o spun pe
șleau, problema nu-i că această afecțiune nu poate fi
tratată. Dacă ai parte de o îngrijire medicală corespunzătoare
în fazele de debut, boala poate fi rapid ținută sub control.
Am mai văzut și un raport care sugera că unitățile medicale
din provinciile învecinate se grăbiseră să se pregătească
pentru ce avea să urmeze, dar până la urmă nu au fost atât de
mulți pacienți internați. Există câteva cazuri în care
pacientul A i-a transmis boala pacientului B, dar par să fie
foarte puține cazuri în care pacientul B l-a infectat pe
pacientul C. Au apărut și unele cazuri în care se bănuiește că
ar fi existat o astfel de contagiune a unor terți, însă niciunul
nu este absolut sigur încă. Astfel, unii au sugerat că
specialiștii cu pregătire în domeniul medical ar trebui să
transfere pacienți cu ambulanța din Wuhan în provinciile
învecinate pentru a avea parte de un tratament mai bun. În
definitiv, Wuhan este un oraș situat în centrul țării și un nod
rutier major și sunt câteva capitale de provincie care se află
la doar trei sau patru ore depărtare de mers cu mașina. Dacă
pacienții vor fi tratați corespunzător, mulți dintre ei vor avea
puterea să scape din ghearele morții. Nu sunt convinsă că o
asemenea sugestie va sfârși prin a fi pusă în practică,
dar cred că pare logică. Chiar acum am auzit de la un fost
coleg de clasă că noul Spital Huoshenshan va începe de
mâine să primească pacienți (nu sunt sigură că informația e
corectă). Dacă unii vor putea să părăsească Hubeiul, există
numeroase paturi de spital disponibile în alte părți, iar
condițiile de tratament de acolo ar fi și ele mai bune,
existând un număr mai mare de medici și de asistenți gata să
le ofere ajutor. Dar dacă Huoshenshan se va deschide mâine,
atunci ideea de a trimite pacienți în alte provincii va fi
abandonată. Oricum, am impresia că lista mea de dorințe a
devenit destul de modestă: nu mai vreau decât ca pacienții să
aibă un spital unde să meargă. Mă rog pentru ei.
De asemenea, aș vrea să spun ceva în sprijinul tinerilor
din Wuhan. Sunt zeci de mii de tineri voluntari care muncesc
în prima linie a frontului bătăliei cu epidemia. O fac numai
și numai de bunăvoie. Folosesc platforme de social media de
tipul WeChat pentru a se organiza și, practic, fac absolut tot
ce se poate face. Sunt cu adevărat fenomenali! Oamenii din
generația mea obișnuiau să fie îngrijorați în privința noii
generații care ar deveni din ce în ce mai egocentrică, dar
acum, văzându-i trecând la acțiune, îmi dau seama că
boșorogii ca mine ne-am temut degeaba! De fapt, membrii
fiecărei generații sunt identici dintr-un anumit punct de
vedere, iar vechea generație nu trebuie să-și bată prea mult
capul că urmașii lor nu-și vor găsi drumul în viață. Seara
trecută, scriitorul Chen Cun3 mi-a trimis un link cu niște
clipuri ale unui tânăr localnic din Wuhan care înregistra
scene cotidiene ale traiului de după instituirea carantinei.
Filmulețele treceau în revistă câteva zile din viața orașului
și le-am văzut pe toate fără să mă ridic din fața ecranului.
Clipurile au fost, toate, o adevărată minunăție. Dacă-l
întâlnesc vreodată pe acest tânăr regizor, sper să-i pot oferi
câteva exemplare ale unor cărți de-ale mele ca să-mi exprim
admirația pentru ce a realizat. Și aș mai vrea să-i spun că,
odinioară, într-o noapte friguroasă și nefericită, imaginile lui
mi-au transmis ceva care mi-a înseninat sufletul.

3 februarie 2020
Jelind grelele noastre vieți, oftez din toți
rărunchii și-mi șterg lacrimile de pe obraz.

A zecea zi a Anului Nou Chinezesc. O altă dimineață

luminoasă și însorită. Ieri am crezut că-i posibil să mai
plouă, dar astăzi cerul s-a înseninat. Poate că toți cei care
speră să aibă parte de îngrijire medicală se vor bucura de
ceva mai multă căldură, grație soarelui care-și face apariția.
Dar mulți dintre ei sunt infectați și abia își târâie trupurile
bolnave prin tot orașul, căutând să fie tratați. Toată lumea
știe că niciunul dintre ei n-a vrut să ajungă într-o asemenea
postură, însă n-au avut de ales: e ceea ce trebuie să facă dacă
vor să supraviețuiască. Pentru ei nu există o altă cale.
Bănuiesc că senzația rece ca gheața că au fost abandonați
trebuie să fie mult mai rea decât frigul propriu-zis al iernii
prin care trecem. Dar sper că, în timp ce se mișcă anevoie de
colo-colo în căutare de ajutor, nu vor avea prea mult de
suferit. Poate că pentru ei nu există paturi libere, dar măcar
soarele îi învăluie în continuare cu razele sale.
Din nou în pat, citindu-mi mesajele de pe telefon. Primul
lucru pe care îl văd este știrea legată de cutremurul din
Chengdu. Seismul i-a prins pe mulți nepregătiți, dar se pare
că nimeni nu s-a aflat într-un pericol real. Câteva dintre
glumele online despre cutremur au fost destul de amuzante
totuși. Una dintre ele spunea așa: „Grație cutremurului, toți
cei 20.000 de locuitori din Wuhan care se află în clipa de
față în Chengdu au fost în sfârșit localizați. Cum toți
localnicii din Chengdu stau pur și simplu în casă cu
picioarele cufundate în apă caldă, a fost simplu să-i identifici
pe wuhanezi: ei au fost cei care au dat buzna afară panicați
când i-a zgâlțâit cutremurul!”. N-am putut să mă abțin și am
izbucnit în râs când am citit. Sunt convinsă că mucaliții din
Chengdu le-au oferit cetățenilor din Wuhan „un hohot pe
cinste” în această dimineață. Cei din Sichuan au un simț al
umorului mai dezvoltat decât locuitorii Wuhanului.
Mulțumiri celui care a născocit o asemenea glumă!
Sunt câteva videoclipuri online pe care nu mai suport să
le urmăresc – sunt pur și simplu prea sfâșietoare. Dar
trebuie să ne păstrăm calmul și stăpânirea de sine și să
înțelegem că nu putem permite tristeții să ne mistuie. Cei
plecaţi dintre noi sunt departe, dar cei vii trebuie să-și vadă
în continuare de drum. Sper măcar să putem ține minte: sper
să-i ținem minte pe oamenii de rând care au pierit, să-i
ținem minte pe cei care au fost loviți de o moarte nedreaptă,
să ținem minte aceste zile îndurerate și aceste nopți pline de
tristeţe, să ținem minte ce anume ne-a întrerupt viețile în
timpul a ceea ce ar fi trebuit să fie bucuria vacanței de Anul
Nou Chinezesc. Câtă vreme suntem în stare să mai răzbim o
zi și să rămânem vii, trebuie să luptăm ca să le facem
dreptate celor care au suferit și au murit. Trebuie să-i tragem
la răspundere pentru răul provocat pe șefii care au fost
neglijenți şi iresponsabili sau care pur și simplu au stat cu
mâinile-n sân. Aceste cazuri trebuie cercetate cu rigoare și
niciunuia dintre cei responsabili nu trebuie să i se permită să
se fofileze ca să scape basma curată. Dacă nu acționăm, cum
am putea să le facem dreptate acelor oameni – acelor
concetățeni wuhanezi cu care odinioară munceam cot la cot
și ne bucuram împreună de viață – ale căror trupuri au
sfârșit îndesate în sacii pentru cadavre?
Astăzi am urmărit un documentar educativ destul de bun
despre Wuhan. Descriind starea actuală a Wuhanului, cu
străzile lui complet pustii și liniștea mormântală, reporterul
a spus că este ca și cum cineva ar fi „apăsat pe butonul de
pauză” în întregul oraș. Așa și este, urbea întreagă a luat o
pauză, dar pentru cei ale căror cadavre au fost deja îndesate
în saci totul s-a sfârșit. Doamne! Cioclii de la crematorii n-
au avut niciodată de-a face cu așa ceva. Dar toți spun că de
grija noastră au nevoie mai ales medicii, căci ei sunt cei care
se ocupă de cei vii.
În după-amiaza asta am luat legătura cu un prieten doctor
ca să încerc să înțeleg mai bine ce se întâmplă în oraș.
Lucrează chiar în linia întâi a epidemiei. A făcut o scurtă
pauză și mi-a acordat câteva minute ca să-mi răspundă la
unele întrebări. Am discutat despre tot soiul de lucruri, dar
pot să rezum conversația noastră la câteva aspecte. Numărul
unu: este greu să fii optimist în privința situației în care se
află Wuhanul în clipa de față, căci rămâne destul de critică.
Stocurile spitalelor sunt într-o stare de „echilibru precar” – a
fost prima oară când am auzit termenul respectiv, dar
bănuiesc că trebuie să însemne „rezerve insuficiente” – și
sunt pe cale să rămână fără multe dintre articolele necesare,
chiar dacă pentru moment se descurcă. Doctorul mi-a spus că
rezervele sunt suficiente ca să mai reziste încă două sau trei
zile. Numărul doi: spitalele locale mici trec printr-o perioadă
cu adevărat solicitantă. Din capul locului, condițiile de bază
ale multora nu sunt deloc nemaipomenite, ele nu se bucură
de cine știe ce atenție, iar posibilitățile lor de tratament sunt
destul de limitate. Prietenul meu m-a rugat să fac un apel
către cititori să înceapă să se îngrijească de aceste spitale
locale și să facă tot ce le stă în putință pentru a le acorda
sprijin. În același timp, mi-a zis că multe dintre autoritățile
locale din zonele rurale și suburbane au luat măsuri ferme
pentru a impune izolarea și carantina, în destule cazuri
făcându-și treaba mai bine decât cele de aici, din Wuhan.
Numărul trei: să trimiți înapoi în comunitate pacienții cu
febră suspectați că ar fi infectați nu este o măsură bună.
Comunităților locale le lipsesc cunoștințele de specialitate
și echipamentele de protecție pentru a trata pacienții așa
cum se cuvine. Nu putem să ne-așteptăm din partea lor să
facă față celor ce li se întâmplă. Mai mult, locuitorilor din
comunitățile locale mici le este destul de teamă pentru
propria lor piele. Nu pot face nimic ca să rezolve vreuna din
problemele altora. Sunt de acord că ceea ce a condus la
creșterea numărului de infecții din Wuhan la scară
comunitară a fost o serie de decizii proaste, iar dacă o
persoană a fost infectată, întreaga ei familie s-a îmbolnăvit.
Numărul patru: medicii din toate spitalele sunt
suprasolicitați, iar specialiștii din diversele departamente au
fost transferați în prima linie a frontului. În clipa de față nu
sunt suficiente locuri disponibile pentru cei aflați sub
tratament; totuși, numărul cazurilor suspecte și al
pacienților care vin pentru a fi diagnosticați crește cu
repeziciune. (N-am avut curajul să-l întreb dacă ar avea cum
să îi trateze într-un mod adecvat pe acei pacienți
diagnosticați de curând care tocmai îi bat la ușă). Numărul
cinci: amicul meu doctor bănuiește că numărul final de
pacienți infectați va sfârși prin a fi înspăimântător. Mi-a
spus, din punctul de vedere al unui specialist, așa: „Singura
modalitate prin care putem să controlăm epidemia este să-i
internăm pe toți cei care au nevoie să fie trataţi în spital și
să-i izolăm în casă pe toți cei care trebuie ținuți în
carantină”. Oricum ai privi situația, este singura cale de
urmat. Având în vedere unele dintre noile proceduri pe care
guvernul a început să le pună în practică astăzi, se pare că și
cei de acolo și-au dat seama într-un final de acest aspect.
Coronavirusul este printre noi și, din etapa lui timpurie
până în perioada de extindere și la momentul când a început
să fie scăpat de sub control, răspunsul nostru a fost mai
întâi complet eronat, a continuat prin a fi întârziat,
ajungându-se în cele din urmă la starea dezastruoasă de
acum. Am fost incapabili să o luăm înaintea virusului și să-l
oprim; în schimb, l-am fugărit cu disperare și am plătit un
preț piperat pe parcurs. Nu e momentul să trecem râul pe
îndelete, pipăind bolovan după bolovan – au existat
nenumărate epidemii în trecut pe care le-am fi putut lua drept
reper, oare de ce n-am învățat nimic de pe urma lor? N-am fi
putut pur și simplu să copiem ce au făcut alții anterior
pentru a controla cu succes asemenea epidemii? Sau poate că
simplific eu lucrurile excesiv?
Am văzut astăzi un alt film despre o familie care trecea
cu mașina peste un pod între Chongqing și Guizhou. În
automobil era un cuplu căsătorit împreună cu ceea ce păreau
a fi doi micuți (nu se vedea chiar clar în acel clip). Bărbatul
era din Chongqing, iar femeia din Guizhou. Mașina a plecat
dinspre Chongqing și s-a îndreptat spre granița provinciei
Guizhou. În final, gărzile au spus că-i permit soției să treacă,
deoarece era din Guizhou, dar, orice ar fi, au refuzat să-l lase
pe soțul ei să meargă mai departe; în cele din urmă, nu au
avut de ales și au făcut cale întoarsă la Chongqing. După ce-
au ajuns în partea cealaltă a podului, gărzile de acolo i-au
anunțat că, deoarece deja depășiseră limitele Chongqingului,
numai soțul are voie să revină, nu și soția. Soțul care
conducea le-a spus: „Păi în partea aia nu ne lasă să trecem,
acuma nici voi nu ne dați voie pe-acilea. Ce vreți să facem?
Să ne mutăm pe pod?” Urmărind filmulețul, pe cuvânt că n-
am știut dacă să râd sau să plâng. Am scris cândva un roman
intitulat Orașul Wuchang4 a cărui acțiune se desfășura acum
aproape o sută de ani, când liderii militari înconjuraseră
orașul. (Ce coincidență să mă găsesc și eu acum în carantină
în Wuchang!) În timpul asediului, nenumărați locuitori
dintre zidurile orașului Wuchang au murit de foame.
Cetățenii din Hankou și Hanyang au pus umărul pentru a
încerca să-i salveze pe cei din Wuchang și, până la urmă,
comandanții militari au ajuns la o înțelegere, oferindu-le
localnicilor trei zile în care să părăsească orașul pentru a-și
căuta de mâncare. În acel răstimp, forțele care împresurau
orașul au jurat să nu-i atace, iar armata care păzea cetatea a
căzut la învoială să le dea drumul locuitorilor. Toate acestea
s-au petrecut în 1926. La vremea respectivă, existau două
armate în plin război, dar chiar și așa forțele care se
dușmăneau au fost capabile să ajungă la un numitor comun.
Iată-ne astăzi, un veac mai târziu, și nu suntem în stare nici
măcar să închidem nițel ochii de dragul unei familii?! Nu-i
ca și cum ar pica cerul peste noi! Există nenumărate
modalități prin care poți rezolva o problemă. În final, habar
n-am dacă familia cu pricina a mai ajuns la Guizhou sau a
sfârșit prin a reveni la Chongqing.
 „Jelind grelele noastre vieți, oftez din toți rărunchii și-
mi șterg lacrimile de pe obraz”5. În aceste zile, mulți sunt
cei care exprimă acest sentiment.

4 februarie 2020
Soarta trebuie să-mi fi zâmbit încă o dată.

Astăzi, vremea continuă să fie frumoasă. Iar oamenii din

Wuhan rezistă în continuare. Ne simțim cam asfixiați pentru
că suntem blocați între patru pereți, dar atât timp cât putem
supraviețui, ne-om descurca cu restul.
În după-amiaza asta am auzit despre o altă persoană care
a făcut un atac de panică în timp ce se afla într-un
supermarket ca să-și cumpere câte ceva. Bărbatul respectiv a
declarat că i-a fost teamă că se va închide magazinul și că nu
va mai putea să se aprovizioneze cu de-ale gurii. Mi se pare
că a fost o spaimă nerealistă. Autoritățile municipale au
făcut deja o declarație prin care îi asigură pe cetățeni că
supermarketurile vor rămâne deschise. Să gândim logic:
chiar în clipa de față, întreaga națiune e alături de Wuhan,
iar China nu este tipul de stat care să se confrunte cu o
veritabilă penurie de bunuri materiale, așa că sunt sigură că
nu va fi prea dificil ca țara să se asigure că la Wuhan vor fi
suficiente alimente și provizii. Firește, vor exista negreșit
câteva persoane în vârstă care trăiesc singure și care ar putea
să treacă prin niște vremuri dureroase (chiar și fără
coronavirus, viața lor nu-i ușoară), dar sunt încrezătoare că
vor fi nenumărați voluntari în comunitate care să le sară în
ajutor. Chiar dacă la început guvernul a făcut unele greșeli,
orice ar fi, acum n-avem de ales decât să ne punem
speranțele în liderii noștri; trebuie să credem în ei.
Altminteri, care-i alternativa? În cine altcineva să ne
încredem? Pe cine să ne putem bizui? Oamenii care se
înspăimântă cât ai bate din palme sunt genul de indivizi care
oricum trăiesc cu nervii întinși la maxim și nu prea poți să
faci nimic ca să-i ajuți. Chiar acum am ieșit afară ca să
arunc gunoiul și am observat un afiș lipit pe ușa principală
pe care scria „Dezinfecție finalizată”. Mai era și un anunţ
care spunea că „dacă faceți febră, vă rugăm să apelați la
acest număr de telefon din districtul Wuchang”. Asemenea
detalii te fac să-ți dai seama cât de meticuloasă e munca
depusă la nivel comunitar. Coronavirusul este un mare
vrăjmaș împotriva căruia toată lumea este unită. Nimeni nu
îndrăznește s-o lase mai moale, așa că nu putem decât să
sperăm că decidenții politici nu vor mai face și alți pași
greșiți.
Întrebarea legată de numărul celor care vor ajunge să fie
infectați de virus rămâne un subiect deosebit de sensibil. Și
pe mine mă neliniștește cât de mare va fi până la urmă
această cifră. Ieri am postat ceva pe Weibo în care
menționam numărul 100.000, pentru care cei mai mulți
medici se pregătesc de mai mult timp, chiar dacă niciunul
dintre ei n-o spune public. De fapt, un medic a fost cel care,
făcând un apel la oameni pentru ajutor, a rostit acea cifră cu
voce tare. Astăzi, un alt medic, care mi-e prieten, mi-a zis
că-i de părere că estimarea respectivă a fost corectă. „Cu
siguranță că vor fi atâția infectați. Dar un lucru pe care
trebuie să-l avem în vedere este că nu toți cei care s-au
molipsit prezintă simptome. Poate că doar între 30% și 50%
dintre cei infectați vor avea cu adevărat simptome.” Apoi i-
am pus o altă întrebare: „Și dacă ești infectat, dar rămâi
asimptomatic, asta înseamnă că îți revii încetul cu încetul, de
capul tău?”. Amicul doctor a confirmat: „Corect”. Dacă este
adevărat, ar trebui să fie o veste bună, nu?
Dar ceea ce trebuie scos din nou în evidență este că,
după spusele medicilor, coronavirusul de tip nou poate fi
extrem de contagios, însă atât timp cât pacienții primesc
tratamentul standard, rata mortalității nu este foarte ridicată.
Pacienții care au parte de tratament în afara provinciei Hubei
au dovedit deja veridicitatea acestui fapt. Motivul pentru
care numărul morților a fost atât de mare aici, în Wuhan,
este că foarte mulți pacienți nu pot avea acces la îngrijire
spitalicească; fără a fi tratate corespunzător, cazurile
moderate pot deveni grave, iar cele grave pot duce la deces.
Un alt factor care a contribuit este faptul că procedurile
inițiale de carantină au fost deficitare, ceea ce a făcut să
existe multe cazuri în care o singură persoană și-a infectat
întreaga familie. Prin urmare, s-a ajuns la o creștere
dramatică a infecțiilor, declanșând o serie întreagă de alte
tragedii. Amicul meu medic mi-a mărturisit că, dacă ar fi fost
mai bine pregătiți în etapa inițială, având în vedere numărul
de paturi disponibile, Wuhanul ar fi trebuit să fi fost capabil
să vindece toate cazurile grave care au apărut. Dar lucrurile
au fost pur și simplu prea haotice în etapele de debut ale
epidemiei, oamenii au fost măcinați de frică și numeroși
cetățeni care nici măcar nu erau bolnavi au invadat spitalele,
făcând ca lucrurile să capete o turnură și mai isterică. Acum,
guvernul își ajustează constant procedurile de intervenție.
Următorul pas va fi să vedem dacă putem atinge un punct de
cotitură – sper ca acea clipă să vină cât mai curând.
În plus, unii au început ieri să ridice online câteva
probleme legate de acele „unități spitalicești provizorii”6
care au fost deja instalate: erau îngrijorați că, în realitate,
izolarea unui mare număr de pacienți laolaltă va duce la o
explozie a cazurilor de infecții încrucișate. Dar părerea mea
este că spitalele provizorii se bazează pe un model folosit de
obicei în situațiile de front din timpul conflictelor militare.
Primul lucru care trebuie făcut este să fie separați cât mai
repede cu putință cei suspectați că ar fi purtători ai virusului,
apoi să fie trimiși medicii care să le prescrie tratamentul.
Între timp, pot fi depuse treptat eforturi pentru a îmbunătăți
condițiile pacienților aflați în carantină. Dacă nu se iau
măsurile respective, cei infectați vor continua să se
deplaseze de-a lungul și de-a latul orașului și fiecare zi în
care ei se află pe străzi va face ca tot mai mulți să ajungă să
fie infectați. Dacă vom continua așa, nu-i chip ca vreodată
virusul să fie ținut în frâu. Chiar dacă în spitalele mobile
condițiile sunt departe de a fi ideale, îmi imaginez că
următorul pas va fi să compartimentăm acele ample spații
deschise în încăperi mai mici. Dar asta e doar părerea mea,
nu sunt convinsă că e și planul oficial. Orice ar fi, separarea
rapidă a persoanelor infectate de restul populației este cea
mai stringentă problemă a momentului.
Am văzut astăzi un selfie filmat de unul dintre pacienții
de la Spitalul Huoshenshan. Din imagini, mi-am putut da
seama că dotările pentru tratamente sunt destul de bune și că
pacienții de acolo păreau să aibă un pronostic pozitiv. Este
exact tipul de înregistrare video pe care speram să-l pot
vedea. Nădăjduiesc ca toți să se însănătoșească curând și
mai sper ca totul să evolueze de acum înainte într-o manieră
mai rațională și mai organizată.
Epidemia este rezultatul câtorva forțe care au acționat
concomitent. Inamicul nu este doar virusul în sine. Noi
înșine ne suntem cei mai aprigi dușmani în bătălia asta sau,
în cel mai bun caz, suntem complici la crimă. Mi se spune că
numeroși sunt cei cărora li se deschid ochii dintr-odată și își
dau seama cât de lipsit de noimă este să strigi la nesfârșit, zi
de zi, sloganuri găunoase despre cât de grozavă e țara
noastră. Sunt conștienți că activiștii care merg pretutindeni
și țin prelegeri de educație politică, fără să întreprindă
nicicând vreo acțiune concretă, sunt absolut inutili
(obișnuiam să îi numim indivizi care „trăiesc de pe urma
muncii cu gura”). Știu fără doar și poate că o societate căreia
îi lipsește simțul practic și nu izbutește să vadă realitatea
atunci când aceasta i se înfățișează în fața ochilor nu doar că
sfârșește pricinuind rău oamenilor prin cuvinte, ci poate
chiar să provoace pierderi de vieți omenești – multe,
nesfârșit de multe vieți. Este o lecție care are ecouri
profunde și care ne lasă pe umeri o povară grea. Chiar dacă
am trecut cu toții prin epidemia SARS din 2003, mi se pare
că am uitat repede lecțiile pe care zice-se că le-am fi învățat
atunci. Oare și acum, în 2020, le vom uita iarăși? Diavolul
se află mereu pe urmele noastre și, dacă nu suntem atenți, ne
va prinde iar și ne va tortura până când, într-un final, ne vom
deștepta. Adevărata întrebare este: chiar vrem să ne
deșteptăm?
Gândindu-mă la anul cu SARS, acea boală a început să
se răspândească în martie, dar la început guvernul s-a
străduit să mușamalizeze totul. La momentul respectiv,
aveam o fostă colegă de clasă în Guangzhou care urma să
sufere o intervenţie chirurgicală complicată. M-am dus
împreună cu câteva zeci de prieteni din întreaga China până
la Guangzhou ca să fim alături de ea în timpul operației. Am
descins toți chiar în spitalul din care epidemia SARS se
dezlănțuise cu înverșunare, dar niciunul dintre noi n-avea
habar în clipa aceea despre ce se întâmpla (și nimeni nu
purta vreo mască de protecție). Ne-am întors cu toții la
casele noastre cu trenul. În cele din urmă, după ce au ieșit la
iveală cele petrecute, oamenii din întreaga țară au intrat în
panică. Noi, cu precădere, eram cu nervii la pământ; în tot
acel haos, mi-am spus că soarta trebuie să-mi fi surâs dacă
mi-a îngăduit să scap neinfectată. De data asta am făcut trei
drumuri la spital între 1 și 18 ianuarie, de fiecare dată pentru
a-mi vizita colegi care fuseseră internați pentru intervenții
chirurgicale. În două dintre aceste vizite nici măcar n-am
purtat mască de protecție. Acum, că totul a trecut, mă înfior
când mă gândesc la așa ceva și, iarăși, cred că soarta trebuie
să-mi fi zâmbit încă o dată.

5 februarie 2020
Noi, cetățenii de rând, am plătit cu toții un preț
pentru această catastrofă umanitară prin care
trecem.

Ieri a fost prima zi de primăvară, iar astăzi vremea pare într-

adevăr să semene a primăvară. Vizavi de locuința noastră
avem un șir de arbori bătrâni de camfor, doi arbuști
osmanthus și o magnolie yulan; frunzișul lor bogat te face să
te simți ca și cum iarna n-ar fi existat niciodată.
Astăzi, ne aflăm tot în mijlocul a ceea ce experții au
prezis că va fi perioada de explozie a epidemiei de
coronavirus. Se spune că numărul de cazuri confirmate
continuă să crească. Un pictor celebru pe care-l cunosc este
chiar acum într-o stare critică din pricina virusului. Prietena
mea YL mi-a zis că știe trei cineaști care s-au infectat în
timpul filmărilor, murind cu toții între timp din cauza
coronavirusului. Cercul meu de prieteni este destul de
restrâns și sunt extrem de recunoscătoare că tuturor le-a fost
bine până acum. Situația din Wuhan este în continuare
sumbră, dar nu la fel de confuză ca înainte. Pe de altă parte,
lucrurile nu s-au liniștit deloc. Acele deprimante clipuri
video online și strigătele disperate de ajutor care circulau
pretutindeni pe internet par să se fi rărit oarecum, fiind
înlocuite cu mesaje optimiste care ne încurajează pe toți să
mergem înainte. Nu sunt sigură că problemele anterioare au
fost cu adevărat rezolvate sau, pur și simplu, au fost doar
cenzurate de pe internet. După ce am avut parte de atât de
multă cenzură, chestiunea asta a ajuns să mă lase rece. Ieri
am spus că suntem cei mai aprigi dușmani ai noștri; probabil
că procesul de transformare în propriii noștri inamici a
început cu acest sentiment de indiferență. Pentru moment,
trebuie să fim cu garda ridicată, e musai să fim deosebit de
conștienți de ceea ce se petrece cu trupurile noastre. Nu mă
opresc din a-i cicăli pe amicii mei: ai grijă să nu ieși din
casă! Ai grijă să nu ieși afară! Știu că am fost închiși
înăuntru de multă vreme și că este posibil să rămânem în
carantină încă pe-atât, dar nu putem să ne batem capul doar
cu asta. Poate că nu avem prea multe feluri de mâncare
simandicoase în bucătăria de-acasă, dar imediat ce epidemia
va trece, vom putea merge la un restaurant ca să comandăm
toate delicatesele după care am tânjit. Noi vom fi fericiți, iar
restaurantele vor putea, în sfârșit, să înceapă să facă din nou
bani.
După-amiază, am văzut un reportaj care mi s-a părut
interesant. Chiar dacă titlul – „Primele gloanțe în lupta
împotriva coronavirusului din Wuhan au fost deja trase” –
suna ca o relatare a presei guvernamentale oficiale,
conținutul merita cu prisosință citit. O să vă ofer un scurt
rezumat al ideilor principale: (1) pacienții au fost împărțiți
în trei categorii de carantină; (2) Spitalul Huoshenshan,
Spitalul Leishenshan și alte câteva spitale desemnate
reprezintă unități de Nivelul Unu, responsabile cu izolarea și
tratarea pacienților în stare critică; (3) cele unsprezece
spitale provizorii nou construite sunt unități desemnate de
Nivel Doi, responsabile cu izolarea și tratarea pacienților cu
infecții ușoare; (4) hotelurile și școlile Partidului Comunist
Chinez vor fi desemnate drept unități de Nivel Trei, fiind
însărcinate cu izolarea cazurilor suspecte de infectare și cu
persoanele care au avut contact direct cu indivizii infectați;
(5) după ce aceste trei grupuri de indivizi au fost izolate, va
fi pus în aplicare un proces de sterilizare cuprinzător, la
nivelul întregului oraș; (6) toate spitalele își vor relua
funcționarea normală (și toate secțiile spitalicești anterior
închise vor fi redeschise); (7) celelalte companii vor putea să
se redeschidă și să reînceapă activitățile comerciale; (8)
pacienții vor fi în continuare monitorizați, iar tratamentul lor
va fi actualizat în funcție de starea lor de sănătate. De pildă,
de îndată ce pacienții cu simptome critice ajung să aibă
simptome moderate, vor fi transferați în unitățile spitalicești
mobile, iar dacă acele cazuri moderate devin critice, vor fi
transferate în unitățile de Nivel Unu. Vom respecta acest
protocol până când această boală catastrofală va fi complet
eradicată! Nu pot să confirm dacă toate detaliile din articol
sunt reale, dar, având în vedere ceea ce știu, aș zice că sunt
riguroase. Din momentul în care armata a intrat în Wuhan,
pare să se înregistreze o îmbunătățire evidentă din punct de
vedere al eficienței de care oamenii dau dovadă în
confruntarea cu epidemia. Modul în care se luptă cu virusul
chiar seamănă oarecum cu o campanie militară – precisă și
directă. Am speranțe mari legate de ce ne va aduce această
nouă etapă. Dar ceea ce sper cu adevărat este că, indiferent
de nivelul căruia i-au fost destinați pacienții, ei vor primi o
îngrijire mai bună, eficientă și de încredere.
Practic, toate aspectele vieților oamenilor au fost date
peste cap de această epidemie, iar efectul ei asupra spitalelor
a fost și mai grav. Medici din toate secțiile au fost prinși în
lupta cu virusul. În realitate, chiar și fără epidemia de
coronavirus, există deja un număr colosal de pacienți care
trebuie îngrijiți. Acum însă, toți acești pacienți au făcut
răbdători un pas înapoi pentru ca medicii lor să poată lupta
cu coronavirusul; între timp, ei continuă să sufere în tăcere
din cauza afecțiunilor lor. Mulți dintre ei sunt destul de
îngrijorați în privința consecințelor amânării propriilor
tratamente pentru atâta amar de vreme, dar toți fac abstracție
de nevoile lor pentru ca medicii să poată participa la lupta
împotriva coronavirusului. Am o admirație nespusă pentru
toți acești pacienți minunați. Am o colegă care s-a luptat cu
niște probleme grave de sănătate și, din nefericire, a trebuit
să treacă în ianuarie prin două intervenții chirurgicale
succesive majore. Epidemia de coronavirus a erupt chiar
înainte de Anul Nou Chinezesc, iar ea tocmai se întorsese
acasă de la spital. După externare, a fost nevoită să se ducă
în continuare la spital pentru tratament și pentru injecții, așa
că n-a avut de ales decât să strângă din dinți și să meargă cu
mașina la spital ca să-și rezolve problemele de sănătate.
Incizia nu i s-a vindecat prea bine și a început să dea semne
de purulență. Pentru că spitalul era supraaglomerat cu
oameni suferind de tot felul de afecțiuni, medicii i-au spus
că ar fi bine să nu mai vină acolo zilnic, așa cum era planul
inițial. În schimb, i-au dat diverse materiale pentru acasă, în
așa fel încât să-și poată schimba singură bandajele. Când a
rămas fără pansamente, a trebuit să se ducă la farmacie să
mai cumpere. După ce incizia a început să se inflameze însă,
ce mai putea să facă? A mers la spitalul local din apropierea
locuinței pentru injecții. Poți să te îngrijorezi, să te enervezi
sau chiar să plângi, dar la ce bun? Chiar ea zicea: „Pur și
simplu, trebuie să mă descurc, cel puțin până când trece
amenințarea virusului”. Am o altă colegă al cărei tată suferă
de cancer. Anul acesta a făcut pregătiri speciale pentru a-și
aduce părinții să petreacă împreună Anul Nou Chinezesc la
Wuhan. Acum toată familia este blocată în acel apartament –
trei generații claie peste grămadă. Nu pot merge nicăieri,
părinții ei și-au luat câmpii de plictiseală, dar tot ce poate să
facă este să-i distreze jucând cărți cu ei zi de zi, ca să le
treacă timpul mai ușor. Chiar acum m-a sunat și mi s-a plâns
că se țicnește dacă mai joacă de dimineață până seara cărți.
Stresul de care suferă familia ei este realmente uriaș.
Femeile însărcinate din oraș sunt, la rândul lor, într-o
situație cumplit de tracasantă. Chiar dacă sunt dispuse să
aibă răbdare, nu înseamnă că și pruncii lor vor avea. Nu-i
deloc un moment potrivit să naști un copil. Sosirea pe lume
a unor bebeluși, care ar trebui să fie un moment de
sărbătoare și bucurii, s-a transformat, dimpotrivă, într-o
situație de nesiguranță și anxietate duse la extrem. Poate că
nu trăim într-o lume perfectă, dar dacă acești prunci sunt
îndeajuns de curajoși ca să pătrundă în ea, ei bine, haideți,
veniți! Deși aici este epicentrul epidemiei, trebuie să am
încredere că veți fi primiți într-un loc cald și curat.
Notez toate aceste povești pentru ca acei criminali să
știe: pe lângă pacienții infectați și pe lângă cei morți, există
nenumărate alte victime ale calamității. Noi, cetățenii de
rând, am plătit cu toții un preț pentru această catastrofă
umanitară prin care trecem.
6 februarie 2020
În clipa asta, toată lumea din oraș plânge pentru
el.

Astăzi, în Wuhan a început din nou să plouă. Cerul este

mohorât și acoperit de nori, este tipul acela de zi umedă și
bătută de vânt care îi face pe oameni să se simtă înfrigurați
și deprimați. Când am ieșit pe stradă, vântul înghețat a
năvălit peste mine, dându-mi fiori pe șira spinării.
Azi am avut parte de multe vești bune, unele dintre ele
fiind probabil cele mai entuziasmante știri de multe zile
încoace. La radio, o persoană care pare un specialist în boli
infecțioase a spus că epidemia va începe să se domolească
foarte curând. Lucrurile pe care le spunea mi s-au părut
credibile. Cealaltă veste care a circulat intens pe internet a
fost că Gilead Sciences, compania farmaceutică americană, a
creat un medicament nou denumit remdesivir (specialiștii
chinezi îl numesc „speranța poporului”), începând deja
testele clinice la Spitalul Jinyintan din Wuhan. Se spune că
până acum a fost extrem de eficient. Toată lumea din Wuhan
este entuziasmată de această evoluție – sunt sigură că dacă
n-ar trebui să respectăm toate regulile izolării am dansa cu
toții pe străzi pentru a sărbători evenimentul. Suntem blocați
în casă de atâta amar de vreme, trăgând nădejde de atâta timp
și, în sfârșit, acum întrezărim ceva pozitiv. Speranța asta a
sosit din senin, dar a sosit la timp, pentru că am început să
fim cu toții din ce în ce mai abătuți. Chiar dacă știrea va fi
dezmințită mai târziu și rămâne un simplu zvon sau dacă
medicamentul se va dovedi ineficient în fața virusului,
deocamdată tot mă bucură vestea asta bună. Poate că într-o
zi sau două speranțele noastre vor fi confirmate.
 Spitalele provizorii pe care toată lumea le-a urmărit
îndeaproape au fost deschise în mod oficial. Există deja
pacienți internați în ele și care au început să încarce pe
internet filme, fotografii și postări despre experiența de
acolo. Unii dintre ei consideră că, fără discuție, condițiile
sunt inferioare și se vaită de cât de rău este în aceste spitale.
Sunt destul de multe postările de genul acesta. Dar bănuiesc
că ar trebui să te aștepți ca la început lucrurile să fie mai
dezorganizate – în definitiv, spitalele provizorii au fost
construite în grabă în doar o singură zi. Totuși, sunt
încrezătoare că toate celelalte detalii se vor aranja cât de
curând, iar lucrurile se vor îmbunătăți. Oricând aduni
laolaltă un număr mare de indivizi este dificil să-i
mulțumești pe toți, mai ales când suferă din cauza unei boli.
Este absolut firesc ca oamenii să se simtă neliniștiți sau
iritați, până la urmă carantina nu-i nicidecum la fel de
confortabilă ca viața în propriul apartament. În după-amiaza
asta am primit un SMS de la profesorul de istorie culturală
Feng Tianyu de la Universitatea din Wuhan. Mi-a zis că,
după spusele lui Yan Zhi7, vor exista responsabili pentru cele
două spitale provizorii care sunt instalate în Centrul
Internațional de Expoziții și Conferințe din Wuhan și în
zona Wuhan KeTing Expo. Dl Yan a spus că va face tot ce-i
stă în puteri pentru a se asigura că totul merge ca pe roate.
„Vom instala televizoare, vom crea o mică bibliotecă, o
stație de încărcare, o zonă de fast-food și vom avea grijă ca
fiecare pacient să primească zilnic cel puțin un măr, o
banană sau un alt fruct proaspăt; dorim ca pacienții să simtă
că ne pasă de ei.” Așadar, puteți observa că aceste mici
detalii sunt luate cu adevărat în considerare. Sunt convinsă
că toate celelalte spitale provizorii și-au elaborat un sistem
pentru a delega responsabilitățile așa cum se cuvine. Dacă
Yan Zhi este în stare să facă așa ceva, e cert că și ceilalți
administratori pot s-o facă. Wuhanul a ajuns departe, am
depășit deja cea mai dificilă etapă, așa că nu-i momentul
potrivit să începem să ne facem griji pentru diverse alte
lucruri. Să le dăm voie acelor bolnavi care au alergat prin tot
orașul în căutare de ajutor să se întindă pe pat și să se
odihnească – poate că sunt în carantină, dar în sfârșit se
bucură de un tratament medical de specialitate, ceea ce e un
lucru bun pentru ei și pentru toți cei din Wuhan. În caz
contrar, într-o zi friguroasă ca asta, sunt convinsă că mulți
dintre ei s-ar fi îmbolnăvit și mai rău sau pur și simplu s-ar
fi prăbușit pe stradă. Deocamdată n-avem de ales decât să ne
calmăm și să răbdăm; doar după ce lucrurile vor fi sub
control lumea va fi în stare să-și recapete cu adevărat
liniștea și stabilitatea.
Azi dimineață, am văzut și un interviu video cu un
pneumolog de la Spitalul Zhongnan al Universității din
Wuhan. Și el a fost infectat, dar a izbutit să se
însănătoșească. Împărtășindu-și experiența, a făcut multe
glume; se infectase în urma unui contact direct cu un pacient.
Pe măsură ce starea i se înrăutățea, ajungând periculos de
aproape de moarte, soția lui l-a îngrijit încontinuu. Femeia a
sfârșit și ea prin a se infecta, dar cazul ei a fost mai degrabă
unul moderat. S-a străduit să-i convingă pe telespectatori să
nu intre în panică. Ne-a spus că mai toate situațiile cu
adevărat grave care se soldează cu decese implică oameni în
vârstă cu comorbidități. Dacă ești relativ tânăr și te lovește
virusul, câtă vreme ești sănătos, nu trebuie decât să urmezi
un tratament medicamentos, să bei apă din belșug și să te
odihnești din plin. Procedând astfel, ar trebui să fii în regulă.
De asemenea, a vorbit despre unele caracteristici unice ale
noului coronavirus, precum modul cum virusul infectează
ambii plămâni, începând din zonele exterioare, fără să
provoace neapărat simptome evidente de genul nasului
înfundat. Fiind un om care chiar a fost infectat cu
coronavirus, este cea mai fiabilă sursă de informații pe care
ne-o putem dori. Așadar, trebuie să rămânem în casă și să
facem tot ce putem pentru a nu ne pierde cumpătul. Nu-i
cazul s-o luăm razna: chiar dacă avem nițică febră sau o tuse
ușoară, trebuie să ne ocupăm de simptomele respective cu
calm și rațional. Astăzi, guvernul a dat un anunț prin care le
recomandă tuturor să-și verifice cu regularitate temperatura.
Chiar și acest anunț a provocat o avalanșă de atacuri de
panică: unii s-au îngrijorat că pot să se infecteze folosind un
termometru nesterilizat. Din câte înțeleg însă, doar cei
bănuiți a fi infectați cu coronavirus trebuie să-și verifice
temperatura mergând în carne și oase la o clinică, toți
ceilalți pot pur și simplu să-și ia temperatura acasă și să
raporteze rezultatul telefonic la biroul comunitar local. Chiar
nu-i nevoie ca toată lumea să intre într-o stare de panică. Ca
și în vremurile normale, în timpul epidemiei continuă să
existe numeroși indivizi nesăbuiți care comit fapte
nesăbuite, dar în zilele acestea, totuși, pare că nu doar cei
nătângi comit asemenea acte necugetate.
Ar trebui să vă relatez ce se întâmplă cu mine. Când m-
am trezit, am văzut un mesaj de la vecinul meu. Mi-a spus că
fiica lui a ieșit pe-afară ca să cumpere alimente și mi-a adus
și mie câte ceva. Mi-a lăsat în prag o sacoșă cu produse și
m-a anunțat să nu uit să le iau în casă după ce mă ridic din
pat. Imediat ce am adus alimentele înăuntru, m-a sunat
nepoata mea care dorea să treacă pe la mine să-mi dea niște
cârnați și niște tofu fermentat – mi-a spus că ar putea să mi
le înmâneze la poarta principală. Când ne-am întâlnit, am
văzut că, de fapt, mi-a adus un munte de provizii. Am
aruncat un ochi și mi-am dat seama că dacă aș fi nevoită să
petrec o lună încheiată în carantină, probabil că tot nu aș fi
în stare să termin toată mâncarea aceea. Suntem cu toții în
aceeași barcă în această calamitate, iar oamenii se adună
pentru a-și da o mână de ajutor unii altora. Îmi exprim
mulțumirile mele pentru acest fapt și simt în el adevărata
căldură a spiritului omenesc.
De îndată ce am isprăvit însemnarea de pe blog de azi
[cea pentru 6 februarie a fost finalizată în primele ore ale
dimineții de 7 februarie], mi-a parvenit vestea dispariției
doctorului Li Wenliang8. A fost unul dintre cei opt medici
admonestați pentru că spuseseră adevărul despre virus de la
bun început, infectându-se ulterior cu noul coronavirus. În
clipa asta, toată lumea din oraș plânge pentru el. Mi se
sfâșie inima de durere.

7 februarie 2020
În această noapte grea și întunecoasă, Li
Wenliang ne va fi făclia.

Au trecut şaisprezece zile de la impunerea carantinei.

Doctorul Li Wenliang a murit azi-noapte și sunt distrusă.
Imediat ce am auzit vestea, am trimis un mesaj pe grupul
meu de prieteni în care am spus: „În seara asta, întregul
Wuhan plânge pentru Li Wenliang. Nu mi-am închipuit
nicicând că țara toată va plânge pentru el. Lacrimile pe care
poporul le varsă în amintirea lui sunt un val de neoprit care
inundă internetul. În seara asta, Li Wenliang va naviga spre
alt univers pe un tsunami de lacrimi”.
 Azi, vremea este înnorată și sumbră. Mă întreb dacă nu e
modul posomorât în care cerurile prezintă condoleanțele
pentru moartea doctorul Li. De fapt, nu mai avem ce să le
mai spunem cerurilor sau oricăror altor puteri divine – până
la urmă, și ele sunt neputincioase. Astăzi după-amiaza am
auzit pe cineva din Wuhan strigând: „Cetățenii din Wuhan
vor avea grijă de familia lui Li Wenliang!”. Sunt nenumărați
cei care împărtășesc același sentiment. Pentru a-l comemora
pe doctorul Li, în seara asta wuhanezii au de gând să stingă
luminile, apoi, la ora precisă la care și-a dat ultima suflare,
vom aprinde lanternele sau telefoanele mobile îndreptate
spre cer și vom fluiera o melodie pentru el. În această noapte
grea și întunecoasă, Li Wenliang ne va fi făclia. Carantina
durează de multă vreme, așa că oare ce mai pot face
locuitorii Wuhanului pentru a scăpa de depresia, tristețea și
furia din sufletele lor? Poate că asta e tot ce ne mai stă în
puteri.
La început, specialiștii în controlul bolilor ne-au spus că
am putea atinge punctul de cotitură până la Festivalul
Felinarelor din ziua a cincisprezecea a Anului Nou
Chinezesc, dar așa ceva pare improbabil. La miezul nopții a
apărut știrea morții lui Li Wenliang, astăzi am aflat că s-a
prelungit carantina cu încă paisprezece zile. Oricine care nu
se află în Wuhan acum n-ar putea să priceapă sub nicio
formă prin ce trecem noi, cei din oraș. Durerea pe care o
suferim depășește cu mult simpla izolare în casă și
neputința de a ne plimba pe afară. Cetățenii din Wuhan au o
nevoie disperată de alinare și de o supapă prin care să-și dea
frâu liber sentimentelor. Acesta să fie motivul pentru care
moartea lui Li Wenliang a zdrobit inima întregului oraș? Nu
cumva oamenii aveau nevoie de un simplu prilej ca să lase
totul baltă și să se lamenteze cu voce tare? Poate că are
legătură și cu faptul că Li Wenliang a fost un om ca noi
toți – unul dintre noi.
Momentan, epidemia este cu mult mai rea decât s-a
prezis inițial. Viteza cu care se răspândește este mult mai
mare decât cea la care s-au așteptat oamenii. Iar modul bizar
și misterios în care se comportă virusul nedumerește o
mulțime de medici dintre cei mai experimentați. Au văzut
pacienți a căror stare era evident îmbunătățită și, cât ai clipi
din ochi, li s-a deteriorat atât de rapid încât viețile să le fie
puse în primejdie. Mai există și pacienți care au avut teste
pozitive, dar care par să nu prezinte nici cel mai mic
simptom. Între timp, virusul continuă să cutreiere orașul ca
un spirit malefic, făcându-și apariția oriunde și oricând
binevoiește și terorizând cetățenii acestei localități.
Cel mai mult au suferit cei care fac parte din personalul
medical. Au fost primii care au intrat în contact cu pacienții
infectați. La Spitalul Central din Wuhan, unde lucra Li
Wenliang, au fost și alte victime. Am auzit că, pe lângă
doctorul Li, cel puțin alți trei medici au decedat din cauza
virusului. Unul dintre prietenii mei doctori mi-a mărturisit că
a murit și un medic internist pe care îl cunoștea și care lucra
în Spitalul Tongji din Wuhan. Practic, fiecare spital are
câțiva medici specialiști care s-au îmbolnăvit. Și-au
sacrificat cu toții sănătatea proprie și, în anumite cazuri,
viața pentru a salva pacienții.
Un detaliu minor pentru care putem fi recunoscători este
că majoritatea acestor cadre medicale au fost lovite de virus
în etapele timpurii ale epidemiei. Dumnezeule, oare nu ei au
fost cei care au spus inițial că virusul „nu se poate transmite
de la om la om”? Ei bine, plecând de la presupunerea asta,
cum să te aștepți ca acei medici să poarte de la început
costume de protecție biologică? Când și-au dat seama, într-
un final, că transmiterea de la om la om era posibilă,
întâmplarea a făcut să fie programate în Wuhan o serie de
întruniri la cel mai înalt nivel guvernamental și, urmare a
acelor întruniri, s-a primit de la guvern un ordin strict să nu
fie publicate niciun fel de știri negative. Faptul acesta a dus
la amânarea publicării știrii despre transmiterea de la om la
om, mulți medici și familiile lor sfârșind prin a fi infectați.
Prietenul meu doctor mi-a zis că majoritatea cazurilor grave
provin din acea perioadă. Totuși, acum, după ce spitalele au
instituit măsuri de prevenție și dispun de toate cele necesare,
rata infectării în rândul doctorilor și al asistentelor medicale
este mult mai scăzută. De asemenea, infectările recente în
rândul personalului medical par să fie cazuri moderate. Apoi
amicul meu a trecut la alt subiect și mi-a zis: „Mai târziu,
când toți acei doctori au început să se îmbolnăvească, au
știut cu toții că era vorba de o «boală contagioasă», dar
nimeni n-a îndrăznit să sufle o vorbă pentru că toți aveau
căluș pus la gură. Dar doar pentru că ți-a spus cineva să nu
faci un anume lucru, înseamnă că nu trebuie să vorbești
deschis? Nu cumva avem o problemă fundamentală atunci
când toată lumea știe că ceva e greșit, dar nimeni nu se
încumetă să deschidă gura? Cum se poate ca managerii de
spitale să nu le permită medicilor să spună ce-au de spus?
Dacă nu ne dau voie să vorbim, să însemne asta că trebuie
pur și simplu să ne ținem gura? Ca doctori, noi avem o mare
responsabilitate”. Își punea singur această întrebare și o
punea și colegilor săi. L-am admirat cu adevărat pentru
disponibilitatea lui de a reflecta asupra celor care se petrec în
jurul nostru.
Mi-am dat seama că exact acesta era motivul pentru care
eram cu toții atât de furioşi după moartea lui Li Wenliang. În
definitiv, fusese primul care vorbise deschis și, chiar dacă tot
ce făcuse era să își avertizeze prietenii, scosese astfel
adevărul la iveală. Dar după ce a deschis gura, doctorul Li
Wenliang a fost admonestat, a fost silit să semneze o
declaraţie și ulterior și-a dat viața – și nimeni nu i-a cerut
vreodată scuze înainte să moară. Mai mult, dacă aceasta este
consecința rostirii adevărului, cum ne-am mai putea aștepta
ca altcineva să mai vorbească deschis? Oamenilor le place să
spună că „tăcerea e de aur”, ca un mod de a arăta cât de
adânc și de profund ești. Dar care a fost prețul tăcerii în
cazul nostru? Ne vom mai afla vreodată în situația când va fi
nevoie ca o persoană să rostească adevărul, dar tot ce vom
primi va fi doar tăcerea?
Totul în Wuhan rămâne destul de liniștit. Dar, în
comparație cu câteva zile în urmă, cetățenii optimiști ai
orașului par să fie mai deprimați și mai sufocați. Au fost
închiși de prea multă vreme în apartamentele lor minuscule,
înghesuite. Desigur, toată lumea are resurse nelimitate pe
World Wide Web pe care să le exploreze, dar nu poți să
navighezi pe internet un timp nelimitat fără ca să te
plictisești. În plus, fiecare are problemele lui personale. Să
ne gândim, bunăoară, la cei doi frați ai mei: amândoi suferă
de diabet, iar medicii le cer să facă multă mișcare în fiecare
zi. Cel mare obișnuia să țină socoteala pașilor făcuți cu
telefonul mobil și adesea mergea zilnic peste 10.000 de pași.
Celălalt frate era și mai riguros, făcea două plimbări pe zi,
una dimineața, cealaltă după-amiaza. Dar acum sunt
șaisprezece zile de când niciunul dintre ei nu a putut să-și
părăsească apartamentul. Chiar și eu am niște medicamente
pe care ar trebui să mi le administrez zilnic. În ultimele zile
n-am mai luat decât o pastilă o dată la două zile, deoarece mi
se termină. Iar acum mai am doar o pilulă pentru mâine. Să
mă duc până la spital să fac rost de mai multe? Nu prea îmi
vine să o fac.
Tocmai am văzut un clip cu un grup de cetățeni din
Wuhan care formau o coloană de opt automobile în chip de
rămas-bun pentru doctorul Li Wenliang. Fiecare mașină avea
un caracter chinezesc desenat pe ea, fiecare caracter
reprezentând unul dintre cei opt medici, avertizori de
integritate, împotriva cărora se luaseră măsuri disciplinare
pentru că spuseseră lucrurilor pe nume. Din ochii oamenilor
se revarsă lacrimi, mulți de-abia putând să mai vorbească din
cauza nodului din gât. Nu suntem toți ființe puternice, nu
suntem toți în stare să rămânem permanent cu totul calmi și
raționali. Mi-e teamă că în zilele ce vor urma oamenii din
Wuhan se vor confrunta cu o mulțime de probleme de
sănătate mentală care vor necesita asistență de specialitate.
Când vine vorba despre lucruri care să ne distragă atenția de
la ceea ce se întâmplă, umorul negru mucalit pe care ne place
tuturor să-l citim online are limitele sale și, fără discuție, nu
poate rezolva problemele devastatoare care ne așteaptă.

8 februarie 2020
Războiul împotriva acestei molime continuă.
Rămânem pe baricade.

Astăzi marcăm Festivalul Felinarelor, a cincisprezecea zi a

Anului Nou Chinezesc. La început, credeam că până azi vom
fi ajuns la punctul de cotitură, dar este deja limpede că
lucrurile nu stau deloc așa. Războiul împotriva acestei
molime continuă. Rămânem pe baricade. Chiar dacă sunt
închisă în casă, continuu să scriu și să înregistrez ceea ce
văd. Chiar dacă fiecare dintre postările mele sfârșește prin a
fi ștearsă de cenzori la scurtă vreme după ce o urc pe
internet, nu mă opresc din scris. Mai mulți prieteni m-au
sunat ca să mă încurajeze să merg mai departe, cu toții mă
sprijină în ceea ce fac. De asemenea, am câțiva prieteni care
sunt îngrijorați că aş putea avea dificultăţi, dar eu cred că
totul va fi în regulă. Ba chiar am glumit cu amicii mei,
spunându-le că până și pe vremuri activiștii comuniști din
ilegalitate izbuteau să-și strecoare cumva rapoartele
informative dincolo de linia inamică; acum, când ne găsim în
epoca internetului, cât de greu poate să fie să-ți postezi un
articol online? În plus, de data asta, inamicul nostru este un
virus. Întotdeauna sunt de partea guvernului meu, cooperând
la toate acțiunile oficiale și ajutând autoritățile să convingă
oamenii care nu sunt întotdeauna de acord cu diversele lor
politici, sprijin conducerea și îi îmbărbătez pe toți cei slabi
de înger. Unica diferență este că eu folosesc o metodă
alternativă și, din când în când, în scrierile mele îmi dezvălui
câteva gânduri intime despre diverse subiecte, dar, serios
vorbind, asta e singura deosebire.
Trebuie spus că situația de ansamblu s-a îmbunătățit
semnificativ față de cum era. Liderii comunității și cei aflați
la conducerea instituției culturale unde muncesc eu au fost
foarte grijulii. Ieri, cineva de la biroul guvernului local m-a
sunat să mă întrebe niște chestiuni elementare, cum ar fi
dacă am avut sau nu febră și câte persoane locuiesc
împreună cu mine. Am răspuns răbdătoare la toate întrebările
lor. Astăzi, Xiao Li, de la biroul Asociației Scriitorilor din
Hubei, m-a sunat să vadă ce mai fac și dacă nu cumva m-am
îmbolnăvit. Unul dintre colegi a auzit că am rămas fără
medicamente și s-a oferit voluntar să-mi cumpere pastilele
de pe rețetă. Dar azi am primit și o veste rea de la fratele
meu, că unul dintre cei mai buni profesori din campusul său
și-a pierdut viața din cauza coronavirusului. N-avea decât
cincizeci și trei de ani. Este mare, mare păcat. Președintele
universității, Li Peigen, mi-a trimis un mesaj în care mi-a
spus că decedatul era un profesor sârguincios care muncea
până târziu, de așa natură încât uneori dormea la birou – un
„cărturar” cu adevărat sincer și muncitor. Le-am transmis
condoleanțele mele și sper să se odihnească în pace.
Cerul este mult mai senin ca ieri, iar după-amiază mi-am
luat inima în dinți și am făcut un drum la spital. Dacă suferi
de diabet, cel mai bine este să nu-ți întrerupi tratamentul.
Departamentul de endocrinologie nu era deschis, dar un
medic de-acolo m-a ajutat să obțin medicamentul necesar de
la farmacie. Erau mult mai puțini oameni în spital decât în
mod normal și nu am văzut niciodată parcarea atât de goală.
Lângă intrarea în Pavilionul 4 era parcat un camion din care
erau descărcate materialele donate de alte provincii. O
mulțime de indivizi ajutau la descărcarea camionului și n-
am putut să-mi dau seama care erau medici și care
muncitori. Asistentele din sala de primire erau aliniate în
așteptarea ascensorului și împingeau niște cărucioare
încărcate cu fructe și snackuri, care păreau și ele să fie
donate de alte provincii. Bănuiesc că duceau produsele
pacienților de la etajele superioare. N-am văzut prea mulți
pacienți care să se plimbe pe coridoarele spitalului, pe holuri
se agitau doar cadrele medicale. Am întrebat o persoană care
este situația acolo, iar răspunsul ei a fost că toată lumea din
spital era prinsă în războiul împotriva virusului. Presupun că,
într-adevăr, e singurul lucru important cu care ne confruntăm
în clipa de față.
 Pe străzi, totul este în ordine, la fel ca întotdeauna. Mai
vezi câteva mașini și câțiva trecători, dar mult mai puțini
decât în mod normal. Am reflectat o vreme asupra tuturor
acestor lucruri și mi-am dat seama că majoritatea oamenilor
pe care i-am văzut se încadrează în trei categorii: primii erau
băieții care livrează mâncare, cei mai mulți dintre ei
croindu-și drumul pe scutere. Al doilea grup e format din
polițiști, majoritatea fiind staționați în diverse intersecții,
iar câțiva și la intrarea în spital. Afară e un frig de crapă
pietrele, așa că nu pot să-mi închipui cât de dificil trebuie să
le fie să stea în picioare acolo cât e ziua de lungă. Polițiștii
care patrulează o duc tare greu, au de-a face cu tot felul de
oameni și trebuie să-și ducă sarcinile la îndeplinire. Am
auzit chiar și despre un pacient care era atât de bolnav, încât
nu putea să coboare scările spitalului, așa că un polițist l-a
cărat în spate. Când au ajuns la parter, pacientul era deja
mort, iar ofițerul respectiv a izbucnit în plâns. Al treilea grup
pe care l-am remarcat era compus din muncitorii de le
salubrizare, niște oameni cu totul și cu totul speciali. Chiar
dacă nu mai sunt mulți pietoni pe străzi, nici cine știe ce
gunoi nu mai vezi, în afara frunzelor care se aștern pe
pământ, acești muncitori își fac în continuare treaba,
măturând aleile cu mult zel pentru a păstra orașul curat. Din
clipa în care epidemia de coronavirus s-a declanșat și până
acum, am observat atitudinea lor întotdeauna calmă. Este un
grup mereu ignorat, căci oamenii își îndeplinesc sarcinile
fără mult zgomot, dar, cumva, ei sunt cei mereu prezenți
pentru a destinde sufletul acestui oraș.
Am aruncat o privire pe cel mai recent raport despre
răspândirea coronavirusului și se pare că, în afara Hubeiului,
numărul cazurilor scade evident, iar lucrurile se mai liniștesc
puțin. Dar aici, în Hubei, ne aflăm în continuare într-o stare
critică. Numărul cazurilor suspecte și confirmate continuă să
crească, o consecință înainte de toate a nerestricționării încă
din primul moment a deplasării indivizilor contagioși.
Spitalele provizorii sunt toate funcționale acum, așa că ar
trebui să putem observa rezultatele cât de curând. Deja
majoritatea oamenilor sunt mai degrabă plictisiți, decât
speriați. Și, pe măsură ce condițiile din spitalele provizorii
se îmbunătățesc, pacienții încep să se adapteze situației de
acolo. Astăzi, am văzut un comic vorbind despre spitalele
provizorii. Zicea: „Un tânăr e internat într-unul dintre
spitalele provizorii și se împrietenește cu un bătrân dintr-un
pat alăturat. Când bătrânul află că tânărul n-are iubită,
încearcă să o facă pe pețitorul. Îi prezintă tipului o pacientă
din același spital. Iar cei doi încep o relație”. După care,
comicul a spus: „Asta se numește o «poveste de dragoste
provizorie»”. A fost cea mai încurajatoare povestioară pe
care am auzit-o astăzi. În definitiv, și astăzi e vacanță, așa
că avem cu toții nevoie de ceva care să ne mai încălzească
inimile.
De curând, cineva a luat legătura cu mine ca să mă
întrebe dacă nu cumva Programul Special al Festivalului
Felinarelor de la CCTV ar trebui anulat din cauza celor
întâmplate în Wuhan. Le-am spus să meargă mai departe cu
spectacolul. Chiar dacă Hubeiul a devenit epicentrul unei
epidemii, ceilalți trebuie să-și trăiască viața. Trebuie să
încerce să ducă o existență normală. Oamenii au nevoie de
Festivalul Felinarelor, iar cei care de-abia așteaptă să vadă
manifestările multicolore anuale ale programului special de
la CCTV sunt câtă frunză și iarbă. Cetățenii din Hubei au
purtat pe umeri acest dezastru pentru ca restul chinezilor să-
și poată vedea de viețile lor, astfel că dacă îi vedem că sunt
în stare să meargă mai departe, ne fac și pe noi, cei din
Hubei, să ne simțim mai bine în privința sacrificiului nostru,
nu credeți? Mai mult decât atât, aici, în Hubei, suntem cu
toții închiși în căminele noastre; avem mare nevoie de o
sărbătoare care să ne înveselească. Mai devreme, m-am
luminat la față când am aflat de la un prieten că emisiunea
Sunt cântăreț, de pe Canalul Hubei, e pe cale să reînceapă.
Vedeți, asta înseamnă să fii cetățean al Hubeiului. Dintr-
un asemenea aluat suntem făcuți noi, cei din Wuhan.
Mă întreb dacă și această postare va fi ștearsă de
cenzori.

9 februarie 2020
Viața-i dură, dar întotdeauna găsim o soluție.

Conform tradiției chinezești, astăzi marcăm adevăratul

sfârșit al Anului Nou Chinezesc. M-am dat jos din pat, am
tras perdelele, iar soarele era atât de strălucitor, încât am avut
senzația că-i început de vară. A fost reconfortant să-l las să
mă învăluiască în razele sale pentru o clipă; avem mare
nevoie ca lumina soarelui să risipească norii negri ce au
cuprins întregul oraș și să ne aline suferința care s-a adunat
în inimile noastre.
Mi-am citit mesajele de pe telefonul mobil în timpul
micului dejun, iar știrile nu erau deosebit de neplăcute,
dimpotrivă, am citit o sumedenie de vești bune. Când
vorbesc despre așa-zise vești bune, mă refer la titluri de
genul: „Chiar dacă situația coronavirusului rămâne gravă,
lucrurile s-au schimbat întrucâtva în bine”.
 Rezumând unele dintre ideile principale, le-aș putea
enumera după cum urmează: (1) numărul cazurilor suspecte
din afara provinciei Hubei a scăzut spectaculos; (2) numărul
cazurilor confirmate și al cazurilor suspecte din Hubei a
continuat să scadă; (3) numărul cazurilor critice noi la nivel
național (inclusiv Hubei) a scăzut semnificativ. Ultimul
detaliu este unul care ne face pe toți să ne simțim în extaz.
Din câte știu, aproape toată lumea care suferă infecții
moderate se poate recupera în totalitate; majoritatea celor
care au murit din pricina bolii au suferit infecții grave care
n-au fost tratate imediat; (4) numărul pacienților vindecați a
continuat să crească; de fapt, conform unora, a depășit deja
numărul de cazuri active, deși nu sunt sigură că este o
informație corectă. Orice ar fi, faptul că atât de mulți oameni
s-au însănătoșit le-a dat multă speranță tuturor celor care
sunt în clipa de față infectați; (5) medicamentul antiviral
american remdesivir a fost foarte eficient în tratamentul
pacienților în condiții clinice. Chiar și cazurile de infecții
grave au înregistrat îmbunătățiri cu acest medicament; (6)
este destul de probabil să ajungem la un moment de cotitură
în aproximativ zece zile. Acest ultim aspect este cât se poate
de încurajator pentru noi. Astea sunt toate informațiile pe
care le-am adunat de la câțiva prieteni care lucrează în
diverse domenii. Din câte pot spune, toate informațiile de
mai sus sunt de încredere. Cel puțin, eu cred că toate se vor
dovedi adevărate. Dar îmi pare rău să raportez că rata
deceselor nu a scăzut. Majoritatea decedaților sunt oameni
care s-au infectat din primele zile, dar n-au putut fi
spitalizați și nici n-au avut acces la un tratament medical
eficient; unii dintre ei au pierit chiar înainte să fie
diagnosticați. Despre câți discutăm? Nu sunt deloc sigură. În
dimineața asta am ascultat o convorbire telefonică între un
jurnalist de investigații și o angajată de la o morgă. Femeia
avea mintea limpede și ageră și a vorbit cu o oarecare
franchețe; din anumite puncte de vedere, mi-a amintit de Li
Baoli, personajul principal din nuvela mea O mie de săgeți
ce străpung inima9. A spus că niciunul dintre angajați nu
putuse să-și tragă sufletul și chiar și ea era pe punctul de a
se prăbuși de oboseală. Mânioasă la culme, a rostit numele
câtorva oficiali guvernamentali, blestemându-i și numindu-i
câini. Femeia aceea și-a eliberat toată furia pe care o
acumulase. Astăzi, am ascultat două înregistrări ale unor
oameni cărora pur și simplu le-a sărit țandăra.
Locuitorii din Wuhan tind să fie destul de direcți,
prețuiesc prietenia, onoarea și frăția și consideră că este
important să facă mereu ceea ce trebuie. De asemenea, sunt
dispuși să se implice și să-și ajute guvernul; în definitiv, un
cetățean de rând nu-i decât la două sau trei grade de contact
social distanță de un oficial guvernamental, cum am putea să
refuzăm să-i ajutăm? În fața unei calamități ca aceasta, chiar
dacă simți că nu mai poți să mergi mai departe, trebuie să te
ambiționezi și să continui orice ar fi. Este o calitate pe care
o posedă mulți wuhanezi și de care mă simt foarte mândră.
Dar chiar dacă mergi înainte cu obstinație, tot vor exista
clipe în care nu mai poți să ții în tine acel sentiment opresiv.
În vremurile în care ceilalți oameni trebuie să poarte uneori
povara în locul tău, şi tu ești nevoit să le permiți lor să-
și elibereze furia și frustrarea. Când cei din Wuhan se
descarcă psihic cu adevărat asupra cuiva, pot fi extrem de
răutăcioși; vor jupui cealaltă persoană de orice urmă de
demnitate și cu siguranță că nu vor sta prea mult pe gânduri
și vor târî chiar și pe strămoșii acelei persoane prin noroi.
Sunt convinsă că o să fie făcuți bucățele de blestemele pe
care wuhanezii le vor dezlănțui asupra lor. Iar dacă astfel
străbunii dumitale sfârșesc murdăriți, te rog să nu dai vina
pe oamenii din Wuhan: învinovățește-te singur pentru că nu
ți-ai asumat responsabilitatea față de cetățeni în mod serios.
În ultimele zile, oamenii răpuși de virus par să aparţină
tot mai mult cercului meu de apropiați. Vărul vecinului meu
tocmai a murit. O bună prietenă și-a pierdut fratele mai
tânăr. Unei alte prietene i-au murit părinții și bunica din
cauza coronavirusului, după care și ea a sucombat în fața
bolii. Oamenii nu mai au lacrimi cu care să-i plângă pe toți
acești morți. Nu mai e ca și cum nu mi-aș fi pierdut
niciodată un prieten – cine oare nu a cunoscut pe cineva care
s-a îmbolnăvit, a primit tratament, dar până la urmă și-a
pierdut viața? Cu toții am trecut prin asta. În asemenea
vremuri, familiile se strâng laolaltă pentru a-și sprijini
rudele bolnave, medicii fac tot ce pot pentru a-și salva
pacienții, dar, în final, strădaniile lor rămân uneori fără efect.
Te simți neputincios, dar înfruntăm realitatea, iar pacientul
își acceptă încetul cu încetul soarta. Însă epidemia asta de
coronavirus este cumva diferită: cei care s-au infectat primii
nu mor și atât, ci mai întâi simt ce înseamnă deznădejdea.
Strigătele lor rămân fără răspuns, tentativele lor de a avea
parte de asistență medicală sunt inutile, căutarea unui loc
unde să fie tratați eficient se dovedește infructuoasă. Sunt
pur și simplu prea mulți bolnavi și prea puţine paturi, iar
spitalele nu pot face față cererii. Ce mai pot face acei
ghinioniști cărora li s-a refuzat un pat de spital decât să-și
încrucișeze brațele și să aștepte să moară? Sunt nenumărați
pacienții care au crezut că viețile lor vor curge la fel de
tihnit ca întotdeauna, au presupus că dacă se îmbolnăvesc nu
au altceva de făcut decât să meargă la medic, dar au fost total
nepregătiți pentru momentul când vor înfrunta moartea pe
neașteptate, ca să nu mai vorbim despre experiența de a li se
refuza îngrijirea medicală. Suferința și neputința pe care le-
au trăit în fața morții au fost mai adânci decât orice prăpastie
pe care v-ați putea-o imagina vreodată. Astăzi l-am întrebat
pe prietenul meu: „Cum e cu putință să nu fii trist și
deprimat după ce ai parte de poveștile astea zi de zi?”. „Nu
se transmite de la om la om; poate fi controlat și prevenit” –
aceste cuvinte au transformat Wuhanul într-un oraș de sânge
și lacrimi, inundat de nesfârșite nenorociri.
Către dragii mei cenzori de pe internet: ați face bine să-i
lăsați pe cei din Wuhan să deschidă gura și să spună ce au
de spus! După ce își vor descărca sufletele, o să se simtă mai
bine. Am fost deja închiși în carantină de peste zece zile și
am văzut o mulțime de lucruri îngrozitoare. Dacă nu ne
permiteți nici măcar să ne eliberăm de o parte din durerea
noastră, dacă nu ne dați voie să ne plângem sau să medităm
asupra celor ce se întâmplă, atunci probabil că aveți de gând
să ne scoateți pe toți din minți!
S-o lăsăm baltă. Nu o să ni se rezolve problemele dacă
înnebunim. Dacă crăpăm, oricum nu le pasă. Mai bine, pur
și simplu, nu mai vorbim despre lucrurile astea.
În următoarele câteva zile, situația va rămâne ca până
acum. Ne vom sprijini în continuare din tot sufletul
guvernul, ascunzându-ne în casele noastre și respectând
regulile până în ultima clipă. Sper doar ca lucrurile să se
schimbe curând; aștept să se ridice carantina, dar mă rog și
mai mult ca acei pacienți să se vindece.
Pe măsură ce lucrurile trenează, problema hrănirii
întregii populații devine tot mai acută. Ceea ce-i uimitor este
numărul de oameni destoinici din diversele comunități care
au apărut dintr-odată pentru a da o mână de ajutor la
rezolvarea acestei probleme. Fratele meu mi-a spus că în
cartierul lui s-a format un grup pentru achiziționarea
alimentelor și legumelor. Toată lumea care i se alătură
primește un număr, apoi se face o comandă angro la un
furnizor. Fiecare familie primește o sacoșă de legume.
Sacoșele sunt livrate într-un spațiu public deschis din cartier,
iar oamenii le ridică una câte una, în funcție de numărul care
le-a fost atribuit, astfel ca nimeni să nu aibă contact direct cu
altcineva. Dacă ai o nemulțumire legată de calitatea
alimentelor livrate, le duci acasă oricum, însă există un
număr de telefon pe care-l poți apela pentru a solicita un
schimb. Au născocit chiar și o întreagă strategie pentru
achiziționarea alimentelor, în așa fel încât procesul să fie cât
mai eficient și mai ordonat cu putință. Astfel, nimeni nu mai
trebuie să meargă la supermarket, căci problema produselor
proaspete care să ajungă în casele oamenilor a fost rezolvată.
Astăzi am aflat de la un coleg că în zona lui s-a pus în
mișcare un sistem asemănător pentru cumpărarea cărnii de
porc, a ouălor și a altor articole. Au la dispoziție tot felul de
opțiuni: pot alege între carne tocată, carne feliată, carne
macră, coaste etc., prețurile și cantitățile fiind clar precizate.
Nu trebuie să faci altceva decât să găsești douăzeci de
oameni ca să formezi un grup și ți se vor face livrări; ridici
produsele și asta-i tot. Colegul m-a întrebat dacă m-ar
interesa să mă înscriu. Cum aș putea să n-o fac?! În definitiv,
vor mai trece cel puțin două săptămâni până să fie ridicată
carantina. Am comandat Opțiunea C cu porc, care a costat
199 de yuani. Viața-i dură, dar întotdeauna găsim o soluție.

10 februarie 2020
Ne putem aștepta ca situația de ansamblu să
înceapă să se îmbunătățească în orice clipă.
O altă zi mohorâtă, chiar dacă cerul rămâne destul de
luminos. Discut în continuare cu amicii mei, sperând să aflu
vești bune. Am văzut un film în care se spunea: „Ce credeți
că vor face oamenii din Wuhan când Zhong Nanshan le va
da undă verde să iasă din casele lor?” Apoi se sărea la un
montaj în care erau prezentate imagini cu stoluri de cocoși și
de rațe care îşi luau zborul, cadre cu câțiva indivizi
ferchezuiți făcându-și o ieșire grandioasă din clădiri și cu
oameni care se plimbau încolo și-ncoace, având tot felul de
comportamente smintite, exagerate și trufașe. Cred că
cetățenii din Wuhan au nenumărate talente: pe lângă faptul
că sunt în stare să răzbată printr-o criză și să fie experți când
vine vorba de a-i blestema pe alții, au și o imaginație pe
cinste.
Șaisprezece provincii chinezești s-au oferit voluntar să
sponsorizeze câte unul dintre cele șaisprezece orașe din
Hubei. Cadrele medicale au făcut coadă la voluntariat; și-au
tuns părul, unii doctori chiar s-au ras în cap10, apoi și-au luat
rămas-bun de la prietenii și rudele lor pentru a veni aici să
ne ajute. Clipurile cu acești voluntari sunt extrem de
emoționante. Mi se spune că, mai mult, voluntarii care
sosesc în Hubei aduc cu ei tot felul de materiale medicale și
de echipamente de protecție. Ba chiar își aduc propriile
provizii de sare, ulei de gătit, sos de soia, oțet și alte articole
de bază, ca să nu devină o povară în plus pentru niște orașe
deja copleşite de dificultăți. Altruismul lor i-a făcut pe
nenumărați locuitori din Hubei să izbucnească la propriu în
lacrimi. Peste 20.000 de cadre medicale s-au oferit să vină în
Hubei ca voluntari. Vă puteți închipui devotamentul și
solidaritatea care stau în spatele sacrificiului lor.
Pierderile omenești suferite de medici și de asistentele
medicale din Hubei au fost cele mai devastatoare, fapt despre
care auzisem cu ceva vreme în urmă și pe care l-am
menționat într-una dintre însemnările de acum câteva zile.
Iar acum o infuzie masivă de trupe de întăriri vine să ne
salveze. Cu ajutorul lor, cadrele medicale și cetățenii
Hubeiului pot să scoată în sfârșit un oftat colectiv de
ușurare. Toți acei doctori locali care nu mai sunt în stare să
îndure starea de epuizare datorată acestui război prelungit
pot să aibă în sfârșit o clipă de răgaz. Umoriștii care
amuțiseră în ultimele zile încep să-și posteze din nou
anecdotele online.
Întorsătura bruscă a evenimentelor a depins de sprijinul
pe care ni l-a acordat națiunea. Mulțumită extinderii
spitalelor provizorii, a creșterii numărului de paturi pentru
bolnavi, a sosirii cadrelor medicale de rezervă, a politicilor
eficiente de carantină, a administrației bine organizate și a
cooperării și tenacității cetățenilor din Wuhan care au
muncit cot la cot, capacitatea virusului de a se răspândi a
început în sfârșit să dea semne clare că e în scădere. Probabil
că toate acestea vor fi mult mai evidente în decursul
următoarelor câteva zile. De asemenea, prietenul meu doctor
crede că suntem aproape de un moment de progres decisiv.
Până la urmă, motivele pentru care această carantină a durat
atât de mult sunt, în principal, că: (1) am pierdut timp prețios
în primele zile ale epidemiei, ceea ce a permis virusului să se
răspândească; (2) anumite proceduri de izolare puse în
aplicare la început n-au fost eficiente, ceea ce a condus la
infectări suplimentare; (3) resursele spitalicești au fost
epuizate, iar cadrele medicale s-au îmbolnăvit, ceea ce le-a
limitat capacitatea de a oferi ajutor celor care aveau nevoie
de el.
Dar acum, că observăm o schimbare în bine pe toate
aceste fronturi, ne putem aștepta ca situația de ansamblu să
înceapă să se îmbunătățească în orice clipă.
Am văzut un mesaj online din partea unui pacient de la
un spital provizoriu instalat la Hongshan Auditorium.
Spunea că toți cei trei membri ai familiei sale se află în spital
și că ar trebui să poată fi externați în următoarele două zile.
De asemenea, zicea că acolo există nenumărați alți pacienți
cu simptome ușoare care probabil vor ieși curând din spital.
Tratamentul pacienților este o combinație de metode din
medicina chineză și din cea occidentală, fiindu-le
administrate atât produse tradiționale chinezești din plante
medicinale, cât și medicamente occidentale. Toate mesele le
sunt oferite de Cer Însorit, un restaurant bine cunoscut aici,
în Wuhan. Mâncarea este excelentă, iar pacientul respectiv
spunea că era chiar mai bună decât ce mănâncă de obicei
acasă; ba chiar s-a îngrășat! Postarea lui i-a încurajat pe
mulți. Mereu aud că sunt numeroși pacienții cărora le este în
continuare teamă să se interneze într-unul dintre spitalele
provizorii, că toți sunt îngrijorați în privința condițiilor de
acolo și ar prefera, pur și simplu, să rămână acasă. Dar de-
acum, pentru că a fost timp suficient să se rezolve multe
detalii legate de aceste spitale, ele nu mai par până la urmă
atât de groaznice. Cel puțin, pacienții pot să aibă parte acolo
de îngrijirea profesionistă de care au nevoie, o alternativă
mult mai bună decât să stea acasă. Aceste spitale provizorii
sunt niște structuri deschise, de mari dimensiuni; ai putea
chiar să organizezi un bal dansant în ele! Dacă tot sunt
internate acolo multe „bunicuțe” care adoră dansurile de
societate, sigur că o să profite de acel spațiu liber! Clipul pe
care l-am urmărit cu bătrânelele care dansau în spital m-a
înseninat până peste poate: acele bunici din Wuhan sunt
uimitoare, nu doar datorită capacității lor de a lupta cu
tenacitate cu boala, ci și pentru determinarea de care dau
dovadă în sala lor de dans! Să-l numim „dansul pacienților
din spitalul provizoriu”?
Temându-mă să nu fiu cenzurată, s-ar părea că mă
transform într-o persoană care nu mai relatează decât știrile
bune, ignorându-le pe cele proaste. În realitate, veștile
pozitive sunt lucrurile pe care doresc din tot sufletul să le
împărtășesc cititorilor mei. Am tânjit atâta amar de vreme
după niște vești bune. Online, există tot felul de discuții și
de controverse înfricoșătoare pe care oamenii le au între ei.
Mai există și acei specialiști care se străduiesc să analizeze
totul logic și mai sunt și toate zvonurile ridicole care circulă
pretutindeni. În ce ne privește pe noi, cei din Wuhan, nu
dorim deloc să auzim asemenea lucruri. Nu ne facem griji
decât pentru noi înșine: ne facem griji dacă numărul de
pacienți infectați a scăzut sau nu, dacă oamenii care trebuie
internați pot găsi un pat în spital, dacă au fost sau nu tratați
eficient, dacă numărul victimelor s-a redus sau nu, când va
veni următoarea livrare de alimente și când vom putea, într-
un final, să ieșim din casele noastre.
Veștile proaste continuă să-mi dea bătăi de cap. În după-
amiaza asta, profesorul Lin Zhengbin, specialist în transplant
de organe la Spitalul Tongji, a decedat. Avea 62 de ani, era
plin de energie, cu o experiență incredibilă în domeniul său;
este o cumplită dezonoare că l-am pierdut. Spitalul Tongji
este asociat cu Universitatea de Știință și Tehnologie
Huazhong. Au rămas fără doi profesori de vârf în doar trei
zile – toată lumea din campus are inima zdrobită. Am mai
auzit că în Spitalul Central – adică locul în care Li Wenliang
lucra în secția de oftalmologie – există acum alți doi doctori
a căror stare s-a deteriorat în asemenea hal, încât a fost
nevoie să fie intubați. Mai rău, din cauza furiei provocate de
moartea lui Li Wenliang, care încă persistă, am aflat că
anumite donații vin însoțite de condiția de a nu fi oferite
Spitalului Central, având în vedere modul cum s-au purtat cu
doctorul Li. (Încă nu sunt sigură de acuratețea acestei
informații.) Chiar în clipa de față, Spitalul Central are o
nevoie disperată de materiale suplimentare. Dumnezeule,
dacă Li Wenliang ar putea să audă știrea asta, s-ar întrista
mai mult decât oricine altcineva.

11 februarie 2020
Venirea pe lume a unei vieți noi este cea mai mare
speranță pe care cerurile ne-o pot oferi pentru
viitor.

Vremea azi este ca și cea de ieri – mohorâtă, dar nu la fel de

înnorată.
În după-amiaza asta am văzut o fotografie cu câteva
dintre donațiile care vin din Japonia, cutiile având tipărite pe
ele un distih dintr-un vechi poem clasic chinez: „Un munte
ne poate despărți, dar avem aceiași nori deasupra capului și
ne udă aceeași ploaie, luna luminează și satul meu, și satul
tău”11. Am fost extrem de emoționată să văd așa ceva. De
asemenea, am urmărit un videoclip al discursului susținut de
Joaquin Phoenix când a primit Premiul Oscar, în care părea
să facă eforturi să nu izbucnească în plâns în clipa în care a
spus că vrea să profite de „șansa de a-și folosi vocea pentru
cei fără glas”, un alt lucru care m-a mișcat. Am mai citit
astăzi și un citat din Victor Hugo: „Nu-i ușor să păstrezi
tăcerea când tăcerea-i o minciună”. De data asta însă, n-am
mai fost emoționată, dimpotrivă, am trăit un sentiment de
rușine.
Așa este, n-am de ales decât să îmi asum rușinea.
Sunt și multe videoclipuri cu oameni care strigă după
ajutor și care te fac să vrei să urli de durere, dar nu mai
suport să le urmăresc. Știu că oricât de rațională aș fi, am
limitele mele. Iar cei care ar putea fi mai puțin raționali ca
mine sunt și mai predispuși să-și piardă cumpătul. Chiar
acum, cel mai urgent lucru pe care trebuie să-l facem este să
ne ridicăm frunțile și să privim spre orice detaliu în care am
putea găsi un licăr de speranță. Sper că o să putem privi
către acei oameni care continuă să meargă înainte chiar și în
fața primejdiei, asemenea celor care au construit Spitalele
Huoshenshan și Leishenshan. Sper că ne putem îndrepta
privirea către cei care continuă să facă tot ce le stă în puteri,
chiar și atunci când ei înșiși au dificultăți, cum ar fi
persoanele care nu au cine știe ce avere pe numele lor, dar se
angajează să renunțe la economiile de-o viață pentru a-i
ajuta pe cei săraci (sunt de acord și cu acele apeluri de a nu
li se accepta banii). Sper că putem să ne-aruncăm privirea
către cei care rămân pe poziții, chiar dacă sunt în pragul
epuizării, cum sunt medicii care își continuă activitatea chiar
și în fața amenințării de a fi ei înșiși infectați. Și mă mai uit
la oamenii care sunt zi și noapte pe străzi, oferindu-se
voluntari pentru a da o mână de ajutor la tot felul de sarcini
care trebuie duse la bun sfârșit. Și mai sunt mulți, foarte
mulți… Văzând ceea ce fac toți acești oameni, am putut să
înţeleg că, orice-ar fi, nu avem de ce să ne temem și nu avem
voie să ne lăsăm doborâți. Dacă se va întâmpla așa ceva,
toate lucrurile pentru care am luptat vor fi în zadar. Așa că,
indiferent câte clipuri sfâșietoare vedeți și oricâte zvonuri
înspăimântătoare auziți, nu trebuie să vă fie frică și nu
trebuie să cedați. Singurul lucru pe care îl putem face este să
ne protejăm și să avem grijă de familiile noastre. Trebuie să
respectăm instrucțiunile și să cooperăm în totalitate, orice ni
s-ar cere. Închideți ușa și faceți haz de necaz. Nimeni nu va
da vina pe dumneavoastră dacă vreți să trageți o porție
sănătoasă de plâns ca să vă descărcați, și nici măcar dacă
veți refuza să mai urmăriți știrile referitoare la epidemie.
Uitați-vă la niște emisiuni TV, vedeți un film, urmăriți unele
dintre acele spectacole de varietăți de doi bani, faceți orice
vă trece prin cap ca să treceți hopul. Poate că în asta constă
contribuția noastră.
Lucrurile încep treptat să se schimbe în bine, chiar dacă
toată lumea știe că va mai dura un timp, dar chiar și o
îmbunătățire neînsemnată nu e oare tot o formă de speranță?
Lăsând Hubeiul la o parte, în aproape toate celelalte
provincii din China a început să se remarce o ameliorare
semnificativă. Acum însă, cu ajutorul atâtor oameni, și
Hubeiul se află pe drumul cel bun. Chiar astăzi au fost
externați destul de mulți pacienți din spitalele provizorii.
Unii dintre cei recuperați aveau zâmbetul pe chip când
părăseau spitalul și îți dădeai seama că nu jucau teatru
pentru mass-media, căci erau zâmbete de fericire autentică.
Odinioară, vedeam frecvent oameni surâzând astfel pe
stradă, dar a trecut deja multă vreme de când n-am mai
observat așa ceva. Mă gândesc însă că-i doar începutul,
poate că în scurtă vreme vom vedea iarăși străzile pline de
chipuri zâmbitoare!
Acum, că veni vorba, locuiesc în acest oraș de mai bine
de șaizeci de ani. Wuhanul a fost căminul meu de când
părinții m-au adus aici din Nanjing, la vârsta de doi ani. N-
am mai plecat de-aici niciodată. Am mers la grădiniță, la
școala elementară, la gimnaziu, la liceu, la universitate și am
rămas și după absolvire pentru a munci aici. În orașul ăsta
am prestat munci necalificate (am lucrat în Baibuting!) și am
profesat ca reporter, redactor și scriitor. Am locuit în
Hankou, la nord de fluviu, vreme de peste treizeci de ani,
apoi în sud, în Wuchang, timp de alți treizeci de ani. Am stat
în districtul Jiang’an, am mers la școală în districtul
Hongshan, am muncit în districtul Jianghan, m-am stabilit în
cele din urmă în districtul Wuchang și am petrecut mult timp
ca scriitoare în districtul Jiangxia. În cei treizeci și ceva de
ani de când am absolvit facultatea, am participat la
nenumărate conferințe având diverse funcții. Vecinii, colegii
de școală, colegii de muncă și amicii mei scriitori sunt
răspândiți în cele mai îndepărtate colțuri ale acestui oraș.
Când ies pe stradă, întâlnesc mereu cunoscuți. O fată care
scria un jurnal online implora să vină cineva care să-i salveze
tatăl; mi-am dat seama deodată că, de fapt, îl cunosc pe
tatăl ei, că este un coleg scriitor. L-am cunoscut prin anii ’80
într-un studio de televiziune. În ultimele zile, m-am tot
chinuit să-mi scot chipul acelui om din minte. Dacă n-ar fi
fost să moară, probabil că nu mi l-aș fi putut aminti
niciodată. Spun și repet că toate amintirile mele sunt profund
înrădăcinate în acest oraș, fiecare bizuindu-se pe oamenii pe
care i-am cunoscut aici, din copilărie până la vârsta mea
înaintată de azi. Sunt din creștet până-n tălpi o cetățeancă a
Wuhanului. Acum două zile, un prieten de pe internet mi-a
trimis un mesaj instant care avea atașat un articol scurt. În
documentul cu pricina, erau cuprinse niște cuvinte pe care
mi le ștersesem complet din minte. La un moment dat, într-
un an din secolul trecut, Chen Xiaoqing a găzduit un serial
documentar pe CCTV intitulat Un om, un oraș12; am
elaborat scenariul pentru episodul despre Wuhan. Am scris:
„Mă-ntreb uneori, în comparație cu alte orașe ale lumii, de
ce este atât de dificil să trăiești în Wuhan? Să aibă oare
legătură cu vremea capricioasă de-aici? Și atunci de ce-mi
place orașul ăsta? Să fie vorba de istoria și de cultura lui?
Sau de locurile și de tradițiile de-aici? Nu cumva e peisajul
natural? De fapt, n-are legătură cu nimic din toate astea.
Motivul pentru care-mi place Wuhanul pornește de la faptul
că e locul care îmi este cel mai familiar. Dacă îmi așezi în
fața ochilor la rând toate orașele din lume, Wuhanul este
singurul pe care-l cunosc cu adevărat. Este ca și cum o
mulțime de oameni s-ar îndrepta spre tine și în acea
imensitate de chipuri necunoscute ai zări o singură figură
care îți aruncă un zâmbet pe care-l recunoști. Pentru mine,
acel chip este Wuhan. Îmi amintesc că atunci când a fost
difuzat pentru prima oară episodul, pictorul Tang Xiaohe13
m-a sunat să-mi spună cât de mult a prețuit cuvintele mele
scrise pentru documentar. Asta pentru că dl Tang și soția lui,
dna Cheng Li, au înțeles exact ce încercam să spun, întrucât
au locuit în acest oraș chiar mai mult decât mine, ambii fiind
născuți în Wuhan.
Pentru că am locuit în acest oraș atâta amar de vreme și
avem atâtea legături profunde cu oamenii de aici, suntem
foarte preocupați de soarta urbei și ne simțim îngrozitor de
întristați din pricina dificultăților cu care ne confruntăm.
Unii oameni par lipsiți de griji și sunt optimiști, sunt mereu
cu surâsul pe buze fără niciun motiv; alții vorbesc atât de
tare și de repede, încât vizitatorii din afara orașului care îi
aud cred că se ceartă mereu; și mai avem acei oameni cu
experiență care știu ce înseamnă să te lupți pentru onoare și
care par să aibă o încredere venită de niciunde. După ce îi
cunoști, începi să înțelegi cât de calzi și de sinceri sunt cu
adevărat și cât de mult le place să lase o impresie bună.
Astăzi însă, mulți dintre ei suferă într-o încleștare cu îngerul
morții. Și iată-mă acum – iată-ne pe toți – absolut
neputincioasă să fac ceva. Putem cel mult să intrăm pe
internet și să întrebăm cu delicatețe: e toată lumea OK? Dar
uneori nici măcar nu îndrăznesc să întreb – mi-e groază că la
un moment dat n-o să mai primesc niciun răspuns.
Dacă nu ați trăit o viață întreagă în Wuhan, mi-e teamă
că s-ar putea să vă fie greu să înțelegeți acest lucru sau
durerea prin care trecem în aceste momente. De peste
douăzeci de zile am apelat la somnifere noapte de noapte ca
să pot să adorm. E vina mea că n-am îndeajuns de mult curaj
ca să fac față tuturor acestor provocări.
Nu mai pot să vorbesc despre ele.
După-amiază am gătit patru feluri de mâncare pentru
mine, care ar trebui să-mi ajungă pentru următoarele trei zile.
În ultima vreme am mâncat ce mai aveam prin casă. De
asemenea, mi-am mai fiert și niște orez. Cățelul meu de
șaisprezece ani a rămas fără mâncare. A venit pe lume în
Ajunul Crăciunului din 2003, încât presupun că poate fi
numit un cadou de Crăciun. Tocmai făcusem o operație la
spital. Fiica mea era singură acasă și a trecut printr-un
amestec de teamă și entuziasm când ne-a văzut cățeaua
fătând pui chiar sub ochii ei. Unul dintre cățeluși era o
drăgălășenie albă care părea de pluș, așa că l-am păstrat. Și
uite-așa face parte din viața mea de șaisprezece ani
încheiați. Chiar înainte de Anul Nou Chinezesc am
comandat niște mâncare pentru câini de la Taobao, care nu
mi-a parvenit niciodată. Vânzătorul și-a cerut scuze, dar mi-
a zis că nu putea face nimic în privința asta. În ziua
anterioară începerii carantinei, am cumpărat niște mâncare
de la magazinul pentru animale, dar nu mi-am închipuit că
nu-i va ajunge nici pe-o măsea. Am sunat veterinarul de la
spitalul de animale ca să întreb ce-i de făcut și mi-a zis că
pot să hrănesc câinele cu orez. Așadar, de-acum înainte, de
fiecare dată când gătesc orez, prepar o porție suplimentară și
pentru el.
În timp ce găteam, colega mea m-a sunat să-mi spună că
o colegă de clasă de-a ei tocmai născuse prin cezariană un
băiețel grăsun de 4,5 kg. Mi-a mărturisit că apariția unei
vieți noi pe pământ este un moment nespus de fericit.
Este cea mai bună veste pe care-am auzit-o astăzi. Așa e:
venirea pe lume a unei vieți noi este cea mai mare speranță
pe care cerurile ne-o pot oferi pentru viitor.

12 februarie 2020
Suferința prin care trec oamenii din Wuhan nu va
putea fi alinată scandând sloganuri politice.

Au trecut douăzeci și una de zile de când orașul a intrat în

carantină. E ca și cum aș trăi într-o stare de amețeală. Mi-e
greu să cred că am fost izolați de atâta vreme. Sunt oarecum
uimită că mai suntem în stare să avem unele preocupări
lumești, cum ar fi să schimbăm bancuri cu prietenii sau să ne
luăm peste picior în grupurile noastre de conversație și să
discutăm despre ceea ce mâncăm zilnic. Am fost și mai
uluită când am citit un șir de mesaje pe telefon, unul dintre
ele aparținând unui coleg care alergase trei kilometri doar
într-un du-te vino între bucătărie și dormitor! Abia asta este
ceva extraordinar! Să încerci să faci jogging prin
apartamentul tău e cu totul altă socoteală! Comparați una ca
asta cu o alergare pe malul Lacului de Est din Wuhan. Nu
poate fi nici urmă de asemănare. Probabil că îmbătrânesc de-
a binelea, căci sunt convinsă că aș leșina dacă aș încerca să
alerg așa prin apartamentul meu.
Astăzi, cerul strălucește cu adevărat, iar după-amiază a
apărut chiar și soarele pentru un scurt timp, însuflețind ziua
de iarnă. Ieri, decretul de carantină a fost prelungit pentru
toate districtele. Acum nimeni nu mai poate să iasă din casă.
Decretul a fost emis astfel încât carantina să poate fi pusă în
aplicare cu mai multă rigurozitate. După ce am văzut atâtea
tragedii de-a lungul celor petrecute în ultima vreme,
înțelegem cu toții de ce trebuie făcut acest lucru și de ce
trebuie să-l acceptăm cu calm.
Înțelegând că orice gospodărie are nevoie să se
aprovizioneze cu alimente, toate cartierele au instituit o serie
de măsuri practice, astfel că la intervale de trei până la cinci
zile o persoană din fiecare gospodărie are voie să iasă din
casă ca să achiziționeze produse alimentare și alte bunuri.
Așadar, de-acum încolo, la fiecare câteva zile oamenii din
Wuhan vor face pe rând drumuri de reaprovizionare pentru a
nu rămâne fără alimente. Astăzi, una dintre colegele mele și-
a trimis soțul să joace rolul samariteanului Lei Feng14 – nu
doar că a făcut cumpărăturile pentru gospodăria sa, dar a
mai adus și alte două pungi cu alimente, una pentru mine,
cealaltă pentru vecinul meu Chu Feng. Ba chiar mi-a adus
merindele în pragul ușii! Intru în categoria celor care
prezintă un risc deosebit de ridicat de contractare a virusului,
iar Chu Feng are o leziune la spate care îi îngreunează
deplasarea, așa încât sunt mai mulți cei care au grijă de noi
doi. În pungă am găsit carne, ouă, aripioare de pui și câteva
fructe și legume proaspete. Cred că nici măcar înaintea
carantinei cămara mea n-a fost atât de burdușită! I-am spus
colegei mele că pentru o persoană ca mine, care nu mănâncă
decât un bol mic de orez și un fel simplu de mâncare în
fiecare zi, toate alimentele astea o să-mi ajungă pentru
următoarele trei luni!
Fratele cel mare mi-a zis că doar o singură poartă de
ieșire din cartier este deschisă, din fiecare cămin neputând să
iasă pentru reaprovizionare decât o persoană din trei în trei
zile. Celălalt frate mi-a spus că în cartierul lor există un
curier care aleargă zilnic de colo-colo pentru a livra mâncare
tuturor. Fiecare familie face o listă de cumpărături și i-o
înmânează, de restul ocupându-se băiatul care face livrări.
Familia fratelui meu i-a dat puștiului o listă care cuprindea
legume, ouă, sos de gătit, dezinfectant și tăiței instant. Toată
lumea coboară la poarta principală a cvartalului ca să ridice
proviziile. Fratele meu mi-a zis: „Acum putem să rămânem
în casă câteva zile în plus fără ne facem griji că va trebui să
ieșim iarăși afară”. Locuiește chiar vizavi de Spitalul
Central care, în ultimele câteva zile, a fost pe primul loc în
clasamentul celor mai periculoase zone din Wuhan din
punctul de vedere al numărului de infectări. Mi-a mărturisit:
„Trebuie să rămânem strâns uniți împotriva bolii; să sperăm
că până la sfârşitul lui februarie totul va reveni la normal!”.
Desigur, la fel speră și cei mai mulți dintre noi.
Mereu găsești o sumedenie de oameni sufletiști care fac
lucruri neverosimile în vremuri dificile. Scriitoarea Zhang
Manling15, din Yunnan, mi-a trimis un film cu câțiva
locuitori din prefectura Yingjiang care le donau celor din
Hubei aproape o tonă de cartofi și orez. Zhang Manling a
petrecut o perioadă în Yingjiang ca „tânără educată” în
timpul Revoluției Culturale, acela fiind și locul despre care
a scris în romanul ei Tinerețe jertfită16. Ecranizarea Tinereții
jertfite a fost un film pe care l-au văzut toți membrii
generației mele. Din anumite puncte de vedere, a reprezentat
o mărturie a maturizării noastre colective. Am mers în
provincia Yunnan de multe ori de-a lungul anilor, dar
niciodată în Yingjiang, însă acum îmi voi aminti mereu de
acel loc.
Am navigat pe internet în timp ce am mâncat de prânz,
dar majoritatea veștilor au fost variaţiuni pe aceeași temă ale
știrilor din zilele precedente. Multe dintre ele sunt articole
alarmiste pe care mi le tot retrimit prietenii, adesea cu un
conținut identic, dar cu titluri diferite. Telefonul meu nici
măcar nu are suficientă memorie pentru toate aceste relatări,
așa că șterg o puzderie de asemenea texte, așa cum fac și
cenzorii mei de pe internet.
Nu sunt multe noutăți. Epidemia pare să se îndrepte pe
calea cea bună, iar virusul, care la un moment dat explodase,
pare să dea semne de oboseală. Poate că punctul de cotitură
se va produce dintr-o clipă în alta, chiar dacă cei infectați
anterior continuă să moară într-un ritm alarmant. Am însă în
suflet un soi de neliniște. Poate că acei pacienți care strigă
după ajutor sunt într-adevăr mai puțini ca înainte, însă rămân
destui wuhanezi care iau peste picior situația în care se află.
Asta m-a făcut să ezit: pe de o parte, lucrurile sunt în sfârșit
mai organizate și întregul sistem ajunge pe linia de plutire.
Imediat ce un bolnav cere ajutor, are parte de îngrijirea
medicală corespunzătoare. În același timp însă, locuitorii
Wuhanului încep să devină din ce în ce mai deprimați din
cauza situației de ansamblu.
Aici, în Wuhan, este greu să găsești pe cineva care nu
trece printr-o formă oarecare de traumă psihică după toate
câte s-au petrecut. Este o chestiune pe care mi-e teamă că
niciunul dintre noi nu o poate evita. Nu contează că e vorba
despre indivizi încă sănătoși (inclusiv copii) care au fost
blocați în casă de peste douăzeci de zile, de pacienți care și-
au petrecut timpul rătăcind în oraș prin frig și ploaie în
încercarea de a găsi un spital care să-i primească, de rudele
care au fost obligate să-i vadă pe cei dragi aruncați într-un
sac pentru cadavre și expediați la un crematoriu sau de
cadrele medicale care văd neputincioase cum le moare
pacient după pacient, fără să fie în stare să-i salveze. Și
există nenumărate alte asemenea povești traumatizante care
vor rămâne o povară psihologică pe umerii oamenilor foarte
multă vreme de-acum înainte. După ce molima va trece, mă
tem că Wuhanul va avea nevoie de o armată de terapeuți și
de psihologi care să-i ajute pe locuitori să depășească
perioada de după epidemie. Dacă e posibil, fiecare district ar
trebui să aibă psihologi care să facă vizite fiecărui locuitor în
parte pentru tratament. Oamenii vor avea nevoie de o
supapă, de un plâns sănătos, le va trebui un loc în care să-și
clameze acuzațiile și vor trebui consolați. Suferința prin
care trec oamenii din Wuhan nu va putea fi alinată
scandând sloganuri politice.
Astăzi mă simt destul de rea și chiar cred că trebuie să
spun ce am pe inimă.
Câteva orașe au trimis deja mână de lucru ca să ofere
sprijin firmelor de pompe funebre din Wuhan. Tot acel
personal umanitar și-a făcut apariția cu drapele ale Chinei,
fotografiindu-se în fața firmelor de pompe funebre și
postând apoi fotografiile pe internet. Numărul acestor
voluntari este destul de mare și, după ce am văzut imaginile
acelea inundând rețelele sociale, am fost aproape copleșită
de furie. Nici nu-mi apăreau bine în fața ochilor, că puteam
să simt cum mi se ridică părul în cap de nervoasă ce sunt –
este dureros să vezi așa ceva. Firește că sunt recunoscătoare
că au venit să ne ajute, dar chiar vreau să le spun: Nu în toate
situațiile vi se impune să deveniți dintr-odată patrioți și să
vă fluturați drapelele. Chiar este necesar să ne intimidați cu
treburi din astea?
Cred că este important că guvernul a cerut funcționarilor
publici să meargă și să-i ajute pe cei care au nevoie de cele
mai elementare bunuri și servicii. Dar ulterior un amic mi-a
trimis un filmuleț cu un grup de asemenea lucrători care
cărau un snop de steaguri chinezești și mărșăluiau ca să îi
ajute pe cei defavorizați. De obicei, ne fotografiem în fața
drapelului național al Chinei când vizităm cine știe ce loc
pitoresc celebru fiind în concediu; nu-i un gest pe care să-l
faci când îți sufleci mânecile ca să te oferi voluntar într-o
regiune unde boala și suferința au făcut ravagii. După ce s-
au fotografiat, și-au aruncat echipamentele de protecție într-
un coș de gunoi de pe stradă. Prietenul meu m-a întrebat:
„Ce i-a apucat?!” De unde să știu? Presupun că așa sunt ei
obișnuiți să procedeze. Tot ce fac începe cu un spectacol pe
cinste ca să arate cât de importanți sunt. Dacă printre
sarcinile lor zilnice se numără sprijinirea claselor mai puțin
privilegiate, de ce este nevoie să fluturi steaguri peste tot?
Chiar pe când scriam fraza de mai sus, pe pagina amicului
meu a apărut un alt filmuleț – m-a făcut să mă simt și mai
nelalocul meu. Unul dintre spitalele provizorii a fost
înștiințat că un anumit lider politic local se pregătea să facă
o vizită, astfel că mai multe zeci de oameni s-au aliniat la
intrare, inclusiv oficialități, cadre medicale, probabil chiar și
câțiva pacienți. Purtau cu toții măști de protecție și s-au
perindat înșiruiți pe la patul fiecărui bolnav pentru a-i
cânta: „N-ar exista o Chină nouă fără Partidul Comunist!”
Este un cântec pe care-l știe toată lumea, dar chiar să fie
necesar să dai buzna cu ditamai corul în felul ăsta printre toți
acei pacienți suferinzi? S-au gândit măcar la sentimentele și
nevoile bolnavilor? Nu cumva ne confruntăm cu o boală
contagioasă? Nu afectează ea plămânii și îngreunează
respirația? Și tocmai acum ai vrea să ți se cânte?
De ce epidemia s-a dovedit a fi atât de mortală în Hubei?
De ce sunt oficialitățile din Hubei criticate aspru de mai
toată lumea pe online? De ce măsurile luate pentru a controla
epidemia din Hubei au fost afectate în mod repetat de
greșeli? Absolut fiecare pas făcut pe parcurs a reprezentat o
serie de erori care n-au făcut decât să sporească suferința
oamenilor din Hubei. Iar acum, după atâta timp, vreți să-mi
spuneți că nu există nici măcar o singură persoană în guvern
dispusă să reflecteze la aspectele acestea? Momentul de
cotitură despre care tot auzim nu a sosit încă, poporul e
îndurerat, toată lumea e captivă în continuare în casă, iar ei
înalță steagurile roșii și intonează șlagăre patriotice despre
cât de măreață e națiunea?
Și vreau să mai întreb: când vor trece la treabă toate
acele oficialități publice, fără să mai facă alte fotografii
festive? Când vor întreprinde liderii politici o vizită pentru a
inspecta un spital, fără să mai aștepte ca oamenii să le ofere
cântece de recunoștință sau să fie puse în scenă spectacole
grandioase pentru ei? Oameni buni, doar atunci când veți
înțelege ce înseamnă bunul-simț veți fi capabili să pricepeți
cu adevărat cum să vă ocupați de chestiunile practice.
Altminteri, cum ne-am putea aștepta ca suferința noastră să
se sfârșească vreodată?

13 februarie 2020
Poate că atunci vor înțelege până la urmă prin ce
trec oamenii de rând.
După-amiază am deschis fereastra și am observat că soarele
a apărut din nou. Să fie oare astăzi Ziua a Șaptea17 de la
decesul lui Li Wenliang? Ziua a Șaptea e cea în care oamenii
care au pornit în îndepărtata lor călătorie se întorc pentru
ultima oară acasă. Când sufletul lui Li Wenliang va reveni
din ceruri pentru ultima dată în fostul lui oraș, stau și mă
întreb ce va vedea.
După două zile liniștite, practic fără nicio veste reală
online, în noaptea trecută lucrurile au revenit brusc la viață.
În particular, în Cotidianul de Yangtze au fost publicate trei
articolașe incredibile care au iritat nenumărați cititori. Se
pare că toată lumea a primit o infuzie nouă de energie după
lectura acelor articole. Energia provine din faptul că râvnim
cu toții după ocazia să-i tragem cuiva o săpuneală. Să îți
descarci întreaga furie pe cineva sau pe ceva ar fi o supapă
psihologică eficientă pentru cei mai mulți dintre noi. Fiica
mea l-a întrebat la un moment dat pe bunicul ei în vârstă de
99 de ani care este secretul vieții sale îndelungate. Răspunsul
lui: „Să mănânci carne grasă din belșug, să nu faci niciodată
sport și să ai grijă să-i înjuri pe toți cei care o merită”. Așa
că al treilea secret al unei vieți îndelungate este să sudui.
Locuitorii Wuhanului sunt toți închiși în casă, neavând ce
face, și sunt ca scoși din minți de plictiseală – avem nevoie
de o supapă. Nu ne putem aduna să stăm de vorbă din cauza
riscului de infectare, nu putem deschide ferestrele ca să
cântăm împreună pentru că ne e teamă că particulele de
salivă din aer pot să răspândească virusul, nu putem să jelim
laolaltă pierderea doctorului Li Wenliang, de teamă că vom
tulbura ordinea socială. Singurul lucru care ne-a mai rămas
de încercat este să începem să ne dezlănțuim imprecațiile
asupra celor care ne-au provocat atâta durere. Mai mult, cei
din Wuhan au avut dintotdeauna un talent special în a pune
oamenii la respect. După ce te-ai răcorit, simți că întregul
trup ți s-a înviorat, în felul în care nordicii trebuie să se
simtă după ce au fost la saună într-o zi friguroasă de iarnă. Și
sunt nevoită să spun că punctele de vedere exprimate în cele
trei articolașe publicate erau la obiect. Așa că trebuie să
aduc mulțumirile mele Cotidianului de Yangtze pentru că ne-
a oferit tuturor celor care ne-am stăpânit atâta amar de vreme
o bună ocazie să ne dezlănțuim! În plus, după moartea lui Li
Wenliang, chiar și ziarele din orașe îndepărtate, cum e
Shanghai, au publicat articole comemorative despre doctorul
Li pe prima pagină, în vreme ce aici, unde biroul redacțional
este la câțiva pași distanță de spitalul doctorului Li, cât
spațiu i-ați dedicat doctorului Li? Bănuiesc că sunt mulți cei
care în Wuhan poartă pică în secret celor de la ziarul local și
sunt convinsă că vor ține minte treaba asta. Firește, în
același timp, știu că sunt o mulțime de aspecte pe care nu le
putem critica, dar pe voi, indivizilor, vă putem critica! Când
m-am trezit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru pe
internet ca să văd dacă autoritățile mi-au trimis o înștiințare
prin care să mă anunțe că mi-au șters postarea. Și ghici ce?
Nu era nimic! Asta înseamnă că cei de la Cotidianul de
Yangtze au șters ei înșiși articolele acelea! Lucrul ăsta chiar
te pune pe gânduri.
Situația rămâne destul de tensionată din cauza epidemiei,
dar în mediul online articolele de pe prima pagină sunt
schimbătoare, alternând între relatările deprimante și cele
dătătoare de speranță. În sfârșit, comandantul-șef
responsabil cu conducerea bătăliei împotriva epidemiei din
Wuhan a fost înlocuit. De fapt, din punctul oamenilor de
vedere, chiar n-are importanță cine va fi trimis aici. Nu
contează decât dacă persoana cu pricina are capacitatea de a
controla epidemia, dacă este în stare să se ferească de
greșelile care au fost făcute în repetate rânduri, dacă are cum
să se abțină de la demonstrațiile inutile de forță și dacă
poate să evite să mai repete aceleași idioțenii la nesfârșit.
Dacă ne trimit pe cineva care-i capabil de lucrurile astea, e
suficient.
Cât despre oficialii guvernamentali din Hubei care au
fost înlăturați din funcție, aceștia nu s-au ridicat nicio clipă
la înălțimea sarcinii de a-și îndeplini cele mai elementare
responsabilități: protejarea acestui ținut și siguranța
oamenilor. Au lăsat orașul și cetățenii de-aici să treacă
printr-o suferință îngrozitoare, încât nu văd cum s-ar fi putut
înăbuși furia oamenilor dacă n-ar fi fost dați afară din
slujbele lor. Rămâne însă neclar dacă nu cumva vor fi pur și
simplu transferați într-un alt loc de unde o vor putea lua de
la capăt. În China tradițională, împăratul obișnuia să
respecte rânduială de a nu mai „tocmi niciodată într-o
slujbă” pe demnitarii care comiseseră erori grave cu
consecințe catastrofale pentru națiune și imperiu. Cred că,
în cel mai rău caz, această abordare ar trebui adoptată și în
cazul de față – de fapt, oficialii respectivi ar scăpa ieftin. Îmi
închipui că ar putea să priceapă până la urmă prin ce trec
oamenii de rând, dacă ar fi lipsiți de putere și ar simți și ei
ce înseamnă să fii cetățean obișnuit.
O anumită știre m-a întristat în mod deosebit: e vorba de
vestea morții celebrului maestru al picturii tradiționale
chineze, dl Liu Shouxiang18. Auzisem că virusul a pus
gheara pe el, dar tot nu mă așteptam ca lucrurile să ajungă
până aici. L-am cunoscut pe dl Liu prin vecinul meu de-
alături, care-i pictor și el. Și mai sfâșietoare a fost o
fotografie pe care mi-a trimis-o un prieten doctor. Când mi-
au căzut privirile pe ea, toată tristețea care mă înconjurase în
ultimele câteva zile s-a redeșteptat dintr-odată. Fotografia
reprezenta un morman de telefoane mobile adunate pe
podeaua unei case de pompe funebre; proprietarii acelor
aparate fuseseră transformați deja în cenușă. Fără cuvinte.
Aș face bine să vorbesc mai degrabă despre epidemie.
De nouă zile la rând, numărul celor infectați din toate
regiunile cu excepția Hubeiului este deja în declin. Hubeiul,
pe de altă parte, continuă să se îndrepte în direcția opusă, iar
astăzi numărul de cazuri confirmate a continuat să se
multiplice. Cifrele în expansiune sunt suficiente ca să facă pe
oricine urmărește evoluția epidemiei să se cutremure.
Motivul este limpede: e vorba despre ceea ce specialiștii au
numit „stocul de pacienți”. Ce vrea să spună acest lucru este
că aceștia sunt cei care inițial n-au putut să fie luați în
primire de sistemul spitalicesc, așa că au fost pur și simplu
trimiși acasă, spunându-li-se să se autoizoleze pentru că sunt
„cazuri suspecte”. Acum, guvernul face tot ce-i posibil să
diagnosticheze oficial pe toată lumea într-un spital,
încercând să se asigure că toate acele cazuri suspecte sunt
intrate în carantină în mod corespunzător. Să fie numerele pe
care le citim astăzi apogeul epidemiei? Bănuiesc că de-acum
înainte nu vom mai vedea o altă afluență similară. Există,
bineînțeles, tot soiul de rațiuni obiective care justifică pașii
greșiți făcuți la început, totuși, în ceea ce-l privește pe omul
de rând, toate aceste rațiuni obiective au dus la pierderea
vieților unor semeni de-ai noștri în carne și oase. Când
milioane de internauți țin o evidență strictă în mediul
online, e zadarnic să te eschivezi de la a-ți asuma
responsabilitatea. Cel puțin, n-au mai apărut videoclipuri
care îți zdrobesc inima, cum erau acelea cu persoanele care
implorau cerurile să li se dea o mână de ajutor. De această
dată, sunt încrezătoare că situația se va ameliora cu adevărat
și că nu este vorba de un alt caz în care cenzorii internetului
șterg videoclipurile respective.
Dar un lucru e limpede: acțiunile guvernamentale
întreprinse pentru a controla epidemia se dovedesc a fi din ce
în ce mai eficiente. În timp, se descoperă treptat noi metode
care sunt tot mai umane. Un număr considerabil de
funcționari publici au fost trimiși în mijlocul oamenilor să
ajute comunitățile locale. Formațiuni precum unitatea mea
de lucru19 de la Asociația Scriitorilor din Hubei au trimis și
ele un număr de oameni. Ba chiar și membri ai Partidului
Comunist Chinez, care sunt profesioniști calificați, sunt
delegați să ne vină în ajutor. Fiecare persoană primește
sarcina de a supraveghea un grup de familii pentru a ajuta
autoritățile să-și dea seama care este starea actuală de
sănătate a acelor oameni și ce le lipsește în viața de zi cu zi
și în clipa de față din punct de vedere al proviziilor sau al
altor articole. Una dintre prietenele mele este redactor-șef
adjunct la Revista de arte din Yangtze și, chiar dacă este
absolventă a unui masterat la o universitate de prim rang, tot
câștigă mult mai puțin decât majoritatea funcționarilor
publici; chiar și ei, totuși, i-a fost repartizată supravegherea
unui bloc în care locuiesc șase familii. Dacă o auzi evocând
detalii despre acele familii, dacă afli prin ce trec, rămâi fără
glas. În ziua de azi, majoritatea familiilor nu mai au decât un
copil, existând în fiecare cămin mai mulți vârstnici care
trebuie îngrijiți. O familie, de pildă, era compusă dintr-un
soț și o soție între două vârste, fiecare dintre ei având câte
doi părinți bătrâni de care erau nevoiți să aibă grijă; în plus,
soția se ocupa de cei mici, iar soțul făcea cumpărăturile
pentru întreaga familie. Wuhanul este o metropolă uriașă,
încât chiar dacă ai automobil, să mergi încoace și încolo și
să le livrezi mâncare tuturor acestor oameni este în sine o
sarcină istovitoare. În vremuri normale, oamenii ar comenta
cu toții despre cât de dificilă le este viața, dar în zilele pe
care le trăim acum par norocoși în comparație cu toate acele
familii care suferă din pricina bolii și a morții. Cel puțin,
sunt în continuare în viață pentru a se îngriji unii de ceilalți.
Nu contenesc să spună că vor să fie capabili să reziste și că
au cu toții încredere în ceea ce face guvernul.
Hubeiul este inundat în continuare de un flux nesfârşit
de provizii de la cei care ne vin în ajutor. În seara asta,
fratele meu mi-a spus că de curând a sosit în Wuhan donația
orașului [american] Pittsburgh, de 180.000 de măști de
protecție, prin intermediul unui transport China Air. „Şi mai
fac pregătiri ca să ne trimită și mai multe materiale medicale
aici. De ce nu amintești azi și de chestia asta pe blogul
tău?”. Pittsburgh și Wuhan sunt orașe înfrățite, firește că o
să menționez, i-am zis. De fapt, am vizitat Pittsburghul de
două ori cu multă vreme în urmă și chiar mi-a plăcut
atmosfera de acolo. În ceea ce-l privește pe fratele meu însă,
îl durea fix în cot dacă suntem sau nu orașe înfrățite, mai
important fiind că fiul și nepoții lui trăiesc cu toții în
Pittsburgh. Locuind chiar în centrul acestei zone ciumate, nu
dorea decât să afle o cale pentru a-și exprima prețuirea
pentru Pittsburgh.
Apropo, există o chestiune pe care vreau s-o lămuresc:
acum câțiva ani, Editura Scriitorilor a publicat o carte
ilustrată care prezenta animale precum civeta de palmier
mascată ca fiind „comestibilă”. Editorul cărții era o persoană
numită „Fang Fang”. Câțiva indivizi au început să alăture în
mediul online imagini din cartea aceea cu numele editorului
tăiat cu un X și se folosesc de acest prilej pentru a mă ataca.
Vreau să spun doar că acea „Fang Fang”, editoarea cărţii cu
pricina, este o persoană complet diferită și nu există nici cea
mai mică legătură de rudenie între noi. Astăzi chiar m-am
lăudat în glumă, cu jumătate de gură, vorbind cu unul dintre
colegi: „Oho, habar n-aveam că am fost editor al cărţii! Și
totuși, cumva am făcut de am publicat această carte ca
principal editor fără ca măcar să fi știut de ea!”.
Dați-mi voie să închei însemnarea de azi cu un citat
dintr-o memă care circulă online: „Nu-mi mai doresc o
călătorie la Yangzhou ca să mă bucur de peisajul
primăvăratic din martie, ci doar nădăjduiesc ca până în
martie să pot să cobor în stradă”.

14 februarie 2020
Problema este că așa-zisul spirit umanist al
vostru nu v-a permis să gândiți lucrurile din
perspectiva altcuiva.

Astăzi, vremea este destul de ciudată. După-amiază a fost

perfect senin și apoi, într-o clipă, a început brusc să plouă –
negreșit, o vreme curioasă. Am coborât până la cutia poştală
securizată a firmei de livrări expres Hive Box ca să ridic un
colet (fiica mea a găsit o cale să comande niște hrană pentru
câini, știind că am epuizat-o). Când să ajung acolo, s-a
pornit vântul și n-a durat mult până să aud cum tună. Acum,
cerul este presărat cu un amestec de tunete și fulgere, iar în
noaptea asta, care începuse atât de liniștit, irump tot soiul de
sunete care, în același timp, par ireproșabil de pure. Ieri,
auzisem că urmează să ajungă la noi un front de aer rece și
mi s-a spus că temperatura va coborî cu cel puțin zece grade,
ba chiar s-ar putea să ningă. Presupun că guvernul trebuie să
fi luat deja măsurile necesare pentru a oferi pături și alte
articole necesare pacienților care stau în carantină în
spitalele provizorii.
Astăzi dimineață, când m-am uitat pe WeChat, am zărit
numaidecât știrea despre un prieten de-al meu antreprenor
care își face de lucru conducând un grup de voluntari ce
distribuie donații. În ultimele zile, a făcut tipul ăsta de
activitate fără încetare și a izbutit să mobilizeze un grup de
alți antreprenori să facă la rândul lor donații. Nu l-am văzut
în viața mea atât de tras la față cum arăta în fotografiile
acelea. Avem și un prieten comun, pe cineva care trăiește în
America, un pictor care a donat și el 100.000 de yuani. A
lăsat un comentariu în care spunea așa: „Știu că această
mică sumă de bani nu-i nici pe departe suficientă și sunt
cumva stânjenit de cât de infimă e în comparație cu
provocările cu care ne confruntăm. Grupul de voluntari pe
care l-ai condus a muncit cu altruism zi și noapte și este cu
adevărat un exemplu la care năzuim cu toții. Ne aflăm
tocmai pe celălalt ţărm al oceanului, dar inimile noastre sunt
alături de voi și simțim aceeași durere; din nefericire, nu
putem fi acolo ca să vă ajutăm în carne și oase. Vă rog să
acceptați această modestă donație din partea mea și a lui
Judy, ca mijloc de a ne exprima gândurile și compasiunea
pentru chinurile fără precedent pe care acest oraș străvechi
care m-a crescut le îndură în prezent. Ne gândim la bravii
ostași, acei îngeri în alb din prima linie a frontului care, cu
generozitate, sunt într-o cursă contracronometru pentru a
salva suflete nevinovate din ghearele acestei boli diavolești.
Aveți sprijinul, respectul și dragostea noastră”. Acest pictor
este originar din Wuhan și a copilărit chiar în Hankou; a
urmărit îndeaproape în fiecare zi știrile legate de epidemie.
Este unul de-al nostru.
 Epidemia se află în continuare într-un moment crucial,
dar lucrurile încep să ia o întorsătură pozitivă. Cadrele
responsabile nu mai îndrăznesc să fie delăsătoare, ceea ce
înseamnă că populația este acum într-o formă mult mai
bună. Unul dintre colegii mei de liceu a distribuit un slogan
pe care mulți l-au tot spus cu privire la oficialii
guvernamentali: „Dacă n-ai de gând să te apuci de treabă, ai
face bine să-ți cauți altă slujbă!”. Practic, asta înseamnă că
dacă nu ai de gând să te dedici 100% combaterii epidemiei,
mai bine ți-ai da demisia pe loc! Chiar astăzi doi oficiali
locali din districtul Wuchang au fost destituiți. Un bărbat
aflat în continuare în carantină i-a spus vecinului său din
copilărie: „De-abia în aceste ultime zile am ajuns să aud un
oficial guvernamental care vorbește pe un ton rezonabil!
Toți cei dinaintea lui nu făceau decât să zbiere în sus și-n
jos!”. Vecinul i-a răspuns: „Pot să pricep de ce urlă așa
mereu. Sunt prea puțini la număr și pur și simplu nu pot să
facă față tuturor celor care le cer permanent ajutorul! O să se
țicnească mai toți! Pe de altă parte, sunt destul de mișcat să
aud că cineva ne vorbește pe un ton calm și normal”. În
vremuri de criză, pacienții nu au prea multe cerințe, dar vor
să primească un răspuns amabil la întrebările lor. Acum vreo
două zile însă, chiar și așa ceva era considerat un lux.
Practic, am copilărit în Hankou, dar în această perioadă de-
abia pot să țin legătura cu vechii mei prieteni de acolo. De
îndată ce le aud glasul, primul lucru care le iese pe gură este
întotdeauna o poveste nesfârșită despre cât de tragice sunt
viețile lor. După ce ascult câteva relatări de felul ăsta, mi se
declanşează propria-mi stare de anxietate!
Mai bine schimb subiectul: pentru că lupta împotriva
epidemiei este o sarcină atât de importantă, toți ceilalți
pacienți și-au amânat tratamentul. Cu toate astea, pe măsură
ce timpul trece, o amânare în cazul unor bolnavi cu probleme
cronice se transformă în cele din urmă într-o condamnare la
moarte. Mulți pacienți care fac dializă sau care au nevoie de
o operație urgentă sunt adesea la doar o zi sau două distanță
de un pericol grav. Din cauza potopului de infecții,
nenumărate spitale și-au eliberat paturile pentru a le rezerva
exclusiv pacienților cu coronavirus. Majoritatea celorlalte
clinici medicale s-au închis, generând un șuvoi de pacienți
suferinzi de alte afecțiuni sau tulburări care caută asistență
de specialitate în altă parte. Ieri, am văzut un material filmat
despre o bolnavă de cancer de la Spitalul Oncologic Hubei
care relata dificultățile pe care le întâmpină cu privire la
acest subiect; când vorbea, era nevoită să-și înghită
lacrimile. Urmărind-o, n-am putut să nu mă gândesc că era
ca și cum cineva i-ar pune ștreangul de gât… M-am întrebat
dacă ar exista vreo cale de scăpare pentru ea. Unii bolnavi
sfârșesc pur și simplu întorcându-se acasă ca să-și aștepte
moartea. Cum e posibil să nu se poată face chiar nimic
pentru acești oameni?
Se spune că spitalele din afara Hubeiului nu sunt dispuse
să accepte pacienți cu coronavirus de tip nou din cauza
riscului ridicat de răspândire a bolii; dar cum rămâne cu
ceilalți pacienți de aici, din Wuhan, care suferă de alte
afecțiuni cronice? Dacă ambele părți cad de acord, de ce nu
trimit ambulanțe ca să-i ridice pe acești bolnavi și să îi
trateze corespunzător? Probabil că-i ceva mai complicat și ar
putea apărea niște costuri suplimentare, dar și acești
pacienți fac parte din tabloul de ansamblu în care ne situăm.
Sunt sigură că guvernul poate să inventeze un soi de
subvenție care să acopere costurile suplimentare. În
definitiv, vorbim despre viețile unor oameni. Vorbim despre
salvarea unor semeni și trebuie să facem orice este necesar
ca să-i salvăm. Chiar dacă trebuie să apelăm la voluntari care
să ne ajute sau să solicităm donații, sunt convinsă că oamenii
ar face un pas în față și ne-ar sprijini – cum ar putea să n-o
facă? Chiar ieri am auzit că au murit doi membri din grupul
de conversație al celor cu dializă renală din care fac și eu
parte. Deși încă n-am atins acel punct de cotitură greu de
identificat, ne-au sosit întăririle, frâiele au fost preluate de un
nou comandant-șef, iar lupta noastră împotriva virusului este
în mod evident pe drumul cel bun. Totuși, nu cumva mai
sunt unele detalii în toată această încleștare care ar putea fi
gestionate cu ceva mai multă finețe și atenție? Există
oameni care suferă de tot soiul de boli și afecțiuni – și ei
sunt tot semeni de-ai noștri.
Aș mai vrea să subliniez și faptul că această epidemie de
coronavirus ne-a îngăduit să ne facem o imagine clară despre
nivelul la care se află societatea noastră când vine vorba
despre umanismul de care dăm dovadă în modul cum
acționăm în cazul unei catastrofe. După ce epidemia va
trece, mi-e teamă că vor exista indivizi care vor recurge la tot
felul de apeluri privind importanţa perfecționării educației
moral-umaniste pentru marele public. Dar asta ar fi trebuit să
fie din capul locului o componentă fundamentală a educației
noastre de bază. Deseori vedem scene în filmele de război în
care personalul medical tratează soldații răniți pe câmpul de
luptă și niciodată acești oameni n-au preferințe în funcție de
rasă sau de locul de baștină al cuiva, oferind aceeași
îngrijire și soldaților inamici, și propriilor trupe. Câtă vreme
sunt oameni, merită să fie salvați. Sunt lucruri care țin de
cele mai elementare principii ale spiritului umanist. Dar
acum, când ne aflăm în toiul unei epidemii care se aseamănă
cu un câmp de bătălie, constatăm că umanismul de care dăm
dovadă este unul de un nivel foarte, foarte scăzut. Pur și
simplu, n-am cuvinte să-l descriu.
Oamenii găsesc adeseori motive pe care le folosesc
pentru a-și cataloga acțiunile, cum ar fi „nu făceam nimic
altceva decât să executăm directivele scrise”. Dar realitatea
este alcătuită din tot felul de schimbări impredictibile, în
vreme ce directivele scrise sunt de multe ori pregătite în
grabă și conțin numai instrucțiuni generale. Mai mult, acele
directive sunt îndeobşte scrise având permanent în minte
bunul-simţ, așa încât ele nu intră în contradicție directă cu
principiile de bază ale umanitarismului. Tot ce ne trebuie
este ca oamenii care au fost desemnați să pună în aplicare
aceste principii să dea dovadă de o fărâmă de spirit umanist
în plus; doar atât cât e nevoie pentru ca un șofer care a fost
blocat pe autostrăzi mai bine de douăzeci de zile să nu
ajungă să-și pună viața în primejdie; doar atât cât e nevoie
pentru ca atunci când cineva este infectat cu coronavirus, să
nu sfârșească cu uşa de la intrare sigilată cu drugi de oțel
pentru ca toată lumea să fie blocată în interior; doar atât cât e
nevoie pentru ca atunci când un adult este silit să intre în
carantină obligatorie, copiii lui să nu moară singuri de foame
acasă. E tot ce cer.
Dacă spiritul nostru umanist ar fi fost îndeajuns de
dezvoltat și de cuprinzător, n-am fi fost nevoiți să ne
părăsim semenii bolnavi și neputincioși în vreme ce ne-am
războit cu acest virus înfiorător. Dacă spiritul nostru umanist
ar fi fost mai pe deplin format, ne-ar fi spus că trebuie să
facem tot ce ne stă în puteri ca să ne asigurăm că toți ceilalți
bolnavi, care sunt la fel de suferinzi, pot beneficia în
continuare de îngrijirea de care au nevoie. Trebuie să existe o
cale de a merge mai departe la care nimeni nu s-a gândit
încă. În definitiv, asta fac oamenii: descoperă noi căi pe care
să meargă mai departe. Resursele noastre sociale sunt solide
și națiunea noastră nu este sub nicio formă una fără vlagă;
trebuie să existe un mod de rezolvare a acestei chestiuni.
Problema este că așa-zisul spirit umanist al vostru nu v-a
permis să gândiți lucrurile din perspectiva altcuiva. Dacă ați
fi făcut-o, ați fi luat deja toate aceste aspecte în considerare.
Uitați-vă cum ajung să mă plâng mereu cu privire la unele
chestiuni care țin de bunul-simț. Să fii de acord cu
principiile umanismului este cel mai elementar și mai
esențial tip de bun-simț. Până la urmă, facem cu toții parte
din neamul omenesc.
Astăzi aș vrea să mă adresez prietenei mele din copilărie
care a fost alături de mine din școala elementară până la
terminarea liceului și să-i doresc însănătoșire grabnică. De
asemenea, aș vrea să îmi îndrept gândurile către una dintre
colegele mele de școală al cărei soț încearcă să găsească un
loc unde să-și continue tratamentul de dializă renală; sper că
are grijă de ea în aceste zile epuizante pe care le petrece
alergând de colo-colo în căutarea unui loc unde soțul ei să
fie tratat.

15 februarie 2020
Wuhan, în seara asta nu-mi pasă de cei bătuți în
cap, îmi pasă doar de tine.

Doar când trăiești în mijlocul unor vremuri de criză ies la

suprafață toate bunele și relele naturii umane. Numai dacă
treci prin experiența asta începi să observi lucruri pe care nu-
ți imaginaseși că le vei vedea vreodată. Rămâi șocat, mâhnit
și cuprins de mânie, dar până la urmă te obișnuiești cu ele.
Cad fulgi de zăpadă. Noaptea trecută, a fost o furtună cu
trăsnete și a bătut vântul șuierând, iar astăzi a început să
ningă. Se întâmplă destul de rar să vezi o ninsoare atât de
abundentă în Wuhan. Am auzit că azi-noapte vântul a smuls
o bucată din acoperișul Spitalului Leishenshan, fapt ce arată
cât de cumplită a fost vijelia. Sper că pacienții de acolo care
au fost afectați au putut fi transferați în siguranță în alte
saloane. Iată o altă criză măruntă în mijlocul unei calamități
de proporții mult mai ample.
Astăzi sunt extrem de prost dispusă. La primele ore ale
dimineții am descoperit că o persoană de pe Weibo, care
poartă numele „Xiang Ligang20 de la CCTIME.COM”, a
distribuit o fotografie cu telefoane mobile de vânzare într-un
magazin second-hand împreună cu una dintre postările mele
în care se amintea despre telefoanele aruncate lângă un
crematoriu. Apoi a trimis un mesaj în care a afirmat că eu
eram cea care distribuise poza și m-a acuzat că răspândesc
zvonuri în mediul online! Postările mele de jurnal conțin
exclusiv texte și nu am încărcat niciodată fotografii care să
le însoțească. Un cititor a postat un comentariu adresat dlui
Xiang ca să scoată acest fapt în evidență, dar nu a primit
niciun răspuns. Însă există destul de mulți indivizi aroganți
și obraznici ca acesta care încearcă să le facă necazuri
celorlalți. Tipul e ditamai bărbatul între două vârste, care are
un cont verificat de utilizator pe Weibo și peste 1,1 milioane
de urmăritori. Aș vrea să-l înjur și să-i zic că-i prost făcut
grămadă, dar cine m-ar crede? A profitat de faptul că sunt
blocată într-un oraș aflat în carantină, incapabilă să ies din
propria casă, având chiar și contul Weibo suspendat, ceea ce
mă împiedică să-mi spun părerea – lucrurile astea spun multe
despre cât de josnic a ajuns acest om. Ar fi trebuit să salveze
imaginea aia și să aștepte până îmi recuperam contul ca să o
posteze, apoi puteam să ne răfuim de la egal la egal – asta
dacă ar fi avut vreo urmă de decență. Greșesc? În schimb,
tot ce pot să fac este să-mi postez gândurile pe WeChat. Unul
dintre prietenii mei mi-a recomandat astăzi un avocat, dar ce
aș putea să rezolv astfel? Când locuiești într-un oraș închis
atât de ermetic, nu poți să mergi nici măcar până la oficiul
poștal să trimiți o scrisoare unui procuror. Apoi, înainte ca
să pot măcar să iau legătura cu avocatul ca să-mi legalizez
plângerea, dl Xiang și-a șters brusc toate postările. Faptul că
a șters tot a fost un indiciu clar că s-a temut de un proces. E
greu de crezut că pe lume există asemenea oameni!
În realitate, sunt destul de mulți indivizi ca „Xiang
Ligang”. Am văzut o mulțime ca el, dar e mai bine să nu-i
bagi în seamă. Acestea fiind spuse, e chiar păcat că o astfel
de persoană are peste un milion de urmăritori. Ce pot să
învețe de la unul ca el? După cum vă puteți aștepta însă, nici
urmăritorii lui nu par să aibă vreo fărâmă de decență: au
început să-mi înjure postările online și să-mi trimită mesaje
private scârboase. Unele dintre ele erau atât de necontrolate
că ai putea crede că familiile noastre au purtat de mai multe
generații cine știe ce dușmănie ancestrală, deși, în realitate,
majoritatea dintre ei n-au citit nici măcar o singură
însemnare din jurnalul meu online. Un tânăr pe nume Xu
Haodong, un fotograf autoproclamat din Wuhan, mi-a trimis
un mesaj din cale-afară de lung și înțesat de obscenități, ba
chiar m-a amenințat că o să vină la mine acasă ca să mă bată.
Ce anume l-ar putea face să poarte o dușmănie atât de acerbă
unei persoane pe care n-a cunoscut-o niciodată și pe care n-o
înțelege câtuși de puțin? Poate că indivizii de genul lui sunt
crescuți într-un mediu de ură și de animozitate în locul
unuia de adevăr și bunătate. Sau poate că pur și simplu n-au
minte deloc…
Astăzi, veștile proaste nu mai contenesc. O asistentă
medicală pe nume Liu Fan21 a lucrat în cea de-a doua zi a
Anului Nou Chinezesc [26 ianuarie] fără să poarte mască de
protecție și a sfârșit prin a se infecta. Ulterior, părinții și
fratele ei mai tânăr s-au îmbolnăvit și ei. Părinții i-au murit
primii, iar ieri a pierit și ea. Fratele cel tânăr era singurul
care mai rezistase. În după-amiaza asta, prietenul meu
doctorul mi-a spus că și el a decedat. Și uite-așa, virusul a
înghițit o familie întreagă. Sunt devastată, dar mă întreb și
dacă virusul este singurul cel care le-a venit de hac.
Ceea ce mă deprimă și mai tare este că fosta mea colegă
de gimnaziu cu care am împărțit o bancă ani la rând a murit
și ea ieri. Era cu un an mai mică decât mine și mi s-a părut
mereu extrem de elegantă și de cultă. Avea o voce blândă și
dulce, o siluetă extraordinară, era realmente uimitoare. Am
făcut parte amândouă din orchestra școlii. Eu cântam la
yangqin [țambal chinezesc], ea cânta la pipa [un fel de lăută
cu coarde care se ciupesc]. Am fost singurele fete din
orchestră, am fost în aceeași clasă și am împărțit aceeași
bancă. Am rămas apropiate pe întreaga perioadă de liceu. La
mijlocul lui ianuarie, s-a dus de două ori la piață să cumpere
câte ceva pentru Anul Noul Chinezesc și, din nefericire, a
sfârșit prin a se infecta. I-a fost extrem de dificil să găsească
un spital în care să se interneze, dar am auzit că starea ei de
sănătate se îmbunătăţea văzând cu ochii, după care familia ei
a primit șocanta veste că și-a dat pe neaşteptate ultima
suflare. Toți colegii mei de gimnaziu plâng astăzi pentru ea.
Toți acei colegi care de obicei aduc osanale „epocii de
prosperitate” în care trăim fac acum afirmații de genul:
„Singurul lucru care va potoli furia populară este stârpirea
acelor monștri malefici care ne-au provocat o asemenea
suferință!”.
Azi am mai învățat un termen nou: „virus escroc”. Un
specialist a spus că acest virus este destul de bizar și greu de
înțeles. În etapele timpurii ale infectării, de multe ori nu
există niciun fel de simptom, ceea ce a dus la formarea unui
grup de „purtători asimptomatici”. După ce te-ai infectat și
te-ai însănătoșit, pare că virusul ar fi fost complet eradicat,
însă poate foarte bine să rămână ascuns adânc în corp. Când
simți că, în sfârșit, poți să revii la rutina ta zilnică, se
dezlănțuie dintr-odată. Gândindu-mă la el în felul acesta,
chiar este un „escroc”. De fapt, virusul nu este singurul care
se comportă ca un escroc. Acei politicieni care acționează
fără a ține seama de viețile oamenilor obișnuiți, cărora nu le
pasă dacă cetățenii trăiesc sau pier; acei indivizi care acceptă
donațiile și le revând apoi online ca să tragă foloase de pe
urma lor; acele creaturi care scuipă intenționat în ascensoare
sau își șterg flegma de ușa vecinului lor; acele persoane care
fură pachetele cu materiale medicale de urgență comandate
de spitale înainte ca acestea să ajungă la destinație; și,
firește, toți cei care răspândesc în dreapta și în stânga tot
felul de zvonuri răutăcioase care fac rău oamenilor – sunt
deopotrivă nişte escroci. Simțul practic ne spune că atâta
vreme cât există asemenea indivizi, boala va fi prezentă
mereu printre noi. Același lucru este valabil și pentru viețile
noastre sociale – atât timp cât va exista ființa umană, se vor
găsi întotdeauna printre noi asemenea oameni bolnavi (mă
refer la imbecilii corupți din punct de vedere etic).
În vremuri de stabilitate, viețile noastre sunt banale și
supuse rutinei, iar liniștea și pacea zilelor monotone încep să
ascundă treptat deopotrivă uriașa bunătate și abominabila
răutate de care sunt capabili oamenii. Uneori, lumea își
petrece întreaga viață la adăpostul cotidianului. Când ne
aflăm însă într-o perioadă de frământări, în vremuri de război
sau într-o tragedie îngrozitoare, acele acte de bunătate
nemaivăzută și de răutate oribilă încep să iasă la iveală.
Începi să întrezărești lucruri de care nu ți-ai fi închipuit
nicicând că oamenii ar fi capabili. O asemenea experiența îți
îngăduie să fii martorul unor fapte care odinioară erau de
neimaginat. Rămâi șocat, mâhnit și plin de furie, dar până la
urmă te obișnuiești cu ele. Ciclul se repetă identic, iar și iar.
Din fericire, când răul își ițește hidoasa-i țeastă, chipul
binelui se înalță și mai sus. Asta ne permite să-i vedem cu
ochii noștri pe cei altruiști și neînfricați, pe cei care sunt
dispuși să se jertfească pentru alții, pe cei pe care-i numim
eroi. Sunt tocmai îngerii în alb pe care-i zărim azi printre
noi.
Dați-mi voie să vă spun mai multe despre ce se petrece
acum în Wuhan, deoarece este ceea ce ne interesează cel mai
mult pe majoritatea dintre noi. Un amic doctor mi-a spus că
înainte de 20 februarie Wuhanul trebuie să deschidă o nouă
aripă de spital cu o mie de paturi și să aibă resurse suficiente
pentru 100.000 de pacienți. Ceea ce înseamnă că, până la
urmă, primele estimări ale specialiștilor, conform cărora în
Wuhan vor fi 100.000 de persoane infectate n-au fost chiar
niște bazaconii. Cât despre cei infectați, Wuhan ar trebui să
aibă posibilitatea să ofere îngrijire tuturor celor care ajung la
ananghie. Chiar dacă numărul bolnavilor este incredibil de
ridicat, lucrurile tot nu s-au înrăutățit față de ceea ce se
estimase inițial. Bazându-se pe experiența sa clinică, amicul
meu doctorul crede că:

1. Toxicitatea virusului s-a redus în mod clar în

comparație cu cazurile anterioare.
 2. După însănătoșire, nu par să mai existe alte efecte
secundare persistente sau să apară vreun simptom de
fibroză în plămânii celor vindecați.
3. Pacienții recent infectați reprezintă infectări la a treia
sau a patra generație și par să fie în principal cazuri
moderate, ușor de tratat.
4. Atâta vreme cât victimele care prezintă simptome mai
grave pot să depășească perioada inițială de
afecțiune respiratorie acută, cele mai multe dintre ele
pot fi salvate.

Într-un final, totuși, numărul de decese pe care le

consemnăm zi de zi nu lasă impresia că s-ar reduce, dar acest
lucru pare să fie o consecință a cazurilor timpurii care au
fost tratate necorespunzător. Atunci când cazurile cu pricina
ajung într-o stare critică, deja e prea târziu pentru a le mai
salva. Pe când scriam aceste rânduri, fratele meu mi-a trimis
un mesaj: profesorul Duan Zhengcheng22 de la Universitatea
de Știință și Tehnologie Huazhong tocmai a murit din cauza
noului coronavirus. Este o pierdere cumplită pentru
universitate.
În plus, prietenul meu doctor m-a rugat în mod special să
spun următoarele: în clipa de față, în Wuhan există doar trei
spitale în întregul oraș care acceptă pacienți non-
coronavirus: Spitalul Tongji, Spitalul Union din Wuhan și
Spitalul Poporului din Hubei. Toate celelalte spitale din urbe
sunt folosite în lupta cu coronavirusul. Pentru ca pacienții
să-și poată primi mai ușor medicamentele de pe rețete, pe
tot cuprinsul orașului s-au deschis zece farmacii speciale
unde bolnavii pot merge cu ele, dar și cu cardul de asigurare
de sănătate și certificatele de diagnostic. Dintre cele trei
spitale deschise pacienților non-coronavirus, două se află în
Hankou și unul în Wuchang, ceea ce înseamnă că, în lipsa
transportului public funcțional, pacienții trebuie să se bazeze
pe comunitățile lor locale pentru a le da o mână de ajutor cu
transportul.
Tocmai a fost emis Decretul Nr. 2 privind carantina totală
a orașului. De câte ori s-a întâmplat câte ceva în complexul
rezidențial în care locuiesc, cel al Federației Provinciale de
Literatură și Artă, ordinele obișnuiau să ne parvină de la
unitatea noastră de lucru, însă acum familiile care trăiesc aici
și-au înființat propria lor echipă de gestionare a situației.
Echipa ia legătura cu oamenii din conducerea comunității
locale pentru a planifica achiziționarea alimentelor și a altor
provizii pentru cetățeni. Fiecăruia dintre noi i s-a atribuit un
număr, iar când suntem anunțați, coborâm la poarta
principală pentru a ridica produsele. Este un nou mod de
viață și, pentru ca totul să meargă ca pe roate, a fost
instaurat un nou sistem de management. Suntem foarte
ordonați și avem răbdare, așteptând fără grabă următorul
moment când vom coborî scările ca să primim noi provizii.
Brusc, toate lucrurile asta m-au făcut să mă gândesc la un
vers din poemele lui Haizi, pe care l-am modificat ușor și îl
postez aici: „Wuhan, în seara asta nu-mi pasă de cei bătuți în
cap, îmi pasă doar de tine”23.

16 februarie 2020
Nu poate fi liniște când treci printr-o
calamitate… iar „a fi întru moarte”24 e un lux pe
care doar supraviețuitorii și-l permit.
Nu pot să-mi amintesc câte zile au trecut de când a început
carantina. Azi, vremea e atât de frumoasă, că ar putea foarte
bine să fie primăvară. Toată zăpada de ieri s-a topit fără
urmă. Privind afară de la fereastra mea de la etajul al doilea,
am putut să văd chiar și frunzele care reflectă razele
soarelui.
Deși am o stare de spirit mult mai calmă în comparație
cu cea de ieri, atacurile pe internet venite dinspre capitală nu
contenesc. E greu de înțeles ce-ar fi putut genera atâta ură.
Indivizii ăștia trebuie că își petrec fiecare zi clocotind de o
furie greu de stăpânit. Sunt nenumărați oamenii pe care ei îi
disprețuiesc și o mulțime de lucruri pe care nu le pot suferi.
N-au pic de considerație pentru victimele lor și nu se
gândesc prin ce-ar putea să treacă ele – pur și simplu îi dau
înainte îndărătnici cu campania lor de ură. Chestia amuzantă
e că eu am devenit o țintă a dușmăniei lor, deși nu ne-am
cunoscut niciodată și n-am absolut nicio legătură cu ei.
N-a trecut decât o zi de când „Xiang Ligang de la
CCTIME.COM” s-a grăbit să-și șteargă postările
calomnioase și iată că acum a postat un nou articol în care
scrie: „De unde ai făcut rost de poza aceea? Ești înțepenită
în casă și născocești povești ca să creezi panică, insinuând
că există un număr colosal de oameni care mor de boala asta
și că nimeni nu face nimic pentru ei! Ai vreun pic de
conștiință?”. Cum aș putea să răspund unei întrebări atât de
ridicole? Se presupune că individul ăsta lucrează în industria
de comunicații și media – și totuși pune niște întrebări
incredibil de imature. Trăim într-o epocă în care dronele
teleghidate pot să elimine cu precizie ținte omenești din
văzduh, prin urmare de ce eu n-aș putea să accesez fotografii
online din fotoliul meu? Să nu fiu în stare să înțeleg ce se
petrece chiar aici, în propriul meu oraș? Niciunul dintre cei
care îmi citesc jurnalul nu e într-o stare de panică, încât nu
știu cum se face că te-ai panicat tocmai tu? Mă aflu aici, în
zona lovită de epidemie, izolată în apartamentul meu,
rămânând la curent cu ceea ce se întâmplă prin intermediul
internetului și al conversațiilor cu prietenii și colegii mei,
consemnez ceea ce văd și aud zilnic, așteptând cu nerăbdare
un oarecare punct de cotitură. Și iată-te pe tine, liber ca
pasărea cerului în Beijing, folosindu-ți timpul prețios ca să
mă ataci zilnic. Îndrăznești să vorbești despre conștiință? Ei
bine, pot să te-anunț că majoritatea oamenilor care apasă cu
butonul mouse-ului pe postările mele îmi zic că se simt mai
relaxați după ce mă citesc.
Există și un alt utilizator de Weibo, pe nume „Pansuo”,
care a comentat: „Oricum, când Fang Fang postează online
chestii de genul «un prieten doctor mi-a trimis o poză»,
«colega mea a murit» sau «asta sau cealaltă i s-a întâmplat
vecinului meu», nu folosește niciodată numele complet al
acelor persoane – tot ce face este să încerce să inoculeze
frica. Citindu-i postările recente, mi se pare că jurnalul ei e
doldora de «personaje anonime» pe care le-a creat, o reușită
literară pe cinste!”. Cam așa stau lucrurile: alt bătut în cap
fără bun-simț. Unii dintre acești pacienţi suferinzi tocmai au
pierit de curând, iar familiile lor sunt în continuare strivite de
durere… Crezi că familiile acestea trebuie să aibă parte de
încă o lovitură, văzând numele celor dragi prin mass-media?
Crezi că ar vrea ca toată lumea să știe cum s-au chinuit?
Locuiesc în Wuhan, iar educația am primit-o aici, colegii și
vecinii mei trăiesc toți în acest oraș. Scrierile mele despre
epidemie pot fi citite de oricine, nu crezi că toți cei aflați în
jurul meu m-ar arăta cu degetul dacă aș născoci ceva? Oare
să nu fi văzut „Pansuo” statistica oficială a deceselor
publicată de guvern? Doar în Wuhan sunt peste o mie de
victime, iar jurnalul meu n-a făcut referire decât la o
părticică dintre toate acestea! Ca să fie totul limpede, nu voi
dezvălui numele celor decedați decât dacă ele au fost deja
menționate în relatările oficiale din mass-media.
Chang Kai25, care a fost regizor de film la Studioul din
Hubei, a fost răpit dintre noi de curând de noul coronavirus.
De asemenea, întreaga lui familie a fost rasă de pe fața
pământului de aceeași boală. Astăzi, unul dintre colegii lui
Chang Kai a publicat un articol comemorativ care a inundat
internetul. Înainte să moară, Chang Kai a redactat un
testament sfâșietor – e suficient să-l citești ca să te întoarcă
pe dos. Mă întreb dacă oamenii care insistă să se informeze
doar de la CCTV și din Cotidianul poporului vor fi de părere
că și ultimele cuvinte ale lui Chang Kai au fost tot o
tentativă de a răspândi panica. Acum două zile am scris
despre un pictor care mi-e amic și despre donația lui de
100.000 de yuani pentru lupta împotriva epidemiei; ei bine,
tocmai am aflat astăzi că fratele lui a murit. Sunt curioasă
dacă Xiang Ligang și indivizii de teapa lui o să spună că şi
acesta e tot un simplu zvon.
Apropo de „amicul meu doctor”, trebuie să clarific faptul
că nu e vorba de o singură persoană. De asemenea, trebuie să
le spun lui Xiang Ligang și acoliților săi că acești medici
sunt profesioniști de prim rang în domeniile lor, așadar,
categoric că nu o să fac publice numele lor. Motivul pentru
care insist să le protejez identitatea se datorează tocmai
faptului că există scursuri ale societății ca voi. S-ar putea ca
guvernul nostru stupid să ia de bună vreuna dintre fabulațiile
voastre partizane, deci n-o să-mi las niciodată amicii să
devină nişte victime. În după-amiaza asta m-a sunat un alt
prieten doctor (un expert de primă mână în domeniul lui, dar,
iarăși, nu-i voi da numele în vileag). A trecut multă vreme
de când vorbiserăm ultima dată și am discutat despre
Jurnalul meu. Mi-a spus că ori de câte ori îl sună prieteni din
afara provinciei Hubei ca să-l întrebe cum mai e cu epidemia
la Wuhan, le recomandă întotdeauna să înceapă să-mi
citească însemnările. Le spune că în textele mele pot găsi o
parte din adevăr. Nu încape vorbă că am discutat și despre
coronavirus. Amicul meu consideră că epidemia deja ar
trebui să fie mai mult sau mai puțin ținută în frâu. Nivelul de
toxicitate pare să scadă, dar gradul de contagiune dă semne
că se intensifică. Din grupul actual de pacienți aflați sub
tratament, majoritatea reprezintă cazuri ușoare cu o rată
ridicată de recuperare. Motivul pentru care nu observăm o
schimbare spectaculoasă în bine a numărului general de
decese este că există în continuare numeroase cazuri grave
de infectare din etapele timpurii ale epidemiei, mulți dintre
acei bolnavi pierzându-și viața. Sunt lucruri despre care am
mai scris până acum: infectările grave sunt toate niște
rămășițe din primele zile ale epidemiei. Așadar, se pare că,
practic, medici din spitale diferite fac toți aceleași observații
despre modul în care se prezintă lucrurile în clipa de față.
Există câteva aspecte care contribuie la ameliorarea situației
de ansamblu:

1. Nivelul de toxicitate al virusului pare să se reducă.

2. Deoarece a existat o afluență de cadre medicale care
au sosit în Wuhan pentru a da o mână de ajutor,
medicii pot să-și desfășoare mai eficient activitatea.
3. Nu mai există o penurie de materiale medicale, iar
oamenii au învățat mai bine cum să se protejeze.
4. După multe zile de tratament clinic, medicii au acum
mai multă experiență în privința celor mai eficiente
 tratamente și medicații.

Directorul Wang de la Spitalul Leishenshan chiar le-a

spus reporterilor: „Am atins un adevărat punct de cotitură în
evoluția acestei epidemii”. Pornind de la noile cazuri
apărute, s-a observat că numărul pacienților cu febră mare a
scăzut și continuă să scadă constant. În plus, cazurile de
febră recurentă nu mai sunt la fel de numeroase. Directorul
Wang a subliniat că are mare încredere că lucrurile se vor
îmbunătăți.
Nu este aceasta vestea pe care o așteptam cu toții?
Spre sfârșitul după-amiezii, amicul meu doctor mi-a
trimis un filmuleț. Era un clip cu un tânăr care susținea o
prelegere despre coronavirus, de genul celor de popularizare
a științei. În film repeta fără încetare: „Nu îndruga verzi și
uscate despre lucruri pe care nu le înțelegi!” Sunt întru totul
de acord cu el.
Când vine vorba de lucruri care vă depășesc sfera
pregătirii academice sau capacitatea de a înțelege, încercați
să le examinați și să reflectați asupra lor înainte de a trage
concluzii. Și ar trebui fără doar și poate să evitați să lansați
atacuri nefondate împotriva altor oameni. Sfatul e valabil
mai ales pentru cei bătuți în cap, precum Xiang Ligang.
Unul dintre ei tocmai mi-a lăsat un comentariu în care mă
critică, întrebându-mă: „Să nu-mi zici mie că niciuna dintre
rudele victimelor nu s-a dus la crematoriu! Nu a venit nimeni
din familia persoanei decedate să-i adune bunurile
personale?” Ce poți să răspunzi unor asemenea comentarii?
Dacă într-o perioadă de dezastru cumplit, ei aplică logica
uzuală a modului cum se comportă indivizii în vremuri
normale, n-au absolut nicio șansă să priceapă ceea ce se
petrece aici.
Chiar în clipa asta, Wuhanul se află în plină calamitate.
Ce este o calamitate, mă întrebați? O calamitate este să
trebuiască să porți o mască de protecție, să fii închis acasă în
carantină sau să fii nevoit să prezinți un permis oficial ca să
ai acces în anumite zone. O calamitate este atunci când
spitalul consumă un întreg carnet de certificate de deces în
doar câteva zile, carnet care în vremuri normale ar fi ajuns
câteva luni. O calamitate este când furgonul mortuar care
aduce decedații la crematoriu nu mai transportă un singur
cadavru într-un sicriu, ci o grămadă de trupuri fără suflare
îndesate în saci. O calamitate nu este atunci când ai un deces
în familie, ci când întreaga ta familie este nimicită în decurs
de doar câteva zile sau săptămâni. O calamitate este când îți
târâi corpul bolnav prin frig și ploaie și mergi din spital în
spital în căutarea unuia care să te primească și să-ți ofere un
pat, dar nu găsești niciunul. O calamitate este atunci când te
duci dis-de-dimineață la consultație și doctorul nu te
primește decât la miezul nopții – asta dacă nu suferi un
colaps așteptând. O calamitate este când stai acasă așteptând
ca spitalul să te informeze că ţi-au găsit un pat, dar până
când să se întâmple asta ești deja mort. O calamitate este
când un pacient grav bolnav ajunge la secția de urgențe și,
dacă omul respectiv moare ulterior, familia lui nu-l va mai
vedea niciodată și nici nu va mai avea ocazia să-și ia rămas-
bun de la el. Crezi că în asemenea vremuri mai există
membri ai familiei care își însoțesc rudele decedate la
crematoriu? Crezi că există o alee cu pomi pe care vin rudele
ca să adune bunurile şi obiectele personale ale celui
dispărut? Crezi că morții își mai pot da duhul cu demnitate?
Nu, mi-e teamă că nu. Când crăpi, crăpi. Îți scot cadavrul de-
acolo și ți-l ard fără să stea pe gânduri. În perioada inițială a
epidemiei, a fost o penurie uriașă de cadre medicale de
specialitate, de paturi de spital și de echipamente pentru
cadrele din domeniul medical. Toate acestea au contribuit la
teribila răspândire inițială a virusului. În plus, a fost și o
lipsă de ciocli la crematorii și de dricuri care să transporte
cadavrele, iar cuptoarele din crematorii au fost mult prea
puține ca să poată ține pasul cu numărul celor decedați. Mai
mult, deoarece trupurile care soseau erau infectate, au fost
nevoiți să scape rapid de ele. Aveți habar măcar despre
vreuna dintre aceste realități? Pur și simplu nu se pune
problema că oamenii nu și-ar face treaba, ci că ne
confruntăm cu o calamitate! Fiecare face tot ce îi stă în
putință, toți sunt suprasolicitați, dar tot nu par să fie în stare
să se ridice la standardele la care se așteaptă jigodiile alea
din mediul online. Nu poți avea liniște când treci printr-o
calamitate, nu poți decât să resimți păreri de rău pentru acei
bolnavi care sucombă în fața bolii. Nu poți decât să trăiești
cu o inimă zdrobită de durere când vezi prin ce îți trece
familia; iar „a fi întru moarte” e un lux pe care doar
supraviețuitorii și-l permit.
Haosul din faza de început a epidemiei a trecut. Din câte
am aflat, specialiștii întocmesc acum un raport ca să se
asigure că victimele coronavirusului de tip nou și familiile
acestora sunt tratate într-o manieră cât mai demnă. Asta
înseamnă instituirea unor măsuri prin intermediul cărora
bunurile rămase de la decedați, cum ar fi telefoanele mobile,
vor fi păstrate pentru rudele lor. Sugestia actuală este să fie
colectate toate aceste articole la un loc, într-un spațiu sigur,
urmând să fie dezinfectate după ce epidemia va trece.
Ulterior, compania de telecomunicații va încerca să
folosească numerele de telefon pentru a lua legătura cu
membrii familiei. În cel mai rău caz, telefoanele respective
vor avea rolul unui obiect care îi va comemora pe cei
dispăruți. Dacă nicio rudă nu va putea fi contactată, iar
telefoanele nu vor mai putea fi depozitate, vor fi
transformate în exponate care să fie o mărturie a istoriei
trăite aici, în Wuhan.
Motivul pentru care încă mai am încredere în această
lume se datorează acelor oameni sufletiști și raționali care
muncesc din răsputeri în numele binelui colectiv.

17 februarie 2020
Nu ești singurul care suferă și se confruntă cu
dificultăți, sunt numeroase moduri de a trăi.

O altă zi senină. În orice altă situație, cu siguranță că mulți

ar fi stat la soare afară. Păcat că pentru o vreme nimeni nu se
va putea bucura de o asemenea priveliște. E de înțeles însă:
până la urmă, trăim vremuri neobișnuite. Presupun că ar
trebui să fim fericiți că măcar putem să ne bucurăm de razele
soarelui și de frunzișul copacilor de la ferestrele
apartamentelor noastre.
Tocmai a fost emis cel mai strict decret guvernamental
referitor la carantină: ni se cere tuturor să rămânem
permanent în casele noastre. Nu vor fi făcute excepții decât
în cazul celor care trebuie să meargă în continuare la muncă
sau să îndeplinească însărcinări oficiale în timpul carantinei,
dar chiar și aceștia vor fi nevoiți să aibă la ei un permis
special. Am auzit că dacă ești prins pe-afară fără permis vei
fi trimis într-o carantină strictă vreme de paisprezece zile,
dar nu sunt sigură dacă e adevărat. Unul dintre acei indivizi
mucaliți din mediul online a postat că, după părerea lui,
oamenii din Wuhan au dus-o destul de bine. Dacă așa ceva
s-ar fi întâmplat în Huanggang, ar fi fost obligați să dea în
carantină examenul de matematică pentru clasa a II-a, cu
teste-grilă pentru prefectura Huanggang, pe care mai bine de
jumătate dintre adulți nici măcar nu sunt capabili să le ducă
până la capăt! Acești mucaliți de pe internet au fost destul
de tăcuți în ultimele zile, încât asta e una dintre cele mai
bune glume de-a lor pe care am citit-o. Sper că o să-și reia
activitatea, pentru că, după ce stau deja de douăzeci de zile
închiși în casă, wuhanezilor le-ar prinde bine o cură de umor
pe care să-l poată retrimite și prietenilor lor.
Pentru una ca mine, să stau acasă este o sarcină destul de
banală. Câinele poate să alerge prin curte, așa că nu trebuie
să-l scot la plimbare. Am noroc că-i bătrân – câteva ture și e
gata să se întoarcă în spălătorie ca să tragă un pui de somn.
După ce i-am cumpărat o salteluță electrică, este și mai
reticent când vine vorba să-și părăsească micul culcuș canin.
Serios, anul ăsta parcă aș fi avut un al șaselea simț sau cam
așa ceva. La jumătatea lui ianuarie, când ne pregăteam
pentru Anul Nou Chinezesc, am simțit dintr-odată pornirea
să cumpăr un boiler nou pentru încălzire. Compania de
termoficare a venit să mi-l instaleze în ultima zi lucrătoare de
dinaintea vacanței de Anul Nou. Boilerul anterior încă mai
funcționa, dar se învechise și, după ce îl utilizasem ani la
rând, mi-a fost teamă că ar putea să nu mai fie atât de sigur
ca să-l folosesc în continuare. Într-adevăr, noul boiler este
mult mai puternic decât cel vechi; poți să-l setezi în așa fel
încât temperatura din încăpere să rămână între 22 și 25°C și
nu mai trebuie să-mi bat capul cu niciun fel de probleme care
țin de siguranță în funcţionarea lui. Mai devreme s-a încălzit
nițel și afară, iar temperatura din apartamentul meu a sărit
de 25°C, ba chiar am simțit că încep să mă încing!
Odată intrată pe deplin în vigoare interdicția strictă de a
mai ieși din casă, grupurile online de livrare a alimentelor au
luat cu adevărat avânt, în vreme ce toate celelalte site-uri
tradiționale de comerț electronic și-au optimizat la rândul
lor metodele de vânzare. Dacă n-ar fi existat acele site-uri de
vânzări online, chiar nu știu cum ne-am fi descurcat în
aceste zile în care suntem blocați în case. Fără ajutorul lor, a
hrăni o familie obișnuită ar fi devenit o provocare pentru
majoritatea gospodăriilor. Acum, că grupurile comunitare de
livrare a alimentelor au răsărit pretutindeni, companiile de
comerț electronic li se alătură și ele. Modelul lor de vânzare
le permite să se adapteze în mod flexibil în funcție de
situația de pe teren. Oferă acum tot soiul de feluri de
mâncare ce sunt disponibile pentru „livrare fără contact
direct”; rezidenţii se pot înregistra prin grupurile lor de
cumpărături de alimente, iar comercianții se ocupă de
achiziționare și transport. Managerul grupului online poate
să organizeze mai bine modul de funcționare al grupului, ca
răspuns la modificările efectuate de acele companii. În
comparație cu acțiunile imbecile întreprinse de acei
birocrați încăpățânați și fosilizați care ștampilează
formulare toată ziua, acești oameni capabili din sectorul
privat îi fac cu adevărat de rușine! Așa arată lucrurile atunci
când metoda ta de lucru este rezultatul unor obiective
practice și realiste – guvernul ar trebui să ia notițe de la ei și
să învețe să prețuiască maniera lor de a duce lucrurile la bun
sfârșit. Ca să o spun cât se poate de deschis, dacă n-ar fi
existat modelul lor vechi și refractar de lucru, întârzierile
repetate la multiple niveluri și diversele greșeli, epidemia n-
ar fi ajuns niciodată acolo unde se află astăzi. Fostul meu
coleg Lao Geng știe că nu doresc să mă înscriu personal în
vreunul dintre aceste grupuri online de aprovizionare cu
alimente, așa că pur și simplu îmi retrimite listele cu ceea ce
au disponibil spre vânzare. Alaltăieri am comandat un meniu
şi pâine Kengee. A fost enorm – era suficientă mâncare cât
pentru trei inşi! Chiar a fost prea mult pentru mine, teamă
mi-e că o să mănânc de azi încolo din meniul ăsta zece zile
la rând.
De asemenea, tot astăzi am luat legătura cu unul dintre
prietenii mei doctori ca să-mi fac o idee despre care este
situaţia în prezent cu epidemia. În cea mai mare parte, eu am
fost cea care a pus întrebările, iar el mi-a răspuns. Aș putea
rezuma conversația noastră prin următoarele:

1. În ceea ce privește comentariile făcute de directorul

Spitalului Leishenshan despre „punctul de cotitură”
pe care l-am fi atins deja: prietenul meu mi-a spus că
directorul Wang a folosit termenul „punct de
cotitură” referindu-se la altceva. În cercurile
medicale, termenul „punct de cotitură” are o
semnificație diferită. Ca să o spunem clar, se referă la
momentul în care numărul de pacienți infectați
atinge un vârf. Din această perspectivă, mai avem
până să ajungem la acest punct critic. Asta înseamnă
că încă se așteaptă ca numărul de pacienți infectați
să mai crească. Dar amicul meu doctor consideră că
spre sfârşitul lui februarie sau la începutul lui martie
ar trebui să vedem un adevărat moment de răscruce.
Asta înseamnă că mai avem cel puțin două săptămâni
de așteptat.
2. În ce privește numărul mare de medici specialiști care
au fost infectați sau chiar și-au sacrificat viețile, am
vrut să aflu ce s-a întâmplat cu ei. După spusele
prietenului meu, peste 3.000 de cadre medicale au
fost infectate. Vasta lor majoritate ar trebui să se
însănătoșească, dar pentru că această boală are
nevoie de mult timp pentru a-și derula ciclul
complet, cea mai mare parte a lor rămân încă
internați în spital. Această cifră de 3.000 este o
statistică oficială furnizată de guvern, dar bănuiesc că
numărul real poate fi ceva mai mare. Mulți dintre
acești oameni s-au infectat fie în perioada inițială,
înainte ca doctorii și asistentele să poarte
echipamente de protecție corespunzătoare, fie
ulterior, în perioada în care spitalele au rămas fără
materiale de protecție. Dar în clipa de față foarte
puține cadre medicale se mai infectează.
3. Despre spitalele din Wuhan care ar fi folosit medicina
tradițională chineză pentru a trata pacienții de
coronavirus: prietenul meu doctorul mi-a răspuns că
75% dintre bolnavi au fost tratați cu remedii
chinezești tradiționale, care și-au demonstrat clar
eficiență. Când l-am întrebat de ce restul de 25%
dintre bolnavi nu au fost tratați cu remedii
chinezești, mi-a zis că acei oameni erau cu toții
intubați, așa că tipul respectiv de tratament nu putea
să le fie administrat. Indiscutabil, toți pacienții
intubați reprezentau cele mai grave cazuri, ceea ce a
făcut ca procentul să mi se pară destul de
înspăimântător.
4. Care este procentul pacienților considerați a fi în
stare critică și care e rata lor de recuperare? Prietenul
 meu mi-a zis că, anterior, în Wuhan procentul
cazurilor critice se ridica la aproximativ 38%. Acest
procent se datora însă faptului că mulți dintre
pacienți au stat inițial acasă și nu au venit la spital
decât atunci când situația lor a devenit gravă. Acum,
că am suplimentat numărul de paturi, pacienții pot să
se interneze în spitalele noastre și să fie tratați la
momentul oportun, ceea ce ne-a ajutat să coborâm
procentul bolnavilor critici până la aproximativ 18%.
În plus, rata lor de recuperare este mult mai ridicată
decât fusese anterior. Bănuiesc că atunci când sunt
aproape 60.000 de pacienți confirmați, tot vei avea
de-a face cu un număr mare de bolnavi critici. Mi-e
teamă că rata deceselor nu va scădea prea curând.

Un cititor online m-a întrebat de ce consemnez aceste

mărunte detalii ale vieții de zi cu zi și nu lucruri importante
precum intrarea Armatei de Eliberare a Poporului în oraș,
sprijinul pe care oamenii din întreaga Chină l-au oferit
Wuhanului, miraculoasa construcție a Spitalelor
Huoshenshan și Leishenshan și despre toți acei indivizi
eroici și altruiști care s-au grăbit să vină în Hubei ca să dea
o mână de ajutor. Cum ar trebui să răspund la această
întrebare? Când vine vorba de consemnarea unor fapte,
fiecare are un rol diferit de jucat – vrei să auzi sau nu despre
un anumit subiect. Când mâncăm, împărțim masa între
felurile principale și aperitive, nu? Pe întreg cuprinsul
Chinei există nenumărate instituții de știri guvernamentale
oficiale și instituții de presă independente pe internet. În
fiecare zi, acestea înregistrează toate acele lucruri pe care mi
le-ai cerut. Ele oferă o macro-perspectivă asupra tendințelor
importante ce privesc direcția în care se îndreaptă epidemia,
relatările lor sunt adesea presărate cu expuneri impresionante
și sunt impregnate de pasiunea înflăcărată a tinereții etc. etc.
Sunt nenumărate articolele scrise în acest stil, abia dacă le
mai pot contabiliza.
Eu, pe de altă parte, ca scriitoare independentă, nu am
decât o perspectivă personală îngustă asupra evenimentelor.
Singurele lucruri pe care le pot trăi și cărora le pot acorda
atenție sunt acele infime detalii care se petrec în jurul meu și
acei oameni în carne și oase pe care-i întâlnesc în viață. Așa
că doar despre asta pot să scriu – ofer o prezentare a acelor
întâmplări fără însemnătate care se petrec în jurul meu, îmi
notez sentimentele și reflecțiile în timp real, pe măsură ce se
derulează evenimentele, cu scopul de a păstra o mărturie a
unei experiențe de viață pentru mine însămi.
Mai mult decât atât, profesia mea este cea de scriitoare.
În trecut, când îmi împărtășeam gândurile despre scrierea
lucrărilor de ficțiune, spuneam mereu că romancierii sunt
strâns legați de indivizii ratați, de mizantropi, de singuratici.
Umblăm împreună ținându-ne de mână și ne abatem adesea
de la drumul nostru pentru a ne ajuta unii pe alții. Ficțiunea
este capabilă să exprime mijloace mai ample de a îmbrățișa
universul emoțiilor omenești. Mă simt uneori ca o cloșcă
bătrână care a primit sarcina de a ocroti lucruri și oameni
care au fost abandonați de istorie și ale căror vieți au fost
ignorate de societate în progresul ei. Misiunea mea este să
petrec un timp alături de ei, să le ofer căldură și să-i
îmbărbătez. Sau poate că ficțiunea mea e în stare să scoată la
iveală o atmosferă care împărtășește aceeași soartă cu acești
indivizi și voi avea nevoie de compania, de cordialitatea și
de încurajările lor. Adeseori, celor puternici din lumea
noastră, așa-zișilor învingători, nu le pasă cu adevărat de
literatură, pentru ei literatura fiind doar o podoabă înflorată.
Pentru cei slabi, pentru cei care n-au de niciunele, literatura
este de multe ori o rază strălucitoare care le luminează
viețile, o coroniță de paie de care te poți agăța ca să te-ajute
să plutești în josul râului, este mântuitorul la care te poți
întoarce atunci când te apropii de final. Asta se întâmplă
pentru că, în vremuri ca acestea de acum, doar literatura îți
poate spune că nu-i nicio problemă dacă ai rămas în urmă,
căci la fel ca tine mai sunt o mulțime de alți indivizi. Nu
doar tu ești stingher, nu doar tu n-ai pe nimeni în preajmă.
Nu ești singurul care suferă, nu ești singurul care trece prin
chinuri, nu ești singurul care se simte slab și neliniștit. Sunt
numeroase moduri de a trăi. Firește că-i nemaipomenit să ai
succes, dar dacă nu ți se întâmplă asta, nu-i întotdeauna un
lucru rău.
Uitați-vă la mine – o romancieră care consemnează în
jurnalul de față toate aceste evenimente cotidiene banale de
aici și, cu toate astea, urmez cumva linia literaturii mele,
aceea de a observa, a cugeta, a experimenta și, în cele din
urmă, de a pune penița pe hârtie și a scrie. Vreţi să-mi
spuneți că greșesc?
Postarea de ieri de pe WeChat a fost ștearsă din nou.
Dincolo de neputință nu-i decât neputință. Unde aș putea
să-mi împărtășesc mărturia despre viața trăită în acest oraș
asediat? Trăgând barca pe malul încețoșat, mesagerul este
plin de amărăciune. Să observ, să cuget, să experimentez și,
în cele din urmă, să pun penița pe hârtie și să scriu. Vreţi să-
mi spuneți că greșesc?

18 februarie 2020
Suntem în plină epidemie și oamenii jelesc… De
ce oare trebuie să ne mai și războim între noi?

Astăzi, vremea rămâne senină și frumoasă, suficient cât să-ți

dea senzația că pretutindeni există noi oportunități pentru
viață. Norii au azi multă personalitate. Chiar am discutat pe
net despre nori cu vecinul care locuiește lângă apartamentul
meu din suburbii și m-am întrebat ce fel de vreme ar putea
să determine asemenea nori. Semănau cu ceea ce numim
„nori solzi de pește”, dar vecinul mi-a spus că nu era vorba
despre ei. Am petrecut aproape tot anul trecut acolo, în
suburbii, scriind, și m-am întors în apartamentul meu din
clădirea Federației de Literatură și Artă din Wuchang chiar
înainte de Anul Nou Chinezesc. Vecinul mi-a spus că încă nu
au înregistrat nici măcar un singur caz de infectare în
suburbii. Vai, mă întreb când o să pot să mă întorc acolo!
Probabil că deja florile din fața ușii și din curte s-au ofilit.
Acestea fiind spuse, recunosc că n-am fost niciodată cine
știe ce grădinăreasă și că aproape toate florile care au ajuns
pe mâinile mele au avut de obicei o soartă destul de tragică.
Fie cresc o vreme, după care se usucă, fie pur și simplu nu
mai înfloresc.
A trecut aproape o lună de la începerea carantinei. Când
am văzut prima oară decretul de carantină, n-aveam nici cea
mai mică idee că va dura atât. Este evident că acele restricții
severe care au fost puse în aplicare au ajutat Wuhanul să iasă
din cele mai întunecate zile ale sale. Acum oamenii par să fi
început, în sfârșit, să se obișnuiască cu acest nou stil de
viață retrasă. Chiar și acei copilași vioi care debordează de
energie au izbutit cumva să facă față situației. Capacitatea
vieții de a se adapta și de a tolera schimbările este cu
adevărat remarcabilă.
 Acele rugăminți panicate ale oamenilor disperați să fie
tratați în spital au dispărut complet de pe internet. Toate
discuțiile pe care le vezi acum în mediul online se referă la
informații despre cum să comanzi legume și articole de
băcănie. Acum, când oamenii își petrec tot timpul acordând
atenție problemelor lor mundane, zilele noastre seamănă din
ce în ce mai mult cu vremea de azi: plină de noi oportunități
pentru viață. Toate supermarketurile mari au început să
lanseze servicii de livrare a meniurilor cu mâncare gătită;
fiecare livrare specifică atent numele districtului și locul de
colectare, precum și numele și numărul de telefon al
persoanei de contact. Acest sistem a făcut ca lucrurile să fie
infinit mai comode pentru managerii fiecărui grup de livrare
a alimentelor. Am auzit că grupul de livrare înființat de
Federația de Literatură și Artă a avut un succes colosal – s-
au înscris o sumedenie de oameni din cartierele din
vecinătate. Singurul impediment este că atunci când se pune
problema trecerii dintr-un cvartal rezidențial în altul sunt
restricții impuse cu strictețe, încât nu-mi dau seama cum pot
să-și ridice livrările locuitorii din cvartalele vecine. Chiar pe
când îmi puneam această întrebare, am descoperit dintr-odată
că unii dintre colegii mei comandaseră alimente online și le
ridicau în casă cu o frânghie! Faptul că le-a dat prin
minte așa ceva este uluitor, dar bănuiesc că sunt numeroase
alte persoane care procedează la fel.
Comanda pe care fostul meu coleg Lao Geng (soția lui se
ocupă de grupul de livrare a alimentelor și el o ajută să-l
conducă) a făcut-o pentru mine a sosit și, pe lângă feluritele
tipuri de pâine despre care au spus că vor fi incluse, a
adăugat și niște verdețuri proaspete. Nu-i prea plăcut să
gătești când ești singură acasă, așa că de obicei nu-mi bat
capul și prepar un castron de tăiței sau fierb niște cartofi
mărunțiți. Dar gama de specialități culinare care ne așteaptă
când se va încheia totul e chiar deosebită! Astăzi, Pan
Xiangli26 mi-a trimis un mesaj pe WeChat, încercând să mă
consoleze, promițându-mi că data viitoare când mă voi afla
în oraș o să-mi pregătească un festin shanghaiez așa cum se
cuvine. „O să ne-ndopăm ca porcii trei mese la rând!”, mi-a
promis. OK, atunci așa rămâne! Și alții care mi-au scris
pentru a încerca să mă înveselească au deschis tot subiectul
culinar. Wuhanezii adoră să dezbată care-i restaurantul cu
cea mai bună mâncare din oraș, iar acum lucrul acesta e mai
valabil ca oricând. Nu fac parte din prea multe grupuri de
WeChat, dar cel mai mare grup în care sunt membră este
alcătuit din foștii mei colegi de clasă. În ultima lună și mai
bine, discuțiile au fost dominate de subiectul
coronavirusului. Deși majoritatea membrilor grupului sunt
din Hubei, sunt și destui tipi originari din Hunan. În mod
normal, se fac multe glume în grup care încearcă să imite
accentul acelor colegi hunanezi, aceștia fiind numiți
„fulanezi”, după felul în care se aude când ei pronunță
„hunanez” în dialectul lor local. Primul lucru căruia unul
dintre colegii mei i-a dat „like” a fost o postare despre
„fulanezi”. Se spunea că nu mai exista niciun caz nou de
infectare raportat în regiunea Huagang, în care fulanezii
oferiseră ajutor medical. N-am trecut cu atenție în revistă
toate informațiile, dar auzisem că în urmă cu ceva vreme
fulanezii trimiseseră numeroase ajutoare în Huagang. De
asemenea, rata de recuperare din Huagang este cea mai
ridicată din întreaga provincie Hubei, iar rata de recuperare
din „Fulan” este cea mai mare la nivel național. Chiar dacă
fiica mea s-a născut în Wuhan, cartea ei de identitate
specifică în continuare că orașul ei natal oficial este „Fulan”.
Relația dintre Hubei și Hunan a fost dintotdeauna deosebit
de strânsă. Relatez aici aceste comentarii despre Hunan, dar,
cu toată obiectivitatea, regiuni din întreaga Chină au făcut
absolut tot ce le-a stat în putință pentru a ajuta la rezolvarea
situației din Wuhan. Acele întăriri au permis Hubeiului, care
s-a aflat sub asediu, să scoată în cele din urmă un oftat de
ușurare. Faptul că acum lucrurile chiar încep să se
amelioreze are mare legătură cu sprijinul și cu contribuțiile
pe care le primim din celelalte provincii.
Astăzi m-a sunat unul dintre prietenii mei doctori și am
discutat timp îndelungat; probabil că avea multe lucruri pe
care le ținuse în el și pe care trebuia să și le ia de pe suflet.
Mi-a povestit cât de greu a fost pentru medicii specialiști în
perioada timpurie a epidemiei, când a început totul. Mi-a
vorbit despre incredibila cantitate de energie care este depusă
pentru salvarea fie și a unui singur pacient. După ce
participă la o intervenție vitală în cazul unui pacient grav
bolnav, echipamentele de protecție biologică purtate de
doctori și de asistentele medicale sunt acoperite de microbi
periculoși și trebuie date jos imediat. Dar în primele zile ale
epidemiei, când personalul și resursele erau insuficiente, n-
au avut de ales decât să urmărească având brațele
încrucișate cum le mor pacienții sub priviri, fără să poată să
facă nimic. Moartea unor oameni în spitale e o chestiune la
ordinea zilei, dar să vezi un pacient care în mod evident
poate fi salvat, iar tu să fii incapabil să faci ceva pentru că
ești într-un asemenea hal de epuizare încât nu mai ai forță să
te ocupi de încă o persoană sau pentru că ți s-au terminat
toate materialele medicale necesare – asta e cu totul altceva.
„Niciodată n-o să fii în stare să înțelegi ce simte un doctor
atunci”, mi-a zis. „De obicei, medicii se concentrează asupra
propriului domeniu de specializare, dar de data asta am
depus tot efortul posibil și am conlucrat ca să-i salvăm pe
oamenii aceia.” Înțeleg perfect ce a încercat să-mi transmită.
În timpul epidemiei, am văzut cu toții imagini cu medici
care sacrifică totul pentru a salva pacienți. Unii dintre ei au
apărut chiar și în mediul online pentru a atenționa pe un ton
ridicat cu privire la cât de cumplită era situația. Acele
strigăte ale lor au fost cele care, în cele din urmă, au scos la
iveală multe probleme și au făcut ca donațiile de materiale
medicale să înceapă să fie direcționate către spitalele care
aveau cea mai mare nevoie de ele. Foarte multe vieți
omenești au fost salvate de solicitările publice de ajutor
venite din partea doctorilor – doar datorită faptului că ei au
vorbit deschis au putut supraviețui unii dintre acei bolnavi.
Amicul meu mi-a mărturisit că spitalele provizorii au fost
foarte bine construite. Dacă ar fi fost finalizate mai repede și
ar fi fost trimiși în carantină mai devreme mai mulți
pacienți, ar fi putut să fie mai redus numărul de cazuri
ușoare care ulterior au devenit critice și ar fi fost salvate
nenumărate alte vieți. Presupun că un profesionist ca el
trebuie că știe ce spune. Tocmai decizia impunerii carantinei
a fost cea care a putut să pună capăt răspândirii rapide a bolii
la care fuseserăm martori. Acum însă, oamenii din Wuhan
sunt mult mai calmi ca înainte. Începem cu toții să facem
cumpărături și să ne reîntoarcem treptat la viață, dar
așteptăm în continuare răbdători un punct veritabil de
cotitură.
Acum câteva zile am scris despre o asistentă medicală pe
nume Liu Fan și despre familia ei, morți cu toții de
coronavirus. (Scuzele mele, inițial i-am scris numele cu
caracterul chinezesc greșit. Când a apărut prima oară știrea,
s-a iscat o oarecare confuzie în privința numelui ei și am
folosit versiunea pe care mi-a oferit-o un doctor pe care-l
cunosc.) Ei bine, acum se pare că altcineva din mediul online
susține că povestea respectivă nu-i decât un „zvon
contrafăcut”! Ce să mai spun? Uneori, acei oameni care par
să fie apărătorii online ai adevărului se dovedesc a fi cei mai
mari mincinoși dintre toți! Chang Kai, regizorul de film de
la Studioul Cinematografic din Hubei care a murit, era de
fapt fratele mai mic al lui Liu Fan. Cred că acest lucru a fost
deja relatat în mass-media. Testamentul și ultimele dorințe
ale lui Chang Kai reprezintă un document extrem de
rezervat. Dar vă garantez că nu există nimeni care să-l
citească fără să-i simtă suferința profundă. Amicul meu
doctor mi-a spus că fratele și sora au adoptat fiecare numele
unuia dintre părinți – din acest motiv ea se numea Liu, iar el,
Chang. Ambii lor părinţi au lucrat în domeniul medical.
Membri ai fiecăreia dintre familiile lor par să se fi infectat la
rândul lor cu coronavirus, însă aparent toți sunt bine până
acum. Cetățenii din Wuhan nu vor uita niciodată tragedia
care s-a abătut asupra acestei familii. După ce am scris
rândurile de mai sus, mă întreb dacă indivizii care mă atacă
mereu online vor începe să mă acuze pe mine că împrăștii
zvonuri? De fapt, cei care m-au atacat sunt același grup de
indivizi care mi-au criticat acum câțiva ani romanul Ruan
mai (literal: Înmormântare moale)27. Mă întreb dacă le vor
cere unor oficiali de rang înalt să le ofere protecție, așa cum
au făcut acum câțiva ani. Oricum, indiferent dacă o vor face
sau nu, vreau să le spun foarte clar: dacă vin după mine, o să
fiu aici și o să ripostez, așa cum am mai făcut-o. De
asemenea, voi avea grijă să le târăsc numele prin noroi, așa
cum au pățit-o cei din grupul precedent care s-au luat de
mine.
Astăzi, vreau să-mi iau o piatră de pe inimă care mă
împovăra de multă vreme: acei ultra-stângiști28 din China
sunt responsabili pentru provocarea unor daune ireparabile
națiunii și poporului. Tot ce vor ei este o întoarcere la
vremurile de odinioară ale Revoluției Culturale și o
inversare a tuturor politicilor din Epoca Reformelor. Oricine
are o părere deosebită de a lor e considerat un inamic. Se
comportă ca o gașcă de bătăuși, năvălind asupra oricui nu-i
cooperant, lansând valuri după valuri de atacuri. Împroașcă
lumea cu limbajul lor violent, încărcat de ură, și recurg
adesea la tactici și mai mârșave, atât de josnice încât
aproape că întrec orice înțelegere. Dar ceea ce nu pricep eu
defel este: cum de pot să-și publice acele chestii ridicole
online și să răstoarne în mod repetat adevărul cu fundul în
sus și, cu toate astea, postările lor nu sunt niciodată
cenzurate sau șterse și nimeni nu pune capăt vreodată
acțiunilor lor flagrante? Să aibă oare niște rude care lucrează
în biroul de cenzură a internetului?

În aceste ultime zile am fost complet istovită și am avut

o durere teribilă de cap. Un cititor online mi-a lăsat un mesaj
la una dintre postările mele de ieri de pe WeChat, spunând-
mi că poate să-mi simtă epuizarea din rândurile pe care le
scriu. Intuiția ei sau a lui este corectă. Trebuie să încep să
limitez timpul pe care-l petrec scriind și să aloc mai multă
vreme pentru o odihnă adecvată. Azi mă opresc aici.
În încheiere însă, vreau să răspund postării lui
Huanggang XYM spunându-i: aici, în acest oraș în
carantină, oamenii sunt îngrijorați, suntem în plină
epidemie și oamenii jelesc. Cu toții ne confruntăm cu
aceleași dificultăți… De ce oare trebuie să ne mai și
războim între noi?
19 februarie 2020
Spectrul morții continuă să bântuie orașul
Wuhan.

Nu e o zi la fel de însorită ca ieri, dar cerul rămâne destul de

luminos. Spre după-amiază a început să se înnoreze puțin,
dar nu e foarte frig. Conform prognozei meteo, următoarele
câteva zile vor fi relativ călduroase.
Înainte să apuc să mă dau jos din pat, am primit un
telefon de la prietenul meu pictor din New York, cel care
tocmai donase 100.000 de yuani acum câteva zile (Sper din
tot sufletul că nimeni nu-l acuză că ar „complota cu
dușmanul” deoarece locuiește în Statele Unite!). Mi-a spus
că un alt pictor chinez, care trăiește în Germania, al cărui
nume de familie este Su, s-a angajat să doneze și el 100.000
de yuani! Mi-a zis că acest pictor din Germania i-a mărturisit
că mă cunoaște și că, de fapt, a fost și la mine acasă cândva!
„În ultimele zile ți-a citit Jurnalul, iar soția lui a hotărât că
trebuie să facă ceva pentru locuitorii din Wuhan”, mi-a spus.
Deoarece au încredere în planurile filantropice ale amicului
meu, au decis să ofere banii prin aceeași modalitate.
Prietenul meu era destul de îngrijorat că nu va putea să
strângă suficiente fonduri pentru un transport de materiale
medicale care era pe cale să sosească și a fost extaziat când a
auzit această veste. Și cei din familie Su sunt originari tot
din Wuhan, fiind extrem de preocupați în privința situației
de aici. Pentru foarte mulți dintre cei născuți în Wuhan,
oricât de departe ar rătăci acum și oricât de mult timp ar fi
trecut de când sunt plecați, Wuhanul va rămâne pentru
totdeauna căminul lor spiritual. Mulțumiri speciale dnei și
dlui Su.
 Am menționat că ieri m-a durut capul, așa că astăzi una
dintre colegele mele l-a rugat pe soțul ei să-mi aducă un
flacon cu Essential Balm29. Slujba soțului ei îl obligă să fie
pe drumuri în fiecare zi pentru a da o mână de ajutor prin
oraș. În seara precedentă, când a ajuns acasă, mi-a adus
balsamul și alte câteva leacuri tradiționale chinezești din
plante. Când am coborât la poarta principală a clădirii
Federației de Literatură și Artă, am fost surprinsă să văd
destul de mulți oameni pe-afară. N-am mai zărit atâta
populație în spații publice deschise de la Anul Nou
Chinezesc.
Am întrebat ce se întâmplă și am aflat că tocmai sosiseră
comenzile pentru grupul de livrare a alimentelor. Acești
oameni erau toți voluntari care ajutau la descărcarea
produselor. La început, am crezut că voluntarii lucrau pentru
Federație, însă am fost surprinsă să aflu de la vecina mea că
până și fiica ei se oferise voluntar. Fata studiase în Franța și
de la revenirea în țară își înființase propria firmă aici, în
Wuhan. A fost blocată în casă ca toți ceilalți, așa că s-a
gândit că ar fi o idee bună să se ofere voluntar ca să dea o
mână de ajutor. Conform Organizației Națiunilor Unite,
definiția unui voluntar este: „Orice persoană care participă
de bunăvoie la servicii publice folositoare societății, fără să
primească niciun fel de stimulente sau beneficii, pecuniare
sau de altă natură. Uneori sunt numiți și muncitori de
caritate”. Aceste organizații de voluntariat sunt cu adevărat
incredibile și este minunat să vezi că atâția tineri cu suflet
mare le sprijină. Prin munca de voluntariat nu doar că își
pun la dispoziție abilitățile, dar au și ocazia nemaipomenită
să observe societatea, să înțeleagă ceva despre viață și să-și
perfecționeze propriile aptitudini și cunoștințe. În timpul
epidemiei din Wuhan au existat zeci de mii de voluntari care
și-au adus contribuția în toate domeniile sociale. Fără ei, n-
am fi putut să ne bazăm decât pe departamentele guvernului,
care întreprind totul mecanic, încât sunt convinsă că lucrurile
ar fi stat mult mai rău.
Lângă toți acei oameni care livrau mâncare aproape de
poarta principală, erau clădite câteva grămezi de țelină.
Alături de ele stătea un bărbat care părea să fie lucrător
comunitar. Când am trecut pe lângă el, mi-a zis: „Dacă aveți
nevoie de țelină, luați, vă rog”. I-am spus că aveam deja
destule legume acasă și că nu am nevoie de nimic. A
insistat: „Avem tone de țelină, luați cât doriți! Toată țelina
asta este destinată locuitorilor din complexul Federației de
Literatură și Artă”. Am cedat și am luat câteva tulpini de
apio, mai mult decât suficiente. Dl Wang, agentul de pază, a
dat fuga imediat și m-a ajutat să mai iau o legătură, zicându-
mi: „Avem din belșug! Au venit toate din Shandong!”. Am
rămas puțin nedumerită și l-am întrebat pe lucrătorul care
stătea acolo despre ce e vorba; mi-a explicat că toată țelina
fusese donată de provincia Shandong. Districtului nostru îi
fuseseră alocate două tone de țelină, ceea ce, de fapt, era
excesiv de mult. Am oferit țelină diverselor departamente
guvernamentale și am păstrat câteva pentru noi,
distribuindu-le diverselor familii. Lucrătorul a precizat: „Nu-
s cele mai proaspete, dar rădăcina-i încă destul de bună”.
Priveliștea acelei grămezi de țelină mi-a reamintit de
primul transport de legume pe care orașul Shouguang din
provincia Shandong le-a donat Wuhanului. Cumva, un
anumit departament guvernamental a sfârșit prin a le livra
supermarketurilor pentru a le vinde! A fost un scandal
public. Cineva chiar a distribuit online înregistrarea unei
convorbiri telefonice cu acuzații îndreptate împotriva
autorităților orașului. De fapt, dacă mă întrebați pe mine,
cred că dacă acele legume nu au fost trimise în mod special
pentru a fi donate direct cantinelor de spital sau unei
organizații care dispune de spații de depozitare, probabil că
soluția cea mai eficientă ar fi, într-adevăr, ca legumele să fie
retrimise în supermarketuri, unde pot fi vândute cetățenilor
la un preț redus. Cel puțin, supermarketurile au spații de
depozitare și posibilități de livrare; au și canale prin care pot
distribui mâncare oamenilor. Probabil că ar putea să doneze
ulterior eventualele câștiguri unor grupuri caritabile
nonprofit în numele donatorului inițial. Sau ar putea chiar să
ramburseze banii și să continue să vândă legumele la preț
redus pentru piața locală din Wuhan. Ar fi o cale prin care
toată lumea ar avea de câștigat. Cel puțin, rezultatul ar fi
mai bun decât simpla livrare a alimentelor direct către
comunitățile locale. De când a izbucnit epidemia de
coronavirus, lucrătorii comunitari s-au confruntat cu o
situație deosebit de dificilă: să le ceri să împartă donațiile și
să le distribuie tuturor comunităților este o sarcină foarte
solicitantă. Așa că mă gândesc că, deși aceste produse au
fost donate, întregul proces ar putea fi gestionat într-un mod
mult mai practic. Dacă s-ar alege praful din bunurile donate,
ar fi deopotrivă o irosire a carității și amabilității
donatorilor, ca să nu mai vorbim de banii lor.
Astăzi am văzut un videoclip pe telefon cu oameni care
plângeau când a plecat dricul doctorului Liu Zhiming30,
directorul Spitalului Wuchang. Nu era ochi să nu fi fost
acoperit de lacrimi printre cei aliniați să-l conducă pe
ultimul drum. A fost un profesionist onest și talentat, care
înființase o excelentă platformă care să constituie un ajutor
calificat în folosul comunității medicale. Cine știe câți
oameni a salvat de la moarte în decursul carierei sale? Dar în
zilele acestea veștile proaste nu mai contenesc. Universitatea
Wuhan tocmai și-a pierdut pe unul dintre doctori din cauza
virusului, Universitatea de Știință și Tehnologie Huazhong
tocmai și-a pierdut un profesor… Spectrul morții continuă
să bântuie orașul Wuhan.
În prezent, numărul cazurilor confirmate de coronavirus
de tip nou din provincia Hubei a depășit deja 70.000. Nu
este departe de estimarea inițială a prietenului meu doctor. În
fiecare zi apar în jur de 15.000 de cazuri noi confirmate.
Cifrele par uriașe, dar, în realitate, rata de creștere continuă
să scadă. Numărul care încă n-a început să descrească este
cel al deceselor, acum puțin peste 2.000, conform
statisticilor guvernamentale oficiale. De asemenea, mai
există oameni care au murit și care n-au fost niciodată
confirmați ca fiind bolnavi de coronavirus, dar și alții care
nici măcar n-au mai ajuns la spital și au decedat acasă;
presupun că niciunul dintre aceștia nu este inclus în
numărătoare. Așa că mi-e teamă că încă nu avem o statistică
foarte precisă a numărului real de victime. După ce această
epidemie va trece, diversele departamente guvernamentale
vor trebui să conlucreze pentru a ajunge la o estimare mai
exactă a numărului celor dispăruți în timpul acestei tragedii.
Situația de ansamblu continuă să fie destul de gravă. În
prezent, aproape 10.000 de pacienți în stare critică sunt
tratați în continuare la Spitalul Huoshenshan, la Spitalul
Leishenshan și în alte unități din întregul oraș, mulți fiind
supuși unor proceduri de terapie intensivă pentru a li se
salva viețile. Toți sunt bolnavi care s-au infectat în fazele
timpurii ale epidemiei. Mulți dintre ei nu au fost tratați
imediat, iar întârzierile au condus la înrăutățirea stării lor de
sănătate. Oare câți dintre ei vor sfârși prin a pierde lupta?
Povara care ne apasă este grea și, fără îndoială, le afectează
și familiile.
 Când discutăm despre un punct de cotitură, acesta este
întotdeauna definit de situația gravă cu care ne-am
confruntat la început. La momentul respectiv, deschideai
telefonul și tot ce vedeai erau clipurile cu pacienți implorând
după ajutor, toate spitalele fiind asaltate de oameni bolnavi
care încercau să aibă parte de îngrijire medicală. Acum, cel
puțin, toți pacienții pot fi internați în spitale, iar dacă cineva
refuză să fie tratat, spitalele îl internează cu de-a sila. În
spital, tratamentul medical este garantat pentru toți. Prietenul
meu doctor mi-a zis că majoritatea pacienților noi prezintă
simptome ușoare și cei mai mulți ar trebui să se poată
însănătoși complet. Punctul de cotitură este iminent.
Am văzut și o știre care spunea că Wuhan e pe cale să
treacă la un nou sistem. S-au pregătit să înființeze patru
grupuri: un grup care se va asigura că toți pacienții au acces
la paturi de spital; un grup de control al epidemiei; un grup
responsabil cu coordonarea medicilor voluntari care sosesc
la Wuhan; un grup de evaluare din partea Partidului
Comunist Chinez. Aceste patru grupuri vor supraveghea
îndeplinirea diverselor sarcini și, deși ele par să fi fost
concepute pentru a fi practice, mi se pare că ar fi fost mai
bine să existe un „departament de supervizare și evaluare” în
locul „grupului de evaluare al Partidului”. Ar fi fost un semn
din partea guvernului că viețile oamenilor sunt mai
importante decât orice, nu responsabilitățile Partidului
Comunist Chinez. În definitiv, războiul împotriva
coronavirusului afectează întreaga societate și mulți oameni
nu sunt membri de partid, deși se situează în primele linii ale
frontului. Ei nu ar trebui priviți ca niște outsideri.
Apropo, acei ultra-stângiști care mă atacă par să se fi
înmulțit. E genul de situație în care „aptitudinile unei
persoane nu se ridică la înălțimea reputației sale”. Sunt
genul de om căruia îi place să vorbească despre simțul
practic, un lucru pe care l-am menționat de nenumărate ori
în ultimele zile. Cineva m-a întrebat ce înțeleg prin „simț
practic”; ei bine, dați-mi voie să vă ofer un exemplu. Dacă
un cățel aleargă după tine să te muște, ar trebui să înșfaci un
băț și să-l lovești. Dar ce te faci dacă acea cotarlă fuge-
acasă și se întoarce cu ditamai haita în care sunt și niște
dulăi înspăimântători, ba chiar și câteva potăi turbate?
Simțul practic îți va spune să o rupi la sănătoasa! Lasă câinii
să-și vadă de ograda lor. Lasă-i să hămăie ca nebunii pentru
o vreme și cât ai bate din palme vor începe să se rățoiască
unii la alții, ciondănindu-se în privința celui care latră cel
mai tare sau face rost de ciolanul cel mai mare. Atunci, tu vei
fi deja în căminul tău, savurând o ceașcă fierbinte de ceai și
citind o carte. Așa cum intri în carantină în timpul unei
epidemii, tot așa trebuie să te izolezi de câinii turbați. Asta
numesc eu simț practic.

20 februarie 2020
Am rezistat deja de o bună bucată de timp; nu-i
putem lăsa pe cei care s-au luptat pentru noi să fi
luptat în zadar, iar noi, cei care am îndurat cu
răbdare, nu putem să aruncăm pur și simplu totul
la gunoi.

O altă zi senină. Cerul e limpede ca cristalul și-mi pot

închipui cum se simt razele calde ale soarelui ce luminează
străzile acelea pustii, parcul Zhongshan, Parcul Eliberării și
Calea Grădinii Lacului de Est. Mare păcat că nu-i nimeni pe-
afară să se bucure de oricare dintre aceste minunăţii.
 Mi-e tare dor de acele zile în care puteam să mă plimb cu
bicicleta de-a lungul Căii Grădinii Lacului de Est alături de
colegii mei. Obișnuiam să mă duc acolo aproape
săptămânal. Mergeam spre țărmul mai pustiu al Insulei
Luoyan, urcam dealul și traversam podul – întregul traseu ne
lua vreo trei ore. Pe drum, găseam de obicei un loc liniștit
lângă lac, ne așezam și stăteam la taclale, înainte de a ne
opri la vreunul dintre acei vânzători răzleți ca să cumpărăm
câteva legume proaspete de țară. Nici cea mai bogată
imaginație nu cred că poate spune că ne-am fi calificat
pentru rolul de „luptători revoluționari bravi și neînfricați”;
de fapt, încercam să ne bucurăm din plin de viețile pe care ni
le făurisem singuri. Acum aflu că două dintre cele mai bune
tovarășe de mers cu bicicleta (îmi sunt și colege pe
deasupra) se luptă cu boli grave: una dintre ele este ea însăși
bolnavă, cealaltă are un membru al familiei care s-a
îmbolnăvit. Niciunul dintre cazuri nu pare să fie legat de
coronavirus, dar amândouă sunt genul de afecțiuni serioase
care fac oamenii să se simtă stânjeniţi când le menționezi.
Viața lor e mult mai dificilă ca a mea. Dar câți alți locuitori
din Wuhan care suferă de tot felul de boli nu pot face nimic
altceva decât doar să aștepte să treacă totul? Și așteaptă în
continuare.
Veștile de azi despre coronavirus au iscat numeroase
discuții între colegii mei. Toată lumea a fost destul de șocată
să afle cât de dramatic a scăzut numărul cazurilor noi. Ce se
întâmplă? Să fi ajuns deodată la punctul de cotitură la care
sperăm cu toții? Primul mesaj pe care l-am primit azi
dimineață a fost din partea amicului meu doctor. Era în
extaz: „Avem situația sub control! E un miracol!” A
continuat: „Nu-i nevoie să ne mai facem griji și să adăugăm
paturi noi, trebuie doar să ne concentrăm asupra tratării
pacienților pe care-i avem deja”. La puțin timp după aceea
mi-a trimis un alt mesaj care părea să aibă un ton mai
precaut: „Să fie oare prea curând? Dar chiar e uimitor! Pur și
simplu, nu pot să cred”. O oră mai târziu însă, tonul era
complet schimbat: „Am aruncat o privire mai atentă asupra
cifrelor și mi-am dat seama că scăderea aceasta
spectaculoasă are legătură cu faptul că Wuhanul și-a ajustat
din nou standardele de evaluare… Va trebui să așteptăm și
să vedem ce ne vor arăta cifrele mâine”.
Când i-am văzut mesajele de după-amiază n-am putut să
nu îi pun câteva întrebări suplimentare despre situația de
fapt. Prietenul meu doctor m-a lămurit: „Bazându-ne pe
cifrele prezentate astăzi, nu putem trage nicio concluzie clară
despre vreo schimbare fundamentală în răspândirea bolii.
Asemenea saltului subit pe care l-am observat acum câteva
zile, scăderea bruscă de azi trebuie privită într-o manieră
asemănătoare. Dar tendința de ansamblu pare într-adevăr să
indice o anumită îmbunătățire”. Când l-am întrebat iarăși
care ar fi intervalul de timp în care ne-am putea aștepta la un
progres real, mi-a răspuns încrezător: „Ar trebui să-l vedem
în săptămâna care vine”.
Încă o săptămână până când vom avea parte de un punct
de cotitură? Sper din tot sufletul să fie așa, dar mai sper și să
nu fim iarăși dezamăgiți.
În același timp, am văzut o postare online a unui
specialist care a afirmat că, chiar dacă lucrurile s-ar putea
ameliora într-o măsură oarecare, trebuie să rămânem
vigilenți și cu garda ridicată. A trecut aproape o lună de la
impunerea carantinei și majoritatea oamenilor pe care îi
cunosc de-abia mai pot să o suporte. I-am auzit pe câțiva
spunând că sunt pe cale să dea pur și simplu buzna afară din
casă. Toți cred că atât timp cât poartă echipament de
protecție corespunzător, vor putea să se păzească ca să nu se
infecteze. În realitate, ar putea sfârși infectați fără ca măcar
să își dea seama. S-ar putea întoarce acasă, îmbolnăvindu-și
întreaga familie, dar atunci va fi prea târziu pentru păreri de
rău. Dacă toată lumea ar decide să dea fuga în stradă, fără
îndoială că ar exista contacte interpersonale și că virusul se
va transmite. În cazul în care s-ar întâmpla așa ceva, toată
răbdarea și toate strădaniile noastre ar fi în zadar. Cel mai
viclean truc pe care noul coronavirus îl are în mânecă este
rata lui incredibil de ridicată de contagiune. Acum, că
puterea i-a intrat în declin, nu dorește decât să vadă cât mai
mulți oameni începând să se aventureze afară, ceea ce i-ar
oferi șansa să-și recapete vigoarea. Chiar vreți să-i înlesniți
renașterea? Am rezistat deja de o bună bucată de timp; nu-i
putem lăsa pe cei care s-au luptat pentru noi să fi luptat în
zadar, iar noi, cei care am îndurat cu răbdare, nu putem să
aruncăm pur și simplu totul la gunoi.
Astăzi, în grupul de conversație al cartierului meu am
observat că fusese postat un eseu care se intitula „Vă
transmit mulțumirile mele și mă rog pentru voi”, scris de dl
Xiang Xinran31, arhitectul care a conceput planurile de
reconstrucție pentru Turnul Cocorului Galben. Eseul a fost o
încercare de a-și exprima gratitudinea față de acei colegi
care și-au manifestat îngrijorarea în timpul actualei
epidemii. Textul poartă data de astăzi. Dl Xiang are aproape
80 de ani și este un prieten apropiat al vecinei mele Tang
Xiaohe. L-am întâlnit de câteva ori în decursul anilor, dar n-
am fost niciodată apropiați. Azi, însă, când am citit rândurile
acestui vârstnic venerabil, am fost cu adevărat mișcată și
destul de întristată. Cu permisiunea lui, aș dori să vă
împărtășesc întregul eseu:
Mă numesc Xiang Xinran și în clipa de față citesc ediția
de ieri a publicației din comunitatea mea locală, Raport
despre coronavirus. „Conform recomandărilor generale
emise de conducerea municipală, districtul a identificat
deja cincisprezece persoane care se încadrează în cele
patru categorii de: pacienți confirmați cu coronavirus,
pacienți suspecți de coronavirus, pacienți cu febră și
persoane care au avut contact strâns cu pacienții
confirmați. Le-am acordat tuturor acestor persoane
tratamentul necesar și ele au fost scoase deja din
comunitatea noastră de reședință.”
Conform împărțirii zonale, districtul în care locuiesc este
considerat a avea cel mai mare risc de infectare cu noul
coronavirus. Au fost deja șase localnici care au decedat
după ce au contractat coronavirusul. Cei mai mulți dintre
ei nu au fost internați în spital înainte să moară. Deși
există un spital destinat tratamentului celor infectați cu
coronavirus chiar lângă comunitatea noastră, este extrem
de dificil să obții un pat acolo. Pacienții care deja au fost
testați pozitivi pentru coronavirus stau la coadă noaptea
întreagă în afara spitalului, în speranța că vor fi primiți.
Coada formată de persoanele bolnave se întinde până la
intrarea în cartierul meu. (Complexul nostru și-a închis
rapid poarta din spate pentru a împiedica pacienții să
intre.) Așa a arătat Wuhanul în etapele inițiale ale
epidemiei.
Deoarece comunitatea noastră este alcătuită în mare parte
din oameni care anterior au fost afiliați fostei Școli de
Design, toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Am fost
colegi și suntem de multă vreme vecini, așa că dispariția
subită a atâtor prieteni e pur și simplu prea dificil de
înfruntat, creându-ne un sentiment de teamă. Pe măsură
ce acest nor întunecat coboară peste orașul nostru,
locuitorii vârstnici care își poartă singuri de grijă, cum
este și cazul meu și al soției mele, rămân absolut
neputincioși!
În acest moment am primit un mesaj pe WeChat de la un
fost coleg: „Deoarece știm că te afli în Wuhan, suntem și
mai îngrijorați în privința războiului cu coronavirusul
care s-a dezlănțuit acolo și dorim să ne exprimăm
sprijinul nostru!” Așa este. Am absolvit în 1963 și am
fost trimis la Wuhan pentru a lucra la Institutul de
Arhitectură și Design din Centru-Sud. Din clasa mea, am
fost trei colegi care au primit repartiție la Wuhan, eu
fiind singurul care a rămas aici în toți acești ani.
Treptat, și alți colegi au început să-mi trimită online
gândurile și rugile lor. Și mai mulți au fost cei care au
pus mâna pe telefon pentru a-și exprima îngrijorarea și
pentru a-mi adresa un cuvânt de încurajare. Unul dintre
foștii mei colegi, care acum locuiește în Statele Unite, a
început să discute cu mine pe internet… Prin felul în care
și-au manifestat preocuparea, toți acești prieteni m-au
tratat de parcă le-aș fi fost rudă, nu amic; pe mine și pe
soția mea aceste lucruri ne-au umplut de vigoare și
entuziasm. Le voi fi pe veci recunoscător pentru grija pe
care au manifestat-o.
Am fost mișcat îndeosebi de un coleg care mi-a transmis
un mesaj din partea unuia dintre profesorii noștri. Mi-a
zis: „Ai grijă de tine, bea apă cu nemiluita și nu uita să te
tratezi cu fum de pelin asiatic”.
De fapt, nu mi-e deloc frică de moarte. În definitiv, am
depășit durata medie de viață din China – e doar o
chestiune de timp până când moartea va veni, ceea ce
este firesc. Totuși, dacă mor din cauza virusului ăsta,
acest fapt ar putea fi considerat fără discuție o formă de
„crimă”. Și pe-asta n-o s-o înghit!
A trecut deja mai bine de o lună de când nu am coborât
scările și nu am ieșit din clădire. Stau de multe ori la
balconul meu de la etajul al cincilea și mă uit în gol la
lumea de dedesubt care mă împresoară cu o tăcere
mormântală
Vedeam numeroase postări care sugerau că oamenii în
vârstă n-ar trebui să-și facă prea multe griji, că trebuie
doar să mănânce sănătos și să se bucure de viață.
Recomandarea aceasta are o anumită logică, pentru că
chiar dacă ne îngrijorăm, nu prea avem multe posibilităţi
de a schimba cursul lucrurilor! În definitiv, în etapa
aceasta a vieții, ce-am mai putea să facem care să
influenţeze cu adevărat lumea? Dar există o veche
zicătoare: de vreme ce ai pășit dimineaţă pe calea
învățăturilor morale, ești obligat să o urmezi chiar dacă
vei muri diseară! Așa că n-am de ales decât să mă tem
de ceea ce se întâmplă și să-mi exprim îngrijorarea.
În timpul acestor zile, când boala face ravagii prin
societate, iar noi rămânem sihaștri în căminele noastre,
mă tot întreb de ce poporul chinez a fost sortit să se
confrunte cu un destin atât de nemilos! De ce oamenii
noștri au trecut dintr-o calamitate într-alta? Când
meditez la toate astea, simt că singurul lucru care mi-a
mai rămas de făcut este să mă rog. Așa că mă rog ca
după ce această calamitate va trece, China să aibă parte
de o lume a păcii și prosperității… sau, cel puțin,
aceasta e speranța mea.
 Fiecare vorbă, fiecare frază are în spatele ei sentimente
autentice. Când scrie „dacă mor din cauza virusului ăsta,
acest fapt ar putea fi considerat fără discuție o formă de
«crimă». Și pe-asta n-o s-o înghit!”, mă întreb câți oameni
din Wuhan îi împărtășesc gândurile?
Sunt numeroși acești bătrâni care trăiesc singuri în
Wuhan, asemenea dlui Xiang. În vremuri normale, ar fi
existat adesea îngrijitori sau asistenți plătiți cu ora
disponibili să ajute persoane aflate în situația dlui Xiang,
dar, de la declanșarea epidemiei în timpul Anului Nou
Chinezesc, marea majoritate a acestor lucrători s-au retras la
casele lor de la țară, lăsându-i pe vârstnici să se descurce
singuri. Pentru o vreme, m-am temut că și rectorul Liu
Daoyu32 ar putea fi singur acasă, lipsit de orice ajutor, pentru
că, în mod normal, are un asistent care probabil că s-a dus
acasă la el de Anul Nou. I-am trimis un mesaj pe WeChat și
am fost mulţumită să aflu că fiul și nora lui veniseră la el în
vacanță și acum erau cu toții blocați împreună în casă.
Ambii părinți ai fostului meu coleg Lao Dao au 96 de ani și
stau în carantină în propria lor locuință, fiica lor neavând
voie să ajungă la ei pentru a le da o mână de ajutor. Cel puțin
ambii sunt zdraveni și în stare să aibă grijă de ei înșiși. Nu
doar că încearcă să nu reprezinte o povară pentru societate,
dar fac tot ce le stă în puteri ca fiica lor să nu-și facă griji
inutile; asemenea multor altor locuitori ai orașului, se
străduiesc să fie optimiști și așteaptă să treacă această
groaznică epidemie.
Să ne gândim la acest aspect și dintr-un alt punct de
vedere: mi-e teamă că mulți dintre locuitorii în vârstă trebuie
să irosească multă energie doar ca să se ocupe de chestiunile
cotidiene și să ducă o viață normală. Mulți dintre ei sunt
nevoiți să-și concentreze întreaga putere doar ca să ducă la
îndeplinire sarcinile elementare. Știm cu toții că rezolvarea
treburilor gospodărești de zi cu zi, precum gătitul, curățenia,
spălatul hainelor și ordinea prin casă, dacă pui totul cap la
cap, reprezintă o muncă serioasă. Nu sunt sigură că aceste
comunități locale dispun de personal responsabil care să-i
viziteze pe rezidenții în vârstă pentru a se asigura că totul
este în regulă cu ei și a-i ajuta când este cazul.
Norii negri ai morții continuă să înconjoare cerul de
deasupra orașului Wuhan. Astăzi, unul dintre acești nori a
plutit deasupra creștetului meu: un celebru editorialist de la
Cotidianul de Hubei tocmai s-a infectat, împreună cu
întreaga lui familie. Au solicitat să fie internați în spital
acum două săptămâni, dar n-au primit niciun răspuns. Într-un
final, când au fost primiți, starea lui era deja deteriorată. A
decedat astăzi. De astăzi, pe pământ, o nouă familie a fost
spulberată.

21 februarie 2020
Îmi donez trupul națiunii; cum rămâne cu soția
mea?

Deja sunt treizeci de zile de când a fost impusă carantina.

Dumnezeule, a trecut atâta amar de vreme! Astăzi e o zi
însorită și caldă. Vremea e într-atât de plăcută, încât îți vine
să ieși afară și să faci o plimbare. Într-o altă epocă, locuitorii
de odinioară din Hankou și-ar fi pregătit un coș de răchită
umplut cu gustări pentru picnic și ar fi închiriat o ricșă ca să
meargă până la lac și să se plimbe. Astăzi, zonele din jurul
lacului din toate cele trei districte urbane importante ale
Wuhanului au fost transformate în parcuri, încât poți să
hoinărești oriunde. În fiece început de primăvară, pajiștile
mlăștinoase din Huanghualao sunt mereu ticsite de oameni
care fac fotografii și înalță zmeie. Iar în zona Lacului de Est
există o livadă plină cu pruni înfloriți – anul acesta însă au
înflorit în van. Mi-e teamă că până acum florile de prun și-
au scuturat deja petalele în solitudine şi abandon. Așa că îmi
exprim aci nostalgia pentru florile acelea pe care nimeni nu
le va mai zări vreodată.
Lumea a ajuns aproape de clipa când totul devine de
nesuportat (îmi pare tare rău pentru acei copilași care vor să
iasă la joacă în fiecare zi!); fiecare dintre noi vrea să iasă pe-
afară. Dar nu putem face nimic: ca să rămânem în siguranță,
ca să supraviețuim, ca să putem să ne facem planuri de
viitor, trebuie să închidem ușile, să rămânem înăuntru și să
așteptăm. Dacă există un lucru pe care-l putem face pentru a
da o mână de ajutor în această epidemie, acesta este.
Statisticile de ieri au arătat o scădere spectaculoasă a
numărului de infectări noi, declanșând ample dezbateri și
discuții în mediul online. Dar prietenul meu doctor mi-a
spus deja că, de fapt, a fost vorba despre o modificare a
modului în care se calculează statisticile, ceea ce a condus la
acele cifre. Sunt sigură că și-au revizuit metoda de numărare
astfel încât cifrele să arate ceva mai bine pentru public. A
surprins faptul că astăzi guvernul și-a corectat imediat
eroarea și le-a reajustat, anunțându-le așa cum ar fi trebuit
să arate. Este limpede că denaturarea cifrelor nu are niciun
efect atunci când te lupți cu o boală. Dar mă întreb dacă nu
cumva viteza cu care s-au corectat erorile indică o schimbare
majoră a modului cum guvernul va acționa de acum înainte.
Pentru că, la urma urmelor, singura cale prin care vom ține
în frâu epidemia este să spunem adevărul, să reparăm erorile
la timp și să acoperim imediat lipsurile atunci când le
descoperim.
În Hubei a sosit un nou grup de lideri guvernamentali
pentru a conduce lupta împotriva epidemiei, începând să
rectifice reacția nevolnică și mocăită a predecesorilor lor.
Forța coronavirusului a fost șocantă, dar e limpede că
lucrurile încep să capete o altă turnură. Strategiile aplicate
par să funcționeze. Este esențial să avem o reacție rapidă ca
să încercăm să o luăm înaintea bolii, în loc să ne târâm în
urma ei. Acest fapt este valabil cu precădere în Wuhan, unde
în ultimele zile am adoptat o strategie rapidă și eficientă.
Oamenii au putut să observe o schimbare evidentă față de
diversele relatări și videoclipuri care au circulat anterior în
mediul online.
Uneori însă simt că nu există niciun motiv pentru ca
liderii noștri să aibă cuvinte atât de tăioase. Câtă vreme
oamenii au încredere în guvernul lor, îi vor acorda timp; dar
și conducătorii trebuie să le ofere celor pe care îi au în
subordine un timp suficient pentru a duce la îndeplinire
politicile pe care le-au stabilit. Mi-e teamă că nicio politică
nu va fi eficientă dacă este aplicată în pripă. Să ne gândim,
de pildă, la politica guvernamentală a „tragerii năvodului”,
care a fost foarte importantă pentru orașul Wuhan în
investigarea tuturor cazurilor. În acest mod, urbea a putut să
identifice cu precizie toate persoanele din localitate care au
fost testate pozitiv, care sunt suspecte că ar fi purtătoare ale
virusului, care au febră sau au intrat în contact direct cu
bolnavii confirmați. Totuși, nu sunt convinsă că este realist
să faci presiuni pentru ca această acțiune de amploare să fie
efectuată în doar trei zile. Este pur și simplu o chestiune care
ține de realism și de pragmatism. Wuhanul este o metropolă
uriașă cu un sistem complex, împărțită în mai multe
districte; nenumărați locuitori nu se încadrează strict în acele
comunități rezidențiale oficiale, iar când vine vorba de unele
zone dintre oraș și de regiunile rurale din împrejurimi, lipsa
de organizare este evidentă. Va fi aproape imposibil ca
investigatorii să acopere întregul oraș în doar trei zile de
iarnă, când se întunecă repede, ca să nu mai vorbim despre
ideea de a duce la bun sfârșit orice fel de anchetă
concludentă. Și ce se întâmplă dacă se dau peste cap vreme
de trei zile fără să izbutească să producă un raport? Singura
slujbă periclitată va fi cea a șefului de district. La rândul lui,
probabil că acesta va încerca să-i dea afară pe toți oficialii de
nivel inferior pe care îi are în subordine pentru a-și salva
pielea.
Astăzi am văzut un clip cu un bătrân dat naibii de
încăpățânat: oricât ar fi încercat oamenii să-l convingă să se
izoleze în carantină, a refuzat fără drept de apel. Dezvoltarea
Wuhanului este legată de istoria lui de oraș portuar, ceea ce
înseamnă că au existat dintotdeauna mulți indivizi care au
ajuns să adopte un stil de viață mai degrabă nepăsător și
indisciplinat, mulți putând fi uneori destul de recalcitranți.
Nu l-aș numi neapărat „recalcitrant” pe acest bătrân, dar era
fără doar și poate îndărătnic. Cred că în orașul nostru avem
mult mai mulți vârstnici încăpățânați ca el decât indivizi
recalcitranți. În filmuleț, polițiștii și-au dat toată silința să-l
convingă să se autoizoleze, dar, în cele din urmă, n-au avut
de ales decât să-l ducă cu de-a sila. Gândiți-vă cât timp
irosește de fiecare dată poliția când trece prin această
procedură și înmulțiți-l cu numărul de persoane care
seamănă cu acest bătrân. Credeți că trei zile vor fi suficiente
pentru a acoperi întreg orașul? Îmi fac griji în privința
șefilor de district; după ce aceste trei zile vor trece, mă
întreb dacă măcar vreunul dintre ei își va păstra funcția. Mi-
aș dori să cred că liderii responsabili nu încearcă altceva
decât să bată toba ca să facă lucrurile să se miște, dar sper că
n-o să meargă până la capăt pe această pantă primejdioasă.
În ce privește ziua de azi, veștile proaste nu mai
contenesc. Îmi pare rău, dar nu sunt genul de persoană
capabilă să se concentreze doar asupra chestiunilor pozitive,
ignorându-le pe cele negative care se petrec. Firește, vestea
proastă are legătură cu moartea. Zeul morții a continuat să
rătăcească printre noi, încât în fiecare zi îi poți vedea umbra
apropiindu-se. Ieri, doctorul Peng Yinhua a decedat – nu
avea decât 29 de ani. Ar fi trebuit să se căsătorească în ziua a
opta a Anului Nou Chinezesc, dar, odată cu izbucnirea
epidemiei, a fost nevoit să amâne nunta și să plece în schimb
pe front pentru a se război cu coronavirusul. Din nefericire,
doctorul Peng a sfârșit infectându-se și a pierit și nu va mai
putea niciodată să-și ducă viitoarea soție în fața altarului.
Atât de tânăr, cu un viitor atât de promițător, încât este pur și
simplu un mare păcat. Dar avem o veste și mai rea, care
privește noile cazuri de infectări în masă. Am văzut o memă
acum câteva zile care era lipită pe o fotografie și care
spunea: „În clipa aceasta, cel mai sigur loc e pușcăria”. Dar
astăzi am aflat că mai mulți deținuți din închisorile de pe tot
cuprinsul țării au fost deja testați pozitiv pentru coronavirus,
fiind infectați cu toții de gardieni. Este o veste înfiorătoare!
Sunt unii condamnați care posedă o înclinație puternică
către comportamente antisociale, ceea ce face ca tratarea lor
să reprezinte o provocare și mai mare. Am întrebat pe
WeChat un doctor pe care-l cunosc despre această problemă
și mi-a confirmat că a fost într-adevăr o activitate solicitantă.
Apoi m-am interesat dacă imaginea de ansamblu se
îmbunătățește sau se înrăutățește. Răspunsul lui: „Situația
se ameliorează, dar foarte lent”.
 Un alt element pe care nu vreau să uit să-l consemnez:
tocmai a murit un bolnav de aici, din Wuhan, pe nume Xiao
Xianyou. Înainte să își dea duhul, a lăsat un testament care
nu avea decât două rânduri și care consta din unsprezece
caractere chinezești. Totuși, când ziarul a relatat povestea
morții sale, a folosit următorul titlu: „Ultimele patru cuvinte
care i-au lăsat pe toți cu ochii în lacrimi.” Acele patru
cuvinte care i-au înlăcrimat pe redactorii jurnalului erau: Îmi
donez trupul națiunii, dar, în realitate, după ele urmau alte
cinci cuvinte: cum rămâne cu soția mea? Sunt sigură că și
mai mulți oameni au izbucnit în plâns când au citit acele
ultime cinci cuvinte. Bineînțeles, este un gest emoționant să-
ți donezi trupul pentru știință, dar ultima sa suflare dinaintea
morții a fost rezervată pentru a exprima cât de mult îi va
lipsi soția, ceea ce e la fel de mișcător. Așadar, de ce ziarul
nu și-a intitulat articolul „Ultimele nouă cuvinte care i-au
lăsat pe toți cu ochii în lacrimi”? De ce au eliminat ultimele
cinci cuvinte? Să creadă oare redactorul că iubirea de patrie
este sublimă, în vreme ce dragostea pentru soție are o
însemnătate mai redusă? Nu cumva cei de la ziar au simțit că
este sub demnitatea lor să promoveze o formă inferioară de
iubire? Am conversat online cu un tânăr cititor despre acest
subiect și a avut multe de spus: era foarte nemulțumit de
modul în care mass-media tratase această chestiune. Sunt
foarte încântată de faptul că tinerii ca el învață să fie critici
la adresa celor pe care le citesc prin presă. I-am spus că
guvernului i-a plăcut primul rând, dar oamenii l-au adorat pe
cel de-al doilea; presa este interesată doar de problemele în
sine, dar cetățenilor de rând le pasă în primul rând de viața
lor – sunt două sisteme de valori diferite.
N-am putut să nu mă gândesc la grupurile acelea de
întrajutorare care s-au oferit voluntar să vină la Wuhan; la
plecare, au fost conduși de unii lideri locali care au rostit
discursuri. Conducătorii politici care au luat cuvântul s-au
concentrat în mare parte asupra a trei aspecte. Șeful unui
grup le-a rezumat astfel: „Prima noastră sarcină este să nu
întinăm onoarea grupului, a doua este să facem tot ce se
poate pentru a-i salva pe bolnavi, iar a treia este ca în tot
acest răstimp să ne protejăm pe noi înșine!” Un alt lider de
grup s-a exprimat în felul următor: „Numărul unu este să
salvăm bolnavii, numărul doi e să ne protejăm, iar numărul
trei este să apărăm onoarea grupului”. Ambii sunt
conducători politici și spusele lor coincid, totuși, din ordinea
în care și-au enumerat prioritățile pot fi trase unele concluzii
despre sistemul de valori al acestor organizații.
Dați-mi voie să spun și despre ceea ce se întâmplă în
ultima perioadă de timp în viața mea personală. În vreme ce
eu dorm zilnic până târziu, fratele meu tinde să fie o
persoană matinală. Noaptea trecută însă, a rămas treaz mai
multă vreme și mi-a trimis chiar și un mesaj: „Tu nu te culci
pentru că îți scrii jurnalul, eu nu mă culc pentru că fac
cumpărături online!”. M-am interesat de ce nu dormea la
acea oră târzie. Mi-a spus că dacă nu acționezi rapid, toate
produsele se vând în câteva minute, așa că trebuie să stai
treaz și să plasezi comanda imediat ce se refac stocurile.
După ce fusese blocat în locuință treizeci și una de zile,
terminase aproape toate alimentele pe care le avea prin casă.
Mi-a mărturisit că în ultimele zile începuse să se
neliniștească. De când au închis orașul, oamenii cumpără tot
ce găsesc în supermarketul de vizavi de locuința lui și, ca să
pui mâna pe vreun articol, trebuie să te lupți cu mulțimea.
Vânzătorii online își postează noul stoc de produse pentru
ziua următoare la orele 23:30, oamenii năpustindu-se
numaidecât asupra lor. Fratele meu își umpluse coșul de
cumpărături online cu diverse articole și era gata să apese pe
butonul de plasare a comenzii în clipa în care ceasul arăta
23:30, dar sistemul s-a blocat. Până când a reușit să se
reconecteze, toate articolele pe care le avea în coș erau deja
epuizate. În noaptea respectivă, el și cumnata mea au simţit
că înnebunesc. Cu câteva zile înainte, reușiseră să comande
totuşi niște orez, tăiței, ulei de gătit, legume și
medicamente, unele dintre ele fiindu-le deja livrate, pe
celelalte așteptându-le în continuare. I-am spus să nu-și mai
facă atâtea griji: „N-o să ne lase să flămânzim! Lucrurile n-
au ajuns încă în asemenea hal în China!”. Cartierul lui este
cea mai periculoasă zonă din punct de vedere al infectărilor
cu coronavirus; de mult timp este prezentat drept zona cu cel
mai mare număr de infectări. În plus, starea lui de sănătate
nu-i nemaipomenită, așa că, dacă s-ar întâmpla să se
molipsească cu coronavirus, consecințele ar putea fi cu
adevărat groaznice. De aceea toți din familie insistă să nu
cumva să facă vreun pas dincolo de pragul casei. Știm cu
toții însă că este foarte dificil să fii blocat într-un apartament
minuscul de mai bine de treizeci de zile.
Am norocul să fiu mult mai bine organizată decât fratele
meu, căci am un grup de colegi și de vecini care mă ajută
încă de când a început toată nebuneala asta. Ieri, una dintre
colege și-a trimis soțul să-mi aducă niște cutii de supă de
pui – nu mă așteptam deloc la una ca asta, dar am acceptat
cadoul cu zâmbetul pe buze. Totuși, era un șiretlic la mijloc:
în schimbul supei de pui, a insistat să-i trimit zilnic o copie
în clipa când închei fiecare însemnare de jurnal. Din punctul
meu de vedere, mi se pare că ies mai bine din trocul ăsta!
Firește, am căzut la învoială. Toți cei de la Asociația
Scriitorilor s-au purtat foarte frumos cu mine – practic, mulți
au crescut sub ochii mei. Colega cu pricina se numără printre
ei. Când a intrat în Asociația Scriitorilor, probabil că nici
măcar nu împlinise 20 de ani; pe atunci, era extrem de
drăguță și de îndărătnică. Și deodată, cât ai clipi din ochi, a
făcut aproape 50.
Chiar în momentul în care am ajuns în acest punct,
cineva a postat pe forumul clasei mele: „Wuhanul
intenționează să construiască nouăsprezece spitale provizorii
suplimentare”. Citind știrea, mi-am amintit mesajul pe care
dl Liu de la Grădina Botanică din Wuhan l-a transmis pe
Weibo. Dați-mi voie să copiez aici sugestia dlui Liu: „Dacă
epidemia noului coronavirus nu se dovedește a fi un
impediment pe termen scurt, carantina prelungită în Wuhan
va afecta revenirea economică națională; mai mult decât
atât, impactul unei carantine pe termen lung va avea și un
impact psihologic sever asupra cetățenilor. Aș dori așadar să
propun un «Model de Carantină pe Insulele Fluviale». Iată
cum aș vrea să arate: pe insulele Baishazhou, Tianxingzhou
și utilizând toate navele de pasageri scoase din uz, putem
găzdui acolo 10.000 de pacienți. De altfel, Tianxingzhou are
aproximativ douăzeci și doi de kilometri pătrați, ceea ce
înseamnă, de fapt, că e cu doi metri pătrați mai mare decât
Macao. Macao are o populație de 600.000 de locuitori.
Ținând cont de asta, n-ar trebui să constituie o problemă să
construim un spital mare în Tianxingzhou, care să poată
primi 150.000 de pacienți. Și ne mai rămân Baishazhou și
navele de pasageri scoase din uz. Dacă mutăm toți pacienții
din Wuhan în aceste locuri de pe fluviu, vom putea ține
virusul departe de țărm. Apoi, treptat, pas cu pas, vom putea
să începem să ridicăm carantina din Wuhan, Wuchang,
Hankou și Hanyang. Dacă oamenii se tem că va dura prea
mult să construim un spital de mari dimensiuni, putem
începe cu 100.000 de corturi medicale în care bolnavii pot fi
tratați. Pe scurt, o carantină pe termen lung nu reprezintă o
soluție pe termen lung, căci națiunea nu va fi în stare să o
gestioneze, iar oamenii nici atât”.
Consider că sugestia dlui Liu este interesantă și destul de
îndrăzneață. Totuși, ar mai rămâne numeroase aspecte care
ar trebui soluționate, precum gestionarea deșeurilor produse
acolo, și mi-e teamă că în perioada asta a anului va fi prea
frig pentru ca bolnavii să poată sta în corturi. Nu sunt expertă
în asemenea chestiuni, dar poate că specialiștii vor găsi
modalitățile de evitare a unor astfel de probleme.
Lumea deja începe să discute mai mult despre calendarul
redresării economice, mai mult chiar decât despre epidemia
în sine. Numeroase sectoare industriale sunt în pragul
colapsului și nenumărați oameni care rezistă fără nicio sursă
de venit se întreabă cum o să se descurce dacă situația
persistă. Toate aceste probleme au un impact direct asupra
stabilității noastre sociale. Punându-i în carantină pe bolnavi,
i-am închis și pe cei sănătoși. Pe măsură ce timpul trece,
daunele provocate de epidemie încep să se multiplice. Am
auzit deja pe mulți invocând faptul că persoanele sănătoase
trebuie să-și vadă de viața lor.
Dar n-am niciun răspuns; tot ce pot să fac este să
consemnez lucrurile așa cum le văd.

22 februarie 2020
Răspândirea este greu de stăpânit, ceea ce
desigur că reprezintă o provocare.
Vremea rămâne senină și călduroasă, dar iată-mă lenevind în
pat și uitându-mă prin telefon.
Primul lucru peste care am dat pe internet a fost o
înregistrare audio a unei femei din Wuhan care-și critica
districtul. A perorat la nesfârșit în dialectul ei clar și tăios de
Wuhan. N-a recurs la multe imprecații, însă și-a presărat
discursul cu tot soiul de expresii care i-au făcut pe mulți să
izbucnească în râs și să își dorească să o urmărească online.
Ascultând-o vorbind, și eu m-am amuzat copios. Îmi este
extrem de familiar accentul ei, trebuie că se trage din zona
din jurul Străzii 27 din districtul Jiang’an, unde am petrecut
câțiva ani în adolescență. Nu-i chiar cel mai tipic dialect
pentru Wuhan și sună un pic ciudat când îl compari cu
dialectul standard wuhanez, cel care se aude în centrul
Hankoului. Dar îl pronunță mai bine ca mine. Mai mulți
prieteni mi-au trimis azi linkuri către această înregistrare. I-
am întrebat dacă chiar le înțeleg pe femeile din Wuhan. N-a
folosit aproape nicio înjurătură, iar lucrurile pe care le-a spus
aveau, de fapt, foarte mult sens, încât cred că felul în care
vorbește poate fi considerat o modalitate elegantă de a face
pe cineva de ocară.
Vremea frumoasă însoțită de o ocară wuhaneză rafinată
de modă veche m-au binedispus pe loc și m-au ajutat să
încep cu dreptul ziua.
Astăzi, la o lună de la începerea carantinei, i-am dat un
alt interviu lui Xia Chunping, redactor-șef adjunct la
Agenția Chineză de Știri. Partea care ține de interviu s-a
desfășurat online, apoi, după-amiază, a venit împreună cu
echipa lui să facem niște fotografii și am mai discutat puțin.
Paznicii de serviciu de la poarta principală au fost destul de
meticuloși cu respectarea regulilor când a sosit Xia. Deși
Xia Chunping și membrii echipei lui aveau toate acreditările
de presă corespunzătoare, paznicii i-au pus totuși să se
înregistreze oficial și le-au luat tuturor temperatura înainte
să-i lase să treacă. Am glumit și le-am zis că a fost o idee
bună că nu și-au făcut apariția neinvitați. Cu ocazia vizitei,
Xia Chunping mi-a adus câteva măști de protecție
suplimentare, dar și lapte și iaurt. Când am intrat în casă, am
descoperit că strecurase în pungă și o cutie cu bomboane de
ciocolată! Când le-am zărit, l-am sunat numaidecât pe
colegul meu și i-am spus să le ducă fetei lui data viitoare
când mai trece prin zonă. De obicei, ori de câte ori mi se
oferă ciocolată, o trimit mai departe fetiței colegului meu.
Într-o zi, când m-am întâlnit cu ea, mi-a spus: „Bunico Fang
Fang, parcă ești un Lei Feng în carne și oase!”. După ce am
auzit una ca asta, m-am simțit și mai dornică să-i trimit
ciocolată – în definitiv, din acea clipă am căpătat o bază
teoretică pentru acțiunile mele!
La mai puțin de o jumătate de oră după ce a plecat Xia
Chunping, am primit un mesaj de la un amic din Statele
Unite care tocmai citise interviul pe care îl dădusem! Linkul
cuprindea chiar și fotografiile pe care mi le făcuse mai
devreme! Viteza cu care internetul poate să răspândească
știrile este șocantă, ceva cu adevărat greu de crezut.
Aproape toată lumea din familia mea activează în domeniul
ingineriei și al științelor, iar asta a exercitat o mare influență
asupra mea, căci presupun că și eu am devenit destul de
familiarizată cu tehnologia. Am renunțat la scrisul de mână
și am început să folosesc un computer chiar din 1990. Dar
încă am probleme când încerc să țin pasul cu ultimele
progrese tehnologice și rămân deseori uluită de noile
posibilități care apar. Agenția de știri Titlurile Zilei (Jinri
Toutiao) m-a prezentat pe site-ul ei și am postat o însemnare
din jurnal pe pagina lor de „Știri pe scurt”; într-o singură zi a
fost citită de douăzeci de milioane de utilizatori, câteva zile
mai târziu ajungând la treizeci de milioane de vizualizări.
Pentru o scriitoare ca mine, obișnuită cu un cerc foarte
restrâns de cititori, asemenea cifre sunt teribile. Mi se pare
pur și simplu nefiresc, atât de nefiresc încât aproape că am
vrut să renunț să mai scriu jurnalul ăsta. Doar după ce câțiva
foști colegi de clasă m-au încurajat să continuu, am hotărât
să merg mai departe.
Sunt destul de familiarizată cu modul în care
funcționează în China instituțiile guvernamentale oficiale de
mass-media. Când ți se ia un interviu, îți pun o tonă de
întrebări, dar de obicei doar o mică parte din răspunsurile
tale ajung să vadă lumina tiparului. Deoarece înțeleg cum
lucrează, încerc în continuare, în măsura posibilului, să ofer
răspunsuri detaliate la întrebările lor, în așa fel încât
redactorii să aibă materiale cu nemiluita din care să aleagă.
Partea bună e că atunci când includ material adițional fără
permisiunea mea, iau întotdeauna atitudine și se înțelege că
sunt de acord să îl elimine; fac mereu tot ce le stă în putință
ca să-mi respecte dorințele. În ansamblu, Agenția Chineză
de Știri are un standard relativ relaxat după care se ghidează,
oamenii rămânând firește destul de prudenți când vine vorba
de anumite subiecte. Cu siguranță, nu sunt la fel de liberi și
de deschiși ca utilizatorii rețelelor sociale și ai platformelor
independente de presă pe care îmi public textele.
Comparativ, Sina Weibo rămâne platforma cu cele mai
generoase politici în materie de liberă exprimare din China.
În plus, îmi este chiar drag să scriu postări scurte în acele
casete micuțe – scriu un text dintr-o singură suflare, lucru
care-mi lasă mereu un sentiment plăcut. Totuși, e păcat că nu
sunt în stare să oprească grupurile de ultra-stângiști să îmi
raporteze permanent postările, motiv pentru care mi-a fost
suspendat contul. Le-am lăsat un mesaj în care le-am spus:
„Eu chiar țin la voi, tipilor de la Weibo, dar m-ați cam
dezamăgit!”.
Primul lucru pe care mi l-a trimis în dimineața aceasta
prietenul meu doctorul a fost o notă cu cele mai recente
opinii ale lui despre epidemia de coronavirus. Am luat
legătura cu el și după-amiază, ca să înțeleg mai bine cum
stau lucrurile. I-aș rezuma gândurile în felul următor:
conform statisticilor din ultimele trei zile, tendința generală
se îmbunătățește, dar încă nu s-a produs o schimbare
fundamentală. Deocamdată, răspândirea coronavirusului nu
este ținută complet sub control. Numărul cazurilor suspecte
rămâne destul de ridicat. Singurul lucru bun este că
presiunea pentru paturi suplimentare în spitale nu mai este la
fel de mare ca înainte. Două sunt motivele pentru care lipsa
de paturi nu mai este atât de gravă cum era: primul este că
mulți pacienți au fost deja externați, al doilea, că mulți
bolnavi au murit. În fiecare zi mor aproape o sută de
pacienți.
Această știre este nespus de tristă. Deși capacitatea
Wuhanului de a investiga cazurile de infectări din oraș este
oarecum impresionantă, numeroși cetățeni nu sunt pe deplin
mulțumiți de modul cum au fost gestionate lucrurile. În
același timp, controlul asupra răspândirii virusului rămâne
foarte dificil; poate că tocmai din acest motiv Wuhanul
construiește acum alte nouăsprezece spitale provizorii.
Planul constă în creșterea numărului de paturi până când vor
exista întotdeauna locuri libere pentru eventualii noi
pacienți; acest fapt va ajuta la reducerea semnificativă a
numărului cazurilor ușoare care devin critice. Prietenul
meu doctor a reiterat ceea ce-mi spusese anterior: mai sunt
încă aproape 10.000 de pacienți infectați în etapa inițială a
epidemiei care rămân într-o stare gravă sau critică. Acest
lucru e suficient ca să împiedice reducerea numărului de
bolnavi care își pierd viața. Pacienții în stare critică având
probleme respiratorii primesc măști de oxigen sau sunt
intubați pentru a li se alina suferințele. Faptul mi-a amintit
de o relatare a unui reporter de la Caixin Media pe care-am
citit-o ieri, o relatare despre cei a căror viață este în pericol,
dependenți fiind de existența unui tub respirator disponibil.
În timpul conversației cu prietenul meu doctorul, mi-a zis:
„Observăm deja un anumit grad de eficiență a utilizării
medicinei tradiționale chineze”. Mi-a trezit în minte o
întrebare postată online legată de eficacitatea medicinei
chinezești împotriva coronavirusului. I-am transmis
întrebarea doctorului, el fiind specializat în medicină
occidentală. Am dorit să aflu cum privesc experții în
medicină occidentală utilizarea tratamentelor chinezești în
cazul pacienților de coronavirus.
Conform prietenului meu doctor: „Chiar în clipa de față
există multe spitale în care întreaga secție de tratament este
gestionată de doctori care practică medicina chineză, aceștia
obținând rezultate extrem de pozitive. Firește, acei doctori
în medicină tradițională recurg și la medicamente
occidentale sau la practici de tratament occidentale. Această
combinație de medicină chineză și occidentală a dat
rezultate extrem de pozitive și s-a bucurat de asentimentul
agențiilor medicale de la nivel guvernamental. La început,
numeroși doctori cu pregătire în medicină occidentală s-au
împotrivit din răsputeri unei asemenea abordări, ba chiar au
luat-o peste picior. Totuși, după ce a dat rezultate pozitive,
majoritatea acestor critici inițiali au tăcut mâlc. Bănuiesc că
după ce epidemia va trece, statul va oferi un sprijin
consistent pentru dezvoltarea ulterioară a domeniului
medicinei tradiționale chineze. Până la urmă, în decursul
luptei împotriva coronavirusului, medicina tradițională
chineză s-a vădit a fi o metodă de tratament cu adevărat
eficientă și toată lumea a observat acest lucru, ba chiar și
practicienii medicinei occidentale au fost nevoiți s-o
recunoască. De asemenea, tratamentul bazat pe medicina
tradițională chineză este mult mai accesibil decât cel care
recurge la medicina occidentală. N-am priceput niciodată cu
adevărat principiile medicinei chineze, dar n-am privit-o
nicio clipă de sus. În definitiv, medicina tradițională chineză
a fost printre noi de-a lungul celor cinci mii de ani de istorie
a Chinei, în vreme ce medicina occidentală n-a fost utilizată
pe scară largă în țara noastră decât de câteva decenii. Există
negreșit afecțiuni pentru care medicina chineză este foarte
eficace”. Pasajul anterior a fost compilat din câteva texte pe
care mi le-a trimis amicul meu doctor. L-am restructurat
puțin, dar conținutul este preluat în întregime din
comentariile lui.
Am un coleg de clasă care acum predă la Institutul de
Medicină Chineză (a absolvit departamentul de limbă
chineză; nu cumva îi învață pe studenți cum să citească
textele clasice de medicină tradițională? Nu i-am pus
niciodată această întrebare). De când a început epidemia de
coronavirus, a fost încrezător că medicina tradițională
chineză va oferi un tratament extrem de eficient. Mai mult,
și-a susținut convingerile și le-a promovat din tot sufletul în
ultimele luni. Ba chiar s-a înfuriat că Wuhanul nu a apelat
într-o măsură mai mare la medicina tradițională chineză în
tratamentul bolnavilor de coronavirus. Am postat câteva
dintre opiniile amicului meu doctor în grupul de conversație
al colegilor mei de liceu. Un fost coleg, care lucrează în
mass-media, a zis că, din anumite puncte de vedere, s-ar
putea spune chiar că noul coronavirus a salvat medicina
tradițională chineză. Acel comentariu mi se pare cumva
înfricoșător.
Ulterior, colegul de la Institutul de Medicină Chineză a
replicat: „Ar trebui să-i mulțumim coronavirusului că a
permis medicinei tradiționale chineze să-și arate în sfârșit
chipul! Abordarea fundamentală a medicinei chineze este
total diferită de cea a medicinei occidentale: «Medicina
chineză îi lasă mereu virusului o cale de ieșire, conduce cu
politețe virusul la ușă și rămâne de văzut dacă acesta
trăiește sau moare (de obicei virusul dispare)». Pe de altă
parte, medicina occidentală se străduiește să stârpească
definitiv virusul, dar când eșuează nici o incantație nu mai
poate fi de ajutor”. Punctul lui de vedere mi s-a părut
interesant, dar oarecum părtinitor. Modul cum percepe
medicina tradițională chineză are o trăsătură filozofică, dar
cel în care percepe medicina occidentală pare pur și simplu
deformat.
În această seară, discuția despre medicina tradițională
chineză a continuat pe grupul meu de conversație. Se pare că
destul de mulți foști colegi sunt complet împotriva
medicinei tradiționale chineze. Colegul de la Institutul de
Medicină Chineză a intrat din nou în discuții pentru a-și
susține în continuare punctul de vedere: „Strict vorbind, nu
există niciun fel de sinteză veritabilă între medicina chineză
și cea occidentală. Sunt teoretic incompatibile, asemenea
unor automobile care circulă pe șosele cu totul diferite. Când
discutăm despre o sinteză între medicina chineză și cea
occidentală, vorbim de obicei despre utilizarea celei chineze
ca fundament, folosind în același timp echipamente, resurse
și terapii medicale occidentale în planul de tratament, în
funcție de eficiența lor. În realitate însă, există o multitudine
de probleme legate de această abordare; de fapt, cele două
tradiții se află adesea în conflict una cu cealaltă”. Nu sunt
într-atât de versată în diversele dezbateri despre medicina
chinezească și cea occidentală. De obicei, când merg la
medic, cer sfatul unor specialiști cu pregătire în medicina
occidentală. Totuși, când vine vorba despre aspectele
cotidiene de sănătate, mă întorc în general la medicina
chineză. De pildă, în fiecare iarnă obișnuiesc să încep să
beau cu nemiluita apă fierbinte în care fac o infuzie de
leacuri naturiste chinezești. Ba chiar i-am vorbit despre
această infuzie colegei mele Chu Feng, care mi-a spus că s-a
simțit alt om după ce a început să o consume.
Tocmai am remarcat un raport online care spune că
relatările numeroase despre cetățenii Wuhanului cărora le-a
ajuns cuțitul la os și înjură sistemul au început să fie luate în
serios de diversele departamente ale guvernului. Diferiții
șefi de district și Comisia pentru Inspecţia Disciplinei au
început să ciulească urechile, iar supermarketul Zhongbai a
adoptat deja anumite schimbări; presupun că dacă spui
lucrurilor pe nume, poți obține unele rezultate pozitive.
Unul dintre amici mi-a spus că în mediul online a apărut deja
o versiune în limba engleză a „Înjurăturilor de la Wuhan”.
Sunt sigură că o să mă facă să râd iarăși pe săturate.
Înjurăturile astea de la Wuhan au avut impact și asupra
unor subiecte conexe. Ca să fiu sinceră, după toată perioada
ce a trecut, chestiuni elementare precum hrana îndestulătoare
au devenit o problemă evidentă pentru mulți locuitori ai
Wuhanului. În timp, modelul cumpărăturilor în grup și-a
trădat neajunsurile. În fiecare zi, la ora prevăzută se prezintă
o mulțime de oameni la intrarea în fiecare complex
rezidențial pentru a-și ridica alimentele. Și se întâmplă
rareori ca produsele să sosească toate în același timp, astfel
că frecvent oamenii sunt nevoiți să coboare de mai multe ori
pentru a prelua întreaga comandă. La început, nu trebuia să
coborâm decât o dată pe zi pentru a ridica toate produsele,
acum trebuie să ieșim de mai multe ori ca să aducem în casă
o singură comandă. În același timp, unii locatari devin cam
exagerați: în loc să-și comande necesitățile zilnice, cumpără
lăzi întregi de bere și altele asemenea de care n-au neapărat
nevoie. Acest fapt devine o povară excesivă pentru voluntari,
care deja sunt mai mult decât epuizați. Ce-am putea face?
Managementul este o știință; dar să lăsăm deoparte
necesitățile zilnice – marea întrebare este cum să gestionăm
mai bine epidemia de coronavirus. Negreșit, o scriitoare ca
mine nu-i cea mai potrivită persoană căreia să-i pui o
asemenea întrebare.
Am văzut o postare interesantă care a rezumat cum stau
lucrurile: primul grup de oameni cu coronavirus au fost
infectați înainte de Anul Nou Chinezesc; al doilea grup de
oameni infectați au invadat spitalele; al treilea grup de
oameni infectați au invadat supermarketurile; al patrulea
grup de oameni infectați au început să se înscrie orbește în
grupurile de cumpărături online.
După spusele prietenului meu doctor, răspândirea este
extrem de greu de stăpânit, ceea ce desigur că reprezintă cea
mai mare provocare pentru noi.

23 februarie 2020
Trebuie să ai curajul să accepți consecințele
deciziilor tale.
Astăzi este o altă zi luminoasă și senină. Îmi amintește de o
carte din copilărie care se intitula O zi senină și luminoasă,
chiar dacă nu mai țin minte despre ce anume era vorba în ea.
Acum câteva zile m-am gândit că toate florile de prun
trebuie să-și fi scuturat deja petalele, dar ieri am descoperit
cu surprindere că toți bobocii purpurii ai prunilor din curtea
noastră s-au desfăcut într-o exuberanță de flori. Nu i-am
văzut niciodată să înflorească așa în anii trecuți –
anunțându-și glorios apariția printr-o rafală de frumusețe și
culoare.
Cât ai clipi din ochi, prima lună a Anului Nou Chinezesc
a trecut și nici măcar nu ne mai batem capul să numărăm
câte zile s-au scurs de când a început carantina. Nu prea mai
contează, deoarece stau liniștită acasă, așteptând răbdătoare
și străduindu-mă să rămân cât mai calmă cu putință. Nu mai
aștept un punct de cotitură, ci doar ziua când voi putea să ies
din nou afară. Din câte îmi dau seama, punctul de cotitură nu
mai are cine știe ce relevanță. În definitiv, s-a dovedit a fi o
chestiune ambiguă, încât ce sens mai are să aștepți în zadar?
Cine știe, poate că, așa cum a spus directorul Wang de la
Spitalul Leishenshan, punctul de cotitură a venit și-a trecut
deja? Desigur, cele mai întunecate, mai tragice și mai
dureroase zile cu care s-a confruntat Wuhanul în această
epidemie au rămas deja în urmă. În clipa de față,
coronavirusul poate că este supus într-o manieră prea lentă și
greoaie, dar situația se prezintă mult mai bine decât înainte.
Acestea fiind spuse, încă n-am scăpat din ghearele morții. În
dimineața aceasta, o doctoriță tânără a fost răpită de
coronavirus; la fel ca doctorul Peng Yinhua, care a decedat
acum două zile, nu avea decât 29 de ani. Numele ei era Xia
Sisi. A lăsat în urmă un copil de doi ani. În noaptea trecută a
mai pierit un doctor care de-abia împlinise 40 de ani – se
numea Huang Wenjun. Suspinăm și plângem; nenumărați
oameni suspină și plâng zilele astea. Și ne transmitem unii
altora în tăcere aceste știri. Să fie în total vreo nouă doctori
care au decedat până acum luptându-se cu coronavirusul? E
dificil să le mai ții socoteala.
Astăzi mă gândeam la faptul că ni se spune în continuare
că oamenii care au probleme de sănătate preexistente sunt
mai vulnerabili la virus. Și nu ni se tot zice că, dacă nu ai
parte de tratament din pripă, ești mai predispus să sfârșești
având simptome grave, ba chiar riști să mori? Doctorii aceia
aveau toți între 29 și 40 de ani și nu par să se încadreze în
vreuna dintre categoriile astea: erau sănătoși, au fost
numaidecât tratați, deci cum se face că niciunul dintre ei n-a
supraviețuit? Am hotărât să-i adresez întrebările acestea
amicului meu doctor. Mi-a mărturisit: „E adevărat, oamenii
în vârstă cu probleme de sănătate preexistente sunt mai
predispuși să sucombe în fața acestei boli. Iar când cadrele
medicale se infectează, au într-adevăr parte de o îngrijire
excelentă. Motivul pentru care acești doctori sfârșesc prin a-
și pierde viața are legătură cu deosebirile inerente dintre
constituțiile bolnavilor. Fiecare persoană are un nivel diferit
de sensibilitate când vine vorba de modul în care trupul
reacționează în fața unei infecții”. Nu mi-a explicat foarte
clar, dar a reiterat ceea ce-mi spusese înainte: „Este un virus
foarte bizar. Ieri am urmărit un reportaj despre un bătrân de
97 de ani care se însănătoșise complet şi tocmai fusese
externat din spital. Când am văzut așa ceva, am început să
mă întreb dacă nu cumva există și un alt motiv care poate fi
responsabil pentru rata ridicată de decese din rândul cadrelor
medicale”33.
Astăzi, în grupul de conversație al colegilor mei, fostul
șef de grupă din facultate, Lao Yang, a postat niște lucruri
foarte măgulitoare despre un alt coleg, pe nume Lao Xia.
Chiar dacă Lao Yang s-a mutat ulterior la Beijing, unde a
preluat o funcție guvernamentală de nivel înalt, pentru că am
pornit cu toții la drum din aceeași gașcă din facultate, îl
considerăm în continuare „micul nostru șef de grupă”.
Aproape toată lumea din promoția noastră de la facultate s-a
pensionat deja, au mai rămas câțiva, cei născuți la începutul
anilor ’60, care încă mai lucrează, iar Lao Xia se numără
printre ei. În 1978, când Lao Xia a intrat la facultate, nu
avea decât 17 sau 18 ani, dar chipul lui de țânc îl făcea să
pară mai degrabă de 14 sau 15 ani! Așa că nu știu sigur
care-i motivul, dar de atunci am început să-i spunem Lao
Xia, adică „Bătrânul Xia”.
Lao Xia a lucrat în mass-media încă de la absolvire și nu
și-a schimbat niciodată domeniul de activitate. După cum
spune: „Din clipa în care a izbucnit epidemia, întregul birou
redacțional a fost ca o sală de război. Reporterii s-au repezit
pe liniile frontului, urmărind câte o poveste oriunde i-ar fi
purtat paşii. Pe lângă relatările de presă, s-au apucat și de
muncă în folosul comunității”. De fapt, Lao Xia este
responsabil pentru patru districte – s-a angajat să fie alături
de zonele respective și să le furnizeze servicii locuitorilor
de-acolo, ajutându-i, de pildă, să-și procure mâncare și
medicamente. Este o sarcină extrem de grea. Dintre toți
foștii mei colegi, Lao Xia este singurul despre care știu că se
află pe front, luptând împotriva virusului. Ne-a spus în
glumă: „Mă aflu aici, aducându-mi contribuția la efortul de
război în numele Căminului 8!” Căminul 8 este clădirea în
care am locuit cu toții când eram studenți la Universitatea
din Wuhan. Un fost coleg a sugerat să îl numim Omul
Anului din Căminul 8!
 Pentru că veni vorba despre cei care lucrează în mass-
media, din câte știu eu sunt trei sute de ziariști care au sosit
la Wuhan pentru a acoperi subiectul epidemiei de
coronavirus. Sunt convinsă că sunt mult mai mulți, dacă îi
includem și pe toți jurnaliștii independenți și pe reporterii
care lucrează pentru diversele site-uri de internet. Eforturile
neobosite pe care le-au depus alergând prin tot orașul pentru
a lua interviuri minuțioase ne-au permis să ne facem o idee
despre ceea ce se petrece, urmărindu-le reportajele detaliate.
Printre ei se află şi câțiva jurnaliști de investigație care au
studiat foarte amănunțit tot ce s-a petrecut. Au acoperit
fiecare etapă importantă a epidemiei, ceea ce a ajutat să se
facă lumină asupra tuturor problemelor și piedicilor la care
au fost martori; chiar și mai important este faptul că ne-au
prezentat nenumărate personaje eroice și incidente care
altminteri ar fi trecut neobservate.
Wuhanul este foarte diferit de modul cum se prezenta în
2008 Wenchuanul după cutremur. Este o regiune în care o
boală infecțioasă continuă să facă ravagii. Întrucât virusul
este invizibil, de multe ori n-ai nici cea mai mică idee care
sunt locurile primejdioase. Se întâmplă adesea să n-ai cum
ști dacă persoana căreia îi iei un interviu este sau nu
infectată. Mai există și nenumărate cazuri în care ești la
curent cu faptul că omul cu care discuți este infectat, dar
continui interviul, pentru că ești conștient că trebuie să faci
publică povestea respectivă. Mi se spune că mulți reporteri
sunt destul de tineri și au o etică a muncii foarte sănătoasă,
muncind pe brânci ca să-și facă meseria și nu se tem de
riscurile aferente. Când eram mai tânără, am lucrat o vreme
la un post de televiziune, așa că știu pe proprie piele cât de
istovitoare și de dificile pot fi aceste tipuri de misiuni pe
care trebuie să le duci la îndeplinire la fața locului.
 Astăzi mi-au căzut privirile pe un articol destul de tăios
și m-a cam durut că a trebuit să-l citesc. Aș vrea să vă
împărtășesc un pasaj ca să cugetăm mai târziu asupra lui:
„N-am pic de respect pentru boșii ăia din mass-media din
Hubei și Wuhan. Evident că unii dintre oficialii
guvernamentali trebuie să-și asume responsabilitatea pentru
ceea ce se întâmplă! Să n-aveți tupeul să vă străduiți să mă
convingeți că vă simțiți cu conștiința nepătată! Carierele și
salariile voastre să fie oare mai importante decât siguranța a
zeci de milioane de cetățeni? Ați avut parte cu toții de o
instruire profesională îndelungată, cum e posibil să n-aveți
habar cât de periculos e virusul ăsta? De ce nu faceți ceva să
vă bateți cu el și, măcar odată, să începeți să spuneți
adevărul?”34.
Textul pe care l-a scris a fost destul de brutal, dar în
același timp merită reflectat asupra lui. Mi-ar plăcea să-l
întreb pe autor dacă chiar crede că au mai rămas lideri de
vârf în domeniul mass-media care să mai aibă bun-simț,
profesionalism și o etică solidă a muncii? În timp, cei mai
talentați sunt îndepărtați, iar managerii de calitate inferioară
ajung sus; totodată, cei mai inovatori și mai înzestrați
oameni din domeniu își găsesc slujbe în altă parte. Când ești
prea bun, atragi atenția din cale-afară asupra ta și ești scos
din joc. Trebuie să existe o mulțime de oameni în mass-
media care își folosesc pur și simplu puterea pentru a
avansa. Aceștia nu ar comite niciodată flagranta greșeală de
a spune lucrurilor pe nume în fața oamenilor – și nu oricând,
ci chiar în timpul Anului Nou Chinezesc! Și atunci, oare ce
ar trebui să facă la început de An Nou Chinezesc? Toată
lumea din mass-media știe asta! Oamenii nu reprezintă
nimic în ochii lor, nu trebuie să se preocupe decât să-și facă
șefii fericiți, deoarece șefii sunt singurii care le pot proteja
statutul – dar asta n-are absolut nimic de-a face cu nevoile
populației.
Dacă vorbim însă despre jurnaliștii profesioniști și
curajoși din Hubei și Wuhan, sunt mulți cei care continuă
să-și practice meseria. Nu a făcut Zhang Ouya un apel public
ca liderii care conduc lupta împotriva coronavirusului să fie
înlocuiți?35. Din nefericire, șeful lui a fost mai supărat din
pricina protestelor lui Zhang, decât din cauza
coronavirusului însuși! Mai toți tind să-i pună imediat cu
botul pe labe pe cei care spun ce au pe suflet, neglijând să
mai ia în serios această boală monstruoasă. Cu excepția
bolnavilor și a personalului medical, jurnaliștii independenți
sunt cei care se văd siliți să se apropie cel mai mult de
virusul acesta. Acum sunt în stare să stea neînfricați în fața
virusului, dar când a izbucnit epidemia, au preferat să
rămână toți muți. Asta-i tragedia. Cât despre cei care
lucrează în mass-media, ei sunt într-o postură dificilă. Sunt
atacați din ambele părți. Superiorii lor nu le permit să
rostească adevărul, în vreme ce cititorii le solicită să spună
lucrurilor pe nume. Rămân adesea fără nicio alternativă
reală. De cele mai multe ori, sfârșesc situând-se de partea
superiorilor lor. Așa stând lucrurile, când publicul îi înjură
pentru letargia lor, n-au de ales decât să îndure și să
primească înjurăturile. Am simțit dintotdeauna că odată ce ai
hotărât ceva, trebuie să fii curajos și să accepți consecințele
deciziei respective.
Se pare că au dezinfectat din nou zona din fața ușii mele
de la intrare. Stând acasă toată ziua, tinzi să nu mai observi
ce se petrece afară, dar când m-am dus să arunc gunoiul am
vâzut un fluturaș care anunța locatarii că pe-acolo s-a dat cu
dezinfectant. Seara, am primit un mesaj de la Xiao Zhou,
responsabilul cu administrarea zonei. Îmi spunea: „În fața
ușii o să găsești niște legume care au fost donate”. Am
deschis ușa să mă uit și am zărit două pungi mari cu varză
chinezească bok choy; păreau foarte proaspete și gustoase.
Nu-mi dau seama cine le-a donat, dar sunt exact ceea ce
aveam nevoie.

24 februarie 2020
Există un singur test adevărat, și anume modul
cum te porți cu cei mai slabi și mai vulnerabili
membri ai societății.

Ziua a doua a lunii a doua a Anului Chinezesc, dragonul și-a

înălțat capul. În mod normal, bănuiesc că arăturile de
primăvară ar trebui să înceapă acum. Dar nu e clar dacă
astăzi găsești vreun agricultor pe câmp. Vremea senină
continuă, este destul de cald, ai senzația că soarele mare și
strălucitor ar putea fi în stare chiar să prăjească virusul și să-
l nimicească. Trandafirii chinezești din curtea mea au
început să înmugurească – nu prea am avut eu grijă de ei, dar
ei continuă să crească viguros.
În vremuri normale îmi place să comand „pâinea
meșteșugarului” de la Kengee. Astăzi, administratorul
magazinului, dl Lu, mi-a trimis o cutie. Nici nu știu cum să-i
mulțumesc. Colega mea Dao Bo era de gardă la intrarea
principală și m-a văzut de departe venind, iar când am ajuns
la ea, mi-a spus: „Aș fi jurat că ești tu!”. Când merg, fac
niște pași mari, în vreme ce Dao Bo, cu pantofii ei cu toc
înalt, nu se grăbește niciodată. Am făcut câteva excursii
împreună și niciodată n-a putut să țină ritmul cu mine. Dao
Bo m-a ajutat să aduc cutia cu pâine în apartament și i-am
dat și ei o bucată drept mulțumire. Împărțim deseori
bunătățile între noi: eu îi ofer ceai oolong, iar ea îmi aduce
porții din felurile de mâncare pe care le gătește acasă. Nici
măcar nu-mi amintesc de câți ani facem asta, dar rădăcinile
de lotus prăjite și chifteluțele perlate pe care le gătește sunt
dintotdeauna două dintre specialitățile mele preferate. Unul
dintre cele mai frumoase lucruri de care ai parte când trăiești
într-o comunitate mare ca aceasta este că niciodată nu rămâi
flămând.
Un fost coleg din Beijing a pus o întrebare pe grupul
nostru de conversație online legată de Ordonanța 18 emisă
de Centrul de Control și Prevenție a Epidemiei din Wuhan.
O persoană care a înțeles situația i-a răspuns imediat,
explicându-i că Ordonanța 17 fusese o greșeală care acum s-
a corectat. Ordonanța 18 a fost emisă pentru a înlocui
Ordonanța 17. Bătrâna zicală „veștile proaste circulă
repede” este corectă. Aproape numaidecât am văzut că un
profesor a postat o interpretare proprie a celor întâmplate,
recurgând la vechea zicală: „Dai porunca în zori și te lepezi
de ea pe înserat”. A spus chiar că nici măcar nu era o situație
în care „porunca-i dată în zori și lepădată pe înserat”, ci una
în care „porunca-i dată în zori și lepădată înainte de prânz!”.
Dumnezeule, întreaga țară stă cu ochii pe Wuhan, dar noi
insistăm să facem greșeli prostești – tare frustrant mai poate
fi!
Doctorii continuă să facă tot ce pot ca să-i salveze pe
acei pacienți infectați în etapa timpurie a epidemiei și a
căror stare a devenit acum destul de gravă, totuși, rata
mortalității în cazul acestor pacienți rămâne oarecum
ridicată. De aici se poate concluziona că după ce
coronavirusul atinge o fază critică, devine extrem de greu de
tratat, viața sau moartea depinzând în totalitate de
capacitatea pacientului de a lupta cu virusul. Medicii
practicieni fac o treabă mult mai bună în a preveni
transformarea cazurilor moderate în unele mai grave. Am
auzit că unii dintre bolnavii internați în spitalele provizorii
nu mai vor să plece de acolo nici măcar după ce s-au
însănătoșit! Acele spitale provizorii sunt extrem de
spațioase, oferă mâncare excelentă și au spații de
divertisment în care pacienții pot să cânte și să danseze!
Așadar, beneficiile sociale îi fac pe oameni să fie încântați
că sunt internați în spitalele respective. Spitalul se ocupă de
tot ce-ți trebuie atât timp ești internat și, cel mai important
dintre toate, totul este gratuit. Așa că mulți preferă să
rămână acolo decât să stea închiși singuri în casele lor
înghesuite. Totul e atât de ciudat, încât aproape că pare o
glumă proastă.
Principala sarcină ce urmează să fie îndeplinită este
controlarea epidemiei pentru a nu se răspândi mai departe;
este și cea mai dificilă sarcină cu care ne confruntăm. Deși
noii lideri politici care se ocupă de situația de aici, din
Wuhan, au dispus efectuarea unui recensământ minuțios
pentru a înțelege mai bine cum stau lucrurile, este un
obiectiv complicat și solicitant într-o metropolă mare și
întinsă, cu peste nouă milioane de locuitori. Trebuie să
mobilizezi muncitorii comunitari, cadrele locale, ba chiar și
profesorii de la universitate, fiecare dintre aceștia fiind
nevoit să meargă din ușă în ușă la zeci, sute, în anumite
cazuri chiar la mii de gospodării pentru a efectua sondaje și
a culege informații, în tot acest timp riscând ei înșiși să se
infecteze. Și rămân absolut neputincioși când dau peste
locatari care li se împotrivesc sau refuză să le deschidă ușa.
Nu pot apela la poliție ca să intervină, polițiștii fiind deja
suprasolicitați. Acestor muncitori comunitari și funcționari
publici le este deja îndeajuns de greu să facă rost de
suficiente măști de protecție, ca să nu mai vorbim de
echipamente de protecție biologică. Acum câteva zile, unul
dintre colegii mei de la Asociația Scriitorilor din Hubei m-a
sunat ca să se intereseze dacă știu pe cineva care ar putea să-
l ajute să obțină un asemenea echipament. Este extrem de
dificil să asiguri protecția muncitorilor și voluntarilor când
pătrund în districtele în care se înregistrează rate de infectări
extrem de ridicate. Iar dacă se infectează și apoi se întorc
acasă și răspândesc virusul în propriile familii, lucrurile se
înrăutățesc și mai și. Dar va fi și mai rău dacă nu vom găsi
pe nimeni care să se încadreze în acele patru categorii,
asigurându-ne fie că vor fi tratați, fie că stau în carantină în
condiții corespunzătoare. Orașul nu se va putea redeschide
niciodată dacă nu reuşim aşa ceva. Pentru a împiedica
răspândirea suplimentară a bolii, este o prioritate de maximă
importanță să mergem din ușă în ușă în fiecare gospodărie
din Wuhan.
În după-amiaza aceasta, unul dintre foștii colegi din
Beijing mi-a trimis o recomandare de la Zhang AD, care a
absolvit același departament ca mine în 1977. Conform lui
AD, numărul masiv de purtători asimptomatici a creat un
obstacol colosal pentru țară în privința gestionării epidemiei
și a împiedicării răspândirii ulterioare. Reflectând asupra
situației, a devenit extrem de neliniștit și a conceput o
recomandare pe care speră să o pot împărtăși cititorilor mei.
După ce am parcurs-o, mi s-a părut că ar putea fi utilă, așa
că îi includ comentariile mai jos:

Recomandarea mea: statul să mobilizeze cele trei

companii mari de telecomunicații (China Telecom,
China Mobile și China Unicom) ca să ia legătura cu
fiecare utilizator de telefon mobil din țară și să trimită o
notificare prin care se creează o Rețea Națională de
Reacție de Urgență. Similar Sistemului de Sănătate prin
cod QR, care este deja utilizat în orașe precum
Hangzhou și Shenzhen, fiecare persoană va fi obligată să
efectueze o verificare zilnică a stării de sănătate. Pe lângă
cele trei mari companii de telecomunicații, vom avea
nevoie și de două dintre cele mai mari companii private
de plată electronică (WeChat Pay și Alipay) care să se
înscrie în program. Prin rețeaua creată de aceste cinci
companii putem acoperi o vastă majoritate din cele 1,4
miliarde de locuitori ai Chinei. Este extrem de
improbabil ca persoanele care nu au telefon mobil sau
cont de plată electronică să locuiască în regiunile în care
au izbucnit epidemii în masă. Cu persoanele în vârstă se
poate lua legătura prin intermediul rudelor lor. Dacă
adăugăm compania DJI din Shenzhen și alte firme de
prim rang care se ocupă cu dronele (utilizându-le în
cadrul Rețelei Naționale de Reacție de Urgență), putem
întrebuința aparatura lor pentru a controla zonele de
focar. Dronele pot face anunțuri publice, pot transmite
imagini și pot desfășura activități de supraveghere,
reducând la minim contactul uman. De asemenea, pot
spori eficiența muncii când se pune problema
identificării rapide a tuturor cazurilor posibile. Acest plan
trebuie implementat cât mai curând cu putință.
Un alt beneficiu important al utilizării WeChat Pay și
Alipay constă în faptul că nu doar că putem indica în
mod precis locul în care află purtătorii, dar îi putem
urmări pe toți cei cu care au intrat în contact direct într-
un interval de timp dat (de la 1 noiembrie 2019 până
 acum). Folosind acest sistem, vom fi capabili să-i
urmărim pe toți!
Am copiat textul de mai sus direct de la AD, nefiind
convinsă că e un plan practic, dar îl prezint în spațiul public
pentru ca specialiștii să-l aibă în vedere. Tatăl lui AD este de
fapt Zhang Guangnian36, textierul celebrei compoziţii
muzicale Cantata Fluviului Galben. (Coincidența face ca
Dao Bo, colega mea despre care am mai scris, să aibă o
mătușă care este compozitoarea Cantatei Fluviului Galben,
Xian Xinghai.) Când lucram ca redactor la revista
Celebritățile de azi, am publicat la un moment dat în
foileton câteva fragmente din jurnalul lui Zhang Guangnian.
Ulterior, când și-a tipărit jurnalul, mi-a trimis un exemplar al
cărții. Între acele pagini am găsit o scrisoare în care se
menționa că AD, fiul lui, era de fapt colegul meu de clasă.
Deoarece dl Zhang este o personalitate atât de marcantă, m-
am gândit că n-ar fi cuviincios din partea mea să-i răspund
direct la scrisoare, așa că nu i-am scris niciodată. La
momentul respectiv eram destul de tânără și aveam foarte
mari așteptări de la viață; nu voiam să fiu percepută drept o
persoană care profită de faptul că făcea parte din redacția
unei reviste despre celebrități ca să încerce să se apropie de
ele. Dimpotrivă, m-am străduit întotdeauna să păstrez o
distanță respectuoasă față de celebritățile pe care le-am
prezentat în revistă. Ulterior, când am aflat că dl Zhang
decedase, mi-a părut foarte rău că nu i-am răspuns niciodată.
În după-amiaza aceasta am citit un reportaj al unui
jurnalist de la Caixin Media despre situația prin care trec
multe cămine de bătrâni și centre de îngrijire în perioada
epidemiei de coronavirus. Chiar și fără epidemie, vârstnicii
se găsesc oricum într-o postură deosebit de vulnerabilă și de
marginalizată în societate. Presupun că foarte mulți dintre ei
trăiesc în condiții deja mult sub medie, în comparație cu cei
mai mulți dintre cetățenii Chinei de astăzi. Dacă virusul a
început să afecteze mulți tineri sănătoși, vă puteți ușor
închipui cam ce pățesc cei în vârstă.
Să tot fie vreo zece zile de când mi-a ajuns la ureche
vestea unui șir de decese dintr-un cămin de bătrâni
administrat de stat. N-am menționat niciodată faptul acesta
în însemnările mele pentru că n-am putut să verific
autenticitatea știrii. Trebuie să fiu precaută, pentru că
indivizii care de-abia așteaptă o ocazie ca să mă distrugă
sunt o puzderie, ca să nu mai vorbesc despre amenințarea
permanentă a cenzurii care atârnă deasupra creștetului meu.
Acum însă, după ce am citit meticuloasele interviuri ale
reporterului, în care sunt cuprinse adrese, ore și nume reale
de oameni, toate prezentate cât se poate de limpede, nu mai
văd niciun motiv să evit în continuare problema. Să spui
lucruri de genul „Mi-au secat lacrimile de cât am plâns” nu
se apropie câtuși de puțin de durerea reală pe care o simt în
suflet când văd întâmplări ca acestea.
Articolul reporterului de la grupul Caixin Media afirma:
„Ieri, câțiva membri de familie au primit un apel telefonic de
la azilul de bătrâni în care trăiesc rudele lor prin care au fost
informați că unii dintre rezidenții în vârstă trebuie să intre în
carantină. Membrii familiei au răspuns cu o ploaie de
întrebări: «Unde ar trebui să-i ducem în carantină? Cine o să
aibă grijă de ei câtă vreme sunt în carantină? Care sunt
criteriile care califică o persoană pentru carantină sau pentru
a fi tratată în spital? S-au mai infectat și alte persoane din
azilul de bătrâni? Vor avea parte de un tratament eficient?
Puteți să ne spuneți care sunt rezultatele testelor ce li s-au
făcut? Va fi conducerea azilului de bătrâni dispusă să ne
ofere toate informațiile în timp util? Guvernul va fi dispus să
mărească numărul personalului pentru aceste cămine de
bătrâni, inclusiv să acorde sprijin pentru asistente și resurse
medicale?»”. Rudele au fost extrem de supărate și de
îngrijorate, așteptând cu nerăbdare răspunsul celor de la
azilul de bătrâni la solicitările lor. Din punctul meu de
vedere, întrucât guvernul deja a fost de acord să se
îngrijească de acești oameni, firește că va reconsidera
lucrurile și se va asigura că vârstnicii nu sunt neglijați –
până la urmă, cei care se află la conducere sunt și ei oameni.
Dar ceea ce chiar trebuie spus este că adevăratul test al
nivelului de civilizație al națiunii nu are nicio legătură cu
construirea celui mai înalt zgârie-nori sau cu șofatul celui
mai rapid automobil, că nu contează nici cât de avansat e
armamentul de care dispui, nici cât de puternică este armata.
Nu are de-a face nici cu cât de spectaculoase sunt progresele
tehnologice și nici măcar cu realizările din artă și, mai ales,
nu are legătură cu cât de fastuoase sunt întrunirile oficiale ale
guvernului și câtuși de puțin cu numărul mare de turiști
chinezi bogați care fac cumpărături în diverse colțuri ale
lumii. Există un singur test adevărat, și anume cum te porți
cu cei mai slabi și mai vulnerabili membri ai societății tale.
Mai am un ultim lucru despre care doresc să scriu astăzi:
acum câteva zile, mi-au deblocat în sfârșit contul de Weibo.
La început, am fost reticentă să revin pe Weibo; cred că se
poate spune că m-au dezamăgit. De asemenea, pe Weibo
găsești o puzderie de ticăloși, iar unii dintre colegii mei mi-
au sugerat să mă țin la depărtare de platforma asta pentru a
evita să mai fiu jignită. După ce am reflectat însă, am decis
să încep să-mi folosesc iarăși contul. Am ascultat o
înregistrare acum câteva zile care se încheia cu următoarele
cuvinte: „Nu lăsați lumea pe mâinile ticăloșilor!”. Din
același motiv, am hotărât să nu-l las pe iubitul meu Weibo pe
mâinile acestor nemernici. Cel puțin Weibo are o metodă
prin care oamenii care nu respectă online o etichetă
corespunzătoare sunt puși pe lista neagră, așa că pot să-i
raportez până la ultimul pe toți cei care se iau de mine. Acea
listă neagră este un echipament de protecție, este un fel de
mască de protecție N95 pe care o folosesc pentru a-i izola în
carantină pe mulți nenorociți contagioși.

25 februarie 2020
După ce muzica se va opri, vom căuta un leac.

Vremea este remarcabil de frumoasă, după-amiază trebuie să

fi ajuns la vreo 20°C. Cu boilerul pornit în apartament, am
simțit chiar că-mi este foarte cald. După căderea nopții însă,
a început dintr-odată să plouă, o întorsătură a evenimentelor
bizară și neașteptată. Nu că ar conta, pentru că oricum nu
putem ieși afară, în schimb, să mă holbez la ecranul
telefonului a devenit o temă obligatorie în fiecare zi.
Primele lucruri pe care le-am văzut în dimineața asta au
fost câteva filmulețe despre care trebuie neapărat să spun
câteva cuvinte. Clipurile respective se încadrează în două
categorii: prima este cea a filmelor care relatează situaţia
dezastruoasă a câtorva dintre donațiile de legume din alte
provincii care sosesc în Hubei. Sunt imagini care prezintă
livrări confiscate pe șosea, saci întregi de legume care sunt
aruncați la gunoi și alte reportaje despre cum unele donații
pur și simplu putrezesc în depozite. O întreagă serie de
videoclipuri a fost dedicată acestor realități. Celălalt set de
clipuri prezintă cetățeni care se plâng de creșterea prețurilor
la serviciile de livrare a legumelor. Oamenii sunt deosebit de
cumpătați cu banii în perioada asta. Chiar și în vremuri
normale sunt de multe ori foarte prudenți când merg la
cumpărături. Când prețul sosului de soia scade cu 2 feni, fac
coadă în jurul blocului ca să profite de un asemenea chilipir!
Vă întrebați „de ce”? Pentru că în mintea lor nu au suficienți
bani decât pentru a supraviețui, așa că fac economii ori de
câte ori pot. Cei mai mulți au senzația că aceste grupuri de
livrare a alimentelor sunt destul de scumpe pentru niște
legume de calitate aproximativă pe care nici măcar nu le poți
alege cu mâna ta. Cum să te aștepți ca oamenii să nu se
lamenteze? Mai mult, după ce au fost blocați în casă atât
timp, toți sunt mai irascibili decât în mod normal.
Toate clipurile mi-au fost trimise de prieteni, deci nu pot
băga mâna în foc pentru autenticitatea lor. Indiferent dacă
sunt reale sau trucate, simt în continuare că ar trebui să existe
o modalitate mai adecvată de distribuire a legumelor donate
sosite în Wuhan. În clipa de față, ne confruntăm cu o situație
când legumele donate nu ajung în mâinile celor care au
nevoie de ele, în vreme ce legumele vândute în magazine
sunt pipărat de scumpe. Cumva, eșuăm pe ambele planuri.
Mai mult, este o adevărată insultă la adresa acelor oameni
buni la suflet care au făcut donațiile. Nu îmi trece prin minte
o opțiune mai bună decât de a dona legumele unui angrosist
care să le poată repartiza în mod egal tuturor
supermarketurilor importante. Aceștia le pot cere
supermarketurilor să le vândă la un preț mult redus, profitul
realizat, indiferent că e mare sau mic, putând fi ulterior
rambursat, donat sau utilizat pentru a subvenționa alte
produse alimentare. Această soluție ar oferi populației șansa
de a achiziționa legume la un preț accesibil și, în același
timp, i-ar scuti de griji pe lucrătorii comunitari care nu și-ar
mai petrece tot timpul cu transportul donațiilor. Firește,
unitățile de lucru sau districtele care și-au organizat propriile
lor donații directe nu intră în această discuție. Vremea se
încălzește și devine din ce în ce mai dificil să menții toate
donațiile de alimente în stare proaspătă. Trebuie să
procedăm cât mai practic cu putință.
Dați-mi voie să revin la coronavirus. Azi dimineață,
unul dintre amicii mei doctori mi-a trimis un mesaj în care
îmi spune că, în afară de cea din Wuhan, epidemia în
majoritatea celorlalte orașe din China se află acum mai mult
sau mai puțin sub control. Wuhanul este singurul oraș în
care virusul a continuat să se răspândească și încă nu e ținut
în frâu. Presiunea asupra spitalelor care aveau prea puține
paturi începe în sfârșit să scadă, dar motivul pentru care
virusul continuă să se răspândească e o chestiune pe care n-o
înțelege în totalitate. Wuhanul se află în carantină de o lună
încheiată și mai bine, ceea ce înseamnă că, presupunând că
noul coronavirus are o perioadă de incubație de până la
douăzeci și patru de zile, toți cei infectați ar fi trebuit să
manifeste deja simptome până acum. Cu toată lumea blocată
în casă, ar trebui să mai avem foarte puține infectări, dacă nu
chiar niciuna. Așadar, de ce mai apar atât de multe cazuri de
infectări? Prietenul meu doctor a fost la fel de nedumerit de
acest aspect și chiar nu a putut să-mi explice motivul care se
află în spatele noilor cazuri confirmate și suspecte. Care-i
sursa tuturor infectărilor noi? Este un lucru care trebuie
investigat, trebuie cercetat modul în care s-au infectat noii
pacienți și apoi să fie puse în practică noi măsuri de
prevenție bazate pe rezultatele cercetărilor. Deși am plătit un
preț uriaș, rezultatul final al acestei lungi perioade de
carantină n-a corespuns speranțelor noastre inițiale. Amicul
meu doctor a utilizat din nou cuvântul „bizar” pentru a
descrie coronavirusul de tip nou. Mi-a spus chiar că-i nevoie
să rămânem pe poziții împotriva acestei boli și că trebuie să
fim pregătiți să dureze mai mult decât ne-am imaginat.
Dacă ce a spus este adevărat, înseamnă că trebuie să fim
pregătiți să rămânem izolați în căminele noastre și mai
multă vreme. Mi-e teamă că în momentul de față nimeni nu
știe cu exactitate cât timp va dura. A fost o carantină lungă
și amară. Chiar și cei cu simțul umorului și autorii de meme
au amuțit. Oamenilor din Wuhan le-a fost tare greu. Mai
întâi a trebuit să trecem prin perioada inițială de frică și
anxietate, care a fost urmată imediat de o perioadă de
tristețe, suferință și neputință fără precedent. Iar acum, deși
nu mai trăim în teroare, iar tristețea s-a disipat oarecum,
suntem nevoiți să facem față unei plictiseli și unui
neastâmpăr indescriptibile, pe lângă așteptarea asta fără
sfârșit. Dar n-avem de ales. Tot ce-mi stă în puteri e să le
spun tuturor, așa cum îmi spun și mie însămi, că trebuie să
îndurăm și să mai așteptăm încă puțin. Este o situație pe
care pur și simplu nu o putem controla. I-am făcut față
multă vreme, sunt convinsă că putem să trecem și peste
zilele care ne-au mai rămas. Și sunt sigură că nu o să mai
dureze mult. Întreaga lume știe că facem acest sacrificiu
pentru toți, ne-am închis porțile pentru ca toți ceilalți să
poată duce un trai normal. Uitați-vă la cea mai gălăgioasă și
mai trivială emisiune TV pe care o puteți găsi ca să vă treacă
timpul mai ușor, ceva de genul Purcelului voios, acea
adaptare siropoasă a Călătoriei spre Occident. Ce altceva e
de făcut?
În dimineața asta am văzut un clip cu o femeie care
insista să iasă din casă, deși nici măcar mască de protecție
nu purta. Orice i s-ar fi spus, a refuzat să intre înapoi în
locuință și a continuat să discute cu cei din jur fără să-și
pună masca. Când sunt confruntați cu asemenea indivizi,
lucrătorii comunitari și funcționarii publici se află într-o
postură foarte dificilă. Apoi am văzut un filmuleț cu o
străduță ticsită de oameni, cu toate magazinele deschise și
forfotă ca de obicei, de parcă epidemia nici măcar n-ar
exista. Persoana care filma se plimba pe stradă și comenta:
„Uitați-vă ce liberi par cu toții! Nu seamănă deloc cu
Wuhanul!”. În clip, am zărit oameni pe care-i cunoșteam, ba
chiar am recunoscut și strada cu pricina. Dacă oamenii se
comportă în felul acesta, am senzația că toată carantina n-a
însemnat absolut nimic! Majoritatea acelor persoane au
impresia că virusul n-are nicio legătură cu ei. Totuși,
dificultățile pe care le întâmpinăm în controlul epidemiei și
faptul că am fost cu toții siliți să intrăm în carantină atâta
amar de vreme au o legătură cât se poate de strânsă cu
comportamentul acelor indivizi!
Ieri am redirecționat o sugestie făcută de AD și destul de
mulți oameni au postat răspunsuri online. Mulți au
considerat că sugestia sa nu este practică sub nicio formă,
deoarece ar însemna o încălcare mult prea flagrantă a
intimității personale. Sunt foarte mulți cei care au privit
chestiunea în felul acesta. I-am trimis unele dintre comentarii
lui AD, iar el mi-a răspuns așa: „Asta-i situația. Firește că
locurile unde se deplasează oamenii se numără printre
informațiile lor private, dar când vine vorba de suprimarea
coronavirusului, unele dintre acele reguli devin destul de
neclar definite. În cadrul Sistemului Național de Reacție de
Urgență trebuie să utilizăm orice mijloace care se dovedesc
necesare pentru a ieși din această situație!”.
De fapt, chiar la asta m-am gândit când am postat ieri
sugestia lui inițială. Problema m-a lovit din plin când am
citit ultima frază a postării originale: „Folosind acest sistem,
vom fi capabili să-i urmărim pe toți!”. După ce am parcurs
aceste cuvinte, am ezitat pentru câteva clipe, dar, în cele din
urmă, am hotărât să fac totuși publică recomandarea lui.
Asta pentru că locuiesc aici, în Wuhan, iar ceea ce știu este
că viețile a nouă milioane de oameni sunt mai importante
decât intimitatea lor. În clipa de față, preocuparea noastră
primordială ține de supraviețuire. Și ce mai reprezintă
intimitatea atunci când o compari cu prețul unei vieți de
om? Bolnavii care zac pe masa de operație cu un chirurg
aplecat deasupra lor nu s-ar gândi nicio secundă la chestiuni
precum intimitatea. Dacă tehnologia poate să creeze fericire,
dar și să aibă un caracter controversat, este firesc din partea
noastră să ne folosim de ea ca să alungăm răul. În romanele
chinezești de arte marțiale citești mereu despre acei
răufăcători malefici care au ajuns să stăpânească arta
otrăvirii dușmanilor – dar întotdeauna au un antidot ascuns
în mânecă. Momentan, nu intimitatea este cel mai important
lucru pentru populația Wuhanului, ci supraviețuirea.
În clipa de față, zeul infernului interpretează în
continuare o fugă a morții. După ce muzica se va opri, vom
căuta un leac.
Astăzi, unul dintre colegi mi-a spus că tocmai se pregătea
să iasă afară, când nepoțica lui de trei ani l-a implorat:
„Bunicule, să nu ieși din casă, te rog. Pe-afară umblă o
boală!”. Am mai văzut și un clip online cu o fetiță, tot de
vreo trei ani, care voia să iasă afară, așa că i-a cerut cheia
tatălui ei. I-a spus că nu voia decât să arunce o privire prin
Wal-Mart. Dar cea mai sfâșietoare poveste este cea a
bunicului care murise de zile întregi, dar nepotul lui se temea
să iasă afară din cauza coronavirusului, așa că a supraviețuit
mai multe zile mâncând biscuiți. Sunt mult prea multe
asemenea întâmplări. Sunt nenumărați copii care nu
îndrăznesc să iasă din casă pentru că părinții lor îi bagă în
sperieți repetându-le: „Te-mbolnăvești dacă ieși afară! Te-
mbolnăvești!”. Virusul și-a găsit deja drumul către sufletul
lor, sălășluind acolo ca un diavol. Atunci când, în sfârșit, va
veni ziua când vor putea să iasă din casă, mă întreb dacă cei
mici nu vor fi mult prea speriați ca să o mai facă. Cine știe
câtă vreme va zăbovi acest nor întunecat înlăuntrul lor?
Copiii n-au comis nicicând vreo crimă împotriva acestei
planete, dar trebuie să îndure suferința cot la cot cu cei mari.
După-amiază am discutat online cu câțiva colegi, fiecare
reflectând câte puțin la ce făceam cu viețile noastre înainte
de 20 ianuarie. Am sfârșit blestemându-i pe cei despre care
am simțit că poartă cea mai mare vină pentru cele petrecute,
ceea ce ne-a făcut să ne simțim ceva mai bine. În moduri
diferite, am fost cu toții traumatizați de epidemie și, privind
retrospectiv, niciunul dintre noi nu are senzația că ar fi avut
noroc – ne simțim niște supraviețuitori și atâta tot.
În această după-amiază, site-ul Titlurile Zilei a publicat
un articol care a încercat să ia partea Cotidianului de
Yangtze. Este extrem de probabil că a fost opera unuia dintre
acei „critici sofisticați” care sunt specializați în a rosti
lucruri neplăcute în fraze agreabile. Articolul cita câteva
rânduri din textul unei reporterițe de la Cotidianul de
Yangtze care ne atacase și ne luase peste picior pe profesorul
Dai Jianye37 și pe mine, numindu-ne „troli de internet”. N-
am de gând să-mi bat capul câtuși de puțin și să mă gândesc
la motivațiile dubioase ale acestui „critic sofisticat”. Dar
reporterița de la Cotidianul de Yangtze se află într-o poziție
cu adevărat şubredă, fiind lipsită chiar și de cea mai
elementară înțelegere, de cel mai elementar discernământ.
Când am discutat articolul „Ultimele patru cuvinte care i-au
lăsat pe toți cu ochii în lacrimi”, m-am concentrat doar
asupra unui aspect mărunt al întâmplării, considerând că ar fi
trebuit intitulat „Ultime nouă cuvinte care i-au lăsat pe toți
cu ochii în lacrimi”. Dacă ar fi schimbat acea cifră și atâta
tot, ar fi fost un articol nemaipomenit. Și mă îndoiesc că a
fost vina reporteriței. Bazându-mă pe experiența pe care o
am, aș pune pariu că persoana care a născocit titlul cu
pricina a fost, de fapt, un redactor care zace undeva în
spatele unui birou. N-am făcut nimic altceva decât să pun
câteva întrebări despre articol din perspectiva unui cititor și
asta mă transformă brusc acum într-un „trol de internet”!
Sincer vorbind, am avut dintotdeauna o părere bună despre
Cotidianul de Yangtze. Când eram adolescentă am și scris
câteva articole pentru fostul redactor cu care chiar am
colaborat la câteva subiecte. De mulți ani, ziarul a izbutit să-
și mențină standardul editorial și calitatea reportajelor la un
nivel foarte ridicat. S-a mai întâmplat vreodată până acum ca
nivelul înalt de profesionalism și calitatea reportajelor să
ducă la un spectacol atât de stânjenitor precum cel pe care-l
vedem azi? Motivul pentru care a devenit o țintă a criticilor
este o chestiune pentru care ei trebuie să dea vina pe ei
înșiși. Buna reputație a ziarului a fost distrusă de acei
indivizi care continuă să scrie articole ce aduc lingușiri
oficialităților pentru ceea ce întreprind sau de cei care au
trecut cu vederea a doua parte a acelor „ultime cuvinte” și de
ceilalți „critici sofisticați”. Ar trebui să reflectăm cu toții
asupra acestui fapt. Ajunsă aici, simt că aș putea foarte bine
să îi „trolez” puțin. Gândindu-mă mai bine, am să o las
totuşi baltă. Unii dintre colegii mei lucrează în presă și n-aș
suporta să-i fac să se simtă stingheriți.
În cele din urmă, iată câteva știri pe care vreau să le
consemnez aici:
 1. Douăzeci și șase de cadre medicale au pierit până
acum în lupta cu coronavirusul. Sper să se
odihnească în pace. Avem grijă de noi și rămânem
închiși în case pentru ca sacrificiul lor să nu fi fost în
zadar.
2. Am auzit de la un prieten profesor că reprezentanții
Organizației Mondiale a Sănătății din Beijing au
declarat că, până în prezent, singurul medicament
care s-a dovedit eficient în lupta cu noul coronavirus
pare să fie remdesivir.
3. În Wuhan sosesc zilnic peste două milioane de măști
de protecție. În fiecare dimineață, începând cu ora
10:00, poți să îți rezervi măști folosindu-ți cartea de
identitate sau alte forme de legitimare. Puteți căuta
online pentru detalii despre modul cum se
achiziționează.

26 februarie 2020
Lozincile de genul „prin toate mijloacele
posibile” nu se bazează pe o știință solidă.

Astăzi e o zi înnorată, dar nu și foarte friguroasă. Dacă

privești pe fereastră, poți vedea pretutindeni semnele
primăverii. Mi-am lăsat câinele la joacă în curte – a trecut o
lună întreagă de la ultima baie și începe să cam miroase. Din
nefericire, colțul căzii lui a crăpat, nu mai pot s-o umplu cu
apă, iar magazinul pentru animale de companie a rămas
închis și n-am cum să cumpăr o cadă nouă. E un alt lucru
supărător de care va trebui să mă ocup în zilele următoare.
 Prietenii mei doctori îmi trimit în continuare informații
actualizate despre situația coronavirusului. Am hotărât să
sintetizez în șapte puncte ceea ce mi-au spus, împreună cu
câteva reflecții bazate pe modul cum înțeleg eu problemele
principale:

1. Numărul pacienților din Wuhan care s-au însănătoșit

în totalitate și au fost externați din spitale continuă să
crească. Este limpede că atât timp cât infectările nu
devin critice, rata recuperărilor este foarte ridicată.
Una dintre colege tocmai a fost externată ieri din
spital, fiind acum cazată într-un hotel pentru perioada
de carantină de paisprezece zile. În mod clar, e mult
mai optimistă în privința situației ei decât înainte.
2. Numărul celor care mor din pricina coronavirusului
începe să scadă în mod evident. E o veste excelentă.
Până la urmă, oamenii sunt destul de rezistenți. O
fată pe care o știu, și care locuia peste drum de mine,
mi-a spus că unchiul ei a murit de curând. Și mătușa
ei fusese anterior răpusă de coronavirus. Alte două
persoane decedate dintr-o aceeași familie! Practic,
am văzut-o crescând sub ochii mei când locuia lângă
mine. Mi-a povestit că mătușa și unchiul ei s-au dus
la spital pe 30 ianuarie, dar pentru că nu aveau la
dispoziție automobile sau transport public, au fost
siliți să meargă pe jos. Doar cât mă gândesc la scena
aceea și îmi vine greu să o suport! La început, a fost
prea înfricoșată ca să-și anunțe părinții, pentru că
știa cât de apropiată era mama de unchiul ei și habar
n-avea cum să le dea vestea. Dumnezeule, după ce
am auzit atâtea întâmplări de felul ăsta, chiar nu mai
știu ce aș putea spune ca să o consolez. Toți doctorii
 muncesc din greu, fac tot ce le stă în puteri, dar
trebuie să-i determinăm să nu se oprească, pentru că
doar astfel vor cruța lumea de și mai multe chinuri și
suferințe.
3. În ultima săptămână, numărul pacienților noi
confirmați și al cazurilor suspecte a continuat să
fluctueze. Am verificat cifrele și ieri au fost 401 de
cazuri noi de coronavirus confirmate în Wuhan. Dar
numărul total de cazuri noi în provincia Hubei, fără
să punem la socoteală Wuhanul, a fost sub patruzeci.
În afara provinciei Hubei, au fost mai puțin de zece
cazuri noi raportate la nivel național. Cu alte cuvinte,
în clipa aceasta, coronavirusul se află mai mult sau
mai puțin sub control în întreaga țară, cu excepția
Wuhanului. Faptul acesta mă duce cu gândul la o
chestiune în privința căreia rămân destul de
nedumerită. Toată lumea din Wuhan a stat acasă în
carantină în ultima lună, așa că de unde apar atâţia
pacienți noi? Am întrebat o altă prietenă doctoriță ce
părere are despre acest fenomen. Crede că au mai
rămas câteva zone neacoperite în care sunt și mai
multe cazuri neraportate. De pildă, nimeni n-a
prevăzut că va apărea o creștere uriașă a numărului
de infectări în sistemul penitenciar, și nici n-a
anticipat numărul foarte mare de îmbolnăviri din
căminele de bătrâni. Inițial, în fazele timpurii ale
epidemiei, toate aceste locuri au fost neglijate. Mai
mult, numărul angajaților și al lucrătorilor din aziluri
și din închisori este mare, încât atunci când aceştia se
duc la casele lor, cu câte alte persoane nu pot ei intra
în contact? Mi-e teamă că pot fi sursele multor
infectări. În plus, avem și o populație flotantă și sunt
 convinsă că unii pot fi infectați, însă nimeni n-are
habar exact câți. Toți acești oameni sunt cumva
marginalizați în comparație cu restul societății,
totuși, când îi socotești pe toți, numărul lor nu-i
deloc nesemnificativ. Apoi, când bătrânii se
infectează, dacă nu prezintă simptome grave, nu pot
fi internați în spitalele provizorii (există o restricție
de vârstă), așa încât mulți dintre ei nu intră niciodată
în sistemul spitalicesc. Și asta e o problemă. Singurul
lucru pentru care ne putem bucura în clipa de față
este că aproape toate infectările noi reprezintă cazuri
moderate, care tind să aibă o rată de însănătoșire
foarte ridicată.
4. Numărul paturilor de spital disponibile a continuat să
crească. Atunci când m-am interesat de problema
pacienților mai bătrâni care nu pot fi internați,
prietenul meu doctor mi-a zis că acum lucrurile s-au
mai îmbunătățit, iar vârstnicilor cu simptome minore
li se permite deja accesul în spital. De fapt, auzisem
din alte surse că au existat numeroși pacienți care au
fost din cale-afară de mofturoși în privința spitalelor
în care să se interneze, la fel și familiile lor, nefiind
de acord să se interneze decât în anumite spitale. Se
întâmplă adesea ca aceștia să nu se mai interneze
dacă nu pot avea acces la spitalul ales de ei. Mă
gândesc că în epidemia de coronavirus tratamentul pe
care îl primești în toate spitalele trebuie să fie totuşi
destul de uniform! Ar trebui să te internezi unde poți
și înainte de orice să începi tratamentul. Dacă-l
amâni, riscul să ți să înrăutățească starea este mult
mai ridicat. Dacă stai să aștepți un pat în spitalul tău
preferat, s-ar putea chiar să fii mort atunci când se
 eliberează unul! Așadar, tuturor celor care strâmbă
din nas în privința spitalului la care să meargă le-aș
recomanda să se interneze în orice spital în care pot
avea acces, pentru că, până la urmă, în joc este viața
lor.
5. Epidemia din Wuhan nu este încă sub control. (Unii nu
sunt de acord cu punctul de vedere al acestui doctor
și consideră că ar fi ținută în frâu. Dar prietenul meu
doctor i-a contrazis, întrebându-i: „Și atunci de unde
credeți că apar sutele de pacienți noi în fiecare zi?”)
Până acum, a fost foarte dificil să ajungem acolo
unde ar trebui să fim. Prietenul meu a zis că după ce
au fost concediați câțiva oficiali guvernamentali din
Huanggang, măsurile de prevenție a bolii s-au
îmbunătățit considerabil, intrând în vigoare reguli
mai bune. Huanggang este o regiune săracă și cu o
populație numeroasă. Datorită faptului că se află în
imediata vecinătate a Wuhanului, personalul medical
poate să se deplaseze dintr-o parte într-alta cu
rapiditate, reușind astfel să controleze prompt
epidemia din Huanggang. În ansamblu, Huanggangul
a făcut o treabă excelentă în gestionarea epidemiei.
Forțele naționale care au fost chemate să ofere
sprijin în Huanggang au părăsit deja regiunea,
îndreptându-se spre izvoarele termale din Luotian,
ceea ce anunță în principiu că au ieșit victorioase din
lupta împotriva coronavirusului în Huanggang. Asta-
mi amintește de un mesaj pe care l-am primit în
dimineața aceasta despre cele „cinci premiere” ale lui
Liu Xuerong: a fost primul care l-a dat afară din
funcție pe directorul municipal al Comisiei
Naționale de Sănătate; a fost primul care a închis
 districte, sate și șosele; a fost primul care a cerut
tuturor locuitorilor să-și verifice obligatoriu
temperatura; a fost primul care a ordonat poliției să
se alinieze și să ureze bun venit echipelor medicale
și proviziilor care soseau în oraș; și a fost primul
care a trimis echipele medicale epuizate la
Complexul Hotelier al Izvoarelor Termale din
Luotian pentru o foarte necesară vacanță de două
săptămâni, răsplătindu-le pentru toată truda lor
asiduă. Numele Liu Xuerong mi-a sunat destul de
familiar, dar n-am putut să-mi amintesc despre cine e
vorba. L-am căutat online și mi-am dat seama că este
absolvent al Secției de Electrotehnică a Universității
de Știință și Tehnologie Huazhong, fiind în prezent
secretarul de partid din Huanggang.
6. În vreme ce orașul Wuhan a stat în carantină o
perioadă atât de lungă de timp, oamenii au fost siliți
să suporte tot soiul de neplăceri care le-au întins
nervii la maxim. Cu toate acestea, rezultatele sunt în
continuare departe de cele ideale. Trebuie să
încercăm să ne dăm seama imediat cum s-au infectat
aceste sute de cazuri noi. Nu-i posibil să fi fost toți în
incubație vreme de o lună încheiată, manifestând
acum dintr-odată simptome – trebuie să fi contractat
boala de undeva de curând. O sută de infectări noi pe
zi nu este un număr mic, ar trebui să fim extrem de
atenți la acest aspect! Extinderea izolării pe termen
lung nu este o soluție, căci va duce la o reacție în
lanț a altor probleme grave. Trebuie să le dăm de
capăt acestor noi infectări și să începem să trimitem
oamenii în carantină cu o precizie de laser. Dacă
izbutim să-i izolăm pe toți cei care se încadrează în
 cele patru categorii (cazuri confirmate, cazuri
suspecte, pacienți cu febră mare și oameni care au
intrat în contact direct cu bolnavii), ceilalți ar trebui
să fie în siguranță și vom putea începe să reluăm
funcționarea normală a societății. Acest paragraf
constă în întregime din comentarii ale prietenului
meu doctor, reluate aici aproape textual.
7. Voluntarii medicali din primul grup venit din afara
Hubeiului au muncit susținut mai bine de o lună și
mulți dintre ei au ajuns deja la capătul puterilor,
având o nevoie disperată de odihnă și reorganizare.
Dar unde sunt trupele de rezervă? E imposibil ca
națiunea să poată trimite alte 30.000 de cadre
medicale care să-i înlocuiască! Dacă nu stăpânim
rapid epidemia, lucrurile vor începe să ia o
întorsătură foarte primejdioasă. Și aceste comentarii
sunt preluate cuvânt cu cuvânt tot de la prietenul meu
doctor.

Am citit un interviu cu adevărat interesant în revista

Caijing luat profesorului Wang Liming de la Universitatea
din Zhejiang. Multe dintre ideile pe care profesorul Wang le-
a exprimat în acest interviu au fost destul de înțelepte și m-
au ajutat să înţeleg destule lucruri care mă contrariau. Iată
câteva aspecte pe care le-am evidențiat din interviu:

1. Ca om de știință, mi se pare că teoriile conspirațiilor

devin dominante, până în punctul la care ajung să fie
o componentă obișnuită a lumii noastre. Societatea
modernă devine din ce în ce mai complicată, iar
știința și tehnologia tot mai specializate și mai puțin
 intuitive; se ajunge la un nivel la care omul de rând
nu mai poate să-și găsească drumul în această lume
modernă care îl zăpăcește.
2. Încă din Iluminism, omenirea a simțit că tot ce există
pe lume poate fi înțeles folosindu-se de cadrul
existent al cunoașterii umane. Firește, acest lucru
poate fi considerat un triumf al cunoașterii umane,
însă poate fi privit și drept un semn al aroganței
noastre.
3. Când încercăm să controlăm această amenințare la
adresa sănătății publice, trebuie mai întâi să
respectăm știința și opiniile specialiștilor din
domeniu. Nu avem voie să lăsăm motivațiile politice
să ia locul îndrumărilor specialiștilor.
4. Vreau să scot încă odată în evidență că, deși este
minunat că națiunea și-a canalizat toate energiile și
resursele în lupta împotriva acestei epidemii, în
procesul stabilirii problemelor care trebuie rezolvate
și pe măsură ce ne adaptăm obiectivele pe durata
acestei bătălii, trebuie să respectăm principiile
științifice elementare. Lozinci de genul „prin toate
mijloacele posibile” nu se bazează pe o știință solidă.
5. Consider că în această etapă a epidemiei avem mare
nevoie de specialiști în boli infecțioase care să ne
poată ajuta să analizăm caracteristicile unice ale
coronavirusului de tip nou. Ei trebuie să cerceteze
prin ce diferă acest virus de cei care produc alte boli
infecțioase și apoi să elaboreze predicții
fundamentate științific despre modul în care e posibil
să se comporte virusul de-acum încolo, pentru a ne
putea ajusta strategiile ca să-l ținem în frâu pe viitor.
 Strategia noastră pentru controlul epidemiei nu poate
fi călăuzită de decizii aleatorii.
6. De la izbucnirea epidemiei noului coronavirus, zeci de
mii de oameni au fost infectați, câteva mii de
pacienți au murit și am suferit pierderi economice
care însumează sute de milioane de yuani. În tot acest
timp, nu am văzut nici măcar un singur individ
responsabil luând atitudine și acceptând o parte din
vină pentru cele întâmplate; nimeni n-a acceptat să-și
asume nici măcar o fărâmă din răspundere și nimeni
nu și-a cerut scuze populației. E ca și cum toată
lumea a admis în tăcere că nimeni nu poartă vreo
responsabilitate pentru ce s-a petrecut. În această
perioadă de luptă împotriva coronavirusului, trebuie
să fim curajoși și avem nevoie de o „forță pozitivă”.
Firește, este corect că n-ar trebui să ne concentrăm
doar asupra aspectelor negative, dar, în același timp,
nu trebuie să uităm pe umerii cui cade
responsabilitatea și ar fi cazul să folosim această
situație ca să îmbunătățim sistemul.

Astăzi, unul din colegii mei mi-a trimis un mesaj,

sperând că aș putea să răspund unei postări online în care
soțul-medic al recent decedatei doctorițe Xia Sisi să facă un
pas în spate și să nu mai trateze pacienți în primele linii ale
frontului acestei epidemii. Cum spune colegul meu: „Vrem
să încercăm ceva de genul celor întâmplate în Salvați
soldatul Ryan. Cineva a răspuns sugerând că ar trebui să
instituim o Politică a Supraviețuitorului Unic pe care Statele
Unite au adoptat-o după ce toți cei cinci frați Sullivan au
fost uciși pe câmpul de luptă în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. Poate că dacă ai menționa ceva despre
acest subiect în jurnalul tău, vei putea da o mână de ajutor
pentru a împiedica și alte familii de medici să sufere
multiple pierderi pe frontul acestei epidemii”.
Înțeleg deplin grija și bunătatea din spatele solicitării de
mai sus, totuși, nu sunt pe de-a-ntregul în favoarea acestui
apel. În primul rând, trebuie să respectăm dorințele soțului
lui Xia Sisi, căci doar el poate să hotărască dacă dorește sau
nu să se întoarcă pe front. În al doilea rând, Xia Sisi a fost
infectată la început, înainte să știm că noul coronavirus este
contagios și înainte ca personalul medical să poarte un
echipament de protecție corespunzător. Pe atunci, de fapt,
mulți doctori nu-și luau niciun fel de precauții speciale când
se ocupau de pacienți. Lucrurile sunt foarte diferite acum.
Personalul medical este complet dotat cu echipamente de
protecție și rată de infectare în rândurile doctorilor și
asistentelor medicale este foarte scăzută. În al treilea rând,
nu mai există niciun spital care să nu facă parte din linia
frontului. Totuși, asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să
intre în contact direct cu bolnavii de coronavirus. Așadar, mi
se pare că pentru soțul lui Xia Sisi cel mai bine ar fi să
încerce să-și continue rutina normală, indiferent dacă asta
înseamnă să meargă la lucru în spital sau să-și ia un
concediu ca să treacă peste pierderea suferită.

27 februarie 2020
Așa este: nimic nu se compară cu a rămâne în
viață.
Este iarăși înnorat, iar aerul e răcoros, deși nu-i chiar atât de
frig. Dacă ar fi să ieși afară și să privești spre văzduh, ai
descoperi că absența soarelui face cerul să pară întunecat și
sumbru.
Însemnarea de jurnal pe care am postat-o ieri pe WeChat
a fost ștearsă din nou. A fost blocată și pe Weibo. Am crezut
că mi-ar putea fi blocat contul cu totul, însă l-am testat și mi-
am dat seama că nu au eliminat decât o singură postare și că
pot să trimit alte mesaje. Presupun că ar trebui să fiu
mulțumită cu atât. Dumnezeule, am devenit atât de
temătoare că nici măcar nu știu ce să mai spun. Am senzația
că nu mai pot să zic nimic. Lupta cu coronavirusului este cea
mai importantă sarcină pe care o avem în față, ar trebui să
facem cu toții orice ne stă în puteri, să cooperăm cu guvernul
și să-l urmăm. Chiar trebuie să-mi agit pumnul în aer și să
jur credință cauzei? Ar fi suficient?
Iată-ne în continuare încuiați în casele noastre, incapabili
să pășim dincolo de ușă, în timp ce alții au început deja să
scandeze cântece de biruință despre cum am înfrânt
epidemia! Am văzut chiar și o imagine a unei coperte de
carte publicată de curând despre cum am ieșit învingători din
lupta cu coronavirusul (nu sunt sigură dacă acea copertă era
reală sau o parodie)! Ce să mai spună oamenii din Wuhan?
Indiferent cât de neliniștiți sau de agitați am fi, n-avem de
ales decât să îndurăm, nu? De victorie ne vom bucura cu
toții. Astăzi am văzut o altă memă online: Când auziți
oamenii spunând „Vom sacrifica totul cu orice preț”, să nu-i
înțelegeți greșit: „vom” nu se referă la „noi toți” – de fapt,
„prețul” îl veți plăti doar voi.
Ce sens ar avea să mai adaug ceva? Trebuie să așteptăm
și-atât. E musai să încercăm să rămânem calmi și cuminți și
să așteptăm. Ca să împrumut modul fratelui meu mai mare
de a descrie starea de fapte în cuvinte simple: „E ca dracu’
de plictisitor, dar n-ai de ales decât să stai acasă și să te uiți
până îți vine acru la seriale TV ca să-ţi mai treacă timpul”.
Astăzi, amicul meu doctor mi-a zis că din spitale au fost
externați destul de mulți pacienți. Până acum, peste 2.000
de pacienți s-au însănătoșit, căci cazurile ușoare sunt relativ
simplu de tratat. Deja există destule paturi de spital
disponibile. Numărul pacienților decedați s-a redus și el
considerabil. M-am uitat peste cifre și am aflat că în ultimele
zile s-au înregistrat în jur de o sută de decese zilnic, dar ieri
au fost doar douăzeci și nouă. Sper din tot sufletul să putem
reduce cât de curând numărul la zero! Și atunci, toate acele
familii stresate și îngrijorate vor putea în sfârșit să fie din
nou liniștite. Câtă vreme putem rămâne în viață, orice
altceva poate fi rezolvat mai târziu. Dacă durează mai mult
să tratați oamenii, e-n regulă, nu vă grăbiți, putem suporta
așteptarea. Tocmai am urmărit un episod din Veşti din orașul
de la Miazăzi care trata despre situația unui doctor ce încerca
să salveze un bolnav de coronavirus. Episodul a inclus
imagini din interviuri luate atât doctorului, cât și pacientului,
și a fost destul de emoționant. Pacientul care a supraviețuit a
spus că a trebuit să se bazeze pe propria-i voință, dar și pe
încrederea pe care doctorul a avut-o în el că va trece hopul.
Alt pacient a mărturisit că, după ce a supraviețuit întregii
aventuri, simte că de-acum înainte va prețui absolut fiecare
zi. Așa este: nimic nu se compară cu a rămâne în viață.
Ce continuă să pună oamenii în încurcătură este numărul
mare de infecții noi de care avem încă parte, fapt ce a plasat
Wuhanul într-un soi de remiză în partida cu virusul. Chiar
ieri, cifra de infectări noi și probabile s-a ridicat la nouă sute.
Nu e rezultatul pe care-l așteptam. Toți acești oameni
trebuie să se fi infectat după ce a intrat în vigoare carantina
la nivelul întregului oraș. Trebuie să aflăm cine sunt ei, unde
locuiesc și contextul în care s-au infectat. Ar fi bine dacă
raportul despre coronavirus care este difuzat zilnic ar putea
include mai multe asemenea detalii. Dacă unele detalii ar fi
făcute publice, poate că mulţi locuitori ar fi mai în măsură să
se protejeze. De asemenea, în funcție de poziționarea
geografică, poate că guvernul ar putea să înceapă să relaxeze
carantina pentru zonele situate mai departe de focare. Un alt
prieten doctor are impresia că epidemia de coronavirus este
deja sub control și că aproape toate cazurile noi se limitează
la penitenciare și cămine de bătrâni. Dacă așa stau lucrurile,
cum se face că atât de mulți oameni trebuie să mai rămână în
carantină în casele lor? Vom primi oare în curând și vești
mai bune? Speranța moare ultima!
Din perspectiva bolilor infecțioase, nouă sute este o cifră
cât se poate de mare, dar când o privești raportată la o
populație de zeci de milioane de indivizi, câți trăiesc în
Provincia Hubei, nu reprezintă decât o fracțiune minusculă.
Însă această părticică neînsemnată din populație ține zeci de
milioane de oameni sănătoși ostatici în casele lor. Când
problema este pusă astfel, cine nu ar fi iritat? Și cu ce se vor
confrunta în viitor locuitorii care sunt sănătoși? Nu cumva
prețul pe care îl vor plăti va fi unul și mai mare? N-am cum
să știu.
Și apoi avem cinci milioane de persoane din Wuhan care
sunt blocate în afara orașului, neputând să revină acasă; mă
întreb cum suportă ele toate acestea. La început, s-au
confruntat cu o mulțime de prejudecăţi; oare li s-a
îmbunătățit cât de cât situația? Mai există și persoanele din
alte provincii care muncesc în Wuhan și sunt blocate aici,
fără să aibă cum să iasă din oraș. Am văzut un reportaj
alaltăieri despre unele dintre ele care nu au suficienți bani ca
să stea la hotel sau, pur și simplu, n-au putut găsi un hotel,
așa încât au sfârșit prin a dormi în gară. Alții nu mai au ce
mânca și ajung să caute prin gunoaie și să mănânce resturi.
Acei indivizi care se află la cârma corabiei neglijează adesea
astfel de detalii; cei care au sarcina să poarte de grijă
majorității îi trec de multe ori cu vederea pe acești semeni
marginalizați. O veste bună a fost că am văzut ulterior o
relatare despre „un număr de telefon special la care pot suna
persoanele din afara orașului blocate în Wuhan în timpul
epidemiei de coronavirus”. Fiecare district are propriul
număr de asistență prin telefon care poate fi apelat. Habar n-
am dacă atunci când formezi numărul operatorii chiar pot să-
ți dea o mână de ajutor. Știu că multe numere speciale sunt
înființate doar demonstrativ, ca să-i facă pe liderii politici să
aibă o imagine bună. În realitate, dacă sunați la ele, o să
descoperiți că sunt practic inutile. Încercați! Dacă sunați, o
să fiți duși cu vorba, dar n-o să primiți niciun ajutor real și,
în cele din urmă, o să vă irosiți banii cu apelul telefonic și
atât. Lumea oficialităților este plină de indivizi care n-au
învățat în viața lor nimic, dar sunt maeștri în arta de a se da
în spectacol și au niște metode de a se ocupa de tine că nici
nu ți-ai fi închipuit vreodată că ar putea exista așa ceva. În
plus, abilitatea lor de a se eschiva de la asumarea
responsabilității este fără pereche. Dacă nu s-ar baza pe
aceste abilități ale lor, lipsite de valoare, epidemia nu s-ar fi
transformat niciodată în calamitatea de mari proporții care
este astăzi.
De la primele cazuri de coronavirus din Wuhan şi până în
momentul în care a fost impusă carantina, lucrurile au fost
tergiversate mai bine de douăzeci de zile – e o realitate aflată
dincolo de orice discuție. Dar care a fost motivul principal al
tergiversării? Mai precis, cine a provocat întârzierea care
avea să ofere coronavirusului timp și spațiu ca să se
răspândească, fapt ce a condus la închiderea fără precedent a
întregului oraș Wuhan? Să decretezi carantină pentru nouă
milioane de oameni pe care să îi închizi în căminele lor este
o situație stranie și greu de întâlnit și, cu siguranță, una cu
care nu ne putem mândri. Trebuie să se desfășoare o anchetă
ca să ajungem la cauza primordială din spatele acestei
tergiversări.
Sunt nenumărați reporteri în China care lingușesc
guvernul, dar n-am dus niciodată lipsă nici de jurnaliști
curajoși, care îndrăznesc să spună lucrurilor pe nume. În
aceste ultime zile, am văzut cu ochii mei un grup de ziariști
care au făcut neîncetat investigații ca să scoată la suprafață
adevărul. În epoca internetului, trebuie să ne bizuim pe
jurnaliști ca să desfășoare anchete minuțioase și este nevoie
ca internauții de pretutindeni să contribuie pentru a face
lumină cu privire la aceste evenimente esențiale, scoțând
treptat la iveală toate secretele care au fost ascunse și
mușamalizate.
Orice s-ar întâmpla, există un proces pe care trebuie să-l
parcurgem pentru a descoperi dedesubturile celor petrecute.
De pildă, în Wuhan au venit trei grupuri de specialiști.
Trebuie să aflăm lucruri de genul: cine au fost membrii
fiecărui grup? Cine a condus fiecare grup? Care a fost
organizația gazdă din Wuhan care i-a primit? Ce spitale au
vizitat? Câte departamente au vizitat? Câte ședințe au fost
organizate? Cine a vorbit în cadrul acestor ședințe? Ce
doctori au interpelat? Ce tip de informații au obținut de la
acei doctori? Ce tip de date înregistrate au trecut în revistă?
Ce au aflat din materialele pe care le-au trecut în revistă? La
ce concluzii au ajuns? Cine a avut ultimul cuvânt în deciziile
grupurilor? Acestea sunt întrebările pe care aș vrea să le
adresez. În definitiv, acele cuvinte – „nu se transmite de la
om la om; poate fi controlat și prevenit” – au condus la
suferințe nemăsurate pentru locuitorii Wuhanului și cineva
trebuie să-și asume răspunderea. Dacă săpăm îndeajuns de
adânc, ne vom da negreșit seama cine au fost mincinoșii în
toată povestea asta. Trebuie să ne dumirim cine a mințit și
de ce a mințit, la ordinele cui s-a decis să se ocolească
adevărul. Știau că sunt niște gogoși sfruntate sau a existat
cineva care a răspândit intenționat informații false, iar ei
doar le-au crezut? Au sentimentul că n-au avut altă opțiune
decât să accepte acele minciuni? Balivernele astea au venit
din partea guvernului sau din partea acelor echipe de
specialiști? În urma unei anchete atente, ar trebui să fim în
stare să dăm de capătul tuturor acestor lucruri. Pentru o
catastrofă de asemenea amploare, simpla concediere a unor
oficialități nu e suficientă ca să rezolve problema. Populația
din Wuhan nu se va mulțumi fără ca toți cei care au jucat un
rol în orchestrarea minciunilor respective și în punerea în
practică a politicilor nocive care au urmat să își asume
întreaga responsabilitate. Peste 2.000 de suflete „ucise” (sunt
convinsă că sunt și mai mulți cei care n-au fost incluşi în
statisticile oficiale) au dispărut dintre noi, membrii familiilor
lor au suferit, medicii s-au luptat zi și noapte pentru a salva
bolnavii în stare critică, nouă milioane de locuitori ai
Wuhanului au fost siliți să se autoizoleze, cinci milioane de
wuhanezi au fost blocați în afara orașului, fiind în
imposibilitatea de a se mai întoarce acasă – vrem cu toții o
explicație, vrem cu toții ca lucrurile să aibă o finalitate
oarecare.
Dar nu avem parte decât de această așteptare nesfârșită –
așteptăm ca orașul să se redeschidă, așteptăm o explicație.
28 februarie 2020
Perioada pe care o numim Primăvară Timpurie
pare întotdeauna să dureze câteva zile.

Vremea rămâne înnorată și începe să se răcorească.

Întunericul se lasă mai devreme ca înainte, dacă nu aprinzi
lumina pe la orele 16:00 în casă este deja aproape beznă.
Perioada pe care o numim Primăvară Timpurie întotdeauna
pare să dureze câteva zile.
Am observat că pe Weibo cineva a retrimis un clip cu
fostul premier chinez Zhu Rongji38 prezentându-se public în
Shanghai. O propoziție pe care a rostit-o în discursul lui mi-
a plăcut în mod deosebit: „Esența filozofiei mele se reduce
la gândirea independentă”. Este și convingerea mea. Imediat
după absolvirea facultății, am participat la o conferință
despre literatură și l-am auzit pe scriitorul veteran Jiang
Hong exprimând ideea în felul următor: „Trebuie să ne
asigurăm că avem capetele sprijinite ferm pe propriii noștri
umeri!”. Citatul respectiv mi-a lăsat o impresie profundă.
Am cugetat că așa e: capetele noastre, gândurile noastre n-
ar trebui să se rezeme pe umerii profesorilor noștri, pe
ziarele pe care le citim și nicidecum pe documentele
distribuite la întrunirile organizate de guvern, ci trebuie să
șadă neclintite pe umerii noștri proprii. Creierul meu n-are
valoare decât dacă-l utilizez ca să stimulez gândirea
independentă. Așa că nu contează dacă ultra-stângiștii mă
înjură sau dacă radicalii de dreapta mă critică; niciunul dintre
ei nu-mi poate schimba perspectiva asupra lumii și nici nu-
mi poate zdruncina punctele de vedere asupra societății și
naturii umane. Vorbeam ieri cu colegul meu Yi Zhongtian39
și i-am spus că, în esență, după părerea mea, ultra-stângiștii
și radicalii de dreapta sunt practic identici. A fost cu totul de
acord cu mine. Motivul pentru care spun că ambele grupări
radicale sunt la fel este că, pur și simplu, nici unii, nici
ceilalți nu sunt capabili să accepte pe cineva care vede lumea
altfel ca ei. Cum i-a descris Yi Zhongtian: „Sunt aidoma
fețelor aceleiași monede, niciunul nu e în stare să accepte o
atmosferă pluralistă; ambele grupuri vor o lume care să
admită doar o singură voce, o singură perspectivă”.
În fiecare zi consemnez lucrurile mărunte care se petrec
în jurul meu și adaug unele gânduri și sentimente pe care le
găsesc interesante. Este o mărturie pur personală scrisă sub
forma unui jurnal. Nu e menită să conțină narațiuni
grandioase, nici nu poate înregistra toate detaliile din jurul
epidemiei de coronavirus și, fără doar și poate, încerc să evit
limbajul plin de zel al tinerilor scriitori idealiști. Dimpotrivă,
încerc să scriu liber, așternându-mi emoțiile pe hârtie. Nu
este o cronică a știrilor și cu certitudine nu-i un roman. În
același timp, emoțiile pe care le exprim sunt de multe ori
foarte diferite de ale altor oameni și nu concordă întotdeauna
cu așteptările celorlalți. O mărturie personală n-ar trebui
niciodată să intre într-un format standardizat. Nu e la mintea
cocoșului? Există însă anumiți indivizi care au cheltuit o
energie nelimitată pentru a-și îndrepta furia asupra mea,
numai și numai din pricina acestui jurnal. Înjurându-mă, își
irosesc un timp pe care ar trebui să-l petreacă făcând lucruri
agreabile. E mare păcat. Bineînțeles, dacă resimt atâta
satisfacție de pe urma acestor acțiuni odioase, poate că ar
trebui pur și simplu să-i las să-și facă mendrele.
Am citit astăzi un articol în care se spunea că Fang Fang
n-ar trebui să stea ascunsă acasă și să-și scrie jurnalul
bazându-se pe zvonurile care-i ajung la urechi, ci să se
avânte pe câmpul de luptă, acolo unde toate se petrec! Cum
aș putea să răspund la așa ceva? Nu se pune problema să
vreau să merg pe câmpul de luptă, pentru că eu trăiesc pe
câmpul de luptă! Întregul Wuhan este locul în care se petrece
tărășenia asta! Sunt una dintre cele nouă milioane de victime
ale epidemiei. Vecinii mei, colegii de școală și de muncă
sunt cu toții blocați aici, în Wuhan, nimeni nu-i liber să
plece. Dacă ei intră pe internet și își împărtășesc
experiențele și relatează evenimentele la care au fost
martori, de ce eu nu aș putea consemna toate aceste povești
ale lor? Să nu-mi spuneți că doar locurile în care muncesc
medicii, ofițerii de poliție și funcționarii publici pot fi
numite „câmp de luptă”! Mă aflu aici, în toiul bătăliei,
consemnând ceea ce văd și aud, dar dacă insistați să le
numiți zvonuri, n-am nimic de comentat. Faceți cum poftiți.
S-o lăsăm baltă, haideţi să vorbim şi despre altceva.
În însemnarea din noaptea trecută am ridicat problema
provenienței pacienților noi. La scurtă vreme după aceea, un
amic mi-a trimis un tabel al tuturor bolnavilor diagnosticați
de curând în Wuhan. Tabelul mi-a permis să observ că aceste
cazuri noi nu sunt concentrate într-o singură zonă, ci sunt
răspândite în întregul oraș. Concluzia este că ideea de a
deschide treptat câteva districte care nu sunt atât de grav
afectate de cazurile noi de coronavirus este pur și simplu
nepractică. Astăzi, unul dintre prietenii mei doctori mi-a
trimis un mesaj ca să-mi spună că „acum, coronavirusul se
răspândește în grupuri”, cazurile noi fiind dispersate de la un
capăt la celălalt al tuturor celor treisprezece districte
administrative ale orașului. În clipa de față, toată țara ține
coronavirusul sub control, singura misiune fiind să avem
grijă de bolnavii deja infectați. Unicul punct fierbinte este
Wuhanul, unde coronavirusul de tip nou încă nu a putut fi
ținut în frâu. Trebuie să rămânem vigilenți.
 Vestea bună e că din ce în ce mai mulți oameni sunt
externați din spital. Am aruncat o privire asupra unor
declarații guvernamentale și se pare că, în urma unei
monitorizări atente, n-au fost constatate cazuri de pacienți
vindecați de coronavirus care să fi transmis altora boala. Mai
mult, majoritatea cazurilor noi s-au dovedit a fi bolnavi care
anterior se încadrau în categoria „cazuri suspecte”, iar
proporția pare să se ridice la 80-90%. Față de ceea ce aud de
la amicii mei doctori, aceste surse guvernamentale sunt mult
mai optimiste. Și-au atins deja scopul, acela de a avea paturi
de spital disponibile permanent. N-a trecut multă vreme de
când numărul paturilor era atât de redus, încât spitalele
provizorii erau silite să primească și unele dintre cazurile
mai grave. Acum, toți bolnavii în stare critică au fost
transferați din spitalele provizorii în cele principale. Amicul
meu doctor mi-a zis că, în realitate, „cazurile grave” de care
avem parte acum nu se pot compara cu cele cu care ne-am
confruntat cu doar câteva săptămâni în urmă.
Rata deceselor s-a redus drastic. Numeroși sunt cei care
postează relatări online în care afirmă că autopsiile recente
ale bolnavilor decedați din cauza coronavirusului au scos la
iveală o problemă legată de acumularea unei spute la multe
dintre victime. Acest lucru a impus noi scheme de tratament
care au redus numărul deceselor la jumătate. Prietenul meu
doctor a spus că „descreșterea numărului de decese trebuie
pusă pe seama unei multitudini de factori: toate stocurile
noastre de materiale sanitare au fost completate, cadrele
medicale pot acum să ofere o îngrijire mai bună și mai
specializată grație îmbunătățirii capacităților, energiei și
resurselor; cu siguranță însă e vorba de mult mai mult decât
rezultatul unor descoperiri făcute în timpul autopsiilor
recente. După ce starea pacienților se înrăutățește, se
instalează Sindromul de Detresă Respiratorie Acută (SDRA)
și cantități mari de fluid încep să se adune în alveolele
pulmonare; formarea unor cantități mari de mucozități
vâscoase este un lucru obișnuit. În multe situații, primul
lucru pe care îl fac medicii după intubare este să extragă
mucozitățile în exces fie printr-un tub de aspirație, fie prin
bronhoscopie. Totuși, pentru că sputa vâscoasă se
acumulează și se coagulează în interiorul bronhiilor și
alveolelor pulmonare, nu mai poate fi aspirată, fiind un
indiciu frecvent de SDRA. Tocmai acesta este și motivul
pentru care plămânii nu mai pot funcționa normal, și chiar
dacă pacientului îi este administrat oxigen pur, acesta nu este
suficient pentru a compensa nivelul periculos de scăzut al
oxigenului din sânge”. Am reprodus întocmai cuvintele
doctorului. N-am fost în stare să înțeleg decât într-o măsură
elementară unele dintre aspectele tehnice, așa că, firește, nu
pot face comentarii referitoare la acuratețea opiniilor lui. Cu
permisiunea prietenului meu doctor însă, am inclus mai sus
ceea ce mi-a scris, ca parte a consemnării mele.
Aș mai vrea să notez ceea ce au făcut profesorul Liu
Liang și echipa lui: au efectuat autopsii ale victimelor de
coronavirus de tip nou în cele mai dificile condiții pentru a
continua cercetările referitoare la această boală. Am urmărit
un interviu filmat cu profesorul Liu, care mi-a deschis larg
ochii în privința provocărilor cu care el și echipa se
confruntă zilnic. Am realmente cel mai profund respect
pentru munca pe care o desfășoară. Sunt sigură că, de pe
urma eforturilor sale, tratamentele viitoare și strategiile de
prevenție vor avea enorm de câștigat. Sunt mișcată
îndeosebi de acei membri ai familiei care, dând dovadă de
altruism, au fost de acord să doneze trupul celui drag pentru
cercetare. Fără sacrificiul lor, echipa profesorului Liu n-ar fi
fost capabilă să facă niciun fel de descoperiri suplimentare
pentru înțelegerea coronavirusului de tip nou. Cunoașterea
umană a fost dintotdeauna eclipsată de ampla întindere a
necunoscutului, iar pentru a ne spori cunoștințele fie și cu o
firimitură, trebuie să ne bizuim pe strădaniile extenuante ale
multor oameni. Însă tot ce pot face eu, ca om de litere, este
să țin o evidență a lucrurilor pe care le văd și le aud.
În momentul de față, încă mai există destul de multe noi
cazuri suspecte de coronavirus în Wuhan. Cine sunt acești
oameni? De unde s-au infectat? Am primit un mesaj privat
online de la cineva care mi-a spus că unii dintre ei sunt
voluntari, iar alţii, lucrători comunitari. Pare să aibă noimă.
Voluntarii au stat pe străzi și au umblat prin tot orașul
oferind tot felul de servicii; lucrătorii comunitari au fost și ei
incredibil de ocupați în această perioadă neobișnuită. Ștabii
pun permanent presiune pe ei ca să ducă la capăt tot felul de
sarcini, iar cetățenii de rând apelează la ei pentru aproape
orice. Unii cetățeni pot fi extrem de năzuroşi cu solicitările
lor și toți se așteaptă ca voluntarii să aibă rezultate; rămâne
însă greu de spus care dintre ei sunt cei care se infectează.
Echipamentul lor de protecție nu e nici pe departe la fel de
eficient ca acela pe care îl poartă medicii; de fapt, unii dintre
ei n-au decât măști de unică folosință. Însă una dintre
prietene mi-a spus ulterior că în rândul voluntarilor și al
lucrătorilor comunitari s-au înregistrat numeroase infectări la
începutul epidemiei, dar că în clipa de față numărul lor este
aproape de zero. Mi-a declarat: „În faza timpurie a
epidemiei, situația a fost cât se poate de stabilă în toate
căminele de bătrâni, penitenciarele și spitalele de psihiatrie.
De curând, s-au făcut mai multe testări în aceste unități, ceea
ce a condus la noi infectaţi care s-au adăugat în statistici”.
Fiecare pare să aibă propria interpretare pentru a explica
creșterea numărului de cazuri.
Locuitorii din Wuhan par să fie destul de calmi zilele
astea. Bineînțeles, se prea poate să fie doar epuizați și
deprimați. Pentru a preveni expunerile multiple, cetățenii nu
mai au voie să se adune în jurul porții principale pentru a-și
ridica comenzile online de alimente. Dar toată lumea este
blocată în casă și trebuie să mănânce, așa că au inventat o
metodă alternativă: fiecare leagă acum o găleată de o
frânghie și o coboară încet de la balcon până jos, lucrătorii
comunitari umplu gălețile cu produse, apoi oamenii le ridică
înapoi. Unii dintre ei își ridică gălețile până la etajul al
șaselea! E o chestiune care ține de tehnică, dar majoritatea
locatarilor s-au adaptat rapid. Am urmărit un filmuleț de
două minute în care niște oameni își trăgeau produsele în
casă și n-am putut să nu simt o tristețe ciudată. Provocările
și dificultățile prin care trec concetățenii mei și toți acești
lucrători comunitari sunt cu adevărat ieșite din comun.

29 februarie 2020
Cel mai înspăimântător lucru este întotdeauna
tăcerea colectivă.

Astăzi iar e o zi senină. Așa a fost vremea în ultima

perioadă: senină și apoi înnorată, senină și apoi înnorată…
Cam ca Jurnalul meu – mai întâi e tolerat, apoi mi-l suprimă,
după care îl îngăduie ca să mi-l interzică din nou. Am fost
închisă în casă de-atâta timp, încât mă întreb cum mă voi
adapta după ce ni se va permite să ieșim iarăși pe străzi. Ba
chiar mă întreb dacă o să fiu dispusă să mai ies afară. Astăzi,
vecinul meu Tang Xiaohe mi-a trimis o serie de fotografii
recente ale Lacului de Est; par să fi fost făcute cu o dronă.
Lacul e pustiu și mut, bobocii alb-roșiatici de prun de pe
marginea lui sunt în plină floare, e într-adevăr magnific,
dincolo de orice descriere. I-am retrimis fotografia altei
colege și mi-a mărturisit că, în vreme ce o contempla, a
simțit că o să izbucnească în lacrimi. Cerule, „cum deplâng
trecerea primăverii. Flori stacojii de cais. Begonii purpurii.
Privesc îndelung ramurile delicate și afurisesc în tăcere pe
dumnezeul din ceruri”40. Aceste versuri se potrivesc perfect
cu starea mea de spirit de acum.
Am o foarte puternică senzație că majoritatea
wuhanezilor se simt puțin cam deprimați zilele astea. Chiar
și cei mai plini de viață și mai sociabili colegi ai mei au
amuțit. Aproape nimeni din familie nu mai trimite mesaje pe
grupul nostru de conversații. Oare toată lumea zace în casă
și se uită la nesfârșit la serialele TV? Sper din tot sufletul că
nu-i așa. E un adevărat test de voință să rămânem în
carantină și să trândăvim atâta amar de vreme. Toată lumea
din Wuhan trăiește cu acest stres bizar, de nedescris; mi-e
teamă că nimeni din afara metropolei noastre n-are cum să
priceapă cu adevărat prin ce trecem noi aici. Nu sunt
îndeajuns de intense cuvintele ca să imortalizeze sacrificiile
pe care locuitorii Wuhanului au fost nevoiți să le facă în
timpul epidemiei. Vom continua să rezistăm, vom continua
să ascultăm guvernul și să respectăm instrucțiunile pe care
ni le dă. Astăzi este a treizeci și opta zi de carantină.
Cu excepția Wuhanului, coronavirusul este acum sub
control, cu zero cazuri noi raportate în afara Hubeiului. Și
situația din Wuhan arată mai bine. Amicul meu doctor mi-a
spus că au existat aproape 40.000 de oameni care intră în
categoria celor care au avut contact direct cu pacienți
confirmați; și-a pus întrebarea dacă toate noile cazuri
suspecte au provenit din același bazin demografic. Dacă da,
atunci aceste noi cazuri confirmate își au și ele în mare parte
originea în acel bazin de pacienți suspecți. Presupunând că
lucrul acesta e real, avem într-adevăr o imagine mult mai
clară a epidemiei și a modului ei de manifestare. Nu trebuie
decât să-i monitorizăm pe cei 40.000 de pacienți pentru a
avea confirmarea. Din această perspectivă, se poate
considera că epidemia din Wuhan este ținută sub control.
Totuși, în loc să devină din cale-afară de optimist, prietenul
meu doctor rămâne precaut. Simte că statisticile publicate de
guvern ar trebui să fie ceva mai detaliate până să poată fi
trasă vreo concluzie. Dar eu încep deja să mă simt mai
încrezătoare. Deși există încă persoane din cele patru
categorii care au scăpat prin ochiurile năvodului și rămân
printre cele nouă milioane de locuitori ce formează populația
orașului, sunt convinsă că vom fi capabili, cu metodele și
posibilitățile noastre actuale de depistare, să îi localizăm
rapid pe toți.
Astăzi, unul dintre prieteni mi-a trimis un clip din
provincia Shandong care îi prezenta pe locuitori din Zibo
întâmpinând echipa de ajutor Cer Albastru revenită din
deplasarea pentru ajutor umanitar în Wuhan. Văzând grupul
întorcându-se în siguranță acasă, toată lumea era cu ochii
înlăcrimați. După ce s-a terminat filmulețul, și eu aveam
lacrimi pe obraz. Îmi este greu să-mi închipui cum ar fi arătat
lucrurile în Wuhan dacă n-am fi avut parte de sprijinul
tuturor acelor echipe de ajutor care au venit din întreaga
Chină. Nenumărați oameni au plâns, deoarece au înțeles cu
toții pericolele pe care le presupunea venirea la Wuhan
pentru a da o mână de ajutor; să te întorci acasă nevătămat
este, desigur, o binecuvântare. Am auzit că în Wuhan, pe
lângă rata ridicată de infectări din rândul personalului
medical, și poliția a fost grav afectată. Am fost oarecum
surprinsă să aflu, așa că am căutat pe internet și, într-adevăr,
aproape patru sute de ofițeri de poliție din provincia Hubei
au fost infectați cu noul coronavirus. Nu mi-am imaginat
nicicând că ar fi atât de mulți.
Am decis să-i scriu unui polițist care mi-e prieten ca să
aflu cum au stat lucrurile pentru el și pentru colegii lui
ofițeri. Mi-a răspuns că el și colegii lui s-au aflat permanent
în prima linie a frontului epidemiei. El personal n-a avut nici
măcar o singură zi liberă din momentul în care a început. Au
fost nevoiți să aibă grijă ca întreaga rețea de transport de
bază din oraș să funcționeze în continuare pentru livrări și
pentru ca personalul medical să poată ajunge acolo unde ar
trebui să fie, dar, în același timp, au avut și sarcina de a ține
sub control trecătorii și automobilele private care nu aveau
voie să circule pe străzi; într-un fel sau altul, au fost obligați
să poată face deosebirea între cele două grupuri. Numeroși
ofițeri de poliție au dat o mână de ajutor, ducând pacienții la
spitale cu mașina și preluându-i de acolo la externare; pur și
simplu, nu au fost suficiente ambulanțe și nici cadre
medicale care să îi transporte pe toți acești bolnavi. Mai
mult, a fost nevoie ca pe toate șoselele de la intrarea și
ieșirea din oraș să existe ofițeri de pază 24 de ore pe zi
pentru a se asigura că acele cadre medicale care ne vin în
ajutor pot să treacă și pentru a avea grijă ca restul traficului
să rămână interzis. În plus, a mai fost necesară prezența
poliției în fiecare spital, în fiecare spațiu de carantină și în
diversele unități de servicii publice, pentru a menține
ordinea, pentru a dirija traficul și pentru a ajuta la
soluționarea conflictelor dintre medici și pacienții
recalcitranți. Întrucât polițiștii intră atât de des în contact cu
pacienții, riscul lor de infectare este destul de ridicat. Așa că
nu e deloc ciudat să auzi cât de mulți ofițeri de poliție au
sfârșit infectați. Prietenul meu m-a îndemnat: „Te rog, scrie
prin ce trece poliția; serios, am muncit nonstop!”.
Printre locuitorii Wuhanului circulă o zicală din popor:
„Când ai treabă, te omori muncind; când n-ai ce face, mori
de plictiseală!”. Acum însă mi se pare limpede: când
trândăvești, cel care-ți vine de hac este stresul psihologic, iar
când ești ocupat, te răpune stresul fizic. Trebuie să strângem
cu toții din dinți și să trecem prin asta împreună.
În ultimele câteva zile, reporterii au investigat motivul
pentru care a fost o întârziere de aproape douăzeci de zile a
reacției la epidemia inițială. Au vânat subiectul cu maximă
tenacitate și cu cât sapă mai adânc, cu atât mai clară devine
imaginea. E greu să nu-i admiri în tot ce fac. Poate că o
mulțime de mari jurnaliști au părăsit terenul, dar încă mai
rămân câțiva reporteri uimitori care fac o treabă
nemaipomenită. Unul dintre reporteri a prezentat o
cronologie care arată în mod evident că dintr-un motiv
oarecare Comisia Municipală de Sănătate din Wuhan a
așteptat mai multe zile înainte să întocmească un raport.
Un reporter de investigații a luat un interviu unui
specialist care a susținut că habar n-a avut ce se petrecea.
Având oarece bănuieli, și-a pus problema dacă chiar a existat
vreun medic care să se fi infectat cu adevărat, așa că a sunat
ca să se intereseze, dar toată lumea a negat. Am decis să
verific acest lucru cu unul dintre prietenii mei doctori, așa că
l-am întrebat: „Am auzit că au existat unii specialiști care, în
primele zile, au sunat la spital ca să întrebe despre virus?”
Prietenul mi-a răspuns: „Sub nicio formă nu ne-ar fi putut
suna la spital”. Așa că am continuat: „Dar n-ar fi putut să
sune și să vorbească cu vreunul dintre administratorii
spitalului?” Prietenul mi-a zis că nu e sigur de aşa ceva. Apoi
am sunat la o altă amică doctoriță ca să îi cer punctul de
vedere în aceeaşi privință. Răspunsurile ei au fost extrem de
tranșante: „Au venit cu toții aici, la spital, cum să nu fi
știut?” Conform specialiștilor însă, fiind un spital mare, nu
aveau cum să verifice totul. Oficialii au spus doar că au
respectat sfaturile specialiștilor. I-am spus amicei mele ce
declaraseră acei oficiali și acei specialiști, iar ea mi-a
replicat: „În realitate, toți medicii știau că virusul se
transmite de la om la om; am raportat cu toții asta. Dar
nimeni n-a informat populaţia, cel puțin nu înainte ca Zhong
Nanshan să fi sosit la Wuhan și să facă o declarație publică
în această privință”. Un alt doctor pe care-l cunosc mi-a
mărturisit: „Cel mai înspăimântător lucru este întotdeauna
tăcerea colectivă”. Păi și-atunci cine face parte de fapt din
acest „colectiv”? Nu i-am adresat întrebarea asta, căci n-am
vrut să complic lucrurile – până la urmă, nu sunt reporter.
Dar cineva a sintetizat online perfect lucrurile când a spus:
„Întrecerea în jocul de-a vinovăția a început în mod oficial!”.
Dați-mi voie să vă împărtășesc câteva citate dintr-un
interviu cu doctorul Peng Zhiyong, directorul Spitalului
Zhongnan al Universității din Wuhan:

Într-adevăr, acest virus se răspândește extrem de rapid.

Pe 10 ianuarie, cele șaisprezece paturi de la terapie
intensivă pe care le avem erau deja ocupate. Când am
văzut cât de serioase sunt lucrurile, am mers imediat la
managerii spitalului și le-am spus că trebuie să raportăm
ce se întâmplă. Și ei au fost de părere că situația era
gravă și au trimis un raport către Comisia Municipală de
Sănătate din Wuhan. Pe 12 ianuarie, Comisia Municipală
de Sănătate din Wuhan a trimis o echipă de trei
specialiști la Spitalul Zhongnan pentru a face
investigații. Bazându-se pe observațiile lor clinice,
specialiștii au considerat că virusul se asemăna
întrucâtva cu SARS, cu toate astea au insistat să se
continue cu protocoalele standard de diagnosticare. Pe
parcursul următoarelor zile, managerii spitalului nostru
au luat legătura de mai multe ori cu Comisia de Sănătate
și știu că și alte spitale au procedat la fel.
Anterior, Comisia Națională de Sănătate trimisese deja o
echipă de specialiști la Spitalul Jinyintan pentru a face
investigații. Au pus la cale un set de standarde pentru
diagnosticare constând din (1) dacă suspectul a vizitat
sau nu Piața Hunan de Fructe de Mare, (2) dacă are febră
și (3) dacă rezultatul la testul pentru depistarea prezenței
virusului este pozitiv. Doar când toate cele trei criterii
erau îndeplinite un pacient putea fi confirmat ca fiind
infectat. Au fost stricți îndeosebi în privința celui de-al
treilea criteriu, chiar dacă în realitate foarte puțini
oameni fuseseră cu adevărat testați.
Bazându-mă pe cunoștințele mele anterioare și pe
observațiile clinice în tratarea pacienților, am socotit că
această boală este un virus extrem de contagios care ar
trebui să impună cel mai ridicat nivel de măsuri de
protecție. Virusurile nu se supun voinței oamenilor,
trebuie să respectăm spiritul științei și să mergem mai
departe bazându-ne pe ceea ce ne spun dovezile
științifice. Drept răspuns la solicitările mele, secția de
terapie intensivă a Spitalului Zhongnan a adoptat măsuri
stricte de carantină, iar departamentul nostru nu a avut
decât două cadre medicale infectate cu coronavirusul de
tip nou. Pe 28 ianuarie, la nivelul întregului spital nu
 existau decât patruzeci de cadre medicale infectate, un
număr mult mai redus decât cel din alte spitale.

Din cele trei paragrafe anterioare, puteți observa că

situația era destul de disperată încă de dinainte de 10
ianuarie. Într-un final, doctorii au fost nevoiți să întreprindă
acțiuni pe cont propriu pentru a se proteja. Și chiar și la
Spitalul Zhongnan, unde s-au luat din timp măsuri active de
protecție, tot au fost patruzeci de cadre medicale infectate, o
rată foarte scăzută în comparație cu alte spitale. Dacă stai să
te gândești, biciul tăcerii colective ne-a doborât pe toți la
pământ. Este o chestiune la care toate spitalele vor trebui să
reflecteze după ce va trece epidemia.
După-amiază am petrecut o bună bucată de timp
conversând cu un prieten despre modul cum i-a afectat
coronavirusul pe copii. Acest virus a destrămat nenumărate
familii, dar, din anumite puncte de vedere, copiii au fost
afectați chiar mai rău decât cei vârstnici. Câți copii au rămas
orfani în decursul acestei epidemii? Nu sunt convinsă că s-a
apucat cineva să calculeze numărul lor. Doar printre medicii
care au murit și despre care avem cunoștință există deja
patru: doi prunci și doi feți nenăscuți ai căror tați și-au
pierdut deja viața. Amicul meu mi-a spus că există un grup
întreg de vreo douăzeci și ceva de copii care și-au pierdut
ambii părinți din pricina coronavirusului și mai sunt mulți
alții ai căror amândoi părinții au fost izolați în carantină la
spital sau cărora le-au decedat unul dintre părinți. Guvernul
a luat deja măsurile necesare pentru ca micuții să fie îngrijiți
într-un orfelinat. Toți sunt minori, cei mai mici n-au decât
patru sau cinci ani. După spusele prietenului meu, mulți
dintre ei sunt îngroziți de imaginea oamenilor care poartă
măști și echipamente de protecție. La vârsta lor fragedă,
probabil că nici măcar nu știu cum să-și exprime fricile și
cum să-și împărtășească sentimentele cu cineva. Sigur,
chestiunile de bază de care au nevoie sunt acum rezolvate,
dar cum rămâne cu cicatricile psihologice dinăuntrul lor?
Acest lucru este deosebit de important în cazul copiilor care
au rămas de curând orfani. Acei arbori maiestuoși și
puternici care îi fereau odinioară de vânt și ploaie au fost
acum doborâți la pământ și nu mai au pe nimeni pe care să
se bizuie. Mulți dintre ei nu vor mai ști vreodată ce
înseamnă dragostea părintească necondiționată. Mă întreb:
există oare cineva care să-i ajute să treacă prin această
suferință? Cum repetă mereu amicul meu, cu cât au parte
mai devreme de consiliere psihologică, cu atât mai bine.
Aud încontinuu acele înregistrări online ale unor copii
de-aiurea care plâng și țipă: „Mami, nu mă lăsa! Te iubesc
așa de mult, Mami…”. Ca mamă, de fiecare dată când aud
un asemenea glas, n-am cum să nu simt un frison rece care-
mi străbate trupul din creștet până-n tălpi.
 Martie

1 martie 2020
Ne-au rămas încă multe lacrimi de vărsat.

Deoarece ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de Anul Nou

Chinezesc, am decis să încep să folosesc calendarul
occidental în locul celui chinezesc pentru a-mi data
însemnările1.
Vremea continuă să fluctueze de la senin la înnorat și
viceversa, ceea ce face ca mulți oameni să se simtă și mai
bulversați. De-abia acum mi-am dat brusc seama că-i
duminică. Când stai închis în casă tot timpul, una dintre cele
mai mari probleme este că pierzi complet noțiunea timpului.
De regulă, n-am nicio idee în ce dată suntem și am și mai
mari bătăi de cap dacă vreau să-mi amintesc ce zi a
săptămânii este. Când voi putea să ies afară? Când va fi
redeschis orașul? În aceste zile, sunt singurele întrebări care
ne apasă mai mult ca oricare altele. Deja lumea poate
observa clar cum situația în privința coronavirusului se
îmbunătățește. Toată lumea din China muncește cot la cot
pentru ca să ajute Wuhanul să treacă prin această perioadă
dificilă. Vom trece peste asta; toți wuhanezii au încrederea de
sine că vom depăși epidemia. Problema e doar că habar n-
avem când vom putea să ieșim iarăși afară sau când se va
redeschide în sfârșit orașul. În privat, nimeni nu vorbește
despre altceva.
 Au trecut deja patruzeci și două de zile încheiate de când
al doilea frate al meu n-a mai pășit nici măcar o dată în afara
apartamentului. Cel puțin, eu pot să ies în curte dacă simt
nevoia de puțin aer curat sau dacă vreau să-mi mișc
picioarele puțin. Barem zona curții interioară e sigură.
Astăzi, fiică-mea s-a dat în spectacol pe grupul de
conversație al familiei noastre cu câteva fotografii în care și-
a arătat măiestria de bucătăreasă. Deși se plânge mereu cât
de plictisitor este să gătești, face în continuare tot posibilul
să-și mențină un anumit nivel de trai. Carnea de porc
înăbușită în sos brun pe care tocmai o preparase arăta fix
cum trebuie. Alaltăieri, mi-a spus că i se pare că a slăbit
puțin, dar sunt convinsă că o să pună kilogramele la loc de
îndată ce se va îndopa cu porcul ăla! Taică-su i-a răspuns la
fotografia culinară cu un potop de complimente
entuziasmate. Uneori ni se pare greu să ne închipuim că
tânăra generație poate fi atât de pricepută. Fiică-mea mi-
a mărturisit că a descărcat deja o mână de rețete
gastronomice de pe internet. Bănuiesc că nu mai are nevoie
ca părinții ei să o învețe să gătească: se descurcă singură și
găsește pe internet o mulțime de profesori nemaipomeniți!
Pe măsură ce se scurg zilele, se petrec în continuare
lucruri triste. Catastrofa asta ne-a distrus de-a dreptul. Nu
mai e nevoie de cine știe ce ca să ne facă să izbucnim în
plâns. O colegă mi-a trimis un clip filmat în comunitatea în
care locuiește. Un cetățean își exprima gratitudinea față de
un funcționar local, dar bărbatul cu pricina se smiorcăia ca
un bebeluș. Unul dintre comentariile postate dedesubtul
clipului spunea: „În februarie, locuitorii din Wuhan au vărsat
lacrimi cât pentru un deceniu întreg”. E foarte mult adevăr în
spatele acestui comentariu. Nu sunt doar lacrimi de tristețe,
sunt amestecate cu o sută de emoții diferite. Dar să nu vă
așteptați ca oamenii care varsă lacrimi să treacă la ode
triumfale sau să-și adune puterile și să anunțe lumea că au
ieșit biruitori – ne-au rămas încă multe lacrimi de vărsat.
În această dimineață, la orele 5:00, directorul Jiang
Xueqing2 de la Spitalul Central din Wuhan, unde a lucrat Li
Wenliang, a decedat. Avea 55 de ani și era la apogeul
carierei sale. Am menționat anterior că știu foarte mulți
wuhanezi și că întâlnesc pe stradă oameni pe care-i cunosc;
poate că nu l-am întâlnit niciodată pe directorul Jiang, însă
soția unuia dintre colegii mei îl cunoștea foarte bine. Mi-a
trimis un mesaj azi dimineață, descriindu-mi-l astfel: „Poate
că n-a fost o portavoce a adevărului, dar a fost mereu un om
amabil și cu principii solide. Toți pacienții lui au avut
încredere în el și și-a făcut mereu timp pentru prieteni. M-a
ajutat primindu-mi nenumărați amici la consultații,
spunându-mi întotdeauna: «Oricând îmi ceri o favoare, o să
fac tot ce pot ca să te-ajut!». De-a lungul anilor, o mulțime
de pacienți i-au cerut sfatul datorită reputației sale strălucite,
iar el i-a tratat mereu cu amabilitate când veneau la
consultație sau ori de câte ori aveau nevoie de o operație…
M-am străduit să nu-i trimit prea mulți prieteni la
consultații, dar mi-a zis mereu că recomandările pacienților
reprezintă cea mai bună dovadă de apreciere pentru un
doctor”. Deoarece îl cunoștea atât de bine, soția colegului
meu a fost realmente zdrobită sufleteşte de pierderea lui și a
regretat că n-a putut face mai mult pentru a-l sprijini câtă
vreme a fost în viață.
De asemenea, unul dintre prietenii mei medici mi-a
trimis un mesaj despre doctorul Jiang Xueqing, spunându-mi
că a fost singurul specialist în cancer de tiroidă și de sân din
China care a primit prestigiosul „Premiu al Medicilor
Chinezi”. Prea mulți medici specialiști și-au sacrificat
viețile într-un mod tragic în timpul epidemiei. Între patru
ochi, cineva mi-a împărtășit povestea din spatele morții
doctorului Jiang Xueqing, cu adevărat prea groaznică pentru
a o așterne pe hârtie. Natura tragică a celor întâmplate nu
ține doar de pierderea vieții, ci privește și acele aspecte
despre care nu ne este permis să vorbim. Așa că… n-o să
vorbesc despre ele.
Cu mare greutate și cu o teribilă lentoare, epidemia din
Wuhan începe în sfârșit să ia o întorsătură favorabilă. Încă
mai există câteva sute de noi cazuri confirmate și suspecte
care ne atrag atenţia în fiecare zi. Unul dintre prietenii mei
doctori a fost cam demoralizat de cifrele pe care le-a văzut
și, pornind de la ele, a făcut o predicție: „Cred că avem
nevoie de alte zece zile înainte ca să observăm o schimbare
fundamentală, dar probabil că ne găsim la vreo lună distanță
de momentul în care vom avea cu adevărat situația sub
control, după care ne vor mai trebui alte două luni înainte să
putem eradica virusul în totalitate”. Din punctul nostru de
vedere, toate intervalele astea de timp – fie că-i vorba de-
o lună, fie de două – sunt prea lungi. Sper sincer că predicția
prietenului meu e greșită. Razele primăvăratice de astăzi ale
soarelui sunt nemărginite și chiar nu mai suport ca virusul să
fie singurul care să se bucure de o vreme atât de splendidă.
Tânjim cu toții să ieșim din nou afară.
Am primit nenumărate mesaje despre un tămăduitor pe
nume Li Yuehua, despre care toată lumea zice că poate să
facă minuni. Se spune că metoda lui de înțepare cu ace în
punctele specifice acupuncturii tradiționale chinezeşti poate
să vindece coronavirusul de tip nou. Mai mult, că a
administrat tratamentul fără niciun fel de echipament de
protecție și, cu toate acestea, continuă să fie imun la virus.
Chiar sperasem să scriu despre el aici, în jurnalul meu. De
fapt, aceste însemnări nu sunt decât niște crochiuri
dezordonate pe care le aștern pe hârtie, nu am nicio listă
clară de subiecte pe care să-mi doresc să le acopăr. Dar după
ce am primit atâtea scrisori de la oameni care-mi sugerează
să-l prezint pe doctorul Li Yuehua cititorilor mei – ba chiar
am primit și filme în care își tratează pacienții –, am decis
că ar trebui să scriu despre el. Într-adevăr, unele dintre
clipurile pe care le-am urmărit sunt cu adevărat
impresionante. Am auzit că este cât se poate de dispus să
meargă în spitale ca să trateze bolnavii de coronavirus, dar
nu a primit aprobare. Online, oamenii s-au contrazis cu
înverşunare dacă ar trebui sau nu să i se permită să trateze
bolnavi. M-am adresat prietenului meu care predă la
Institutul de Medicină Chineză ca să-i ascult părerea. A avut
trei observații de făcut:

1. Momentan, esența problemei nu este dacă Li Yuehua

are o autorizație oficială pentru a practica medicina,
adevărata întrebare este dacă metoda lui de tratament
funcționează sau ba. Dacă este eficientă, ar trebui să-
i permitem să înceapă să trateze pacienți. La urma
urmei, oare n-ar trebui ca în clipa de față să căutăm
cu toții soluții practice?
2. Există mulți tămăduitori din popor a căror posibilitate
de a-și practica meseria este împiedicată de faptul că
nu au o licență medicală oficială. Din câte știu, sunt
două metode prin care acești medici populari
pricepuți pot să obțină o licență: una este să urmeze
un „program de calificare pentru debutanţi”, cealaltă
cale presupunând prezentarea unei „dovezi de
specializare”. Practicienii medicinei tradiționale
 chinezeşti pot alege orice metodă pentru a obține
dreptul de a practica medicina legal.
3. Există câteva birouri guvernamentale responsabile
pentru acordarea licențelor care, în realitate, fac tot
ce le stă în puteri să ignore dovezile empirice, dorind
dimpotrivă, să limiteze numărul acestor tămăduitori
populari. Fac asta în numele imparțialității, dar este
limpede că multe dintre aceste birouri au o motivație
ascunsă. Revenind pentru o clipă, Li Yuehua este un
exemplu evident de persoană care practică medicina
ilegal. Totuși, dacă se dovedeşte că metoda lui de
tratament este folositoare bolnavilor de coronavirus
de tip nou, departamentele pertinente ar trebui să
trateze cazul ca pe unul special și să facă o excepție
pentru el, permițându-i să trateze pacienți. Pot să-și
bată ulterior capul cu acreditările și cu licențele.
Numai că în clipa asta acele departamente
guvernamentale urmăresc problema acreditărilor
legale ale lui Li Yuehua și nu par dispuse să treacă cu
vederea licența. L-au pus deja pe Li Yuehua cu
spatele la zid (documentele pe care le-am văzut par
să indice că nu vor altceva decât să se urmeze
metodele procedurale, însă e posibil să intenționeze
să întreprindă și acțiuni în instanță împotriva lui). La
prima vedere, ai zice că tot ce fac este ca la carte, dar
în realitate acționează destul de lipsiți de suflet. Dacă
metoda de tratament a lui Li Yuehua funcționează, nu
ar mai trebui să ne cramponăm cu toții de problema
acreditărilor. Bolnavii pe care i-a tratat cu succes ar
trebui să aibă un cuvânt de spus în privinţa lui. N-ar
trebui să fie prea dificil să determini eficacitatea
metodelor lui de tratament, tot ce-i de făcut e să
 iniţiezi o investigație banală, examinându-i pe foștii
lui pacienți.

Cred că au noimă comentariile colegului meu. Sunt o

profană când vine vorba de asemenea chestiuni, așa că n-o
să adaug nicio remarcă suplimentară. În mod normal, nu cred
în niciunul dintre tămăduitorii ăștia ambulanți. Am fost
cândva să cer sfatul unui doctor privat specialist în medicină
chineză despre o problemă pe care o aveam la picior.
Tratamentul pe care mi l-a prescris a fost incredibil de
costisitor și, în cele din urmă, leacurile pe care mi le-a
recomandat n-au făcut decât să-mi înrăutățească starea! Într-
un final, am mers pur și simplu să consult un doctor cu
pregătire în medicina occidentală pentru a rezolva problema.
Din momentul acela, mă rezum în general la medicina
occidentală. Mai folosesc din când în când unele ierburi
chinezești pentru chestiunile mărunte de zi cu zi. Ca mulți
alții însă, sunt de părere că dacă Li Yuehua spune că posedă
o metodă care poate trata coronavirusul, atunci de ce se face
atâta tam-tam? Să-l lăsăm măcar să încerce, nu? Deng
Xiaoping avea o butadă celebră: „Nu contează că o mâță-i
albă sau neagră; atât timp cât prinde șoareci, este o mâță
bună”. Dați-mi voie să o folosesc și în cazul nostru: „Nu
contează că-i medicină chineză sau occidentală, câtă vreme
lecuiește un bolnav este o medicină bună”. Trebuie să fim
practici când tratăm bolnavii, mai ales într-o situație de
urgență ca aceasta. Nu-i nimic mai important decât salvarea
vieților omenești, de ce să nu-i dăm o șansă? Și dacă pe
parcurs sfârșește prin a se dovedi că este un șarlatan, cu atât
mai bine: să lăsăm adevărul gol-goluț să iasă la iveală!
2 martie 2020
În viitor, oamenii vor trebui să afle prin ce-au
trecut locuitorii Wuhanului.

Plouă iar și e teribil de înnorat. Parcă e la fel de frig ca în

timpul Anului Nou Chinezesc. Unul dintre colegii mei a
înfruntat ploaia ca să-mi aducă niște mantou (chifle coapte la
aburi), hua juan (chifle mandarine) și alte bunătățuri.
Locuiesc în complexul Federației de Literatură și Artă de
treizeci de ani deja, iar vecinii și colegii mei au avut
întotdeauna grijă de mine, motiv pentru care le sunt deosebit
de recunoscătoare. În seara asta o să mănânc chifle
mandarine și un bol de terci de mei. Cum am mai spus, nu e
prea distractiv să gătești doar pentru tine.
În perioada asta tind să mă culc noaptea târziu și să dorm
mult în dimineața următoare. Când am văzut mesajele pe
care mi le-a trimis prietenul meu doctor, era deja amiază.
Spre deosebire de dispoziția lui mai degrabă posacă de ieri,
astăzi părea destul de entuziast. Asta pentru că își dăduse
seama care a fost motivul vârfului de ieri a cazurilor noi:
majoritatea proveneau dintr-un focar de 233 de deținuți care
fuseseră testați pozitiv. Am văzut și reacția grabnică a
guvernului din Hubei, care s-a manifestat sub forma
concedierii câtorva funcționari din penitenciar. Viteza cu
care guvernul a reacţionat a fost destul de șocantă. Astăzi,
pentru prima oară, numărul cazurilor noi a scăzut sub două
sute; de asemenea, noile cazuri de suspecți înregistrate au
coborât sub o sută. Conform prietenului meu doctor:
„Tragem acum nădejde că în două sau trei zile am putea să
intrăm într-o nouă perioadă cu o rată scăzută (adică mai
puțin de o sută de infectări noi zilnice) în evoluţia
infectărilor cu acest virus”. Încă mai sunt speranțe pentru
cetățenii din Wuhan. Să însemne oare că s-ar putea
redeschide orașul mai devreme decât ne-am aștepta? Exact
asta nădăjduiesc cel mai mult cei nouă milioane de locuitori
ai Wuhanului. I-am pus întrebarea prietenului meu și mi-a
spus că e posibil să fie nevoie de încă două săptămâni. Tot ar
fi cu puțin înainte de termenul prognozat, dar măcar nu vom
fi nevoiți să o ținem tot așa până în aprilie.
Cuvântul pe care l-aș folosi ca să descriu impresia pe
care mi-au lăsat-o în ultimele zile locuitorii din Wuhan este
„deprimați”. Astăzi am remarcat pe internet destul de mulți
utilizatori care folosesc expresia „orașul tristeții” pentru a
zugrăvi Wuhanul. Nu prea știu ce să spun – dacă alegi
cuvântul „tristețe” ca să descrii ceea ce s-a petrecut în
Wuhan în timpul Anului Nou Chinezesc, aș zice că e destul
de departe de a înfățișa gravitatea situației. Poate că ai putea
să adaugi „amărăciune” la această tristețe și ne-am mai
apropia puțin de realitate. Nu trebuie decât să recitești
ultimele cuvinte ale lui Chang Kai pentru ca să înțelegi mai
bine ce înseamnă tristețea amară. Acum câteva zile a apărut
un reportaj despre cele trăite de un cadru medical din
Guagdong atunci când a sosit prima oară în Wuhan ca să ne
ofere ajutor. În text era inclusă următoarea descriere: „Îmi
amintesc că în cea de-a doua zi a Anului Nou Chinezesc am
fost repartizat la secția de terapie intensivă în jurul
prânzului; după o oră sau două muriseră deja trei pacienți. În
acea noapte, alți doi pacienți au pierdut lupta cu
coronavirusul. Într-o zi, un bolnav a sosit la Secția de
Urgențe, dar nici măcar n-am apucat să-l ducem în salon, că
a și murit. În primele zile au fost pur și simplu prea mulți
bolnavi, în perioada de vârf consultam zilnic între 1.500 și
1.600 de pacienți care veneau la noi având febră”. Și asta
nu-i decât situația dintr-un singur spital din Wuhan…
Înmulțiți-o cu numărul celorlalte spitale din oraș. Gândiți-
vă câte scene similare se petreceau simultan în tot orașul.
Sper că atunci când vor avea timp, unele dintre acele cadre
medicale care au venit din întreaga Chină în Wuhan ca să ne
ofere sprijin pe parcursul epidemiei vor putea să aștearnă pe
hârtie ceea ce-au văzut și au trăit aici. Sunt sigură că este
tipul de experiență pe care n-o vor uita câte zile vor avea.
Dar sper să pună totul pe hârtie pentru că în viitor oamenii
vor trebui să afle prin ce au trecut locuitorii din Wuhan.
Asta îmi aduce aminte de următoarele: oare reporterii
care investigau cele petrecute în Wuhan își mai continuă
munca lor de documentare? Pentru noi, cei din oraș, este
extrem de important. Acum, că lucrurile încep să capete o
altă turnură, anchetele legate de cele întâmplate ar trebuie să
fie la ordinea zilei. Altminteri, timpul se va scurge, iar
durerea și tristețea pe care le-am trăit se vor estompa. Mă
tem că după ce vor reveni la viețile lor normale și fericite,
oamenii nu vor mai fi dispuşi să revină şi asupra acestui
moment dureros, dimpotrivă, vor face tot ce le stă în putință
ca să-i uite pe cei care, ca și Chang Kai, au pierit în
mijlocul acestei tragedii. Asta îmi mai amintește și de o
sugestie pe care a făcut-o cineva despre construcția unui
monument în memoria victimelor coronavirusului. Sper că o
să lase spațiu suficient pe acel monument ca să fie gravate în
piatră ultimele cuvinte ale lui Chang Kai. Când generațiile
viitoare le vor citi, vor putea să-și facă o idee despre
catastrofa pe care am trăit-o în Wuhan în anul 2020. Toată
lumea din metropolă, inclusiv medicii practicieni care au
muncit din răsputeri ca să-și salveze pacienții, ar trebui
să sprijine din plin investigațiile acelor jurnaliști pentru a
afla ce s-a întâmplat cu adevărat: cine a fost responsabil
pentru acea întârziere de douăzeci de zile? Tocmai acele
douăzeci de zile au costat viața a peste două mii de oameni
și au făcut ca multe alte mii să fie astăzi bolnavi, fiind încă
neclar dacă vor putea să-și revină. Nouă milioane de oameni
au sfârșit în carantină în casele lor și cinci milioane de
localnici au fost blocați în afara Wuhanului, incapabili să se
întoarcă acasă. Nu e o treabă pe care să o lăsăm așa. Nu e o
responsabilitate care să poată fi pasată. Azi am citit un
articol intitulat „Ce se află în spatele motivului pentru care
specialiștii au pierdut trenul raportării unei boli respiratorii
neidentificate”, iar un paragraf spunea așa: „Rememorând
pentru Știrile săptămânii în China cele întâmplate,
epidemiologul Zeng Guang a lovit cu pumnul în masă și a
întrebat: «Chiar credeți că am auzit vreodată de vreunii pe
care să-i cheme Li Wenliang sau Zhang Jixian?»”. Dragii
mei jurnaliști curajoși, dacă mai aveți conștiință, vă rog să
continuați lupta pentru o cauză dreaptă! Vă rog să ascultați
glasurile celor nouă milioane de locuitori ai Wuhanului care
au rămas aici și vocile celorlalte cinci milioane care au fost
lăsați să plutească în derivă. Vrem să știm cu toții cine ne-a
ascuns adevărul!
După patruzeci de zile de carantină, oamenii au ajuns la
capătul puterilor psihologice și acesta este un fapt care m-a
îngrijorat într-o foarte mare măsură încă de la bun început.
Știu că există mai multe numere speciale de telefon pe care
le poți apela pentru asistență și terapie, dar nu sunt convinsă
că pot fi rezolvate cu adevărat problemele reale cu care
oamenii se confruntă. Majoritatea familiilor fericite seamănă
destul de mult între ele, însă fiecare dintre cele nefericite
suferă din pricina propriilor ei necazuri. Am citit un articol
intitulat „Nouă milioane de felurite inimi distruse în
Wuhan” – ce titlu! Articolul cuprinde povești adunate din
zeci de postări ale oamenilor din Wuhan care au scris online
despre experiențele lor dificile. Să-ți eliberezi emoțiile prin
discuții sau prin scris reprezintă o importantă supapă
psihologică pentru a face față stresului, de fapt, e o parte din
motivul pentru care şi eu scriu zilnic în acest jurnal. Cu toate
astea, eticheta „energie pozitivă”3 continuă să fie îndesată
periodic pe gâtul celor care nu încearcă altceva decât să
găsească o supapă prin care să se descarce psihic. Este o
expresie care sună absolut pertinent și în regulă, genul de
etichetă pe care mulţi oameni sunt nerăbdători să o susțină.
Dar dacă strigi și îți faci publice toate nemulțumirile, vor
spune că vrei să creezi panică sau că sabotezi războiul
împotriva coronavirusului și că ai devenit parte din „energia
negativă”. Iar sarcina care revine energiei pozitive este să
distrugă energia negativă. Dumnezeule, dacă există indivizi
pe lumea asta care să recurgă la o perspectivă atât de nătângă
pentru a interpreta și evalua cele ce se petrec în jurul lor,
atunci mi se pare că degeaba m-am mai născut. Dacă
„energia pozitivă” începe să capete o formă atât de ignorantă
și trufașă, atunci chiar că n-am nici cea mai mică idee ce-o
fi atât de „pozitiv” la ea. Cine a zis că după ce plângem și ne
lamentăm, nu ne vom mai putea ridica în picioare ca să
pornim iarăşi la drum?
În decursul ultimelor zile, destul de mulți reporteri mi-au
luat interviuri. Unul dintre ei mi-a pus o întrebare care mi s-a
părut de-a dreptul interesantă: „În timpul epidemiei, ce
oameni sau lucruri au fost neglijate?” Acum, că am avut
ceva timp ca să mă gândesc la subiect, mi se pare că pur și
simplu au fost prea mulți oameni și prea multe lucruri de
care nu s-a ținut seama. Când s-a pornit tot pocinogul,
carantina la nivelul orașului a fost impusă oarecum în pripă,
a fost ca și cum ai fi încercat să etanșezi o ditamai găleata
de lemn cu o sută de găuri și fără fund. În tot acest răstimp,
guvernul a făcut tot ce a putut ca să oprească apa să se
scurgă prin fundul găleții, dar nu a mai fost nimeni care să o
oprească să se scurgă prin cele o sută de găuri. Trebuie să le
mulțumim tuturor voluntarilor care au făcut un pas înainte și
au ajutat la izolarea orașului – acești tineri au fost realmente
uimitori. Ei sunt cei care au observat toate găurile găleții și
au trecut la fapte pentru a le acoperi. E vorba despre
Wang Yong, care a ajutat la organizarea transporturilor
pentru fluxul de personal medical ce a intrat și a ieșit zilnic
din districtul Jinyintan; în prima lună de carantină, Wu You a
furnizat medicamente gratuite cetățenilor din Wuhan, dând
de bucluc pentru isprava ei; și apoi să nu o uităm nici pe Liu
Xian, venită tocmai din provincia Sichuan pentru a oferi
prânzuri gratuite cadrele medicale din spitalele din Wuhan.
Sunt nenumărați cei asemenea lor. Nimeni nu le-a dat ordin
să facă ceea ce au făcut, iar când locuitorii i-au văzut
acționând, nimeni nu s-a oferit să-i ajute. De fapt, fiecare
departament guvernamental are un personal administrativ ce
trebuia să se ocupe de astfel de probleme după ce carantina a
intrat în vigoare, personal care chiar ar fi trebuit să-și asume
responsabilitatea pentru toate aceste detalii. Cel mai rău este
că ei par să se considere deasupra oamenilor de rând (sau, cu
alt cuvinte, nivelul lor de competență administrativă este
foarte scăzut), iar dacă nu primesc un ordin scris ca să
acționeze, se mișcă cu încetinitorul. Guvernul ar trebui să le
mulțumească așa cum se cuvine tuturor acelor voluntari care
au pus osul la treabă și au acoperit găurile găleţii, acele găuri
lăsate de izbeliște. De n-ar fi fost ei, cine știe câte alte
lucruri îngrozitoare nu s-ar fi abătut asupra Wuhanului?
Azi am învățat o altă expresie: „dezastru colateral”.
Carantina din Wuhan a fost o chestiune în privința căreia n-
am avut de ales, dar după o perioadă prelungită de izolare
chiar trebuie să implementezi un plan de ansamblu. Dacă n-
ai un plan de ansamblu, consecințele ulterioare vor fi greu de
imaginat. Dacă oficialii guvernamentali nu izbutesc să ia în
serios problema mijloacelor de trai ale populației, dacă nu
aplică măsuri practice care să gestioneze dificultățile
economice cu care mulți oameni sănătoși se vor confrunta,
dacă nu sunt îndeajuns de flexibili să imagineze politici bine
gândite care să rezolve aceste probleme, teamă îmi este că
necazurile care ne așteaptă vor duce la o altă „epidemie”. În
ultima vreme, sunt mulți cei care discută despre aspectele
acestea.
Seara trecută, unul dintre colegi mi-a redirecționat o
petiție care a circulat intens pe WeChat. Scrisoarea ridică
problema muncitorilor migranți și doresc să v-o împărtășesc
aici:

Poporul reprezintă miezul națiunii, poporul are nevoie de

alimente pentru a supraviețui, poporul guvernează,
poporul susţine națiunea prin munca lui. Luptându-ne cu
epidemia, facem un apel către diversele agenții
guvernamentale pentru înființarea unui „Comitet
Muncitoresc pentru Angajarea Muncitorilor Migranți”.
În clipa de față, niciun cetățean din Hubei nu poate să
părăsească provincia, companiile din afara Hubeiului
anulează contractele muncitorilor din Hubei, alții fiind
pur și simplu refuzați din capul locului la angajare. În
următoarele treizeci de zile, când restricțiile vor începe
să fie ridicate în districtele din Hubei unde virusul se află
sub control, ne trebuie autobuze puse la dispoziție de
guvern sau de voluntari care să poată transporta
muncitorii direct la locul lor de muncă, evitând astfel
carantinarea lor pe o perioada suplimentară de două
săptămâni din momentul sosirii. Dacă guvernul nu va
acorda atenție acestei probleme, muncitorii migranți din
Hubei vor sfârși prin a fi înlocuiți de cei din alte
provincii, ceea ce va creşte semnificativ șomajul în
rândul muncitorilor din Hubei. Acesta va fi un efect
secundar important al epidemiei de coronavirus și
trebuie soluționat de guvern. Să ne gândim, de pildă, la
zonele montane greu accesibile unde trăiesc puțini
oameni și unde momentan nu există servicii
guvernamentale de plasare a forței de muncă. Din cauza
epidemiei de coronavirus, mulți angajatori se alarmează
de îndată ce află că o persoană este din Hubei, ceea ce a
condus la o adevărată criză a locurilor de muncă pentru
mulți dintre acești locuitori. Dacă guvernul din Hubei nu
va interveni imediat pentru a aplica măsuri prin care să
ajute muncitorii migranţi din Hubei să reintre în câmpul
muncii în acele zone montane izolate și în alte regiuni
neafectate de virus, ne vom confrunta cu un val iminent
de șomeri. Din cauza epidemiei, mulți muncitori nu au
niciun fel de economii și nu vor putea să câștige niciun
salariu în acest an, dar familiile lor trebuie să mănânce.
Ce pot ei să facă? Guvernul trebuie să dea o mână de
ajutor pentru ca muncitorii din Hubei să poată lucra în
zonele neafectate și pentru a încuraja companiile să
angajeze muncitori din Hubei. Guvernul trebuie să-i
liniștească și să ajute la crearea unor oportunități de
angajare, în timp ce diversele companii vor trebui să
organizeze transportul, facilitățile de carantină și
controlul medical înainte de începerea procedurilor de
angajare. Toate aceste solicitări sunt rezonabile, pentru
că, la urma urmei, nu toți locuitorii din Hubei au fost
infectați. Concomitent cu lupta cu coronavirusul,
 guvernul trebuie să ia și măsuri pentru a demonstra că
este preocupat de mijloacele de trai ale populaţiei. Pentru
muncitorii migranți și pentru familiile lor, a nu avea
astăzi de muncă înseamnă că mâine vor flămânzi!
Sperăm că toate agențiile guvernamentale din Hubei vor
face din această solicitare a noastră o prioritate și vor
urgenta discutarea ei. Viața oamenilor este o problemă
care ne privește pe toți. Vă rugăm să retransmiteți acest
mesaj.

Ceea ce am anexat mai sus este întregul apel și îl

transmit mai departe.

3 martie 2020
Trebuie să ne dați tuturor o explicație.

Cerul e în continuare acoperit de nori, e cam frig și suflă

vântul. În dimineața asta, vecinul meu din suburbii mi-a
trimis o fotografie. Sub ea era un mesaj care spunea:
„Begoniile din fața verandei au înflorit, dar contul tău de
WeChat pare să fi înţepenit”. Sunt obișnuită să mi se șteargă
postările de pe WeChat. Dar să aflu că begoniile mi-au dat în
floare este ceva care chiar mă entuziasmează. În vara și
toamna anului trecut a fost secetă mare. Toate frunzele
copacilor s-au veștejit și au căzut. Am fost îngrijorată că ar
putea să-mi moară copăcelul. Dar a avut o dorință de a trăi
atât de puternică, încât la începutul primăverii s-a împodobit
cu multe flori adorabile. Coroana lui atât de înflorită mă
entuziasmează chiar și prin ecranul telefonului.
 Astăzi avem iarăși un amestec de știri pozitive și
negative. Am vorbit cu unul dintre prietenii mei doctori
despre cum stăm cu epidemia de coronavirus și este extrem
de optimist din punctul ăsta de vedere: „Totul pare acum
mult mai promițător în privința coronavirusului. Pornind de
la veștile bune de acum două zile, ieri lucrurile au continuat
să se îmbunătățească. Numărul total al noilor cazuri
confirmate și suspecte a fost mai mic de două sute, dintre
care cel al suspecților s-a redus considerabil. În următoarele
două zile ar trebui să intrăm într-o fază în care să ne
așteptăm ca numărul noilor infectați să scadă sub o sută.
Conform acestor cifre, controlul răspândirii coronavirusului
este deja un obiectiv pe care îl vom putea atinge! Bazându-
ne pe progresul realizat, trebuie să ne concentrăm eforturile
pentru a îmbunătăți rezultatele tratamentului, reducând și
mai mult rata deceselor și scurtând perioada de spitalizare la
minimum posibil”.
Așa este, e absolut esențial să ducem rata deceselor la un
nivel și mai scăzut. Mare păcat, așadar, că ne parvin în
continuare vești despre alte decese. O știre care azi a șocat
pe mulți a fost cea a morții doctorului Mei Zhongming de la
Spitalul Central. Era director-adjunct în departamentul
doctorului Li Wenliang. Oftalmolog extrem de competent, n-
avea decât 57 de ani. Domeniul în care era specializat primea
solicitări extrem de numeroase. După ce s-a răspândit vestea
dispariției sale, toți foștii lui pacienți au început să posteze
online mesaje de condoleanțe și comemorare. Unul dintre
colegii de la canalul de televiziune la care am lucrat mi-a
spus că erau vecini. În seara asta, toată lumea din
comunitatea în care a locuit se va ruga pentru doctorul Mei.
Sper să se odihnească în pace.
 Nu cred că există vreun spital în tot Wuhanul care să fi
fost lovit mai crunt ca Spitalul Central. Din punct de vedere
al amplasării, Spitalul Central se află foarte aproape de Piața
Hunan de Fructe de Mare, așa încât este cea dintâi unitate
medicală care a avut contact cu bolnavii de coronavirus de
tip nou. Toți pacienții cu simptome grave din primul val au
venit aici pentru tratament. Într-o perioadă în care lumea n-
avea nici cea mai mică informație despre virus, medicii de la
Spitalul Central au devenit practic o primă linie umană de
apărare. De-abia după ce toți acești doctori au început să fie
răpuși de boală unul după altul și-au dat în sfârșit seama și
ei, și șefii lor cât de îngrozitor este cu adevărat noul virus.
Dar deja era prea târziu.
Cel de-al doilea frate al meu este de multă vreme pacient
al acestei unități medicale. Mi-a spus că Spitalul Central este
foarte bine văzut, fiind asociat pe vremuri cu Spitalul
Numărul Doi din Wuhan. Mi-a reamintit că soția lui făcuse
chiar și o operație acolo. Imediat ce a spus asta, mi-am dat
seama că filiala Spitalului Numărul Doi de pe Strada
Nanjing, unde obișnuiam să merg la consultații când eram
mai tânără, este, de fapt, Spitalul Central actual – i-au
schimbat doar denumirea. Denumirea anterioară a Spitalului
Numărul Doi a fost Spitalul Catolic Hankou, care a avut o
istorie de o sută patruzeci de ani. În romanul meu Apă sub
timpuri4 am scris chiar despre acest spital care a fost
bombardat de japonezi în război. Spitalul Numărul Doi
original se mai găsește încă la adresa inițială, fiind acum o
filială a Spitalului Central. Am auzit că peste două sute de
cadre medicale de la Spitalul Central au fost infectate cu
coronavirus, multe dintre ele cu simptome severe. Se
consideră că toți fac parte din primul val de pacienți
infectați cu noul coronavirus. Cu ceva timp în urmă, a existat
o știre de presă în care se afirma că după ce Li Wenliang a
fost cenzurat, nefiind lăsat să-și spună părerea, „începând de
pe 2 ianuarie, spitalul a solicitat ca niciun angajat al
instituției să nu mai discute public despre această afecțiune;
li s-a interzis să posteze fotografii sau materiale scrise care ar
putea fi considerate ulterior dovezi ale existenței virusului.
Cadrelor medicale nu li se permite să schimbe verbal
informații despre pacienți cu colegii lor în vederea
continuității asistenței medicale decât atunci când fac
schimb de ture. Când bolnavii sosesc pentru a cere ajutor
medical, doctorii sunt obligați să păstreze o tăcere absolută
în privința posibilei epidemii”.
O altă agenție de știri, Chutian New Media, a publicat și
ea un articol despre Spitalul Central care includea un text cu
ilustraţii în care se spunea: „Spitalul Central din Wuhan a
devenit deja unul dintre spitalele cu cel mai mare număr de
angajați infectați. Momentan există peste două sute de cadre
medicale infectate, inclusiv toți cei trei directori-adjuncți ai
spitalului și directorul departamentului de asistente
medicale; directorii câtorva dintre clinicile de specialitate se
bazează în clipa de față pe sisteme extracorporale de
susținere a vieții pentru a supraviețui; numeroși medici-șefi
sunt conectați la ventilatoare și multe dintre infirmierele din
prima linie prezintă simptome grave care le face să se zbată
între viață și moarte. Secția de Urgențe a fost lovită
deosebit de dur. Secția de Oncologie a pierdut douăzeci de
cadre medicale… Pierderile nu se opresc aici, dar sunt prea
multe ca să mai poată fi enumerate. După ce suferim val
după val de atacuri de panică și de dureri sufleteşti, știm cu
toții că oricăruia dintre noi îi poate veni rândul oricând”.
Acest articol este ceva mai detaliat decât cel anterior. Nu mă
pot deplasa în carne și oase la Spitalul Central ca să confirm
statisticile de mai sus, dar indiferent dacă sunt sau nu
precise, știm fără putință de tăgadă că pierderile omenești
de la Spitalul Central au fost din cale-afară de devastatoare.
În primele zile ale epidemiei, au trăit „insuportabila
povară a ființei”. Nu pot să nu mă întreb: dacă doctorii
aceștia știau că boala e infecțioasă și mulți dintre ei chiar s-
au infectat, de ce nu și-au luat măsuri de protecție? De ce s-
au lăsat atrași de boală ca moliile de lumină? Când un spital
se confruntă cu un număr atât de devastator de decese, n-ar
trebui să fie cineva acolo care să se simtă vinovat sau să-și
asume responsabilitatea? Te-ai aștepta ca aceia care au
comis unele greșeli minore să-și dea demisia de rușine, iar
cei care au comis erori majore să primească sancţiuni din
partea superiorilor. Nu prea ai cum să ștergi totul cu
buretele, pitindu-te pur și simplu în spatele faptului că „e un
virus nou, așa că n-am avut suficiente informații despre cum
să reacționăm!”. Asta nu-i o scuză. Poporului chinez i-a fost
dintotdeauna greu să accepte să aibă remușcări, dar când
atâtea vieți depind de tine, trebuie ca unii indivizi să se
ridice în picioare și să-și asume responsabilitatea: adică voi,
oameni buni – da, voi! Sculați-vă în picioare și căiți-vă!
Astăzi, cineva a postat online un apel în care spunea că ar
trebui să permitem Spitalului Central să se închidă temporar
pentru ca toți angajații de-acolo să poată lua o pauză. Au
pierdut nenumărați colegi din cauza bolii și mulți alții sunt
într-o stare critică – traumele psihologice pentru cei care încă
vin la lucru sunt pur și simplu prea greu de suportat.
Prețul a douăzeci de zile de întârzieri, a douăzeci de zile
de minciuni este mult mai ridicat decât simplul număr al
deceselor. Au trecut deja patruzeci de zile de când a fost
impusă carantina. Cele mai ucigătoare zile sunt în urma
noastră, dar se prea poate ca zile și mai dificile să ne aștepte
în viitor.
Oamenii din Wuhan continuă să fie destul de deprimați.
Un alt amic doctor mi-a spus că tristețea și depresia i-au
făcut pe toți să se simtă nesiguri în privința viitorului,
alunecând cu ușurință într-o stare de insecuritate psihică. În
plus, rămâne problema mijloacelor de trai: majoritatea nu
mai au în clipa de față niciun venit, ceea ce le amplifică și
mai mult sentimentul de nesiguranță. Habar nu au când vor
putea reveni la muncă și nu au nicio idee când vor avea în
sfârșit voie să iasă pe străzi, ceea ce i-a făcut pe toți să se
simtă pierduți. Când cineva este lăsat să bâjbâie în beznă și
nu are puterea să-și controleze propria soartă, sfârșește prin
a-și pierde cea mai elementară senzație de securitate. În
vremuri ca astea, oamenii au nevoie de ceva de care să se
agațe pentru a rămâne cu impresia că totul va fi bine, de
pildă le trebuie o explicație. Când epidemia era în cel mai
cumplit moment al ei, nimeni nu avea nici timpul, nici
energia necesare să desfășoare investigații sau să-și bată
capul cu cei care au fost responsabili pentru ceea ce s-a
petrecut, dimpotrivă, toată lumea a încercat să fie
înțelegătoare și să-și lase orice reţinere deoparte. Acum, că
lucrurile încep să se domolească, toate întrebările pe care le-
am păstrat în sinea noastră încep să iasă la suprafață, iar
oamenii vor răspunsuri. Sunt unele aspecte în toată povestea
asta care par să fi fost soluționate foarte rapid: de pildă,
incidentul cu deținuta infectată cu noul coronavirus care s-a
dus la Beijing după ce a fost eliberată din închisoare sau
controversa din jurul lui Li Yuehua, care practica medicina
fără autorizație. Deși s-au petrecut în plină epidemie,
guvernul a dovedit că poate lua măsuri prompte. Și atunci,
cum rămâne cu întrebările la care publicul chiar își dorește
să primească un răspuns? De exemplu, să ne gândim la cazul
doctorului Li Wenliang. E un caz care deja este anchetat de
foarte mult timp, şi totuşi unde este explicația pe care o tot
așteptăm?
Cazul doctorului Li Wenliang este un nod care chiar
trebuie dezlegat. De fapt, multitudinea de decese de la
Spitalul Central reprezintă un alt nod. Dacă nu le dezlegăm
pe toate, cum ar putea să se descâlcească nodurile din
sufletele noastre? În timp, vor deveni tot mai strânse și mai
încâlcite, la fel cum cicatricile lăuntrice ni se măresc și ne
pătrund tot mai adânc în suflete. Experții în consiliere
psihologică spun că doar după ce te retragi din locul în care
pericolul este iminent începe să iasă la suprafață adevărata
traumă. Ca să o spun pe șleau: trebuie să ne dați o explicație
despre cele petrecute cu doctorul Li Wenliang. Trebuie să ne
lămuriți cu privire la ce a mers prost la Spitalul Central. Cu
toții merităm să aflăm lucrurile astea.

4 martie 2020
Cumpărături online, seriale după seriale la
televizor și somn: cam la atât se rezumă viața
noastră acum.

Astăzi este o zi cu adevărat senină, strălucitoare. Lumina

soarelui este splendidă, iar primăvara plutește în aer. Toate
culorile – verzui, verde-jad, roșu și rozaliu – par să se
întreacă în a umple fiecare spațiu cu o doză sănătoasă de
„energie pozitivă”. Trandafirii chinezești din curte încep să
dea lujeri noi, chiar dacă nu m-am ocupat niciodată de ei,
deoarece am petrecut tot anul trecut acasă în suburbii, unde
am lucrat la o carte. Nu le-am tăiat niciodată ramurile, nu le-
am pus araci și nici îngrășământ, au crescut pur și simplu
liberi, pe cont propriu, fără ca să-i împiedice cineva.
Văzându-i așa, aproape că m-am simțit vinovată că le-am
legat câteva rămurele de un spalier.
Este deja de domeniul evidenței că, oficial,
coronavirusul se află sub control. Ca locuitoare de-o viață a
Wuhanului, știu cât de dificil a fost să ajungem la momentul
acesta. Când bagi groaza unui virus invizibil care se poate
afla oriunde într-o metropolă mare și întinsă ca Wuhanul,
care are o structură dezordonată, cu trei zone urbane
principale5, și un labirint complicat de străduțe tradiționale
și ulițe de-odinioară, este într-adevăr un fapt incredibil că
am izbutit să ținem în frâu virusul într-un interval de timp
relativ scurt. Lucrurile au evoluat haotic îndeosebi în etapele
timpurii ale epidemiei din cauza faptului că erupția s-a
suprapus cu Anul Nou Chinezesc, iar guvernul a comis
greșeli după greșeli. După ce guvernul a numit la conducere
un grup nou de lideri și a impus o politică strictă în lupta cu
boala, am început să observăm rezultate clare. Acum,
căpățâna monstrului a fost secerată și tot ce-a mai rămas
este coada care se zvârcolește. Suntem deja îndeajuns de
liberi ca să putem începe să ne preocupe și alte chestiuni,
cum ar fi locuitorii din alte provincii care au fost blocați în
Wuhan în timpul carantinei, precum și cei din Wuhan care n-
au mai putut să se întoarcă acasă. Problemele acestea n-ar
trebui să fie prea dificil de rezolvat. Astăzi, prietenul meu
doctorul mi-a spus că situația continuă să se amelioreze,
așteptându-se ca până mâine orașul să poată reveni la
nivelul inițial de funcționalitate. În sfârșit, simt că vom fi în
stare să scoatem un oftat de ușurare.
 În după-amiaza asta, un amic mi-a trimis un lung fișier
audio. A fost înregistrat de un administrator de spital care
venise în Wuhan să ne ofere ajutor. În fișierul audio a
rememorat întreaga călătorie a echipei lui până la Wuhan și
îngrijirea pe care a acordat-o pacienților infectați cu
coronavirus. Inițial, a trimis relatarea unui prieten, fiind
extrem de logică, reținută și obiectivă. Tot ceea ce face este
să se concentreze asupra tratamentului, fără să intre în foarte
multe alte detalii. Însă ori de câte ori amintește de Wuhan și
de oamenii de-aici, își pierde cumva cumpătul și poți să-l
auzi cum începe să se sufoce de furie. Doar noi, cei de aici,
ne putem da seama ce se află în spatele acelor clipe în care
se pierde cu firea. Știm că a fost martor ocular al situației de
la bun început și pur și simplu nu poate intra în prea multe
detalii, ceea ce-l face să se sufoce de furie fără să se mai
poată controla. Poți să-ți dai seama că acest medic este un
om binevoitor și cu un suflet mare – o persoană care-și
tratează pacienții cu iubire și compasiune. Vreau să-mi
exprim încă o dată speranța sinceră că toți acei medici
asemenea lui care s-au deplasat în Wuhan ca să ne ofere
sprijinul și ajutorul lor vor putea să consemneze tot ce au
văzut aici, mai ales în acea perioadă inițială, și să facă
publice relatările lor. Documentele respective se vor număra
printre cele mai importante mărturii ale celor întâmplate în
lupta împotriva coronavirusului în 2020.
Când am început acest jurnal, nu m-am gândit deloc la
câți oameni ar putea să-l citească, nu am vrut decât să notez
câteva reflecții pentru mine. Când am remarcat că unii
utilizatori arhicunoscuți de pe WeChat folosesc titluri
șocante pentru poveștile pe care le publică despre mine, m-
am simțit destul de stânjenită. În definitiv, știu că aici, în
Wuhan, sunt mulți cei care scriu pe bloguri ca al meu și nu
sunt numai scriitori sau poeți. Doar că fiecare dintre noi
recurge la o metodă diferită și se concentrează asupra unor
aspecte diferite dintre cele ce se petrec. Oricare dintre aceste
mărturii însă este extrem de prețioasă. Când discutam
despre ficțiune, obișnuiam să spun că, deși literatura este o
formă de exprimare individuală, atunci când nenumărați
indivizi își exprimă gândurile, totul se transformă într-un
forum al exprimării naționale, iar când mai multe națiuni se
adună laolaltă pentru a-și spune păsul, el devine expresia
unei întregi epoci. Folosind aceeași logică, declarațiile unei
singure persoane nu sunt nicicând de-ajuns, nu pot surprinde
niciodată întreaga perspectivă, dar când ai cum să strângi la
un loc nenumărate mărturii individuale, poți începe să-ți
formezi o imagine mai amplă care reprezintă adevărul a tot
ceea ce s-a întâmplat.
De ieri s-a început un proiect masiv, și care va dura trei
zile, pentru curățarea și dezinfectarea Pieței Huanan de
Fructe de Mare, locul care a fost punctul focal al epidemiei
în primele ei zile. Piața a fost închisă încă de la începutul lui
ianuarie, de atunci zona fiind dezinfectată în fiecare zi. Dar
când au închis-o prima oară, totul s-a desfășurat relativ pripit
și multe dintre produsele aflate în diverse prăvălii din piață
au fost abandonate acolo. Bănuiesc că nimănui nu i-a trecut
prin minte că piața avea să aibă obloanele trase atâta vreme
și, cu siguranță, nimeni nu și-a închipuit că virusul care s-a
ivit acolo avea să pună în mișcare o catastrofă care va
devora China toată și, ulterior, întreaga lume. După ce au
oprit curentul electric și alimentarea cu apă din piață, iar
vremea s-a încălzit, o mare parte din produsele pescărești
părăsite acolo au început să emane o duhoare execrabilă. Al
doilea frate al meu mi-a spus că duhoarea poate să-ți ajungă
la nări până dincolo de Centrul Comercial Vanke. Sunt peste
o mie de vânzători în acea piață, vasta lor majoritate făcând
afaceri legale. Ca mai toți ceilalți din Wuhan, și ei sunt
niște victime și, în plus, au avut de suferit mult mai mult
decât alți locuitori. În timpul procedurilor de dezinfectare,
sunt sigură că acei comercianți au fost nevoiți să arunce la
gunoi tot ce se mai găsea prin magazinele lor. Mă întreb ce
se va alege de acea piață în viitor. Unii au sugerat să fie
transformată într-o hală memorială dedicată acestei
calamități.
Astăzi n-o să discut decât despre cumpărături. Grupul de
cumpărături online a devenit din ce în ce mai flexibil.
Universul internetului are posibilități cu adevărat infinite.
Modul cum programul de cumpărături online se adaptează de
la sine la piață este realmente incredibil – poate să facă tot
felul de artificii. Al doilea frate mi-a spus că soția lui își
notează și ea tot ce se întâmplă zilnic, toate detaliile legate
de cumpărăturile pe care le face. Mi-a trimis chiar și câteva
dintre rândurile pe care le-a scris și am selectat aici unele
pasaje despre cumpărăturile din vremea coronavirusului.
Știu că cenzorii internetului n-o să-și bată capul să șteargă
postări despre achiziţionarea unor produse de băcănie. În
continuare, vă prezint o mărturie scrisă despre modul cum
familia fratelui meu a gestionat problema cumpărăturilor în
ultimele zile. O puteți considera o fotografie la minut ce
reflectă experiența prin care trec cei mai mulți wuhanezi.

1. Astăzi am coborât scările ca să iau niște legume care

ne fuseseră donate. Domnișoara X m-a sunat mai
devreme să-mi amintească să le ridic. La început,
aveam impresia că donațiile sunt destinate exclusiv
familiilor cu venituri mici și vârstnicilor care au
nevoie de un sprijin suplimentar. Chiar dacă am
 trecut amândoi de 60 de ani și nu locuiește niciun
tânăr cu noi, adică ne încadrăm în criterii, am simțit
mereu că n-ar trebui să acceptăm donațiile, atât timp
cât situația noastră generală nu-i chiar atât de rea.
Așa că primele dăți când ne-au sunat am decis să nu
coborâm. Nu intenționam să le ridicăm nici astăzi,
dar administratoarea clădirii ne-a sunat personal să ne
anunțe că ne aștepta deja o sacoșă la intrarea de la
parter. Ne-a spus să ne grăbim să le ridicăm. Auzind-
o, m-am înfofolit de sus până jos cu toate
echipamentele de protecție din casă și am coborât la
parter. Erau doi saci uriași cu legume şi verdeţuri și
un vraf de pungi de plastic în care puteai să pui cât de
multe produse voiai. Am luat patru căpățâni de
salată, suficiente pentru două mese – dacă le
perpelesc rapid în ulei. Le-am mulțumit de mai multe
ori, dar n-am îndrăznit să rămân prea mult timp acolo
și am luat repede liftul ca să mă întorc în apartament.
Chiar dacă patru căpățâni de salată nu înseamnă cine
știe ce, financiar vorbind, sentimentul că are cineva
grijă și se gândește la tine valorează mult mai mult.
2. Trebuie să rămân prudentă când mă apuc să cumpăr
online. La urma urmei, trecem printr-o perioadă
neobișnuită – uneori, chiar dacă planifici corect
lucrurile, nu poți să ții pasul cu toate schimbările.
Carnea de porc s-a terminat, așa că mi-am schimbat
rapid comanda pentru a adăuga treizeci de ouă în
locul cărnii – iau orice, doar ca să nu mai fiu nevoită
să fac un drum în plus pe-afară. Bine că toți cei din
comunitatea noastră care sunt infectați, suspecți sau
au intrat în contact direct cu bolnavi infectaţi cu
coronavirus au fost deja duși de aici. Când a venit
 momentul să-mi ridic comanda, mi-am pus două
măști de protecție. Ajunsă acolo, m-am asigurat că
nu schimb cu nimeni nicio vorbă, iar când m-am
întors în casă, mi-am schimbat rapid hainele și m-am
spălat pe mâini.
3. În dimineața asta am primit o înștiințare de la Grupul
Adaugă Mai Multe în care sunt înscrisă, spunându-
mi-se că prima comandă este pregătită pentru livrare,
dar singurele produse care mi-au parvenit au fost
două caserole cu piept de pui. Mă cam irită metoda
asta de cumpărături online în grup: sunt prea mulți
oameni, așa că trebuie să aștepți mult timp înainte
să-ți vină comanda și e tare dificil să prezici când ți
se vor face livrările. Am tot așteptat încă de la
amiază să se ajungă la numărul meu; am verificat
care-i starea de fapt la o oră după cină și nu
ajunseseră decât la numărul 60, părând să se fi
împotmolit acolo de o bună bucată de vreme. Am fost
însă nevoită să-mi verific regulat telefonul, în caz că
dintr-odată ar fi grăbit procedura. Nu voiam să risc
să-mi pierd rândul. Când am aruncat din nou o privire
pe grupul de conversații, am observat că cineva
postase un mesaj în care spunea că șeful se dusese să
ia cina și nu era clar când urma să se întoarcă.
Cineva din grup anunțase deja că era normal ca
livrările să aibă loc și după orele 22. Familia noastră
era la numărul 114 și n-am primit mesajul de ridicare
a comenzii decât la 22:56. După noi, mai rămăseseră
mai mult de șaizeci de comenzi. Șeful trebuie să fi
fost mort de foame și extenuat după ce a muncit o zi
întreagă; sper că a putut să mănânce pe săturate și să
ia un moment de respiro, căci trebuie să fie al naibii
 de greu pentru el! Nici pentru noi nu-i ușor, dar știu
că el se chinuiește mai tare ca noi. Vă puteți imagina
ce înseamnă să alergi prin tot orașul zi și noapte în
felul acesta – muncește de își dă duhul și alta nu și,
chiar dacă nu se infectează, poate sfârși căzând din
picioare din pricina epuizării.
4. În ultimele câteva zile, cele mai multe exerciții fizice
pe care le fac constau în a merge la poarta de sud a
complexului nostru rezidențial ca să ridic comenzile
online. Sau poate că aș spune mai degrabă că acele
mici drumuri până la poarta de sud îmi dau o doză de
adrenalină, căci de fiecare dată când ies afară devin
agitată și simt cum mă cuprinde panica. Nu exagerez
deloc. S-a întâmplat şi seara trecută, să fi fost în jur
de orele 23; după ce am ridicat cele două pungi cu
produse (cântăreau vreo două kilograme), în mod
normal mă spăl, mă bag în pat, mă uit puțin la
televizor, apoi adorm, însă ieri am rămas cât se poate
de trează până la unu noaptea! Azi-dimineață am
dormit până la 7:30, dar mă simt frântă de oboseală
după ziua de ieri. Ca să-mi respect programul, m-am
silit să mă ridic din pat și să-mi încep ziua. Vestea
bună e că a apărut astăzi un nou serviciu de livrare
care-ți permite să ai un control mai precis asupra
produselor pe care le selectezi. Au tot felul de
produse pe care le căutam, cum ar fi extractul de
drojdie de la Angel, tapioca și sos de ardei iute de la
Lao Gan Ma (Nașa Bătrână) – am plasat imediat
comanda.

Poți să-ți dai seama că lucrătorii comunitari sunt cu

adevărat grijulii și e de remarcat cât de mult se străduiește
un șef de supermarket să supravegheze toate livrările de
produse alimentare. Cumpărături online, seriale după seriale
la televizor și somn: cam la atât se rezumă viața noastră
acum. Astăzi este ziua a 42-a de carantină.

5 martie 2020
Bunul-simț poate fi uneori extrem de profund.

Este o zi însorită și senină. Soarele e atât de strălucitor, încât

aproape că te orbește. Am rămas în casele noastre și ne-am
predat străzile, aleile și parcurile virusului, lăsându-l să
cutreiere prin orașul pustiu în căutarea victimelor ca o
fantomă rătăcitoare. Soarele amiezii e îndeajuns de tare ca
să-ți lase impresia că ar putea să prăjească virusul de viu.
Conform calendarului chinezesc, astăzi se trezesc insectele
din somnul lor de iarnă. Este a 43-a zi de carantină. Cu
câteva zile în urmă, i-am spus unui amic că am senzația că
acum sunt mai ocupată decât în vremurile normale. N-am
mai văzut nici măcar un episod de serial TV și chiar dacă am
pregătit câteva filme pe care voiam să le vizionez, n-am
apucat să văd absolut nimic. Vecina mea Tang Xiaohe a
postat un filmuleț cu nepoata ei mâncând. Felul în care
înfulecă în clipul acela este din cale-afară de drăgălaş. O
prietenă mi-a spus: „Îmi petrec zilele urmărind filmulețe cu
nepoata lui Xiaohe mâncând și nopțile citind jurnalul lui
Fang Fang; așa-mi pierd timpul în perioada asta”.
Filmulețele și mesajul prietenei mele mi-au readus zâmbetul
pe buze.
 Astăzi este o zi cu adevărat specială. Sunt trei oameni
care-mi trezesc multe amintiri legate de această dată. Primul
este premierul Zhou Enlai6, o persoană pe care o cunoaște
foarte bine oricine din generația mea. Pe vremuri, pe când
mă maturizam, simpla apariție a numelui său în ziar îmi
oferea mereu un sentiment de linişte. Pe 5 martie este ziua de
naștere a lui Zhou Enlai. Încă mai țin minte tulburările de
mare amploare care s-au declanșat după moartea lui – au
fost numite „Incidentul din Piața Tiananmen de pe 5 aprilie”.
Mi-e teamă că foarte mulți tineri n-au auzit niciodată de
„incidentul” ăsta. La vremea respectivă, a existat un poem pe
care toată lumea îl dădea din mână în mână și îl copia; îmi
amintesc în continuare versurile de parc-ar fi fost ieri:
„Tristețea mă cuprinde, ascult demonii urlând, plâng, iar
lupii și șacalii mă privesc încruntați. Lacrimi vărs – ofrandă
pentru marele om, ridic din sprâncene şi săbiile se topesc”7.
A doua persoană, care sunt convinsă că este familiară multor
cititori, e un bărbat pe nume Lei Feng. Încă din copilărie,
amintirea lui Lei Feng a rămas vie în mintea mea și nu a
pălit nicio clipă. Lei Feng a fost un suflet caritabil care mi-a
însoțit întreaga generație pe drumul maturizării. Astăzi este
ziua în care-l comemorăm pe Lei Feng. A existat cândva o
epocă în care de fiecare 5 martie tinerii din întreaga națiune
se mobilizau ca să facă fapte bune, cum ar fi să conducă
femeile în vârstă acasă – pentru o vreme, nici nu mai găseai
suficiente bătrânele pe străzi pe care să le plimbi! Oare câți
oameni din China au crescut învățând de la Lei Feng? Dar
mai există o persoană, un om care mi-e teamă că-i posibil să
fi fost deja uitat sau despre care nenumărați semeni de-ai
noștri să nu aibă nici măcar habar că a existat vreodată –
numele lui a fost Yu Luoke8. Acum cincizeci de ani, în
această zi, a fost executat ca urmare a textelor pe care le
publicase. Nu avea decât 27 de ani. Printre cei din generația
mea, primul grup de elevi care au dat examenul de intrare la
facultate după Revoluția Culturală, nu există aproape nimeni
care să nu-i cunoască numele. Soarta lui este cea care ne-a
determinat pe mulți dintre noi să începem să reflectăm la
destinul poporului nostru, la destinul națiunii noastre, la
propriul nostru viitor. Unii sunt de părere că eseurile lui Yu
Luoke nu sunt teribil de profunde, dar susțin că tot ce el a
scris a fost de bun-simț. Păi chiar așa e, exact așa! Totuși,
simt adesea că oamenii par să fie orbiți de o goană
nechibzuită după „profunzime”. Bunul-simț răsare din cele
mai adânci adevăruri și din acele lucruri care sunt de cele
mai multe ori puse în practică. Bunul-simț poate fi uneori
extrem de profund, așa cum este dictonul „toți oamenii se
nasc egali”. Bei Dao a scris la un moment dat un poem
pentru a-l comemora pe Yu Luoke și un vers de-al lui a fost
citat ani la rândul în diverse articole: „Într-o epocă lipsită de
eroi, vreau să fiu om şi doar atât”. Nu este deloc simplu să fii
un om normal care trăiește ghidându-se după principiile
bunului-simț.
Dar să revin la coronavirus: chiar dacă lucrurile au luat o
întorsătură favorabilă, progresul continuă să fie lent.
Numărul pacienților noi rămâne cu puțin peste o sută și încă
n-am intrat în perioada în care lucrurile pot să revină treptat
la normal. Dacă vom putea reduce acest număr în cursul
următoarelor două zile, am putea izbuti să ieșim din impas.
Cu ceva timp în urmă, unul dintre prietenii mei doctori s-a
referit la coronavirus ca la un „virus escroc”; cu cât trec mai
multe zile, cu atât se apropie tot mai mult de descrierea lui.
Nu prea ai cum să știi unde s-ar putea ascunde sau pe cine ar
putea infecta, o realitate care ar putea anula cu ușurință toate
strădaniile noastre de până acum.
 Cu câteva zile în urmă, prietena mea Jiang, regizoare de
film, mi-a zis că amicul ei Li Liang, care tocmai fusese
externat din spital, dar era în continuare în carantină, s-a
prăpădit brusc. Jiang este directoare la Biroul Municipal de
Cultură din Wuhan. Obișnuia să meargă frecvent la clinica
lui Li Liang pentru tratament. Li Liang era fizioterapeut.
Chiar înainte de Anul Nou Chinezesc, Li Liang s-a dus la
Spitalul Central pentru o procedură la vertebra cervicală. Li
Liang a făcut febră în ziua a zecea a Anului Nou Chinezesc
și a fost internat în spitalul provizoriu din Hanyang. A fost
testat de două ori pentru coronavirus, ambele teste fiind
negative, așa că l-au transferat din spital într-un hotel pentru
a rămâne în carantină. Între timp, a continuat să se simtă
îngrozitor, la un moment dat chiar și-a sunat mentorul și a
izbucnit în lacrimi la telefon. În final, n-a fost cu putință să
scape de destinul care-l urmărise. Ne-a părăsit la doar 36 de
ani, lăsând în urmă o soție tânără și un copilaș.
Am discutat la telefon cu Jiang problema preciziei
testului de depistare a coronavirusului. Este o chestiune
despre care știu foarte puține lucruri, dar mi-am amintit un
raport pe care l-am citit de curând în care se afirma că
existau destul de mulți pacienți care fuseseră externați după
ce au fost testați negativ, dar ulterior, în carantină, au făcut
din nou testul și au ieșit pozitivi. Și eu, și Jiang ne-am
întrebat dacă ar putea fi o problemă legată de criteriile pe
care le folosesc spitalele când decid momentul în care pot
externa pacienții. Într-adevăr, am găsit repede un articol
online în care un specialist susținea că criteriile de externare
a pacienților erau mult prea lejere. Și chiar atunci a apărut
următorul anunț: începând de mâine, toți pacienții care la
ora actuală sunt internați în spitalele provizorii sau sunt pe
cale să fie externați din alte spitale din Wuhan vor fi obligați
să facă analiza sângelui pentru a li se determina nivelul de
anticorpi antivirali înainte de a fi externați din spital.
Astăzi am văzut un videoclip care a explodat pe internet.
Câțiva lideri din administrația centrală au mers să inspecteze
unul dintre districtele mai mici ale Wuhanului. Pe când se
aflau acolo, cineva din clădirile alea zgârie-nori de
apartamente a răcnit de la geam: „E-o țeapă! Totul e o
escrocherie! Voi, ștabii, aruncați țac-pac un ochi și vă
cărați!”. Nenumărați internauți au discutat aprins
videoclipul, unii dintre ei spunând că, până la urmă, au mai
rămas câțiva indivizi cu coloană vertebrală prin Wuhan. Nu
pot să afirm cu certitudine că a fost adevărat sau fals, dar de
mulți ani inspecțiile făcute de liderii guvernamentali au fost
întotdeauna pavoazate cu tot soiul de formalisme
protocolare, fapt știut de toată lumea. De fapt, nu puteți să-i
învinovățiți pe liderii locali pentru așa ceva, astfel de
spectacole contrafăcute sunt puse în scenă la orice nivel
guvernamental – iar în cazul în care conducătorii de nivel
inferior nu se conformează, nu vor avea niciodată un viitor în
cariera politică. Să nu-mi spuneți însă că și actuala carantină
la nivelul întregului Wuhan este cumva rezultatul dorinței
liderilor guvernamentali de a se da în spectacol! În trecut,
vorbeam întotdeauna pe șleau la întrunirile guvernamentale,
implorându-i pe toți să spună adevărul. Chiar și când ducem
la îndeplinire directivele guvernamentale oficiale, tot trebuie
să căutăm adevărul din informațiile pe care le avem. Acele
directive sunt impuse adeseori într-o manieră uniformă, fără
a fi luate în considerare condițiile practice de la fața locului.
Dar dacă vrem să aflăm adevărul din fapte, nimic nu ne
împiedică să ne adresăm ștabilor atunci când o problemă a
fost scăpată din vedere, astfel încât să o putem corecta. Cine
o să ne-asculte însă? Să vinzi minciuni, ba uneori chiar să
trâmbițezi acele minciuni în gura mare, să te ascunzi sub
niște aparențe până într-acolo încât să arunci pur și simplu
banii pe fereastră ca să organizezi o paradă pentru birocrați –
sunt lucrurile care de multă vreme au ajuns să reprezinte
„coronavirusul” societății noastre. După ce epidemia va
trece, mă întreb dacă vom găsi leac și pentru beteșugul ăsta.
De data asta, locuitorii din Wuhan au avut mare noroc.
Un prieten m-a asigurat că videoclipul pe care l-am văzut e
autentic. Liderii din guvernul central au avut o ședință după-
amiază și au decis să se ocupe imediat de problema care a
declanșat protestele oamenilor. Ia gândiți-vă, nu-i minunat?
Dacă oamenii aceia nu ar fi țipat de la geamuri, cum ar fi
aflat vreodată liderii de dificultățile prin care trece
populația? Dacă lumea și-ar pune lacăt la gură și ar accepta
mascarada, nu tot ea ar fi cea care ar suferi într-un final? Așa
că dacă există un motiv pentru oameni ca să strige, ar trebui
să-și exprime opinia! Deși poate fi foarte dificil să-ți
regăsești vocea în afara majorității, este important să
încurajăm vocile individuale, nu? Pentru asta îi respect pe
acei cetățeni ai Wuhanului care au avut îndrăzneala să
răcnească de la ferestre. Semnificația strigătelor lor este
deosebit de importantă. Ar putea chiar să-i facă pe lideri să
se gândească de două ori atunci când vor încerca să mai pună
în scenă altă manifestare fictivă, deoarece nu vor ști
niciodată dacă există sau nu cetățeni prin preajmă care sunt
gata să-i rostească puterii adevărul în față. Dacă dorim
progres social, trebuie să începem măcar prin a pune capăt
acestor spectacole pompoase artificiale.
O altă știre interesantă de azi a constat în recunoașterea
de către guvern a personalităților și a grupurilor care au avut
un rol esențial în lupta cu noul coronavirus. Este deosebit de
important să îi menționăm pe doi dintre cei remarcați de
autorități. Unul este doctorul Wang Guangfa din Beijing.
Doctorul Wang a făcut parte din cel de-al doilea grup de
specialiști care au sosit în perioada inițială la Wuhan. L-am
descris la un moment dat pe Weibo ca fiind membru al
primului grup, dar a fost o greșeală pentru care aș dori să-mi
cer scuze. La plecarea din Wuhan, doctorul Wang a rostit
cele cinci cuvinte: „Poate fi controlat și prevenit”. Aceste
cinci cuvinte, combinate cu celelalte – „nu se transmite de la
om la om”, au condus cetățenii Wuhanului pe drumul către o
catastrofă absolută. Sunt convinsă că doctorul Wang are
multe realizări de care poate fi mândru, sunt sigură că este un
medic extraordinar de priceput, ba chiar e posibil să nu fie
nici măcar cel care a inventat expresia „poate fi controlat și
prevenit”. Orice-ar fi însă, el este cel care a rostit public
acele cuvinte în timpul unei conferințe de presă. Stând în
fața oamenilor suferinzi din Wuhan, ar trebui să aibă măcar
o fărâmă de rușine sau cel puțin ar trebui să-și ceară scuze
cetățenilor Wuhanului. N-am nicio idee preconcepută în
ceea ce-l privește pe doctorul Wang, dar când l-am zărit
ieșind din spital, stând în fața unei armate de reporteri, n-am
observat nici măcar un strop de stânjeneală la el, doar
îngâmfare. Asta chiar m-a dezgustat. Nu cred că se cuvine ca
un doctor să se poarte în halul ăsta. O fi fost doctorul Wang
recunoscut de guvern pentru contribuțiile sale exemplare,
însă are în continuare o datorie față de wuhanezi. Toți cei
care au făcut parte din cele două echipe de specialiști ne sunt
datori. Iar datoria trebuie plătită. Altminteri cum ar putea
vreodată cele aproape 3.000 de suflete lezate să se
odihnească-n pace?
Cealaltă persoană omagiată în ceremonia de azi a fost
doctorul Li Wenliang. De asemenea, pentru acțiunile sale, Li
Wenliang a fost recunoscut drept un model demn de urmat.
Să fie acesta sfârșitul poveștii sale? Mă întreb dacă Li
Wenliang ne poate privi de pe tărâmul celălalt și, dacă ar
putea să ne vadă, oare ar râde sau ar izbucni în plâns?

6 martie 2020
Cât poate să mai dureze blocajul ăsta?

Este o zi întunecoasă cu cerul acoperit de nori; odată cu

vremea, și starea mea de spirit a devenit posomorâtă. În aer
plutește un sentiment apăsător, senzația de deznădejde pare
să se întindă pretutindeni. N-a apărut nicio schimbare majoră
în ce privește epidemia față de ziua de ieri, tot peste o sută
de cazuri, așa încât presupun că ne aflăm într-un punct mort.
Cât poate să mai dureze blocajul ăsta? Se va încheia el oare
până săptămâna viitoare?
În ultimele zile m-am simțit asemenea celor mai mulți
dintre locuitorii Wuhanului: stresată, deprimată, având dureri
de cap. Și am ajuns de-a dreptul agasată de telefon, pentru că
nu mai am nici cel mai mic chef să vorbesc cu cineva. Încerc
pur și simplu să trăiesc cât mai simplu cu putință. N-am
deloc poftă de conversație. Socotesc că e momentul potrivit
să revin asupra lucrurilor pe care le scriam despre ceea ce se
întâmpla în Wuhan înaintea carantinei. În perioada aceea,
mi-am notat câteva gânduri pe care le-am avut atunci când
am trimis mai departe postările online ale altora. Le-am
adunat pentru a le include în jurnalul meu.

19 ianuarie 2020: Mesaj redirecționat: Pentru a preveni

răspândirea coronavirusului de tip nou, vă rugăm să
purtați o mască de protecție
Luna trecută, când am vizitat Chengdu, colegul meu de
clasă Xu Min mi-a dat o mască de tip N95 ca să o port,
poluarea atmosferică de acolo fiind groaznică. Dar cum
calitatea aerului din Wuhan nu-i cu nimic mai bună decât
cea din Chengdu, m-am obișnuit de multă vreme să
respir un aer mizerabil. Așa că am băgat masca în
buzunar și n-am purtat-o niciodată. În ultimele două zile,
mi-au ajuns la urechi din ce în ce mai multe zvonuri
despre o epidemie în Wuhan. În mod normal, acasă nu
păstrez niciun fel de mască de protecție. Ieri, când m-am
dus la spital ca să-mi vizitez un prieten, m-am gândit că
mai bine să fiu precaută și așa mi-am amintit de masca
pe care mi-a dat-o Xu Min. Am găsit-o numaidecât, dar
la început nici măcar nu mi-am dat seama cum să mi-o
pun. Am verificat pe internet și cred că i-am dat de
capăt, deși n-am fost atât de atentă să urmăresc toate
detaliile.
Probabil că sunt vreo cincizeci de ani de când n-am mai
avut o mască de protecție; cu ea pe față mă simt de parcă
m-am întors în copilărie.

20 ianuarie 2020: Mesaj redirecționat: Jiang Yanyong:

Tot ceea ce spun este o mărturie reală a celor petrecute în
2003

Jiang Yanyong mi-a zis: „Probabil că te gândești că

remarcile lui Zhang Wenkang sunt greșite, în vreme ce
Zhang Liping, ministrul Wang și alții pot să spună
adevărul neîngrădiți deoarece sunt deja la pensie. În
trecut, țara noastră a suferit mult prea multe consecințe
de pe urma faptului că s-au rostit o multitudine de
neadevăruri, sper că de-acum înainte ne vom strădui mai
mult să spunem adevărul”.
Astăzi, se rostesc mult mai multe neadevăruri decât în
2003. Și nu mai există nicio instituție de presă care să
îndrăznească să spună adevărul. Sper doar că știrile
oficiale pe care le vedem acum despre noul virus sunt
toate precise.

20 ianuarie 2020: Mesaj redirecționat: 40.000 de familii

se distrează la un banchet în Baibuting

Consider că o comunitate care decide să continue cu

întrunirile de mari proporții, în vreme ce acest „virus
nou” nu contenește să se răspândească, comite practic o
formă de acțiune criminală. Indiferent cât de mult îți
place să te dai în spectacol în fața liderilor sau cât de
mult adori să faci paradă de puterea ta în această epocă
măreață de pace și prosperitate, pentru moment guvernul
municipal ar trebui să interzică toate adunările publice de
amploare așa cum e și aceasta. Chiar dacă participanții
sunt dispuși să-și asume riscul, guvernul tot ar trebui să
intervină și să îi împiedice să o facă.

21 ianuarie 2020: Mesaj redirecționat: Respectele mele!

Au fost 432 de ore de îngrijire medicală. Ei spun că „asta
este responsabilitatea mea”

Doctorilor din Wuhan le este cel mai rău. Mi-e teamă că

în anul acesta medicii nu vor mai avea concediu de Anul
Nou Chinezesc. Omagiile mele. Nu vă adunați în
grupuri, nu ieșiți din casă, nu încercați să fiți șmecheri.
Dacă ești nevoit să mergi pe-afară, ai grijă să porți
mască de protecție, să te speli mereu pe mâini, să faci
gargară cu apă sărată. Cel mai bun mod prin care poți da
o mână de ajutor este să ai grijă de tine.

23 ianuarie 2020: Mesaj redirecționat: În fața

epidemiei, acțiunile îndrăznețe întreprinse de absolvenții
din străinătate ai Universității din Wuhan reprezintă o
doză de adrenalină

Redirecționez un mesaj al unuia dintre colegii mei de la

Universitatea din Wuhan:
Obișnuiesc să mă duc în fiecare iarnă la Hainan ca să
scap de vremea friguroasă. Anul acesta a fost ceva mai
cald ca de obicei și Anul Nou Chinezesc a picat ceva mai
devreme decât în mod normal, așa că intenționam să
merg după Anul Nou. În cele din urmă, am sfârșit blocat
aici din cauza carantinei, obligat fiind să împart aceeași
soartă cu populația Wuhanului.
Sunt sigur că guvernul n-a avut de ales decât să
implementeze carantina, chiar dacă inițial a amânat
măsura și a luat decizia la spartul târgului. (La începutul
și jumătatea lunii ianuarie au fost programate în
provincie două conferințe de mari dimensiuni. Toată
lumea știe că, pentru a nu tulbura aceste întruniri, există
un moratoriu în privința relatării oricăror știri negative.
Mai mult decât atât, practic, toate departamentele
guvernamentale se închid pentru a pregăti conferințele
respective și nimeni nu mai muncește cu adevărat. Toți
reporterii înțeleg cum stau lucrurile și se află într-o
postură foarte dificilă, dar ce pot să facă? Deși viețile
oamenilor sunt importante, oficialii consideră că
întrunirile lor sunt și mai importante. Factorul politic
este principalul ucigaș în cazul de față. După ce va trece
epidemia, oficialii care n-au izbutit să ia măsuri la timp
ar face bine să se gândească cum vor cere iertare
oamenilor!) Dar acum, în calitate de buni cetățeni,
trebuie să respectăm ordinele guvernului și să le urmăm
planurile. E musai să rămânem calmi, nu ne putem
permite să lăsăm frica să câștige teren – trebuie să ne
păstrăm cumpătul. E bine să reducem la minim ieșirile
din casă. Dacă trebuie să ieșim, ar fi cazul să purtăm cu
toții măști de protecție (chiar dacă e foarte greu să
găsești acum măști N95 de vânzare, iar când sunt
disponibile, sunt la un preț de câteva ori mai mare decât
cel normal!). Spălați-vă mereu pe mâini și asigurați-vă
că mâncați sănătos. Vă sugerez să nu încercați să dați
mai departe mesajele care ar putea să stârnească panică.
Încuiați-vă în casă și străduiți-vă să duceți o viață cât
mai normală cu putință. Unul din modurile în care puteți
fi de ajutor este să nu provocați necazuri suplimentare.
Le mulțumesc tuturor prietenilor mei pentru că s-au
oferit să îmi arate sprijinul lor.
Cât despre aceia dintre voi care au posibilitatea să ajute
Wuhanul, vă rog să faceți tot ce vă stă în puteri!

23 ianuarie 2020: Mesaj redirecționat: Ultimul buletin

informativ despre disponibilitatea bunurilor de primă
necesitate din Wuhan!

În clipa aceasta, întreaga lume privește spre Wuhan și

toţi din China trimit ajutoare Wuhanului. În aceste zile,
rețelele noastre de transport sunt destul de bine
dezvoltate și e imposibil ca oamenii să flămânzească în
timpul carantinei de aici, așa cum s-a întâmplat în
Wuchang în timpul războiului. Așa încât nu există
absolut niciun motiv pentru ca oamenii să-și facă
provizii pe termen lung. Cred că, din acest punct de
vedere, putem avea deplină încredere în guvern.
Guvernul trebuie să implementeze o politică prin care să
interzică farmaciilor ca, în această perioadă, să crească
prețurile la articolele de primă necesitate. Ieri după-
amiază m-am dus la farmacia de pe Strada Dongting (n-o
să-i dau numele) ca să cumpăr măști N95. Îmi cereau
aproape 900 de yuani pentru o pungă cu 25 de măști.
Sunt de unică folosință, o persoană obișnuită folosește
trei pe zi (mi s-a spus că după ce le porți patru ore devin
ineficiente), ceea ce însumează o sută de yuani. Voiam să
cumpăr câteva, dar nu erau ambalate individual.
Vânzătoarea mi-a întins măștile cu mâinile goale,
ceea ce m-a făcut să decid pe loc să nu le mai cumpăr.
Am întrebat-o: „Cum poți să le scumpești în halul ăsta
într-o asemenea perioadă?”. Vânzătoarea mi-a replicat:
„Furnizorul a crescut prețul, așa că și noi suntem nevoiți
să facem la fel”.
Fiecare familie consumă o cantitate uriașă de măști de
unică folosință. Nu pot fi vândute la un preț atât de
ridicat. Guvernul ar trebui să fie extrem de sever cu toți
cei care încearcă să facă un ban umflând prețurile în
vremuri ca acestea.

23 ianuarie 2020: Mesaj redirecționat: Salutăm primul

grup de doctori pneumologi din Shanghai care deja se
îndreaptă spre Wuhan

Am văzut un videoclip cu niște pacienți din Wuhan

implorând să fie tratați. E suficient să vezi coada aceea
de oameni bolnavi ca să izbucnești în lacrimi. Acei
pacienți sunt într-o situație absolut disperată. Și suntem
într-o criză de medici și de paturi de spital. A trecut deja
multă vreme de când guvernul nu a luat nişte măsuri
eficiente (am auzit că de-abia astăzi au hotărât să ridice
până la urmă un spital de carantină după modelul
Spitalului Xiaotangshan din Beijing). În afară de a
rămâne în casă pentru a nu contribui la harababura asta,
nu prea am ce să fac ca să ajut. Mi se întâmplă foarte rar
să mă simt atât de neputincioasă.
Aș vrea să-mi exprim chiar acum cele mai profunde
mulțumiri doctorilor din Shanghai care au venit aici să
dea o mână de ajutor!
24 ianuarie 2020: Mesaj redirecționat: Toată lumea e la
datorie în Wuhan pentru a testa pacienții cu febră, fiecare
district își va organiza transportul pentru a duce bolnavii
la spital

Redirecționez acest mesaj unui prieten. Poate că au

început lent, dar cel puțin acum guvernul ia măsuri.
Neputința de a prelua inițiativa și incompetența
oficialilor locali din Hubei și Wuhan au fost scoase
instantaneu la iveală de cele întâmplate în această
săptămână. Ce rost au ei dacă tot ce pot să facă este să
țină discursuri, să organizeze ședințe de studii politice și
să pună cu botul pe labe pe cei care spun adevărul? Nu
am de gând să spun mai multe deocamdată, dar hai să
vedem cum o să-și ceară scuze oamenilor după ce toate
astea se vor sfârși.
Am ieșit în după-amiaza asta în căutarea unui loc de
unde să cumpăr măști de protecție. Am găsit până la
urmă un magazin micuț care avea câteva măști N95 în
stoc. Toate celelalte magazine de pe stradă erau închise,
inclusiv farmaciile. Doar câteva buticuri de familie
rămăseseră deschise. Erau destul de bine aprovizionate și
aveau un stoc suficient de legume la vânzare. Prețul era
cam piperat, dar nu exagerat. Am discutat cu proprietarul
magazinului și mi-a spus că au ținut deschis chiar și în
timpul Anului Nou Chinezesc, n-au închis nici măcar o
zi. A fost ca o mângâiere să aud așa ceva.
Dar ceea ce chiar m-a emoționat a fost să-i văd pe
lucrătorii de la salubritate măturând în continuare
străzile. Erau afară, ca întotdeauna, pe absolut fiecare
stradă, chiar dacă acum în Wuhan vremea este friguroasă
și ploioasă, iar vântul bate în rafale.
Le mulțumesc tuturor acestor oameni sârguincioși!
Capacitatea lor de a rămâne calmi și de a munci din
răsputeri îmi oferă o nespusă alinare.

25 ianuarie 2020: Mesaj redirecționat: În ajunul

carantinei, 299.000 de oameni părăsesc Wuhanul

Să fim îngăduitori și înțelegători cu cei care au fugit din

Wuhan. Sunt oameni obișnuiți care sunt înspăimântați și
vor să supraviețuiască.
Sunt mulţumită că anul acesta n-am plecat mai devreme
la Hainan. Altfel, fiica mea ar fi rămas singură în Wuhan
și aș fi fost cu nervii la pământ. Dacă aș fi plecat, aș fi
făcut tot posibilul ca să mă întorc la ea, chiar dacă ar fi
trebuit să merg pe jos ca să ajung aici! Dar lucrurile sunt
în regulă acum, mamă și fiică sunt fiecare izolate în
carantină în propriile lor apartamente în timpul Anului
Nou. Mă simt mult mai bine așa.
Am citit câteva relatări despre unii locuitori din
Wuhan care s-au dus în alte provincii și dintr-odată se
confruntă cu tot felul de prejudecăți, niciun hotel
nemaidorind să-i primească. Dumnezeule, în ce lume
trăim!
Asta-i viața, într-o stare de schimbare perpetuă. Există
oameni cu suflet cald și alții cu inimi ca gheața. Așa au
stat lucrurile dintotdeauna. Trebuie să acceptăm și cu
asta basta. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să
avem grijă de noi înșine.

25 ianuarie 2020: Mesaj redirecționat: Vă rugăm să

răspândiți vestea: taxiurile din Wuhan au conturi alocate
în funcție de district

Retransmit pentru un prieten. Acum câteva zile, colega

mea a mers să facă o operație și trebuie să se întoarcă
mâine la spital ca să-și schimbe bandajele. Ne-am
adresat deja lucrătorilor comunitari pentru asistență și
ne-au spus că ar trebui să fie în stare să ne ajute să-i
organizăm transportul.
Toată lumea se simte neajutorată în clipa de față, dar cel
puțin lucrurile încep să fie ceva mai ordonate. E bine să
știm că țara se implică și că există oameni care deja
preiau frâiele, așa că sperăm ca lucrurile să nu mai fie la
fel de haotice ca până acum. După toate zvonurile și
bârfele care explodaseră pe internet, se pare că de astăzi
lumea începe să se potolească.
Prima zi a Anului Nou Chinezesc a sosit și a trecut într-o
clipă. Dar tot aș vrea să le urez tuturor un An Nou
Chinezesc fericit. Nădăjduiesc ca toți demonii cei răi să
 dispară odată cu anul care s-a sfârșit; și mai sper ca
lucrurile să se îmbunătățească cu fiecare zi care trece.

26 ianuarie 2020: Mesaj redirecționat: În căutarea

ajutorului de urgență: Apel către toate hotelurile din
întreaga țară să accepte oaspeți din Hubei și Wuhan
Retransmit ca să ajut să dăm sfoară-n țară. Oameni din
toată China, vă rog să primiți cetățenii din Hubei,
inclusiv pe cei din Wuhan. Indiferent cum au plecat din
Hubei, toți au nevoie de mâncare și de adăpost.
Dușmanul vostru este coronavirusul, nu oamenii din
Hubei sau din Wuhan care suferă cu adevărat.

Păstrez aceste prime postări despre coronavirus pentru

posteritate.

7 martie 2020
Cine și-ar fi putut închipui că o a doua catastrofă
se va abate asupra wuhanezilor?

Este o zi senină, ba chiar puțin cam călduroasă pentru

perioada asta a anului. Natura pare destul de mulțumită cu ea
însăși; de îndată ce a răsărit soarele, se pare că a uitat cu
desăvârșire cât de abătută și de înfrigurată era ieri, când nu
semăna deloc cu o vreme de primăvară timpurie. Ieri m-a
durut capul și am luat un somnifer, ceea ce mi-a permis să
dorm o oră în plus. Nu m-am ridicat din pat până la amiază,
iar când am deschis ochii mă simțeam mult mai bine. Firma
de livrări expres mi-a adus un colet: cineva mi-a trimis un
ceas inteligent de fitness. Mi-am stors creierii și tot n-am
putut să mă prind cine a fost sufletul binevoitor care mi-l
trimisese – degeaba am tot căutat adresa expeditorului.
Prieteni, data viitoare când îmi veţi mai trimite ceva, lăsați-
mi un bilet, OK? N-o să vă fac numele public, dar aş vrea să-
mi pot exprima mulțumirile măcar în particular. După ce am
pierdut ceva timp ca să-mi dau seama cum funcționează
ceasul, am început să-l folosesc. Nu-i rău deloc.
Astăzi dimineață, unul dintre amicii mei doctori mi-a
trimis un mesaj ticsit cu vești pozitive. Numărul noilor
cazuri de coronavirus din Wuhan de pe 6 martie a scăzut în
sfârșit sub o sută. „După patru zile în care am văzut cum
noile cazuri de coronavirus rămân cu puțin peste o sută, am
intrat în cele din urmă într-o fază nouă, care ne permite să
începem să readucem lucrurile la normal. Deja pot fi
observate progrese palpabile în privința epidemiei de
coronavirus din Wuhan. Resursele noastre de management în
domeniul sănătății sunt acum refăcute și chiar și cazurile
prezumtive pot fi internate pentru a fi tratate în spital.
Clinicile specializate și departamentele de la diverse spitale
au început să se redeschidă și probabilitatea ca să putem
reduce numărul cazurilor aproape de zero până la sfârşitul
lunii este foarte mare. Deja putem întrezări luminița de la
capătul tunelului! S-o ținem tot așa!”. Sunt cuvintele lui
întocmai. Ieri încă mai eram îngrijorați de impasul în care ne
aflam în privința numărului de pacienți noi, dar astăzi
lucrurile par să fi căpătat brusc o altă întorsătură. Pe undeva,
seamănă cu felul în care vremea mohorâtă de ieri s-a
înseninat pe neașteptate.
O zi splendidă și strălucitoare. Soarta războiului
împotriva coronavirusului a fost răsturnată și, în luptă,
fiecare a avut câte un rol de jucat. Online, din ce în ce mai
mulți oameni cer ridicarea carantinei. Sunt multe spitale în
Wuhan care încep să-și reia activitatea normală,
redeschizându-și diversele lor clinici. Însă prea mulți
oameni care n-au putut fi tratați pentru alte afecțiuni au
pierit în timpul epidemiei. Aceasta este a doua catastrofă
provocată de coronavirus. În timpul izolării, doi vârstnici din
complexul meu rezidențial au decedat din cauza unor boli
care nu aveau nicio legătură cu coronavirusul. Dacă ar fi
avut acces la o îngrijire medicală normală, ar fi supraviețuit
amândoi. În plus, o mulțime de oameni se confruntă cu
greutăți economice, căci nu mai au niciun venit și deci nu
mai pot să-și întrețină familiile. Este o altă problemă gravă
de care trebuie să ne ocupăm. Astăzi am auzit că poetul Han
Dong9 din Nanjing a fost blocat undeva în Hubei, fiind silit
să stea într-un hotel mai bine de patruzeci de zile. E greu să
ne imaginăm cum a trecut prin toată această perioadă, dar
sper că într-o zi voi citi însemnările lui Han Dong despre
vremea pe care și-a petrecut-o în izolare.
Ieri am discutat cu câțiva dintre foștii mei colegi de
școală. Mi-au povestit ce s-a întâmplat cu Shen Huaqiang,
secretarul-general al Asociației Oamenilor de Afaceri
Wuhan-Ningbo. Doi dintre colegi erau foarte apropiați de el:
H era fostul lui îndrumător de lucrări, iar X i-a fost coleg de
liceu. Apropo de colegi, H și X au fost în aceeași clasă cu
mine din școala elementară până la sfârșitul liceului. Am
scris la un moment dat despre un om de afaceri din Ningbo
pe nume Shen Zhusan. Shen Huaqiang trebuie să-mi fi citit
acea carte, deoarece când a vizitat Wuhanul împreună cu
secretarul-general al guvernului din Ningbo, i-a mărturisit lui
H că era un mare admirator al meu. Shen Huaqiang a dorit să
mă cunoască, așa că l-a rugat pe H să ne facă prezentările.
Shen Huaqiang a fost și editorul cărții Nativi din Ningbo în
Wuhan, iar departamentul lui s-a ocupat de numeroase
treburi administrative legate de carte. Cine și-ar fi închipuit
că Shen Huaqiang avea să ia noul coronavirus și că toți cei
cinci membri ai familiei sale aveau să fie infectați? S-a
îmbolnăvit în cea de-a doua zi a Anului Nou Chinezesc și a
murit pe 7 februarie – în aceeași zi în care și mama lui a
pierit din cauza coronavirusului de tip nou. Toate celelalte
trei persoane din gospodăria lui au fost internate în spital în
carantină. Este o poveste cu adevărat tragică. Nici Shen
Huaqiang, nici mama lui n-au fost vreodată diagnosticați
oficial cu coronavirus, așa că mi-e teamă că decesele lor nu
sunt nici măcar contabilizate în statistica guvernamentală
oficială. Am tot spus că ar trebui să ne întâlnim ca să putem
discuta despre Shen Zhusan, dar n-am mai avut niciodată
ocazia. Însă voiam să spun câteva cuvinte despre acest
prieten cu care am corespondat de nenumărate ori, dar pe
care n-am mai apucat să-l întâlnesc față în față.
Discutam cu un coleg despre mulţimea incinerărilor care
au loc și ne puneam întrebarea cum au de gând să gestioneze
în viitor toate aceste funeralii; imediat după aceea am luat
legătura cu o persoană de profesie psiholog, pe care o
cunosc, pentru a afla detalii. Am întrebat-o: „Mă tem că pe
oamenii din Wuhan îi mai așteaptă un alt mare obstacol.
După ce epidemia va lua sfârșit, vor fi mii de familii care
vor avea nevoie să organizeze funeralii. Cum o vom scoate
la capăt? Va fi o altă traumă colectivă de mari proporții cu
care oamenii vor fi nevoiți să se confrunte”. Prietena mea
psihologă mi-a răspuns: „Deoarece toți acești oameni au
sfârşit în ghearele unei boli infecțioase, firmele de pompe
funebre le-au incinerat toate cadavrele, dar cenușa lor va fi
păstrată până se va sfârși epidemia. În momentul acela, vor
informa telefonic membrii familiilor că pot veni să ridice
rămășițele rudelor lor. Și atunci familiile vor putea lua
măsurile necesare pentru a organiza diverse ceremonii
comemorative. Dar întrucât aceste ceremonii vor trebui
organizate pentru mii de decedați, bănuiesc că guvernul va fi
nevoit să se implice pentru a da o mână de ajutor logistic.
Din cauză că o parte din lucrurile care au mers prost s-a
datorat erorilor umane, dacă vrem ca oamenii să treacă peste
suferința lor, vor avea nevoie de niște explicații. Dacă
nimeni nu-i răspunzător, oamenilor le va fi foarte dificil să
treacă cu adevărat peste asta. Sunt nenumărate familiile care
au suferit pierderi, dar modul cum vor putea trece ele prin
această încercare depinde de rețeaua de sprijin a fiecărei
familii în parte și de funcționalitatea acesteia. Familiile
dezavantajate se vor bucura de mai mult sprijin practic din
partea guvernului – psihologii nu vor putea să acopere toate
nevoile concrete pe care multe dintre aceste familii le vor
avea”.
Un alt prieten, care este foarte experimentat în domeniul
traumelor psihologice, mi-a explicat: „În prezent, majoritatea
populaţiei se află în continuare într-o stare de stres
psihologic, dar după ce această perioadă de stres inițial va
trece, vor începe să se ivească și mai multe probleme
psihologice grave. După ce epidemia va lua sfârșit, vom
începe să observăm un foarte mare număr de indivizi care
suferă de sindrom post-traumatic. Multe familii și-au pierdut
brusc persoane dragi și nu doar că n-au putut să-și facă
datoria filială de a-și îngriji rudele înainte de moarte, dar li
s-a interzis până și să le aducă ultimul omagiu. Indiferent ce-
ar face oamenii, acest tip de traumă va lăsa întotdeauna în
urmă o cicatrice profundă. Bănuiesc că procentul celor care
suferă de sindrom post-traumatic va fi unul foarte ridicat în
rândul membrilor supraviețuitori ai familiilor decedaților. Și
va mai exista un grup de oameni care vor suferi de tulburări
de recidivă post-traumatică, sindrom care îi va face să
retrăiască iar și iar evenimentele care s-au petrecut,
asemenea unui coșmar din care nu se pot trezi. Vor mai fi și
alții care vor reacționa devenind apatici și închizându-se în
ei și, în cele din urmă, oameni care vor ajunge să fie
nevrotici și hipersensibili”.
Deși sper ca această epidemie se va încheia rapid, mă
îngrozește totodată gândul la ziua în care toate miile de
familii din Wuhan vor organiza ceremonii funerare pentru
cei dragi pe care i-au pierdut. Nu știu dacă mai există
psihologi care să poată oferi şi alte sfaturi utile și practice
pentru a ușura cât de cât situația acestor familii îndurerate.
Astăzi, cuvântul care sare cel mai frecvent în ochi pe
grupurile de discuții online este „recunoștință”. Liderii
politici de aici, din Wuhan, le-au solicitat cetățenilor să-și
exprime public recunoștința față de Partidul Comunist
Chinez și față de națiune. Modul lor de a gândi este cu
adevărat ciudat. Guvernul este al poporului și există ca să fie
în slujba poporului. Angajații guvernamentali sunt slujitorii
poporului, nu viceversa. Acești lideri guvernamentali își
petrec tot timpul studiind doctrine politice – cum au putut
sfârși prin a fi în halul ăsta de retrograzi? Profesorul Feng
Tianyu10 de la Universitatea din Wuhan mi-a spus: „În
privința problemei recunoștinței, să nu înțelegem greșit
relația dintre popor și cei care dețin puterea. Dacă vrei să-i
privești pe cei aflați la putere ca pe niște binefăcători
caritabili care le cer semenilor lor să îngenuncheze și să le
mulțumească pentru mărinimia de care au dat dovadă, cred
că ai face mai bine să te întorci la Marx și la ceea ce spunea
într-un discurs din 1875. Marx disprețuia conceptul lui
Ferdinand Lassalle de supremație a statului și susținea că:
«Statul are, dimpotrivă, el însuși nevoie de o educație foarte
severă din partea poporului» (Critica Programului de la
Gotha)”. Sunt sigură că toți liderii politici din Hubei și
Wuhan preţuiesc cât de mult pot punctele de vedere ale
profesorului Feng și, dacă cei care fac parte din actualul
grup de lideri au educație, mă întreb dacă chiar vor asculta
cu adevărat ceea ce încearcă să le spună profesorul Feng.
Este adevărat că acum epidemia se află practic sub
control și trebuie într-adevăr să ne exprimăm recunoștința
pentru asta. Dar guvernul este acela care ar trebui să se
ridice în picioare și să-și exprime această recunoștință.
Guvernul ar trebui să înceapă prin a-și exprima recunoștința
față de familiile miilor de victime, căci membrii lor dragi din
familie au fost victimele nevinovate ale unei năpaste
îngrozitoare. N-au putut nici măcar să își ia rămas-bun de la
rudele lor sau să aibă parte de o ceremonie funerară așa cum
se cuvine. Tot ce au putut a fost să-și păstreze durerea în
suflet și să-și înfrâneze toată supărarea și, în tot acest
răstimp, practic nimeni n-a murmurat nici măcar o singură
obiecție. Guvernul ar trebui să-și exprime recunoștința față
de cei peste 5.000 de oameni care încă mai zac pe paturile de
spital, războindu-se pentru viețile lor cu zeul morții; voința
lor încăpățânată de a trăi este cea care a micșorat numărul
deceselor. Guvernul ar trebui să-și exprime recunoștința
față de toți medicii profesioniști și față de cei 40.000 de
îngeri în alb care au venit în Wuhan din toată China pentru a
salva viețile oamenilor. Au muncit având în față o primejdie
uriașă, smulgând semeni de-ai noștri din ghearele morții,
suflet după suflet. Guvernul ar trebui să-și exprime
recunoștința față de toți acei lucrători comunitari și
muncitori care au alergat prin toate cotloanele orașului în
decursul acestei epidemii, în toiul crizei, cei care au ținut
urbea în stare de funcționare. Și tot guvernul ar trebui să-și
păstreze cele mai fierbinți mulțumiri pentru cei nouă
milioane de locuitori ai Wuhanului care s-au încuiat în
apartamentele lor, chiar dacă asta a însemnat să se confrunte
cu tot felul de dificultăți; fără cooperarea lor, virusul n-ar fi
fost niciodată ținut în frâu. Nicio laudă și nicio vorbă
frumoasă nu pot fi considerate exagerate atunci când
descriem contribuțiile pe care și le-au adus toți acești
oameni. Dragul meu guvern, te rog să-ți calci mândria în
picioare și să-ți arăți cu smerenie recunoștința față de
stăpânii dumitale – milioanele de cetățeni din Wuhan.
Apoi, guvernul ar trebuie să se grăbească și să le ceară
oamenilor iertare. Este momentul reflecției și al asumării
responsabilității. Un guvern rațional, care are conștiință și
ascultă nevoile poporului său, înțelegând cum să-și
îmbărbăteze cetățenii, ar trebui, chiar în clipa asta, să
formeze numaidecât o echipă de investigație independentă
care să pună cap la cap toate detaliile legate de epidemie, să
afle cine a fost responsabil pentru reacția întârziată, cine a
decis să nu dea în vileag informațiile despre epidemie, care
au fost liderii care, pentru a scăpa basma curată, au hotărât să
denatureze adevărul când au dat raportul superiorilor lor și
să-l ascundă de public, cine a fost cel care a pus
corectitudinea politică mai presus de viețile oamenilor și
câți indivizi au contribuit la acest dezastru. Oricine ar fi avut
legătură cu astfel de fapte trebuie să-și asume
responsabilitatea – oamenii au nevoie de cineva care să se
facă răspunzător pentru cele întâmplate. În același timp,
guvernul ar trebui să-i îndemne să demisioneze pe oficialii
din diversele departamente ale căror acțiuni au indus
publicul în eroare, provocând un număr uriaș de victime.
Printre indivizii care trebuie anchetați trebuie să se numere
funcționarii guvernamentali de nivel superior, oficialii de la
vârful Ministerului Propagandei, cei din mass-media care au
dat o mână de ajutor la mușamalizarea lucrurilor și
funcționarii de rang înalt de la Departamentul de Sănătate.
Dacă vreunul dintre ei are o răspundere penală, să lăsăm
justiția să le hotărască pedeapsa. Cu toate acestea, din ce am
observat eu, majoritatea oficialilor guvernamentali chinezi
sunt deficitari când vine vorba despre auto-reflecție, ca să nu
mai amintesc de disponibilitatea de a-și asuma vina și de a
demisiona. Într-o asemenea situație, cetățenii ar trebui, în
cel mai rău caz, să le ceară public tuturor acelor oficiali, cei
care au făcut din politică centrul universului lor, tratându-i
pe oameni ca pe niște gunoaie, să demisioneze. Cum am
putea să le permitem acelor indivizi cu mâinile pătate de
sânge să continue să pășească țanțoș prin fața oamenilor
din Wuhan, gesticulând ca și cum ar fi niște eroi?
Presupunând că zece sau douăzeci de oficiali, ca urmare a
celor întâmplate, fac un pas înapoi și demisionează, măcar
vom ști că au mai rămas câțiva oameni care încă mai au
conștiință.
În seara asta, pe la ora asfințitului, un scriitor celebru mi-
a trimis un mesaj. A scris ceva care mi se pare destul de
profund: „Cine și-ar fi putut închipui că o a doua catastrofă
se va abate chiar asupra limbii chineze înseși?”.
Recunoștința este un cuvânt minunat, dar mi-e teamă că a
fost mânjit pentru totdeauna. Mă întreb dacă, după ce vom
depăși acest moment, nu va deveni un „termen sensibil” pe
care nu vom mai avea voie să-l folosim.

8 martie 2020
Când apar pistele, investigațiile ar trebui duse
până la capăt.

Plouă iarăși, plouă torențial, de adevăratelea. În plus, e

destul de răcoare, iar cerul a fost toată ziua la fel de
întunecat, cum e de obicei la amurg. Un anume domn Liu,
tocmai din Chengdu, și-a rugat prietenul din Wuhan să-mi
aducă niște pește proaspăt. Am încercat să-l refuz cu
politețe, dar în cele din urmă n-am avut succes. Peștele
fusese deja curățat, gata de gătit – de fapt, mi-a trimis chiar
și niște praz tăiat bucăți, ghimbir și ridichi ca să le am la
îndemână pentru o supă de pește. Și pentru că și-au dat
seama din jurnalul meu că sufăr de diabet, mi-au oferit și
niște fructe uscate. Au lăsat pachetul, împreună cu o
scrisoare, la poarta principală a complexului în care locuiesc.
M-am simțit destul de stânjenită să le accept amabilul lor
cadou, dar și cumva emoționată. Vă mulțumesc, prieteni,
pentru grija voastră.
Astăzi este 8 martie, Ziua Femeii în China. În această zi,
toată lumea trimite flori online femeilor. Când eram
puștoaică, în fiecare zi de 8 martie, prietenele mele și cu
mine cântam mereu: „8 martie, Ziua Femeii, băieții
muncesc, fetele se joacă, băieții stau în casă și își fac temele
din zori până seara”. Cântam folosind dialectul wuhanez,
fapt care crea o anumită melodicitate și un ritm de care n-
aveai cum să te plictisești. Gândindu-mă acum la cântecul
acela, am senzația că este o amintire foarte îndepărtată.
În dialectul wuhanez le spunem copiilor ya. Băieții sunt
numiți nanya, iar fetelor li se zice nüya. Când copiii cresc
mari, înlocuim ya cu jiang, așa că bărbații devin nanjiang și
femeile devin nüjiang. Aceste forme de adresare
funcționează fără să țină cont de statutul social, clasa sau
rangul unei persoane – toată lumea este fie nanjiang, fie
nüjiang. Cuvântul jiang se referă adesea la un „general” din
armată, dar aici nu are nicio legătură cu milităria. Este o
modalitate cu adevărat interesantă de a te referi la oameni.
Nu sunt sigură dacă și alte regiuni din China o folosesc.
Deși ai zice că în Wuhan nüjiang pare întotdeauna să se
afle la cârma lucrurilor, de obicei nanjiang este cel care ia
toate deciziile în gospodărie. Ceea ce e interesant e că dacă
familia dă de belele, mai ales nüjiang este cea care intervine
să rezolve problema. Nu pentru că nanjiang ar fi incapabil să
se ocupe de asemenea lucruri, ci doar că nüjiang lasă
impresia că ar avea un instinct înnăscut pentru a proteja un
nanjiang din familie. Uneori, femeia preia inițiativa
deoarece nanjiang are o profesie cu un anumit statut social
care nu-i permite să se comporte oricum în public; însă
nüjiang nu-și bate niciodată capul cu așa ceva. Majoritatea
femeilor sunt retrogradate la un statut social inferior față de
bărbați, ceea ce înseamnă că atunci când apar necazurile,
nüjiang sunt cele care intervin pentru a repune lucrurile în
ordine. Nüjiang din Wuhan vorbesc repede, cu glasuri
pițigăiate, și se întâmplă rareori să le vezi ieșind cu capul
plecat dintr-o ceartă. Iar când dai de două nüjiang care se
ciondănesc, ei bine, e un spectacol pe cinste. În timpul
Revoluției Culturale, fostul meu socru era profesor la
Universitatea Normală Huazhong, când Gărzile Roșii i-au
atacat locuința ca să-l ia la bătaie. Acela a fost momentul
când fosta mea soacră i-a spus să stea liniștit, iar ea a ieșit
insolentă afară și a început să se ia la harță cu atacatorii! Or,
Gărzile Roșii n-aveau nimic de împărțit cu fosta mea
soacră – era o veritabilă nüjiang –, așa că, în cele din urmă,
n-au mai avut de ales decât să spele putina. Am mai povestit
această pățanie în alte scrieri de-ale mele. Acum însă, în
epoca coronavirusului, o mulțime de nüjiang au senzația că
e datoria lor să se îndeletnicească cu chestiuni precum
încurcăturile care se ivesc atunci când faci cumpărături
online sau cu treburile care țin de comunitate. Așa stând
lucrurile, în general observi că nüjiang se ocupă într-o mai
mare măsură de aceste aspecte. Nüjiang din Wuhan
debordează de energie și tind să vorbească zgomotos; au
circulat pe internet câteva clipuri cu ele care realmente au
șocat pe mulți. Prin urmare, în acest moment, aș dori să mă
opresc o clipă pentru a le ura tuturor nüjiang o Zi fericită a
Femeii!
Este ziua a 46-a de carantină. În această fază a epidemiei,
numărul veștilor pozitive este din ce în ce mai mare. Unele
districte încep să relaxeze treptat regulile de carantină și din
când în când mi-au ajuns la urechi chiar și zvonuri care
spuneau că oamenii s-ar putea întoarce curând la muncă. Un
prieten mi-a spus că aeroportul deja se pregătește să reia
zborurile. Această veste este încurajatoare și înfricoșătoare
deopotrivă. Dacă acesta e adevărul adevărat, atunci orașul ar
trebui să se redeschidă degrabă. Camarazi ai mei wuhanezi,
să se crape oare curând de ziuă?
Mesajele pe care le primesc de la amicii mei doctori sunt,
la rândul lor, pozitive. Au trecut deja două zile de când am
intrat în această nouă etapă a ratei reduse de infectări, iar
numărul pacienților scade în mod evident. Spitalele
provizorii au început să se închidă succesiv, iar cel mai mare,
ridicat la Wuhan Keting Expo, tocmai a anunțat astăzi că
urmează și el să își închidă porțile. Noii pacienți vor putea
fi internați de-acum direct în spitalele normale pentru a fi
tratați. Unele unități spitalicești și-au repus în stare de
funcționare policlinicile ambulatorii. În lupta noastră pentru
a controla răspândirea coronavirusului, suntem în etapa în
care facem curățenie pe câmpul de luptă; la orizont s-a ivit
ziua în care o vom lua din nou de la capăt. Dar în clipa de
față mai avem peste 5.000 de pacienți cu simptome grave și
mai bine de 17.000 de pacienți încă spitalizați. Grație
coordonării unei echipe de specialiști de prim rang, medicii
pot acum să-și împărtășească experiențele în tratarea
coronavirusului și să-și îmbunătățească metodele standard
de tratament, ceea ce ne-a ajutat să garantăm faptul că toți
bolnavii au parte de cea mai bună îngrijire posibilă.
Optimismul prietenului meu mă face să cred că nu va mai
trece mult timp până când acești ultimi 17.000 de pacienți
vor fi externați.
De fapt, putem observa acum că etapele finale ale
bătăliei împotriva coronavirusului devin treptat din ce în ce
mai bine organizate, așa cum se întâmplă și cu propriile
noastre vieți. Majoritatea lucrătorilor aflați în slujba
comunității au fost destul de meticuloși și toată lumea are o
atitudine foarte sănătoasă. Unul dintre colegii mei ne arată
mereu fotografii cu lucrătorii comunitari care îi ajută pe
localnici la tot felul de treburi; mi-a spus că sunt
nemaipomeniți, le vin în ajutor chiar și la cumpărături.
Pentru a avea parte de o asemenea prețuire din partea
populației, probabil că-și fac extrem de bine treaba. Ar
trebui să aflați că acele nüjiang din Wuhan pot fi foarte greu
de mulțumit, uneori devenind chiar fioroase! Ca să fiu
corectă, lucrătorii comunitari care se oferă voluntari pentru a
merge în comunitățile mai mici au o sarcină cu adevărat grea
și, practic, sfârșesc ducând la îndeplinire tot felul de
însărcinări bizare, fiind nevoiți să facă mai de toate. Acest
lucru este valabil mai ales în cazul vechilor cartiere
tradiționale în care clădirile nu au ascensoare, încât ajung să
care alimente pe scări până la ultimele etaje, îi învață pe
vârstnici cum să utilizeze telefoanele mobile și, în anumite
situații, îi ajută până și pe locuitorii care nici măcar nu au
telefoane mobile pentru a suna pe cineva. În oraș, trăiesc
laolaltă tot felul de oameni. Nu ducem lipsă de indivizi
cărora le place să se ia la harță, fiind teribil de îndărătnici și
nestând prea mult pe gânduri ca să se ia de-a dreptul la
bătaie. Având de-a face cu asemenea indivizi, munca în
folosul comunității devine deosebit de solicitantă. Faptul că
majoritatea wuhanezilor au fost în stare să reziste până acum
și o fac în continuare se datorează în mare măsură
strădaniilor deosebite ale acestor lucrători comunitari.
Unii dintre colegii mei de la Asociația Scriitorilor din
Hubei încep să revină la muncă. Revista de literatură și artă
Changjiang intenționează să scoată la timp următorul număr,
un număr care nu poate fi realizat dacă toată lumea ar sta pur
și simplu acasă. Inițial, trebuia să le trimit o nuvelă după
Anul Nou Chinezesc, dar am sfârșit prin a nu mă ţine de
cuvânt. Reporterii îmi tot pun aceeași întrebare legată de
primul lucru pe care de-abia aștept să-l fac după ce se va
redeschide orașul. Răspunsul meu: vreau să mă odihnesc ca
lumea, apoi vreau să-mi termin nuvela. Dacă nu mă ocup de
aceste lucruri pe care deja trebuia să le fac de multă vreme,
probabil că voi ajunge să fiu ostracizată de toți prietenii mei!
Epidemia deja își pierde suflul aici, însă tragediile
continuă. Hotelul Xinjia Express din Quanzhou, unde erau
găzduiți cei ținuți în carantină, s-a prăbușit. Colegul meu
tocmai a trimis un mesaj pe grupul nostru de conversații.
Clădirea s-a prăbuşit în seara asta, la scurtă vreme după orele
18, iar în interior au fost prinse șaptezeci și una de persoane.
La orele 4 dimineață, pompierii aflaţi la fața locului
scoseseră de sub dărâmături patruzeci și opt de persoane,
dintre care zece erau deja decedate, iar celelalte treizeci și
opt au fost duse la spital pentru îngrijiri medicale. Ar trebui
să mai fie încă douăzeci și trei de oameni blocați înăuntru.
Sunt teribil de îngrijorată! Mulți dintre cei ținuți acolo în
carantină erau din Hubei. Au scăpat cumva din strânsoarea
coronavirusului, dar n-au putut fugi din acea clădire
primejdioasă. Să fie oare această întâmplarea un nou
dezastru colateral?
Astăzi am văzut un interviu în Caijing cu microbiologul
din Hong Kong, Yuen Kwok-Yung11. Doctorul Yuen a fost
membru al celei de-a treia echipe de specialiști care a venit
la Wuhan. În timpul epidemiei, a fost numit în unitatea
specială pentru COVID-19 a Organizației Mondiale a
Sănătății, fiind membru și în Consiliul Consultativ pentru
Regiunea Administrativă Specială Hong Kong. Unele dintre
informațiile dezvăluite reporterului în acest interviu au fost
cumva șocante.
Doctorul Yuen a afirmat: „Vreau să vă spun adevărul:
locurile pe care le-am vizitat în Wuhan erau probabil toate
«spitale model». Cei de acolo ne-au răspuns la întrebările
adresate, dar am avut senzația că toate răspunsurile lor
fuseseră exersate în prealabil. Cu toate astea, Zhong Nanshan
a fost deosebit de perspicace: a repetat cu insistență întrebări
de genul: «Sunteți sigur că nu mai e nimeni?» «Băgați mâna
în foc că nu mai există niciun caz de infectare?» «Este
numărul de cazuri pe care l-ați raportat cel exact?»
Răspunsul lor a fost însă mereu același: «Testăm în
continuare. Asta pentru că Centrul de Control al Bolilor din
Hubei a primit kituri de testare de la guvernul central abia pe
16 ianuarie». După întrebări repetate, ne-au spus până la
urmă că: «Se pare că un pacient care este tratat în secția de
neurochirurgie a infectat paisprezece cadre medicale». După
care au adăugat: «Dar niciunul dintre cadrele medicale
respective n-a fost încă diagnosticat oficial». Reporterul de
la Caijing a insistat, continuând să întrebe: «Păi și atunci la
cine se referă acest cei de acolo? Când ați desfășurat
ancheta la Spitalul din Wuhan, care au fost principalii
oameni pe care i-ați întâlnit?» Yuen Kwok-Yung a răspuns:
«Ne-am întâlnit cu cei de la Organizația de Sănătate din
Wuhan, de la Centrul de Control al Bolilor din Wuhan, cu
reprezentanți ai spitalelor locale din Wuhan și cu
Organizația de Sănătate din Hubei». Reporterul a insistat iar:
«La momentul acela bănuiați că vreunul dintre ei ar ascunde
informații?» Doctorul Yuen a răspuns: «Când am luat
prânzul, l-am zărit pe viceprimar stând lângă Zhong Nanshan
și arăta îngrozitor. Judecând după aspectul sumbru al
chipului său, sunt sigur că în clipa respectivă deja știa că se
petrece ceva cu adevărat urât. În definitiv, eram a treia
echipă de specialiști care vizita Wuhanul. Cred că chiar dacă
ar fi existat lucruri pe care le mușamalizau, la momentul
acela nu prea mai era nimic de ascuns. Cu toate astea,
continuau să scoată în evidență faptul că transportul de kituri
de testare de-abia sosise în Wuhan, așa că nu avuseseră timp
suficient ca să efectueze teste și să confirme cazuri»”.
Acum, că avem niște piste, trebuie să ducem
investigațiile până la capăt! Dacă o să punem insistent
întrebările corect, vom ajunge în cele din urmă să
descoperim cauza. Cu toții vrem să știm de ce a fost nevoie
să fie ascuns de public un lucru atât de important.
Doar mulțumită întrebărilor tăioase și severe ale lui
Zhong Nanshan am putut să aflăm că, în cazul acestui virus,
transmiterea de la om la om era posibilă. Doar atunci cei din
Wuhan s-au trezit subit din ignoranța lor. În caz contrar, dacă
ar fi continuat să tăinuiască informațiile ceva mai mult timp,
este greu să ne imaginăm cât de cumplită ar fi putut să
ajungă situația. Din cei peste zece milioane de locuitori ai
Wuhanului, câți ar fi supraviețuit?
În clipa asta, întrebările pe care vrem să le punem sunt:
(1) Dorim să-i cercetăm pe toți cei menționați de doctorul
Yuen Kwok-Yung? Cât de departe suntem dispuși să
mergem cu investigațiile? Și (2), cele două grupuri
anterioare de specialiști care ne-au vizitat trebuie să fi
observat cu claritate cât de gravă era situația, așa că de ce nu
au continuat cu întrebările cu aceeași rigoare și agresivitate
ca doctorul Zhong Nanshan? În timpul interviului, doctorul
Yuen a rostit la un moment dat următoarele cuvinte:
„Oamenii noștri de știință ar fi trebuit să știe să nu
nesocotească niciodată valoarea informațiilor emoționale12
neconfirmate”.

9 martie 2020
Dacă cineva trebuie să-și asume vina și să
demisioneze, să începem cu secretarul de partid
și cu directorul Spitalului Central.

Azi-noapte a plouat cu găleata și nu a contenit nici

dimineață. În imaginația mea, am crezut întotdeauna că
ploaia de primăvară este delicată și liniștită, poate chiar
romantică, dar astăzi din ceruri cade potopul. Cred că va
trebuia să țin luminile aprinse în casă toată ziua.
Din tonul mesajelor pe care mi le-a trimis azi prietenul
meu doctor, pot să ghicesc că e în toane bune. E a treia zi
consecutiv în care avem mai puțin de o sută de cazuri noi,
iar numărul continuă să scadă. După ce au instalat un grup
nou de lideri la nivel municipal și la cel provincial și au
început să implementeze un nou set de politici stricte, virusul
a fost adus rapid sub control. Când numărul de infectări era
la apogeu, a existat un plan de construire a nouăsprezece
spitale provizorii suplimentare, dar este deja limpede că nu
vor mai fi necesare. Conform prietenului meu doctor,
unsprezece dintre spitalele provizorii au fost deja închise,
cele trei rămase urmând să-și înceteze funcționarea în
următoarele două sau trei zile. Lupta Wuhanului împotriva
coronavirusului se apropie de final și trăim cu sentimentul că
în clipa de față se curăță câmpul de bătălie. Numărul
cazurilor de infectări grave continuă să descrească. Există
doi factori principali cărora li se datorează acest declin: unii
dintre bolnavi s-au însănătoșit, alții au decedat. Au mai
rămas 4.700 de pacienți despre care se spune că se află într-o
stare gravă. În continuare, e un număr destul de ridicat.
Cadrele medicale le oferă cea mai bună îngrijire posibilă și
sperăm cu toţii ca pacienții respectivi să reziste și să-și
revină rapid.
Spitalul Central, care s-a confruntat cu multiple
calamități în cursul acestei epidemii, a pierdut azi un alt
medic, pe oftalmologul Zhu Heping. Înaintea lui, îi pierduse
deja pe oftalmologul Li Wenliang, în seara de 6 februarie, pe
directorul Secției de Cancer de Sân și de Tiroidă, doctorul
Jiang Xueqing, pe 1 martie, și pe directorul Secției de
Oftalmologie, Mei Zhongming, pe 3 martie. Sunt patru
specialiști care nu se mai află printre noi, trei dintre ei fiind
din aceeaşi secție. Mi s-a spus că din lista pacienților care în
prezent se află în stare critică, câțiva sunt tot medici ai
Spitalului Central. În fața unor pierderi atât de îngrozitoare,
nu poți să nu te întrebi: ce anume n-a mers cum trebuie la
Spitalul Central? De ce au fost infectați atâția doctori și
membri ai personalului medical? Cum pot să explice acest
fapt managerii principali ai spitalului, inclusiv secretarul de
partid și directorul? A fost vorba doar de o neînțelegere a
modului cum se răspândește noul coronavirus? Sau nu
cumva, folosind perspectiva „energiei pozitive”, doctorii de
la Spitalul Central au încercat să utilizeze strategia imunității
de turmă pentru a crea un zid de protecție în jurul cetățenilor
Wuhanului? A avut vreo noimă strategia asta? Toate sunt
întrebări care trebuie puse. Chiar astăzi am citit câteva
articole care și-au exprimat dezacordul față de acțiunile
administratorilor Spitalului Central, inclusiv un apel din
partea cuiva din interiorul spitalului care a tunat și fulgerat
la adresa celor din conducere. N-am cum să știu dacă tot ce
se spune în acest apel este riguros adevărat, dar știu fără
putință de tăgadă că patru doctori de la Spitalul Central au
murit și două sute de alte cadre medicale sunt internate în
clipa asta în spitalele din oraș. Chiar și aceste simple cifre
mă fac să mă întreb dacă secretarul de partid și directorul
Spitalului Central mai merită să se afle la conducere. Sunt
destul de încrezătoare că și fără ei personalul spitalului ar fi
capabil să ducă mai departe lupta împotriva coronavirusului.
Așa că, în acest moment, aș vrea să spun: dacă trebuie să-și
asume cineva vina și să demisioneze, să începem cu
secretarul de partid și cu directorul Spitalului Central.
De fapt, demisia este și o chestiune de bun-simț. Nu ar
demisiona orice persoană decentă, care are conștiință, dacă
neglijența de care a dat dovadă ar duce la moartea a
numeroși colegi? Nu ar dori să-și răscumpere greșelile
încercând să ia măsuri pentru a repara pagubele provocate?
În realitate, e foarte dificil să găsești în China oameni
dispuși să-şi asume erorile şi să demisioneze. Avem
nenumărați indivizi care înțeleg cele mai importante teorii
abstracte, dar niciunul dintre ei nu are pic de bun-simț
elementar. Uneori, când vine vorba de cele mai fundamentale
principii, sunt complet confuzi și dezorientați. Se întâmplă
la fel ca atunci când îi ascultăm pe unii oficiali ținând
discursuri sau când citim directivele guvernului în ziar –
adesea e un chin să reziști până la capăt, iar în final tot n-ai
nicio idee despre ce s-a vorbit sau scris. Chiar și atunci când
tema este clară, în mare parte e oricum o aiureală. Sunt însă
nenumărate chestiuni practice care ajung să fie îngropate sub
limbajul dens al unor concepte grandioase, în aşa fel
încât nicio fărâmă de bun-simț nu ar putea să rezulte din
acest amalgam. Or, acești sâmburi de bun-simț rămân
absolut esențiali pentru noi.
Ieri, când am scris despre interviul doctorului Yuen
Kwok-Yung, am folosit termenul „informații emoționale”.
Cred că oamenii de știință ar trebui să pună mai mult accent
pe informațiile emoționale neconfirmate. De fapt, nu doar
savanții ar putea trage foloase de pe urma lor, ci și persoane
precum managerii de spital și cei din administrația
municipală ar trebui să înceapă să acorde mai multă atenție
„informațiilor emoționale”. Am început să port mască de
protecție când am ieșit afară încă de pe 18 ianuarie, ba chiar
i-am spus menajerei noastre să poarte și ea una atunci când
merge la cumpărături. Din ce motiv, mă întrebați? Pentru că
recepționasem numeroase „informații emoționale”
subiective de la oamenii din jurul meu, care mă avertizau să
fiu super-grijulie. E păcat, așadar, că oficialii noștri
guvernamentali, care sunt responsabili pentru viețile a
milioane de oameni, nu au dat dovadă nici măcar de un strop
de precauție. Au continuat cu concertele lor și cu alte
evenimente de masă până pe 21 ianuarie. Chiar și după ce
doctorul Zhong Nanshan a făcut anunțul de pe 20 ianuarie,
în care spunea că virusul poate într-adevăr să se transmită
prin contact de la om la om, ei tot nu au renunţat la marele
lor concert! Colega mea YL mi-a povestit ce s-a întâmplat cu
un grup de prietene cineaste de-ale ei: patru dintre ele au fost
trimise să filmeze spectacolul de la Teatrul Tian Han și trei
din echipă au murit ulterior de coronavirus. Dacă guvernul ar
fi informat publicul mai devreme, dacă și-ar fi anulat
spectacolele festive, poate că am fi putut salva numeroase
vieți. Așadar, cum de oamenii de rând începuseră deja să îşi
ia măsuri de precauție, în vreme ce liderii noștri, ca niște
ignoranți, și-au văzut de treabă ca și cum nimic nu s-ar fi
întâmplat? Se datorează unei lipse de simț practic. Conceptul
lor de simț practic își are rădăcinile într-o înțelegere politică
a termenului, în timp ce conceptul nostru de simț practic
pleacă de la experiența vieții de zi cu zi.
Astăzi, pe internet circulă în draci un articol. Titlul este
„A patra rundă a Summitului Eschivării de Răspundere
începe la Wuhan”. În articol se menționează o
videoconferință susținută pe 14 ianuarie de către
Departamentul de Prevenție a Bolilor din Comisia Națională
de Sănătate. Mi-am întrebat prietenul, pentru a verifica, dacă
așa ceva chiar a avut loc și, într-adevăr, există o înregistrare.
Am găsit un articol de la acea dată intitulat „Pentru
implementarea măsurilor de prevenție împotriva noului
coronavirus contagios, Comisia Națională de Sănătate
susține o teleconferință la nivel național”. Iată două
paragrafe din acea relatare:

În timpul conferinței, s-a subliniat că, la ora actuală,

nivelul de incertitudine cu privire la metodele de a
controla această epidemie este extrem de ridicat. Deși
epidemia este limitată pentru moment la orașul Wuhan,
încă nu am descoperit sursa coronavirusului de tip nou și
nici nu am înțeles pe deplin metoda lui de a se transmite.
Trebuie să-l supraveghem cu strictețe pentru a-i
determina potențialul de transmitere de la om la om.
După ce Ministerul Sănătății din Thailanda13 a confirmat
un caz din Wuhan, eforturile de a controla epidemia au
fost modificate substanțial. Este posibil ca transmiterea
virusului să se intensifice cu iuțeală, mai ales odată cu
venirea primăverii, și nu putem exclude posibilitatea
răspândirii lui în alte regiuni. De asemenea, nu putem
elimina posibilitatea răspândirii lui în alte țări din afara
Chinei. Este necesar să ne pregătim pentru posibilitatea
celui mai pesimist scenariu și să conștientizăm mai bine
riscurile implicate. Din punct de vedere al gestionării
riscurilor, chiar dacă un anumit deznodământ este extrem
de improbabil, trebuie să acționăm ca și cum ar fi cel
mai predictibil dintre toate. Trebuie să studiem măsurile
de protecție care sunt folosite împotriva epidemiei în
zonele afectate în acest moment și să găsim fără
întârziere cele mai eficiente mijloace de gestionare a ceea
ce ar putea fi o epidemie a unei boli noi.
Conferința a cerut ca direcția pe care o adoptăm la nivel
național pentru controlarea epidemiei să urmeze
exemplul Wuhanului din punctul de vedere al măsurilor
de prevenție. Provincia Hubei și orașul Wuhan trebuie
să implementeze măsuri stricte de control, cu accent pe
reglementarea piețelor agroalimentare și cu
monitorizarea atentă a persoanelor cu febră. Stațiile de
monitorizare a temperaturii și clinicile de spital în care
se internează pacienți cu simptome de gripă vor fi două
linii de apărare importante. Trebuie să întărim
supravegherea diverselor evenimente, să reducem
 numărul evenimentelor de mare anvergură cu public,
unde se adună mulți oameni, să le reamintim bolnavilor
cu simptome de febră să nu părăsească Wuhanul, să
stabilim planurile de tratament pentru pacienți și să
monitorizăm acele persoane care au intrat în contact
direct cu bolnavii. Trebuie să implementăm cele mai
stricte măsuri și să adoptăm o atitudine fermă pentru a
limita epidemia la o singură zonă; să facem tot ce ne stă
în puteri pentru a preveni răspândirea în continuare a
virusului pe teritoriul Wuhanului14.

Rândurile anterioare provin dintr-o consfătuire

desfășurată pe 14 ianuarie! Rețineți: 14 ianuarie! Adică
șase zile mari și late înainte ca Zhong Nanshan să anunțe
public că, într-adevăr, virusul se poate transmite de la om la
om! Și nouă zile pline înainte de impunerea carantinei!
Autorul articolului „A patra rundă a Summitului Eschivării
de Răspundere” este un bărbat care lucrează în domeniul
ingineriei și e un detectiv pe cinste. A putut să-și dea seama
rapid care este data exactă a postării inițiale a acelei note. În
articolul său, scrie: „Acest articol a fost postat pe internet în
februarie, cândva înainte de 21 februarie, deoarece a fost
editat ultima oară pe 21 februarie, la orele 8:39. Dar data
înregistrată pentru postarea inițială a fost modificată ca să
arate 14 ianuarie”. Mi se pare foarte interesant.
S-a confirmat acum că acest document există cu
adevărat. Ceea ce înseamnă că ședința respectivă a avut loc
cu siguranță. Articolul a provocat numeroase discuții în
grupul de conversații al colegilor mei. K a comentat astfel:
„În primul rând, numărul participanților la acea
teleconferință națională trebuie să fi fost extrem de mare,
așa încât ar fi foarte dificil să fabrici detalii despre ea după
ce a luat sfârșit. Dacă ar fi existat vreo problemă în privința
autenticității conținutului, sunt sigur că decidenții politici de
la Hubei și din birourile Comisiei de Sănătate din Wuhan ar
fi contrazis raportul. În al doilea rând, mă întreb cine au fost
cei care au «refăcut» conținutul de pe pagina de internet a
Comisiei Naționale de Sănătate? Cine le-a dat ordin să o
facă? Și care a fost procesul efectiv? Cineva a făcut o
greșeală de moment și ulterior a corectat-o? Sau niște
oficiali s-au străduit să «dreagă țarcul după ce oile au fugit»?
În realitate, Comisia Națională de Sănătate poate lăsa să
transpire un raport neoficial al acestei conferințe folosind
orice mijloc ar vrea pentru a se asigura că înregistrarea
corectă a detaliilor va deveni publică. Dar este de neînchipuit
că, în schimb, ar alege să folosească o metodă atât de
secretoasă. Asta pentru că nimeni n-ar putea să susțină
vreodată că responsabilă pentru tragedia cu care ne
confruntăm astăzi în Wuhan este Comisia Națională de
Sănătate care a neglijat să posteze pe pagina ei de internet un
rezumat al conferinței. Ar fi trebuit făcut public un rezumat
al acelei ședințe? Cine a decis că acea conferință trebuie să
rămână o chestiune internă? Și cine a hotărât că trebuie
ascuns de public conținutul conferinței respective?”.
Pur și simplu, sunt prea multe lucruri suspecte cu privire
la cele întâmplate. Bănuiesc că dacă a fost o conferință la
nivel național, trebuie să fi participat și oficiali din Hubei.
Care au fost persoanele din Hubei care au luat parte direct la
această teleconferință? Și de ce n-au pus în aplicare după
acea întrunire niciuna dintre măsurile de siguranță sugerate?
Cum de n-au împărtășit celor din mass-media conținutul
conferinței pentru ca lucrurile să fie prezentate public?
Dimpotrivă, nu au adoptat niciuna dintre acțiunile
recomandate, cum ar fi monitorizarea oamenilor cu febră,
anularea evenimentelor de mare anvergură cu public,
avertizarea celor care prezintă simptome de febră și de gripă
să nu părăsească Wuhanul, limitarea întrunirilor publice și
adoptarea altor măsuri de precauție similare. Dacă toate
aceste informații ar fi fost făcute publice pe 14 ianuarie, iar
populația ar fi fost îndemnată să fie precaută, ar mai fi fost
nevoit Wuhanul să sufere o pierdere atât de cumplită de vieți
omenești? S-ar mai fi abătut asupra noastră o catastrofă atât
de înfiorătoare? Ar mai fi suferit națiunea pierderi atât de
grele? Dacă știau că virusul deja se răspândea și că
vor exista consecințe severe, de ce n-au întreprins nimic? A
fost o sustragere voită de la datorie sau, pur și simplu, au
fost neglijenți? Ori au fost doar ignoranți? Să fi crezut că
totul se va rezolva cumva de la sine în doar câteva zile?
Oricum ar sta lucrurile, eu chiar nu pricep ce s-a întâmplat.
Reflecția și responsabilitatea sunt interconectate într-o
manieră complexă. Dacă nu-i vom căuta cu înverșunare pe
cei responsabili pentru cele întâmplate, nu vom fi niciodată
în stare să reflectăm cu seriozitate asupra lucrurilor. În
această fază a epidemiei, este de departe cea mai stringentă
problemă pentru noi. Trebuie să mergem mai departe acum,
când încă ne mai amintim prin ce am trecut și toate detaliile
întregii cronologii sunt proaspete în mințile noastre. Așa că
fac iarăși un apel la guvernul nostru să înființeze imediat o
comisie de anchetă care să examineze în detaliu motivele
fundamentale care au permis coronavirusului să se
răspândească și să se extindă până în punctul în care a putut
să se transforme în calamitatea cu care acum ne confruntăm
cu toții. Totodată, recomandăm tuturor wuhanezilor care se
pricep la scris să înceapă să consemneze tot ce au văzut, au
auzit, au trăit și au simțit din ianuarie încoace. Mai sper și
că scriitorii neprofesioniști vor forma grupuri de lucru care
vor căuta acele familii care i-au pierdut pe cei dragi din
pricina coronavirusului, pentru a le ajuta să relateze prin ce
au trecut rudele lor când au căutat să aibă acces la
tratament și ce au simţit înainte să-și dea ultima suflare. Ar
trebui să creeze un site pe internet unde să poată fi postate
toate aceste mărturii, ordonându-le pe categorii, pentru o
căutare facilă. Dacă este posibil, versiunile tipărite ale
acestor depoziții, publicate în mai multe volume, ar putea
reprezenta și ele o contribuție importantă. Wuhanezi, haideți
să lăsăm cu toții în urma noastră o amintire colectivă a celor
întâmplate. Promit să-mi fac datoria și să contribui cu orice
sunt în stare pentru a sprijini cauza.
Astăzi, printre mesajele trimise de prietenul meu doctor,
am găsit următorul pasaj: „Nouă milioane de locuitori ai
Wuhanului și un milion de persoane din afara orașului au
fost cu toții prinși în capcană aici. Încă nu avem o statistică
precisă a numărului de persoane originare din Wuhan blocate
în afara orașului și supuse unor prejudecăți și discriminări
imense, şi care nu au posibilitatea să revină la casele lor. Mai
mult de 42.000 de ostaşi eroici s-au deplasat în Wuhan
pentru a sprijini eforturile de aici, ca să nu mai amintim de
cei 1,4 miliarde de chinezi care n-au cum să-și reia viețile
lor normale – suntem cu toții absolut epuizați, suntem pur și
simplu pe cale să cedăm”.
Un alt prieten doctor mi-a mărturisit: „Pornind de la ceea
ce ne spun oamenii care sună la numerele noastre speciale,
cea mai mare grijă a lor începe să nu mai fie infectarea cu
coronavirus, ci când vor putea să se întoarcă la muncă și ce
măsuri de protecție vor fi implementate când o vor face. În
momentul de față, majoritatea oamenilor n-au cum să
meargă la lucru și deocamdată mulți sunt șomeri. Uriașa
presiune economică cu care se confruntă le provoacă o
profundă anxietate. În cazul unora, va duce la depresie, ba
chiar la prăbușire psihică”.
Mă rog ca toate aceste dezastre să ia sfârșit cât mai
curând.

10 martie 2020
Nici vorbă de victorie – e pur și simplu un sfârșit.

Vremea este într-adevăr uimitoare azi, iar soarele strălucește

intens. Toți colegii mei postează fotografii cu florile care le
înfloresc prin curți, radiind culori minunate. Mi-am amintit
că și eu cumpărasem inițial un bilet de avion către insula
Hainan, pentru zborul de pe 6 februarie, iar astăzi este ziua
în care era programată întoarcerea acasă. Din cauza
carantinei, am rămas blocată aici și n-am mai putut face
călătoria. De la începutul epidemiei până acum, este pentru
prima oară când simt cu adevărat că zilele cele mai grele au
rămas undeva în urma noastră. Toate spitalele provizorii au
fost complet dezafectate și nu mai sunt raportate decât foarte
puține cazuri de pacienți noi testați pozitiv cu coronavirus;
cred că am putea ajunge la zero cazuri noi într-o zi sau două.
În sfârșit, grozăvia e aproape de final. Dar, prieteni, să nu
îndrăzniți să-mi vorbiți despre acest caz ca și cum am fi
obținut cine știe ce victorie. Nici vorbă de victorie – e pur și
simplu un sfârșit.
Nu mi-am închipuit absolut niciodată că izolarea în
carantină va dura atât de mult. Îmi amintesc că ultima oară
când am fost la farmacie să-mi iau medicamentele m-am
gândit că un stoc pentru o lună ar fi mai mult decât suficient;
în realitate, nu puteam fi mai departe de adevăr. Până la
urmă, am fost nevoită să merg la spital ca să-mi refac rețeta.
În plus, în carantină am avut niște probleme cu mâna. Acum
câțiva ani, am suferit de fisuri palmare; a durat aproape un
an întreg de tratamente până când am revenit la normal.
Totuși, în ultimele zile a început să mi se crape din nou
pielea de la deget. Astăzi, degetul acela m-a durut în
asemenea hal, încât de-abia mai pot să ating tastatura, deci
nu cred că voi fi în stare să scriu prea mult.
Noroc că acum câteva zile o publicație intitulată Soulker:
Revistă de artă & literatură (îmi cer scuze pentru neștiința
mea, dar n-am citit niciodată până acum revista asta) mi-a
trimis un e-mail cu câteva întrebări. Deoarece e vorba de o
revistă de artă, nu de o instituție de presă, întrebările pe care
mi le-au trimis au fost destul de deschise. Și pentru că
activăm în același domeniu, am hotărât să le răspund
oarecum liber. În continuare, vă împărtășesc și vouă acest
interviu:

Jurnalul tău este nespus de realist; consemnezi tot soiul

de detalii mărunte despre viața cotidiană, chiar și acele
chestiuni emoționale care te fac să oftezi. Te-ai gândit
vreodată să-l revizuiești folosind un limbaj literar mai
rafinat?

FANG FANG: Doar dacă ai avea o perspectivă diferită

despre ceea ce este literatura ai gândi așa. E un jurnal,
așa că nu-i nevoie de vreo revizuire ulterioară. Când am
început să-l scriu, mi-am postat fiecare însemnare pe
Weibo, o platformă neprotocolară unde poți în principiu
să spui ce te frământă. Pe deasupra, nu sunt vreo tânără
artistă idealistă, ci o scriitoare profesionistă. Scriu din
inimă și încerc să surprind întocmai ceea ce am pe suflet;
pentru mine e suficient.

Mulți spun că ar citi mai degrabă jurnalul lui Fang

Fang decât relatările oficiale din mass-media precum
cele din Cotidianul de Yangtze. Ce părere ai? Ți-ai
imaginat vreodată că Jurnalul tău va provoca reacții atât
de imense?

FANG FANG: Cred că toți cei care spun că n-au

încredere în mass-media sunt peste măsură de părtinitori.
Pentru a înțelege traiectoria generală a răspândirii
coronavirusului, trebuie să citești în continuare ce are de
spus presa oficială. Tot ce prezint eu în jurnal sunt
gândurile și sentimentele mele proprii. Nu poți avea o
perspectivă completă parcurgând doar jurnalul meu, asta
ar trebui să fie limpede. Când am început să-l scriu, nu
mi-am închipuit nicio clipă că atâția oameni îl vor citi, a
fost ceva foarte ciudat pentru mine. I-am întrebat chiar și
pe colegii mei de muncă și de școală de ce cred ei că atât
de mulți oameni mi-au urmărit postările online de jurnal;
dar nici ei n-au avut un răspuns satisfăcător.

Un pasaj din jurnalul tău spune: „Poate că un fir de praf

dintr-o eră întreagă nu pare cine știe ce, dar când ți se
așază pe creștet e ca un munte care se prăbușește peste
tine”. Aceste cuvinte au devenit cea mai răspândită frază
din timpul întregii epidemii de coronavirus. Vorbele
acestea au fost considerate oarecum emblematice pentru
tot ce am trăit. Privind înapoi, simți că acele cuvinte s-
au transformat într-un soi de profeție?
FANG FANG: Fraza aceea nu-i profetică, este realitatea
pură – o realitate care ne însoțește pe parcursul oricărei
epoci.

În fiecare zi pari să petreci foarte mult timp urmărind

știri legate de oamenii de rând. Pe lângă Jurnalul tău,
intenționezi să consemnezi soarta unora dintre ei din
timpul epidemiei, poate chiar într-un roman? Sau există
vreo poveste anume care să fi avut un impact deosebit de
puternic asupra ta?

FANG FANG: Sunt nenumărați cei ale căror povești m-

au emoționat, dar nu am în plan să scriu vreun roman
referitor la ceea ce s-a petrecut aici. Am deja prea multe
proiecte scriitoricești la care lucrez în clipa de față.

Unii au acuzat faptul că majoritatea scriitorilor chinezi

au tăcut de-a lungul acestei epidemii de coronavirus. Ce
te-a determinat să-ți exprimi opinia? Mai ales dacă ne
gândim cât de frecvent se întâmplă să dai vina în Jurnal
pe oficialii guvernamentali și să le aduci critici…

FANG FANG: Nu prea sunt de acord cu afirmația asta.

De fapt, sunt destui scriitori de aici care au consemnat
cele întâmplate. Mai mult decât atât, metoda prin care
oamenii înregistrează lucrurile este foarte diferită: unii
scriu romane, alții își notează în privat ceea ce se
întâmplă și sunt nenumărați cei care își postează
relatările pe platforme publice, așa cum fac și eu. Cât
despre scriitorii chinezi din afara Wuhanului, având în
vedere că nu înțeleg dinamica locală, le este greu să-și
dea seama cum să abordeze subiectul. Când epidemia de
Ebola a izbucnit în Africa, n-am publicat niciodată nimic
despre ea, deoarece n-am știut din proprie experienţă ce
se întâmplă și nenumărate detalii n-au fost clare pentru
mine. Este absolut firesc. Cred că-i nerezonabil să ne-
așteptăm ca fiecare scriitor să-și spună părerea în această
privință. Faptul că epidemia din Wuhan s-a răspândit în
așa măsură a fost rezultatul unor forțe multiple. Oficialii
guvernamentali și specialiștii din Hubei și Wuhan,
inclusiv membri ai Comisiei de Sănătate din Wuhan,
poartă cu toții o responsabilitate pentru ceea ce s-a
petrecut aici, o responsabilitate cât se poate de mare, de
fapt. Deoarece ei sunt cei care se numără printre cei
răspunzători, de ce n-aș vorbi deschis?

„Dacă aveți de gând doar să faceți sluj în fața

autorităților, vă rog să vă abțineți. Oi fi eu bătrână, dar
n-o să obosesc niciodată să spun lucrurilor pe nume.”
Pasajul acesta îmi amintește de multe lucruri care ți s-
au întâmplat, cum ar fi acele scrisori deschise pe care le-
ai publicat și în care critici unele aspecte legate de
Premiul Literar Lu Xun sau evaluarea în vederea
promovării unui anumit poet. Criticile acestea au fost
îndreptate împotriva unora din domeniul tău de activitate
pe care sunt convins că îi vei întâlni în viitor. Și totuși,
ai insistat să-ți spui părerea deschis. Ce sens are critica
pentru tine?

FANG FANG: Când aveam funcția de președintă a

Asociației Scriitorilor din Hubei, au existat și lucruri
despre care mi-am dat seama că încălcau regulamentele.
De fiecare dată când m-am lovit de asemenea situații, le-
am discutat cu reprezentanții Partidului Comunist
Chinez din Asociația Scriitorilor și i-am rugat să
intervină. În cazul în care n-au izbutit să ia măsuri, am
simțit că-i de datoria mea să-mi exprim opinia online
despre ce se întâmplă. Am avut sentimentul că-mi fac
treaba și doar atât. Acum, că am ieșit la pensie, chiar
dacă s-ar dovedi că ar fi cu toții corupți până-n măduva
oaselor, deja n-ar mai fi problema mea.

Ești de acord cu ideea că scriitorii ar trebui să poarte o

responsabilitate socială mai mare, dincolo de simpla
scriitură?
FANG FANG: Depinde de fiecare individ. Nu toți avem
acel tip de personalitate menită să-și asume o
responsabilitate socială sporită. Este simplu să „o porți”,
dar dacă nu ai curaj, discernământ și dăruire, poate fi o
sarcină dificilă, mai ales dacă ai o personalitate slabă și
tinzi să fii timid sau te stresezi cu ușurință. Dacă te
încadrezi în această categorie, n-ai niciun motiv să-ți
asumi responsabilitatea. În lume, există oameni care pur
și simplu îndură și alții cărora le place să-și asume
răspunderea, așa a fost dintotdeauna. Dar nu-i poți sili pe
toți să o facă – totul se rezumă la o chestiune de alegere
individuală. Nu se poate discuta despre ceea ce „ar
trebui” sau „n-ar trebui” să facă oamenii.

După ce a fost publicat romanul Înmormântare moale, ai

fost atacată din toate părțile. Cum te-ai raportat la acele
atacuri? Ţi-a fost vreodată frică deoarece existau atâtea
voci critice inflamate care te asaltau?

FANG FANG: Nu le-am lăsat niciodată să mă afecteze.

De ce m-aș speria? Oare nu cumva ei sunt cei cărora le
este frică de mine? Cât despre polemicile scrise, ca
scriitoare profesionistă trăiesc de pe urma peniței.
Așadar, de ce m-aș teme? Firește, dacă s-ar ivi la poarta
mea cu ciomege în mâini, ar fi alta situaţia. Dar tot ce fac
oamenii aceștia este să scrie articole și asta fac și eu ca
să-mi câștig pâinea. Unii dintre criticii la care te referi
vor fi fiind ultra-stângiștii? Acționează la un nivel
extrem de scăzut, iar talentul lor scriitoricesc şi
capacitatea lor de a emite judecăți critice și abilitățile de
gândire analitică sunt de-a dreptul jalnice. Ar fi o totală
pierdere de timp pentru mine să dau o replică unor
asemenea atacuri. Aș irosi frumoasa limbă chineză pe
seama lor. Așa că prefer să nu mă iau la harță cu ei. Dar
oficialii guvernamentali sunt o altă poveste, mai ales cei
de rang înalt. Au foarte multă putere, chiar și după ce se
pensionează pot să exercite în continuare o influență
profundă asupra multora. Așa că atunci când mă atacă
mi se pare important să ripostez. Sunt prea indolentă ca
să-i bag mai mult în seamă pe cea mai mare parte dintre
huliganii ultra-stângiști, dar când unii poartă o pălărie de
oficial guvernamental, de ce să nu le dau o replică? Când
ripostez, până la urmă nu eu sunt cea care are de pierdut,
ci ei. Deja și-au învățat lecția și sunt conștienți că nu
trebuie să se ia de scriitori ca mine. Hai să vedem dacă
vreunul dintre acei oficiali de rang înalt care au ieșit la
pensie mai îndrăznește să hăituiască vreun scriitor. Dacă
o fac, se vor pune singuri într-o lumină proastă și cu asta
basta.

Peste mulți ani, când criticii se vor apleca asupra

operelor tale, speri că o vor considera pe Fang Fang „o
scriitoare admirabilă, cu o temeinică misiune socială și
o conștiință deosebită” sau „o scriitoare excepțională,
cu o pricepere și un talent literar incredibil”?
FANG FANG: Chiar nu-mi pasă. Nu mă interesează
deloc cum mă percep alții. Câtă vreme pot să mă simt
bine cu mine însămi, sunt fericită. Felul cum mă privesc
criticii e treaba lor, nu a mea.

Atunci când ai scris romanul Orașul Wuchang, cum de ai

găsit o cale de mijloc între istoria reală și imaginația
ficțională? Care este semnificația istoriei consemnate
pentru viețile contemporanilor?

FANG FANG: Romanele sunt, în definitiv, lucrări de

ficțiune și se bazează pe imaginație. Dar când scrii un
roman istoric despre evenimente care s-au petrecut
aievea, trebuie să respecți și istoria. Îmi plasez pur și
simplu personajele în miezul acelei istorii. Într-o
narațiune istorică există întotdeauna fisuri. Când scriu
ficțiune istorică, am mereu în minte harta istorică
generală și apoi caut acele fisuri prin care pot da drumul
personajelor mele să hoinărească neîngrădite. Pentru
mine, sensul istoriei consemnate se rezumă la „utilizarea
istoriei ca pe o oglindă”.

În realitate, există numeroase voci online care te-au

criticat sau cărora le-ai trezit suspiciuni. Te-au făcut ele
vreodată să te simți stânjenită sau deprimată? În tot
acest haos, în toată această teamă, cum izbutești să-ți
menții o perspectivă normală și sănătoasă?

FANG FANG: De deprimat, nu mă deprim, dar uneori

mă simt cumva nelalocul meu, ba, mai mult, mă enervez,
pentru că tot ceea ce fac ei mi se pare de-a dreptul de
neînțeles. Te înfurii și te întrebi de ce fac acești ultra-
stângiști ceea ce fac și mi-e dificil să pricep de unde au
putut să adune atâta ură în sufletul lor. Nu-i cunosc
personal pe niciunul dintre ei, nici măcar nu am luat
legătura cu vreunul, cu toate astea, ura lor față de mine
este nespus de adâncă, de parcă le-aș fi ucis strămoșii
într-o viață anterioară sau ceva de genul ăsta – să mă
bați dacă pricep! Și nu-mi mențin permanent o
perspectivă normală și sănătoasă, căci uneori devin
neliniștită. Sunt momente în care chiar mă aflu la
ananghie și nu știu ce să fac. Când te confrunți cu atât
de mulți factori necunoscuți, poți să te trezești uneori
foarte dezorientată în sufletul tău.

Faptul că ai fost președintă a Asociației Scriitorilor din

Hubei ți-a folosit ca un fel de protecție? Sau a avut un
impact negativ?

FANG FANG: Cred că nici una, nici alta. N-am permis

funcției să aibă vreo influență asupra mea câtă vreme am
fost președintă, așa că sigur n-o s-o las să mă afecteze
nici acum, pensionată fiind. Funcția asta nu mi-a oferit
nicicând vreun fel de protecție, dar nici nu simt că mi-ar
fi adus vreun prejudiciu. Am dus o viață frumoasă
înainte să devin președintă, iar lucrurile nu s-au schimbat
foarte mult după ce am preluat funcția. Acum, că m-am
pensionat, situația rămâne neschimbată. Oamenii care
cred că e mare scofală să fii președinte nu prea înțeleg
sistemul chinezesc și nu mă înțeleg nici pe mine.

Multe dintre poveștile tale zugrăvesc viețile cetățenilor

din Wuhan. Care dintre trăsăturile lor îți sunt cele mai
dragi? Epidemia de coronavirus a scos la iveală vreo
caracteristică nouă a celor de aici pe care n-o
observaseși niciodată?
 FANG FANG: Oamenii din Wuhan au fost dintotdeauna
direcți și pun accent în mod deosebit pe ceea ce este
corect sau greșit. Sunt generoși când vine vorba de a-i
ajuta pe cei din jur și au sentimentul onoarei. Poate că
multe dintre caracteristicile acestea au legătură cu
geografia și cu clima de aici. Dar Wuhanul a fost mereu
un oraș al comerțului, majoritatea locuitorilor sunt
flușturatici și superficiali, și nicidecum cei mai curajoși
din lume. Tind să respecte tot ce le spune guvernul. Le
place să se bucure de viață, dar nu sunt din cale-afară de
interesați de politică – sunt oameni extrem de practici.
Cu epidemie sau fără, wuhanezii se comportă mereu la
fel, cel puțin asta este impresia mea. Sunt aceiași oameni
dintotdeauna.

Cum privești relația dintre un scriitor și orașul lui?

FANG FANG: Cred ca-i asemenea relației dintre pește

și apă sau dintre un arbore și pământul în care e înfipt.

După ce va trece această epidemiei, care este lucrul pe

care abia aștepți să-l faci?

FANG FANG: Să termin romanul la care lucram.

11 martie 2020
Atunci când lucrurile ajung până aici, chiar
credeți că veţi mai putea să ștergeți totul cu
buretele?
O altă zi frumoasă. E plăcut să te învăluie razele soarelui de
primăvară timpurie. Mă gândesc că Lacul de Est trebuie să
fie complet pustiu și părăsit în clipa asta. Sunt sigură că
florile de prun s-au scuturat după ploaia de-acum câteva
nopți. Zeci de mii de pruni au înflorit și au pălit fără ca să-i
vadă cineva și să se bucure privindu-i. Dacă ar trebui să spui
asta într-un poem, cum ai transmite ce simți? „Florile fac o
piruetă și se-scutură peste o apă curgătoare.” Bătrânul meu
cățel a fost închis în casă de-atâta amar de vreme, încât nici
măcar nu mai vrea să iasă prin curte. Îi place să stea
încovrigat în pătuțul lui canin. Într-un fel, simt același lucru:
nu prea mai țin să ies afară, nu vreau decât să rămân aici, în
apartamentul meu. Câțiva prieteni mi-au trimis invitații,
rugându-mă să merg să-i vizitez și să mă odihnesc puțin
după ce se va încheia epidemia. Îmi povestesc toți cât de
minunat este peisajul primăvăratic, străduindu-se să mă
ademenească cu imaginile unor munți superbi cu ape
învolburate. Fang Fang cea de odinioară s-ar fi dus acolo cât
ai bate din palme. Acum însă, nici măcar nu mai vreau să ies
pe ușă. Mă întreb dacă nu cumva trec printr-un soi de
sindrom de stres post-traumatic.
Prietenul meu doctor a continuat să îmi retransmită știri
despre cât de mult s-a îmbunătățit situația coronavirusului.
Numărul cazurilor noi deja a scăzut sub douăzeci și în
curând ar trebui să ajungă la zero. Și, mulțumită muncii
asidue a tuturor medicilor, numărul deceselor s-a redus și el
drastic. De-abia aștept să văd că numărul deceselor va
ajunge la zero. Astăzi, Centrul de Control al Epidemiei din
provincia Hubei a difuzat un comunicat: toate unitățile de
lucru din Hubei vor începe să-și reia treptat activitatea și
producția în funcție de fiecare district, nivel și tip de ramură
industrială. Să însemne oare că vom putea să ne reluăm în
curând viețile normale?
Unul dintre prietenii mei (toți acești prieteni sunt oameni
în carne și oase, dar nu le dezvălui niciodată numele aici
pentru a-i proteja de posibile atacuri) mi-a trimis o fotografie
în dimineața asta – o poză de grup a Secției de Cancer de
Sân și Tiroidă de la Spitalul Central, departamentul
doctorului Jiang Xueqing. În ziua în care doctorul Jiang a
decedat, cineva a înlocuit capetele tuturor oamenilor din
fotografie cu lumânări, lăsând neatins chipul unei singure
persoane – adică al doctorului Jiang Xueqing. Acea
fotografie m-a emoționat peste măsură, ca și sentimentul de
prietenie și loialitatea colegilor săi. Dacă doctorul Jiang ar
putea cumva să vadă și el fotografia, sper că i-ar oferi o
oarecare alinare.
De două zile, numele Ai Fen15, medic la Spitalul Central,
circulă deja pe tot internetul. Cenzura online a început să
stârnească furia poporului. Pare că toată lumea participă la o
cursă de ștafetă: abia apucă cenzorii să șteargă o postare, că
internauții o urcă din nou pe internet. Nu fac altceva decât să
predea ștafeta mai departe. Redirecționează postările
folosind tot felul de metode, până într-acolo încât cenzorii
internetului nu mai pot să țină pasul cu ei – cu niciun chip nu
pot șterge totul. Pe parcursul acestei curse de rezistență,
postările sunt eliminate, apoi urcate din nou și tot așa – la
nesfârșit. Treptat, conservarea postărilor șterse devine o
datorie sacră a internauților. Iar datoria aceasta sacră se trage
dintr-o revelație aproape subconștientă care le șoptește
neîncetat: apără aceste postări, căci apărarea lor este singura
cale prin care te poți apăra pe tine însuți. Atunci când
lucrurile ajung până aici, trebuie să-i întreb pe dragii mei
cenzori de pe internet: chiar credeți că veţi mai putea să
ștergeți totul cu buretele?
Îmi este chiar greu să înţeleg cum operează cenzorii
internetului. Îmi șterg postările iar și iar. Bănuiesc că ultra-
stângiștii sunt cei care bombardează companiile de internet
cu mesaje în care se lamentează că textele mele amenință
stabilitatea socială, așa încât cenzorii încearcă să rezolve
plângerile ștergând pur și simplu totul dintr-o singură
mișcare. Înțeleg care este psihologia din spatele acestor
acţiuni, pentru că și eu fac același lucru: ori de câte ori
cineva postează lucruri care sar peste cal pe conturile mele
de social media, îi trec pur și simplu pe lista neagră. Dar de
ce ar cenzura cineva un articol despre Ai Fen publicat în
revista Oameni?16. Doar dacă, bineînțeles, acel cineva ar fi
îngrozit că ar putea să dezvăluie informații din interior pe
care respectiva persoană nu le-ar vrea făcute publice. Mă
întreb care o fi cu adevărat povestea cu pricina. Articolul se
referea la cele întâmplate în Spitalul Central și prezenta
exact acele fapte pe care cu toții suntem nerăbdători să le
aflăm: era despre unde, ce și cine s-a aflat în spatele
întârzierii de douăzeci de zile până când epidemia a fost
raportată. Oare cenzorii internetului nu-și doresc să afle și ei
adevărul? Dacă nu descâlcim detaliile cu privire la ceea ce s-
a petrecut cu adevărat între momentul zero al epidemiei și
cel în care s-a răspândit, cum vor putea cei din Wuhan – și,
pentru că veni vorba, poporul chinez deopotrivă – să treacă
vreodată peste asta? Nu cred că cenzorii internetului au șters
pur și simplu la întâmplare acel articol, fără vreun motiv
aparte; ordinul trebuie să fi venit negreșit în urma solicitării
cuiva de sus. Așadar, cine a fost cel care a luat decizia
eliminării articolului cu pricina? Oficialii din Wuhan? Să fi
fost o comandă venită din Hubei? Sau a fost… în fine, mi-e
foarte greu să pricep întreaga tărășenie, ba chiar și mai greu
să mi-o imaginez.
La prima vedere, din luna decembrie a anului trecut,
când noul coronavirus și-a făcut apariția, tot ce s-a întâmplat
până acum a contravenit regulilor și convențiilor normale și
sunt nenumărate întrebările care nu-și vor găsi niciodată un
răspuns. Începem acum să observăm că unele lucruri par să
iasă treptat la lumină în anchetele publicate de diverși
jurnaliști. Câteva dintre detaliile aflate în anchetele
respective ne-au lăsat absolut consternați și fără cuvinte.
Indiferent dacă acești oficiali și specialiști n-au izbutit să-și
îndeplinească sarcinile care le erau atribuite, dacă au fost
indolenți și superficiali, neserioși și grăbiți sau pur și
simplu proști de-a binelea, ei trebuie să fie trași la
răspundere și pedepsiți, lucru care ar trebui să reprezinte un
avertisment și pentru alții ca ei. Nu cred că guvernul îi va
lăsa pe cei responsabili să scape basma curată după ce au
făcut; nu cred că o să i se treacă cuiva cu vederea așa ceva.
În definitiv, dacă nu faci cercetări și nu tragi oamenii la
răspundere, după ce totul se va termina, cea mai mare
victimă va fi națiunea însăși. Va duce la pierderea
credibilităţii guvernului în fața publicului, ca să nu mai
vorbim despre durerea pe care o vor simți cetățenii. Iar o
asemenea conjunctură ar provoca alte şi alte catastrofe. În
clipa de față însă, pentru mulți pare să nu aibă importanță
dacă aceste persoane își fac ori nu treaba sau dacă o dau în
bară în ultimul hal – pur și simplu nu le pasă. Dacă acei
indivizi nu-și asumă responsabilitatea, națiunea tot va izbuti
să absoarbă daunele produse. Dar noi nu vom mai putea
continua așa. Ca să citez o spusă celebră: dacă vom continua
la fel ca în trecut, țara va înceta să mai fie cea care a fost
cândva.
 Astăzi mi-am făcut timp să caut niște documente oficiale
privind demisia oficialilor guvernamentali din China. Am
găsit unul care era intitulat „Reguli pentru demisia provizorie
a cadrelor și oficialilor de partid și de guvern”. Nu sunt
sigură în ce an a fost publicată această versiune sau dacă a
fost sau nu revizuită ulterior, dar chiar și așa o voi cita aici.
Capitolul 4 al documentului poartă titlul „Demisia după
asumarea vinovăției”, iar articolul 14 stipulează: „Oficialii
de partid și de guvern care comit erori profesionale ce duc la
pierderi însemnate, au efecte catastrofice sau cei care poartă
răspunderea pentru accidente majore nu trebuie să mai
dețină nicio funcție oficială și trebuie să demisioneze din
funcție și să-și accepte vinovăția pentru erorile lor”.
Articolul 15 este și mai concret: „(1) În cazurile în care
neîndeplinirea sarcinilor duce la un incident grav care
afectează publicul sau când un incident de grup sau un
incident subit este gestionat necorespunzător, provocând
consecințe grave sau efecte secundare, acei lideri care sunt
principalii responsabili trebuie să-și accepte vinovăția și să
demisioneze; (2) În cazul erorilor grave în luarea deciziilor,
care duc la pierderi economice pe scară mare sau la alte
consecinţe negative, liderii care sunt principalii responsabili
trebuie să-și accepte vinovăția și să demisioneze; (3) În
cazurile de neglijență gravă privind prevenția dezastrelor și
operațiunile de salvare, prevenția epidemiilor și a focarelor
contagioase etc., ce duc la pierderi importante sau la alte
efecte secundare, liderii care poartă principala
responsabilitate trebuie să-și accepte vinovăția și să-și
înainteze demisia; (4) În cazurile de neglijență gravă privind
protecția muncii, accidente continue sau multiple de mare
risc sau în cazul în care are loc un accident major, liderul
aflat la conducere trebuie să-și accepte responsabilitatea și
să demisioneze; (5) În cazurile de neglijență gravă în
managementul și supervizarea piețelor economice,
protecției mediului, managementului social etc., accidente
majore continue sau multiple care duc la pierderi ample ce
sunt rezultatul deciziilor proaste ale conducerii, persoana
responsabilă trebuie să-și accepte vinovăția și să-și
înainteze demisia; (6) În cazurile în care implementarea
deficitară a articolelor cuprinse în Regulamentele pentru
Selectarea și Desemnarea Liderilor și Cadrelor din Guvern
și din Partid duce la neglijențe grave, la erori, și are un
impact negativ, liderii care poartă responsabilitatea trebuie
să-și accepte vinovăția și să demisioneze; (7) În cazurile în
care managementul sau supervizarea neglijentă duc la
comiterea în mod repetat de către membrii echipei sau de
către subordonați a unor încălcări ale legii sau la acțiuni
contrare codului de disciplină, producând efecte negative,
acei lideri responsabili trebuie să-și accepte vinovăția și să-
și înainteze demisia; (8) Dacă soțul/soția, copiii sau
personalul oficialilor guvernamentali comit acțiuni care
încalcă grav codul de disciplină sau acte ilegale care au
consecințe negative, acei lideri care au cunoscut aceste fapte,
dar nu au luat nicio măsură, trebuie trași la răspundere și își
vor înainta demisia; (9) În afară de acestea, există și alte
acțiuni suplimentare care pot duce la obligația liderilor de a-
și accepta vinovăția și de a demisiona”.
Este destul de limpede din regulamentele consemnate
mai sus că asumarea responsabilității și înaintarea demisiei
reprezintă o chestiune necesară pentru ca o societate să
funcționeze corespunzător. După trecerea în revistă a celor
nouă puncte enumerate mai sus, cine sunt cei din provincia
Hubei și din orașul Wuhan care ar trebui să accepte să își
asume responsabilitatea și să-și înainteze demisia?
Recomand ca toți oficialii implicați în ceea ce a ieșit la
iveală să consulte articolele de mai sus și să decidă dacă
vreunul dintre ele se aplică și în cazul acțiunilor lor. Dacă nu
au sentimentul că vreunul dintre articole se referă la ceea ce
au făcut, probabil că publicul va prezenta totuși o listă
formală de oficiali despre care simte că ar trebui să poarte
responsabilitatea – dar ar fi groaznic dacă s-ar ajunge la așa
ceva. Dimpotrivă, mi se pare că de acum înainte, oficialii
guvernamentali trebuie să înțeleagă înainte de a prelua
funcția cât de important este să fie capabili să facă pasul în
față și să-și asume vinovăția pentru greșelile lor. Și apoi
trebuie să învețe cum să demisioneze. Pe scurt, avem atâția
oficiali ignoranți, aroganți și cu obrazul gros care refuză să-
și recunoască greșelile, încât oamenii nu mai pot sta
deoparte și să mai înghită baliverne.
Ajungând aici, prietenul meu tocmai mi-a trimis un
reportaj de investigație din revista Săptămânalul de Sud
intitulat „Patru oameni morți la datorie, patru oameni în stare
critică: cel mai sumbru moment al Spitalului Central din
Wuhan”. Articolul începe așa: „Patru medici de la Spitalul
Central sunt în continuare în stare gravă. Doctorul Yang Fan,
care s-a aflat în primele rânduri ale celor care i-au îngrijit pe
cei patru pacienți, a evidențiat faptul că acestora le-au cedat
mai multe organe, suferind inclusiv de insuficiență
respiratorie și de alte complicații grave. «În clipa de faţă,
unii dintre ei depind în totalitate de ventilatoare și de
terapiile intensive vitale pentru a supraviețui.» Printre
aceștia sunt directorul-adjunct Wang Ping, membru în
Comisia de Etică Medicală Liu Li, directorul-adjunct al
Secției de Chirurgie Toracică Yi Fan și directorul-adjunct al
Secției de Urologie Hu Weifeng”. Cerule, ți se rupe inima!
Cum pot secretarul de partid și directorul Spitalului Central
să suporte să stea în banca lor, fără să-și asume
responsabilitatea? Cineva trebuie să strige în gura mare:
„Dacă mai aveți conștiință, asumați-vă răspunderea și dați-
vă demisia!”.

12 martie 2020
Să fi încercat oare cineva să folosească incidentul
cu poliția ca să mă hărțuiască?

Cerul este luminos, dar soarele nu poate fi zărit. Senzația de

primăvară din aer rămâne totuși puternică.
Astăzi e o zi neobișnuită. De când m-am dat jos din pat,
șirul de vești proaste nu a contenit. Totul a început cu o
postare pe care mi-au trimis-o mai mulți prieteni. Titlul era
„Ce părere aveți despre acuzațiile pe care internauții i le
aduc lui Fang Fang?” și cuprindea o compilație de peste
două sute de atacuri online malițioase la adresa mea. Ce să
mai spun? Oamenii ăștia sunt putrezi până la măduvă, am
impresia că nu le-a mai rămas nici măcar un strop de
bunătate în suflet. N-ar fi trebuit cel puțin să contrabalanseze
aceste atacuri incluzând și voci ale câtorva susținători de-ai
mei? N-ar fi stricat să fi fost jumi-juma? Cel care a publicat
postarea este un site care se numește „Hubeiul de Azi
Online”, condus de Asociația Jurnaliștilor din provincia
Hubei. O fi măcar un site oficial? Să nu-mi spuneți că a creat
cineva acest site după ce am început să le cer anumitor
oficiali să își asume responsabilitatea și să demisioneze. Să
fi ajuns să recurgă la aşa ceva?
 Dar celălalt fapt care s-a petrecut astăzi a fost și mai
neobișnuit. Mai mult decât atât, după ce a avut loc, vestea s-
a răspândit pretutindeni. Ideea de bază a acuzației este că aş
fi abuzat de prestigiul meu deosebit pentru a determina
poliția rutieră să-mi însoțească nepoata în afara Wuhanului
ca să poată să ia avionul spre Singapore. Au fost nu puțini
utilizatori verificaţi de pe Weibo care s-au străduit să facă un
spectacol pe cinste publicând cu toată convingerea texte pe
tema asta. Pare că acei indivizi rău-intenționați care vor să
mă atace chiar n-au nimic mai bun de făcut cu timpul lor.
Nepoata mea locuiește în Singapore de mai bine de un
deceniu și este considerată cetățean singaporezo-chinez.
Zborul ei spre casă a fost organizat de guvernul din
Singapore pentru evacuarea cetățenilor proprii care trăiau
sau munceau în Wuhan. Toată acțiunea a fost pusă la cale în
cooperare de guvernul din Singapore și de cel al Chinei.
Asta s-a întâmplat în jurul Anului Nou Chinezesc și cred că
avionul a decolat pe undeva pe la orele unu noaptea. (Nu țin
minte toate detaliile, dar cred că decolarea a fost amânată
până spre ora 3:00. În orice caz, a plecat foarte târziu.)
Fratele meu și soția lui au trecut amândoi de vârsta de 70 de
ani și niciunul dintre ei nu are carnet de șofer. Iar în ziua
aceea, tocmai se dăduse decretul care interzicea
automobilelor private să mai circule pe șosele. Respect
întotdeauna regulile, așa că am hotărât să mă interesez ce ar
trebui să facem ca să o ducem la aeroport. Sincer vorbind,
trăiesc în Wuhan de peste șaizeci de ani și cunosc destul de
mulți ofițeri de poliție. Unii dintre colegii mei au și ei rude
care au lucrat în cadrul forțelor de poliție. Departamentul de
poliție din Wuhan desfășoară chiar și un curs de scriere
creativă la care am participat și eu la un moment dat – la
invitația lor. De asemenea, am fost invitată adesea la
numeroase conferințe organizate de departamentul de
poliție. Am scris câteva povestiri în care personajele
principale sunt ofițeri de poliție, o parte dintre materialele
pentru povestirile respective avându-și originea chiar în
întâmplările pe care mi le-au povestit acești oameni. Așadar,
pornind de aici, nu este oare firesc să am prieteni printre
ofițerii de poliție? Deoarece îi cunosc și treceam printr-o
situație de urgență, am luat legătura cu ei pentru a le cere
ajutorul – mi se pare absolut logic. Acum vreo doi ani de
zile, ofițerul Xiao și câțiva dintre colegii lui mi-au făcut
chiar și o vizită în apartament. Când am apelat la ei,
cerându-le sprijinul, mi s-a spus că ofițerul Xiao ieșise din
tură, așa că era liber să îmi dea o mână de ajutor. I-am trimis
un mesaj și a fost de acord numaidecât să mă ajute. Deși,
teoretic vorbind, este un membru al poliției speciale, îi spun
în continuare ofițerul Xiao. În cadrul poliției normale sunt
destul de mulți membri ai poliției speciale și îi tratez
întotdeauna cu respect, așa cum mi se pare că ar trebui să
facem toți. Cred că totul s-a întâmplat prin ziua a cincea a
Anului Nou Chinezesc (nu sunt sigură în privința datei, dar
sunt sigură că am salvat mesajele lui pe telefon). Așadar,
dacă dorește cineva să facă o investigație, vă rog să-i dați
bătaie! Dacă asta înseamnă că „am abuzat de prestigiul meu
deosebit”, atunci nu prea știu ce înseamnă „prestigiu
deosebit”. Sincer mă întreb: să fi încercat oare cineva să
folosească incidentul cu poliția ca să mă hărțuiască?
Am răspuns deja acestor acuzații mai devreme pe Weibo,
deoarece am fost foarte îngrijorată că ofițerul Xiao ar putea
avea parte de repercusiuni dacă superiorii lui n-ar înțelege
ceea ce s-a întâmplat de fapt, motiv pentru care mi-am făcut
timp să ofer o explicație exhaustivă. Altminteri, n-am
considerat niciodată Weibo o platformă pentru exprimarea
opiniilor și, în mod normal, nu mă simt obligată să răspund
unor acuzații doar pentru că le postează cineva pe Weibo.
Scriitorii au voie să aibă amici care sunt ofițeri de poliție, iar
ofițerii de poliție au voie să-și ajute amicii în ziua lor liberă.
Toate astea sunt chestiuni obișnuite în relațiile interumane.
Nu vedeți zilnic întâmplări asemănătoare în serialele de
televiziune? Faptul că o astfel de întâmplare a fost
supraestimată într-un asemenea hal este realmente o glumă
proastă.
Dacă tot am ajuns aici, ce-ar fi să le împărtășesc câteva
lucruri despre mine acelor oameni cărora le lipsește bunul-
simț (inclusiv celor care m-au tot raportat) pentru a preveni
greșelile din postările lor viitoare:

1. Anul acesta împlinesc 65 de ani și m-am pensionat de

curând. Sufăr de câteva afecțiuni, nu puține la
număr. De fapt, anul trecut am fost internată în spital
chiar înainte de Anul Nou Chinezesc din cauza unei
hernii de disc, problemă care nu s-a rezolvat decât
spre sfârșitul anului. Toți colegii mei de la locul de
muncă pot confirma problemele de sănătate cu care
m-am confruntat. În prima jumătate a anului trecut,
de-abia am putut să merg, atât de mare fiindu-mi
durerea. Așa că acei indivizi care au sugerat online
să ies și să mă ofer voluntar trebuie să afle că pur și
simplu pentru mine asta nu poate fi o opțiune
practică. Mai mult, la vârsta mea nu cred că aș mai
putea să fac față eforturilor fizice pe care le presupun
cele mai multe munci de voluntariat. Dacă aș aluneca
și mi-aș vătăma iarăși spatele, atunci chiar că aș
deveni mai degrabă o povară decât orice altceva.
2. Nu sunt cadru la nivel departamental! Nu sunt cadru la
nivel departamental! Nu sunt cadru la nivel
departamental! Deoarece e un lucru important,
trebuie să-l repet de trei ori! Nu mai sunt nici măcar
funcționar public! Numele meu nu este asociat cu
niciun fel de funcție de la niciun nivel. Îmi pare rău
că vă dezamăgesc pe toți cei care mă tot numiți
„cadru la nivel departamental”! După pensionare am
devenit un simplu cetățean de rând. Și, firește, n-am
fost înscrisă niciodată în Partidul Comunist Chinez.
Am rămas mereu un om printre alți oameni de rând.
Firește, am avut anterior funcția de președintă a
Asociației Scriitorilor din Hubei, dar cei care înțeleg
cum funcționează sistemul știu că acest titlu nu
presupune sarcini administrative active. Aproape
toate însărcinările asumate de diversele asociații ale
scriitorilor sunt decise de organizațiile de partid. Așa
stând lucrurile, au existat câteva evenimente literare
la a căror organizare şi planificare am dat și eu o
mână de ajutor.
3. Am primit o invitație specială ca să fac parte din
Asociația Scriitorilor încă din 1992, deci presupun că
mă calific acum ca un membru senior al organizației.
Asta înseamnă că remuneraţia mea, deși nu este
extrem de mare, nu e atât de rea, dar sigur este
suficientă pentru traiul zilnic. Iar acum primesc bani
de la asigurările sociale și din fondul meu de pensii.
Asociația Scriitorilor a avut mereu grijă de scriitorii
ieșiți la pensie. Lucrurile au stat așa dintotdeauna,
începând chiar cu scriitori veterani precum Xu Chi și
Bi Ye, iar tradiția continuă și în zilele noastre. Asta
înseamnă că, chiar și după pensionare, Asociația
 Scriitorilor a continuat să aibă grijă de mine cum se
cuvine, așa cum a avut și de nenumărați alți
scriitori. Colegii mei de aici s-au purtat și ei foarte
frumos cu mine; mulți dintre ei s-au maturizat sub
ochii mei, așa că am fost mereu destul de apropiați.
Stilul meu de viață este într-adevăr puțin diferit de
cel al oamenilor obișnuiți, deoarece sunt o scriitoare
profesionistă care a publicat aproape o sută de cărți.
Sunt foarte mulți cei care mi-au citit opera și par să
mă respecte, îndeosebi concetățenii mei de aici, din
Wuhan. Faptul că am dobândit o fărâmă de
notorietate pentru scrierile mele i-a determinat cu
siguranță pe unii să facă tot ce pot ca să-mi vină în
ajutor – trebuie să recunosc acest lucru. Uneori, când
mă duc la restaurant să iau masa, proprietarul îmi
oferă câte un fel de mâncare special, ba chiar mi s-a
întâmplat odată ca taximetristul să refuze să-mi
accepte banii pe cursă după ce și-a dat seama cine
sunt. Le port multă recunoștință și sunt foarte
mișcată de generozitatea tuturor acestor oameni.
4. Acei ultra-stângiști au căutat permanent o justificare
ca să mă atace. Trebuie să fi căutat cu lupa prin
postările mele de pe Weibo după cea mai mică pată.
Și Dumnezeu știe de câte ori m-au raportat oficial la
Weibo, cu toate că nu pot să-mi dau seama care ar fi
motivul pentru care au făcut-o. De fapt, nu mi-a fost
teamă niciodată de cei care mă raportează, mai frică
îmi este când nu mă raportează! De-abia când nu te
mai raportează nimeni începe lumea să creadă toate
bârfele. Dar când te raportează, îți scot cu adevărat la
iveală toate calitățile! Ca să fiu sinceră, chiar și cei
de la Comisia Centrală pentru Inspecţia Disciplinei
 mi-au mărturisit că ar trebui să fac parte din comisia
lor, deoarece sunt onestă, respect întotdeauna regulile
și am curajul să spun adevărul.
5. Atacurile pe care le-au lansat astăzi au fost deosebit de
vehemente și au apărut oarecum surprinzător. A fost
un asalt colectiv și au urmat toți aceleași idei, au
folosit același limbaj, aceleași imagini, ba chiar și-
au postat atacurile în același timp. De asemenea, ca
să-și susțină mai convingător punctul de vedere, m-
au raportat toți în același timp la Weibo pentru că aș
fi încălcat regulile online. A fost ca și cum în noaptea
trecută s-ar fi desfășurat o ședință în care și-au ales
o anumită oră și au decis să întreprindă o acțiune în
comun. Nu vi se pare o coincidență interesantă?
Așadar, cine a prezidat acea ședință? (Chiar și un
idiot ar ști că o asemenea întrunire trebuie să fi fost
orchestrată de un departament guvernamental.) Și
cine a ațâțat focul? Dacă stai să te gândești, de fapt,
întreaga tărășenie e de speriat. Dacă grupul hotărăște
într-o zi că, în loc să se ia de jurnalul meu, urmează
să iniţieze o insurecție sau să întreprindă ceva cu
adevărat distructiv, sunt convinsă că vor exista
consecințe exponențial mai rele. Această organizație
și membrii ei au resurse incredibile pentru recrutarea
și mobilizarea unui număr uriaș de oameni care atacă
pe oricine le spune organizația să atace. Asaltează în
bloc orice individ care are păreri opuse lor. (Am auzit
chiar că doi profesori care mi-au luat partea pe Weibo
au devenit țintele lor; otrepele acelea le-au răvăşit
conturile și chiar i-au raportat guvernului. Nu au
nevoie decât de un cuvânt nepotrivit ca să transmită
un ordin și imediat își asmut dulăii, care dezlănțuie o
 rafală de insulte și de înjurături asupra ta. Nu-mi dau
prea bine seama ce deosebire mai este între ei și
oricare altă organizație teroristă.) Oare guvernul nu
are sentimentul că ar trebui să fie îngrijorat de
asemenea organizații? Trebuie să fi proferat
amenințări și la adresa guvernului – și nu doar o
dată.
6. Iată-mă aici, o scriitoare în carantină în epicentrul unei
epidemii, blocată în casă, consemnând orice îmi trece
prin minte, fapte pe care le simt, pe care le trăiesc.
Dacă vreți să mă sprijiniți, sprijiniți-mă; dacă vreți
să mă criticați, criticați-mă; totul e cât se poate de
firesc. Dar tot nu înțeleg deloc de ce atâta lume este
interesată să-mi citească jurnalul. Acum câteva zile,
am văzut un cititor care comenta: „Jurnalul lui Fang
Fang este ca un plămân artificial care ne salvează de
plictiseală”. M-am simțit flatată să citesc așa ceva;
dar mi-e greu să descriu starea mea în cuvinte. Așa
cum eu însămi mă strădui să respir, i-am ajutat și pe
alții să o facă. Doar pentru că am avut atât de mulți
cititori care mi-au lăsat comentarii însuflețitoare am
hotărât să insist și să merg mai departe. Cititorii mei
sunt cei care mi-au oferit cea mai multă căldură în
această perioadă de viață petrecută în carantină.
7. Dar ceea ce chiar nu înțeleg este de ce un jurnal mai
degrabă cuminte, ca acesta, ar stârni acuze și atacuri
atât de răuvoitoare din partea unui număr atât de
mare de indivizi? Când au început toate astea? Cine
i-a instigat pe ei toți să mă atace? Cine sunt, mai
exact, indivizii care mă hăituiesc? Ce fel de intenții
se ascund în spatele atacurilor lor? Ce fel de sistem
de valori îi determină să procedeze astfel? Ce fel de
 educație și de creștere în familie au primit acești
indivizi? Ce meserie au în mod normal? Întotdeauna
există urme lăsate pe internet, așa că poate se vor
găsi unii care vor putea examina aceste lucruri,
făcând cercetări pentru a scoate la iveală adevărul din
spatele atacurilor și persoanelor care le lansează.
Merită aflat și sunt destul de curioasă.
8. Îmi pare cu adevărat rău pentru toți tinerii care
participă la aceste atacuri. De vreme ce s-au trezit cu
acești ultra-stângiști drept profesori sau mentori, mi-
e teamă că mulți dintre ei își vor petrece restul vieții
într-un abis întunecos.

Situația epidemiei continuă să se îmbunătățească.

Numărul pacienților noi confirmați cu coronavirus a scăzut
astăzi sub zece, majoritatea districtelor din oraș coborând
deja la zero. E un număr care îi face pe mulți să fie fericiți.
Mi-am început ziua într-o dispoziție groaznică, dar grație
veștilor bune despre numărul în scădere al cazurilor de
coronavirus, cred că lucrurile s-au mai echilibrat oarecum.

13 martie 2020
Să găsim un loc unde cu toții să putem plânge
până ne vom liniști.

La prânz, cerul era încă destul de senin, dar spre după-

amiază a început să se înnoreze și s-a pornit vântul. Bătrânul
din ceruri poate fi imprevizibil, schimbându-se cât ai bate
din palme – uneori am prefera o perioadă de tranziție, dar se
întâmplă frecvent să n-avem parte de așa ceva. Cireșii din
campusul Universității din Wuhan trebuie să fie deja
complet înfloriți. Dacă-i privești de pe platforma de pe
acoperișul căminului studențesc Laozhaishe, brâul de flori a
semănat dintotdeauna cu o dâră de nori albicioși. Când eram
la facultate, mergeam întotdeauna acolo să facem fotografii
când înfloreau cireșii. Pe atunci, nu exista picior de turist,
eram doar noi, studenții. Câțiva ani mai târziu, locul a
devenit o destinație turistică importantă și în acest anotimp
campusul e ticsit de vizitatori, încât de-abia te mai poți
plimba fără să te lovești de ei. Vezi mai multe chipuri în
mulțime decât petale de flori, iar peisajul este dominat de
mulțimea vizitatorilor, nicidecum de florile de cireș.
Situația coronavirusului continuă să se îmbunătățească.
Din ce în ce mai mulți pacienţi sunt externați din spitale și
deja nu mai apar decât o mână de pacienți noi. Dar ce-a fost
ciudat astăzi este că acea conferință de presă zilnică s-a
desfășurat ceva mai târziu ca de obicei. Am aruncat după-
amiază o privire pe câteva dintre grupurile mele de
conversație și am descoperit că pe multe se discuta despre
acest subiect; nimeni nu știa ce anume provocase întârzierea.
Prietenul meu doctor s-a întrebat și el de ce o amânare atât
de scurtă a făcut dintr-odată imaginațiile tuturor să o ia
razna. Mă întreb ce-o fi în mintea oamenilor?
Au trecut de-acum mai bine de cincizeci zile de când a
fost pusă în aplicare carantina. Dacă ni s-ar fi spus la început
că va dura cincizeci de zile, sunt curioasă cum am fi primit
vestea. Orice ar fi însă, cu siguranță că nu mi-aș fi închipuit
că va dura atât de mult. Luna trecută, când mi-am ridicat
rețeta de la spital, am luat o cantitate care să-mi ajungă
pentru o lună, considerând că e suficient – nu m-am gândit
nicio clipă că vom fi în continuare în carantină. Privind
retrospectiv, e limpede că am subestimat virusul. I-am
nesocotit ferocitatea și rezistența. Deși numărul pacienților
noi continuă să scadă, apar unele știri ciudate care ne
reamintesc că nu putem umbla cu jumătăți de măsură, altfel
virusul își va înălța din nou țeasta hidoasă. Prin urmare,
continuăm să fim pregătiți pentru orice eventualitate. De
partea noastră e acum faptul că am dobândit mai multă
experiență în ceea ce privește modul de luptă cu virusul –
dacă te îmbolnăvești, de obicei nu-i foarte grav cu condiţia
să te duci imediat la spital și să urmezi tratamentul. Atâta
vreme cât nu-i permiți bolii să evolueze până spre ultimele
stadii, tratamentul nu-i chiar atât de dificil.
A trecut aproape jumătate din luna martie și Sărbătoarea
Qingming bate la ușă. Omagierea și comemorarea rudelor
noastre decedate, arderea tămâii pentru ele, curățarea
monumentelor funerare, toate sunt tradiții care au dăinuit
vreme îndelungată în cultura noastră. Este un ritual la care
participă anual majoritatea familiilor. Pentru locuitorii
Wuhanului, care de obicei sunt îndărătnici în
tradiționalismul lor, sărbătoarea de anul acesta va fi o mare
provocare. Într-o perioadă de doar două luni, s-au pierdut mii
de oameni, afectând viețile altor mii de prieteni și rude ale
lor. Cei dragi sunt dispăruți, și nu doar că n-au putut să le
pregătească mormintele pentru a-i comemora, dar nici măcar
nu pot să ridice cenușa rudelor decedate. Așa stau lucrurile
îndeosebi pentru acele familii care și-au pierdut rudele la
începutul epidemiei până spre mijlocul lui februarie. Primele
șapte zile de după moartea cuiva ar trebui să fie rezervate
diverselor ritualuri, în schimb oamenii au fost aruncați într-o
stare de haos și suferință; pentru mulți, perioada de doliu
oficială de patruzeci și nouă de zile nu se va încheia decât
după Sărbătoarea Qingming. Toată lumea își dă seama că
aceste vremuri, când bântuie coronavirusul, sunt diferite de
oricare altă epocă; totuși, când vine clipa să te confrunți cu o
pierdere personală, cum oare s-ar putea cineva să se aştepte
să nu simți tristețe pentru cei dragi sau să nu-ți fie dor de ei?
Așa ceva pur și simplu nu se poate. Sunt destul de
îngrijorată pentru familiile care au pierdut pe cineva drag.
Mă tem că atunci când se vor trezi cu adevărat la realitate, nu
vor fi în stare să gestioneze această perioadă prelungită de
represiune, ceea ce pe foarte mulți i-ar putea face să sufere
căderi nervoase. E suficient fie şi să mă gândesc doar la acest
aspect, pentru ca până și eu să-mi pot ține cu greu lacrimile
în frâu.
Trebuie să vorbești cu semenii tăi și să plângi ca să poţi
depăşi moartea unei persoane dragi. E o metodă eficientă
prin care cineva poate fi ajutat să se vindece din punct de
vedere psihic. Acum câteva zile, am citit un articol despre
toți cei care au postat mesaje pe pagina de Weibo a lui Li
Wenliang – mesajele lor au transformat-o într-un zid al
plângerii. Aceste mesaje nu sunt doar pentru a-l comemora
pe Li Wenliang, mai important fiind faptul că oamenilor le
este pusă la dispoziție o supapă online prin care pot să se
elibereze de toate suferinţele pe care și le zăvorâseră în
suflet. Mă gândesc că acum, aflându-ne aproape de sfârșitul
epidemiei și cu doar câteva zile înainte de Sărbătoarea
Qingming, ar trebui să creăm un site de internet care să poată
avea rolul unui „zid al plângerii”. L-am putea numi „web-ul
plângerii”. În acest fel, le-am oferi un spațiu familiilor
îndoliate pe care să-l acceseze pentru a posta fotografii, ca să
aprindă o lumânare și să-şi plângă morţii din tot sufletul. De
fapt, nu jelesc doar membrii familiilor celor decedați.
Fiecare persoană din Wuhan are nevoie să-și plângă amarul,
încât acest „web al plângerii” ar putea avea rolul unui portal
unde cetățenii să se tânguie și să jelească după membrii
familiilor lor, pentru prieteni și pentru ei înșiși. Trebuie să
ne eliberăm de tristețea din inimile noastre și trebuie să ne
exprimăm durerea pricinuită de pierderile la care am fost cu
toții martori. Poate că site-ul ar putea include şi melodii care
să aline, ceea ce l-ar putea face și mai util. Poate că după ce
vom da frâu liber lacrimilor și gemetelor de jale, ne vom
simți cu toții mai bine. Nu ştim încă data precisă când se va
sfârși epidemia, dar în această perioadă de incertitudini,
amărăciunea unui număr nesfârșit de oameni s-a acumulat
într-o aşa măsură, încât formează deja un zid; după ce vom
depăși momentul, ar putea deveni o mare provocare pentru
toţi. Acesta e motivul pentru care trebuie să găsim un loc
unde cu toții să putem plânge până ne vom liniști.
În plus, mai există un grup de persoane pe care nu ar
trebui să-l omitem din vedere. În timpul fazei inițiale a
epidemiei, un număr impresionant de indivizi s-au infectat și
a fost extrem de dificil să fie asigurate suficiente paturi de
spital pentru toţi pacienții, astfel că mulți bolnavi nu au avut
parte de tratamentul de care aveau nevoie. Mulți n-au putut
să facă nici măcar teste virale de acid nucleic, darămite un
test de coronavirus. Câțiva dintre bolnavii aceștia au murit
la spital, dar majoritatea au decedat acasă. O colegă de liceu
mi-a povestit că soțul ei are un coleg care și-a pierdut doi
membri de familie în timpul acelei faze timpurii. Bunica i-a
murit acasă, dar firma de pompe funebre era atât de ocupată,
încât n-a fost în stare să vină să-i ridice trupul neînsuflețit
decât după ce s-a înnoptat. Mulți au murit în felul acesta în
Wuhan la începutul epidemiei, exemplul de mai sus nefiind
nici pe departe o excepție. Și pentru că n-au fost niciodată
diagnosticați oficial cu noul coronavirus, nu sunt nici măcar
incluși în statistica oficială a deceselor de COVID-19. Câți
se încadrează în această categorie? N-am nici cea mai mică
idee. Am discutat astăzi problema la telefon cu un prieten
psiholog și amândoi am fost de părere că dacă fiecare
district din oraș ar putea să înregistreze oficial toate aceste
decese ca fiind datorate coronavirusului, le-ar permite acelor
membri ai familiilor care au supraviețuit să beneficieze de
orice viitoare politici naționale pe care guvernul le va institui
pentru victime. În același timp, ar fi util dacă fiecare district
ar putea să calculeze câți pacienți neinfectați cu coronavirus
au pierit din cauza altor afecțiuni în perioada de izolare,
pentru că n-au avut posibilitatea să primească asistență
medicală de specialitate. Toate aceste categorii diferite de
pacienți trebuie contabilizate pentru ca guvernul să le poată
avea în vedere atunci când va decide cum să aline suferinţa
familiilor îndoliate.
În ultimele câteva zile, situația epidemiei de coronavirus
s-a îmbunătățit considerabil, dar protestele publicului au
devenit tot mai vocale. Cele mai zgomotoase voci s-au
exprimat răspicat împotriva practicii folosirii mașinilor de
gunoi la transportul hranei pentru locuitorii Wuhanului. Ieri,
a circulat online un film care a șocat pe mulți. Cui i-ar fi
putut trece prin cap să folosească o mașină de gunoi ca să
transporte alimente? Nivelul de ignoranță și de obrăznicie
este pur și simplu scandalos. Oficialilor le lipsește în
totalitate bunul-simț elementar sau îi consideră pe cetățeni
ființe inferioare? Nu sunt sigură dacă au existat circumstanțe
speciale care să-i determine să ia această decizie, dar, oricât
de disperați ar fi putut să fie, tot nu le găsesc vreo scuză
pentru că au făcut ceva atât de indecent.
Uneori mă gândesc că dacă un anumit regim de
guvernare nu-și situează cetățenii pe primul plan, atunci cu
proxima ocazie când va mai apărea vreun virus, ne vom
confrunta iarăși cu o catastrofă ca şi cea de-acum. Când
există un grup de oficiali guvernamentali cărora nu le pasă
de oameni, iar singurul lucru care pare să conteze pentru ei
cu adevărat este părerea superiorilor, poți să te aștepți în
viitor la și mai multe mașini de gunoi care să transporte
alimente. O problemă majoră de care se lovesc mulți dintre
oficialii guvernamentali de azi este că niciunul nu consideră
că oamenii reprezintă nucleul fundamental al societății și
nici nu privește lucrurile din perspectiva cetățeanului de
rând. Dacă pur și simplu continuă să judece totul din punctul
lor birocratic de vedere, mi-e teamă că nu va fi niciodată
suficient. Nu este o problemă care ține doar de caracterul
indivizilor, ci are legătură cu sistemul în care activează
acești indivizi. Mașinăria lui ultrarapidă le antrenează
privirea să se îndrepte doar către superiorii lor, ceea ce îi
pune în imposibilitatea de a mai vedea cu claritate viețile
celor care le sunt inferiori. Despre acest aspect se spune
adesea în felul următor: „Odată intrat în joc, nu mai ai
acelaşi control asupra celor care se petrec în jurul tău”.
Dați-mi voie să mă abat o clipă de la subiect: astăzi am
citit un articol în Săptămânalul de Sud care a inclus un
interviu cu doctorul Du Bin, membru în echipa de consilieri
seniori ai Consiliului Național de Sănătate. Titlul articolului
era: „N-are nimic de-a face cu eroismul”. A fost un articol
nemaipomenit, dar o frază m-a făcut să izbucnesc în râs.
Doctorul Du Bin a spus: „Nu cred că atunci când te afli într-
o unitate de tratament, virusul poate să-ți zboare în ochi și să
te infecteze”. Îmi amintesc cu claritate că doctorul Wang
Guangfa, la rândul lui specialist în acest domeniu, a spus că
el însuși s-a infectat din cauza unor stropi care i-au pătruns
în ochi. Comentariile doctorului Wang sunt cele care au dus
la explozia de peste noapte a vânzărilor de ochelari de
protecție. Una dintre prietenele mele a insistat chiar să-mi
trimită o pereche de ochelari. N-am vrut să-i dau deloc bătăi
de cap, așa că i-am spus să-mi dea adresa site-ului de pe
internet ca să-mi plasez singură comanda. Nici măcar n-am
deschis încă pachetul.
O ultimă chestiune pe care vreau să o menționez: astăzi
am văzut un grup oficial de utilizatori pe Weibo numit
„Jurnalul din Wuhan al lui Fang Fang”, unde se
redirecționau articole scrise de alții. Vreau să declar public
că acest grup n-are absolut nicio legătură cu mine. Ca să se
prevină diversele neînțelegeri, sper că administratorul
grupului îi va schimba denumirea.

14 martie 2020
Cui îi va veni rândul să ia atitudine și să devină
următorul avertizor de integritate?

O zi senină și strălucitoare. Oare cireșii mai sunt înfloriți?

În mod normal, când înfloresc, vremea tinde să devină
ploioasă și bate vântul, așa că după doar două sau trei zile
deja sunt scuturați. Acesta e motivul pentru care intervalul
scurt de când cireșii dau în floare și până se scutură pare să
ne provoace fel de fel de reflecții despre fragilitatea și
precaritatea vieții.
Statisticile coronavirusului continuă să se
îmbunătățească, numărul cazurilor de pacienți noi fiind în
continuă scădere. În ultimele zile, numărul cazurilor noi a
fluctuat la nivelul numerelor formate dintr-o singură cifră.
Ieri, un prieten îngrijorat m-a întrebat dacă raportările ar
putea fi contrafăcute. După ce oficialii au ascuns inițial
detalii despre epidemie, numeroși sunt cei care au în
continuare îndoieli în ce privește acuratețea statisticilor
oficiale. „Dacă mint ca să cosmetizeze cifrele? Dacă mint ca
să se plaseze pe ei într-o lumină mai bună? Ce vom face dacă
ne mint din nou?”. Înțeleg pe deplin îngrijorările prietenului
meu – cum zice proverbul, „cine s-a fript cu ciorbă suflă și
în iaurt”. Ceea ce s-a întâmplat ar putea face ca lumea să fie
suspicioasă în multe alte privinţe. Așa că am decis să dau un
telefon unuia dintre prietenii mei doctori ca să-l întreb dacă
este sau nu posibil ca datele să fie falsificate. Mi-a răspuns
destul de convins: „Nu vor mai ascunde nimic, n-au niciun
motiv să mai ascundă ceva!”. Acesta e răspunsul pe care
speram să-l aud.
În această după-amiază, fostul meu coleg poreclit
„Vulpea Bătrână” mi-a trimis un mesaj. Tatăl lui, dl Hu
Guorui, a fost la un moment dat profesorul meu de poezie.
Dl Hu a fost un lector excelent, încât mulți studenți din alte
secții se înscriau la cursurile lui, care se desfășurau
întotdeauna cu sălile pline ochi. Până la urmă, au fost nevoiți
să mute cursul într-un amfiteatru mai încăpător din clădirea
Laozhaishe. Pe când participam la acel curs, ne-a predat un
poem care nu era în manualul după care învățam. Ni l-a
recitat:
Venind și plecând printre apele-ncețoșate,
de zece ani îmi spun c-am crescut pe Lacul de Vest.
Plutesc în luntrea mea atât de ușoară,
vâslind pe lângă golful copleșit de stuf.
În desfătarea ce-o simt, un cântec irupe din mine,
în noaptea liniștită, glasu-mi răsună deslușit.
 Dar în preajmă nu-i nimeni să-mi audă cântarea,
așa că doar pentru mine însumi din palme bat,
iar ecoul se frânge prin munții cei fără de sfârșit17.

Încă mai pot să-mi amintesc modul în care dl Hu ținea

ritmul și își exprima prețuirea pentru acest poem în timp ce-
l recita. Imaginea e la fel de proaspătă în amintirea mea de
parcă ar fi fost ieri. Vulpea Bătrână face parte din generația
1977; era topit după călătorii, s-a dus chiar și în America să
parcurgă Drumul Apalașilor. Întreaga drumeție i-a luat mai
multe luni și a consemnat fiecare pas pe care l-a făcut pe
parcursul ei. Într-adevăr, a fost o călătorie incredibilă. Inițial
am crezut că a fost primul chinez care a parcurs întreg
Drumul Apalașilor, dar mai târziu mi-a povestit că lucrurile
nu stăteau chiar așa Era însă destul de convins că niciun
wuhanez nu mai făcuse traseul înaintea lui.
Vestea pe care mi-a retrimis-o Vulpea Bătrână astăzi a
fost de-a dreptul grozavă. O să reproduc în continuare cele
două pasaje primite de la el.

1. Voiam să dau o veste bună: Yi Fan a fost decuplat de

la aparatul de ventilație și este conștient. A
înregistrat chiar și un scurt clip ca să-i salute pe
câțiva dintre foștii lui colegi. Fetița de nouă ani a lui
Yi Fan i-a scris tatălui ei multe mesaje în care îi
urează însănătoșire grabnică. Și Hu Zha a ieșit din
comă, este un adevărat miracol pentru Spitalul
Prieteniei Sino-Japoneze din Beijing.
2. Ieri ai menționat doi medici din prima linie a frontului
care se luptă acum pentru viețile lor, Yi Fan și Hu
 Weifeng (Hu Zha este porecla lui Hu Weifeng).
Întâmplarea face că ambii sunt colegi ai partenerei
mele de jogging. Îmi trimite în fiecare zi vești
actualizate despre starea lor, iar astăzi m-a anunțat că
ambii au devenit conștienți.

În suferințele prin care trecem în aceste zile deprimante,

nu puteam primi vești mai bune decât acestea. Doctorul Yi
Fan este directorul-adjunct al Secției de Chirurgie Toracică
de la Spitalul Central, iar doctorul Hu Weifeng este
directorul-adjunct al Secției de Urologie de la același spital.
Acum două zile, ziarele au relatat că amândoi rămân într-o
stare critică; am menționat acest fapt și în jurnalul meu.
Faptul că acum sunt conștienți este pur și simplu o veste
miraculoasă. Sper că ambii vor rezista, am încredere că
medicii care se ocupă de ei vor putea găsi o cale pentru a-i
ajuta să se însănătoșească.
Numărul foarte mare de victime înregistrat printre
cadrele medicale de la Spitalul Central rămâne un subiect
controversat care este discutat pe larg. Până acum însă, tot n-
am auzit nicio știre despre vreun manager de spital
împotriva căruia să se fi întreprins vreo acțiune disciplinară.
Chiar dacă în mediul online continuă să apară nesfârșite
apeluri pentru ca șefii de spitale să-și asume
responsabilitatea, oamenii care conduc Spitalul Central au
rămas nefiresc de tăcuți cu privire la subiect – este ca și cum
ar putea face criticile să dispară ignorându-le. E o situație
foarte diferită de cea în care șeful din Wuchang și adjunctul
șefului districtului Qingshan au fost dați afară din funcțiile
lor înainte să existe vreun apel public pentru ca ei să
demisioneze. Mi-e greu să pricep care sunt standardele după
care se ghidează liderii de la vârf atunci când iau decizii
legate de pedepsirea oficialilor în asemenea situații. Tot ce
știu este că numărul celor uciși sau răniți într-un incident nu
e niciodată o garanție că un lider va face un pas în față
pentru a-și asuma răspunderea pentru cele întâmplate. Dar
mai bine să nu mai vorbesc aici despre acest subiect, căci s-
ar putea să nu fie bine deloc dacă am să continui.
Tot astăzi am văzut diverse discuții online între jurnaliști
pe acest subiect, iar unele conversații au fost destul de
amănunțite și de interesante. Aș vrea să intru și eu puțin în
vorbă: doctorița Ai Fen de la Spitalul Central își spune acum
„cea care dă alerta”; publicul l-a numit pe doctorul Li
Wenliang „avertizorul de integritate”. Asta înseamnă că
alerta dată de Ai Fen a fost preluată de Li Wenliang, ceea ce
mă face să-mi pun întrebarea cine va fi următorul care va
prelua ștafeta? Deși doctorul Li Wenliang a fost admonestat,
nu i-au confiscat niciodată „avertizorul”. În realitate,
acțiunea poliției n-a făcut decât să amplifice sunetul
sistemului său de avertizare. Apariția coronavirusului de tip
nou fusese deja anunțată public pe 31 decembrie 2019, sau
cel puțin aceea a fost ziua când am primit eu vestea. În ziua
următoare, în întreaga presă, inclusiv la CCTV, a apărut
știrea că poliția locală admonestase „opt internauți”. Dar
asta nu înseamnă neapărat că „sistemul de avertizare” fusese
confiscat. Așadar, cine ar trebui să îl preia acum? Cui îi va
veni rândul să ia atitudine și să devină următorul avertizor
de integritate?
În Wuhan există două mari organizaţii mass-media: cea
mai mare, firește, este Grupul Media Hubei, a doua fiind
fără doar și poate Grupul de Presă Yangtze. Câți reporteri
sunt angajați la cele două companii? Nu sunt sigură, dar
conform motorului de căutare Baidu, Grupul Media Hubei
„controlează 7 ziare, 8 reviste, 12 site-uri de internet, 5
platforme mobile, o editură, 56 de companii (în care ei sunt
singurul investitor sau acționar majoritar) și posedă 17
birouri de presă amplasate în întreaga provincie Hubei, ceea
ce îi transformă în cea mai mare platformă de știri și
informații prin care lumea de pretutindeni poate afla veștile
importante din Hubei”. Având în vedere această structură,
sunt convinsă că Grupul de Presă Yangtze deține și el o
multitudine de publicații, reviste, site-uri de internet și
companii subsidiare, dar mi-e prea lene să stau să le caut pe
toate. Cred că suntem îndreptățiți să presupunem că ambele
aceste uriașe companii au angajat un mare număr de
reporteri și jurnaliști.
Toate astea ne fac să ne întrebăm ce responsabilitate și ce
misiune au cu adevărat acești jurnaliști? Pot exista
nenumărate răspunsuri la întrebare, dar ei ar trebui să acorde
o atenție deosebită societății și traiului oamenilor și, după
părerea mea, asta ar trebui să fie misiunea lor cea mai
importantă. Iar dacă așa stau lucrurile, nu pot să nu-i întreb,
după știrea explozivă a descoperirii noului coronavirus și
apoi a aceleia că „opt internauți” au fost admonestați de
poliție, o știre la rândul ei destul de importantă, cum de nu
au urmărit cu atenție ce se află dincolo de aceste evenimente
de mare interes, care aveau legătură directă cu societatea și
cu traiul oamenilor? De ce nu au cercetat cum a fost
descoperit coronavirusul? De ce nu au investigat dacă este
sau nu contagios? De ce nu au verificat cine erau acei „opt
internauți” și motivul pentru care „au răspândit zvonuri”?
Când vine vorba de asemenea incidente, jurnaliștii
profesioniști ar trebui să dea dovadă de un nivel înalt de
abilitate profesională. Ei sunt cei care ar fi trebuit să poarte
torța lui Li Wenliang, cea de avertizor de integritate. Dar
unde au fost? Nu se spune de multe ori că „dacă un reporter
nu e deja la fața locului, atunci e pe drum”? Dacă în acel
moment ar fi existat reporteri care să fi aruncat o privire
atentă și insistentă asupra originilor noului coronavirus, dacă
ar fi înțeles că doctorii de la Spitalul Central cad ca muștele
sau dacă ar fi scos la iveală faptul că acei „opt internauți care
răspândesc zvonuri” sunt în realitate cu toții medici, atunci
poate că – doar poate că – lucrurile ar fi stat altfel. Dar asta
ar fi presupus ca ei să dea dovadă de un nivel înalt de
profesionalism, ar fi fost nevoiți să muncească din greu
pentru a-și face relații și a negocia cu diversele platforme ca
să se asigure că vocile lor vor fi auzite. Dacă s-ar fi întâmplat
toate astea, mă întreb dacă Wuhanul s-ar mai fi confruntat cu
oribilul tablou cu care se confruntă astăzi. Ar mai fi existat
același motiv pentru care toată lumea din provincia Hubei să
fie izolată în carantină și abandonată? Iar la nivel național
am mai fi fost puși în fața atâtor pierderi de tot felul?
Firește, sunt mai mult decât dispusă să cred că există
numeroşi jurnaliști eminenți nu doar în Wuhan, ci în
întreaga provincie Hubei. Este cât se poate de credibil ca unii
să fi investigat cu adevărat aceste aspecte, ba chiar să fi scris
câteva articole, dar să nu le fi fost aprobate spre publicare.
Se mai poate ca jurnaliștii să fi cerut permisiunea de a
cerceta unele fapte, dar să nu li se fi dat nici măcar
încuviințarea să o facă. Dacă așa stau lucrurile, aș avea
realmente un oarecare sentiment de consolare. E pur și
simplu rușinos că până astăzi nu mi-a ajuns la urechi nici
măcar un singur exemplu că s-ar fi întâmplat așa ceva.
Doctorița Ai Fen trăsese deja semnalul de alarmă, doctorul
Li Wenliang a făcut și el ceva tărăboi, dar cine să le ducă
misiunea mai departe? Vocile celor care rosteau adevărul au
fost acoperite de cântecele triumfătoare și de râsetele
zgomotoase ale celor doi coloși mediatici. Coronavirusul se
răspândește și se extinde fără milă, medicii cad unul după
altul la datorie, şi totuşi fiecare număr din ziarele noastre
continuă să fie înțesat de culori pline de viață, chipuri
surâzătoare, steaguri roșii, flori splendide și chiote de
bucurie. Până și un cetățean obișnuit ca mine știa cât de
mortal este acest virus încă de pe 18 ianuarie, când am
început să port mască de protecție ori de câte ori ieșeam din
casă. Dar organizațiile noastre mass-media? Pe 19 ianuarie
au relatat pe larg despre marele banchet oferit de guvern, cu
40.000 de familii, iar pe 21 ianuarie au scris că toți liderii de
prim rang ai provinciei au participat la marele concert de
Anul Nou Chinezesc. În fiecare zi, legați la ochi, făceau
neîncetat oamenii să creadă că o duc de minune în această
epocă măreață și prosperă, și nu au publicat nici măcar un
singur rând care să avertizeze publicul că un nou virus
monstruos își căscase fălcile și era deja pe cale să ne bată la
ușă. Privind retrospectiv la perioada dintre Anul Nou
Chinezesc și momentul când a fost finalizată construcția
spitalelor provizorii, când mii de oameni au suferit și au
pierit în acele zile –, mă întreb dacă există măcar o singură
persoană cu conștiință care să regrete că s-a lepădat de cea
mai importantă responsabilitate profesională pe care o avea
la momentul respectiv. Mă întreb dacă cineva din conducerea
celor două organizaţii importante de presă, care au indus
publicul în eroare în loc să-l informeze, are de gând să-și
asume responsabilitatea și să demisioneze.
Un reporter de la Cotidianul de Yangtze, pe nume W, a
afirmat într-un articol că tot ce știe să facă Fang Fang este să
azvârle cu „acuzații nefondate”. Ei bine, poate învăț mai
greu, dar se pare că am prins termenul ăsta destul de repede.
Așa că mi-am zis: de ce să nu-i dau bătaie și să mai fac și
astăzi niște „acuzații nefondate”?
15 martie 2020
Tot mai puțini oameni discută azi despre
coronavirus și tot mai mulți se întreabă când vom
putea reveni la muncă.

O altă zi frumoasă cu cer senin și luminos, care parcă te face

să te simți în toane bune. Acum câteva zile, o nepoată a
mătușii din partea mamei, care locuiește în același complex
cu mine, mi-a lăsat niște gustări – mantou (chifle coapte la
aburi) și jiaozi, (găluște chinezești). După ce m-am înfruptat
din ele două zile la rând, înțeleg mai bine acum de ce
oamenilor din nord le place atât de mult să le mănânce. E
mult mai simplu să gătești așa ceva dacă dieta ta principală
se bazează pe făinoase și tăiței. Există multe semipreparate
pe care le poți pregăti din produse pe bază de cereale, trebuie
doar să te ocupi puțin de ele și sunt destul de sățioase. Un
regim pe bază de cereale este mult mai convenabil și
presupune mai puțină muncă decât să gătești orez și diverse
feluri de mâncare pentru fiecare masă. (Apropo, ca răspuns
pentru cei care pun întrebări despre cum pot să ridic
alimentele de la poarta principală câtă vreme ar trebui să
stăm izolați în casele noastre, vreau să clarific lucrurile și să
spun că locuiesc în complexul rezidenţial al Federației de
Literatură și când ies afară nu cobor decât până la poarta
principală a acestui complex pentru a-mi lua produsele.)
Noroc că-mi plac pâinea și tăițeii. În zilele astea, toată
lumea vorbește despre cât de anevoios a devenit gătitul și
spălatul vaselor. Obișnuiam să comandăm mâncare la pachet
și să aruncăm toate cutiile după ce terminam masa – era mult
mai simplu.
 Astăzi, prietena mea JW mi-a retrimis un eseu scris de
fratele ei mai mic, dl Li. Dl Li a avut doi amici, ambii fiind
membri ai corului de seniori. Este un obicei foarte răspândit
ca mulți cetățenii vârstnici din Wuhan să facă parte din
diverse grupuri artistice sau culturale. Este valabil îndeosebi
pentru cei din generația mea, care s-au maturizat cu toții în
timpul Revoluției Culturale, într-o vreme când în fiecare
școală exista câte o echipă de propagandă culturală. Prin
urmare, foarte mulți dintre noi știu să cânte și să danseze.
După ce ies la pensie, oamenii tind să aibă mult timp liber și
toate acele vechi celule artistice încep să revină la viață. În
fiecare weekend și cu ocazia fiecărei zile de sărbătoare,
acești pensionari se însuflețesc dintr-odată. Unul după altul,
participă la tot soiul de spectacole și petreceri; știu cât se
poate de bine cum să se bucure de vârsta de aur. Anul acesta
nu a fost cu nimic diferit, cu excepția faptului că noul
coronavirus s-a năpustit nemilos asupra noastră, sfârșind
prin a lua drept țintă pe mulți dintre cei vârstnici. Eseul dlui
Li era un tribut adus celor doi prieteni ai lui. Textul începe
așa: „Cum mi-aș fi putut închipui vreodată că viețile celor
doi amici apropiați ai mei, Bao Jie și Su Huajian, aveau să
fie atât de brusc curmate în timpul Anului Nou Chinezesc?”.
Există o poveste emoționantă legată de această
întâmplare: un bărbat s-a infectat cu coronavirus, iar mama
lui de 90 de ani, îngrijorată că restul familiei s-ar putea
îmbolnăvi, s-a dus să-l îngrijească la spital, așteptând să se
elibereze un pat pentru ca fiul ei să poată fi internat. Acea
măicuță bătrână a stat la căpătâiul fiului cinci zile și cinci
nopți, până când spitalul a găsit în cele din urmă un pat liber
pentru el. Totuși, din cauză că între timp starea de sănătate i
se deteriorase, bărbatul a trebuit internat la Terapie Intensivă.
Mama a rugat o asistentă medicală să-i împrumute un stilou
ca să-i scrie fiului ei o scrisoare, în care spunea așa: „Băiete,
țin-te bine și fii tare ca să treci peste boala asta nemiloasă.
Te rog, ascultă ce-ți spun doctorii. Știu că tubul pentru
respirație artificială n-are cum să fie prea comod, dar e
musai să-l rabzi ca să-ți revii. Te rog să anunți doctorul
îndată ce tensiunea arterială îți ajunge la normal și poți să
respiri iarăși pe nas. Am uitat să iau niște bani la mine când
am venit la spital, așa că l-am rugat pe doctor să-mi
împrumute 500 de yuani ca să găsesc pe cineva care să-ți
aducă niște lucruri ce-ți sunt de trebuință în fiece zi”. Nu
există om care să citească scrisoarea asta fără să verse o
lacrimă. Cam asta face o mamă; chiar dacă fiul ei a trecut de
60 de ani, va rămâne întotdeauna copilul ei. Acest fiu a fost
Bao Jie, prietenul dlui Li. Din păcate, Bao Jie n-a mai apucat
să citească scrisoarea. A murit a doua zi, lăsându-și rudele în
urmă, inclusiv o mamă bătrână și puternică, o femeie ce a
câștigat respectul și admirația tuturor.
Conform dlui Li, „Grupul artistic al Asociației de
absolvenți ai Academiei Militare Whampoa pregătea un
program pentru marele concert de Anul Nou Chinezesc și,
deoarece Bao Jie are o legătură cu academia prin părinții lui,
cineva i-a recomandat să se înscrie în grupul artistic. De
îndată ce a început să participe la repetiții, Bao Jie s-a
dovedit a fi un corist strălucit. Avea o voce strașnică; în
realitate, urmase cursuri profesioniste de canto și cânta cu
mult sentiment. N-a fost nevoie decât de două zile pentru ca
grupul să-l recomande drept prim-solist al corului. În după-
amiaza de 17 ianuarie, Bao Jie și-a dus la capăt cu succes
sarcina de a interpreta partitura de prim-solist în concertul de
Anul Nou Chinezesc al Academiei Militare Whampoa. La
momentul respectiv a stat chiar lângă mine”. Dar Bao Jie nu
s-a oprit aici și a cântat și într-un alt eveniment de Anul
Nou, care a avut loc în ziua următoare, pe 18 ianuarie, acela
fiind momentul când s-a infectat. „Trei oameni s-au infectat
în același timp, doi dintre ei pierzând bătălia cu
coronavirusul.”
În Wuhan mai există şi un alt cor local, intitulat Corul
Xi-Wen. A fost înființat în 1938 de elevii și profesorii de la
Liceul de fete Xilida în colaborare cu cei de la Liceul
Wenhua. În anii ’80, după ce a început Epoca Reformelor,
câțiva dintre foștii absolvenți au reînființat Corul Xi-Wen,
dar acum membrii lui nu se mai limitau la foștii elevi ai
celor două școli, dimpotrivă, oricine se putea înscrie. Corul
Xi-Wen a susținut destul de multe concerte pe toată durata
lunii ianuarie. Dl Li a declarat că și el, și Huajian făceau
parte din secțiunea de tenori a corului și erau destul de
apropiați. „Pe 9 ianuarie, unii dintre membrii Corului Xi-
Wen au susținut un concert în cadrul unui dineu la Fanhu. A
fost ultima oară când l-am văzut pe Huajian.” A continuat:
„De obicei, era activ în grupul nostru. Dar dintr-odată nu s-a
mai arătat la față. Prietenii mei și cu mine am încercat să-l
sunăm, dar nu ne-a răspuns. N-a răspuns nici măcar la
mesajele pe care i le-am trimis pe WeChat. Toată lumea a
considerat că este un lucru foarte neobișnuit pentru el, așa
că am început să ne facem griji”. Din acel moment, nimeni
n-a mai putut să ia legătura cu Su Huajian până în clipa în
care am fost anunțați de moartea lui. Su Huajian a decedat
pe 6 martie. Puteți găsi în continuare online câteva filme cu
spectacolele Corului Xi-Wen – există o anume melodie care
se numește „Să ne ținem de mâini” pe care o găsesc deosebit
de tulburătoare. Poate că motivul pentru care aceste lucruri
mă emoționează atât de ușor se datorează faptului că am
trecut prin multe în viață. Câteva versuri spun astfel: „Te țin
de mână și vreau să ne plimbăm mână-n mână și în viața
viitoare; te am alături pe drumul pe care-l străbatem
împreună și nu mai avem timp să privim înapoi”. Este
melodia care ar putea fi coloana sonoră a vieții tale.
Un vecin mi-a spus cu ceva timp în urmă că nenumărați
membri ai acestor coruri de seniori se infectaseră. Asta s-a
întâmplat pentru că în timpul Anului Nou și de-a lungul
vacanței de Anul Nou Chinezesc tind să participe la
numeroase evenimente și concerte, deși toți aparțin unei
grupe de vârstă care îi face deosebit de vulnerabili în fața
noului virus. Textul dlui Li includea atât fotografii ale lui
Bao Jie, cât și ale lui Su Huajian și, deși amândoi erau
pensionari, păreau destul de zdraveni și plini de viață. Dacă
ar fi fost avertizați în privința virusului, ar mai fi participat
oare la toate acele evenimente? S-ar mai fi prezentat la acel
concert din timpul dineului? Având în vedere stilul lor de
viață și faptul că ambii aveau hobbyuri pe care le practicau
în mod activ, sunt convinsă că acești doi bărbați de şaizeci
și ceva de ani ar mai fi putut trăi cu ușurință încă douăzeci
de ani și mai bine. „Nu se transmite de la om la om; poate fi
controlat și prevenit.” Oare câți semeni de-ai noștri au fost
trimiși la moarte de aceste cuvinte? Mă gândesc și îmi pun
întrebarea: noi, cei rămași în viață, chiar dacă ar trebui să
renunțăm la traiul tihnit, oare cum am putea să nu luptăm
pentru a li se face dreptate acestor suflete năpăstuite? Să-i
tragem la răspundere pe cei vinovați e ceea ce trebuie musai
să facem!
În ultimele câteva zile, situația coronavirusului a
continuat să se amelioreze. Numărul cazurilor noi confirmate
în Wuhan a rămas deja la nivelul unei singure cifre de câteva
zile. Pe măsură ce numărul pacienților scade, dorința
oamenilor de a ieși din casă și a reveni la muncă devine tot
mai puternică. Tot mai puțini oameni discută azi despre
coronavirus și tot mai mulți se întreabă când vom putea
reveni la muncă. Nenumărate familii și firme nu mai pot
suporta carantina. A trecut exagerat de mult timp, iar
oamenii sunt deprimați până peste poate; în clipa de faţă,
guvernul ar trebui să se gândească la adoptarea unei politici
mai flexibile. Vestea bună este că lucrurile s-au ameliorat în
unele zone: astăzi am remarcat că unele districte au ajuns la
zero cazuri noi și încep să pună la dispoziție autobuze
pentru ca oamenii să-și poată relua munca. Și, începând de
mâine, o parte din transportul public din Wuhan va reîncepe
să funcționeze pentru angajații din anumite domenii
industriale care repornesc activitatea. Numai vești excelente!
Dacă nu deschidem orașul curând și nu reîncepem munca,
nu cu privire la prăbușirea economică ar trebui să ne mai
facem griji, ci, mai degrabă, despre o altă chestiune
fundamentală – și anume, să ne asigurăm că oamenii vor
avea ce să pună pe masă!
Dați-mi voie să spun câte ceva despre unele lucruri cu
care m-am confruntat în ultimele două zile.
Mi-a plăcut dintotdeauna Weibo ca platformă, așa că de
când mi-a fost deblocat contul, mi-am postat zilnic
însemnările de jurnal pe Weibo. Cu toate acestea, începând
de acum câteva zile m-am trezit din senin cu un potop de mii
de utilizatori care s-au pornit să mă atace online. Trolii ăștia
s-au manifestat în masă, iar postările lor sunt ridicole și
jignitoare. La început, m-am gândit că totul n-are nicio
noimă, apoi m-am înfuriat de-a binelea, iar acum, în cele din
urmă, mă lasă pur și simplu rece. Unul dintre motive este că
mi-am dat seama din postările lor că vasta majoritate a
acestor troli nu mi-au citit niciodată jurnalul. Nu le-a ajuns la
ureche decât o mână de citate scoase din context, însoțite de
o analiză ulterioară deosebit de malițioasă; și din pricina
asta mă atacă. Mă înjură doar de dragul de a mă înjura, căci
pentru ei este ca un fel de joacă. Firește, sunt câțiva care
încearcă să-și însoțească atacurile cu argumente ce par mai
logice, totuși, toate argumentele își au originea în zvonuri
inventate pe care ei le-au acceptat ca fiind adevăruri. Se
străduiesc să caute adevărul pornind de la logica zvonurilor
și a minciunilor – cum poți să porți o discuție cu asemenea
creaturi? Inițial, am trecut pe lista neagră o mulțime de
utilizatori care postau mesaje tâmpite și nerușinate, înțesate
de obscenități. Dar spre sfârșitul după-amiezii, dintr-odată,
m-am răzgândit: poate că nu-i o idee chiar atât de rea să le
las atacurile și comentariile ridicole online, ca să le poată
vedea oricine. Este destul de simplu să-ți dai seama cine sunt
cei care mă atacă. Le poți vedea fotografiile profilului de
utilizator, poți să vezi ce au în comun, din ce cluburi și
grupuri online fac parte, pe cine urmăresc, cui aparțin
postările pe care le retrimit mai departe și care dintre ei
interacționează unii cu alții. De fapt, este o procedură
oarecum similară cu cercetarea originii unui virus: pornești
din locul de unde a izbucnit epidemia, când au început cu
toții să-și posteze atacurile, cine i-a instigat, cine i-a
organizat, cine i-a asmuțit din culise? Poți de asemenea să
vezi pe cine au atacat în trecut, pe cine sprijină, cine pare să-i
îndrume, de unde provine limbajul pe care-l folosesc și cu al
cărei persoane seamănă. Poți să observi chiar și modul cum
s-a schimbat în decursul timpului stilul pe care-l utilizează
când atacă diverse persoane și alte lucruri de soiul ăsta. Poți
să afli multe despre ei doar observându-le comportamentul
online. Ba poți chiar să te întorci în timp, acum șapte sau opt
ani, și să descoperi texte în care făceau apel la studenți să
posteze pe internet mesaje de susținere a „energiei pozitive”.
Mai mult, poți să găsești chiar și liste nominale cu oameni
recomandați să le fie consultanți. Îmi amintesc că l-am
întrebat la un moment dat pe cel care ocupa funcția de
conducere a unui anumit minister: „Cum le puteți permite
unor asemenea indivizi să consilieze studenți? Unii dintre ei
sunt niște golani!”. Mare păcat că nu m-a ascultat atunci.
Acum însă, cei care au fost cândva îndemnați să-și afișeze
„energia pozitivă” online s-au transformat în specimenele
care mă atacă astăzi. Mulți dintre ei ar părea niște oameni
cumsecade dacă i-ai întâlni pe stradă, dar de îndată ce intră
pe internet, dușmănoasa lor față întunecată iese toată la
iveală.
E bine, așadar, că internetul are o memorie a lui și că
memoria asta dăinuie vreme îndelungată. Așa că mă gândesc
că ar trebui să păstrez șirul de mesaje de pe contul meu
Weibo ca reper – o mărturie vie a acestei epoci pe care să o
conserv pentru viitor. În memoria fiecărei epoci sunt păstrate
lucruri splendide și emoționante, dar și altele triste și
dureroase. Iar cea care lasă cea mai profundă impresie este
întotdeauna rușinea. Este extrem de important să păstrăm și
faptele reprobabile ale epocii pe care o trăim. Potopul de
insulte și injurii colective constituie mărturia celor mai
umilitoare și mai nerușinate documente ale acestor timpuri.
În viitor, când oamenii vor arunca la un moment dat o privire
în urmă și vor citi comentariile postate în 2020, vor vedea
că, pe când un virus se răspândea în Wuhan, un alt virus
infecta discursul oamenilor și se răspândea online pe întreg
portalul meu cu mesaje de pe Weibo. Răspândirea
coronavirusului a dus la carantina fără precedent a milioane
de oameni din întreg orașul, în vreme ce virusul care îmi
infectează contul Weibo a scos cu claritate la iveală
adevăratul stigmat al acestei epoci.
Victimă izolată în carantină în această zonă virusată a
lumii, consemnez gânduri și instantanee din viața mea.
Majoritatea jurnalelor nu sunt niciodată păstrate, dar miile de
înjurături și atacuri colective vor fi o garanție că jurnalul
meu va dăinui.

16 martie 2020
Trei cuvinte împrumutate de la Lu You, marele
poet din perioada dinastiei Song: greșeală,
greșeală, greșeală.

Altă zi noroasă, dar primăvara înfloritoare se arată printr-o

abundență de culori și forme. Culorile acestea pot să despice
bezna și să ne aline în parte depresia și jalea. Vecina mea
din Jiangxia, Tang Xiaohe, mi-a trimis o altă fotografie
făcută de pe veranda de la intrarea în apartamentul meu de-
acolo: iasomia de iarnă a dat în floare, etalând un galben
splendid, în vreme ce merii pădureți chinezești, care
înfloriseră mai demult, încep acum să-și scuture petalele,
risipindu-le pretutindeni pe pământ. Stratul de petale de pe
sol creează o scenă pitorească pe fundalul verde al
frunzișului agățător al iasomiei. Orhideele rubinii ale lui
Tang Xiaohe sunt întotdeauna superbe în perioada asta a
anului, atât de bogate și de pline de viață, încât e suficient să
le vezi din stradă pentru ca tapiseria de flori rubinii să-ți
poată înviora chiar și cea mai apăsătoare zi.
Cât despre epidemia de coronavirus, astăzi nu sunt mari
modificări față de zilele precedente. Avem oarecum senzația
că ne-am împotmolit în această perioadă în care totul
funcționează la un nivel scăzut, dar fără să ne revenim încă
la normal. N-au mai apărut decât doar câțiva bolnavi noi de
coronavirus, dar au rămas încă 3.000 de pacienți în stare
gravă, care continuă să se lupte pentru viețile lor. Toate
spitalele provizorii și-au închis deja porţile. Cu toate acestea,
azi au început să se înfiripe unele discuții controversate pe
internet, afirmându-se că închiderea spitalelor provizorii a
fost în realitate o „mișcare politică”, mulți dintre pacienți
nefiind încă recuperați cu adevărat. Dacă îmi amintesc bine,
chiar acum câteva zile am menționat că în clipa de față sunt
mai multe paturi disponibile în spitalele obișnuite, astfel că
pacienții din spitalele provizorii care nu și-au revenit în
totalitate pot fi transferați acolo pentru continuarea
tratamentului. Cei care s-au însănătoșit pot fi transferați în
hoteluri pentru alte paisprezece zile de carantină, înainte de a
se întoarce acasă. Dar tot nu sunt convinsă că acele relatări
pe care le citesc online nu sunt altceva decât niște zvonuri
neîntemeiate, așa că am decis să-l întreb pe unul dintre
prietenii mei doctori ce părere are. Răspunsul lui a fost
destul de direct: „Cu siguranță că e doar un zvon! N-ar avea
nicio justificare să le închidă din motive politice și este
absolut imposibil să o facă! Momentan, singura abordare
politică în cazul de față ține de controlul complet al
răspândirii coronavirusului; dorim să eradicăm pe deplin
virusul și să facem tot posibilul ca să tratăm pacienții
infectați. N-ar putea exista nicio presiune politică pentru a
închide spitalele provizorii mai devreme decât ar trebui.
Când ai de-a face cu o boală infecțioasă, n-ai cum să ascunzi
faptele! În chestiuni de genul acesta trebuie să avem
încredere în guvernul nostru! Indiferent cât de neînfricat ar
fi, nimeni nu poate cuceri lumea de unul singur. Fiind un
virus atât de puternic și de răzbătător, doar izolarea lui
completă va putea să pună capăt răspândirii sale. Ceea ce
reprezintă o realitate pe care nimeni nu o poate ține
secretă!”. Acestea sunt cuvintele prietenului meu doctorul,
chiar și semnele de exclamare, iar eu îl cred pe cuvânt.
Coronavirusul a dat deja peste cap ideea că politica ar trebui
să se situeze deasupra tuturor celorlalte lucruri; acum, că ne
aflăm în această perioadă critică, oare cine ar mai îndrăzni să
ascundă adevărul? Nimeni nu dorește să retrăiască spaima
prin care au trecut oamenii din Wuhan cu doar o lună în
urmă.
Foarte mulți prieteni din grupul meu au postat un eseu al
scriitoarei Yan Geling18, iar câțiva dintre ei mi l-au trimis
chiar direct. Titlul eseului este „Trei cuvinte împrumutate de
la Tang Wan, marele poet din perioada dinastiei Song:
tăinuiește, tăinuiește, tăinuiește”. Yan Geling, care locuiește
în prezent la Berlin, a urmărit cu atenție de la distanță
evenimentele din Wuhan. Acum mulți ani, Asociația
Scriitorilor din Hubei a organizat o conferință a scriitoarelor
chineze de pretutindeni. Yan Geling a venit la Wuhan să
asiste și am invitat-o să susțină chiar și o prelegere la
Universitatea din Wuhan. N-am fost acolo să-i ascult
prelegerea, însă am înțeles că în sală nu mai era loc să arunci
un ac. Yan Geling are o intuiție remarcabilă; a izbutit să
surprindă cuvântul-cheie care a jucat un rol esențial de la
începutul începutului acestei epidemii, până în punctul în
care s-a transformat într-un dezastru absolut. Cuvântul
respectiv este tăinuire. Deși ulterior s-au depus nenumărate
eforturi pentru controlarea epidemiei, dacă separi lucrurile și
examinezi punctele-cheie în evoluția bolii, vei descoperi că
există un concept omniprezent: secretomania. De ce a fost
nevoie însă ca atâtea lucruri să fie tăinuite? Au fost ascunse
intenționat sau s-a întâmplat dintr-un soi de neglijență? A
existat oare și vreun alt motiv? Dar să punem punct pentru
moment acestei discuții. Dragă Geling, ți-am citit eseul și
am fost destul de emoționată, dar totodată m-a şi pus pe
gânduri; și totuși, înainte să apuc să-l retransmit pe grupul
meu online de prieteni, a fost șters de pe internet. Probabil
că știi deja că aici, în China, tăinuirea este surioara cenzurii.
Am fost deja torturați de acest frate pe nume „cenzor” până
într-acolo încât am ajuns inexpresivi și indiferenți.
Niciodată n-ai habar când s-ar putea întâmpla sau de ce se
întâmplă sau care sunt regulile pe care le-ai încălcat de te-au
cenzurat, pentru că nimeni nu-ți explică niciodată nimic. N-
ai de ales decât să accepți.
O altă veste șoc din lumea literară de azi este că s-a dat
ordin ca toate cărțile lui Mario Vargas Llosa să fie scoase de
pe rafturile librăriilor. Să fie adevărat? Mi-e tare greu să
cred. Am început să-l citesc pe Llosa încă din adolescență.
Aproape toți scriitorii generației mele îl citeau pe atunci.
Sunt nenumărați cei care au fost pasionați de tonul scrierilor
sale și de experimentele pe care le-a făcut cu structura și cu
forma romanului. De fapt, nu cred că am citit mai mult de
trei cărți de-ale sale, cele mai populare romane dintre toate.
Când am auzit vestea, am trecut prin același ciclu de emoții
ca mulți alți scriitori: la început am fost șocată, apoi
furioasă, în cele din urmă m-am simțit deprimată. Pur și
simplu, nu știu ce să mai spun. În afară să bodogănim puțin,
ce altceva am putea să spunem? Indiferent ce-ar fi declarat,
Llosa nu e un politician, el rămâne un scriitor. Îmi amintesc
că am citit deunăzi un articol care recurgea la următoarele
cuvinte pentru a descrie ce anume este un scriitor: „Cea mai
importantă misiune a unui scriitor, misiunea lui
fundamentală, este să biruie neadevărurile, să depună
mărturie întru adevărul istoriei și să redea demnitatea
neamului omenesc”. Nu sunt sigură cine a rostit primul
aceste cuvinte. Llosa ar trebui să aibă acum peste 80 de ani.
Era oare nevoie de așa ceva? Tăinuiește, tăinuiește,
tăinuiește – cele trei cuvinte provin din povestea de iubire
dintre Tang Wan și Lu You, o poveste pe care majoritatea
chinezilor o cunosc. Dar aici aș vrea să împrumut trei
cuvinte de la Lu You, marele poet din perioada dinastiei
Song: greșeală, greșeală, greșeală.
Astăzi am aflat că personalul medical care a venit în
Hubei să dea o mână de ajutor deja a început să plece
grupuri-grupuri. Totuși, când se pune problema eventualei
redeschideri a orașului, nu avem nicio veste. Pe internet
circulă tot felul de știri de senzație. Și mai găsești și o
mulțime de zvonuri. Dar oricât de feroce ar putea fi virusul
acesta, există ceva și mai înfricoșător care acum erupe la
suprafață – numărul mare de oameni care pur și simplu nu
mai pot continua așa. Astăzi, un reporter din Beijing mi-a
trimis un apel scris de cineva de aici, din Hubei. Mi-a amintit
de acea înregistrare telefonică pe care am ascultat-o acum
câteva zile. Recitind acum apelul, mi se pare că, în realitate,
este destul de obiectiv și de rațional. O parte a lui menționa
anumite aspecte pe care autorul speră că guvernul le-ar putea
lua în considerare. Aș vrea să citez în continuare un
fragment din apelul respectiv:
Îmi asum responsabilitatea legală pentru ceea ce spun
aici. Câtă vreme ați luptat cu coronavirusul, oamenii de
rând v-au sprijinit din răsputeri și au cooperat cu voi cu
totul. Dar după ce am stat închiși în casă atât de mult
timp, peste cincizeci de zile, chiar și cei care ar fi putut fi
bolnavi, ca să începem cu începutul, ar fi trebuit să se fi
însănătoșit până acum. Ar trebui să ne puneți la
dispoziție niște autobuze închiriate, dar cum de voi, cei
din guvern, n-ați întreprins nimic până acum?
Stăm în continuare închişi între patru pereți și ne
pierdem zilnic timpul, iar voi nici măcar nu ne dați un
răspuns clar dacă vă întrebăm când se va sfârși totul, ca
să avem măcar un termen în minte. Sfârşitul lui martie?
Sfârșitul lui aprilie? Orice ar fi, trebuie să ne dați un
termen! În clipa de față, în lipsa unei perspective de timp
privind sfârşitul carantinei, nu putem spera la nimic;
dimpotrivă, doar stăm acasă și așteptăm. Zi de zi, avem
cu toții cheltuieli curente și familii de întreținut: cum ar
putea un cap de familie să câștige bani ca să-și întrețină
familia lui?
În fiecare zi, fără excepție, trebuie să mâncăm, să bem,
avem nevoie de ulei și de sare ca să gătim, și toate
acestea costă. Firește, toate sfârșesc în stomacurile
noastre, dar totuşi se adună la cheltuieli. În fiecare
dimineață ne trezim și primul lucru pe care-l facem este
să citim titlurile din principalele ziare, să aflăm dacă
numărul infectaţilor a crescut sau s-a redus. Studiem
statisticile toate, dar se pare că doar aici, în Wuhan,
numărul bolnavilor este mare. Ceea ce nu înseamnă că şi
celelalte orașe din provincia Hubei trebuie să treacă prin
aceeași tortură ca Wuhanul – ba chiar deloc.
M-am întors acasă pe 21 ianuarie; puteți calcula câte zile
au trecut de-atunci şi până azi. În fiecare zi am stat în
casă, mâncând, dormind, mâncând și iar dormind.
Problema cea mai mare este că pur și simplu nu știu
când toate astea se vor sfârşi. La început, ne-au spus că
pe 1 martie ar putea fi ridicată carantina, apoi au amânat
până pe 10 martie, după care pe 11 martie; pe urmă, au
spus că sfârşitul va fi pe 15 martie, iar acum Zhong
Nanshan spune că ar putea dura până la finele lui iunie.
Dacă veți continua tot așa, când se va sfârși?
Puteți trimite bolnavii în carantină – oricând veți vrea să
izolați bolnavii, vom coopera. Dar trebuie să izolați
virusul, nu cetățenii provinciei Hubei! Mai mult, dacă
ne-ați închis pe toți în casă, iar dacă părăsim Hubeiul
vom intra și atunci în carantină, de ce nu ne lăsați să
plecăm pur și simplu ca să fim izolați în altă parte? Am
putea ieși din Hubei, ne autoizolăm paisprezece zile, îi
lăsăm pe oficialii locali să confirme că suntem sănătoși,
apoi dați-ne voie să ne întoarcem la muncă! Vrem să
câștigăm bani, lucrurile trebuie să revină la normal! În
schimb, voi ne-ați izolat în carantină acasă şi vreți să ne
țineți închiși până la sfârșit de mai sau de iunie, după
care va trebui să mai stăm izolați încă două săptămâni.
Vom mai munci cât de cât anul ăsta? Ce fel de oameni își
irosesc timpul într-un asemenea hal?
Voi, cei de la conducere, trebuie să ascultați ce spun
oamenii, trebuie să luați seama la ceea ce vă cer. Nu
vorbesc doar în numele meu, sunt mulţi cei care gândesc
la fel ca mine, aşa că vorbesc în numele tuturor. Nu vrem
să provocăm necazuri, doar ne străduim să ne câștigăm
pâinea. Trebuie să avem ceva de pus pe masă. E cazul să
încercați să priviți lucrurile din perspectiva noastră, a
cetățenilor de rând.
Există vreo familie care să nu poarte această povară? Din
zori şi până seara, cât e ziua de lungă, trebuie să
suportăm megafoanele care urlă: „Nu ieșiți pe stradă!
Nu ieșiți pe stradă! Nu ieșiți pe stradă!”. Cât va mai
dura? Cât de departe vor să meargă? Care sunt motivele
ce nu ne permit să ieșim afară? Care sunt? Cât e ziua de
lungă, se străduiesc să rezolve simultan probleme mici
sau mari deopotrivă, folosind o strategie bună-la-toate:
„Nu ieșiți afară, orice s-ar întâmpla, să nu ieșiți afară!”.
 E cazul să vă dați seama că ar trebui să punem
coronavirusul în carantină, nu toată populația provinciei
Hubei! Doar după ce veți înțelegeți cu adevărat acest
aspect și veți medita la el o clipă, veți putea să puneți în
practică spiritul tuturor acelor documente pe care le
distribuiți.
Și încă ceva: totul costă bani. Să vă explic: dacă
semințele de dovleac costă 15 yuani jumătatea de
kilogram, le cumpărați? Când carnea va ajunge 32 de
yuani pentru fiecare jumătate de kilogram, veți da atâţia
bani? Cum rămâne cu castraveții la 7 yuani jumate
kilogramul, sunt amatori? Cartofii au ajuns tot 7 yuani,
varza 8… deci, ce părere aveți? Le cumpărați? Dacă nu,
tot va trebui să mâncați ceva… așa că până la urmă toţi
vom cumpăra. Dar trebuie să avem banii ăștia. Fără o
slujbă, de unde atâţia bani? Se mai gândește cineva la
noi?
Dumnezeule…

Exclamația frustrată de la sfârșit îți frânge complet

inima. Oamenii au făcut deja tot ce au putut pentru a coopera
și pentru a fi rezonabili, dar problema necesităților de bază
pentru traiul zilnic ne stă mereu în fața ochilor. Ne-am bazat
pe uriașa determinare a guvernului de a pune brusc frână
epidemiei de coronavirus. Impresia mea este că multe locuri
din provincia Hubei au ajuns deja la zero infectări noi, dar
nici acolo încă nu au ridicat decretul de carantină. Când eram
la facultate, unul dintre profesori ne-a predat un curs de
modernism și îmi amintesc că am citit Așteptându-l pe
Godot. Doi oameni stau și-l așteaptă pe Godot, dar el nu
apare niciodată. Stând și așteptând să fie ridicată carantina,
mi-am amintit brusc de piesa aceea. Puneți-vă în pielea
oamenilor și gândiți-vă la problema traiului lor zilnic, o
problemă pe care o aveți chiar în fața ochilor. Există o
multitudine de lucruri care pot fi gestionate simultan, nu
trebuie să le înşiruiți ca să vă ocupați pe rând de ele.
Suntem în ziua a 54-a de carantină și cărțile au fost deja
jucate.

17 martie 2020
Este evident că viața va reveni treptat la normal.

Ziua a 55-a a carantinei din Wuhan.

Vremea este frumoasă și senină. Am ieșit afară să duc
gunoiul și printre ramuri am întrezărit florile complet
deschise ale piersicilor de pe colina de peste drum. Îmi
amintesc un vers dintr-o poezie: „Arbuștii nu tăinuiesc
culorile primăverii, căci pe zid se prelinge o ramură cu flori
de bujor rubinii”. În afară de faptul că nu vezi țipenie de om
pe-afară, curtea interioară a Federației de Literatură arată la
fel ca întotdeauna.
Conform raportului zilnic despre coronavirus, astăzi a
existat un singur caz nou de infectare. Ne apropiem de
punctul din care totul poate fi reluat de la început. Un număr
din ce în ce mai mare de pacienți care au suferit simptome
severe au fost salvați, dar mai au un drum lung de parcurs
până când se vor însănătoși complet. Știu că e greu, dar sper
să poată rezista și să treacă hopul; pot să stea cât timp doresc
în convalescență, de îndată ce vor fi depășit etapa critică. În
prezent, guvernul raportează oficial că numărul deceselor
provocate de noul coronavirus în provincia Hubei a atins
3.000 de persoane; într-adevăr, suntem nevoiți să ne
confruntăm cu o cifră deprimantă. Acum, că epidemia ia
sfârșit, mi-e teamă că alinarea durerii membrilor familiilor
decedaților ar trebui să fie cea mai importantă sarcină.
Privind în ansamblu evoluția întregii epidemii, încă din clipa
în care națiunea și-a dedicat toate eforturile salvării
Hubeiului și a început să pună în aplicare o diversitate de
măsuri pentru a controla virusul, este limpede că metodele au
fost foarte viguroase și eficiente. Nu ne-a fost ușor să
ajungem în această etapă.
Încep să ne inunde tot mai multe vești bune; văd că cei
din grupul meu de prieteni postează pretutindeni știri despre
ultimele evenimente. Cea mai importantă știre este că,
exceptând Wuhanul, toate celelalte orașe din provincia
Hubei au ridicat ordinele de carantină, iar oamenii se întorc
deja la muncă, foarte mulți muncitori care au fost blocați în
afara orașului începând să revină în Wuhan. Este o veste
nemaipomenită, exact genul de veste pe care multă lume
aștepta să o audă. Wuhanul a fost dintotdeauna o metropolă
plină de viață și de-abia aștept să văd că revine la starea
activă și haotică de dinainte.
De fapt, lăsându-i la o parte pe cei care lucrează în
industrie, există și un alt grup de oameni care așteaptă și
mai nerăbdători ca orașul să revină pe făgașul normal:
persoanele vârstnice care locuiesc singure. În mod normal,
ele se bazează pe menajere sau pe persoane angajate cu ora
pentru a le îngriji. Dar în fiecare an, în vacanța de Anul Nou
Chinezesc îngrijitorii și lucrătorii cu normă redusă pleacă cu
toții pe la casele lor de la țară pentru a petrece sărbătorile
alături de familie. Din pricina carantinei din acest an,
majoritatea îngrijitorilor n-au mai putut să revină în Wuhan,
ceea ce a creat numeroase dificultăți bătrânilor de care se
ocupau în mod normal. Acum câteva zile, dl Zeng, amicul
meu, discuta cu mine despre situația în care se află mama
lui.
În Wuhan există un restaurant foarte cunoscut care se
numește Lao Tong Cheng; este localizat în Hankou și nu
există practic nimeni în acest oraș care să nu fi auzit de el.
Baghetele de tofu preparate la Lao Tong Cheng sunt
considerate una dintre cele mai populare delicatese din
Wuhan. Cel care a pus bazele restaurantului Lao Tong Cheng
a fost un bărbat pe nume Zeng Guangcheng. Cu mulți ani în
urmă, Asociația Scriitorilor din Hubei a organizat un
program literar, invitându-i pe localnici să scrie despre
subiecte legate de orașul lor. Un anume domn Zeng s-a
înscris la eveniment; scria o carte numită Povestea
restaurantului Lao Tong Cheng și a familiei Zeng din
Hankou – era cel mai bătrân nepot al fondatorului
stabilimentului, Zeng Guangcheng. De-a lungul anilor,
istoria familiei Zeng i-a adus nenumărate avantaje, dar i-a
produs și multă suferință, așa că dl Zeng a decis să aștearnă
întreaga poveste pe hârtie. Am sfârșit prin a-i selecta
proiectul și a-l include în programul nostru. Dl Zeng și-a dat
toată silința să-și finalizeze cartea și, într-un final, a
publicat-o sub forma unei trilogii. Acum câteva zile, dl Zeng
mi-a spus că mama lui, astăzi în vârstă de 97 de ani,
locuiește în căminele Universității Hubei. În timpul acesta,
el și restul familiei munceau cu toții în afara orașului; nu
mai avea decât un frate mai mic care rămăsese în Wuhan, dar
era izolat în carantină în alt district și nu avea cum să ia
legătura cu mama lui. Mamei dlui Zeng îi făcea plăcere să
locuiască singură, fiind în continuare ageră și sănătoasă și
având o singură femeie pe care o plătea cu ora pentru a veni
să se ocupe de treburile gospodărești. Dar odată cu
epidemia, femeia respectivă a fost și ea izolată în carantină
în altă parte, așa că bătrâna a rămas singură. Toți copiii ei
erau îngrijorați peste măsură din cauză că mama lor
vârstnică nu mai avea pe nimeni alături de ea. Nu se
descurca în bucătărie și îi era imposibil să-și cumpere
bunurile zilnice de primă necesitate; evident că nu știa cum
să se înscrie în acele grupuri de livrare a alimentelor și, chiar
dacă i-ar fi lăsat o sacoșă cu legume proaspete în pragul ușii,
tot n-ar fi avut habar cum să le gătească. Cum ar fi trebuit să
se hrănească? Colac peste pupăză, aproape că rămăsese fără
medicamente. Și fără un telefon mobil, fără să aibă acces la
WeChat, cum să intre în legătură cu cineva atunci când avea
nevoie de ceva? Toţi din familie erau foarte îngrijoraţi în
privința ei, încât „aproape că înroșiseră telefonul de cât de
mult au sunat-o”.
Norocul lor a fost că lucrătorii comunitari din districtul
de lângă Universitatea Hubei au acționat rapid. Dl Zeng a
spus că acești lucrători i-au livrat o plasă cu legume, ceea ce
nu-i era de cine știe ce ajutor, pentru că habar n-avea să le
prepare. Nu dorea decât niște legume murate și o chiflă
coaptă la aburi pe care să o poată încălzi imediat. A luat
legătura cu lucrătorii comunitari pentru a le cere ajutorul, iar
cei din comitetul de cartier s-au organizat pentru a-i aduce la
ușă mese calde. Ba chiar au vorbit cu un medic de gardă de
la spitalul universității pentru a o consulta. Foștii ei colegi și
studenții de la universitate i-au sărit cu toții în ajutor, i-au
lăsat la ușă tot felul de merinde, ba chiar aveau răbdare să
aștepte după ce-și ducea produsele înăuntru pentru ca să se
asigure că nu mai are nevoie și de altceva. Doar când o
auzeau zicându-le că nu reușea să desfacă un borcan cu
miere sau o sticlă cu sos de soia îi cereau permisiunea să
intre și să-i dea o mână de ajutor. Dl Zeng mi-a spus că a
sunat-o zilnic ca să vadă ce face și „de fiecare dată când
vorbeam cu ea, puteam să-mi dau seama din tonul vocii că e
veselă. Ba chiar era pasionată să învețe lucruri noi și îmi
spunea la nesfârșit la telefon poveşti despre [istoricele
figuri] Qu Yuan și Li Si. Mi-a zis că scria o mie de cuvinte
pe zi și mi le repeta pe toate”. Mama i-a mărturisit: „Mi-au
trimis alte trei feluri de mâncare; nimeni n-a mai avut
vreodată atâta grijă de mine! De data asta, universitatea chiar
și-a făcut treaba”.
Puteți crede așa ceva? Are 97 de ani, locuiește singură,
dar încă izbutește să scrie literatură în fiecare zi, așteptând
calmă să treacă timpul în această perioadă prelungită de
carantină. Cum să nu respecți și să nu admiri o femeie atât
de puternică? Acestea fiind spuse, pe termen lung, tot nu este
cea mai bună opțiune pentru o persoană în situația ei. În
Wuhan trebuie să existe mii și mii de asemenea oameni în
vârstă care se bazează pe îngrijitori și asistente pentru
nevoile lor zilnice. Toţi așteaptă cu nerăbdare ziua când
persoanele care se ocupă de ei vor putea să se întoarcă și să-i
ajute; ba chiar și eu mă socotesc printre acești oameni. Ieri,
cineva mi-a lăsat un mesaj pe pagina de Weibo, spunându-
mi: „Locuiesc în Comitatul Qichun în Huanggang; este a
șasea zi de la ridicarea carantinei și în ultimele două zile au
fost puse la dispoziție autobuze care să ducă muncitorii
înapoi în orașe. Foarte multe orașe din Hubei procedează la
fel în clipa de față. Anumite regiuni încep să permită treptat
automobilelor private să părăsească Hubeiul pentru ca
oamenii să meargă la muncă. (…) Pe scurt, după ce întregul
Hubei a fost blocat atâta amar de vreme, lucrurile încep
încetul cu încetul să se îmbunătățească”. O veste
nemaipomenită! Menajera mea este din Shanchun și ar
trebui să iau legătura cu ea astăzi. Am auzit însă că încă n-au
deschis toate șoselele, probabil că vor mai trece câteva zile
până când se va putea întoarce în Wuhan.
S-a mai întâmplat astăzi un lucru pe care trebuie să-l
consemnez: începând de azi, echipele de asistență medicală
venite în Hubei au început să părăsească rând pe rând orașul.
Toți acești oameni au sfidat pericole îngrozitoare în cea mai
critică perioadă a epidemiei pentru a da o mână de ajutor la
salvarea de vieți omenești; în inimile noastre, recunoștința
pentru ceea ce au făcut ocupă un loc special. În total, au fost
peste 40.000 de cadre medicale care au venit să ajute și nici
măcar unul nu a fost infectat – este un adevărat miracol!
Mulțumită lor, putem acum să scoatem cu toții un oftat
colectiv de ușurare. Niciodată nu-i ușor să-ți iei rămas-bun.
Astăzi am văzut un clip postat în grupul meu de conversații
cu prietenii: imaginile au fost filmate când echipele de
asistență medicală plecau. În acele momente, toți locuitorii
Wuhanului care încă nu-și puteau părăsi locuințele au ieșit
pe balcon strigându-le „Vă mulțumim! Știm că v-a fost
greu! La revedere!”. Priveliștea era suficientă ca să te umple
de lacrimi. Locuitorii din Wuhan din toate sferele de
activitate și-au dat mâna pentru a le oferi acestor îngeri în
alb un salut din tot sufletul; în definitiv, ei au fost cei care
ne-au salvat orașul – cei care ne-au salvat pe noi. Se spune
că orașul Xiangyang a înregistrat numele tuturor celor care
au făcut parte din echipele lor de asistență medicală și s-a
decis ca acelor oameni să li se ofere intrare și cazare gratuită
pe viață pentru a vizita cele mai pitorești destinații din
regiune. Nu știu dacă e o știre falsă sau nu, dar mă
gândesc… „de ce nu?” De fapt, cred că ar trebui ca acești
oameni să aibă gratuitate în toate zonele turistice pitorești
din întreaga provincie Hubei! Firește, cu toată emoția, ceva
amuzant tot s-a întâmplat: când echipa medicală din
provincia Sichuan pleca spre Hubei, soțul unei asistente
medicale a strigat către autocar: „Zhao Yingming, dacă te-
ntorci teafără acasă, o să fac toate treburile gospodărești
vreme de un an întreg!” Acum, Zhao Yingming, iubita lui
soție, revine în sfârșit acasă. Aproape imediat cineva a
postat un clip online în care le cerea internauților de
pretutindeni să-l monitorizeze ca să se asigure că soțul se va
ține de cuvânt în anul ce vine. Toată lumea a râs copios
văzând acel clip. Mă întreb dacă vor instala o cameră în
apartament care să filmeze 24 de ore pe zi ca să verifice dacă
bărbatul își ține promisiunea.
Cel mai fierbinte subiect dezbătut zilele acestea pe
internet îl reprezintă toți acei chinezi care au petrecut o
vreme peste hotare, întorcându-se acum în China. O memă a
pus problema în felul următor: China a purtat jumătate din
bătălie, alte țări au purtat cealaltă jumătate, dar chinezii
care studiază în alte ţări au dus bătălia întreagă. Se referă la
faptul că foarte mulți dintre studenții chinezi care învaţă în
străinătate au plecat din China chiar înainte de Anul
Nou Chinezesc, dar acum, pentru că China controlează în
mare măsură epidemia – chiar și Hubeiul este astăzi sigur –,
în vreme ce situația coronavirusului din lume devine
incediară, toți acei studenți se grăbesc să revină acasă. De
fapt, această memă nu este întru totul adevărată, căci atunci
când a început epidemia majoritatea acestor studenți se aflau
deja peste hotare. Inițial, mulți dintre studenții chinezi din
străinătate au mers peste tot încercând să obțină donații și
provizii pentru Wuhan; au muncit într-adevăr pe brânci. Și,
deși e adevărat că mulți dintre ei chiar s-au întors acum în
China, ar trebui să clarificăm lucrurile. Interesant este faptul
că foarte mulți m-au întrebat ce părere am despre acest
subiect.
Simt că acești puștani sunt propriii noștri copii și
trebuie să fim empatici. Dacă fata mea ar fi acum peste
hotare, probabil că i-aș spune și eu să se întoarcă acasă. Nu
putem fi toți eroi, așa încât pot să înțeleg perfect de ce ar
face alegerile astea. Faptul că revin acasă arată că, în adâncul
sufletului, știu că se pot baza mereu pe țara lor. Oare nu
spune acest lucru multe despre încrederea și patriotismul
lor? De fapt, în vremea Războiului de Rezistență împotriva
Japoniei, se folosea termenul „a căuta refugiu”. Când ne-au
invadat japonezii, un număr uriaș de oameni au fugit cu toții
în sud pentru a căuta refugiu. Nimeni nu i-a învinovățit
pentru asta, nimeni nu i-a întrebat: „Cum de n-ați rămas să
luptați cu afurisiții ăia de japonezi?”. Asta pentru că
imboldul de-a căuta refugiu este un instinct primar al omului.
Cei care au rămas să se lupte cu japonezii au fost considerați
eroi. Poate că toţi cei care au fugit să caute un refugiu n-au
fost eroi – și niciunul dintre ei n-ar avea pretenția că ar fi
erou –, dar asta nu înseamnă că au făcut ceva pentru care
merită să fie învinuiți. Se spune că în momentul de față mai
mult de 100.000 de chinezi de peste hotare sunt pe cale să se
întoarcă. China este o țară mare și toate provinciile își
cheamă odraslele acasă. Cei care sunt bolnavi vor fi internați
în spitale pentru tratament, cei sănătoși vor merge acasă în
carantină – cam așa vor sta lucrurile. Indiferent dacă ești în
căutare de refugiu sau doar vii cu avionul din străinătate în
China, este esențial ca toată lumea să respecte regulile. E
nevoie să ne protejăm, dar nu trebuie să o facem pe seama
altora – până la urmă, e o chestiune de bun-simț.
Unul dintre foștii mei colegi de liceu mi-a trimis o
planificare pentru ridicarea carantinei: „Pe 22 martie, tot
personalul din afara Hubeiului și Wuhanului se poate
întoarce. De asemenea, personalul din Hubei și Wuhan poate
părăsi regiunile respective de la aceeași dată. Pe 24 martie,
toate autobuzele și metroul public vor fi dezinfectate și se
vor efectua teste tehnice pentru a ne asigura că transportul
public este pregătit să reînceapă să funcționeze. Pe 26
martie, ușile clădirilor rezidențiale vor fi deschise și
locuitorii vor putea să se deplaseze liber în interiorul zonele
lor rezidențiale. Pe 29 martie, carantina va fi ridicată în
micile districte rezidențiale, iar localnicii cu permis de
muncă și certificat de sănătate cu cod QR vor putea să revină
la muncă folosind automobilul, bicicleta sau mergând pe jos.
Pe 31 martie, firmele și unitățile de producție își vor relua
treptat funcționarea normală. Pe 2 aprilie, mall-urile și
centrele comerciale își vor reîncepe activitatea economică.
Pe 3 aprilie, autobuzele și metroul își vor relua
funcționarea. Pe 4 aprilie, toate aeroporturile, trenurile de
mare viteză, metroul ușor și autostrăzile își vor relua starea
normală de exploatare”. Colegul meu mi-a trimis acest mesaj
și, când l-am dat mai departe, am avut grijă să menționez:
„Retransmit, dar nu sunt sigură dacă e adevărat sau nu”. Dar
indiferent că e adevărat sau nu, tot ne încurajează
nemaipomenit. Este limpede că viața e pe cale să revină
treptat la normal.
Aș vrea să-mi exprim sincerele mele mulțumiri
cititorilor mei. Ieri n-am putut să-mi trimit însemnarea
zilnică pe WeChat; Er Xiang a încercat și ea să o trimită de
peste zece ori, fără succes însă. Ulterior, am postat-o ca
mesaj, fără să anexez secțiunea de comentarii, dar tot a fost
ștearsă. Chiar nu pot să înțeleg de ce. În cele din urmă, Er
Xiang s-a conectat la contul ei oficial, „Unsprezece
dimensiuni ale spațiului lui Er Xiang”, și n-a mai postat
decât un mesaj scurt din șase cuvinte: „Am făcut tot ce am
putut”. Doar aceste şase cuvinte. Dar un cititor le-a văzut și
a copiat întregul meu text de ieri în secțiunea de comentarii,
paragraf cu paragraf. A fost ceva la care chiar nu m-am
așteptat, dar mi s-a părut cu adevărat impresionant.

18 martie 2020
Noi eram pe-atunci unde sunteți voi acum.

Ziua a 56-a a carantinei.

Cerul e senin, cu un soare strălucitor, atât de strălucitor
de parcă ar goni înspre vară. Deși vremea e însorită, nu-i
multă umezeală. Este cea mai plăcută vreme în Wuhan. De
fapt, unul dintre principalele motive pentru care-mi place
Wuhanul este vremea. Schimbările de sezon în Wuhan sunt
destul de pronunțate și fiecare anotimp are propria lui
personalitate. Cum spun cei de aici, verile sunt mai fierbinți
ca iadul, iar iernile te îngheață de moarte. În fiecare
primăvară trecem printr-o perioadă umedă, în vreme ce în
fiecare zi de toamnă cerul e senin și aerul răcoros – cea mai
plăcută perioadă a anului. Când eram mai tânără, vremea din
Wuhan mă enerva – am urât mereu canicula și am detestat
frigul. Mai târziu, după ce tehnologia a progresat, calitatea
vieții a început să se îmbunătățească și în timpul verii am
avut aer condiționat, calorifere iarna, dezumidificatoare în
timpul primăverii, iar când vine toamna ne putem bucura pur
și simplu de vremea minunată. Uite-așa, toate cusururile
climei de aici au fost corectate cât ai bate din palme grație
înțelepciunii omenești; iar acest fapt a permis Wuhanului să-
şi pună în evidenţă tot ce are el mai bun. Acum, pur şi
simplu ador cele patru anotimpuri de aici, din Wuhan. Cu
multă vreme în urmă, într-o vară, pe când realizam un film
documentar, temperatura a urcat până la 40°C. Un bătrân cu
care stăteam de vorbă, referindu-se la caniculă, mi-a spus: „E
musai să fie-atât de cald! Asta te face să transpiri toate
otrăvurile prin piele. Oamenii nu se simt cu adevărat bine
până nu vine canicula ca să le-asude pe toate afară”. La
momentul respectiv, cuvintele lui m-au luat prin surprindere.
Dacă într-o vară temperatura nu ajunge la 40°C, foarte mulți
locuitori din oraș ar fi profund dezamăgiți; păi aia-i vară
wuhaneză?!
Dar să ne întoarcem la coronavirus. După ce am depășit
etapa inițială de suferință și haos, situația coronavirusului s-
a îmbunătățit cu fiecare zi care a trecut, până astăzi, când
virusul este în mod clar ținut în frâu. Astăzi, n-a mai fost
confirmat decât un singur caz în Wuhan. Au murit zece
oameni și în prezent nu mai există cazuri noi suspecte. Cei
din Wuhan așteaptă cu nerăbdare ca toate statisticile să
ajungă la zero, când totul se va sfârși cu adevărat. Presupun
că ziua aceea va veni cât mai curând.
După-amiază, am discutat îndelung la telefon cu un
prieten doctor care a lucrat în prima linie a frontului
epidemic. N-am fost de acord în privința câtorva puncte de
vedere asupra situației: de pildă, în chestiunea atribuirii
vinovăției, amicul meu se teme că dacă vom începe de pe
acum să tragem oameni la răspundere, nimeni nu va mai face
nimic în cazul când conducerea va dispărea dintr-odată.
Indiferent că vorbim despre guvern sau despre spitale, pur și
simplu nu pot să cred că oamenii ar fi atât de slabi. În spitale
și la guvern lucrează o mulțime de indivizi competenți, și
sunt mulți cei care ar putea să ia locul oficialilor care și-ar
da demisia. Acum, că – în fine – ne aflăm la sfârșitul
epidemiei, este momentul să tragem linia, câtă vreme tot ce
s-a întâmplat mai este încă proaspăt în mințile tuturor. Cât
despre tragerea unor indivizi la răspundere, este o necesitate
absolută; cum altfel am putea să trecem peste miile de suflete
moarte și să-i privim în ochi pe locuitorii fără număr ai
Wuhanului care au suferit în toată această perioadă? Cum am
tot spus-o de multe ori până acum, epidemia a fost rezultatul
unor forțe multiple care au acționat simultan. Aceste forțe
au luat naștere la diverse niveluri și motivele care s-au aflat
în spatele celor întâmplate sunt numeroase. Fiecare motiv în
parte a fost diferit, dar toate au sfârșit laolaltă în aceeași
mare oală. Acum nimeni nu vrea să-și mai asume
responsabilitatea pentru ce e în oala aceea. Este sarcina
noastră să monitorizăm ce s-a întâmplat și să ne asigurăm că
nimeni nu se eschivează de la asumarea răspunderii. Cei care
au avut un cuvânt de spus în tărășenia asta trebuie să-și
poarte crucea.
Dar prietenul meu doctorul a menționat şi alte două
lucruri care mi s-au părut deosebit de interesante. Vi le voi
împărtăși aici ca să le aveți în vedere: (1) Are impresia că
există o problemă cu construcția spitalelor. Multe unități
sunt slab ventilate, ceea ce, fără îndoială, mărește ratele de
infectare în spațiile închise. Este evident că la multe spitale
s-au construit corpuri de clădire noi în acești ultimi ani,
pentru a răspunde necesității de a economisi energia și a
reduce poluarea, dar necesitățile respective nu au fost
corelate întotdeauna cu măsurile de siguranță din unitățile
spitalicești. Amicul meu doctorul mi-a zis că, dacă vă
amintiți ce s-a întâmplat în timpul epidemiei SARS, clima
din Shenzhen era destul de caldă, așa că prietenul lui care
lucra într-un spital de-acolo a deschis toate ferestrele clădirii,
ceea ce a micșorat densitatea sporilor de virus in aer și a
ajutat la reducerea numărului de infectări. N-am căutat
numărul de infectări din Shenzhen din timpul SARS, dar
ceea ce a zis mi se pare destul de just. În clipa asta însă, în
Wuhan este iarnă și nu prea putem deschide geamurile, ceea
ce mă deprimă cumva. Dar cred că problema ventilației din
spitale, mai ales în secțiile de urgență și în cele de boli
infecțioase, este una majoră. (2) Prietenul meu doctor este de
părere și că intervalul dintre iarna și primăvara fiecărui an
este întotdeauna o perioadă când se răspândesc foarte multe
boli molipsitoare. Tot într-o asemenea perioadă a izbucnit și
epidemia de SARS, tot acum a apărut și coronavirusul de tip
nou. Prin urmare, s-a întrebat de ce guvernul insistă în
continuare să-și organizeze întrunirile grandioase tocmai în
aceste luni din an, deși ar trebui să le mute într-un anotimp
când probabilitatea de a fi afectați de boli infecțioase este
mai redusă.
Sugestia prietenului meu mi-a suscitat o sumedenie de
idei în minte. N-o să vă mint: începând din 1993, am
participat vreme de douăzeci și cinci de ani la rând la fiecare
ediție a Congresului Provincial al Poporului și a Conferinței
Politice Consultative Provinciale. Știu mult prea bine cum se
comportă diversele departamente guvernamentale în fiecare
an când se apropie aceste întruniri. Pentru a se asigura că
lucrurile merg strună, tuturor mass-media din orice domeniu
li se interzice să relateze orice fel de știre negativă. An de
an, în perioada respectivă, angajații din toate departamentele
guvernamentale își lasă deoparte însărcinările normale,
deoarece șeful fiecărui departament trebuie să participe la
aceste întruniri. Anul acesta n-a diferit cu nimic. Puteți
observa foarte clar că ziua în care Comisia de Sănătate
Municipală a încetat să mai relateze despre numărul celor
infectați a corespuns aproape perfect cu ziua când s-au
desfășurat cele două întruniri guvernamentale. Nu-i deloc o
simplă coincidență. În același timp, n-aș spune nici că a fost
ceva intenționat, ci, pur și simplu, așa s-au obișnuit să
funcționeze departamentele guvernamentale. Iar aceste
practici nu sunt de ieri, de-alaltăieri, ci s-au format pe
parcursul multor ani. De ani de zile, fiecare departament
guvernamental a prins obiceiul de a amâna diversele sarcini
cotidiene până la încheierea întrunirilor. În același timp,
pentru a garanta succesul evenimentelor, mass-media au
respectat ani la rândul practica de a relata doar veștile bune,
nu și pe cele rele. Toate cadrele s-au obișnuit cu o astfel de
practică, mass-media la fel, liderii de asemenea, poporul
deopotrivă. Așa că se amână munca și se elimină articolele
negative din presă; de obicei, nimic neașteptat nu poate să se
petreacă. În definitiv, în viață sunt nenumărate lucruri mai
puțin importante de făcut și cele mai multe dintre ele pot să
mai aștepte câteva zile. Totul iese bine pentru toată lumea,
oamenii par să agreeze un astfel de aranjament, și fiecare
face o figură cât mai frumoasă. Dar bolilor infecțioase nu le
prea pasă de etichetă și cu siguranță că le doare în cot de
salvarea aparențelor; de fapt, le calcă imediat în picioare.
Asta a făcut SARS, și asta a făcut și noul coronavirus; va
mai fi și un al treilea oare? Sunt un pic îngrijorată. Așa
încât, în continuarea gândurilor prietenului meu doctor, aș
dori să fac o sugestie: dacă nu modificăm programarea
acestor întruniri, ar trebui să schimbăm proastele obiceiuri pe
care le-am încurajat în privința lor. Sau dacă nu putem
schimba modul dezgustător în care se desfășoară, ar trebui
să modificăm programarea lor, organizându-le într-o
perioadă din an când probabilitatea ca vremea să dea naștere
unor epidemii de boli infecțioase să fie redusă. Practic,
niciunul dintre aceste lucruri n-ar trebui să fie prea dificil de
schimbat.
S-a mai întâmplat astăzi un lucru pe care nu-l pot ignora
și bănuiesc că mulți cititori chiar îmi așteaptă reacția.
Cineva care susține că ar fi o „liceană” de şaisprezece ani a
publicat online o scrisoare deschisă adresată mie. O
sumedenie de amănunte din scrisoare nu păreau în regulă și
numeroși amici au considerat că scrisoarea evident că n-ar fi
putut fi scrisă de o puștoaică de şaisprezece ani; părea mai
degrabă genul de text compus de unul dintre acei bărbați de
cincizeci și ceva de ani care se dau drept adolescente pe
internet! Totuși, oricum ar sta lucrurile, am decis să răspund
la scrisoare ca și cum ar fi fost a unei eleve de liceu în vârstă
de şaisprezece ani.
Ceea ce vreau să spun este: copila mea, mi-ai trimis o
scrisoare frumoasă, înțesată cu incertitudinile unei tinere de
vârsta ta. Ideile pe care le-ai exprimat sunt exact cele la care
s-ar putea aștepta cineva și sunt sigură că faptele care îți dau
bătăi de cap provin direct de la cei care te-au educat. Dar
trebuie să-ți spun că nu sunt în măsură să-ți risipesc
îndoielile. Citindu-ți scrisoarea, mi-am amintit un poem pe
care l-am citit cu mulți ani în urmă. Este compus de Bai
Hua19; nu sunt sigură că ai auzit vreodată de el, dar a fost un
poet și un dramaturg talentat. Prima dată am citit poemul
pe când aveam doisprezece ani, era în 1967, în toiul
Revoluției Culturale. În acel an, cât a fost vara de lungă,
Wuhanul a fost invadat de Gărzile Roșii care se luptau pe
străzi. Eram în clasa a cincea, acela fiind anul când am
primit un exemplar din antologia de poezie a lui Bai Hua
intitulată Împrăștiind fluturași în fața suliței de fier. Un
poem din volumul respectiv se intitula „Cândva am fost și
eu tânăr ca tine”. Un vers al poemului spune așa: „Cândva
am fost și eu ca tine tânăr, și pe-atunci noi eram ca tine azi”.
Am fost foarte entuziasmată când am dat peste acest poem,
în așa măsură încât îmi amintesc până și astăzi acel vers.
Copila mea, spui că ai şaisprezece ani. Eu aveam
şaisprezece ani în 1971. Dacă pe-atunci cineva ar fi încercat
să-mi spună că Revoluția Culturală e o calamitate
îngrozitoare, i-aș fi aruncat mănușa și aș fi sărit pe el până
ce amândoi ne-am fi umplut de sânge și vânătăi. Și mai știu
că dacă persoana aceea ar fi petrecut trei zile și trei nopți
încheiate străduindu-se să-mi bage mințile în cap, n-ar fi
putut să-mi spună absolut nimic care să mă facă să îmi
schimb gândul. Asta pentru că de la unsprezece ani am
primit o educație care mi-a întărit repetat convingerea că
Revoluția Culturală este bună. Până să împlinesc
șaisprezece ani, am fost îndoctrinată cu aceste noțiuni vreme
de cinci ani neîntrerupt. Trei zile de eforturi pentru a-mi
schimba părerea n-ar fi avut efect asupra mea nici cât negru
sub unghie. Așadar, pornind de la același principiu, știu că
îmi va fi imposibil să-ți lămuresc acele chestiuni asupra
cărora ai îndoieli. Teamă mi-e că și dacă aș sta trei ani
încercând să te conving și aș scrie opt cărți în care ți-aș
spune cum stau lucrurile, probabil că tot nu m-ai crede. Asta
pentru că, la fel cum am pățit și eu când eram tânără, au fost
cel puțin cinci ani în care ai avut parte de acest tip de
educație.
Acestea fiind spuse, trebuie să-ți mai zic, copila mea, că
într-o bună zi vei găsi un răspuns care îți va risipi toate
incertitudinile. Dar numai tu ești cea care poate afla acel
răspuns. Poate că peste zece sau douăzeci de ani va veni
clipa în care îți vei aminti toate acestea și-ți vei da seama
cât de naivă ai fost odinioară. Asta pentru că pe-atunci vei fi
o cu totul și cu totul altă persoană. Firește, dacă vei continua
să urmezi calea pe care te îndrumă găștile de ultra-stângiști,
e posibil să nu găsești niciodată răspunsul pe care-l cauți,
dimpotrivă, s-ar putea să te prăbușești în prăpastia unei vieți
pline de permanente conflicte.
Copila mea, mai vreau să-ți povestesc că atunci când
aveam șaisprezece ani, eram într-o situație cu mult mai rea
decât tine. La momentul respectiv, nici măcar nu auzisem
vreodată expresii precum „gândire independentă”. Habar n-
aveam că oamenii trebuie să învețe să gândească pe cont
propriu. Eu făceam pur și simplu ce ne spuneau profesorii
noștri să facem, respectam orice ne-ar fi spus la școală să
facem, urmam tot ce ni se spunea în ziare să facem și orice
ne învățau la emisiunile de la radio. Revoluția Culturală s-a
declanșat pe când aveam unsprezece ani și nu s-a încheiat
decât după ce am împlinit douăzeci și unu – asta e lumea în
care am crescut eu în acei zece ani. Nu m-am gândit
niciodată la mine, pentru că nu m-am considerat nicio clipă o
individualitate: eram doar un simplu șurub într-o mașinărie
de dimensiuni mult mai mari. Funcționam în ritmul acelei
mașinării; dacă se oprea, mă opream și eu, dacă pornea,
porneam și eu. Probabil că era o situație similară cu cea în
care te afli tu azi. (Când spun „tu”, nu mă refer la toți tinerii
generației tale, căci, în realitate, există o sumedenie de
adolescenți de șaisprezece ani care au bune aptitudini pentru
o gândire independentă.) Am avut noroc însă pentru că
aveam un tată al cărui vis mai scump decât oricare altul era
să-și trimită toți copiii la facultate. Încă îmi mai amintesc
ziua în care mi-a spus acest lucru. Așadar, chiar și atunci
când am lucrat ca muncitoare necalificată, am știut că
trebuie să fac tot ce pot ca să îndeplinesc ultima dorință a
tatălui meu. Am sfârșit prin a fi acceptată la Universitatea
din Wuhan, care deține cel mai frumos campus de facultate
din China.
Copila mea, simt de multe ori că am fost destul de
norocoasă. Deși unica educație pe care am primit-o în
copilărie a fost înțesată de imbecilități și cam atât, tot am
izbutit cumva să intru la facultate. În facultate, am citit și am
studiat ca o persoană pururea flămândă de învățătură. Am
discutat despre tot felul de subiecte fascinante cu colegii mei,
am început să scriu ficțiune, iar într-o zi am ajuns să înțeleg
importanța gândirii independente. Mai sunt norocoasă și
pentru că am trăit zilele de început ale Epocii Reformelor,
trecând apoi prin întreaga serie de transformări care aveau să
se petreacă din acel moment. Plecând de la consecințele
catastrofale ale Revoluției Culturale, am văzut cum, încetul
cu încetul, China s-a transformat dintr-o țară înapoiată într-
una puternică. S-ar putea spune că dacă n-ar fi existat Epoca
Reformelor, n-am fi avut niciuna dintre libertăţile de care ne
bucurăm astăzi, inclusiv dreptul meu de a-mi publica
jurnalul online și dreptul tău de a-mi trimite o scrisoare
deschisă. Ar trebui să fim amândouă recunoscătoare pentru
asta.
Copila mea, îți dai seama că în primii zece ani ai Epocii
Reformelor m-am luptat practic cu mine însămi vreme de un
deceniu întreg? A trebuit să curăț toate gunoaiele și
otrăvurile pe care le adunasem în creier. Am fost nevoită să-
mi umplu mintea cu lucruri noi, să încerc să privesc lumea
prin ochii mei, să-mi folosesc gândirea pentru a analiza
problemele. Bineînțeles, toate acestea sunt clădite pe baza
experiențelor trăite în copilărie, a lucrurilor pe care le-am
citit, le-am observat și pentru care am muncit din răsputeri.
Copila mea, am crezut mereu că acest proces al luptei cu
mine însămi prin care am trecut pentru a scăpa de tot gunoiul
și de toată otrava din mine a fost o chestiune cu care doar cei
din generația mea au avut de-a face. Nu mi-am închipuit
niciodată că tu și unii dintre colegii tăi veți avea parte de
ceva asemănător în viitor. Și tu vei fi nevoită într-o zi să te
lupți cu tine însăți ca să-ți purifici creierul de toată
murdăria, de tot veninul cu care te-au infectat în copilărie. E
un proces dureros, dar fiecare purificare este însoțită de un
soi de eliberare. Și cu fiecare eliberare te vei preschimba
treptat dintr-un șurub neînsuflețit, fosilizat și ruginit, într-un
om în carne și oase.
Copila mea, înțelegi ce-am vrut să-ți spun? Aș vrea să
mă despart de tine cu un vers: „Cândva am fost și eu ca tine
tânăr, și pe-atunci noi eram ca tine azi.”

19 martie 2020
Oi fi eu la pensie, dar mai am suficientă energie
ca să vă târăsc prin tribunale.

Ziua a 57-a de carantină.

În sfârșit, știrea pe care am așteptat zile în șir s-o auzim
a sosit: astăzi nu a mai existat niciun caz nou de coronavirus
în Wuhan și niciun nou caz suspect! Prietenul meu doctorul
părea și el extrem de entuziasmat: „În fine, am ajuns la zero!
Zero pe toată linia! Epidemia a fost ținută sub control și
putem acum să controlăm tot traficul din exterior care intră
în provincie. Acum, sarcina principală este să-i tratăm pe cei
care sunt deja bolnavi”.
În același timp, am urmărit azi ceremonia de rămas-bun
organizată de guvernul din Hubei pentru armata de lucrători
comunitari care pleacă; aceștia au făcut apel la toți cetățenii
Chinei să-i trateze pe locuitorii din Hubei cu bunăvoință.
Așa este, vă rugăm să ne tratați cu bunăvoință. Nu toată
lumea din Hubei a fost infectată cu acest virus. Milioane de
oameni din Hubei au petrecut aproape două luni izolați în
casele lor pentru a ajuta la controlul răspândirii bolii și e
greu pentru străini să înțeleagă stresul și dificultățile cu care
am fost nevoiți să ne confruntăm. Dar forța și stăpânirea de
sine ale celor din Hubei în fața calamității s-au transformat
în cea mai consistentă contribuție la eforturile Chinei de a
ține virusul în frâu. De aceea este important pentru mine s-o
spun răspicat: vă rog, prieteni din întreaga Chină, purtați-vă
frumos cu oamenii din Hubei, fiți îngăduitori cu acești
semeni de-ai voștri care au sacrificat atât de multe pentru voi
toți.
Următorul pas ar trebui să însemne reîntoarcerea celor
din afara Wuhanului. Dacă mă întrebați pe mine, aştept cu
disperare să-mi revină menajera şi sper din tot sufletul să
poată ajunge cât mai curând. După două luni, apartamentul
meu are mare nevoie de o curățenie generală. Bătrânul meu
cățel este murdar și miroase, iar vechea lui boală de piele
începe să recidiveze. Mâna îmi este în continuare grav
afectată și m-am chinuit să nu o spăl, nici să nu o ud cu apă.
Mă întreb când se va redeschide cabinetul veterinar. În
fiecare zi, când îi dau drumul cățelului prin curte, îi spun că
trebuie să mai aștepte doar câteva zile și o să strălucească
iarăși de curățenie. Toate activitățile economice așteaptă să
repornească, așa cum așteptăm și noi.
Ca întotdeauna, m-am dat jos din pat și am luat micul
dejun în timp ce m-am uitat prin mesajele de pe telefon. Un
lucru la care nu m-am așteptat a fost că după scrisoarea
„liceenei” primită ieri, o sumedenie de „rude” de-ale ei au
apărut ca de niciunde și fiecare a publicat câte o
scrisoare deschisă care îmi era adresată. (Vai, cât de multe
„rubedenii” mai are!) Firește, au fost mulți alții care au
redactat scrisori, inclusiv niște studenți de la universitate,
elevi de liceu, ba chiar și de gimnaziu. Trebuie să fiu
sinceră: unii dintre ei m-au făcut să râd cu poftă – de mult n-
am mai hohotit așa. Acum, că am ajuns la cifra zero, cred că
a venit în sfârșit vremea să ne amuzăm copios. Fostul meu
coleg Yi Zhongxue a spus în glumă că astăzi este Ziua
Națională De Compus Scrisori – m-am tăvălit pe jos de râs
când am auzit-o și pe asta!
Tot astăzi au fost date publicității concluziile
investigației cu privire la cele întâmplate cu Li Wenliang.
Habar n-am dacă oamenii sunt mulțumiți sau nu de ele, dar
simt că am spus destule pe această temă. Li Wenliang s-a
dus, iar pagina lui de pe Weibo a devenit un zid al plângerii
pe care nenumărați oameni o pot accesa pentru a-și aminti
oricând de el. Toată lumea știe că n-a fost un erou, că a dus o
viață normală ca noi toți, iar acțiunile pe care le-a întreprins
au fost genul de acțiuni la care te aștepți de la oricine ar fi
fost în locul lui. Tot ce putem face este să avem grijă să nu-l
uităm niciodată și să depunem toate eforturile necesare
pentru a-i sprijini familia. În privința concluziilor
investigației, chiar nu-mi mai pasă. Ca să fiu sinceră,
comemorările noastre sunt dintr-un anumit punct de vedere o
cale de a ne comemora pe noi înșine, de a comemora
experiența prin care am trecut, iar din această experiență a
făcut parte un om remarcabil – numele lui a fost Li
Wenliang. Astea fiind zise, se pare că noua generație e mult
mai furioasă decât mine. În această după-amiază, un tânăr
mi-a lăsat un mesaj: poate că un fir de praf dintr-o eră
întreagă nu pare cine știe ce, dar când se așază pe creștetul
Secției de Poliție Zhongnan devine o responsabilitate care
trebuie pasată altuia. Asemenea celei de-a doua scrisori
primite de la acea „liceană”, și acest mesaj m-a făcut să
izbucnesc în râs. Dar vreau totuși să spun că lucrurile ar
putea fi ceva mai complicate decât credem noi. Sunt
complicate într-o manieră pe care oamenii de rând n-au cum
să o înțeleagă cu adevărat. Unele lucruri au nevoie de timp
și nimic mai mult, deși nu sunt convinsă că timpul va fi de
ajutor în cazul acesta.
Deși ne este în continuare interzis să ieșim pe străzi,
practic toată lumea știe că în ultimele câteva zile orașul
Wuhan a fost destul de sigur. Chiar dacă toți continuă să
accentueze faptul că trebuie să rămânem cu garda sus, din
punct de vedere psihologic suntem mult mai relaxați.
Indiferent că-i vorba de ceea ce se întâmplă în realitate în
interiorul orașului sau de starea de spirit a omului de rând,
ne aflăm acum într-o cu totul altă postură decât cu o lună în
urmă. Am credința că viețile noastre își vor relua în curând
vechiul ritm. Când ne-au impus carantina, a fost ca și cum ar
fi călcat brusc pe frână, dar mi-e teamă că procesul
redeschiderii orașului va fi lent și progresiv. Mă gândesc că
nu trebuie neapărat să pun capăt acestui jurnal atunci când
vreun lider guvernamental va proclama că „orașul se va
redeschide mâine”. Poate că o astfel de zi nu va veni
niciodată, pentru că deja au început să se deschidă treptat
anumite zone ale metropolei, deci cel mai probabil va exista
un proces lent de tranziție până când orașul va fi deschis în
totalitate. De aceea i-am și spus acum câteva zile lui Er
Xiang că intenționez să pun capăt jurnalului după cea de a
54-a însemnare. Am avut câteva mâini bune de cărți la
poker, dar jocul s-a sfârșit. Nu mi-am dat seama însă că ieri,
de fapt, am scris cea de a 54-a însemnare. Mi-ar fi fost cu
neputinţă să răspund şi celor 100.000 de urmăritori de pe
Weibo ai „liceenei”, un număr ce îmi pare destul de dubios.
Oricum, azi am ratat ocazia de a spune câteva cuvinte de
încheiere pentru a pune punct acestui jurnal. Aşadar, mă
întreb: când ar trebui să trag oblonul și să vă spun adio?
Apropo, ar trebui să menționez că toate însemnările mele
au fost încărcate pe WeChat folosind contul oficial al
scriitoarei Er Xiang. Motivul este destul de simplu:
întâmplarea face ca ziua în care contul meu Weibo a fost
blocat să fie aceeași cu ziua când Li Wenliang a dispărut
dintre noi. Am pierdut dintr-odată singura mea platformă
publică. Nu sunt deloc pricepută în privința postărilor
publice de pe WeChat, dar urmăresc de multe ori contul
oficial al lui Er Xiang de pe această platformă, așa că am
luat legătura cu ea ca să văd dacă ar deranja-o să mă ajute să-
mi retransmită postările. Fiind o colegă de breaslă, Er Xiang
a fost imediat de acord să-mi dea o mână de ajutor. La
momentul cu pricina, în afară de faptul că știam că scrie
romane, nu prea aveam habar de altceva despre ea și nu ne
întâlniserăm niciodată față în față (firește, acest lucru este
cu atât mai puțin posibil acum). De-abia ulterior am citit un
articol care îi era dedicat, din care am aflat câte ceva despre
trecutul ei. Pe scurt, totul se rezumă la o autoare cu un cont
public verificat oficial pe WeChat şi care ajută o bătrână
scriitoare ce nu știe cum să-și creeze un cont oficial ca să-și
distribuie articolele pe platforma respectivă. Cui i-ar fi trecut
prin minte că un aranjament atât de banal va conduce la
atâtea teorii ale conspirației pe internet? Îi sunt extrem de
recunoscătoare lui Er Xiang pentru ajutor și sper că va putea
într-o bună zi să viziteze Wuhanul, unde de-abia aștept să o
tratez cu fructele de mare de aici! Fructele de mare sunt una
dintre specialitățile Wuhanului, în oraș aflându-se o
puzderie de bucătari talentați care știu să le prepare.
Aș vrea să mă abat iarăși de la subiect cu o poveste din
tinerețea mea. Mi-am amintit perioada în care, cu mulți ani
în urmă, eram membră a societății literare din facultate; pe
atunci discutam adesea tot felul de subiecte legate de
literatură. Dar după ce dezbăteam iar și iar anumite lucruri
cu colegii, parcă niciodată nu izbuteam să ajungem la o
înțelegere. Mai târziu, am devenit destul de necruţătoare în
ceea ce-i privește și le-am găsit o poreclă pe care o foloseam
pe la spatele lor: îi numeam grupul celor „Trei Articole
Vechi”20. Cele trei subiecte asupra cărora grupul revenea la
nesfârșit erau tensiunile dintre elogiu și expozeu, comedie și
tragedie, întuneric și lumină. Mai concret, ne trezeam
discutând neîncetat dacă literatura ar trebui să se preocupe
doar de operele care exprimă elogii, care au o natură comică
sau care scot la lumină aspecte pozitive din societate. Ne
întrebam și dacă acei scriitori care prezintă neajunsurile
sociale, ilustrează tragediile umane și dezvăluie partea
sumbră a societății nu erau cu toții niște reacționari. Asta se
întâmpla prin anii 1978 și 1979. Dintr-un motiv oarecare,
întrucât niciodată nu puteam să tragem vreo concluzie în
privința unor asemenea întrebări, am ajuns pur și simplu să
nu le mai discutăm. Ulterior, am organizat chiar și o
dezbatere extinsă în jurul subiectului „Este literatura un
instrument al luptei de clasă?”, dar cred că nici în acest caz
n-am ajuns la nimic concludent. În cele din urmă, timpul a
trecut, am absolvit facultatea, am intrat în câmpul muncii și
am devenit scriitoare profesionistă. Apoi, într-o bună zi, am
descoperit că nu doar fostele mele colege, ci întreaga lume
literară ajunsese deja la o înțelegere comună privind modul
cum trebuie abordată următoarea întrebare: poți să scrii chiar
despre orice dorești? Problema principală a ajuns să se
rezume la calitatea scriiturii. Așadar, când susțin prelegeri,
uneori afirm că există numeroase aspecte care nu trebuie
neapărat discutate, căci timpul va da într-un final răspuns la
toate întrebările.
De această dată însă, brusc mi-am dat seama că greșeam.
Chiar dacă au trecut patruzeci și doi de ani, timpul n-a
răspuns în totalitate la aceste întrebări. Perspectivele noastre
asupra literaturii au revenit cumva la aceleaşi vechi
probleme. Oamenii care mă atacă fără încetare, oare nu
cumva o fac doar pentru că refuz să abordez această
catastrofă elogiind-o, transformând-o într-o comedie și
scoțând la lumină doar lucrurile pozitive care au fost puse în
practică? Când văd că din acest punct de vedere ne-am întors
de unde-am plecat, mă simt destul de straniu.
Revenind la subiect, un amic tocmai mi-a retrimis un
articol de pe site-ul web „Rețeaua de investigații” intitulat
„Un Jurnal din Wuhan doldora de intenții răuvoitoare”, scris
de Qi Jianhua. Aș vrea să încep prin a-i transmite un
avertisment: „Dle Qi, poți să mă înjuri cum poftești, dar
textul dumitale răspândește informații false și minciuni,
într-o tentativă de a mă zugrăvi într-un chip ce nu reflectă
adevărul. Îți sugerez să ștergi postarea și să-ți ceri scuze în
mod public. Dacă textul nu dispare și nu primesc scuzele
dumitale, voi recurge la mijloacele legale pentru a soluționa
conflictul. Anunțul meu se referă și la site-ul web «Rețeaua
de investigații», căci aveți libertatea de a mă critica zi de zi
în postările voastre, dar publicând articole ca acela conceput
de Qi Jianhua, care încearcă să mă calomnieze public și să
răspândească bârfe și neadevăruri, mă obligați să vă dau în
judecată. Nu-mi pasă de orientarea voastră sau de oficialii
guvernamentali care vă susțin și nici cât sprijin aveți în
culise – vă voi acționa și pe voi în justiție. China este o
societate bazată pe domnia legii. Pot să vă tolerez atacurile
și înjurăturile depravate – până la urmă, ele nu fac decât să
vă confirme lipsa de caracter. Cu toate astea, dacă mă
ponegriți, dacă inventați zvonuri, dacă încercați să mă
acuzați pe nedrept recurgând la minciuni, încălcați legea.
Așa că fac un anunț special pentru «Rețeaua de investigații»
și pentru dl Qi Jianhua: vă rog să puneți lucrurile la punct
sau ne vedem la proces!”
Chiar nu vă dați seama? Wuhanul e pe cale să se
redeschidă. Oi fi eu la pensie, dar mai am suficientă energie
ca să vă târăsc prin tribunal.

20 martie 2020
Să vedem dacă mi-e frică de voi!

O altă zi senină. Spre după-amiază, temperatura ajunsese

deja la 26°C. Încă n-am oprit caloriferul, așa că mi-am dat
seama brusc că în casă e aceeași temperatură ca afară. Când
am deschis fereastra să trag aer curat în piept, am descoperit
cu surprindere câteva coțofene care zburaseră în curte.
Țopăiau de colo-colo pe ramurile arborelui de camfor și ale
magnoliei, iar una dintre ele a ajuns chiar până în pragul ușii
ca să bea dintr-o băltoacă formată într-un jgheab de piatră. A
fost suficient să le privesc ca să mă umplu de o nespusă
bucurie și să mă întreb dacă n-o fi cumva vreun semn că
vom afla niște vești bune.
Nu mai sunt multe de spus despre coronavirus. Cifrele
indică zero peste tot. Sper să continue în același fel; dacă o
ținem tot așa încă paisprezece zile, vom putea să ieșim iar
pe-afară. Dar există și o altă știre online care este destul de
îngrijorătoare și se mai și răspândește foarte rapid. Se
afirmă că sunt douăzeci de pacienți noi la Spitalul Tongji
care au contractat virusul, dar celor din spital le este teamă să
raporteze oficial acele cazuri. Am trimis informația celor doi
amici ai mei doctori pentru a le cere părerea. Unul dintre ei
mi-a spus că e vorba de o simplă neînțelegere. Acum, că
mulți pacienți sunt externați din spitale, unii dintre cei
rămași sunt transferați la alte spitale mai mari, destinate
tratamentului coronavirusului. Dar nu sunt pacienți noi, sunt
doar transferați de curând. Celălalt prieten doctor a fost și
mai direct: „Într-un sistem strict, fie spui adevărul, fie ești
dat afară pe loc”.
Există o postare pe care toată lumea a distribuit-o
nebunește. Recent, un pacient a fost testat pozitiv cu
coronavirus după ce a fost externat din spital și acum
întâmpină dificultăți când vrea să se reinterneze. Incidentul a
stârnit multă teamă. Așa că am apelat iarăși la doi dintre
prietenii mei doctori pentru a le afla opinia. Unul dintre ei
mi-a confirmat că a existat într-adevăr un caz de reinfectare,
dar așa ceva este extrem de rar. Celălalt doctor a început prin
a-mi spune aproape același lucru ca şi cel dintâi, dar, de fapt,
a avut o perspectivă mai concretă asupra acestui caz
particular. Mi-a explicat că din cauză că schimbaseră deja
spitalele desemnate drept centre de tratament al
coronavirusului, pacientul respectiv a sfârșit prin a merge la
un spital greșit, o unitate care nu se mai număra printre
centrele desemnate. Ulterior, a intrat în legătură cu un
manager pe care-l cunoștea și l-a convins să-l interneze
chiar și în aceste condiții. Amicul meu doctor a dorit să-mi
confirme două aspecte: (1) sunt foarte puțini pacienții testați
pozitiv după recuperare, unii dintre ei neavând niciun fel de
simptome și nefiind contagioși; (2) în plus, spitalele țin
evidența tuturor bolnavilor, așa că dacă vreunul dintre ei se
simte iarăși rău, nu trebuie decât să revină la unul dintre
spitalele destinate coronavirusului (nu se pune problema ca
vreun pacient să nu mai poată fi internat). Nu am de gând să
verific dacă interpretarea doctorului corespunde relatării
acelui pacient, nu fac altceva decât să vă ofer o relatare
precisă a celor pe care medicii mi le-au spus.
În clipa de față, majoritatea locuitorilor Wuhanului,
indiferent dacă au fost infectați sau nu, au o stare de spirit
relativ fragilă și sunt predispuși la anxietate. Pentru că au
fost schimbate spitalele desemnate centre de tratament al
coronavirusului, sugerez ca aceste informații să fie
prezentate cât mai clar publicului, astfel încât toată lumea să
fie în cunoștință de cauză. Dacă mai apar asemenea
modificări, informațiile trebuie numaidecât actualizate. Cât
despre pacienții care se simt rău, ei ar trebui să verifice încă
o dată care sunt spitalele care acceptă în prezent pacienți cu
coronavirus, pentru ca să nu cumva să se prezinte la vreun alt
spital. Nu există altă cale: să petreci câteva ore în miez de
noapte străduindu-te să fii tratat într-o cameră de urgențe
medicale este întotdeauna o experiență chinuitoare.
De la Spitalul Central tocmai au sosit alte vești rele: Liu
Li, membru al Comitetului de Etică Medicală, a decedat azi-
dimineață din cauza coronavirusului de tip nou. Este al
cincilea doctor de la Spitalul Central care a pierit din pricina
acestei boli, încât tot nu pot să-mi dau seama cum de
managerii spitalului sunt în stare să rămână în funcțiile lor
actuale.
Ieri, numeroși internauți au postat scrisori de răspuns
unei anumite „liceene” și se pare că au continuat și astăzi.
Tot azi a apărut chiar și un text online intitulat „Scrisoare de
la un grup de liceene către o altă liceană”. La început nu i-
am acordat prea multă atenție, crezând că e un soi de farsă.
Așa că am fost destul de surprinsă când un prieten mi-a spus
ca a fost scrisă de un grup de eleve de liceu cât se poate de
reale. Asta mi-a stârnit curiozitatea și am hotărât să o citesc.
Primul lucru pe care l-am observat a fost că aceste eleve de
liceu erau într-adevăr destul de diferite de cealaltă „liceană”.
Nu doar din punct de vedere al nivelului de scriitură, ci erau
dintr-o cu totul altă categorie. O frază a fost atât de potrivită,
încât n-am cum să n-o citez aici: „Ceea ce vrem să spunem
cu adevărat este că în multe cazuri problema nu-i că o
persoană acordă prea multă atenție laturii întunecate a
realităţii, ci se datorează, de fapt, accentului excesiv pe care-l
punem pe ceea ce este luminos și pozitiv – uneori, acea
strălucire poate fi atât de orbitoare, încât ne împiedică să mai
vedem lucrurile cu claritate”. Presupun că aceste eleve nu
sunt deloc atât de vulnerabile cum mi-am închipuit eu că ar
fi. Au abilități dezvoltate de gândire independentă și
manifestă o putere de observație extrem de pătrunzătoare.
Din acea scrisoare pot să remarc că, în multe aspecte, au de
fapt o înțelegere mai profundă a lucrurilor decât mulți
adulți.
Mi-am început ziua de ieri intenționând să scriu despre
dezbaterile literare de odinioară. Am și pus câteva gânduri
pe hârtie, apoi mi-a sărit în ochi articolul acela de pe
„Rețeaua de investigații” care m-a scos o vreme de pe linia
de plutire. Ba chiar am luat legătura cu un avocat ca să îi
prezint dovezi în caz că va trebui să le intentez un proces de
defăimare. După-amiază, am primit câteva mesaje care mi-
au spus că textul publicat pe „Rețeaua de investigații” de Qi
Jianhua a fost deja şters de pe site. Știa fără doar și poate că
ceea ce publicase era ilegal și faptul că l-a șters arată într-un
fel că știe că a comis o eroare; o să mă mai gândesc dacă
vreau să-l iert sau nu. După aceea, spre după-amiază, cineva
a spus că un ultra-stângist din Shanghai n-a părut deloc
dispus să accepte acest deznodământ și a început să zbiere și
să urle că Fang Fang n-ar îndrăzni să-i dea în judecată, n-ar
îndrăzni cu niciun chip! E o reacție destul de interesantă – ei
bine, atunci nu ștergeți articolul, să vedem ce se întâmplă!
Inițial, chiar am vrut să continuu discuția despre
literatură începută ieri; voiam să reiau totul de unde
rămăsesem și să aduc discuţia până în zilele noastre. Apoi
am primit un alt articol de la un prieten care m-a întrerupt
din nou. Noroc că dezbaterea literară este un subiect vechi, la
care pot să revin oricând.
Se pare că profesorul Zhang Yiwu21 de la Universitatea
Peking și-a făcut el însuși apariția ca să se ocupe de cele
petrecute. Zhang Yiwu este o personalitate extrem de
importantă în domeniu. El să fie cel care i-a sprijinit pe cei
din grupul care mă atacă? Sau cel care le-a îndrumat
atacurile? Este o chestiune pe care nu o pot trece cu vederea.
Am auzit că profesorul Zhang a postat un eseu pe Weibo, dar
n-am avut încă timp să-l citesc. În schimb, o să postez doar
un fragment pe care unul dintre amici mi l-a trimis acum
drept dovadă. Profesorul Zhang scrie:

Există o scriitoare care se concentrează în mod deosebit

asupra unui jurnal despre epidemie. A adus tot felul de
critici și a ridicat tot felul de suspiciuni în privința acelor
autori [de scrisori], spunând că gândesc negativ și
sugerând că e posibil să primească ordine de altundeva; a
mai apărut și o scrisoare de la o elevă de liceu anonimă
 pe care a criticat-o pentru că e atât de nepricepută etc.
etc. Ca să fiu sincer, dacă vreți să știți de ce oamenii n-
au încredere în jurnalul ei, este pentru că atunci când
epidemia era la apogeu, ea a recurs la un stil de reportaj
literar pentru a descrie o fotografie a unei grămezi de
telefoane mobile aflate pe podeaua unui crematoriu; s-a
spus că fotografia i-a fost trimisă de unul dintre prietenii
ei medici. Asta a făcut ca jurnalului ei să i se acorde o
atenție deosebită, incidentul aducându-i o sumedenie de
susținători.
Dar foarte mulți au privit cu circumspecție incidentul
respectiv, iar unii chiar se întreabă dacă fotografia aceea
există într-adevăr şi în realitate. Invariabil, scriitoarea n-a
fost nicio clipă dispusă să răspundă la această întrebare,
în schimb, ascunde în mod repetat gunoiul sub preș și le
spune tuturor că există indivizi care doar se străduiesc să-
i aducă acuzații. Chestiunea esențială în cazul ei este că
fiecare scriitor ar trebui să se supună unor standarde de
bază când vine vorba de a căuta adevărul. Nu poți
sacrifica principiile elementare ale demnității omenești,
nu poți inventa informații pentru a-i duce de nas pe
cititorii naivi care au încredere în tine; mai mult, într-o
perioadă crucială ca aceasta, negreșit că a scorni niște
lucruri e un fapt ce nu poate fi tolerat – asemenea acțiuni
sunt comise doar de cei lipsiți de conștiință și vor
deveni un stigmat cert de veșnică rușine pentru orice
scriitor.
Citind comentariile profesorului Zhang, m-am lămurit că
nici măcar nu mi-a citit jurnalul; să fi citit oare un conspect
pe care i l-a pregătit cineva? Pe deasupra, va fi fost un
conspect croit pe gustul lui. Să ne gândim, de pildă, la fraza
„a mai apărut și o scrisoare de la o elevă de liceu anonimă pe
care a criticat-o pentru că e atât de nepricepută”. E limpede
că n-am spus niciodată așa ceva. A mai spus și că „dacă
vreți să știți de ce oamenii n-au încredere în jurnalul ei”. Mă
întreb la ce „oameni” se referă, despre câți oameni discutăm
aici? Vorbește în mod explicit despre cei care fac parte din
cercul lui? Cum ar putea să știe profesorul Zhang câți
oameni au sau nu încredere în mine? Dacă urmăm metodele
profesorului Zhang de a emite judecăți și a face deducții, aș
putea spune că n-am cunoscut practic pe nimeni în domeniul
meu literar – sau academic, dacă-i pe-așa – care să aibă
încredere în profesorul Zhang. Mai mult, avem acea frază
despre născocirea „informațiilor pentru a duce de nas
cititorii naivi care au încredere în tine”. Mă întreb dacă
atunci când folosește un limbaj atât de categoric profesorul
Zhang nu merge cumva cam departe cu propriile sale
născociri? Dar e-n regulă, a fost dintotdeauna al naibii de
fioros când și-a impus punctul de vedere. Când l-a felicitat
pe Zhou Xiaoping pentru că era un splendid exemplu de
tânăr model, a sărit peste cal în aceeași măsură; a folosit un
limbaj atât de exagerat și de elogios, încât cineva ar putea
crede că Zhou Xiaoping ar fi și mai îndreptățit să predea la
Universitatea Peking decât profesorul Zhang însuși22. De
fapt, profesorului Zhang îi place să-și pună mintea îngustă la
contribuție ca să facă speculații despre alți oameni – cândva
a și plătit scump pentru aşa ceva. Nu cumva profesorul
Zhang l-a acuzat cândva pe un romancier celebru de
„plagiat”, dar a sfârșit pierzând disputa și s-a făcut de râs
într-un asemenea hal, încât de-abia mai îndrăznea să scoată
nasul în public?
Cât despre acea fotografie, am explicat deja cu lux de
amănunte despre ce e vorba într-o însemnare anterioară.
Așadar, e mare păcat că profesorul Zhang pare să nu-și fi
făcut deloc timp să citească ce am scris. De fapt, ar cam
trebui să vină la Wuhan ca să înțeleagă din proprie
experiență cum stau lucrurile cu adevărat: apoi ar pricepe
chestiuni precum numărul celor care au murit în fiecare zi,
modul cum au fost transportate cadavrele de la spitale la
crematorii, ce s-a întâmplat cu bunurile personale ale
decedaților după ce și-au dat obștescul sfârșit, în ce situație
se aflau spitalele și crematoriile, de ce bateriile de litiu nu
pot fi arse, ce fel de metode de sterilizare au fost folosite și
de ce atât de multe crematorii din întreaga țară au dat o mână
de ajutor Wuhanului. Dar va trebui să mă opresc. Pentru
profesorul Zhang și alții care sunt dispuși să înțeleagă ce se
întâmplă, toate informațiile sunt la îndemână, iar dacă nu
vrei să observi adevărul, alegerea e a ta. Sunt sigură că într-o
zi lumea va vedea acea fotografie; dar nu o voi arăta-o eu, ci
va fi prezentată de cel care a făcut-o. Îi recomand cu căldură
profesorului Zhang să viziteze Wuhanul ca să poată
desfășura o anchetă pe cont propriu; firește, mă simt nevoită
să adaug că toate lucrurile respective s-au petrecut în fazele
timpurii ale epidemiei, nu ulterior și nu acum. Mă gândesc
că ar corespunde într-o mai mare măsură standardelor
Universității Peking dacă profesorul Zhang și-ar face timp
pentru a înțelege situația reală înainte ca să se grăbească şi
să tragă niște concluzii categorice. Pe deasupra, sunt
convinsă că asta îi va face pe părinții studenților cărora le
predă să se simtă mult mai liniștiți.
E destul pentru astăzi, dar mai vreau să evidențiez un
lucru: prezența ultra-stângiștilor reprezintă o amenințare
existențială pentru China și pentru poporul ei. Dacă întreaga
Epocă a Reformelor va fi distrusă din cauza lor, va fi palma
supremă pe obrazul întregii mele generații. Așadar, săriți pe
mine cu tot ce-aveți la îndemână, puneți-vă pe masă toate
vicleșugurile murdare și cereți-le și adepților voștri cu
nume celebre să-și arate chipurile! Să vedem dacă mi-e frică
de voi!

21 martie 2020
Epidemia de coronavirus pare să se fi stabilizat,
dar inimile oamenilor nicidecum.

Au trecut deja cincizeci și nouă de zile de carantină. A fost o

perioadă nespus de lungă de timp.
Ieri, soarele a fost strălucitor din cale-afară, dar astăzi
cerul s-a înnorat brusc. Ba chiar pe după-amiază a picurat; în
această perioadă a anului, plantele și copacii din curte au o
nevoie disperată de ploaie. Acum două sau trei zile, bobocii
de cireș din campusul Universității din Wuhan s-au
desfăcut. Chiar dacă în campus este pustiu, bănuiesc că
trebuie să fi trecut câțiva reporteri care au făcut fotografii,
deoarece toată lumea din grupul meu de colegi a distribuit
poze cu cireșii în floare. Când îi privești fără să fie țipenie
de om în jurul lor, imaginea cireșilor acoperiți de flori
capătă o frumusețe desăvârșită. Cerul era extrem de
întunecat și când am coborât pe înserat la poarta principală
ca să ridic un colet, cădea o burniță ușoară de primăvară; nu
aveam nicio umbrelă cu mine, dar m-am simțit
nemaipomenit să las stropii de ploaie să mă picure. Când am
ajuns la ușa de la intrare, picăturile fine s-au transformat pe
nepusă masă într-o ploaie cu găleata; dacă ajungeam doar cu
o clipă mai târziu, m-ar fi făcut ciuciulete. Se pare că am
avut noroc.
 Epidemia de coronavirus pare să se fi stabilizat, dar
inimile oamenilor nicidecum. Lumea e înspăimântată la
gândul că pacienții care au scăpat de coronavirus s-ar putea
reinfecta, e îngrozită că spitalele nu vor mai raporta cazurile
noi apărute, deoarece nu vor să-și strice impecabilul record
de „zero” infectări noi. Întrucât oamenii discută aceste
probleme, am hotărât să-mi întreb prietenul doctor, iar el mi-
a dat un răspuns neechivoc. Totuși, am văzut că mulți
internauți rămân foarte preocupați de această problemă.
Virusul acționează în chipuri bizare: este viclean, este
alunecos și rămân o sumedenie de necunoscute în privința
modului cum își face de cap. Oamenii sunt extrem de
speriați, mai ales cei de-aici, din Wuhan. Am trăit cu toții
tragedia pe pielea noastră în fazele timpurii ale epidemiei și
cred că frica pe care am simțit-o atunci încă mai stă ascunsă
în adâncul sufletelor noastre. Orice-ar fi însă, trebuie să
rămânem calmi și să ne păstrăm sângele rece. Nu folosește
la nimic să intrăm în panică; cred că situația îngrozitoare în
care ne-am trezit la început s-a datorat într-o oarecare măsură
stării de panică în care intraserăm. Oricine avea chiar și cea
mai mică suspiciune s-a repezit la spital, ceea ce a dus la o
situație când o mulțime de persoane care nu se molipsiseră
cu noul coronavirus au sfârșit infectați tocmai pentru că s-au
dus la spital. La rândul lui, acest fapt a pus și mai multă
presiune pe un sistem medical care se afla deja pe punctul de
a se prăbuși, provocând și mai multe decese.
Acum, că epidemia a ajuns la stadiul de azi, lucrurile s-
au stabilizat cât de cât și nu mai e cazul să intrăm în panică.
Spitalele au suficientă experiență în tratarea bolnavilor
infectați cu noul coronavirus, încât cazurile noi sau recurente
nu trebuie să fie la fel de îngrijorate ca înainte, ci doar să
meargă să urmeze tratamentul. În definitiv, nu suntem făcuți
din oțel: oamenii se îmbolnăvesc deseori și, ca întotdeauna,
trebuie să urmăm un tratament atunci când cădem la pat;
doar că e nevoie de timp ca să-l ducem la bun sfârșit. În
perioada de trecere de la iarnă la primăvară venise deja
vremea gripei, care și ea e molipsitoare; și n-am trecut oare
cu toții peste ea? Conform unui doctor din Shanghai, pe
nume Zhang Wenhong23, rata deceselor datorate noului
coronavirus este mai mică de 1%. Dacă așa stau lucrurile, nu
prea avem de ce să fim înspăimântați. Cu excepția acelor
puține cazuri letale, n-ar trebui să ne îngrozim în asemenea
hal că ne vom infecta; oare nu cumva pacienții aceia din
spitalele provizorii cântau și dansau? După ce s-au externat,
păreau cât se poate de fericiți, ca și cum boala asta n-ar fi cu
nimic diferită de altele.
Dar, pe de altă parte, mi-e greu să înțeleg dorința de a
menține statisticile la zero. Până la urmă, cât de mare poate
să fie diferența între unu și zero? Mi se pare că nici
guvernul, nici oamenii n-ar trebui să-şi facă o obsesie din
asta. În vremuri normale, întotdeauna sunt diverse bolile
infecțioase care circulă printre noi. Trebuie pur și simplu să
fim cu băgare de seamă și, dacă ne îmbolnăvim, să cerem
ajutor medical. Să nu-mi spuneți că dacă suntem la zero
putem să ne întoarcem cu toții la muncă, dar că e suficient
un singur caz confirmat ca să ne fie afectată posibilitatea de
a reveni la normal. N-am putea să rezolvăm problema
trimițând acel pacient în carantină la spital? N-avem cum să
obținem mereu un zero perfect, uneori, pur și simplu,
perfecțiunea nu este realizabilă.
Când vine vorba despre măsuri preventive împotriva
noului coronavirus, am încredere în opinia doctorului Zhang
Wenhong din Shanghai. Conform doctorului Zhang, sunt
unele măsuri de protecție simple pe care le putem lua.
Trebuie să adoptăm proceduri personale eficiente cum ar fi
distanțarea fizică, spălatul frecvent pe mâini și purtarea unei
măști de protecție – sunt trei condiții esențiale. Doctorul
Zhang a spus: „Până în acest moment, nu am văzut încă nici
măcar un singur exemplu de persoană care să implementeze
permanent și meticulos toate cele trei măsuri și, cu toate
acestea, să se infecteze. Dacă respectați cele trei instrucțiuni,
este extrem de improbabil să vă infectați”. Sunt cum nu se
poate mai de acord cu punctul lui de vedere. Circulă o memă
care spune: „Puteți trimite orice vreți în Hubei, dar nu pe
doctorul Zhang Wenhong!”. De ce oamenii din Shanghai îi
poartă un asemenea respect doctorului Zhang Wenhong?
Pentru că majoritatea spuselor sale s-au dovedit a fi
adevărate. Se zice că motivul pentru care Japonia a avut
succes în controlul coronavirusului are o mare legătură cu
standardele ridicate de igienă ale poporului japonez. O doză
de adevăr există aici, pentru că dacă te plimbi în jurul lumii,
este greu de găsit o țară mai curată ca Japonia. Acesta este și
motivul pentru care japonezii tind să aibă o speranță mare de
viață; implementarea strictă a standardelor de igienă poate să
preîntâmpine o multitudine de afecțiuni.
Odată cu epidemia, concepte precum „dragoste” și
„bunătate” nu mai par la fel de lipsite de conținut ca înainte.
Oamenii pot vedea acum limpede ce înseamnă dragostea
adevărată și bunătatea veritabilă. Este pur și simplu rușinos
că există indivizi care insistă să se folosească de aceste
expresii, dar când vine clipa să acționeze concret, parcă se
ascund în gaură de șarpe. Sunt obișnuiți să-și clameze
dragostea și bunătatea ca pe niște concepte goale, politizate,
dar după ce îi aduci cu picioarele pe pământ și folosești
aceste cuvinte ca pe niște termeni concreți și reali, nu mai
vezi o fărâmă de pasiune din partea lor – de fapt, nu mai
simți nici cea mai banală căldură sufletească. În ultimele
zile, am văzut videoclipuri cu oameni care înjură și blestemă
chinezii care tocmai s-au întors din străinătate; am mai văzut
filme cu indivizi din alte provincii care întrețin conflicte
aprinse cu muncitorii din Hubei ce tocmai s-au întors pentru
a reîncepe munca. Filmulețele acestea m-au stupefiat. De ce
oare să nu-i poată iubi pe aceşti semeni cu aceeași pasiune
cu care își iubesc patria?
Îmi amintesc că atunci când coronavirusul a izbucnit în
Wuhan, iar stocul nostru local de produse și echipamente
medicale se confrunta cu o penurie gravă, foarte mulți
chinezi de peste hotare s-au implicat și au acționat în
consecință. Practic, au golit rafturile magazinelor din țările
în care se aflau și au trimis toate produsele la Wuhan, pentru
a ne ajuta să trecem peste acea perioadă dificilă. Cine s-ar fi
așteptat însă ca, odată ce-au început ei înșiși să se confrunte
cu dificultăți, hotărând să se întoarcă acasă, atât de mulți să
ia atitudine aici împotriva lor? Cât de repede se schimbă
indivizii! Cât de malefică poate fi natura umană! Și mai sunt
și locuitorii Hubeiului care, pentru a opri răspândirea
virusului, s-au lovit de nesfârșite greutăți, închizându-se în
case mai bine de cincizeci de zile; dar, de îndată ce au
încercat să se întoarcă la muncă, au avut parte de tot felul de
opreliști. Țara noastră are nenumărate sloganuri mărețe pe
care le scandăm, o puzderie de documente guvernamentale
oficiale, dar când vine vorba să le punem în practică nu mai
fac toate nici cât o ceapă degerată. În ambele cazuri,
guvernul a oferit un sprijin uimitor compatrioților noștri de
peste hotare care au decis să revină în China, precum și
cetățenilor din Hubei care au dorit să-și reia activitatea în
afara provinciei lor de baștină, dar de fiecare dată au existat
mulți alţii care pur și simplu au părut hotărâți să le facă
acestor oameni viața amară – o tărășenie cât se poate de
bizară.
Aș vrea să mai consemnez alte câteva aspecte: unele țări
le oferă acum sume de bani cetățenilor lor pentru a-i ajuta să
depășească această perioadă dificilă! Știrea respectivă
devine virală pe internet, iar modul cum sunt distribuiți banii
este cu adevărat remarcabil. Este ceea ce i-a făcut pe unii să
se întrebe dacă și China va efectua asemenea plăți către
cetățenii ei. Se va aplice metoda și în Hubei? Azi am văzut
pe cineva sugerând ca guvernul să distribuie bonuri valorice
cu care oamenii să-şi poată achiziționa bunuri după
încheierea epidemiei. Astfel, s-ar da o mână de ajutor și la
impulsionarea comerțului, menținându-se vitalitatea pieței,
și ne-ar sprijini și pe noi să revenim pe linia de plutire mai
rapid. Parcurgând forumul de mesaje, mulți internauți din
grup păreau să fie de acord cu această sugestie. Am auzit că
în Wuhan ar urma să fie implementate politici speciale
pentru a veni în ajutorul păturilor defavorizate și al altora
care ar putea avea nevoie de un sprijin suplimentar. Tocmai
am citit următoarea știre din partea Biroului pentru
Dezvoltare și Reducerea Sărăciei: „În scopul de a face tot ce
ne stă în puteri ca să ușurăm povara economică cu care se
confruntă familiile cu venituri reduse din cauza
coronavirusului, am aprobat plata unei sume unice de ajutor
de care vor beneficia familiile cu venituri mici și muncitorii
cu program de lucru flexibil din mediul urban și rural al
căror loc de muncă a fost afectat de epidemie. Plățile unice
se vor face în cuantumul a patru salarii lunare medii (780 de
yuani/lună în districtele urbane și 635 de yuani/lună în
regiunile rurale)”. În comparație cu sumele oferite de alte
țări, par destul de mici, totuși, presupun că este mai mult
decât nimic. Să fie, oare, doar începutul?
 În acest moment, spitalele încep să-și redeschidă treptat
secțiile normale. Dar nu sunt sigură că deja au revenit la
situația în care erau înainte de izbucnirea epidemiei. În
realitate, aceasta e o sarcină de maximă urgenţă. În vremuri
normale, spitalele respective sunt întotdeauna pline ochi de
pacienți. Cu toate acestea, în ultimele două luni, toți
suferinzii care au avut necesităţi medicale stringente și
afecțiuni cronice și-au amânat tratamentele, așteptând să se
clarifice situaţia cu coronavirusul. Dar toată așteptarea are
un preț: deteriorarea stării lor de sănătate. De pildă, bolnavii
de cancer care și-au întrerupt tratamentele de chimioterapie
din pricina coronavirusului – ce fac ei oare? Pacienții care au
avut programate operații au trebuit să le amânate – vor mai
putea ei oare să fie operați în timp util?
Unul dintre prieteni mi-a retrimis o scrisoare redactată de
cineva care relatează experiența prin care a trecut sora lui.
Povestea că obișnuia să practice Tai Chi în fiecare zi, dar,
după mai bine de cincizeci de zile în care a fost blocată în
casă, a făcut brusc un atac cerebral. Au sunat la 110, dar
inițial niciun spital n-a avut cum s-o primească; când a ajuns
în sfârșit la un spital, i-au cerut mai întâi să facă un test
pentru noul coronavirus. Până când a sosit rezultatul pentru a
exclude posibilitatea coronavirusului, acea perioadă critică în
care i se mai putea salva viața se sfârşise deja, femeia
decedând o săptămână mai târziu. În scrisoare se spunea:
„Trebuie să uit cât mai repede; pe de o parte, am nevoie de-o
supapă pentru toată durerea și furia care mi s-au adunat în
suflet, dar, și mai important, trebuie să-i avertizez pe
indivizii aflați la conducere aici, în Wuhan, că-i urgent ca
funcționarea normală a spitalelor să fie reluată. Transportul
public din Wuhan revine în totalitate la normal, dar cu
spitalele cum rămâne? Trebuie măsuri de precauție
împotriva virusului, dar, în același timp, e cazul să refacem
ordinea firească a lucrurilor. Dacă spitalele nu revin la o
normalitate, vom avea parte de o sumedenie de morți injuste
și zadarnice în orașul nostru! Mama cumnatei mele suferea
de cancer al ductului biliar, nu putea să se hrănească și n-a
primit niciun fel de asistență medicală; am sunat la 110 și la
120 de nenumărate ori, dar nimeni nu ne-a răspuns. A murit
în chinuri în ziua a doua a Anului Nou Chinezesc”. Și a
continuat: „Urăsc din răsputeri faptul că virusul s-a răspândit
în tot orașul. Și mai detest faptul că acea Comisie de
Sănătate din Wuhan n-a fost transparentă la început și n-a
înștiințat publicul – gândiți-vă câte vieți nevinovate s-au
pierdut din acest motiv. Înaintea carantinei, acei lideri inutili
n-au avut nici cea mai mică idee cum să facă față crizei; nici
acum, după aproape două luni de carantină, n-au
implementat absolut nicio măsură politică pentru a-i ajuta pe
numeroșii cetățeni în vârstă care suferă de afecțiuni cronice,
pe bolnavii de cancer și pe cei care se confruntă cu debutul
brusc al unor boli acute. Întreaga situație este cu-adevărat
îngrozitoare!!!!”. Este un citat exact, i-am păstrat chiar și
semnele de punctuație.
Să vezi oameni care mor unul după altul în jurul tău este,
cu siguranţă, o experiență oribilă. Pe moment, lipsa
opțiunilor de tratament pentru pacienții cu afecțiuni cronice
și acute a devenit o problemă cât se poate de reală și de
presantă. Am transmis această chestiune prietenului meu
doctor ca să o comenteze. Am început prin a-l întreba: „Este
adevărat că toți pacienții obișnuiți care merg să consulte un
medic trebuie să facă analiza sângelui ca să verifice mai întâi
dacă sunt sau nu infectați cu noul coronavirus, și abia după
aceea se pot înregistra?” Amicul meu mi-a răspuns: „Am
implementat măsuri de securitate pentru toți pacienții non-
coronavirus care vin la noi pentru tratament; am implementat
măsuri de securitate prin care să se asigură zone speciale de
protecție în fiecare spital. Dacă un bolnav e suspectat că ar
putea fi infectat cu coronavirus, îl primim într-un salon de
carantină și, după ce am eliminat ipoteza coronavirusului,
este transferat într-o cameră din zona de protecție. Fiecare
pacient face un test de acid nucleic și de anticorpi, precum și
o tomografie computerizată toracică. Dacă un pacient este
însoțit de un membru al familiei, și acesta va trebui să facă o
tomografie toracică și un test pentru anticorpi ca să
eliminăm din calcul coronavirusul înainte de a i se permite să
rămână în spital alături de bolnav. În cazul celor care suferă
infarcturi miocardice sau atacuri cerebrale, neurologii și
cardiologii noștri îi duc direct la secția de urgență pentru a
le salva viața, fără să aștepte rezultatele testelor de depistare
a coronavirusului”. E regretabil că sora persoanei care a
redactat acea scrisoare n-a putut să reziste îndeajuns de mult
timp.
Și medicii practicieni au îngrijorările lor. În clipa de față,
situația coronavirusului nefiind complet stabilizată, a rămas
o oarecare incertitudine în privința pacienților care ar putea
fi purtători de coronavirus; în definitiv, după ce atâtea cadre
medicale au fost doborâte de virus, este cât se poate de firesc
ca medicii să fie traumatizați și temători. Dar se pare că am
ajuns într-un impas. Prietenul meu doctor mi-a explicat:
„Dacă eliminăm ipoteza coronavirusului de tip nou în cazul
pacienților și îi internăm în spital, și alți bolnavi s-ar putea
infecta; așadar, avem o responsabilitate colosală. Dacă nu
suntem atenți, tot ce-am obținut printr-o carantină de
cincizeci de zile s-ar putea irosi într-o singură zi”. Acum
înțelegeți cât de gravă este această problemă.
 Amicul meu doctor este îngrijorat și că relațiile dintre
medic și pacient sunt pe cale să devină încordate din cauza
poverii financiare sporite pe care o reprezintă testele
suplimentare pentru pacienți. Prietenul meu spune: „De ce
crezi că publicul este atât de mulțumit de tratamentul primit
pentru noul coronavirus? Pentru că guvernul a achitat
factura. Pentru o familie cu venituri mici, o mie de yuani este
o cheltuială enormă. Doar costul testelor inițiale de depistare
se apropie de o mie de yuani și dacă le faci nici măcar nu
înseamnă că vei fi internat imediat; acest fapt a produs multă
furie îndreptată împotriva acelor doctori de la urgențe care
lucrează pe linia frontului. În clipa de față, toți pacienții trec
prin camerele de urgență pentru consultații normale, secțiile
de urgență funcționând practic ca un ambulatoriu.
În prezent, dacă ești internat în spital în Wuhan, nu mai poți
face apel decât la sistemul uzual de decontare a asigurării
medicale. Când pacienții se internează la secția de urgență,
trebuie să plătească în avans, suma fiind decontată ulterior.
Dacă guvernul ar acoperi aceste sume de la bun început, n-ar
mai exista atâția pacienți furioși care se răstesc la noi. Dar
când sunt siliți să achite nota de plată, medicii sunt cei care
trag ponoasele”. În plus, este o lipsă acută de personal în
spitale, ceea ce evident este o mare problemă. „În faza
timpurie a epidemiei de coronavirus a fost infectat un mare
număr de cadre medicale și majoritatea lor sunt încă
în convalescență la domiciliu.”
Dificultățile cu care s-au confruntat oamenii și postura
anevoioasă în care au fost puși medicii sunt aspectele cu
care ne confruntăm acum. Iar situația nu-i deloc mai puțin
gravă decât era atunci când noul coronavirus se afla la
apogeu. Pentru a soluționa problemele ieșite la iveală,
trebuie să acționăm repede și decis. Sper că profesioniștii
vor fi capabili să ofere sugestii eficiente cu privire la
strategiile ce ar putea avea efect pentru a putea rezolva
aceste probleme. De pildă, să fie oare posibilă eliminarea
tuturor onorariilor asociate cu testările pentru coronavirus,
indiferent de afecțiunea de care suferă pacientul?

22 martie 2020
Flăcările mistuitoare nu au putut pârjoli iarba, ce
va răsări din nou când briza primăverii va începe
iar să sufle și viața va renaște iar.

Ziua a 60-a de carantină – zile greu de imaginat.

Azi-noapte a plouat cu găleata, dar astăzi cerul s-a
înseninat. Comunitățile fără cazuri de coronavirus se
redeschid una câte una; astăzi am auzit chiar și râsetele unui
copil amuzându-se pe-afară – atâta amar de vreme de când n-
am mai auzit sunetul acesta cristalin! Cu condiția ca să-și
limitează timpul petrecut afară, localnicilor li se permite să
se aventureze și dincolo de complexurile lor rezidențiale
pentru cumpărături, deși li se recomandă în continuare să
evite orele de vârf. Dimineața există ore de cumpărături
special dedicate vârstnicilor, în timp ce tinerii sunt încurajați
să-și cumpere cele necesare după-amiaza. Sunt și alte
recomandări, precum aceea ca oamenii să păstreze o distanță
de 1,5 metri între ei și ceilalți clienți când stau la coadă.
Zona în care oamenii au voie să se deplaseze fără restricții se
extinde treptat. După două luni de liniște, Wuhanul începe să
se relaxeze și să respire iarăși – iar zgomotul traficului agitat
se va reîntoarce curând pe străzile și bulevardele de aici. Va
mai trece ceva timp până când Wuhanul va redeveni fosta
urbe plină de viață, însă pentru moment e suficient de bine
că putem ieși din casă.
Deși anunțul oficial al redeschiderii orașului nu a fost
făcut încă, condițiile încep să se relaxeze treptat. Au fost
emise instrucțiuni pentru revenirea în Wuhan a forței de
muncă din oraș, dar și din celelalte provincii. Instrucțiunile
sună așa: „Conform principiului «cere și aplică», tot ce
trebuie să faceți este să completați formularul și cererea vă
va fi aprobată. Tot personalul din provincie cu «certificat de
sănătate verde cu cod QR» poate să treacă fără să parcurgă
proceduri suplimentare. Cei din afara Wuhanului care au un
certificat cu cod QR din alte provincii nu vor fi nevoiți decât
să-și scaneze codul respectiv, să li se ia temperatura, după
care vor putea să intre în Wuhan. Nu li se va mai cere să
pună la dispoziția autorităților un certificat de sănătate (cu
excepția cazului în care n-au putut să obțină un certificat cu
cod QR), un permis de călătorie, un formular de intrare
aprobat, un certificat de aprobare, un permis de conducere
sau vreun alt fel de certificat”. Sunt vești cu adevărat
minunate. Zilele mele de privațiuni se apropie de sfârșit.
Deoarece boala de piele a cățelului meu și-a făcut de cap,
am programat o consultație ca să-l duc mâine la
veterinar. Am sentimentul puternic că dintr-odată cerul s-a
luminat. Fiindcă și eu trebuie să merg periodic la medic, am
început să mă interesez care-i situația actuală a
programărilor în unități precum Spitalul Zhongnan, unde mă
duc de obicei. Deși clinica lor ambulatorie este încă închisă,
secția de urgență și-a reluat funcționarea normală. Au
existat destul de mulți doctori și asistente medicale de la
Spitalul Zhongnan care s-au infectat cu coronavirus, dar cei
mai mulți dintre ei se simt acum mult mai bine.
 După-amiază, pe când dădeam cu mătura prin curte, fiul
colegului meu Y, care locuiește alături, m-a întrebat dacă m-
ar deranja să stau de vorbă câteva minute cu unii dintre
camarazii săi voluntari. Am fost nevoită să-l refuz cu
politețe – am pur și simplu prea multe treburi de făcut, chiar
n-am timp. Dar mi-a spus repede câte ceva despre grupul lor
de voluntari. L-am adăugat pe Y ca prieten pe contul meu
WeChat ca să îi caut grupul și am descoperit că în Wuhan
există un grup de voluntari numit „Echipa de Vis a
Umbrelor”. Au făcut muncă de voluntariat prin tot orașul
încă din prima zi de carantină. Membrii echipei sunt cu toții
oameni obișnuiți, din toate sferele de activitate, în clipa asta
misiunea lor primordială fiind să livreze alimentele donate în
câteva dintre districtele mai mici ale orașului. Am aflat cu
destulă surprindere că astăzi tocmai au trimis un transport de
provizii medicale în Canada. Cu ceva vreme în urmă, când
eram noi la ananghie, nenumărați chinezi de peste hotare au
cumpărat toate articolele medicale locale necesare și ni le-au
trimis aici, în China. Lucrurile au luat deja o altă direcție
însă și avem stocuri considerabile de echipamente de
protecție și de alte articole, iar tinerii de-aici au început să le
doneze înapoi în străinătate. Singura problemă e că
procedura de transport este uneori ceva mai complicată decât
era în perioada în care noi primeam aceste provizii.
Acum, că amenințarea virusului a slăbit, principala
sarcină care trebuie să ne preocupe cu precădere în spitale
este tratamentul pacienților care încă se mai luptă cu alte
afecțiuni grave, deoarece, între timp, nu a mai fost depistat
niciun caz nou de coronavirus. Chiar dacă problema rămâne
destul de controversată, nu pot să afirm că aș cunoaște
adevărul. Dar, în acest moment, numeroase alte națiuni de pe
glob sunt în toiul luptei încleştate cu coronavirusul. Astăzi,
unul dintre amicii mei doctori mi-a împărtășit o veste:
„Cinci sute de medici chinezo-americani au înființat un grup
numeros care cuprinde doctori de diferite specialități”. Cu
toții lucrează în prima linie a frontului. Intenționează să
inventarieze și să clasifice câteva dintre problemele
principale cărora merită să li se acorde atenție. După ce vor
prelucra rezultatele, vor organiza dezbateri pentru a înțelege
istoricul tipic de caz al pacienților suferinzi de coronavirus
de tip nou cu scopul de a aprofunda cunoștințele despre
această afecțiune şi a le împărtăși colegilor lor din întreaga
lume! Amicul meu doctor mi-a zis: „China a descoperit un
set de metode eficiente de pe urma cărora toată lumea poate
învăța. Dacă vom fi capabili să oferim o mână de ajutor pe
acest front, poate că poporul chinez nu va mai fi atât de
detestat; încercăm să transformăm o imagine negativă într-
una pozitivă”. A adăugat: „Proiectul acesta este desfășurat
de Spitalul General din Massachusetts, afiliat Universității
Harvard. Am citit știrea pe un grup de WeChat; este cu
adevărat impresionant ce fac cei din S.U.A”.
Știrea asta a fost cea mai îmbucurătoare dintre cele pe
care le-am auzit azi. Virusul este dușmanul comun al
omenirii, nu avem de ales decât să mergem umăr la umăr
pentru a depăși împreună perioada aceasta dificilă. În clipa
de față, este obiectivul cel mai important. Doctorii de pe
întreaga planetă pot să folosească acum internetul pentru a
discuta despre medicamentele cele mai eficiente și să-și
împărtășească metodele de tratament care s-au dovedit a fi
cele mai adecvate pentru bolnavii de coronavirus; ar trebui
să fie cele mai importante lucruri cu care să ne-alegem de pe
urma acestei epoci a coronavirusului. Ar reprezenta o
contribuție majoră pentru omenire. Doctorii din Wuhan ar
trebui să poată oferi mai multe puncte de vedere, deoarece au
parcurs deja întregul proces, de la perioada inițială, cu
neglijențele ei, până în punctul în care sistemul ajunsese în
pragul colapsului în ansamblul său. Deoarece au trecut prin
toate etapele, ei vor fi cei care vor putea contribui cu cele
mai fiabile informații. Cred sincer că nu există cuvinte care
să exprime cât de fantastici sunt acești doctori, căci ceea ce
au realizat ei a fost un adevărat gest de omenie și de iubire
pentru orașul nostru. De obicei, acest prieten doctor al meu
lăsa impresia că ar avea o ușoară înclinație anti-americană,
așa că am fost fericită să aflu că de îndată ce a început să
conlucreze cu colegii lui din domeniul medical împotriva
virusului, sentimentul respectiv a părut să dispară cu totul.
Așadar, cum sunt viețile oamenilor obișnuiți în aceste
zile? Discutam ieri cu cel de-al doilea frate al meu și mi-a
trimis o altă schiță redactată de cumnata mea despre viața
cotidiană sub carantină. Preocuparea anterioară față de
cumpărăturile online a fost acum înlocuită de alte aspecte,
căci una dintre postări se referă la ce se întâmplă atunci când
ai nevoie de ajutor medical. Iată două însemnări pe care
vreau să vi le împărtășesc:

18 martie: Aseară, pe Z l-a durut o măsea, așa că în plină

noapte s-a ridicat din pat și și-a dat cu niște cremă
pentru calmat durerile, care însă nu i-a fost de mare
ajutor. Dimineață, după ce și-a mai dat cu niște cremă, a
încercat să facă și gargară cu apă cu sare, dar neplăcerea
continua să fie destul de mare. Noroc că a fost în stare să
se liniștească și să-și examineze cu atenție gura: a
descoperit că nu era o problemă dentară, ci avea o
ulcerație în zona gingiei. Mi-am amintit că există un
spray care poate vindeca asemenea ulcerații, așa că am
luat imediat legătura cu farmacia pe WeChat și am putut
cumpăra cu ușurință sprayul respectiv, precum și niște
leacuri chinezești tradiționale despre care se zice că ar
alina arsurile lăuntrice. După ce am plătit pe WeChat, am
coborât grabnic la poarta de vest a complexului nostru și
am ridicat medicamentele pe care vânzătorul mi le-a
înmânat prin gratiile de fier ale gardului împrejmuitor.
Mai comod de-atât nu se putea. M-am simțit mult mai
ușurată după ce am primit medicamentele. Sigur că știți
cât de dificil este să mergi la spital în situația actuală;
bătăi de cap ai chiar și dacă nu vrei decât să ieși din
complex, cât despre internarea în spital, este la fel de
complicată. Deoarece Z suferă de o gravă afecțiune
cronică, ceea ce mă îngrijorează cel mai mult acum este
ca boala lui să nu se acutizeze dintr-odată, încât să fim
astfel nevoiți să mergem la spital.
Dar mersul până la poarta de vest pentru a ridica
medicamentele a fost destul de plăcut, pentru că am putut
să mă bucur de razele soarelui vreme de cinci minute, cât
am făcut drumul dus-întors – ce răsfăț! Ambele mese de
astăzi au fost compuse din supe sau mâncăruri moi, care
nu irită cavitatea bucală: doar rața marinată și supa de
ridiche albă chinezească cu niște pidan (ouă conservate)
ca garnitură au fost suficiente pentru a ne sătura,
nemaipunând la socoteală că toate sunt destul de
gustoase și de hrănitoare. Doctoria pe care am cumpărat-
o este relativ ușor de folosit: te dai cu spray în gură o
dată la două ore și asta-i tot. Leacurile chinezești trebuie
administrate ca băutură fierbinte de trei ori pe zi – cu ele
o să începem de mâine. Partea bună cu leacurile
chinezești este că nu are mare importanță dacă le
folosești mai mult decât trebuie la început. Spre seară,
gingia lui Z arăta deja mult mai bine și nu cred că o să-l
mai țină treaz la noapte.

19 martie: Astăzi este a 59-a zi de stat în casă. Ulcerația

gingivală a lui Z este mult ameliorată. Cred că am
cumpărat medicamentul potrivit. În după-amiaza asta, am
reîncălzit rața marinată și supa de ridiche albă
chinezească de ieri, dar am aruncat în oală o mână de alte
ingrediente, cum ar fi varza; în felul ăsta, cu un bol de
orez, va fi o masă hrănitoare în toată regula – o altă supă
delicioasă. Sperăm ca mâine gingia lui să arate îndeajuns
de bine ca să reîncepem cu o mâncare mai solidă.
Fostul partener al lui L a suferit un atac cerebral anul
trecut. La început n-a părut foarte grav și și-a revenit
destul de bine, dar întregul proces a fost foarte stresant
pentru el, sfârșind într-o depresie îndelungată. De-a
lungul acestei carantine prelungite, cei doi au început să
se cam calce pe nervi. Îmi amintesc că ultima dată când
mi-a trimis un mesaj pe WeChat, mi-a povestit cât de
groaznică era situația. Toată lumea este în extaz astăzi,
pentru că numărul cazurilor noi a ajuns la zero, așa că m-
am gândit să iau legătura cu ea și cu soțul ei ca să văd ce
mai fac. Nu mi-am închipuit niciodată că-mi va spune,
înainte de toate, că în secunda în care a văzut că numărul
cazurilor noi se redusese la zero a izbucnit în lacrimi. Nu
mi-am imaginat nicio clipă că reacția ei va fi atât de
intensă; în comparație cu ea, mă întreb dacă, încuiată
fiind în casă de atâta vreme, nu cumva m-am transformat
într-un zombie. Firește că sunt bucuroasă, dar mi-am dat
seama numaidecât că astăzi nu este decât prima zi cu
zero cazuri noi și că mai avem cale lungă de bătut.
Înainte să am ocazia să-i împărtășesc prin ce-am trecut,
s-a apucat să-și descarce tot năduful pe mine: „Vai de
mine, așa nu se mai poate! Suntem încuiați în casă zi de
zi. Cât e ziua de lungă, nu se gândește decât la boala lui,
e ipohondru de-a binelea, vai de capul meu, sunt tare
frustrată! Toată ziua stă în casă și boscorodește că o să-i
recidiveze boala! Nu-i mai tace gura și repetă mereu că
vrea să meargă la spital, dar totodată îi e groază să iasă
pe-afară. Așa că, până la urmă, zace în casă obsedat de
boala lui. Se ambalează atât de tare, încât nici nu mai
poate să doarmă. Crede-mă, băbălăul ăsta o să-mi
provoace o cădere nervoasă!”.
M-am străduit să-i vorbesc cu chibzuială și să-i explic că
pe măsură ce îmbătrânești apar o sumedenie de momente
în care pur și simplu trebuie să fii calm și să lași
lucrurile să evolueze așa cum sunt. I-am spus că mai
important este faptul că are pe cineva alături care să-i
țină de urât. I-am sugerat chiar să încerce să se considere
ca o soră mai mare, impasibilă, care trebuie să aibă grijă
de un copil neastâmpărat, iar dacă nu merge nici așa, să
se străduiască să facă haz de necaz sau să pretindă că nu-
l aude. Mi se pare că oamenii cu probleme psihice au cu
toții o trăsătură comună, așa că, atunci când îți spun
lucruri țicnite, trebuie să dai din cap aprobator și să-ți
vezi de treaba ta în continuare. Iar când te lovești de
situații în care pur și simplu nu poți fi de acord cu ei, nu
te chinui niciodată să le explici rațional cum stau
lucrurile, pentru că nu vei face altceva decât să pui paie
pe foc. Dimpotrivă, mai bine îți pui lacăt la gură și nu
mai scoți o vorbă. Nu mai poți să faci nimic, pentru că
persoana cu care ai de-a face nu mai e în deplinătatea
facultăților ei mintale.
 Citind această însemnare a cumnatei mele, mi s-a părut
foarte interesantă, mai ales acea parte legată de „persoana cu
care ai de-a face nu mai e în deplinătatea facultăților ei
mintale”, care a fost deosebit de distractivă.
Astăzi e o zi care merită celebrată: ziua a 60-a de
carantină. Destul de mulți internauți au intrat în legătură cu
mine și mi-au cerut să pun capăt jurnalului. Se tem probabil
de numărul celor care mă atacă online. De fapt, nu
intenționam să scriu decât 54 de capitole – un pachet perfect
de cărți de poker – și glumeam cu un amic că am de gând
să-mi joc mâna până la capăt. Dar nu m-am oprit la ziua a
54-a, ci am hotărât să merg până la a 60-a zi. Astăzi, toți
prietenii mei par să aibă impresia că nivelul pericolului a
crescut. Și eu încep să o simt. În această după-amiază,
numărul indivizilor care mă atacă pe Weibo a părut în mod
clar de două ori mai mare. Probabil că prietenii mei știu cu
toții cine sunt persoanele care mă atacă.
Acum câțiva ani, pe internet circula o vorbă populară:
„Când Forumul Împăratului se pune în mișcare, nici fir de
iarbă nu mai crește”24. La momentul acela și eu am
considerat că întreaga controversă era ieșită din comun, ba
chiar am şi distribuit câteva postări despre ea. Cineva din
grupul de prieteni mi-a redirecționat o „comandă” trimisă de
pe contul oficial Weibo al Forumului Împăratului. Contul
oficial Weibo al Forumului Împăratului listase o serie de
articole despre mine. Asta chiar e tare! Oare în ochii bossului
acelui forum devenisem deja inamicul lor? Anul trecut,
același grup și-a exprimat sprijinul pentru cei care
mobilizează colective de utilizatori pentru a recurge la
obscenități de ultima speță în scopuri naționaliste. La acea
vreme, i-am criticat public și pentru asta mi-a fost suspendat
contul. Forumul Împăratului are un grup numeros de zece
milioane de urmăritori online. Presupun că bossul n-a putut
tolera ofensa. Asta pentru că liderul lor este în mod cert cea
mai măreață creatură dintre muritori, nimeni de pe-această
lume nu-i poate fi un adversar pe măsură. Mi s-a părut o
chestiune destul de amuzantă. Dar vreau să cred în
continuare că 99% dintre membrii Forumului Împăratului
sunt niște tineri cu capul pe umeri. Iar dacă există și oameni
raționali care sprijină această platformă, cum de acest Forum
a supraviețuit atâta vreme? De fapt, expresia „Când Forumul
Împăratului se pune în mișcare, nici fir de iarbă nu mai
crește” ar fi nemaipomenită ca slogan publicitar.
A venit deja primăvara. Primăvara este un anotimp al
reînvierii; și mai este și o vreme a speranței. Această
redeșteptare și această nădejde sunt întrupate într-un poem
care începe așa: „Flăcările mistuitoare nu au putut pârjoli
iarba, ce va răsări din nou când briza primăverii va începe iar
să sufle și viața va renaște iar”25.

23 martie 2020
Toate acele întrebări rămân fără răspuns.

Ziua a 61-a a carantinei. Am început să postez jurnalul pe

Weibo din prima zi a Anului Nou Chinezesc (25 ianuarie), la
două zile după începerea carantinei. Astăzi scriu a 59-a
însemnare în jurnal.
Este o zi senină și strălucitoare, cu o temperatură
perfectă. După-amiază, am putut în sfârșit să duc câinele la
veterinar. Boala lui de piele a recidivat și acum îi supurează
pe tot corpul – nu mai pot să-i amân tratamentul. Rana mea
de la deget nu arată nici ea prea bine și trebuie să-mi fie
examinată. În scurt timp, veterinarul mi-a trimis un filmuleț
cu cățelul, spunându-mi că era atât de murdar, încât apa din
cadă s-a înnegrit toată! A mai zis că va fi nevoit să-l radă ca
să-i trateze cum se cuvine boala de piele. Câinele meu s-a
născut în Ajunul Crăciunului din 2003, încât la sfârșitul
anului va împlini şaptesprezece ani – cam bătrânel pentru un
cățel. Toți ceilalți câini pe care i-am avut de-a lungul
timpului au murit de multă vreme. El e unicul supraviețuitor.
Încă mai are poftă de mâncare și-i place să se joace, dar
vederea îl lasă și nici de auzit nu mai aude prea bine.
Îmbătrânind, boala de piele i s-a agravat și a devenit foarte
greu de tratat. În vremuri normale, aveam grijă să-l duc din
când în când la veterinar ca să-l îmbăiez și să urmeze un
tratament pentru afecțiunea de care suferă. De data asta, din
cauza carantinei, termenul următoarei programări a fost
depășit cu mult. Dar e bine că situația e pe cale să se
îmbunătățească, deoarece vor avea grijă de el la spital și pot,
în sfârșit, să stau liniștită.
Pe străzi, autobuzele sunt testate înainte să fie puse din
nou în funcțiune, iar în stațiile de metrou se dezinfectează și
se curăță totul – lucrurile sunt pregătite pentru reluarea
activității. Fiecare transmite aceste informații celorlalți și
suntem toți nerăbdători să vedem cum orașul revine la viață.
Cât despre cifrele care obișnuiau să ne îngrozească zi de zi,
acum s-au redus la zero, și așa au rămas de cinci zile
consecutiv.
Dimineață, la prima oră, cel de-al doilea frate al meu a
postat o fotografie pe grupul nostru de conversație în care
cineva din cartierul lui oferea servicii de frizerie „rapidă” –
zece minute un tuns. Oamenii erau tunși pe stradă, chiar în
fața ferestrei fratelui meu. Vremea este însorită, iar localnicii
stăteau la rând, la o distanță de un metru între ei, formând o
coadă lungă. Fratele meu mi-a zis că stăteau la coadă chiar şi
câte o zi întreagă. La un moment dat, cartierul lui a fost cea
mai periculoasă zonă din tot Wuhanul. A stat închis în
apartament peste șaizeci de zile, dar azi pare destul de
relaxat. Pentru un om ca el, cu o mulțime de probleme de
sănătate, să treacă peste aceste două luni fără să se
îmbolnăvească este un dar de la Dumnezeu.
Conform primarului Zhou, chiar înainte de Anul Nou
Chinezesc, aproximativ cinci milioane de oameni au părăsit
Wuhanul. Acum câteva zile a apărut o înștiințare că marea
majoritate a acestor cetățeni pot reintra în oraș dacă
certificatul cu cod QR arată că sunt sănătoși. Menajera mea
mi-a trimis și ea un mesaj în care mi-a spus că va putea să
revină la lucru într-o zi sau două. Unii dintre foștii mei
colegi care au rămas pe Insula Hainan îmi tot trimit
fotografii cu ei pierzând vremea pe plajă; inițial, înaintea
epidemiei, plănuiserăm să mâncăm fructe de mare împreună.
Noi am rămas captivi în casele noastre, iar ei au fost prinși
în capcană în afara orașului, dar acum pot cu toții să revină
în Wuhan.
Mi se spune că acum e relativ simplu să intri în Wuhan,
dar e mult mai dificil să ieși. Asta îmi amintește de cei care
au vizitat Wuhanul chiar înainte de carantină; mă întreb ce s-
a întâmplat cu ei? Mai sunt pe-aici? Presupun că intervalul
de două luni în care au fost reținuți în Wuhan ar putea fi cea
mai grea perioadă din viața lor. Câți dintre ei să mai fie în
oraș? Mi-e teamă că, probabil, nu există nişte cifre exacte.
Întreb din pură curiozitate, dar am descoperit că numărul lor
trebuie să fi fost destul de mare, iar majoritatea sunt în
continuare aici. Deocamdată, serviciile de transport în afara
orașului nu și-au reluat activitatea, ceea ce înseamnă că
niciunui avion, tren, autobuz sau automobil privat nu îi este
permis să depăşească limitele Wuhanului. Mă întreb cum s-
au descurcat în lunile acestea două cetățenii de prin alte părți
care au rămas blocați în oraș și cât de îngrijorate vor fi fost
rudele lor – trebuie să le fi fost îngrozitor de greu.
Vecinul meu Y mi-a spus că doi dintre voluntarii din
„Echipa de Vis a Umbrelor” sunt în realitate din afara
orașului și nici ei nu se pot întoarce încă acasă; unul este din
Nanning, provincia Guangxi. Când a văzut relatările despre
epidemia din Wuhan, a dat fuga să se ofere voluntar. Odată
ajuns aici, a fost impusă carantina și acum e blocat în oraș.
Celălalt voluntar este din Guangdong și nici el nu are cum să
se întoarcă la ai lui. Echipa de voluntari se ocupă de cazarea
și de masa lor, intenționând să le cumpere și bilete de tren
pentru drumul de întoarcere, după ce totul se va termina.
Unul dintre prietenii mei doctori, care mi-a furnizat noutăți
despre coronavirus de-a lungul întregii perioade, mi-a spus
astăzi că o mână de amici de-ai lui sosiseră la Wuhan într-o
călătorie de afaceri chiar înainte de carantină; și aceștia s-au
împotmolit aici, nemaifiind chip să revină acasă. Au trecut
două luni cât ai clipi din ochi; când au ajuns în oraș era încă
iarnă, acum e deja primăvară și nici măcar îmbrăcăminte
potrivită nu au. Un alt prieten deține o companie în Beijing.
Fiind reținut în Wuhan, n-a avut cum să-și mai conducă
afacerea.
În timpul epidemiei, acești indivizi ghinioniști veniţi din
alte regiuni şi care au sfârșit prin a fi blocați în Wuhan în
carantină au fost cu totul marginalizați. O vreme, nimeni nu
s-a gândit nici măcar o clipă la ei. La mult timp după
izbucnirea epidemiei, un reporter a descoperit câțiva oameni
care supraviețuiseră într-un tunel pietonal subteran, fără să
aibă nici mâncare, nici apă. Abia după ce a apărut reportajul
respectiv, lumea și-a dat seama că în Wuhan există un grup
de persoane care, practic, trăiesc pe străzi. Situația lor a fost
nespus de tragică. După ce relatarea a fost publicată,
guvernul a luat atitudine și a găsit câteva opțiuni de cazare
pentru cei aflați în situația lor. Acum însă, după toată
perioada de carantină, mi-e greu să-mi imaginez că s-ar mai
afla în continuare în Wuhan. Sunt și mai nerăbdători ca
orașul să se redeschidă decât ceilalți nouă milioane de
wuhanezi. Cred că dacă ar exista mai mulți oameni
preocupați de soarta lor, poate că ar putea ajuta guvernul să
vină cu niște idei pentru a găsi o cale să-i trimită cât mai
repede acasă pe acești oameni. De pildă, am putea face un
recensământ, scanând codul QR de sănătate al tuturor, aflând
din ce provincie provin și punându-le la dispoziție câte un
autobuz pentru fiecare provincie cu care să poată ajunge în
capitala provinciei lui. Ar urma să fie izolați în carantină
într-un hotel special destinat lor, apoi, după paisprezece zile,
li s-ar putea permite să se întoarcă acasă. N-ar fi din cale-
afară de dificil să se implementeze o asemenea politică. Dacă
ți-o poți imagina, o poți face și să devină realitate. Ar fi o
opțiune facilă pentru soluționarea problemei și ar putea
salva mulți oameni din situația disperată în care se află azi.
Ce ne împiedică să încercăm?
Încă de ieri, au apărut numeroase știri despre faptul că
Beijingul refuză să permită cetățenilor din Hubei să intre în
oraș. Mi-e foarte greu să cred; n-am cum să cred că așa ceva
poate fi adevărat. Pur și simplu nu pricep care ar putea fi
diferența dintre un om sănătos din Hubei și unul sănătos din
Beijing. Dacă Beijingul chiar le refuză locuitorilor din Hubei
intrarea în oraș, poate că cei din urmă vor fi cei care suferă,
dar cu siguranță nu și cei care ar trebui să se simtă rușinați.
Rușinea trebuie să-i acopere pe indivizii care au sugerat și
au adoptat o astfel de politică de discriminare. Și, firește,
întreaga noastră civilizație ar trebui să simtă că s-a făcut de
ocară. Într-o zi, vom privi în urmă și ne vom da seama la ce
nivel s-a împotmolit civilizația noastră în anul 2020.
Deocamdată, aș vrea să cred că această relatarea e inexactă –
dar merită s-o consemnez în jurnalul meu.
Astăzi am mai auzit o veste proastă: acum câteva zile, o
tânără asistentă din Guangxi, care venise la Wuhan ca
membră a uneia dintre echipele de asistență, a căzut brusc
din picioare la spital. Noroc că de față erau câțiva medici
care i-au putut administra imediat un tratament pentru a-i
salva viața. La momentul respectiv, toate sursele mass-media
au relatat întâmplarea și am fost fericiți cu toții că a putut să
scape cu viață. Dar azi-noapte, prietenul meu medic mi-a
spus că până la urmă n-a mai rezistat. S-a stins în primele
linii ale frontului împotriva coronavirusului. O chema Liang
Xiaoxia și anul acesta ar fi împlinit 28 de ani. Să n-o uităm
niciodată. Sper să se poată odihni în pace.
Zilele trecute, apelurile ca oamenii să-și asume
responsabilitatea pentru cele petrecute au slăbit în intensitate,
în așa măsură încât până și eu am început să trec cu vederea
această chestiune. Par să se publice din ce în ce mai puține
reportaje de investigație amănunțite, iar acum abia dacă mai
găsești vreunul. Seara trecută am citit o relatare intitulată
„Cele 41 de reportaje dispărute despre coronavirus”, care se
încheia cu următoarea frază: „Îndepărtând ghimpii adânc
înfipți și acceptând suferința ascunsă în acele colțuri
întunecoase ale societății, mass-media își folosesc puterea
limitată pentru a dezvălui adevărul și pentru a-l aduce la
lumină. Până la urmă, deși poate că unele reportaje au
dispărut pentru moment, va exista cu siguranță pentru ele un
loc în manualul de istorie”. Citind aceste rânduri, am avut o
mică revelație: nu cumva acele grupuri care au lansat din
senin atacuri răutăcioase la adresa mea ar putea avea o
legătură şi cu postările dispărute?
Când vine vorba despre subiectul atribuirii
responsabilității, vreau să cred în continuare că oamenii din
toate straturile societății vor fi pe aceeași lungime de undă:
este un pas esențial pe care suntem nevoiți să-l facem. Dacă
nu-i vom ancheta pe cei răspunzători pentru un incident de o
asemenea amploare, mă întreb cum va mai putea da vreodată
guvernul ochii cu propriul popor. Am urmărit subiectul încă
de la început. Examinând chestiunea cu atenție, dintre toți
cei care au avut legătură cu ceea ce s-a întâmplat, unii ar
trebui negreșit să preia inițiativa și să demisioneze; la fel au
stat lucrurile și după epidemia de SARS. Dintr-un anume
motiv însă, nici măcar un singur oficial din Hubei n-a
demisionat până în ziua de azi. Bănuiesc că știu cum să tragă
sforile. E interesant un lucru: când indivizii dau vina unii pe
alții, de multe ori politicienii îi acuză pe oamenii de știință
care, la rândul lor, îi învinovățesc pe politicieni. Dar acum
situația devine demnă de tot interesul, căci toți aruncă
responsabilitatea pe umerii Statelor Unite. Acum câteva zile
am remarcat o serie de comentarii bizare ale economistului
Hua Sheng. Într-un articol, a amintit despre o „cârtiță” care
s-ar afla aici, în Wuhan. Dacă nu ar fi existat „cârtița”, este
posibil ca virusul să nu fi fost raportat decât mult mai târziu.
După cum spune el, „cârtița” cu pricina ar fi adevăratul
informator. Citind acest text, mi-au venit în minte imagini
din serialul de spionaj La pândă al Televiziunii Chineze.
Acum câteva zile, i-am spus amicului meu că sunt moartă de
curiozitate să aflu cine-o fi „cârtița” aceea. Amicul meu e de
aceeași părere. Zici că-i genul de personaj pe care l-aș putea
introduce într-unul din romanele mele.
Printre textele pe care prietenii mi le tot trimit pe WeChat
s-a numărat unul scris de profesorul Du Junfei de la
Universitatea din Nanjing. Profesorul Du este doctor în
sociologie și articolele lui ating deseori niște subiecte foarte
importante. În cel pe care tocmai l-am citit, scoate în
evidență șapte aspecte:

1. După ce spitalele din prima linie a frontului au

descoperit că există o epidemie, de ce n-au putut să
raporteze direct pe internet acest aspect?
2. După ce echipa de specialiști a sosit în Wuhan, chiar
n-au fost în stare să priceapă că era vorba de un virus
contagios, capabil să se transmită de la om la om?
3. După ce vestea epidemiei a transpirat în presă, e
adevărat că pentru departamentele guvernamentale a
fost prioritar să se preocupe de cel care a scurs
informațiile, și nu de epidemia în sine?
4. Faptul că nimeni nu este dispus să-și asume
responsabilitatea are vreo legătură cu faptul că Zhong
Nanshan pare să fie singurul care are autoritatea de a
transmite adevărul publicului larg?
5. Pe măsură ce epidemia din Wuhan devenea din ce în
ce mai serioasă, de ce managerii de spitale n-au putut
să ia măsuri din timp pentru a preveni penuria gravă
de materiale medicale?
6. Când virusul și panica au început să se răspândească
simultan, a fost carantina totală cu adevărat cea mai
bună măsură dintre cele disponibile?
 7. După instituirea carantinei, chiar n-a fost posibil ca
unii dintre pacienții confirmați să fie transferați în
alte spitale cu mai multe resurse, unde ar fi putut
avea parte de un tratament mai bun?

De fapt, bănuiesc că profesorul Du avea și mai multe

întrebări de pus, deoarece după cea de-a șaptea a lăsat un
rând de puncte de suspensie, ceea ce pare să indice faptul că
nu-și încheiase chestionarul. În ceea ce ne privește pe noi,
locuitorii Wuhanului, sunt și mai multe lucrurile care ne-ar
putea trezi curiozitatea. E rușinos, așadar, că toate acele
întrebări rămân fără răspuns.
Astăzi am scris cea de-a 59-a însemnare în jurnal. Am
anunțat pe mulți că mă voi opri la postarea cu numărul 60,
așa încât mâine o voi scrie pe ultima. Nenumărați cititori au
rămas treji noapte de noapte în așteptarea apariției pe
internet a următorului episod, iar unii dintre ei mi-au fost atât
de loiali, încât se plâng acum că și-au dat peste cap ceasul
biologic. Ceea ce vreau să le spun este: mai aveți răbdare
încă o zi și de mâine nu va mai trebui să așteptați. În același
timp, vă sunt nespus de recunoscătoare că mi-ați fost cu toții
alături zi de zi.
Și mai vreau să vă spun astăzi ceva: aceste rânduri
reprezintă mărturia mea personală din vremea epidemiei de
coronavirus, sunt doar amintirile unui om. La început, nici
măcar nu m-am gândit că ar fi un „jurnal”. Asta pentru că nu
eu am fost cea care a sugerat folosirea termenului respectiv.
De-abia mai târziu consemnările mele s-au transformat într-
un jurnal, câte un text pe zi. Când cei din jur l-au numit
„jurnal”, n-am avut nimic de obiectat. Motivația mea inițială
a fost doar să respect o înțelegere editorială. Am considerat
că niște consemnări zilnice ar fi o modalitate facilă de a o
realiza. Nu m-aș fi așteptat niciodată ca, odată pornită pe
acest drum, să uit cu desăvârșire de unde am plecat.

24 martie 2020
Am purtat deja o minunată bătălie.

A 62-a zi a carantinei din Wuhan. Este în același timp

episodul cu numărul 60 al jurnalului meu, pe care l-ați putea
numi și ultimul meu capitol.
Coincidența face ca astăzi să văd un anunț prin care
suntem înștiințați că în toate districtele din afara Wuhanului
carantina este oficial ridicată; dacă îți scanezi certificatul de
sănătate cu cod QR, te poți deplasa liber oriunde dorești. În
cazul orașului Wuhan, vom scăpa de carantină pe 8 aprilie.
Metropola își va reveni la viață cât de curând. Inițial am
spus că o să continuu să scriu până când se va redeschide
orașul și că nu mă voi opri până atunci. De-abia ulterior mi-
am dat seama că redeschiderea orașului nu se va petrece
dintr-odată, așa cum a fost impusă izolarea ca măsură de
urgență. Va fi un proces lent și gradual, fiecare district
așteptându-și rândul pentru a fi redeschis. Acesta e motivul
pentru care consider că-i perfect nimerit să-mi închei jurnalul
acum, când virusul a fost înfrânt, iar oamenii încep să-și reia
munca. Le-am împărtășit gândurile mele unora dintre
prieteni și aproape toți mi-au susținut decizia. Astfel, după
ce am finalizat cincizeci și patru de episoade, am hotărât să
mai scriu șase. Trecând prin întregul proces, nu mi-am
închipuit niciodată că ultimul capitol va fi publicat chiar în
ziua când vor anunța că au de gând să redeschidă orașul, dar
este o chestiune care merită ținută minte. Asta înseamnă că
mărturia mea urmărește epidemia din prima zi a Anului Nou
Chinezesc până la anunțul abrogării decretului de carantină,
fiind deci cu adevărat completă. Pe 14 martie, fratele meu
mai mare a făcut niște calcule bazate pe numărul de cazuri
confirmate și pe descreșterea acestui număr de-a lungul
timpului. Pornind de la aceste statistici, a dedus că Wuhanul
se va putea redeschide pe 8 aprilie. Nu mi-am imaginat nicio
clipă că va nimeri data la țanc. Și el era extaziat: „Modelul
meu estimativ a fost capabil să prezică precis ziua în care
Wuhanul va scăpa de carantină”.
Cerul a fost de-a dreptul luminos în după-amiaza aceasta,
dar spre seară s-a înnorat, ba chiar a picurat puțin. Menajera
mi-a trimis un mesaj ca să mă anunțe că va sosi cel mai
probabil mâine. Am scos un oftat de ușurare din adâncul
sufletului. Menajera mea este o bucătăreasă foarte pricepută,
colegii mei care obișnuiau să treacă pe la mine mai mereu
sfârșeau prin a se invita la cină. Sunt convinsă că de îndată
ce ni se va permite să ne deplasăm liberi vor reîncepe să ne
viziteze și să se auto-invite iar la masa de seară. Cele mai
dificile zile prin care am trecut au rămas în urmă.
Cât despre domnișoara Liang, acea asistentă din
Guangxi, ar trebui să mai spun câteva cuvinte în plus pentru
a lămuri lucrurile. Seara trecută, pe când îmi scriam jurnalul,
m-am trezit cu un mesaj de la un prieten doctor pe care
acesta, la rândul lui, îl primise de la un alt amic. Era vorba de
o fotografie cu un text în care se spunea: „Asistenta din
Guagnxi care a leșinat în spitalul nostru ne-a părăsit. Pentru
mama ei, încă mai era o fetiţă, deşi avea 28 de ani. Acei
oameni care, în pofida tuturor avertismentelor, au venit la
Wuhan pentru a da o mână de ajutor, într-un moment când
toți ceilalți dădeau bir cu fugiții, și-au dat viața pentru acest
oraș”. Prietenul meu doctorul era extrem de mișcat, iar eu
am fost de-a dreptul devastată. Anterior, o sumedenie de
surse din mass-media relataseră povestea salvării acestei
asistente. Pentru a verifica dacă acest deznodământ era real,
am retrimis fotografia unui doctor important de la Spitalul
Union din Wuhan și l-am întrebat dacă ar putea să-mi
confirme știrea. Mi-a răspuns cu un mesaj scurt: „Moarte
cerebrală. O adevărată tragedie”. Aș spune că nivelul meu de
cunoștințe medicale este de-a dreptul jalnic, astfel că am
considerat cuvintele lui drept o confirmare că fata chiar își
pierduse viața. Nu am vrut ca domnișoara Liang să dispară
discret, fără să aibă parte de pic de recunoștință; am simțit
că trebuie să scriu ceva ca să ne amintim mereu de ea. Și așa
a ajuns acel pasaj în jurnalul meu. Astăzi, foarte mulți au
privit cu circumspecție știrea respectivă, iar alții chiar au
negat-o, considerând-o un zvon. În după-amiaza asta, am
hotărât să iau din nou legătura cu cei doi medici ca să văd ce
pot să-mi confirme. Amândoi mi-au oferit lămuriri tehnice
deosebit de amănunțite și, practic, au avut aceeași poziție în
această chestiune, sugerându-mi că ar fi indicat să-mi cer
scuze. Am fost de acord. Așadar, aș vrea să-mi cer sincer
iertare cititorilor mei. Mai important decât atât, aș vrea să-mi
cer iertare familiei domnișoarei Liang. Dar asta arată și cât
de mult ne pasă tuturor de domnișoara Liang. Cum spunea
acel mesaj, s-a numărat printre cei care s-au sacrificat pentru
acest oraș. Sper sincer că într-o zi își va reveni din comă;
prietenii mei doctori și cu mine o să-i urmărim îndeaproape
evoluția. Și vă mulțumesc tuturor că mi-ați atras atenția.
Ieri, un amic mi-a trimis un articol spunându-mi că ar fi
cineva care mă provoca să „particip la o sesiune de
semnături în comun cu cetățenii Wuhanului pentru a dovedi
că nu sunt un trepăduș al americanilor”. Când am văzut un
asemenea titlu, mi s-a părut atât de dezgustător și de
copilăros, încât habar n-am avut dacă să râd sau să plâng. Nu
o să pomenesc aici numele autorului, dar mi se spune ca are
un doctorat – mă întreb ce soi de cărți o fi citit ca să obțină
diploma aceea? Am fost curioasă şi dacă și-a făcut studiile
universitare la Universitatea Peking sau… chiar are vreo
diplomă universitară? În mod normal, oamenii cu educație
universitară formală nu s-ar coborî niciodată la un asemenea
nivel. Înainte să apuc să citesc textul respectiv, altcineva m-
a anunțat că o persoană din guvern îl căutase deja pe autor
pentru a avea o discuție cu el în privința articolului,
cerându-i să înceteze cu acest tip de comportament. Amicul
meu a râs: „Acum n-o să mai ai niciodată ocazia să-ți
dovedești nevinovăția”. De fapt, nici măcar nu înțeleg ce s-a
întâmplat.
Ceea ce devine cu adevărat interesant este că acum atât
politicienii din China, cât și cei din Statele Unite se iau la
harță. Ambele tabere se înfig una într-alta cu tot felul de
discursuri obraznice, în vreme ce în acest timp medicii
chinezi și cei americani își unesc forțele pentru a dezbate
care sunt cele mai bune metode pentru salvarea vieții
pacienților. Discută despre cele mai eficiente medicamente
pentru reducerea ratei deceselor și despre metodele de
tratament care și-au dovedit în cea mai mare măsură
eficacitatea. De asemenea, despre măsurile de protecție,
despre procedurile adecvate de carantină și despre alte
subiecte asociate. Când carantina din Wuhan se afla în cea
mai critică fază a ei, chinezii de peste hotare au cumpărat
toate materialele medicale pe care le-au găsit pe rafturi și le-
au trimis ca donații în China, iar acum doctorii americani se
confruntă cu o penurie de măști de protecție și de alte
echipamente de protecție personală. O prietenă chinezoaică
din străinătate mi-a mărturisit cât de rău îi pare pentru toate
astea. Între timp, medicii dezbat intens cum să rezolve
problema. Niciunul dintre ei nu pare să aibă vreo preferință
politică, încât din discuțiile lor nu transpare nicio fărâmă de
identitate națională. Nu fac decât să-și împărtășească
experiențele și orice fel de indiciu ar avea despre
coronavirus. Din atitudinea medicilor, puteți percepe o
virtute fundamentală, puteți simți mai intens ce înseamnă
generozitatea, dragostea de oameni, dragostea pentru individ.
Mă gândesc că fiecare profesie îți conferă o perspectivă
diferită, o modalitate complet deosebită de a privi lucrurile.
Personal, prefer mentalitatea profesionistă și starea de spirit
ale acestor medici.
Doar pentru că acesta este ultimul meu episod, nu
înseamnă că voi înceta să mai scriu. Weibo va continua să fie
platforma mea și îmi voi exprima opiniile tot pe Weibo, ca
și până acum. De asemenea, mă voi îngriji în continuare ca
toți cei care trebuie trași la răspundere să își asume
vinovăția pentru ceea ce au făcut. Foarte mulți mi-au lăsat
mesaje pe contul Weibo spunându-mi că guvernul nu-i va
face niciodată răspunzători pe acei indivizi, că nu au nicio
speranță de la guvern. N-am cum să știu dacă oficialii din
guvern vor cerceta vreodată acest caz. Indiferent de acțiunile
pe care le va întreprinde guvernul, în calitatea mea de
cetățean wuhanez care a fost izolat în carantină două luni, ca
persoană care a parcurs în carne și oase și a fost martora
tragediei care s-a abătut asupra Wuhanului, am
responsabilitatea și datoria să facem dreptate tuturor
sufletelor năpăstuite. Oricine ar fi cei care au greșit, oricine
ar fi cei răspunzători, ei trebuie să-şi poarte povara. Dacă
renunțăm la a căuta dreptatea, dacă uităm ce s-a petrecut în
acele zile, dacă într-o zi nici măcar nu ne vom mai aminti de
ultimele cuvinte ale lui Chang Kai, atunci, concetățeni
wuhanezi, veți avea în cârcă o greutate mult mai apăsătoare
decât acest dezastru, căci veți simți cum vă strivește
rușinea. Și povara uitării! Dacă cineva dorește într-o zi să
șteargă nonșalant totul cu buretele, mi-e teamă că-i va fi
imposibil. Chiar dacă voi fi nevoită să cioplesc câte un
caracter pe rând, o să le gravez numele pe stâlpul infamiei ca
să rămână în istorie.
Aș dori să exprim mulțumirile mele speciale acelor
ultra-stângiști care mă atacă zi de zi. Dacă nu mi-ar fi dat ei
un ghiont, o individă leneșă ca mine probabil că ar fi pus
capăt jurnalului de multă vreme; la fel de probabil, mi-ar fi
lipsit perseverența de a scrie atât de mult cât am ajuns să
scriu. Fără ei, câți oameni mi-ar mai fi citit mărturia pe care
le-am pus-o la dispoziție prin însemnările mele? Ceea ce mă
mulțumește în mod deosebit este faptul că atacurile lor au
atras atenția tuturor asupra mea. Și-au activat toate trupele și
absolut fiecare membru al lor s-a apucat de scris. Dar ce-au
înțeles cititorii din textele lor? Au observat doar logica atât
de confuză, gândirea deformată, punctele strâmbe de vedere,
scriitura rudimentară și josnicul caracter moral al acestor
ultra-stângiști. Pe scurt, toate atacurile lor consecvente nu le-
au scos la iveală decât propriile defecte; zi de zi, își așază în
vitrină principiile dezgustătoare pentru ca toată lumea să le
poată admira. Iar acum, toți s-au trezit în sfârșit la realitate
și pot vedea din ce aluat sunt modelați acești „Mari V”
ultra-stângiști26.
Aşa sunt ei în realitate: toți se află la nivelul acelei așa-
zise „liceene” care mi-a trimis o scrisoare – de fapt, mai sus
de-atât nici nu pot ajunge. Dacă mă gândesc bine, cu ceva
vreme în urmă, cineva făcuse deja un rezumat foarte precis
pentru ceea ce reprezintă ultra-stângiștii și ar trebui să mai
puteți găsi articolul pe internet. Abjecți și josnici cum or fi
ei, în ultimii ani s-au infiltrat încetul cu încetul în întreaga
noastră societate, asemenea coronavirusului. Sunt activi mai
ales în jurul oficialilor guvernamentali, mereu la cheremul
lor, ceea ce-i face pe mulți oficiali deosebit de predispuși să
se infecteze la rândul lor. În cele din urmă, ajung să-i
protejeze pe ultra-stângiști, ajutându-i să devină din ce în ce
mai puternici. Se extind până în punctul în care structura lor
se asemuiește cu o gigantică grupare interlopă. Au pus
stăpânire pe internet, care suportă urletele și accesele lor de
furie când înjosesc și insultă pe oricine li s-ar opune. Tocmai
de aceea trebuie să o spun iar și iar: prezența acestor ultra-
stângiști reprezintă o amenințare existențială pentru China
și pentru poporul ei. Sunt cea mai mare piedică în fața
Epocii Reformelor! Dacă le permitem ultra-stângiștilor să
încerce să-i intimideze pe cei din jur cum le vine la
îndemână, răspândind molima în societatea noastră,
reformele se vor opri, iar viitorul Chinei va fi sortit pieirii.
În final, acesta fiind ultimul meu capitol, trebuie să
rostesc câteva cuvinte de mulțumire. Le mulțumesc tuturor
cititorilor pentru sprijinul și încurajările lor. Postările și
textele lor fără număr m-au emoționat profund și m-au făcut
să-mi dau seama că… uau!, o sumedenie de oameni văd
lucrurile așa cum le văd și eu! Am crezut mereu că sunt
singură într-un decor pustiu, când colo, în spatele meu se
ridică niște munți semeți care mă susțin. Trebuie să-mi
exprim aprecierea pentru Er Xiang, ea fiind cea care mi-a
oferit un ajutor neprețuit atunci când contul meu Weibo a
fost blocat. Fără ea, mi-e teamă că n-aș fi fost niciodată în
stare să duc mai departe acest jurnal. De asemenea, aș vrea
să mulțumesc platformelor Caixin Media și Titlurile Zilei
care mi-au furnizat întotdeauna posibilitatea să-mi public
consemnările atunci când nu-mi mai rămăsese nicio altă
soluție. Dintr-o altă perspectivă, tot acest sprijin mi-a
conferit un rezervor nemăsurat de confort psihic. Fiind
alături de mine în toate acele zile, nu m-am simțit nicicând
singură.

Am purtat deja o minunată bătălie;

Mi-am dus călătoria până la capăt;
Și am susținut cu tărie adevărurile în care cred.
 Acest loc numit Wuhan

Acest loc numit Wuhan a fost dintotdeauna supranumit

de locuitorii lui „Orașul de pe Râu”. Firește, motivul are
legătură cu faptul că orașul este situat pe malurile fluviului
Yangtze. De fapt, „Orașul de pe Râu” nu-i deloc un nume
greșit pentru Wuhan. Este capitala provinciei Hubei, regiune
căreia i se spune și „provincia celor o mie de lacuri”,
deoarece există cel puțin o mie de întinderi de apă pe
pământurile ei. Aceste lacuri par a fi niște perle splendide și
podoabe de jad care înfrumusețează trupul Wuhanului; când
suflă vântul, ai putea chiar să simți cum adierea lui le face să
clincăie. Bătrânii care au locuit aici îndeajuns de mult pot să
le audă – este sunetul fluviului care unduiește și al lacurilor
care fremătă ca răspuns la vântul ce le biciuiește fața.
Dacă ne întoarcem în timp, Wuhanul a făcut cândva parte
din Regatul Chu, motiv pentru care locuitorilor de aici le
place să numească regiunea în care trăiesc „Ținutul lui Chu”.
Wuhanezii îl idolatrizează pe Chu. Asta deoarece oamenii
din Regatul Chu erau recunoscuți pentru spiritul lor
milităros, iar romantismul le era de nestrunit și voința de
fier, două calități pe care cei născuți în Wuhan pun mare
preț. Firește, poate că mai toți cetățenii din Wuhan sunt într-
atât de mândri că sunt Chu și datorită faptului că poartă în ei
genele Chu.
Încă de când a apărut conceptul de „metropolă”,
Wuhanul a fost mereu una dintre cele mai cunoscute
aglomerații urbane ale Chinei. Gândindu-mă la acest aspect,
cred că Wuhanul se situează imediat după cele șase
metropole chinezești – Beijing, Nanjing, Xi’an, Shanghai,
Tianjin și Guangzhou. Primele trei au rădăcini culturale
profunde, deoarece sunt foste capitale; ultimele trei au
economii mai dezvoltate, grație amplasării lor pe coastă.
Wuhan n-a fost niciodată capitala Chinei și nici nu se află
lângă ocean. Este un oraș ridicat de-a lungul apelor, chiar la
jumătatea fluviului Yangtze. Provincia interioară a
Hubeiului, unde este localizat, este practic diferită de orice
altă provincie aflată în regiunea de frontieră – așadar, este
cât se poate de firesc să fie clasat după celelalte șase orașe.
Totuși, în sânul vastei națiuni chineze, faptul că
Wuhanul poate să-și mențină poziția de „regiune centrală”
nu-i rău deloc. Culoarele de transport și străzile Wuhanului
seamănă cu niște raze care emană către fiecare cotlon al
națiunii şi îl luminează. Dacă le-am desena pe harta Chinei,
ar părea că soarele își răspândește strălucirea în toate
direcțiile deopotrivă. Iar pe acea hartă, soarele ar fi chiar
Wuhanul.
Faptul că este localizat în centrul Chinei înseamnă că
transportul în și din Wuhan este extrem de convenabil.
Indiferent încotro ai lua-o, nu pare niciodată prea departe; în
definitiv, din punctul de vedere al distanței, nu-i cine știe ce
diferență între localitățile mai apropiate sau mai îndepărtate.
Acest lucru este valabil mai ales în anii din urmă, după ce au
fost date în exploatare mai multe linii de tren de mare viteză
și numeroase autostrăzi. Oriîncotro te-ai îndrepta, poți să
ajungi cu trenul în vreo patru ore din Wuhan în majoritatea
marilor orașe din China. Şi mai comod este pentru locuitorii
Wuhanului să facă scurte călătorii cu automobilul, deoarece
există o sumedenie de locuri unde poți face drumeții de o zi.
Este o realitate de care mulți oameni din Wuhan sunt destul
de mândri. Datorită amplasării sale centrale, Wuhanului i se
mai spune și „poarta către nouă provincii”.
A existat o vreme când oamenii numeau Wuhanul (mai
ales Hankou) un „Chicago al Orientului”. Asta deoarece
ritmul dezvoltării Wuhanului a fost destul de asemănător cu
al orașului Chicago, deși eticheta respectivă pare să fi
dispărut treptat în decursul timpului. Chiar și în zilele
noastre mai sunt unii cărora le-ar plăcea foarte mult să
retrăiască visul orașului denumit cândva „Chicago al
Orientului”, dar, după ce i-au spus așa în câteva rânduri,
reacțiile au fost ca şi inexistente, încât n-au mai insistat. N-
am fost niciodată la Chicago, încât nu prea am de unde ști în
ce constau asemănările și deosebirile dintre cele două
metropole.
Dacă Wuhanul este o perlă, atunci fluviul Yangtze este
colierul care poartă perla și care străbate de-a dreptul inima
orașului. Cel mai mare afluent al lui Yangtze, râul Han, își
croiește drum prin districtul central al Wuhanului și se varsă
în fluviu la poalele Muntelui Țestoasei. Cele două cursuri de
apă separă Wuhanul în trei orașe: Hankou, Wuchang și
Hanyang. Toate trei sunt construite pe maluri și sunt gândite
să se întindă și să șerpuiască de-a lungul apelor curgătoare.
Acesta este și motivul pentru care majoritatea locuitorilor
din Wuhan stau foarte prost cu orientarea în spațiu. Dacă
întrebi pe cineva de o adresă anume, cei mai mulți dintre
wuhanezi îți vor răspunde cu expresii de genul „ia-o pe-
acolo” sau „du-te încolo” sau îți vor da informații precum
„coboară pe strada aceea” sau „urcă pe aleea cealaltă”. Când
îți zic s-o „iei în sus”, înseamnă de-a lungul fluviului
Yangtze în amonte. Dacă îți spun „mergi în jos”, trebuie să
te îndrepți în aval. Chiar și din amănuntul acesta îți poți da
seama că impactul pe care traiul printre ape îl are este o
chestiune profund înrădăcinată în fiecare cetățean al
Wuhanului. Chiar și atunci când cineva îți arată cu degetul o
direcție la întâmplare, poți să simți prezența fluviului care
curge prin apropiere.
A fost o vreme când a fost evident că Wuhanul a
încercat să transforme Hankou într-un sector comercial,
Wuchang într-unul cultural, iar Hanyang într-unul industrial.
A fost o parte din planul de a scoate în evidență diferitele
caracteristici ale fiecărui oraș.
Cele mai aglomerate zone din metropolă sunt cele din
nord, în Hankou. Locuri precum Strada Jianghan, Podul
celor Șase Răscruci și oarecum celebra Stradă Hanzheng se
găsesc toate aici. Îmi amintesc că odinioară, pe când oamenii
care locuiau în Wuchang și în Hanyang doreau să cumpere
cadouri rudelor lor, erau nevoiți întotdeauna să ia autobuzul
sau feribotul spre Hankou. În zilele noastre, zonele
comerciale din Wuchang și Hanyang sunt destul de
dezvoltate, dar locuitorii tot nu renunță la ideea că produsele
din Hankou au prețuri mai avantajoase și o calitate
superioară, așa încât toată lumea preferă să meargă în
continuare în nordul fluviului pentru cumpărături.
În comparație cu agitatul Hankou, Wuchang, aflat în
sudul fluviului, este mult mai liniștit. Ceea ce atrage atenția
în mod deosebit este numărul mare de universități și de
unități de cercetare de prim rang. Universitatea din Wuhan, o
adevărată alma mater pentru mine, cu îndelungata ei istorie
și splendidul ei campus, se găsește aici, în Wuchang.
Universitatea din Wuhan a fost întotdeauna bine cotată la
scară națională pentru nivelul ei ridicat de realizări
academice. Urmând evoluția pieței, au început să-și facă
apariția în diverse zone din Wuchang și câteva arii
comerciale, astfel că Wuchang nu mai joacă un rol de mâna a
doua după Hankou.
Cât despre Hanyang, care a fost dintotdeauna o arie
industrială, chiar și astăzi este rămas în urma districtelor din
Hankou și Wuchang. Înghesuit între fluviul Yangtze și râul
Han, pare să aibă mereu parte de mai puțină atenție decât
celelalte zone ale metropolei. Cel mai cunoscut obiectiv cu
care se poate lăuda a fost construcția Arsenalului Hanyang
de la începutul secolului XX. Oricine și-a îndeplinit serviciul
militar cunoaște eticheta „Fabricat în Hanyang” ștanțată pe
echipament. Chiar și în zilele noastre, Hayang continuă să
fie celebru pentru produsele fabricate aici. Acum câțiva ani,
Wuhanul a început să dezvolte o nouă zonă industrială
modernizată și, în mod firesc, a fost amplasată în Hanyang.
Nu sunt sigură în ce an a fost luată decizia de a conferi
fiecăreia dintre cele trei zone urbane ale Wuhanului o
personalitate distinctă. E posibil să dateze din perioada în
care Zhang Zhidong (1837–1909) a fost guvernatorul
regiunii. Pe parcurs însă, modernizarea a transformat toate
cele trei zone în mod dramatic; totuși, într-un fel sau altul,
ceea ce face ca fiecare dintre ele să fie unică s-a păstrat,
chiar dacă reminiscențele trecutului continuă să pălească
odată cu trecerea timpului.
Sunt puţine orașele care se bucură de peisajul cu care a
fost binecuvântat Wuhanul, cu mănoasa câmpie Jianghan
care încadrează urbea. Zonele de șes îl înconjoară cu un
spațiu deschis larg privirilor, o câmpie care este împodobită
cu nenumărate lacuri semeţe, conferind întregii regiuni o
senzație de strălucire și de prospețime. Cele două cursuri
mari de apă – Han și Yangtze – curg tumultuoase prin
centrul metropolei și se reunesc, în vreme ce un nesfârșit
număr de dealuri vălurite înfrumusețează ambele maluri ca
niște piese de șah oricând gata de luptă. Wuhan este un oraș
cu o robustă sensibilitate modernă, dar rămâne încadrat de
munți și râuri și decorat de priveliștea celor o sută de lacuri.
Apele roșiatice și colinele înverzite, pescărușii de pe Lacul
Liudi și zgârie-norii uriași, podurile și telefericele, turnurile
ca niște catarge și ecranele LED, mari și luminoase – toate
converg și se îmbină într-o tapiserie aflată într-o mișcare
permanentă. Mediul înconjurător a înzestrat Wuhanul cu
incredibile daruri naturale; cu o minimă planificare
urbanistică minuţioasă și cu proiecte de construcții gândite
cu cap, oraşul ar putea deveni cu ușurință unul dintre cele
mai frumoase din lume.
Asemenea multor bine-cunoscute centre urbane,
Wuhanul nu este doar un nod comercial, ci și un centru
industrial și sediul unor importante instituţii de cercetare și
de educație. A îndurat vicisitudinile istoriei și a avut parte
de vărsări de sânge și de lacrimi. A suferit afrontul de a avea
concesiuni străine stabilite aici și a devenit leagănul unor
povești legendare de rezistență. A trecut printr-o explozie a
sectorului construcțiilor, dar și prin ridicola Revoluție
Culturală. A găzduit eroi și prostituate deopotrivă și, la fel
cum apele fluviului nu se opresc niciodată din curgerea lor,
traficul nu încetează vreodată, iar neoanele nu se sting
nicicând. Se mândrește cu hoteluri de lux și cu piețe
fremătând de viață, oferă splendide priveliști cu arbori
înverziți și ziduri roșiatice, dar și un mediu poluat. Are
latura lui discretă, minunată. Noii îmbogățiți, dar și săracii
şi nevoiașii își au deopotrivă casa lor aici. Toate dotările de
care se bucură orice metropolă modernă, dar și toate
problemele cu care se confruntă marile aglomerări urbane
pot fi regăsite aici, în acest loc numit Wuhan.
 Postfața traducătorului în limba engleză

Lectura acestui Jurnal în limba engleză este o experiență

extrem de diferită de modul cum l-au perceput vorbitorii de
chineză atunci când a apărut online pentru prima oară.
Jurnalul a fost distribuit inițial în episoade zilnice, încărcate
pe diverse platforme de social media chinezești și de
microblogging, cum sunt Weibo și WeChat. Depeșele lui
Fang Fang au fost postate noapte de noapte, oferind reacții
și reflecții în timp real asupra evenimentelor și relatărilor de
cu doar câteva ore mai devreme. Pe măsură ce epidemia din
Wuhan se răspândea și începea să fie urmărită cu tot mai
multă atenție atât în China, cât și la nivel global, numărul
cititorilor lui Fang Fang a devenit din ce în ce mai mare. Tot
mai mulți chinezi din întreaga lume au găsit o cale să ajungă
la postările lui Fang Fang, care ofereau o sursă de la fața
locului pentru înțelegerea celor ce se petreceau în Wuhan.
Deși considerăm de multe ori că jurnalele sunt o formulă
literară cât se poate de personală – un loc unde consemnezi
cele mai intime temeri și dorințe, adeseori alături de cele
mai banale întâmplări ale vieții cotidiene –, acest Jurnal a
fost din capul locului o platformă publică – o carte deschisă
virtuală.
O parte a acestei deschideri a constat în faptul că textele
din jurnalul lui Fang Fang nu au fost citite așa cum sunt ele
prezentate în volumul de față – compilate într-o narațiune de
dimensiunile unei cărți dominate exclusiv de vocea și
perspectiva autoarei. Pentru cititorii chinezi, Jurnalul a fost
postat în diverse forme – ca episoade zilnice pe Weibo și
WeChat; ca fragmente decupate, copiate și retransmise prin
mesaje-text; ca memă selectată din însemnări și asociată cu
fotografii; ba chiar și sub forma unor compilații PDF pe care
cei care au dorit să relateze întreaga poveste a lui Fang Fang
le-au redirecționat amicilor lor prin intermediul e-mail-
urilor. Cel mai important dintre toate, pe Weibo și WeChat,
platformele principale folosite de Fang Fang, postările au
fost însoțite de o secțiune de comentarii, care aveau să
cuprindă diverse observații, critici, linkuri către articole,
fotografii și clipuri video încorporate ce au fost trimise de o
armată de milioane de cititori în carne și oase. Conform unui
articol din numărul din 10 aprilie 2020 al cotidianului The
Guardian, „Pe Weibo, Jurnalul lui Fang Fang» a avut 380 de
milioane de vizualizări, 94 de mii de comentarii și 8.210
postări originale, cele mai multe fiind de săptămâna
trecută”1. La apogeul popularității jurnalului, multe dintre
postările ei se bucurau de trei până la zece milioane de
accesări în doar două sau trei zile; acele forumuri de mesaje
au apărut ca o biosferă virtuală de dezbateri sociale pline de
viață – un spațiu în care cititorii puteau să se reunească, să
împărtășească informații, să se contrazică uneori și, de cele
mai multe ori, să plângă.
Chiar dacă nicio carte, tipărită sau electronică, nu poate
încorpora bogata dimensiune socială a amprentei digitale
ample lăsate de Jurnal, cititorii vor putea percepe existența
acelui univers pentru că, pe măsură ce se derulează
evenimentele, Fang Fang interacționează din ce în ce mai
mult cu nenumărații ei susținători, dar și cu trolii care o
atacă, ambele tabere devenind o componentă tot mai
importantă cu fiecare pagină a narațiunii pe care o țese. Într-
adevăr, așa după cum Jurnalul oferă o varietate de puncte de
vedere referitoare la epidemia de coronavirus din Wuhan, el
furnizează deopotrivă și o imersiune bogată în lumea
complicată a internetului chinez. În vreme ce carantina
trenează, Fang Fang descoperă că viața ei se împletește din
ce în ce mai strâns într-un univers virtual de texte, clipuri
video și postări pe social media. Dar ceea ce face ca
Jurnalul să fie un document atât de remarcabil este modul
cum Fang Fang contopește perspectiva directă a unei
persoane care trece prin nesiguranța, frica și izolarea unei
vieți aflate sub amenințarea unui virus nou și bizar, cu
relatările, reportajele, mesajele telefonice și de pe internet
primite de la rude, prieteni, tovarăși de muncă, foști colegi
de școală din adolescență și vecini. Rezultatul este o
formulă hibridă care alternează între lucruri banale și
evenimente eroice, între plictisul lumesc al vieții în carantină
și rețeaua în nesfârșită expansiune a World Wide Web-ului.
Uneori, jurnalul lui Fang Fang joacă rolul unui ghișeu de
informații, cu sugestii și recomandări felurite, de la ponturi
pentru cumpărăturile online, până la sfaturi pentru salvarea
vieților celor suferind de afecțiuni cronice și care, în plină
epidemie, nu pot avea parte de îngrijire medicală.
O altă fațetă remarcabilă a Jurnalului constă în
îndemnurile repetate la acțiune ale lui Fang Fang și în
apelurile ei la asumarea răspunderii. Iată un alt motiv pentru
care modul cum noi, occidentalii, citim cartea este diferit de
al chinezilor. În Statele Unite și în multe alte state
occidentale, mass-media prosperă de pe urma analiștilor, a
politicienilor și a activiștilor care se critică unii pe alții,
urmând adeseori jaloane politice sau de partid. Așadar, se
prea poate ca numeroși cititori americani și europeni ai
Jurnalului să nu fie pe deplin conștienți de extraordinarul
curaj de care Fang Fang dă dovadă în repetatele și fermele ei
apeluri adresate oficialilor și specialiștilor locali și naționali
care au „dat-o-n bară” atunci când era necesar să-și asume
responsabilitatea pentru pașii lor greșiți. Într-o societate în
care „stai cu capul la cutie ca să nu dai de belele” este un
principiu călăuzitor pentru mulți scriitori și intelectuali,
Fang Fang îndrăznește să spună lucrurilor pe nume – iar
când criticii o hăituiesc, devine și mai vocală.
Acest aspect marchează și o modificare majoră a tonului
jurnalului, pentru că, pe măsură ce epidemia de COVID-19
este ținută în frâu tot mai strâns în Wuhan, Fang Fang își
mută atenția de la relatarea evoluției coronavirusului la a
arăta cu degetul spre oficiali și specialiști pentru neglijența,
erorile și lipsa lor de acțiune. Într-un final, Fang Fang se
concentrează asupra subiectului responsabilității. Firește,
pentru faptul că spune exact ce gândește trebuie să plătească
un preț: pe măsură ce Jurnalul înaintază, iar apelurile lui
Fang Fang la dreptate se întețesc, la fel se întâmplă și cu
atacurile armatei invizibile de „troli de internet” care o
hărțuiesc. Bineînțeles, cele două forțe sunt interconectate. În
ultima treime a jurnalului, o mare parte din efortul autoarei
este consumat pentru a respinge nesfârșitele atacuri online
cu care se confruntă zi de zi.
Grupurile de ultra-stângiști din China care au atacat-o pe
Fang Fang au început să o hăituiască încă din 2017, după
publicarea romanului ei premiat, Înmormântare moale.
Romanul oferea o explorare pătrunzătoare a amneziei ca
alegorie pentru suprimarea paginilor pierdute din istoria
modernă a Chinei – în cazul respectiv, epoca în care s-a
desfăşurat campania pentru reforma agrară de la finele anilor
’40 și începutul anilor ’50. Din cauza refuzului acelei opere
de a interpreta istoria în tente duale, de alb și negru, autoarea
a devenit ținta unei campanii feroce de defăimare, campanie
dezlănțuită de grupurile de ultra-stângiști din China. În cele
din urmă, romanul a fost scos din librării, iar Fang Fang a
devenit ea însăși ținta unor nesfârșite atacuri online.
Întorcându-ne în 2020, aceleași grupuri de ultra-stângiști și-
au găsit acum o nouă țintă – Jurnalul ei. Mizeriile și
invectivele acelor atacuri au ajuns la un asemenea nivel
încât, atunci când ediția în limba engleză a cărții era
pregătită pentru publicare în S.U.A la editura HarperVia,
stângiștii au declanșat un adevărat război mediatic în China,
afirmând că lucrarea urma să fie „folosită drept armă” de
către Statele Unite pentru a critica China!
Fără doar și poate, în vreme ce traduceam Jurnalul,
ultimul lucru care mi-ar fi trecut prin minte era să-l „folosesc
drept armă” sau să-l transform într-un instrument pentru a
critica China. În literatura chineză contemporană, Fang Fang
a fost cea mai viguroasă voce care s-a făcut auzită din
Wuhan în ultimele decenii. De îndată ce s-a declanșat
epidemia de coronavirus, mulți s-au întors cu fața către ea
pentru a găsi consolare, informații și o cale de urmat. A
devenit, mai mult decât oricine altcineva, o voce pe care
oamenii o puteau asculta atunci când doreau să afle o
evaluare onestă a ceea ce se petrecea zilnic în Wuhan în
vremea epidemiei de COVID-19. Chiar dacă mulți păreau că
au ațipit, vocea lui Fang Fang se făcea auzită în fiecare zi.
Era nevoie ca strigătele ei să fie auzite pe tot globul, atât ca
mărturie personală a grozăviilor pe care le îndurau semenii ei
din Wuhan, cât și ca avertisment pentru ceea ce ar putea
pătimi întreaga lume dacă nu vor fi luate măsuri de
precauție. Astfel, în loc să transform Jurnalul într-o armă,
am simțit în schimb nevoia stringentă ca Statele Unite și, de
altfel, întreaga planetă să învețe de pe urma celor scrise de
Fang Fang. În parte, acea lecție provine din compasiunea și
curajul lui Fang Fang, dar o altă parte își are originea în
îndrăzneala ei – îndrăzneala de a depune mărturie,
îndrăzneala de a refuza să fie redusă la tăcere chiar și atunci
când mii de atacuri veninoase se revărsau asupra ei,
îndrăzneala de a-i spune puterii adevărul în față.
Într-o țară cu 1,4 miliarde de locuitori, cu sute de posturi
de televiziune prin satelit, cu ziare, site-uri pe internet și
companii mass-media de stat, această autoare singuratică a
reușit să răzbească prin tot vacarmul și să se remarce drept
vocea Wuhanului. Cuvintele ei au devenit pulsul și
conștiința orașului. Jurnalul ei a devenit un paratrăsnet
pentru activiști și critici, pentru compasiune și invidie,
pentru dragoste și ură – toate materializându-se zi de zi în
șirul aparent nesfârșit de comentarii care se așterneau sub
fiecare dintre postările ei.
Am făcut cunoștință cu scrierile de ficțiune ale lui Fang
Fang la jumătatea anilor ’90, când am citit câteva dintre
povestirile și nuvelele ei, inclusiv Gaura neagră. I-am
urmărit cariera vreme de mai bine de două decenii înainte ca
un prieten comun să ne pună în legătură în vederea traducerii
controversatului ei roman Înmormântare moale. M-am
îndrăgostit de roman și, de fapt, chiar traduceam opera
respectivă când vestea noului coronavirus a început să atragă
atenția întregului mapamond. Știind că Fang Fang locuiește
în Wuhan de-o viață, i-am trimis câteva mesaje ca să văd ce
face și să mă asigur că ea și familia ei sunt în regulă, dar nu
mi-a menţionat niciodată nimic despre jurnal. De-abia spre
jumătatea lui februarie – la vreo două săptămâni după ce își
începuse însemnările –, un prieten apropiat mi-a recomandat
să arunc o privire asupra textelor ei. Pe atunci, jurnalul
devenise deja „viral”, ca să spunem așa, într-o nefericită
sincronizare cu virusul, și dădeai peste el pretutindeni pe
internetul chinezesc. Am citit câteva însemnări și m-am
simţit cucerit pe loc.
 Urmărisem îndeaproape știrile despre epidemia de
coronavirus din ianuarie, ba chiar am co-organizat unul
dintre primele forumuri publice despre COVID-19 din
Statele Unite cu membri ai Școlii Fielding de Sănătate
Publică de pe lângă Universitatea California din Los
Angeles. Dar, sincer vorbind, neavând niciun fel de
pregătire medicală, m-am simțit destul de neputincios în fața
coronavirusului. Ce pot eu să fac, ce poate oricare individ să
facă în fața unei amenințări globale precum cea cu COVID-
19? Dar de îndată ce am citit câteva însemnări din Jurnalul
lui Fang Fang, am știut pe loc ce aș putea să fac. Am știu cu
ce aș putea să contribui.
I-am scris în grabă lui Fang Fang, sugerându-i să lăsăm
pentru o vreme deoparte traducerea Înmormântării moale și,
în schimb, să ne apucăm mai întâi de traducerea Jurnalului.
Inițial, Fang Fang a ezitat. În definitiv, jurnalul ei nu era nici
măcar terminat, iar evenimentele legate de coronavirus
continuau să se deruleze imprevizibil. Până la urmă, totuși,
am căzut amândoi de acord că era o poveste care trebuia
spusă și că lumea avea nevoie să asculte mărturia lui Fang
Fang. Nori negri se îngrămădiseră deasupra capetelor
noastre, ca să zicem așa: virusul se răspândea și am simțit o
nevoie stringentă să aduc cuvintele lui Fang Fang la
cunoștința publicului cât mai grabnic cu putință. Am lăsat
deoparte alte proiecte și am început să traduc furibund,
scriind adeseori peste 5.000 de cuvinte pe zi. La momentul
respectiv, n-aveam cum să știu că munca mea se va
transforma într-unul dintre cele mai satisfăcătoare și totodată
mai chinuitoare proiecte la care m-am înhămat vreodată. În
plus, în multe privințe, era și cel mai bizar dintre toate.
Să începem cu bizareria. Pe parcursul traducerii, m-am
simțit ca și cum aș trăi simultan în trei planuri temporale.
Când te îngropi adânc într-o traducere, o parte din mentalul
tău se amestecă în universul autorului. Înainte de a-l exprima
în engleză, înoți în limba lui, o respiri, o asimilezi. Acest
lucru este cu atât mai valabil în cazul unui proiect în
contratimp ca acesta, când am tradus peste zece ore pe zi,
șapte zile pe săptămână, mereu cu o lună în urma lui Fang
Fang, dar gonind cu disperare pentru a o prinde din urmă.
Dar dincolo de limbaj se afla lumea lăuntrică a lui Fang
Fang, iar traducerea îți îngăduie să pătrunzi în acea lume
într-un mod mult mai profund decât simpla lectură. Lumea
lui Fang Fang aparținea însă trecutului – am început să
traduc Jurnalul pe 25 februarie, la fix o lună după ce-și
scrisese prima însemnare. Așadar, tot ce traduceam era deja
cu o lună în urmă, iar pe măsură ce cazurile de coronavirus
începeau să se întețească în Los Angeles, orașul unde
locuiesc, cuvintele lui Fang Fang păreau din ce în ce mai
mult niște telegrame din viitor. Ne arătau încotro ne
îndreptăm, anticipând modul probabil în care avea să
reacționeze societatea și avertizându-ne unde ni se întind
capcanele.
Așadar, vreme de 46 de zile, de pe 25 februarie până pe
10 aprilie 2020, am tradus în mare 5.000 de cuvinte pe zi (cu
o pauză de o săptămână, când am fost în convalescență),
trăind în mijlocul unei pandemii în plină desfășurare,
ocupându-mă de un jurnal scris cu o lună mai devreme și
care, într-un fel sau altul, ne oferea licăriri din viitor. Pe
parcurs, am trecut prin nenumărate momente când
aceste planuri temporale diferite au părut să se intercaleze, în
moduri misterioase și iritante. Să ne gândim, de pildă, la
indignarea lui Fang Fang cu privire la evenimentul cu 40.000
de familii desfășurat în Baibuting cu prilejul Anului Nou
Chinezesc, un eveniment care a dus la infectări pe scară
largă în întregul Wuhan. Fang Fang și-a publicat însemnarea
pe 28 ianuarie; în ziua în care am tradus-o, cu o lună mai
târziu, pe 7 martie, unul dintre titlurile de primă pagină din
Statele Unite era „Trump declară că mitingurile de campanie
nu se vor anula din cauza fricii de coronavirus”. Cât mi-aș fi
dorit ca participanţii la acele mitinguri să fi putut citi jurnalul
lui Fang Fang! Chiar și acum, pe 11 aprilie, când scriu
aceste rânduri, în multe state americane oamenii continuă să
se adune laolaltă la biserică. Pe 27 ianuarie, Fang Fang a
consemnat pe larg despre penuria de măști de protecție (nu
s-a pus nicicând în discuție nevoia de a le purta, era deja o
chestiune de domeniul evidenței); cu toate astea, autoritățile
Statelor Unite n-au recomandat oficial ca măștile de
protecție să fie purtate în public decât pe 3 aprilie. Și apoi s-
a mai produs un incident nefiresc care mă bântuie și acum:
pe 4 martie aveam programată o consultație la doctor și
întâmplător i-am vorbit despre Jurnal. La momentul
respectiv, tradusesem de curând postarea de pe 15 februarie
despre Liu Fan. I-am povestit doctorului meu că acel virus
ștersese de pe fața pământului o familie cu patru membri în
doar câteva zile. Doctorul s-a uitat la mine cu scepticism și
m-a întrebat: „Nu cumva a fost o simplă gripă? N-am auzit
niciodată de așa ceva”. Cu nici două săptămâni mai târziu,
știrea că noul coronavirus făcuse ravagii în familia Fusco din
Freehold, New Jersey, a ajuns pe primele pagini ale ziarelor
– patru membri ai familiei au pierit în mai puțin de-o
săptămână. Crescusem în Freehold, ba chiar fusesem coleg
de liceu cu Peter Fusco. Și-a pierdut doi frați, o soră și
mama din cauza noului coronavirus, în timp ce alți trei
membri ai familiei sale s-au infectat la rândul lor. Șocat și
simțindu-mă în continuare neputincios, am iuțit ritmul
traducerii.
 Dar cel mai straniu aspect al proiectului a fost că viața
mea a început treptat să o imite pe cea a lui Fang Fang. Când
am început lucrul la Jurnal, epidemia din Wuhan părea la o
distanță de ani-lumină pentru majoritatea oamenilor. Când
traduceam primele însemnări, viața din Los Angeles
continua să rămână neschimbată. Fiind profesor de studii
chinezești, discutam frecvent cu studenții mei despre ce se
petrecea în Wuhan. Într-un final, niște studenți veniți din
alte țări să studieze în America au început să poarte măști de
protecție în campus, dar majoritatea celor din Los Angeles
și-au continuat viața normală și rutina uzuală: muncă,
școală, concerte, evenimente sportive, petreceri. Treptat, am
început să mă neliniștesc. Traiul în universul lui Fang Fang
mă făcuse să devin hipersensibil la ceea ce n-avea cum să nu
urmeze și la noi, așa că am început să iau în considerare
anularea evenimentelor din campus pe care trebuia să le
găzduiesc, ba chiar am discutat cu soția dacă n-ar fi cazul să
ne oprim copiii să mai meargă la școală.
Până la urmă am hotărât să îi ținem acasă și, o
săptămână mai târziu, pe 13 martie, uriașul District Școlar
Unificat din Los Angeles și-a anunțat închiderea temporară.
Pe la jumătatea traducerii, orașul Los Angeles a intrat și el
în carantină, guvernatorul Californiei emițând decretul
„Stați Acasă”. Iat-o pe Fang Fang în carantină în Wuhan,
scriind zilnic în jurnal, iată-mă și pe mine, la jumătate de
glob distanță de ea, în carantină în Los Angeles, traducându-
i-l. Mi-am început aproape fiecare zi schimbând o rafală de
mesaje cu Fang Fang, cu agentul nostru și cu editorul – asta
se petrecea de obicei de pe la orele 6 ale dimineții și
terminam aproape de orele 9, apoi venea timpul să traduc. Pe
parcursul proiectului, am dezvoltat o relație extrem de
apropiată cu Fang Fang și adesea mi se rupea inima când
relata povești despre atacurile abjecte și malițioase pornite
asupra ei online de către diverse grupări de ultra-stângiști.
Am încercat mereu să fiu empatic și înțelegător cu ceea ce
pățea: a fost greu să-mi imaginez cum e să fii în carantină în
orașul tău iubit, devenit epicentrul unei epidemii majore, să
fii prins în capcana propriei tale case, în care una dintre
puținele veste de salvare care te leagă de lumea din exterior
este computerul, și totodată să știi că de fiecare dată când îl
deschizi ai literalmente parte de mii de amenințări și de
atacuri. Și atunci am avut parte de ceva în plus, ceva comun
cu Fang Fang: pe 8 aprilie, ultra-stângiștii au sărit pe mine.
După ce am primit o serie de mesaje de la prieteni în care
eram avertizat despre ce se întâmpla, mi-am verificat contul
Weibo și am descoperit peste șase sute de mesaje și
comentarii pline de remarci răuvoitoare și de amenințări la
adresa mea și a familiei mele. Toate au fost ca răspuns la
știrea că urma să fie publicată o ediție în limba engleză a
Jurnalului lui Fang Fang și că eu eram traducătorul.
Jurnalul căpăta o anvergură globală – iar denigratorilor lui
Fang Fang nu le era câtuși de puțin pe plac așa ceva.
Atacurilor trolilor de internet de pe contul meu Weibo le erau
asociate zeci de articole perfect sincronizate care pretindeau
fără dovezi tot felul de lucruri, de la faptul că volumul face
parte dintr-un complot al CIA pentru a ataca China, la
diverse teorii conspiraționiste legate de viteza traducerii
(care unora li se părea „imposibil de rapidă”) și până la
acuzația nefondată că Fang Fang s-ar fi „vândut”
americanilor. În titlul unuia dintre aceste articole alarmiste,
autorul se întreba retoric: „Deci, Fang Fang, ce gust are o
chiflă2 înmuiată în sânge de wuhanez, atunci când te-nfrupţi
din ea?” Autorul articolului părea să nu fi aflat că toate
câștigurile obținute prin publicarea acestei cărți urmau să fie
donate unor organizații caritabile din Wuhan. Coincidența
face ca 8 aprilie să fi fost și ziua în care, în sfârșit, a fost
ridicată carantina din Wuhan.
Și așa ajungem în prezent și la ceea ce fiecare dintre noi
poate să găsească în Jurnal. Pentru mine, curajul lui Fang
Fang de a-și apăra ideile, de a rosti adevărul în față puterii
și de a cere responsabilitate a fost o revelație. Am simțit
într-o oarecare măsură ce preț este de plătit atunci când
„trolii” s-au întors împotriva mea, dar știu că este vorba doar
de o firimitură din miile de atacuri cu care ea se confruntă zi
de zi. Dacă, așa cum pretind trolii, Jurnalul lui Fang Fang va
fi într-adevăr folosit drept „armă”, sper că va fi o armă care
să arate puterea pe care o are un individ de a-și face vocea
auzită într-un vacarm mediatic și, poate, de a provoca niște
schimbări adevărate. Jurnalul a fost paratrăsnetul, iar Fang
Fang a fost vocea Wuhanului în cel mai negru moment al
istoriei sale; în Occident însă, paratrăsnetul nostru cine este?
Cui îi va aparține glasul pe care să ne putem bizui și care va
acoperi hărmălaia, cerând cu insistență corectitudine și
responsabilitate? Deși sorții îi erau potrivnici, Fang Fang s-a
ridicat la înălțimea evenimentelor… putem s-o facem și noi.

Aș vrea să adresez mulțumirile mele împreună cu

profunda mea admirație lui Fang Fang. Munca la acest
proiect alături de ea a fost o experiență pe care o voi prețui
mereu. Agenta noastră, J.L., a oferit proiectului un sprijin
decisiv încă din prima zi și, chiar și atunci când am
întâmpinat obstacole pe drum, a fost întotdeauna prezentă
pentru a ne apăra și a lupta pentru proiect. A fost un noroc să
o am alături în această aventură. Mulțumiri lui Juan Milà de
la HarperVia pentru că a promovat acest proiect important și
pentru toate sfaturile sale redacționale. Judith Curr a fost o
susținătoare de nădejde și îi apreciez strădaniile de a ajuta
vocea lui Fang Fang să ajungă la cât mai mulți cititori. De
asemenea, vreau să le mulțumesc pentru eforturile lor
echipelor editoriale, de design și de publicitate de la
HarperCollins, care s-au ocupat de carte muncind de acasă,
în special lui Terri Leonard, Lisa Zuniga și Kim Nir. Le
mulțumesc colegilor și prietenilor mei Michael Emmerich,
Satoko Shimazaki, Esther Jou, King-kok Cheung, Hongling
Zhang, Yongli Li, Jeffrey Wasserstrom, Li Cheng și tuturor
studenților mei de la UCLA. Le mulțumesc părinților și
fratelui meu, John Berry, care mi-au oferit sprijinul și
sfaturile lor pe parcurs. Mulțumiri speciale profesorului
David Derwei Wang, pe care sunt norocos să-l fi avut
dintotdeauna alături de mine. În cele din urmă, le mulțumesc
pentru ajutor copiilor mei, care s-au săturat să tot audă: „Tata
trebuie să lucreze la o carte!” de mai multe ori decât ar fi
avut ei chef, închiși fiind acasă în carantină. Și îi mulțumesc
din toată inima soției mele, Suk-Young Kim. În pofida
propriilor ei termene-limită în activitate și a sarcinilor
profesorale, și-a asumat responsabilități suplimentare în
creșterea celor mici pentru ca eu să pot finaliza proiectul cât
mai repede cu putință; lumea trebuie să știe acest lucru.
Dedic traducerea mea memoriei tuturor victimelor răpuse de
COVID-19.

Michael Berry
Los Angeles, 11 aprilie 2020, în carantină
 Note

Toate notele aparțin traducătorului în limba engleză, dacă

nu se specifică altfel

Introducere
1. Sina Weibo este cea mai populară platformă de social
media din China. Fiind un hibrid între Facebook și
Twitter, ea a fost fondată în 2009 și în mod curent are
mai mult de 445 de milioane de utilizatori activi.

Ianuarie
1. Piața Huanan de Fructe de Mare este o piață de animale
vii și de produse pescărești situată în districtul Jianghan
din Wuhan. În perioada inițială a epidemiei de
coronavirus de tip nou, aproximativ două-treimi din
primul grup de patruzeci și unu de pacienți au fost
identificați ca fiind vizitatori ai pieței. Diverși
specialiști au prezentat dovezi că sursa virusului ar putea
fi asociată cu liliecii sau cu pangolinii (furnicarii spinoși)
care sunt vânduți acolo. Piața a fost închisă pe 1 ianuarie
2020, după izbucnirea epidemiei.
2. Yuanul este uneori menționat ca RMB, prescurtare de la
renminbi, sau ca Yuanul Renminbi Chinezesc (CNY). În
perioada în care Fang Fang și-a scris jurnalul, de pe 25
ianuarie pe 24 martie 2020, cursul valutar aproximativ a
fost de 1 USD = 7 RMB.
3. Premierul chinez Li Keqiang a făcut o vizită la Wuhan pe
27 ianuarie 2020, pentru a inspecta situația la fața
 locului. În timpul vizitei, Zhou Xianwang, primarul din
Wuhan, și-a luat prompt șapca de pe cap și i-a dat-o
discret unuia dintre asistenții săi, cu doar câteva clipe
înainte ca premierul să-și înceapă discursul. Înregistrările
video cu momentul „dispariției șepcii” au devenit virale
pe internetul chinezesc.
4. Este o trimitere la un cântec comic despre coronavirus
care a devenit un hit online în China la începutul
epidemiei. Textul integral este: „În acele zile însorite în
care arăm pământul, e greu să dormi noaptea buștean!
Dormim toată dimineața, dormim după-amiaza toată;
dormim astăzi, dormim mâine, și poimâine tot dormim;
dormim pentru patria și familia noastră; susținem cauza
oricât de greu ne-ar fi; mai bine-aș sta acasă și m-aș
îngrășa decât să ies undeva; să pui câteva kile pe tine e
un lux, să mergi pe-afară te-ar duce la dezastru; te implor
să respecți regulile și să ai grijă de tine; ne mândrim că
stăm în pat cât e ziua de lungă și mai ajutăm și țara să
nu irosească măști”.
5. Spitalul Huoshenshan (literal „Spitalul Muntelui Zeului
Focului”) este o unitate de urgență construită în Wuhan
între 23 ianuarie și 2 februarie 2020. Construcția
expeditivă a fost executată pentru a găzdui numărul de
cazuri în creștere rapidă de infectaţi cu coronavirus de
tip nou din Wuhan. Lucrările de șantier au fost transmise
în direct la nivel național și au avut rolul de a simboliza
reacția agresivă a Chinei în lupta cu epidemia de
coronavirus. Spitalul s-a aflat sub administrația Armatei
de Eliberare a Poporului și a fost deservit de un personal
format din 1.400 de cadre militare. A avut ca model
Spitalul Xiaotangshan, construit în Beijing pentru a face
față epidemiei de SARS din 2003.
6. Jiang Zidan (n. 1954) este o scriitoare din China care a
publicat primul său eseu în 1978. De atunci a publicat
zeci de cărți, inclusiv colecții de povestiri, eseuri și
romane, printre care O întâlnire cu timpul (Suiyue zhi
yue) și Când sunt singură (Yige ren de shihou). A fost
redactor la diverse reviste literare de prim rang, inclusiv
la Tianya.
7. A șaptea ediție a Jocurilor Mondiale Militare ale
Consiliului Internațional al Sportului Militar (CISM) s-a
desfășurat în Wuhan, China, de pe 18 pe 27 octombrie
2019. A fost un eveniment cu întreceri sportive la care au
concurat atleții militari din țările membre ale CISM.

Februarie
1. Wang Guangfa (n. 1964) este specialist în afecțiuni
respiratorii la Spitalul Numărul Unu al Universității
Peking, profesor la Universitatea Peking și membru în
numeroase comisii naționale de sănătate.
2. Zhong Nanshan (n. 1936), epidemiolog chinez ajuns în
centrul atenției la nivel național în 2003 pentru rolul pe
care l-a jucat în conducerea echipei de reacție a Chinei
față de epidemia de SARS. În 2020 a fost numit în
funcția de consilier principal pentru gestionarea
epidemiei de coronavirus de tip nou.
3. Chen Cun (n. 1954), scriitor din Shanghai, vicepreședinte
al Asociației Scriitorilor din Shanghai. A început să
publice în 1973 și a scris numeroase povestiri, eseuri și
romane, printre care Steagul albastru (Lan qi) și
Tinerețe chineză (Zhongguo qingnian).
4. Orașul Wuchang (Wuchang cheng) a fost inițial publicat
în 2011 la Editura Literatura Poporului. Romanul
zugrăvește evenimentele istorice petrecute în oraș
înainte și după 1927, urmărind povestea lui Chen
Mingwu și Ma Weifu, care își petrec adolescența într-un
decor de război și violență.
5. Vers răsturnat din poemul „Întâlnind mâhnirea” („Li sao”)
din Cântecele din Chu (Chu ci). Atribuit poetului Qu
Yuan, „Întâlnind mâhnirea” datează din perioada Statelor
Războinice și relatează călătoria spirituală a poetului pe
tărâmurile imaginației în vreme ce deplânge trădarea
feluritelor clici de la curte.
6. În februarie 2020, după ce a izbucnit epidemia de
coronavirus de tip nou în Wuhan, Comisia Națională de
Sănătate din China, în cooperare cu autoritățile locale, a
început să construiască Spitalul Huoshenshan, Spitalul
Leishenshan și alte unsprezece spitale provizorii pe
întreg cuprinsul regiunii. Aceste mari unități spitalicești
mobile au fost înființate pentru a spori rapid capacitatea
de îngrijire a marelui aflux de pacienți infectați cu
COVID-19.
7. Yan Zhi (n. 1972) este președintele Zall Smart Commerce
Group. Este membru al Congresului Poporului și
absolvent al Universității din Wuhan. Yan Zhi apare pe
lista Forbes a celor mai bogați oameni din lume, fiind
recunoscut și pentru activitățile lui filantropice. Pe lângă
contribuțiile aduse în lumea afacerilor și în treburile
guvernamentale, Yan Zhi este și membru al Asociației
Scriitorilor din China și redactor-șef al revistei Poezie
chineză (Zhongguo shige).
8. Li Wenliang (1986–2020) a fost oftalmolog la Spitalul
Central din Wuhan. Pe 30 decembrie 2019 a trimis un
mesaj pe platforma de social media WeChat,
avertizându-și colegii în privința unui nou virus similar
SARS. Ulterior, mesajele lui au fost distribuite online și
pe 3 ianuarie 2020. A fost acuzat de poliție că
răspândește informații false pe internet și obligat să
semneze o declaraţie. După ce s-a întors la muncă la
Spitalul Central din Wuhan, a contractat boala și a
decedat pe 7 februarie 2020. Moartea lui a stârnit reacții
de amploare pe rețelele sociale chinezești, fostul
„avertizor de integritate” fiind aclamat de mulți ca un
erou național.
9. O mie de săgeți ce străpung inima (Wanjian chuanxin)
este o nuvelă populară a lui Fang Fang. Lucrarea a fost
ecranizată în 2012, iar lung metrajul Feng Shui (Wanjian
chuanxin), regizat de Wang Jing, a obținut numeroase
premii în China.
10. O mare parte dintre medicii, asistentele medicale și
voluntarii medicali care s-au deplasat la Wuhan în
perioada critică a epidemiei de COVID-19 s-au ras în cap
pentru a reduce riscul contaminării încrucișate. O altă
măsură de siguranță la care s-a recurs a fost utilizarea
scutecelor pentru adulți, în așa fel încât cadrele medicale
să nu fie nevoite să riște să se infecteze mergând la
toaletă.
11. Versurile provin din poemul lui Wang Changling
„Însoțindu-l pe Chai, cenzorul imperial” („Song Chai
shiyu”), care datează din perioada Dinastiei Tang.
12. Un om, un oraș (Yigeren he yizuo chengshi) a fost produs
în 2002, fiind regizat de Wei Dajun după un scenariu de
 Li Hui și Feng Jicai. Serialul a fost compus din 17
episoade despre diverse orașe din China privite prin lupa
personală a unor scriitori celebri, printre aceștia
numărându-se Liu Xinwu (Beijing), Sun Ganlu
(Shanghai) și Zhang Xianliang (Yinchuan). În episodul
despre Wuhan a apărut Fang Fang.
13. Tang Xiaohe (n. 1941) s-a născut în Wuchang și este
considerat unul dintre cei mai de seamă pictori în ulei din
perioada maoistă. Numeroase tablouri ale sale cu temă
revoluționară au fost reproduse pe scară largă și au
circulat ca afișe sau picturi murale. Multe dintre operele
lui au fost incluse în colecția Galeriei de Artă Chineză.
14. Lei Feng (1940–1962) a fost un „soldat model” care și-a
slujit țara în Armata de Eliberare a Poporului. A fost
promovat de Mao Zedong și ridicat la rangul de erou
național pentru disponibilitatea lui de a se sacrifica
pentru ceilalți, dând dovadă de modestie și muncind din
răsputeri, fără să se aștepte la recompense sau
recunoștință. După decenii întregi de la moartea lui
tragică, școlarilor din întreaga Chină încă li se mai spune
să „învețe din spiritul lui Lei Feng”.
15. Zhang Manling (n. 1948) este regizoare de film,
producătoare și scriitoare. A fost prima femeie din China
prezentată pe coperta revistei TIME în timpul Epocii
Reformelor.
16. Tinerețe jertfită (Qingchun ji), film realizat în 1985,
adaptare după nuvela lui Zhang Manling, Un loc minunat
(Yige meili de difang). Filmul a fost regizat de Zhang
Nuanxin (1940–1995) și explorează teme ale
descoperirii sexualității și ale minorităților culturale,
 având ca personaj principal un „tânăr educat” trimis în
Yunnan în timpul Revoluției Culturale.
17. Conform tradiției chineze, „Ziua A Șaptea” (tou qi) este
un ritual care se desfășoară la șapte zile după un deces.
Se crede că într-a șaptea zi sufletul răposatului se
întoarce acasă. În ziua respectivă, familia decedatului
trebuie să-i pregătească masa și apoi să se retragă în
dormitor sau undeva departe de ochii lumii, în așa fel
încât sufletul rătăcitor să nu dea peste rudele lui și să
devină nostalgic, ceea ce ar putea să pună în pericol
capacitatea persoanei decedate de a renaște.
18. Liu Shouxiang (1958–2020), pictor chinez de acuarelă
care a activat și ca profesor la Institutul de Artă
Cinematografică din Hubei. A fost directorul fondator al
Departamentului de Educație Artistică la Institutul lui și
a organizat expoziții individuale în Germania, Hong
Kong și Taipei, lucrările lui fiind expuse în colecții
importante din întreaga lume. Profesorul Liu a murit de
COVID-19 pe 13 februarie 2020 la Spitalul Jinyintan din
Wuhan.
19. Danwei sau „unitate de lucru” este denumirea dată unui
loc de muncă în Republica Populară Chineză. Termenul a
fost utilizat înaintea reformelor economice inițiate de
Deng Xiaoping, dar este în uz și astăzi (n.ed.rom.).
20. Xiang Ligang (n. 1963) este analist politic specializat în
domeniul comunicațiilor. Este activ pe rețelele sociale
chinezești, fiind urmărit de peste un milion de persoane
de pe Weibo.
21. Liu Fan (1961–2020) a fost prima asistentă medicală care
a murit din cauza COVID-19 în China. A fost adjuncta
asistentei-șefe de la Spitalul Wuchang din Wuhan.
 Decesul ei a fost prezentat pe larg în mass-media din
China și a avut parte de o atenție extraordinară din cauza
faptului că părinții și fratele ei au murit tot din pricina
noului coronavirus. La început, moartea ei a fost
subiectul diverselor zvonuri și speculații online.
22. Duan Zhengcheng (1934–2020) a fost un specialist de
seamă în domeniul lui și membru al Academiei Chineze
de Inginerie. A fost inginer și inventator, specializat în
automatizări. A avut contribuții diverse în mai multe
domenii industriale, de la automobile la chirurgia laser. A
murit pe 15 februarie 2020 din cauza noului coronavirus.
23. Haizi (1964–1989) a fost un poet emblematic care a
început să scrie versuri în 1982. S-a sinucis întinzându-se
pe șinele de cale ferată pe 26 martie 1989, la vârsta de 25
de ani. A fost unul dintre cei mai influenți poeți ai anilor
’80, operele lui continuând să fie retipărite postum. În
acest pasaj, Fang Fang citează în joacă un vers din
poemul lui celebru, „Diseară în Delingha” („Jinye zai
Delingha”), ultima parte a acestuia fiind, „Surioară, în
seara asta nu-mi pasă de omenire, îmi pasă doar de tine”.
24. Referire la conceptul „Sein-zum-Tode” ca mod de a fi,
expus de filosoful Martin Heidegger în celebra sa lucrare
Sein und Zeit (n.ed.rom.).
25. Chang Kai (1965–2020), cineast care a lucrat la
conservarea și popularizarea filmelor de operă
chinezească tradițională. Sora lui, Liu Fan, și părinții lor
au pierit toți din cauza noului coronavirus.
26. Pan Xiangli (n. 1966) are un doctorat în literatură, este
scriitoare și lucrează la o editură din Shanghai. Este
vicepreședintă a Asociației Scriitorilor din Shanghai.
Este autoare a numeroase cărți, printre care Acea vreme
 în care încă credeai în iubire (Xiangxin ai de nianji) și
Lotusul care pătrunde-n inimă (Chuan xin lian).
27. Ruan mai (literal Înmormântare moale) a fost publicat de
Fang Fang în 2017. Romanul explorează trauma și
suferința unei familii din timpul deceniului Mișcării de
Reformă Agrară, folosind amnezia drept metaforă pentru
pierderea memoriei istorice. Romanul a fost supus unor
atacuri tăioase ale grupurilor de ultra-stângiști din China
și, drept urmare, interzis. [Termenul ruan mai se referă
la practica funerară de a înhuma mortul fără a-i fi protejat
corpul în sicriu (corpul rămâne „moale”), caz în care
credința locală din provincia Sichuan afirmă că el nu va
mai renaște niciodată. Alegoria este evidentă: ca într-o
„înmormântare moale”, societatea chineză este obligată
să îngroape pentru totdeauna amintirea evenimentelor din
anii ’50 și să le elimine, conștient sau nu, din memoria
colectivă (n.ed.rom.).]
28. În China, termenul „ultra-stângist” desemnează grupările
politice cu vederi profund naționaliste și cu legături cu
mișcarea stângistă a Revoluției Culturale (1966–1976).
Reprezintă facțiunea conservatoare a Partidului
Comunist Chinez, adeseori critică la adresa
capitalismului și a Occidentului.
29. Ulei chinezesc folosit în medicina tradițională obținut
dintr-un amestec de mentol, ulei de mentă, camfor și ulei
de eucalipt, recomandat împotriva durerilor reumatice
sau de altă natură, gripă, nevralgii, înțepături de insecte
etc. (n.ed.rom.).
30. Liu Zhiming (1968–2020) a absolvit în 1991 Colegiul
Medical al Universității din Wuhan. A fost director al
Secției de Neurochirurgie de la Spitalul Municipal
 Numărul Trei din Wuhan, înainte de a fi numit la
conducerea Spitalului Wuchang, în 2015. A murit pe 18
februarie 2020 din cauza insuficienței respiratorii, fiind
infectat cu noul coronavirus.
31. Xiang Xinran (n. 1940) este considerat unul dintre cei
mai importanți arhitecți chinezi. Printre cele mai
cunoscute proiecte ale sale se numără și noul corp al
Muzeului Provinciei Hubei. A fost și membru al
Congresului Poporului.
32. Liu Daoyu (n. 1933), binecunoscut pedagog, chimist și
activist social. A fost rector al Universității din Wuhan și
a avut diverse funcții la nivel înalt în cadrul Ministerului
Educației din China. Pe lângă realizările din cercetarea
în domeniul chimiei, este autor a numeroase cărți despre
educație și planificarea carierei.
33. Deși încă se află în stadiu preliminar, studii mai recente
au sugerat că unul din motivele pentru care atâtea cadre
medicale nu doar că au fost infectate, dar au și suferit
simptome grave din cauza COVID-19, are legătură cu
faptul că acești oameni au fost expuși unei „încărcături
virale” mai mari. În „Dinamica virală a cazurilor
moderate și grave de COVID-19”, un studiu asupra
pacienților de coronavirus din Nanchang, China, publicat
pe 19 martie 2020, se arată o corelație preliminară între
gravitatea simptomelor și cantitatea de viruși existenți în
cavitatea nazală.
34. „Dacă Wuhanul ar avea o presă adevărată, ar mai fi
existat vreo epidemie?” („Ruguo Wuhan de meiti shi
zhenzheng de meiti, Wuhan haihui baofa yiqing ma?”),
publicat pe site-ul de internet Subiectul Zilei (Jiaodian
ribao) pe 26 februarie 2020.
 http://www.jdxwrb.com/pingshuo/1596.html?
from=singlemessage &isappinstalled=0#10006-weixin-
1-52626-6b3bffd01fdde490013 0bc5a2751b6d1
35. Pe 24 ianuarie 2020, reporterul Zhang Ouya de la
Cotidianul de Hubei a intrat pe contul lui de social media
de pe Weibo pentru a face un apel ca liderii politici din
Wuhan să fie înlocuiți cu lideri mai puternici, asemenea
celor care au condus bătălia împotriva SARS din Beijing
în 2003. Cotidianul de Hubei și-a cerut scuze cu
promptitudine diverselor organisme guvernamentale
pentru postarea angajatului său.
36. Zhang Guangnian (1913–2002), cunoscut și ca Guang
Weiran, a fost un poet și conducător militar chinez. S-a
înscris în Partidul Comunist Chinez în 1929. A scris
poemul care avea să devină textul Cantatei Fluviului
Galben (Huanghe dahechang) în 1939. A fost și redactor
al Literaturii poporului (Renmin wenxue).
37. Dai Jianye (n. 1956) este profesor de literatură
tradițională chineză la Universitatea Normală din
Huazhong. Este autor și redactor a numeroase cărți,
printre care Filozofia de viață a lui Laozi (Laozi de
rensheng zhexue), fiind și un editorialist cunoscut. Pe 26
februarie 2020, a publicat un articol în care o sprijină pe
Fang Fang, intitulat „Bătrânii ca noi n-ar trebui să se
simtă puțin rușinați când o înfruntă pe Fang Fang?”
(„Miandui Fang Fang, women zhexie yemen nandao jiu
meiyou yidian kuiyi?”). Ulterior, eseul a fost șters de pe
internet.
38. Zhu Rongji (n. 1928), politician chinez veteran, fost
premier al Republicii Populare Chineze între 1998 și
2003. Înaintea mandatului de premier a fost de două ori
 prim-viceprim-ministru. În timpul mandatului, Zhu a
coordonat vasta dezvoltare economică a țării. S-a retras
din activitate în 2004.
39. Yi Zhongtian (n. 1947), scriitor chinez, cadru universitar
și istoric. Este profesor de limbă și literatură chineză la
Universitatea Xiamen și a publicat lucrări în domenii
precum literatură, artă, estetică și istorie. Este autorul a
numeroase cărți și este binecunoscut pentru faptul că
este gazda câtorva talk-show-uri și emisiuni
documentare de succes.
40. Sunt citate primele versuri din poemul „Fiul Orașului de
pe Râu” („Jiangcheng zi”) de Liu Chenweng (1232–
1297), poet din perioada dinastiei Song.

Martie
1. În ediția chineză originală a Jurnalului, toate însemnările
de pe 25 ianuarie până pe 29 februarie sunt datate
folosind calendarul chinezesc. Începând cu 1 martie,
însemnările folosesc calendarul occidental pentru datare.
La sugestia autoarei, ediția de față recurge exclusiv la
calendarul occidental.
2. Jiang Xueqing (1964–2020) a fost un doctor extrem de
apreciat de la Spitalul Central din Wuhan, specializat în
cancer de sân și de tiroidă. A deținut diverse funcții
administrative și de conducere în cadrul spitalului.
3. „Energia pozitivă” (zheng nengliang) face trimitere la un
termen politic creat de secretarul-general al Partidului
Comunist Chinez, Xi Jinping, în 2012. Se referă de
obicei la un discurs care e „corect politic” și se aliniază
punctelor de vedere și politicilor Partidului Comunist
Chinez. Discursul public care sfidează sau contravine
 liniei partidului este numit „energie negativă” (fu
nengliang).
4. Apă sub timpuri (Shui zai shijian zhi xia) este un roman
premiat publicat în 2008. Narațiunea începe în 1920 și
urmărește viața cântăreței de operă Han din Hankou,
schițând poveștile de iubire și de violență care-i
marchează existența.
5. Pentru mai multe detalii despre structura cu trei oraşe a
Wuhanului, a se vedea eseul lui Fang Fang „Acest loc
numit Wuhan” de la finalul cărții (p. 343).
6. Zhou Enlai (1898–1976) a fost cel dintâi prim-ministru al
Republicii Populare Chineze, ocupând funcția în
perioada 1949–1976. Zhou a jucat un rol important în
istoria Partidului Comunist Chinez din 1921 și până la
moartea sa. A fost cunoscut pentru diplomația sa, mai
ales pe durata exercitării funcției de ministru de Externe,
1949–1958.
7. Numit și „Tristețea mă cuprinde, ascult demonii urlând”
sau „Ridic din sprâncene şi săbiile se topesc”, este un
poem scris de Wang Lishan în aprilie 1976 pentru a-l
comemora pe Zhou Enlai. Poemul a fost intens difuzat în
1976, în timpul Mișcării Cinci Aprilie înainte de a fi
criticat și cenzurat. În 1978, Mișcarea Cinci Aprilie a
fost reabilitată oficial de către guvern.
8. Yu Luoke (1942–1970) a fost ucenic la Fabrica de Utilaje
a Poporului din Beijing, când a scris o serie de eseuri pe
tema „legăturilor de sânge”. Cel mai cunoscut text al lui,
„Despre legăturile de sânge” („Chushen lun”), a fost
intens dezbătut la momentul publicării. Yu Luoke a fost
arestat în 1968 și executat în 1970. Destinul lui avea să
 fie asociat în bună măsură cu violența Revoluției
Culturale.
9. Han Dong (n. 1961), poet, romancier și cineast. Este
autorul romanului Surghiunit (2003) și al colecției de
poezii Un apel telefonic din Dalian (2012). De
asemenea, a regizat filmului O noapte pe ponton (2017).
10. Feng Tianyu (n. 1942) este specializat în istoria culturală
a Chinei. Este vicepreședinte al Societății Chineze
Shixue și autor a numeroase cărți, inclusiv Explorarea
neologismelor, Colecția Yuehua și Schiță de istorie
culturală chineză.
11. Yuen Kwok-Yung (n. 1956) este microbiolog, medic și
chirurg originar din Hong Kong. Este membru al
Colegiului Regal al Medicilor și specialist în microbi de
tip nou în bolile infecțioase emergente. A fost un
personaj vocal în lupta împotriva COVID-19, pledând
pentru eficiența măștilor de protecție și pentru educarea
publicului în privința virusului.
12. În original, soft intelligence, orice reacție emoțională
care ar putea fi utilă pentru o organizație, societate etc.
Reacțiile emoționale constau în, fără a fi limitate la,
gânduri, sentimente, observații, idei sau sugestii
(n.ed.rom.).
13. Primul caz de coronavirus de tip nou în afara Chinei a
fost raportat în Thailanda pe 13 ianuarie 2020.
14. „Pentru implementarea măsurilor de prevenție împotriva
noului coronavirus contagios, Comisia Națională de
Sănătate susține o teleconferință la nivel național”
(„Guojia weisheng jiankangwei zhaokai quanguo dianshi
dianhua huiyi bushu xinxing guanzhuang bingdu ganran
feiyan fangkong gongzuo”), articol publicat online de
 Comisia Națională de Sănătate a Republicii Populare
Chineze pe 14 ianuarie 2020.
http://www.nhc.gov.cn/xcs/fkdt/202002/e5e8a132ef8b42
d484e6df53d4d110c1.shtml
15. Ai Fen este și directoarea Secției de Urgență de la
Spitalul Central din Wuhan. Se spune că a fost prima
care a divulgat informații despre epidemia de
coronavirus de tip nou din Wuhan, după ce a tratat
pacienți care prezentau simptome de tip SARS pe 18 și
pe 27 decembrie. I s-a spus „cea care dă alerta”, deoarece
fotografiile și rapoartele ei au ajuns la Li Wenliang, care
a fost considerat „avertizorul de integritate”.
16. Articolul despre Ai Fen cu relatarea propriei experiențe a
fost publicat în Oameni (Renwu) pe 10 martie 2020.
Articolul a fost eliminat de pe internet de cenzori la trei
ore după ce fusese postat.
17. Este un poem auto-meditativ atribuit Călugărului budist
din Templul Lingyin din Hangzhou, Maestrul Huiyuan
(1103–1176). Huiyuan a trăit în timpul Dinastiei Song,
iar succesorul lui a fost celebrul călugăr Ji Gong (1130–
1207).
18. Yan Geling (n. 1958) este o binecunoscută scriitoare și
scenaristă chino-americană. Este autoarea a numeroase
romane, inclusiv Microbul petrecerilor, Fiica pierdută a
fericirii și Mătușa Cocor. Scrierile ei de ficțiune au fost
ecranizate în numeroase mini-seriale de televiziune și
filme de lung metraj de regizori de prim rang precum
Feng Xiaogang, Zhang Yimou și Joan Chen.
19. Bai Hua (1930–2019) a fost romancier, poet și
dramaturg. Este cunoscut mai ales pentru piesa lui de
teatru Dragoste neîmpărtășită (Ku lian).
20. „Cele Trei Articole Vechi” („Lao san pian”) fac trimitere
la cele trei texte emblematice scrise de Mao Zedong, care
au fost citite extensiv în China anilor ’60 și ’70. Aceste
eseuri au inclus articolele „Serviți poporul”, „În memoria
doctorului Norman Bethune” și „Un bătrân nechibzuit
care a mutat munții”. În cazul de față, Fang Fang face o
trimitere ludică, utilizând același titlu pentru porecla
grupului ei.
21. Zhang Yiwu (n. 1962) este critic literar și cercetător în
domeniul studiilor culturale la Universitatea Peking. Este
autorul sau editorul a peste optsprezece volume de eseuri
și studii academice. De asemenea, este membru în
numeroase comisii guvernamentale.
22. Zhou Xiaoping (n. 1981) este un eseist și blogger
popular recunoscut pentru articolele sale naționaliste
precum „Să nu dezamăgim această epocă” („Qing buyao
gufu zhege shidai”), „China ta, partidul tău” („Ni de
Zhongguo, ni de dang”) și „Nouă vicleșuguri ale
Războiului Rece Cultural dus de Statele Unite împotriva
Chinei” („Meiguo dui hua wenhua lengzhan de jiuda
juezhao”). În luna octombrie 2014, Zhang Yiwu a
publicat un eseu intitulat „Semnificația lui Zhou
Xiaoping” („Zhou Xiaoping de yiyi”), în care l-a lăudat
pe Zhou pentru că a oferit tineretului chinez ceva la care
să viseze și pentru care să lupte.
23. Zhang Wenhong (n. 1969) este medic, director și secretar
al organizației de partid al Secției de Boli Infecțioase de
la Spitalul Huashan din Shanghai, afiliat Universității
Fudan. În timpul epidemiei de COVID-19, Zhang a fost
liderul Grupului de Experți în Tratament Medical din
Shanghai. În februarie 2020, a făcut niște comentarii în
mass-media referitoare la originea virusului, care au
 generat controverse pe internet. Apoi, în aprilie, a fost
ținta mai multor critici după ce a sugerat că toți copiii
din China ar trebui să consume lapte și ouă la micul-
dejun în loc de fiertură de ovăz, lucru care a fost
interpretat ca o „idolatrizare a Occidentului”.
24. Acest dicton se referă la un incident politic online din
2016. „Împăratul” este porecla pe internet a lui Li Yi, un
fotbalist chinez care are o prezență online intensă în
China pe platforma Baidu. În 2016, membrii ai
„Forumului Împăratului” au lansat o campanie de
propagandă pe câteva platforme internaționale de social
media, inclusiv pe Facebook, pentru a promova
unificarea Chinei cu Taiwanul și pentru a critica
mișcarea taiwaneză de independență.
25. Un vers dintr-un poem emblematic al lui Bai Juyi, datând
din perioada Dinastiei Tang.
26. Mari V” este un termen argotic de pe internetul
chinezesc: „V” este inițiala de la „Verificat”, iar „Mari
V” se referă la utilizatorii verificați de pe aplicația/site-
ul rețelei sociale Weibo, care sunt extrem de activi și au
peste 500.000 de urmăritori. Majoritatea utilizatorilor
„Mari V” sunt celebrități.

Postfață
1. Helen Davidson în The Guardian, 10 aprilie 2020.
https://www.theguardian.com/world/2020/apr/10/chinese
-writer-fang-fang-faces-online-backlash-wuhan-
lockdown-diary?CMP=share_btn_link.
2. Referire la chifla chinezească tradițională coaptă la abur
(mantou). Chiflele cu diverse umpluturi se numesc baozi
(n.ed.rom.).