1

ELIF BATUMAN

IDIOATA

Traducere din limba engleză de

INA CASSANDRA HALICHIAS

Colecţia Byblos

CURTEA VECHE
2019

2
 ELIF BATUMAN
THE IDIOT
Copyright © 2017

All rights reserved.

© CURTEA VECHE PUBLISHING,
2019 pentru prezenta versiune româ nească

CURTEA VECHE PUBLISHING

str. Aurel Vlaicu nr. 35, Bucureşti, 020091
redacţie: 0744 55 47 63
distribuţie: 021 260 22 87, 021 222 25 36, 0744 36 97 21
fax: 021 223 16 88
redactie@curteaveche.ro
comenzi@curteaveche.ro
curteaveche.ro

ISBN epub: 978-606-44-1527-1

Redactor: Raluca Davicenco

Corector: Cornelia Florea
Tehnoredactor: Dana Ionaşcu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BATUMAN, ELIF
Idioata / Elif Batuman ;
trad. de Ina Cassandra Halichias.
Bucureşti : Curtea Veche Publishing, 2019
ISBN 978-606-44-0408-4
I. Halichias, Ina Cassandra (trad.)
821.111

3
 Aceasta este o lucrare de ficţiune. Numele, personajele, locurile şi
întâ mplă rile sunt fie produsul imaginaţiei autorului, fie sunt folosite în mod
fictiv, orice asemă nare cu persoane reale, vii sau decedate, afaceri, companii,
evenimente sau locuri fiind în întregime o coincidenţă .

Scriitoarea americană de origine turcă ELIF BATUMAN s-a nă scut în anul

1977, a copilă rit în New Jersey şi a urmat cursuri de filologie la Harvard. A
ales să studieze limba uzbecă din regiunea Samarkand, Uzbekistan, apoi şi-a
luat diploma de doctor în literatură comparată de la Stanford. Jurnalistă şi
cadru didactic universitar, Elif Batuman a scris numeroase eseuri şi articole
pentru The New Yorker şi Harper’s Magazine. Din 2010 pâ nă în 2013 a fost
scriitoare rezidentă la Universitatea Koç din Istanbul, Turcia. Prima ei carte,
The Possessed: Adventures with Russian Books and the People Who Read
Them, a fost premiată cu Rona Jaffe Foundation Writers’ Award în 2007 şi
Whiting Award în 2010. Cel dintâ i roman al ei, The Idiot (Idioata), a ajuns pe
lista titlurilor finaliste la Premiul Pulitzer pentru ficţiune şi la Goodreads
Choice Awards Best Memoir & Autobiography. Elif Batuman locuieşte la
New York şi continuă să scrie.

„Dar caracteristica vâ rstei ridicole prin care treceam – vâ rstă

nicidecum ingrată , ci foarte rodnică – este că în tinereţe nu consulţi
inteligenţa, iar însuşirile cele mai mă runte ale fiinţelor par nedespă rţite de
personalitatea lor. Câ nd eşti înconjurat numai de monştri şi de zei, nu
cunoşti deloc liniştea. Nu e gest pe care să -l fi fă cut atunci şi pe care să nu
vrei să fii în stare să -l eviţi mai tâ rziu. Dar ceea ce dimpotrivă ar trebui să
regreţi este că nu mai ai spontaneitatea care îţi îngă duie să le să vâ rşeşti. Mai
tâ rziu vezi lucrurile în chip mai practic, în deplină potrivire cu restul
societă ţii, dar adolescenţa este singura epocă în care ai învă ţat ceva.”

Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut,

volumul II: La umbra fetelor în floare1

1
Traducere de Radu Cioculescu, Editura pentru Literatură , Bucureşti, 1968.
4
 Partea întâ i
Toamna
Nu am ştiut ce este un e-mail pâ nă să ajung la facultate. Auzisem doar
de el şi ştiam că , într-un fel, îl voi „avea”. Vei fi atâ t de emancipată câ nd o să
trimiţi e-mail-uri, mi-a spus sora mamei, care se că să torise cu un
informatician. A accentuat „e”-ul şi a fă cut o pauză înainte de „mail”.
În vara aceea e-mailul a fost menţionat cu o frecvenţă din ce în ce mai
mare. „Lucrurile se schimbă atâ t de repede”, spunea tata. „Astă zi, la serviciu,
am navigat pe World Wide Web. Într-un moment mă aflam la Metropolitan
Museum of Art. O secundă mai tâ rziu, eram în Anıtkabir.” Anıtkabir,
mausoleul lui Atatü rk, se afla în Ankara. Habar n-aveam despre ce vorbea
tata, dar ştiam că nu era posibil să fi fost „în” Ankara în ziua aia, aşa că n-am
acordat prea mare atenţie.
În prima zi de facultate am stat la coadă la o masă pliantă şi, în cele din
urmă , am primit o adresă de e-mail şi o parolă temporară . „Adresa”
cuprindea numele meu de familie – Karadağ – dar cu litere mici şi fă ră
turcescul ğ mut. De la o vâ rstă fragedă am înţeles că un g mut era amuzant.
„G-ul este mut”, spuneam cu voce obosită , şi era mereu ilar. Nu înţelegeam
cum de adresa de e-mail era o adresă sau dacă era o prescurtare pentru
ceva.
— Ce facem cu ă sta, ne spâ nzură m? am întrebat, ridicâ nd cablul de
intranet.
— Îl conectezi în perete, a spus fata din spatele mesei.
În mă sura în care puteam avea o idee despre ce era vorba, mi-am
imaginat că e-mailul ar semă na cu faxul şi că ar implica o imprimantă . Dar
nu exista nicio imprimantă . Era o altă lume. Puteai să -l accesezi de la
anumite calculatoare, care erau împră ştiate peste tot şi nu pă reau să fie
diferite de calculatoarele obişnuite. Întotdeauna acolo, neschimbată , într-o
configuraţie pe care nimeni altcineva nu o putea vedea, era o listă
stră lucitoare de mesaje de la toţi oamenii pe care îi cunoşteai, dar şi de la
oameni pe care nu-i ştiai, toate cu acelaşi corp de literă , ca o scriere
5
universală a gâ ndului sau a lumii. Unele mesaje erau epistole oficiale, cu
„Stimate” şi „Cu sinceritate”, altele erau telegrafice, toate cu litere mici, fă ră
punctuaţie, ca şi cum ar fi fost transpuse direct din creierul oamenilor. Iar
fiecare mesaj conţinea mesajul anterior, astfel încâ t propriile-ţi cuvinte
reveneau la tine – toate cuvintele că rora le dă deai drumul în eter se
întorceau. Era ca şi cum povestea relaţiilor tale cu ceilalţi, povestea
intersecţiei propriei vieţi cu vieţile altora, era în mod constant înregistrată şi
actualizată şi o puteai verifica în orice moment.
Trebuia să stai la o mulţime de cozi şi să aduni o mulţime de materiale
tipă rite, mai ales instrucţiuni: cum să faci faţă hă rţuirii sexuale, cum să
raportezi o tulburare de alimentaţie, cum să te înregistrezi pentru un
împrumut destinat studenţilor. Îţi ară tau un videoclip despre un proaspă t
absolvent care îşi rupsese piciorul şi care se bazase pe împrumuturi pentru
studenţi, dovedind că bugetul pe care îl elaborase nu era bun: un buget bun
prevede posibilele cazuri de leziuni debilitante. La bancă am avut un noroc
chior în ceea ce priveşte cozile şi materialele tipă rite. Îţi dă deau un dicţionar
gratuit. Dicţionarul nu includea „ratatouille” sau „diavol tasmanian”.
Câ nd am urcat pe scara care ducea spre camera mea, am auzit pe
cineva câ ntâ nd fals şi lipă itul unor şlapi. Noua mea colegă de cameră ,
Hannah, stă tea în picioare pe un scaun şi lipea deasupra biroul ei un afiş pe
care scria BIROUL HANNEI PARK, îngâ nâ nd piesa de la Blues Traveler, care
rula pe CD player-ul portabil. Câ nd am intrat, s-a întors spre mine vă dind o
surpriză teatrală , clă tinâ ndu-se înainte şi-napoi, să rind zgomotos pe podea
şi scoţâ ndu-şi că ştile.
— Te-ai gâ ndit să te faci mim? am întrebat-o.
— Mim? Nu, draga mea, mă tem că pă rinţii mei m-au trimis la Harvard
ca să mă fac chirurg, nu mim.
Ş i-a suflat tare nasul.
— Hei, banca mea nu mi-a dat un dicţionar!
— Nu are „diavol tazmanian”, am spus.
Mi-a luat dicţionarul din mâ ini, ră sfoind paginile.
— Are destule cuvinte.
I-am spus că poate să -l pă streze. L-a pus pe raft, lâ ngă dicţionarul pe
care îl primise în liceu pentru că fusese şefă de promoţie.
— Arată bine unul lâ ngă altul, a spus ea.
Am întrebat dacă celă lalt dicţionar avea „diavol tazmanian”. Nu avea.
— Diavolul tazmanian nu este cumva un personaj de desene animate?
m-a întrebat, suspicioasă .

6
 I-am ară tat pagina din celă lalt dicţionar pe care îl aveam şi care nu
avea doar „diavol tazmanian”, ci şi „lup tazmanian”, cu o imagine a lupului
care privea, puţin întristat, peste umă rul să u stâ ng.
Hannah s-a apropiat foarte mult de mine şi s-a uitat la pagină . Apoi, a
privit în dreapta şi-n stâ nga şi mi-a şoptit hotă râ t la ureche:
— Muzica asta s-a auzit toată ziua.
— Ce muzică ?
— Sssst, nu te mişca.
Am stat nemişcate. Sunete vagi, romantice, de corzi, se rostogoleau pe
sub uşa celeilalte colege de cameră , Angela.
— E coloana sonoră de la Legendele toamnei, a şoptit Hannah. A câ ntat
toată dimineaţa, de câ nd m-am sculat. Stă acolo cu uşa închisă , ascultâ nd
caseta la nesfâ rşit. Am ciocă nit şi am rugat-o să dea muzica mai încet, dar
încă se aude. A trebuit să -mi pun CD-player-ul ca să n-o mai aud.
— Nu se aude aşa de tare, am spus.
— Dar este aiurea să stea acolo aşa.
Angela ajunsese la apartamentul nostru cu două dormitoare pentru
trei persoane la ora şapte în dimineaţa anterioară şi luase dormitorul pentru
o singură persoană , lă sâ ndu-ne pe mine şi pe Hannah să -l împă rţim pe cel cu
paturi supraetajate. Câ nd am ajuns seara acolo, am gă sit-o pe Hannah
mişcâ ndu-se furioasă dintr-o parte în alta, mutâ nd mobila, stră nutâ nd şi
ţipâ nd la adresa Angelei.
— Nici mă car nu am vă zut-o! a strigat Hannah de sub birou. A reuşit
dintr-o dată să desprindă două chestii de care tot tră gea şi s-a lovit la cap.
— AAAU! a ţipat.
S-a tâ râ t de sub birou şi a ară tat furioasă că tre biroul Angelei.
— Că rţile alea! Sunt false!
A apucat un teanc care pă rea să aibă patru volume legate în piele, unul
cu titlul BIBLIA tipă rit pe cotor, mi l-a vâ nturat pe sub nas şi l-a trâ ntit din
nou. Era o cutie de lemn.
— Ce-i acolo?
A ciocă nit Biblia.
— Ultimul ei testament?
— Hannah, te rog să ai grijă cu lucrurile celorlalţi, a spus o voce moale
şi atunci am observat doi coreeni mă runţi, evident pă rinţii Hannei, aşezaţi în
alcovul de la fereastră .
A intrat Angela. Avea o expresie dră gă laşă , era negresă , purta o haină
de fâ ş şi avea un rucsac cu sigla Harvard. Hannah a confruntat-o imediat cu
privire la dormitorul pentru o persoană .
7
 — Hmm, da, a zis Angela. Am ajuns aici foarte devreme şi aveam foarte
multe valize.
— Am observat valizele, a spus Hannah.
A deschis uşa de la dormitorul Angelei. O pâ nză galbenă şi o ghirlandă
de trandafiri din material textil acopereau o fereastră mică , iar în umbră
erau patru sau cinci valize câ t un stat de om.
Am spus că poate am putea folosi fiecare dormitorul pentru o singură
persoană câ te o treime din an, Angela fiind prima. Mama Angelei a intrat,
tră gâ nd după ea o altă valiză . Stă tea în uşa camerei Angelei.
— Se mai întâ mplă şi d-astea, a spus ea.
Tată l Hannei s-a ridicat şi a scos un aparat de fotografiat.
— Primele colege de cameră de la facultate! E o relaţie importantă ! a
spus el.
A fă cut mai multe poze cu Hannah şi cu mine, dar niciuna cu Angela.
...
Hannah a cumpă rat un frigider pentru camera comună . A spus că aş
putea să -l folosesc dacă aş cumpă ra şi eu ceva pentru cameră , cum ar fi un
afiş. Am întrebat la ce fel de afiş s-a gâ ndit.
— Psihedelic, a ră spuns.
Nu ştiam ce e ă la afiş psihedelic, aşa că mi-a ară tat agenda ei
psihedelică . Avea o spirală vopsită în dungi fosforescente, cu şopâ rle
purpurii care mergeau în jurul spiralei şi dispă reau în centrul agendei.
— Ş i dacă nu gă sesc? am întrebat.
— Atunci o fotografie cu Albert Einstein, a spus ea hotă râ tă , ca şi cum
ar fi fost evident că asta este urmă toarea opţiune.
— Albert Einstein?
— Da, una dintre imaginile alea alb-negru. Ş tii, Einstein.
Libră ria campusului s-a dovedit a avea o selecţie uriaşă de afişe cu
Albert Einstein. Einstein la tablă , Einstein într-o maşină , Einstein scoţâ nd
limba, Einstein fumâ nd o pipă . Nu înţelegeam pe deplin de ce trebuia să
avem o poză a lui Einstein pe perete. Dar era mai bine decâ t să -mi cumpă r
propriul frigider.
Afişul pe care l-am luat nu a fost cu nimic mai bun sau mai ră u decâ t
celelalte afişe cu Einstein, din orice unghi l-ai fi privit, dar Hannei pă rea că
nu-i place.
— Hmmm, a spus ea. Cred că va ară ta bine aici.
A indicat spaţiul de deasupra raftului meu.
— Dar atunci tu n-o să -l poţi vedea.
8
 — Nu-i nimic. Cel mai bine merge acolo.
Din ziua aceea, toţi cei care s-au perindat prin locuinţa noastră – vecini
care doreau să împrumute chestii, personal rezidenţial responsabil de
calculatoare, candidaţi la consiliul studenţesc, tot felul de oameni pentru
care entuziasmul meu redus ar fi trebuit să fie o sursă minimă de
îngrijorare, sau chiar inexistentă – au fă cut tot posibilul să mă vindece de
marea mea admiraţie pentru Albert Einstein. Einstein inventase bomba
atomică , abuza câ ini şi şi-a neglijat copiii.
— Au existat multe genii mai mari decâ t Einstein – mi-a spus un boboc
de origine bulgară , care se oprise pentru a împrumuta copia mea a
Jucătorului lui Dostoievski. Alfred Nobel a urâ t matematica şi nu a acordat
Premiul Nobel niciunui matematician. Erau mulţi alţii mai vrednici.
— Aha.
I-am dat cartea.
— Ei bine, pe curâ nd.
— Mulţumesc, a spus, uitâ ndu-se urâ t la afiş. Ă sta-i omul care-şi bate
soţia, o forţează să -i rezolve problemele de matematică , să -i facă toate
treburile grele, iar el refuză să -i recunoască meritele. Ş i tu i-ai pus fotografia
pe perete.
— Ascultă , nu mă bă ga în chestia asta, am spus. Nu e tocmai afişul meu.
Este o situaţie complicată .
Nu era atent.
— În ţara asta, Einstein este sinonim cu geniu, în timp ce multe alte
genii mai mari nu sunt celebre. De ce crezi? Te întreb pe tine.
Am oftat.
— Poate pentru că el este cu adevă rat cel mai bun şi nici chiar criticii
cei mai geloşi nu-i pot umbri celebritatea, am zis. Nietzsche ar spune că un
astfel de mare geniu are dreptul să -şi bată soţia.
Asta l-a amuţit. După ce-a plecat, m-am gâ ndit să scot afişul. Am vrut să
fiu o persoană curajoasă , care nu se lasă intimidată de opiniile tâ mpite ale
celorlalţi. Dar care era opinia tâ mpită : pă rerea că Einstein era aşa de
minunat sau cea că el este cel mai ră u? În cele din urmă am lă sat afişul pe
perete.
Hannah sforă ia. Tot ce nu constituia o bucată solidă de lemn în
dormitorul nostru – ferestrele, traversele patului, arcurile saltelei, cutia mea
toracică – vibra prin simpatie. N-a avut niciun efect să o trezesc sau s-o
întorc pe-o parte. O lua de la capă t un minut mai tâ rziu. Dacă ea dormea, eu
eram prin definiţie trează şi invers.

9
 Am convins-o că are apnee obstructivă în somn, care îi privează
celulele cerebrale de oxigen şi îi pune în pericol şansele de a intra la o şcoală
medicală de top. S-a dus la centrul pentru să nă tate al campusului şi s-a
întors cu o cutie de benzi adezive care ar fi trebuit să prevină sforă itul dacă
ţi le lipeai pe nas. Fotografia de pe cutie ară ta un bă rbat şi o femeie care
priveau în depă rtare, purtâ nd benzi nazale de plastic asemă nă toare, o briză
ră vă şind pă rul femeii.
Hannah a tras de nas din lateral şi eu am netezit banda la locul ei cu
degetele mari. Faţa ei pă rea atâ t de mică , ca de pă puşă , încâ t m-a cuprins un
val de afecţiune pentru ea. Apoi a început să ţipe în legă tură cu ceva şi
sentimentul a trecut. Benzile nazale chiar au funcţionat, dar i-au provocat
Hannei dureri de sinusuri, aşa că nu le-a mai folosit.
În zilele lungi, care se întindeau între nopţi şi mai lungi, m-am perindat
din încă pere în încă pere, dâ nd teste de evaluare. Trebuia să stai într-un
subsol şi să scrii eseuri cu privire la ce e mai bine să fii: omul Renaşterii sau
specialist. Era un test de raţionament cantitativ, plin de probleme cu cuvinte
melancolice – „modelele grafice de masă ipotetică , în grame, a unui pui de
carne pâ nă la vâ rsta de 80 de să ptă mâ ni”– iar în fiecare seară era nu ştiu ce
mare adunare, unde stă teai pe jos şi aflai că acum eşti un peşte mic într-o
mare imensă şi erai îndemnat să priveşti situaţia mai degrabă ca pe o
provocare înveselitoare, decâ t ca pe o sursă de anxietate. Am încercat să nu
acord prea multă importanţă chestiei cu peştele, dar după un timp a început
oricum să mă afecteze. Era greu să te simţi vesel câ nd cineva îţi tot spunea
că eşti un peşte mic într-un ocean mare.
Consilierul meu academic, Carol, avea un accent britanic şi lucra la
Biroul de tehnologia informaţiei. Cu 20 de ani în urmă , cam prin anii ’70,
primise o diplomă de masterat de la Harvard în studierea limbilor
scandinave vechi. Ş tiam că Biroul de tehnologia informaţiei era locul unde
trimiteai în fiecare lună factura telefonică . În afară de asta, sfera sa de
activitate ră mâ nea un mister. Ce rol avea germana veche? Cu privire la
activitatea ei, Carol a spus doar: „Sunt omul bun la toate.”
Ş i eu, şi Hannah am ră cit foarte tare. Cumpă ram cu râ ndul
medicamente pentru ră ceală şi le dă deam peste cap, ca pe shoturile de
tequila, din paharul mic de plastic.
Câ nd a venit timpul să ne alegem cursurile, toată lumea a spus că este
extrem de important să ne înscriem la seminarele pentru anul întâ i pentru
că , în caz contrar, ar putea trece ani de zile pâ nă câ nd să avem şansa de a
lucra cu profesorii universitari. Ne-am înscris la trei seminarii de literatură
şi am fost chemată la un interviu. M-am dus la ultimul etaj al unei clă diri
10
albe, neîncă lzite, unde am tremurat timp de 20 de minute pe o canapea din
piele, sub un luminator, întrebâ ndu-mă dacă mă aflu unde trebuie. Pe
mă suţa de cafea erau nişte ziare ciudate. A fost pentru prima dată câ nd am
vă zut Times Literary Supplement. Nu am putut înţelege nimic din Times
Literary Supplement.
S-a deschis o uşă şi profesorul m-a chemat. Mi-a întins mâ na – o mâ nă
enormă , cu o încheietură incredibil de îngustă şi de palidă , micşorată şi mai
mult de un pardesiu gigantic.
— Nu cred că ar trebui să vă strâ ng mâ na, am spus. Sunt ră cită .
Apoi m-a cuprins un şir violent de stră nuturi. Profesorul a pă rut
surprins, dar şi-a revenit repede.
— Gesundheit2, a spus cu eleganţă . Îmi pare ră u că nu te simţi bine.
Primele zile de facultate pot fi dure cu sistemul imunitar.
— Asta am învă ţat şi eu pe propria piele, am ră spuns.
— Ei bine, despre asta este vorba, a spus el. Învă ţare! Ha, ha.
— Ha, ha, am ră spuns.
— Să trecem la treabă . Din aplicaţia ta, pari foarte creativă . Mi-a plă cut
eseul original de înscriere. Singura mea preocupare este ca tu să înţelegi că
acest seminar este un curs academic, nu unul creativ.
— Sigur, am spus, încuviinţâ nd energic şi încercâ nd să -mi dau seama
dacă vreunul dintre dreptunghiurile pe care le vedeam cu colţul ochiului era
o cutie de şerveţele. Din pă cate, toate erau că rţi. Profesorul vorbea despre
diferenţele dintre scrisul creativ şi cel academic. Am continuat să
încuviinţez. Mă gâ ndeam la echivalenţele structurale dintre o cutie de
şerveţele şi o carte: amâ ndouă erau alcă tuite din fâ şii de hâ rtie albă într-o
învelitoare de mucava, şi totuşi – şi în asta consta ironia – exista o
echivalenţă funcţională foarte mică , mai ales dacă nu erai proprietarul că rţii.
Cam astea erau gâ ndurile care mi-au trecut prin cap tot timpul, chiar dacă
nu erau nici plă cute, nici utile. Habar n-aveam la ce-ar fi trebuit să mă
gâ ndesc.
— Crezi, spunea profesorul, că ai putea petrece două ore citind acelaşi
pasaj, aceeaşi propoziţie, chiar acelaşi cuvâ nt? Crezi că ţi s-ar pă rea obositor
sau plictisitor?
Pentru că abilitatea mea de a petrece ore întregi holbâ ndu-mă la un
singur cuvâ nt rareori fusese încurajată în trecut, m-am prefă cut că trebuie
să mă gâ ndesc.
— Nu, am ră spuns în cele din urmă .

2
„Să nă tate” (germ. în orig.).
11
 Profesorul a încuviinţat, încruntâ ndu-se gâ nditor şi mijindu-şi
privirea. Mi-am dat seama, cu un sentiment neplă cut, că se presupunea că
trebuie să continui să vorbesc.
— Îmi plac cuvintele, am elaborat. Nu mă plictisesc deloc. Apoi am
stră nutat de cinci ori.
Nu am fost acceptată . Am mai fost chemată la un singur interviu,
pentru „Forma în filmul de non-ficţiune”: un seminar la care m-am înscris
deoarece mama, care şi-a dorit dintotdeauna să fie actriţă , se înscrisese de
curâ nd la un curs pentru scenarişti şi voia acum să facă un documentar
despre viaţa absolvenţilor stră ini de medicină din America – despre oameni
care nu au trecut examenele de rezidenţiat şi au sfâ rşit prin a conduce
taxiuri sau ca vâ nză tori în farmacii, dar şi despre oameni ca ea, care au
trecut examenul de rezidenţiat şi care au devenit cercetă tori la şcoli
secundare, unde erau depă şiţi de cei de la Johns Hopkins şi Harvard. Mama
şi-a exprimat de multe ori speranţa şi credinţa că o voi ajuta să facă acest
documentar.
Profesorul de film era şi mai ră cit decâ t mine. Aveam o senzaţie ca de
magie, ca un dar. Ne-am întâ lnit într-o cameră la subsol, plină de ecrane
albastre. I-am spus despre mama şi amâ ndoi am stră nutat încontinuu. Ă la a
fost singurul seminar pentru anul întâ i la care am fost acceptată .
...
M-am dus la bufetul din centrul studenţesc să cumpă r o Cola dietetică .
La coadă , tipului din faţa mea i-a luat o veşnicie să comande. Mai întâ i a vrut
Ice Tea, dar nu aveau.
— Aveţi limonadă ? a întrebat.
— Limonadă am la doză şi la sticlă .
— Este aceeaşi marcă şi la doză , şi la sticlă ?
— Sticla este Snapple. Doza este, ă ă ă , Country Time.
— Aş vrea o sticlă de limonadă şi un ştrudel cu mere.
— Nu mai am cu mere. Am cu brâ nză şi zmeură .
— Aha. Aveţi chipsuri de cartofi?
— Vreţi să spuneţi, din ă ia fă cuţi la cuptor?
Era cea mai plictisitoare conversaţie din lume, dar, într-un fel, nu m-
am putut abţine să nu trag cu urechea. A continuat aşa pâ nă câ nd, într-un
final, tipul a plă tit pentru o limonadă Snapple şi o brioşă cu afine şi a dat să
plece.
— Îmi pare ră u că a durat atâ t, mi-a spus el.
Ară ta extrem de bine.
12
 — Nu-i nimic, am ră spuns.
A zâ mbit, a început să se îndepă rteze, dar a ezitat.
— Selin?
— Ralph! am exclamat, dâ ndu-mi seama că -l cunoşteam.
Îl cunoscusem pe Ralph cu o vară înainte, într-o tabă ră pentru elevii de
clasa a XI-a, în care îţi petreceai cinci să ptă mâ ni într-o casă din New Jersey
studiind istoria interdisciplinară a Renaşterii nord-europene. Ceea ce ne-a
apropiat a fost modul în care profesorul de istoria artei îl amintea mereu pe
dogele de Veneţia, pe care l-a numit pur şi simplu doge, în fiecare prelegere,
indiferent de subiect. Putea să vorbească despre viaţa de zi cu zi a
burghezilor din Delft, şi cumva dogele apă rea şi el. Nimeni altcineva nu
pă rea să fi observat acest lucru sau să i se fi pă rut amuzant.
Ne-am aşezat împreună , cu bă uturile pe care le cumpă raseră m şi cu
brioşa lui. Conversaţia noastră era asemă nă toare unui vis, pentru că mi-am
dat seama că nu-mi amintesc cu adevă rat câ t de bine ne cunoscuseră m cu o
vară înainte. Mi-am amintit că l-am admirat pentru că se pricepea atâ t de
bine să imite oamenii. De asemenea, mi-am dat seama că , în prezent, ştiam
cumva o mulţime de informaţii despre cele cinci mă tuşi ale lui – mai mult
decâ t ar fi ştiut cineva care nu-i era prieten. În acelaşi timp, Ralph era
clasificat în mintea mea, într-un fel, ca un gen de persoană cu care nu aş
putea fi cu adevă rat prietenă , pentru că era atâ t de ară tos şi atâ t de bun în
relaţionarea cu adulţii. Era ceea ce mama numea în turcă un „bă iat de
familie”: bine clă dit, educat, tipul care nu avea probleme să poarte costum
sau să vorbească cu pă rinţii prietenilor să i. Mama îl plă cuse foarte mult pe
Ralph.
Am discutat cu el despre interviurile pentru seminariile dedicate
studenţilor din anul întâ i. El dă duse interviu pentru un seminar cu un
fizician câ ştigă tor al Premiului Nobel, care nu i-a pus nici mă car o singură
întrebare şi care l-a pus pe Ralph să spele nişte echipamente de laborator.
Echipamentul ar fi putut fi şi un detector de raze gamma.
M-am înscris la un curs numit „Lumi construite”, la departamentul de
artă fotografică . M-am întâ lnit cu instructorul, un artist din New York aflat în
vizită , într-un studio plin de mese albe goale, şi mi-am adus portofoliul
artistic din liceu. Artistul s-a uitat chiorâ ş la faţa mea.
— Deci, câ ţi ani ai? m-a întrebat.
— Optsprezece.
— Ah, pentru numele lui Dumnezeu. Ă sta nu-i un curs pentru anul
întâ i.
— Ah. Să plec?
13
 — Nu, nu fi ridicolă . Haide să aruncă m o privire la lucră rile tale.
Încă se uita la mine, nu la portofoliu.
— Optsprezece, a repetat, clă tinâ nd din cap. Câ nd aveam vâ rsta ta,
luam LSD şi chiuleam de la liceu. Vara lucram într-o fabrică de peşte din
Secaucus. Secaucus, New Jersey.
S-a uitat la mine cu dezaprobare, de parcă aş fi ră mas cumva în urmă .
— Poate că aşa o să fac şi eu câ nd voi avea vâ rsta ta, am sugerat.
— Da, sigur.
A pufnit şi şi-a pus o pereche de ochelari.
— Ei bine, hai să vedem ce avem aici.
S-a uitat la poze în tă cere. Am urmă rit pe fereastră două veveriţe care
alergau într-un copac. O veveriţă şi-a pierdut echilibrul şi a că zut,
pră buşindu-se printre frunze. Nu mai vă zusem niciodată aşa ceva.
— Uite ce este, a spus artistul invitat în cele din urmă . Compoziţia ta în
desene este... bună . Pot fi sincer cu tine, nu? Dar aceste poze mi se par...
puţin cam copilă reşti? Înţelegi ce vreau să spun?
M-am uitat la fotografiile pe care le întinsese pe masă . Nu că n-aş fi
putut înţelege ce vroia să spună .
— Chestia e, am ră spuns, că nu a trecut atâ t de mult timp de câ nd eram
doar o copilă .
A râ s.
— Destul de-adevă rat, aşa-i. Ei bine, voi lua decizia în week-endul
acesta. Am să te contactez. Sau poate că nu.
Hannah aplicase pentru poziţia de ghid turistic al campusului. O
auzeam dimineaţa la duş, recitâ nd cu o voce fermecă toare diverse informaţii
despre Harvard. Mai tâ rziu, câ nd nu a obţinut slujba şi nu a mai recitat tot
felul de amă nunte, mi-am dat seama că , într-un fel, îmi lipseau.
Am mers cu Angela la o întâ lnire introductivă la ziarul studenţesc de la
Harvard, unde un tâ nă r cu favoriţi ne-a povestit, în repetate râ nduri, într-un
mod câ t se poate de agresiv, că ziarul studenţesc de la Harvard era viaţa lui.
„E viaţa mea”, continua să spună cu o expresie veninoasă . Am avut un
schimb de priviri cu Angela.
Duminică seara a sunat telefonul. Era artistul invitat.
— Eseul tă u a fost oarecum interesant, a spus. Majoritatea eseurilor au
fost de fapt incredibil de... plictisitoare? Deci, de fapt, aş fi fericit să te am la
curs.
— Oh, am ră spuns. Bine.
— Asta înseamnă da?
— Pardon?
14
 — Accepţi?
— Pot să mă gâ ndesc?
— Poţi să te gâ ndeşti? Adică , nu chiar. Am o mulţime de alţi solicitanţi
pe care îi pot suna, a spus. Deci, te bagi sau nu?
— Bă nuiesc că mă bag.
— Bun. Ne vedem joi.
Am avut o audiţie pentru orchestra facultă ţii. Cabinetul dirijorului era
o încă pere hexagonală cu fereastră bovindou, cu un pian cu coadă şi rafturi
pline cu că rţi: partituri orchestrale, enciclopedii, volume de istorie şi critică
muzicală . Nu mai întâ lnisem niciodată un muzician cu atâ t de multe că rţi.
Am câ ntat sonata pe care o pregă tisem. Nu mi-au tremurat mâ inile, camera
avea o acustică minunată , iar expresia dirijorului era blâ ndă şi atentă .
— A fost minunat, a spus el, cu o intonaţie deosebită , pe care n-am
putut s-o interpretez. Pur şi simplu foarte, foarte frumos.
— Mulţumesc, am ră spuns.
Lunea urmă toare m-am întors la să lile de muzică să mă uit la grila de
aşezare. Numele meu nu era trecut nică ieri, nici mă car în râ ndul destinat
vioarei a doua. Simţeam cum mă schimb la faţă . Am încercat să mă controlez,
dar mi-am dat seama că nu funcţionează . Ş tiam că toată lumea de la
Harvard, cu tot cu neamurile lor, câ ntă la vioară , era aproape o obligaţie, şi
că n-aveai cum să -i incluzi pe toţi într-o singură orchestră – s-ar fi pră buşit
scena. Totuşi, niciodată nu mi-a trecut cu adevă rat prin minte că aş putea să
nu fiu inclusă .
Nu aparţineam unei religii şi nu fă ceam parte din vreo echipă sportivă
şi, pentru mult timp, orchestra a fost singurul loc în care m-am simţit ca
fă câ nd parte din ceva mai mare decâ t mine, unde am fost capabilă să am
nă zuinţe şi, în acelaşi timp, să uit de mine. Pierderea acelui sentiment era
extrem de dureroasă . Ar fi fost suficient de ră u dacă m-aş fi aflat într-un loc
în care nu existau orchestre, dar era cu atâ t mai ră u să ştiu că exista una, şi
că avea şi mulţi membri – însă nu şi pe mine. Am visat-o aproape în fiecare
noapte.
Nu mai luam lecţii în particular – nu ştiam niciun profesor în Boston şi
nu voiam să le cer pă rinţilor mai mulţi bani. Pentru primele câ teva luni am
continuat să repet în fiecare zi, singură , în subsol, dar începuse să capete izul
unei acţiuni triste, ciudate, deconectată de restul stră daniilor umane. În
curâ nd, doar mirosul viorii – adezivul, sau lemnul, sau orice ar fi fost
mirosul pe care îl simţeai câ nd deschideai tocul – mă mai fă cea să fiu
melancolică . Uneori mă mai trezeam în zilele de sâ mbă tă , ziua în care

15
obişnuiam să merg la şcoala de muzică , simţindu-mă fericită că merg să
câ nt; apoi îmi aduceam aminte cum stă teau lucrurile.
A fost greu să mă hotă ră sc asupra unui curs de literatură . Tot ceea ce
spuneau profesorii pă rea să fie, într-un fel, în afara subiectului. Voiai să ştii
de ce a trebuit să moară Anna, iar ei îţi spuneau în schimb că proprietarii de
teren ruşi din secolul al XIX-lea erau derutaţi şi nu ştiau dacă sunt într-
adevă r parte a Europei. Implicaţia era, de fapt, că era oarecum o naivitate să
vrei să vorbeşti despre ceva interesant sau să crezi că vei cunoaşte vreodată
ceva important.
Nu eram interesată de societate sau de necazurile bă neşti ale
stră moşilor. Voiam să ştiu ce spuneau că rţile cu adevă rat. Aşa discutam
mereu cu mama despre literatură .
— Vreau să citeşti şi tu asta, spunea ea, dâ ndu-mi o poveste din New
Yorker în care un bă rbat cu o că snicie nefericită trebuia să -şi facă un vaccin
antirabic, ca să poţi să -mi spui ce înseamnă cu adevă rat.
Credea, şi eu la fel, că fiecare poveste are un înţeles principal. Puteai
vedea acel înţeles sau îl puteai rata cu desă vâ rşire.
Am mers la cursul de Lingvistică pentru începă tori, ca să vă d la ce se
referă lingvistica. Era vorba despre modul în care limbajul era o facultate
biologică , cablată în creier – infinită , regenerativă , niciodată la fel de două
ori. Legea cea mai importantă , mai importantă decâ t Sfâ nta Scriptură , era
„intuiţia unui vorbitor nativ”, o lege pe care nu o puteai gă si în niciun volum
de gramatică sau în vreun program de calculator. Poate că era ceea ce voiam
să învă ţ. Ori de câ te ori vorbeam cu mama despre câ te o carte şi mă
gâ ndeam la ceva la care ea nu se gâ ndise, se uita la mine şi spunea cu
admiraţie: „Tu chiar vorbeşti engleza.”
Profesorul de lingvistică , un fonetician gentil, cu un uşor defect de
vorbire, se specializase în dialectele tribale ale turcilor. Câ teodată dă dea
exemple din turcă pentru a ară ta câ t de diferită poate fi morfologia în
limbile non-indo-europene, iar apoi îmi zâ mbea şi-mi spunea: „Ş tiu că avem
aici nişte vorbitori de turcă .” Odată , pe hol, înainte de oră , mi-a povestit
despre lucrarea sa pe tema variaţiilor regionale consonante ale denumirilor
unei gropi pentru foc pe care poporul turc o să pase undeva.
Am sfâ rşit prin a urma şi un curs de literatură , despre romanul şi
oraşul secolului al XIX-lea din Rusia, Anglia şi Franţa. Profesorul vorbea
adesea despre inadecvarea traducerilor publicate, citindu-ne pasaje din
romane în limba franceză şi în limba rusă pentru a ne ară ta câ t de proaste
erau traducerile. Nu am înţeles nimic din ceea ce spunea în franceză sau în
rusă , aşa că am preferat traducerile.
16
 Cea mai neplă cută parte a orei de literatură a venit la sfâ rşit, câ nd
profesorul a ră spuns la întrebă ri. Indiferent de câ t de tâ mpite şi evidente
erau întrebă rile, nu pă rea să le înţeleagă deloc. „Nu sunt sigur că înţeleg ce
întrebaţi”, spunea el. „Dacă totuşi ceea ce vrei să spui este, de fapt, asta...”
Apoi vorbea despre acea „asta” care, de obicei, nu era de niciun interes.
Adeseori, unul sau mai mulţi studenţi insistau, încercâ nd să -l întoarcă la
întrebarea iniţială , fluturâ ndu-şi mâ inile în aer sau fă câ nd alte gesturi, pâ nă
câ nd faţa profesorului devenea o mască de iritare şi sugera că , din
considerente privind restul clasei, discuţia va fi continuată în timpul orelor
de audienţe. Această fracţionare a comunică rii era foarte deprimantă pentru
mine.
Era obligatoriu să urmezi doar patru cursuri, dar câ nd am aflat că nu
se percepeau taxe suplimentare pentru cinci, m-am înscris la rusă pentru
începă tori.
Profesoara, Barbara, o absolventă din Germania de Est – a spus în mod
expres „Germania de Est” – ne-a povestit despre numele şi patronimia
rusească . Din moment ce numele tată lui ei era Dieter, numele să u complet
rusesc ar fi fost Barbara Dietrevna.
— Dar Barbara Dietrevna nu are cu adevă rat rezonanţă rusească , a
spus ea, aşa că eu îmi spun Varvara Dimitrievna, ca şi cum numele tată lui
meu ar fi fost Dimitri.
Toţi trebuia să avem nume ruseşti la râ ndul nostru, deşi nu aveam
nevoie de patronime, pentru că nu eram figuri de autoritate. Greg a devenit
Grisha, Katie a devenit Katia. Erau doi studenţi stră ini, ale că ror nume nu s-
au schimbat – Ivan din Ungaria şi Svetlana din Iugoslavia. Svetlana a întrebat
dacă ar putea să -şi schimbe numele în Zinaida, dar Varvara a ră spuns că
Svetlana era deja un nume rusesc foarte bun. Numele meu, pe de altă parte,
deşi minunat, nu se termina în -a sau -ya, ceea ce ar fi cauzat complicaţii
atunci câ nd am fi învă ţat cazurile. Varvara a spus că îmi pot alege orice
nume rusesc îmi doresc. Pe loc nu m-am putut gâ ndi la niciunul.
— Poate că aş putea fi eu Zinaida, am sugerat.
Svetlana s-a ră sucit în scaun şi s-a uitat ţintă la mine.
— Nu-i corect, mi-a spus. Eşti o Zinaida perfectă .
Mi se pă rea cumva că Varvara nu dorea ca nimeni să se numească
Zinaida, aşa că m-am uitat la pagina cu nume ruseşti şi am ales Sonia.
— Hei, Sonia, ce nasol, mi-a spus Svetlana cu simpatie după aceea, în
lift. Cred că eşti mai mult o Zinaida. Pă cat că Varvara Dimitrievna este o
slavofilă atâ t de zeloasă .

17
 — Voi chiar aţi torturat-o cu treaba aia cu Zinaida, a spus Ivan,
ungurul, care era neobişnuit, aproape nerezonabil de înalt. Ne-am întors să
ne uită m la el.
— M-am simţit foarte nasol, a continuat el. Credeam că se va
autodistruge. Că ar fi prea mult pentru simţul ei nemţesc al ordinii.
Nimeni nu a mai spus nimic tot restul că lă toriei cu liftul.
Comentariul lui Ivan despre „simţul nemţesc al ordinii” a fost prima
mea întâ lnire cu acest stereotip. M-a fă cut să -mi reamintesc o glumă pe care
nu am înţeles-o niciodată din Anna Karenina, câ nd Oblonski spune, despre
ceasornicarul neamţ, că „parcă el însuşi a fost întors pentru toată viaţa, ca să
poată la râ ndu-i să întoarcă ceasurile”3. Se presupunea că nemţii sunt
deosebit de ordonaţi şi asemenea unor maşină rii? Era posibil ca nemţii chiar
să fi fost ordonaţi şi asemenea unor maşină rii? Varvara venea întotdeauna
devreme la curs şi era îmbră cată mereu la fel, într-o bluză albă şi o fustă
îngustă , neagră . Geanta ei mare, pă tră ţoasă , conţinea întotdeauna, asemenea
unui frigider deprimant, aceleaşi trei elemente de vocabular: o sticlă de
Stolichnaya, o lă mâ ie şi un şoarece roşu din cauciuc.
Cursul de rusă se ţinea în fiecare zi şi a devenit rapid o rutină serioasă ,
chiar dacă ceea ce învă ţam noi erau lucruri pe care le-ar fi ştiut şi copiii mici
dacă s-ar fi nă scut în Rusia. O dată pe să ptă mâ nă aveam o oră de conversaţie
cu o rusoaică get-beget, Irina Nikolaevna, care fusese profesoară de artă
teatrală la Petersburg, pe vremea câ nd încă se mai numea Leningrad.
Întotdeauna venea alergâ nd, cu un minut sau două întâ rziere, vorbind fă ră
oprire în rusă , într-un mod plin de viaţă şi emotiv. Fiecare reacţiona diferit
la faptul că li se vorbea într-o limbă pe care nu o înţelegeau. Katia era tă cută
şi speriată . Ivan se apleca în scaun cu o expresie amuzată . Grisha îşi îngusta
privirea într-o manieră care sugera că tocmai a început să înţeleagă . Boris,
un bă rbos student la doctorat, îşi frunză rea vinovat notiţele ca cineva care
are un coşmar în care trebuie deja să poată să vorbească ruseşte. Numai
Svetlana înţelegea aproape totul, pentru că sâ rbo-croata era atâ t de
asemă nă toare.
Metroul din Boston era complet diferit faţă de metroul din New York –
liniile erau numite după culori, vagoanele erau atâ t de curate şi mici, ca nişte
jucă rii. Ş i totuşi, nu era o jucă rie, îl foloseau oameni în toată firea, cu expresii
serioase întipă rite pe feţe. Linia roşie mergea în două direcţii: Alewife şi

3
Traducere de M. Sevastos, Ş tefana Velisar Teodoreanu şi R. Donici, Editura Univers,
Bucureşti, 1980.
18
Braintree. Astfel de nume erau de neconceput în New Jersey, unde totul era
numit Ridgefield, Glen Ridge, Ridgewood sau Woodbridge4.
Am mers cu Ralph la o cofetă rie pe care o ştia în North End. Cannoli5 le
vindeau sub numele de receptoare-de-telefon, pră jiturile Noël6 sub numele
de buşteni, pră jituri urechi-de-elefant. Ralph a comandat o coadă -de-
homar7. Eu am luat o ditamai bucata de tort nemţesc de ciocolată , mare câ t
un cap de copil.
Ralph fă cea studii premedicale şi urma cursuri de istoria artei, dar se
gâ ndea că ar putea să se specializeze în administraţie publică . Majoritatea
celor care lucrau în administraţia publică fă ceau de obicei parte dintr-un
anumit tip social cunoscut drept gorile guvernamentale 8. Nu mi-era foarte
clar ce avea să se întâ mple cu ei după facultate. Urmau să fie conducă torii
noştri? Ralph ar fi devenit unul dintre ei? Era deja, cumva, unul? Cu
siguranţă era prea amuzant şi nu era suficient de interesat de ră zboi. Dar
avea totuşi o anumită calitate perfect americană , oarecum un contur bine
definit, cu umeri largi, şi o obsesie puternică pentru familia Kennedy. Îi imita
tot timpul, pe Jack şi Jackie, cu vocile lor tă ră gă nate, uşor excentrice,
specifice anilor ’60.
— Mi-a plă cut atâ t de mult să fiu în campanie, doamnă Kennedy,
spunea el privind în depă rtare, cu o expresie surprinsă şi oarecum
descurajată . Ralph deja aplicase pentru un stagiu la Biblioteca Prezidenţială
JFK.
Cursul „Lumi construite” se ţinea în zilele de joi, o oră înainte de prâ nz
şi trei ore după . Înainte de prâ nz, Gary, artistul invitat, a ţinut o prelegere cu
diapozitive, plimbâ ndu-se în susul şi-n josul încă perii şi dâ ndu-i instrucţiuni
din ce în ce mai puţin binevoitoare asistentei sale, o persoană cu aspect
gotic, pe nume Rebecca.
În prima zi ne-am uitat la poze cu scene de gen. Într-una dintre
imagini, nişte bă rbaţi musculoşi rindeluiau la bustul gol o podea. În alta,
spicuitori stă teau aplecaţi pe un câ mp galben. Apoi a urmat o captură de

4
Autoarea face referire la înţelesul numelor din regiunea Bostonului (de exemplu
alewife – „câ rciumă reasă ”) şi ale celor din New York (de exemplu, utilizarea frecventă a
termenului ridge – „creastă ” sau bridge – „pod”).
5
Rulouri italieneşti (de origine siciliană ), din aluat umplut de obicei cu brâ nză ricotta.
6
Pră jitură franţuzească tradiţională de Cră ciun (bûche de Noël), avâ nd formă de buştean.
7
Produs italienesc de patiserie (sfogliatella) – foietaj în formă de scoică , cu diverse
umpluturi.
8
În original, gov jocks, unde „jock” se referă la bă ieţii atletici din liceu, nu tocmai
inteligenţi.
19
film, cu oameni în ţinute de seară stâ nd într-o lojă de teatru, urmată de un
desen în creion, asemă nă tor unui desen animat, al unei petreceri pline de
bă rbaţi groteşti şi femei care priveau lasciv pe deasupra paharelor de
cocteil.
— Câ t de bine cunoaşteţi petrecerea asta? a expirat Gary, balansâ ndu-
se pe vâ rfurile picioarelor. Vă uitaţi la ea şi vă gâ ndiţi: ştiu scena asta. Am
fost fix la aceeaşi nenorocită de petrecere. Ş i dacă nu aţi fă cut-o încă , o veţi
face: vă garantez, într-o bună zi vă veţi trezi că sunteţi acolo. Pentru că toţi
vreţi să reuşiţi, iar ă sta este singurul mod de a o face... Selin nu mă crede, dar
într-o bună zi o va face.
Am tresă rit. Petrecerea era reflectată , în miniatură , de ochelarii lui
Gary.
— Oh, nu, te cred, am spus.
Gary a chicotit.
— Dacă nici asta nu-i sinceritate, atunci nu ştiu ce este. Ei bine, sper să
mă crezi, pentru că , într-o zi, vei ajunge să cunoşti acea scenă ca pe propriul
buzunar. Veţi şti ce spune, ce mă nâ ncă şi ce gâ ndeşte fiecare dintre cei de-
acolo.
A spus-o de parcă ar fi fost un blestem.
— Putere, sex, sexul ca putere. E totul chiar acolo.
A atins cu degetul mutra colerică a unui bă rbat care ţinea un pahar cu
martini într-o mâ nă şi câ nta la pian cu cealaltă . Am hotă râ t că Gary se înşela,
că nu îl voi cunoaşte, cu siguranţă , pe acel bă rbat. Probabil că va fi mort
înainte de a ajunge eu la vâ rsta la care să am voie să consum alcool.
Urmă torul diapozitiv ară ta o fotografie color a unei femei care îşi
dă dea cu ruj la o mă suţă de toaletă . Fotografia fusese fă cută din spate, dar
chipul ei era vizibil în oglindă .
— Punerea mă ştii pe faţă : pregă tirea propriei persoane pentru
afişarea în public, pentru o petrecere sau pentru o ieşire pe scenă , a
continuat Gary să psalmodieze. Priviţi la expresia ei. Priviţi-o. Pare fericită ?
A urmat o tă cere lungă .
— Nu, a intonat un student slă bă nog, ras în cap, al că rui nume era sau
suna ceva de genul „Ham”9.
— Mulţumesc. Nu pare a fi fericită . Privesc poza asta mai degrabă ca pe
o scenă de gen, decâ t ca pe un portret, pentru că ceea ce vedem este situaţia
generică : ceea ce este în joc în inventarea propriei persoane.

9
„Ş uncă ” (engl.).
20
 Urmă torul diapozitiv era o gravură a unui teatru din perspectiva
scenei, ară tâ nd spatele nevopsit al peisajului, siluetele a trei actori şi,
dincolo de lumina reflectoarelor, un spaţiu negru, mare.
— Artificii, a scă pat Gary, aidoma cuiva care avea un atac de apoplexie.
Cadre. Cine selectează ceea ce vedem?
A început să vorbească despre felul în care muzeele, pe care ni le
închipuiam ca pe o poartă că tre artă , constituiau de fapt principalii agenţi
care ascundeau arta de ochii publicului. Fiecare muzeu deţinea de zece,
două zeci, o sută de ori mai multe tablouri decâ t fuseseră expuse vreodată .
Curatorul era ca un supraeu, îngropâ nd 99% din gâ nduri în întunericul din
spatele unei uşi pe care scria PRIVAT. Curatorul avea puterea de a promova
sau nu artistul – de a ţine pe cineva într-o stare de su-primare sau re-
primare pentru întreaga viaţă . Pe mă sură ce vorbea, Gary pă rea că devine
din ce în ce mai supă rat şi agitat.
— Aveţi legitimaţii de la Harvard. Acele legitimaţii vor deschide uşi
pentru voi. De ce nu le folosiţi? De ce nu mergeţi la muzee, la Muzeul Fogg, la
Muzeul de Zoologie Comparată , la Galeria Florilor de Sticlă , să cereţi să
vedeţi ceea ce nu vă arată ? Sunt obligaţi să vă arate câ nd aveţi legitimaţia.
Chiar sunt obligaţi să vă lase să intraţi.
— Haide! a exclamat Ham.
— Chiar vreţi? Chiar vă doriţi asta? a întrebat Gary.
Era momentul să luă m pauza de masă . După ce ne întorceam, urma să
mergem la muzee şi să cerem să vedem lucrurile pe care nu ni le ară tau.
Nu mai erau alţi studenţi în anul întâ i din grupă , aşa că m-am dus
singură la cantina bobocilor. Pe pereţii cu lambriuri întunecate atâ rnau
portretele unor bă rbaţi în vâ rstă . Tavanul era atâ t de înalt, încâ t abia îl
puteai vedea, deşi, cu efort, puteai distinge nişte pete palide, în aparenţă
pete de unt care fuseseră aruncate acolo, sus, prin anii ’20, de studenţi
exuberanţi. Mi se pă rea că fuseseră nişte mă gari. Puţina lumină venea de la
câ teva ferestre mici, situate la înă lţime, şi câ teva candelabre masive, cu
coarne de cerb. Ori de câ te ori se ardea un bec, un mecanic trebuia să urce
pe o scară lungă câ t două etaje şi să împingă coarnele, ferindu-se ca să nu se
ră nească , pâ nă câ nd putea ajunge la fasungul potrivit.
Plecâ nd de la masa de prâ nz cu un sandvici falafel, am observat că
Svetlana, de la cursul de rusă , stă tea singură lâ ngă o fereastră , cu o agendă
spiralată deschisă .
— Bună , Sonia! a exclamat ea. Am tot vrut să vorbesc cu tine. Urmezi
un curs de lingvistică , nu-i aşa?
— De unde ştii?
21
 Mi-am tras scaunul care era faţă în faţă cu al ei.
— Am început cursul să ptă mâ na trecută . Te-am vă zut acolo.
— Nu te-am vă zut.
— Am ajuns mai devreme. Te-am vă zut câ nd ai intrat. Să ştii că eşti
foarte uşor de remarcat. Literalmente. Bineînţeles, eşti foarte înaltă , dar nu e
vorba doar de înă lţimea ta.
De fapt, eram cel mai înalt membru în viaţă al familiei mele, bă rbat sau
femeie. Verii mei mi-au spus că eram aşa de înaltă pentru că am crescut
mâ ncâ nd alimente americane să ţioase şi am dus o viaţă tihnită .
— Figura ta este foarte neobişnuită . Ş tii, şi eu am cochetat cu ideea de
a învă ţa lingvistică . Cum este?
— E în regulă , am ră spuns.
I-am spus despre gropile pentru foc să pate de poporul turc, despre
cum vocalele s-au schimbat în timp şi din punct de vedere geografic.
— Asta e interesant.
A pus un accent aproape vorace pe cuvâ ntul interesant.
— Sunt sigură că este mult mai interesant decâ t introducerea în
psihologie, dar, vezi tu, nu am ce face şi trebuie să urmez cursul de
psihologie, din moment ce tata este psihoterapeut. Unul jungian, mare
mahă r. El a fondat singura revistă academică serioasă de psihanaliză din
Serbia. Apoi, doi dintre clienţii lui au devenit lideri ai opoziţiei şi partidul a
început să -l hă rţuiască . Pentru a obţine transcrierile. Bineînţeles, aveau
oricum ceva cu el.
M-am gâ ndit la ce-mi spusese, încercâ nd să ţin sandviciul încâ t să nu
cadă falafel-ul din el.
— Au pus mâ na pe transcrieri?
— Nu – nu existau. Tată l meu are o memorie fotografică , nu scrie
niciodată nimic. Eu sunt opusul lui, o adevă rată maniacă a grafiei. Este
destul de trist, de fapt. Vreau să spun, uită -te la toate notiţele pe care le-am
luat, şi este doar a doua să ptă mâ nă de cursuri.
Svetlana a întors filele agendei, ară tâ ndu-mi multe pagini acoperite pe
ambele feţe de un scris mic şi ondulat. Apucâ nd furculiţa, a înfipt-o straşnic
în salată .
— Soldaţii ne-au percheziţionat apartamentul – a spus ea – că utâ nd
transcrierile imaginare. Au venit în uniforme, cu arme, la unsprezece
noaptea, şi au ră vă şit totul, chiar şi camera mea şi camerele surorilor şi
fratelui meu. Ne-au scos din cutie toate jucă riile şi le-au aruncat pe podea.
Aveam o pă puşă nouă şi s-a spart.
— Asta e îngrozitor, am spus.
22
 — Trebuia să spună „Mama” câ nd tră geai de un şnur, a zis ea. Câ nd au
aruncat-o pe podea, a continuat să spună „Mama” pâ nă câ nd au lovit-o. În
biroul tată lui meu, au rupt paginile din că rţi, au împră ştiat fiecare coală de
hâ rtie, au spart zidul. În baie au scos toate plă cile de gresie şi faianţă . În
bucă tă rie au aruncat toată fă ina, zahă rul şi ceaiul din cutii, că utâ nd casete.
Fratele meu mai mic l-a muşcat pe unul dintre ei şi l-au lovit peste gură . Au
luat fiecare casetă . Au luat toate albumele mele cu U2. Am plâ ns mult de tot.
Iar mama era atâ t de supă rată pe tata.
Svetlana a oftat.
— Nu pot să cred, a spus ea. Asta este prima conversaţie reală pe care
o avem şi deja te împovă rez cu problemele mele emoţionale. Destul – spune-
mi despre tine. Vrei să te specializezi în lingvistică ?
— Nu m-am hotă râ t încă . S-ar putea să termin arte.
— O, eşti artistă ? Mama mea este artistă . Mă rog, era. Apoi a fost
arhitectă , iar apoi designer, iar acum este nebună şi practic şomeră . Dar iar o
iau de la capă t cu familia mea. Acum eşti înscrisă la vreun curs de artă ?
I-am spus despre „Lumile construite”, despre modul în care muzeele
au ascuns lucrurile de oameni şi despre modul în care grupa pă rea să
planifice un fel de rebeliune.
— N-aş avea niciodată curaj să urmez un curs ca ă sta, a spus ea. Sunt
foarte tradiţionalistă din punct de vedere academic – o altă moştenire de la
tată l meu. Practic, câ nd aveam cinci ani, mi-a spus toate că rţile pe care să le
citesc şi am început să le citesc încă de pe atunci. Probabil crezi că sunt
foarte plictisitoare.
— Vrei şi tu să devii psihanalist?
— Nu, vreau să -l studiez pe Joseph Brodsky. De asta merg la cursul de
rusă . Apropo, am câ teva veşti proaste: n-o să mai fim în aceeaşi grupă . A
trebuit să mă transfer într-o altă grupă din cauza laboratorului de
psihologie.
— Nasol.
— Ş tiu, chiar mi-a plă cut foarte mult să fie primul curs pe care îl am
dimineaţa. Dar nu-ţi face griji, cred că locuim în acelaşi că min. Matthews, nu-
i aşa? Stau la etajul patru. Cred că vom sfâ rşi prin a ne vedea de o gră madă
de ori.
M-am simţit mişcată şi flatată de câ t de sigură de sine pă rea. Am notat
numă rul ei de telefon pe mâ nă , în timp ce ea şi l-a scris pe-al meu pe orar.
Deja eu eram cea mai impetuoasă dintre noi – cea care se îngrijea mai puţin
de tradiţie şi de siguranţa personală , care evalua fiecare situaţie de la zero,
ca şi câ nd ar fi apă rut pentru prima dată , în timp ce Svetlana era cea care
23
subscria la reguli şi la sisteme, care scria informaţiile în spaţiile potrivite şi
care se vedea drept moştenitoarea a secole de istorie şi responsabilită ţi
umane.
Deja fă ceam comparaţii pentru a vedea care modalitate de a face
lucrurile e mai bună . Dar nu era atâ t o competiţie, câ t mai mult un
experiment, pentru că niciuna dintre noi nu era capabilă să acţioneze diferit
şi fiecare o privea pe cealaltă cu o admiraţie care nu putea fi separată de
milă .
În a doua jumă tate a cursului de „Lumi construite”, ne-am dus la
Muzeul de Istorie Naturală , unde am vă zut o pereche de fazani care
aparţinuseră lui George Washington, o broască -ţestoasă colecţionată de
Thoreau şi „cam vreun milion de furnici”, descrise drept „favoritele lui E.O.
Wilson”. Am fost impresionată că E.O. Wilson a reuşit să identifice, în
această lume cu aparent nenumă rate furnici, milionul lui de favorite. Am
vă zut ceea ce se considera a fi cel mai mare craniu al unei specii de crocodili
din orice colecţie. Câ nd au deschis stomacul crocodilului, au gă sit un cal şi
150 de livre de pietre.
După o oră în care i-am bă tut la cap pe cei de la recepţie şi am stat în
picioare în timp ce oamenii dă deau telefoane, a venit cineva care să ne arate
camera din spate, unde erau pă strate lucrurile care nu erau expuse. Era un
model tridimensional din Noua Zeelandă – o pajişte de ghips plină de oi
umflate, decrepite, precum şi o pasă re emu şi o pasă re kiwi – care era
infestată de molii.
— În cea mai mare parte, le-am dezinfectat şi le-am peticit cu acril, ne-
a spus un angajat al muzeului.
— Acril? De ce nu folosiţi lâ nă ? a întrebat Gary.
— Hmm, am încercat să folosim mai întâ i lâ nă , dar acrilul ţine mai
bine.
— Vedeţi? a întrebat Gary, întorcâ ndu-se spre grupă . Vedeţi artificiul?
Am vă zut o mulţime de americani indigeni din ghips ciobit. Grupurile
de elevi încercau adesea să se lupte cu ei.
— Deci, asta ascund de noi curatorii, a remarcat Ham, referindu-se la
un bizon a că rui umplutură i se revă rsa din burtă .
Gary a râ s strâ mb.
— Credeţi că este altfel la Whitney sau la Met? Dă -mi voie să -ţi spun,
puştiule: într-o formă sau alta, în camera din spate e mereu vorba de sâ nge
şi maţe.

24
 Numele colegului de cameră al lui Ralph era Ira, care era pres-curtarea
pentru Iron Dog. Era amerindian şi chiar că lca10 haine de multe ori,
dimineaţa devreme. În afară de asta, era colegul de cameră perfect: blâ nd,
politicos, cu o prietenă mai în vâ rstă ca el, studentă la Facultatea de Drept,
astfel încâ t nu era aproape niciodată acasă , venind în zori, uneori mai mult
ca să -şi calce că mă şile.
Într-o seară , câ nd Ira era la Facultatea de Drept, m-am dus în camera
lui Ralph pentru a învă ţa. Ralph citea Federalist Papers11. Eu citeam „Nina în
Siberia”, un text rusesc scris special pentru studenţii începă tori. Prima parte
se numea „Scrisoarea”.

1. Scrisoarea
Tatăl lui Ivan a deschis uşa.
— Cine-i acolo?
— Bună dimineaţa, Alexei Alexeici, a spus Nina. Ivan este acasă?
Tatăl lui Ivan nu a răspuns. Stătea acolo şi se uita la ea.
— Scuzaţi-mă, a spus Nina şi a repetat întrebarea. Este Ivan acasă?
— De ce nu l-am înţeles niciodată? s-a întrebat foarte încet tatăl lui Ivan.
— Scuzaţi-mă, dar nu vă înţeleg, a spus Nina. Unde este Ivan?
— Numai Dumnezeu ştie, a răspuns tatăl lui Ivan.
A oftat.
— Ştii unde este camera lui. Acolo, pe masă, este o scrisoare.
În camera lui Ivan ceva nu era tocmai în regulă. Fereastra era deschisă.
Scaunul zăcea pe podea. Fotografia Ninei stătea pe masă. Rama fusese ruptă.
— Fotografia mea!
Nina a luat scrisoarea, a deschis-o şi a citit-o.
Nina!
Când vei primi această scrisoare, eu voi fi în Siberia. Îmi las baltă disertaţia, pentru că
fizica particulelor nu mă mai interesează. Voi trăi şi voi lucra la Novosibirsk, la cooperativa
„Scânteia Siberiană”, unde locuieşte unchiul meu. Cred că va fi mai bine aşa. Ştiu că mă vei
înţelege. Te rog, uită-mă. Nu te voi uita niciodată.
Al tău,
Ivan
Nina s-a uitat la tatăl lui Ivan.

Joc de cuvinte al autoarei: iron – fier; ironing – a că lca haine.

10

11
O colecţie de aproximativ 85 de articole semnate de Alexander Hamilton, James
Madison şi John Jay în anii ’80 ai secolului al XVIII-lea, sub pseudonimul Publius, care
promovau ratificarea Constituţiei Statelor Unite.
25
 — Ce-i cu asta? a întrebat ea. Este o glumă? Îl cunosc pe Ivan şi ştiu că
vrea să-şi termine disertaţia. Cum poate să renunţe la fizică? Scrie că îl voi
înţelege, dar nu înţeleg.
Tatăl lui Ivan a citit şi el scrisoarea.
— Da, a spus el.
— Credeţi că a scris scrisoarea la modul serios?
— Numai Dumnezeu ştie.
— Dar, dacă Ivan este într-adevăr în Siberia, trebuie să-l găsim.
Tatăl lui Ivan s-a uitat la ea.
— Nu vreţi să vă găsiţi fiul? a întrebat Nina.
Tatăl lui Ivan tăcea.
— La revedere, a spus Nina.
Tatăl lui Ivan nu a răspuns.

Povestea fusese scrisă într-un mod ingenios, folosind doar gramatica

pe care o învă ţasem pâ nă la momentul respectiv. Pentru că nu învă ţasem
cazul dativ, tată l lui Ivan, în loc să îi dea scrisoarea Ninei, a trebuit să spună
„Acolo, pe masă , este o scrisoare”. Pentru că nu învă ţasem verbele mişcă rii,
nimeni nu a spus direct „Ivan a plecat în Siberia”. În schimb, Ivan a scris
„Câ nd vei primi această scrisoare, voi fi în Siberia”.
Povestea avea un iz afectat, şi totuşi, în timp ce citeai, simţeai că faci
parte în întregime din lumea ei, o lume în care realitatea oglindea
constrâ ngerile gramaticale, iar ceea ce slavona pentru începă tori nu putea
să numească nu exista. Nu a existat niciun „a plecat” sau „a trimis”, nici o
intenţie sau o cauzalitate – doar apariţii şi dispariţii inexplicabile.
M-am trezit citind şi recitind scrisoarea lui Ivan, ca şi câ nd mi-ar fi
scris-o mie, încercâ nd să -mi dau seama unde era şi dacă îi pă sa sau nu de
mine.
Pentru seminarul de film de non-ficţiune, am vizionat Man of Aran, un
film mut din anii ’30, acţiunea petrecâ ndu-se pe o insulă irlandeză . Mai întâ i,
o femeie care dă dea un copil în leagă n. Asta a durat ceva timp. Apoi, un om a
aruncat un harpon într-o balenă , iar apoi a ră zuit ceva cu un cuţit. Subtitlul
spunea: „Fabricarea să punului”. În cele din urmă , bă rbatul şi femeia au să pat
în pă mâ nt folosind beţe: „Oamenii din Aran trebuie să cultive cartofi în solul
neprimitor.”
Niciodată în viaţa mea nu mai vă zusem un film atâ t de plictisitor. Am
mestecat consecutiv nouă lame de gumă pentru a-mi dovedi că încă mai
tră iesc. Bă iatul din faţa mea a adormit şi a început să sforă ie. Profesorul nu a
observat pentru că el însuşi plecase după prima jumă tate de oră .
26
 — Am vă zut deja acest film, de mai multe ori, a zis el.
La curs, profesorul ne-a spus că , la momentul filmă rii, trecuseră deja
50 de ani de câ nd oamenii din Aran încetaseră să mai vâ neze balene cu
harponul. Pentru a surprinde practicile vechi în film, regizorul a importat un
harpon de la British Museum şi a instruit locuitorii insulei cum să -l
folosească . Ş tiind acest lucru, a întrebat profesorul, am putea să clasifică m
pe bună dreptate filmul ca non-ficţiune? A trebuit să dezbatem această
întrebare timp de o oră . Nu puteam să cred. Aceasta era diferenţa dintre
ficţiune şi non-ficţiune? Asta trebuia să ne intereseze? Eram mai preocupată
de câ t de bun sau nu era profesorul cu noi, dacă i-a plă cut de noi.
— Este foarte interesant faptul că te gâ ndeşti că există , sau ar trebui să
existe, un ră spuns corect sau greşit, i-a spus el cu blâ ndeţe unui student.
La sfâ rşitul orei, un alt student a zis că va trebui să lipsească de la
întâ lnirea de să ptă mâ na urmă toare pentru că -şi vizitează fratele în Praga.
— Bă nuiesc că nu pot încerca să înregistrez întâ lnirea, nu-i aşa? a
întrebat bă iatul.
— N-ar avea absolut nicio valoare, a ră spuns profesorul pe un ton
prietenos. Nu crezi?
Joi am ajuns devreme la ora de conversaţie în rusă . Numai Ivan era
acolo. Citea un roman cu un titlu stră in şi o copertă familiară : ilustraţia
prezenta două mâ ini care aruncă un melon în aer.
— Aia este cumva Insuportabila uşurătate a fiinţei? am întrebat.
A lă sat cartea jos.
— De unde ai ştiut?
— Are aceeaşi copertă ca ediţia în engleză .
— Aha. M-am gâ ndit că poate ştii să citeşti în ungureşte.
M-a întrebat dacă mi-a plă cut cartea în limba engleză . M-am întrebat
dacă să mint.
— Nu, am ră spuns. Poate că ar trebui să o citesc din nou.
— Îhî, a spus Ivan. Deci aşa funcţionează pentru tine?
— Cum funcţionează ce anume?
— Citeşti o carte şi nu-ţi place, şi o citeşti din nou?
Treptat, ceilalţi studenţi au început să intre în sală , urmaţi de
profesoară , Irina, care avea un întreg sat din America Centrală cusut pe
pulover: pă puşele minuscule, cu pă r de aţă , mă gari cu coame de aţă şi
cactuşi cu spini din fir galben. Nu-şi vopsea pă rul, pe care îl purta prins într-
un coc franţuzesc alb ca ză pada, iar ochii negri şi stră lucitori aveau o
expresie arză toare, care pă rea că nu se schimbase de pe vremea câ nd era
copil.
27
 A început imediat să dea indicaţii pe care nimeni nu le putea înţelege,
spunâ nd unora să se aşeze şi altora să se ridice. În cele din urmă am înţeles
că trebuia să punem cu râ ndul în scenă începutul „Ninei în Siberia”. Fetele
erau Nina, iar bă ieţii erau tată l lui Ivan.
Perechea mea era Boris, cel care ară ta întotdeauna ca şi cum ar fi tră it
într-un coşmar – s-a dovedit că învă ţa limba rusă pentru a face cercetă ri
arhivistice despre pogromuri. Nu ştia niciuna dintre replicile pe care trebuia
să le spună . Stă team acolo, iar el trebuia să zică „De ce nu l-am înţeles
niciodată ?”.
— Spune-mi despre Ivan, l-am îndemnat. L-am înţeles?
— Of, Ivan, a spus el. Of, fiule.
În continuare a trebuit să repet scenariul cu Ivan, care ştia totul şi a
spus totul. Studiase rusa timp de un an pe vremea câ nd era copil, în spatele
Cortinei de Fier. Mai tâ rziu îmi aduc aminte c-am spus: „Deci, crezi că a scris
această scrisoare la modul serios?” El ar fi trebuit să ră spundă : „Doar
Dumnezeu ştie.” În schimb, a spus: „Da, cred că era serios.”
La tema pentru cursul de lingvistică a trebuit să iau două interviuri
unor vorbitori nativi de engleză , din diferite regiuni, despre cum folosesc
cuvintele „masa principală ” şi „cină ”. Hannah, care crescuse în St. Louis,
credea că cina e o masă luată mai tâ rziu şi într-un cadru mai formal. Angela,
care crescuse în Philadelphia, credea că masa principală presupunea ca
toată lumea să se îmbrace frumos şi să mă nâ nce cu familia.
— Noi cu siguranţă nu spunem asta, a spus Hannah.
— Cum numeşti o masă mare, formală , la sfâ rşit de să ptă mâ nă ?
— Nu ştiu. Un ospă ţ.
Am scris ospăţ.
— Nu, nu „ospă ţ”, a spus Hannah. Scrie „banchet”.
Angela şi Hannah au început să discute în contradictoriu privind masa
de Ziua Recunoştinţei şi Cina cea de Taină – care dintre ele avea un caracter
formal. Au dezbă tut diferenţa dintre cină şi gustare. Hannah a spus că
depindea de felul de mâ ncare, dacă este fierbinte sau rece.
— Nu şi în opinia mea, a ră spuns Angela. În opinia mea – a spus-o ca şi
cum ar fi fost o carte pe care putea să o consulte – cina înseamnă că stai jos
şi te relaxezi. Dacă mă nâ nci în picioare, în grabă , aia e doar o gustare.
— Chiar dacă mă nâ nci lasagna?
— Nu mă nâ nc lasagna.
— Ş tii ce vreau să spun.
— Dacă o mă nâ nci în picioare, între două cursuri, aia e gustare.

28
 — Asta-i doar ca să li se facă altora milă de tine, a spus Hannah, după o
pauză . Doar ca să poţi spune mai tâ rziu: „Of, nu am avut timp să iau cina
astă zi pentru că am avut de lucru. N-am mâ ncat decât o gustare.”
— Ce s-a mai întâmplat acum? a strigat ea.
Cineva bă tea la uşă de vreo zece minute.
Uşa s-a deschis şi a intrat Svetlana.
— Aţi adormit?
— Nu, tocmai voiam să ies, i-am ră spuns. Mulţumesc că m-aţi ajutat cu
tema, le-am zis Hannei şi Angelei.
Asta era partea cea mai frumoasă a vieţii la facultate: era extrem de
uşor să pleci. Într-un moment erai în dormitor, purtâ nd cu cineva o discuţie
în contradictoriu pe care, practic, tu o începuseşi, ca apoi să poţi spune „Pe
mai tâ rziu!” şi să pleci în altă parte.
În timp ce îmi puneam jacheta, am aruncat o privire prin cameră ,
încercâ nd să o vă d prin ochii Svetlanei. Pereţii erau încă aproape goi, cu
excepţia afişului cu Einstein, a fanionului Angelei cu sigla Harvard şi a unor
certificate pe care Hannah le imprimase pe calculator. Tipă rise un „Premiu
pentru tergiversare” pe care şi-l acordase singură . Mie îmi dă duse un
„Premiu pentru cea mai bună colegă de cameră ”, ceea ce era cam trist,
deopotrivă pentru că Hannah dorea atâ t de mult să fie iubită şi pentru că
acest premiu a fost, în parte, o insultă la adresa Angelei. Nu l-am pus pe
perete.
Svetlana voia să scriem şi să ilustră m o poveste plină de depravare şi
decadenţă . Ne-am dus la magazin şi am cumpă rat carton colorat, clei, carioci
şi un exemplar din Vogue.
— Cred că , a spus Svetlana aruncâ nd o cutie de ceai medicinal în coşul
de cumpă ră turi, colega mea de cameră are laringită . Fie asta, fie pur şi
simplu nu vrea să vorbească cu noi. Dar ar trebui să înveţe să fie mai
sociabilă .
Cuvintele Svetlanei m-au impresionat destul de mult: certitudinea că
ea vrea să scrie o carte despre oameni depravaţi, concepţia clară despre
modul în care colega ei de cameră ar trebui să se comporte şi ideea că ceaiul
i-ar face pe oameni să fie funcţionali în societate.
Ne-am aşezat la coadă ca să plă tim. Câ nd mi-am scos combinaţia de
portofel/portchei, Svetlana m-a oprit şi mi-a spus că va plă ti ea.
— Familia mea are mulţi bani, a zis ea.
Nu am înţeles ce voia să spună . Nu aveam cu toţii mulţi bani?
Am calculat mă runţii exact pentru jumă tate din marfă , cu excepţia
ceaiului pentru laringită .
29
 — Dacă spui tu, dar eşti nebună , a spus Svetlana, bă gâ nd banii în
buzunar şi plă tind cu un card de credit.
Camera comună a Svetlanei avea un covor marocan, două fotolii-sac
mari, roşii, un afiş cu R.E.M., un afiş cu Klimt, un afiş cu Ansel Adams şi
rafturi pline de cataloage muzeale şi că rţi de artă , care pă reau a fi scumpe.
Lâ ngă fereastră erau aşezaţi câ ţiva arbori în ghiveci, iar unul dintre cele trei
birouri era aproape complet acoperit cu plante mai mici: muguri de flori în
culori pale, muşchi roşiatic-verzui şi plante suculente, obscure, în tuburi
mici de plastic.
Una dintre cele mai slă bă noage fete pe care le vă zusem în viaţa mea
era aşezată pe podea cu un ciocan de lipit. Era colega de cameră a Svetlanei,
Valerie, şi lucra la un radio.
— Ce mai face Fern? a întrebat-o Svetlana.
— La fel.
Valerie a ridicat din umeri, ară tâ nd spre unul din dormitoare. Am
desluşit un sac de dormit militar pe patul de sus, cu o claie de pă r creţ care
se iţea în partea superioară .
— Fern? Eşti trează ? a întrebat Svetlana.
Claia de pă r a încuviinţat.
— Ţ i-am adus nişte ceai. Chiar nu poţi să stai fă ră să vorbeşti de
fiecare dată câ nd n-ai chef.
A umplut un ceainic electric alb şi a turnat o pungă de ceai sub formă
de pudră într-o cană de plastic, în formă de ananas.
— Fern, ea este prietena mea, Selin.
— Bună , am zis.
Niciun ră spuns.
— Zice că nu poate vorbi, mi-a spus Svetlana. Este botanistă , o cheamă
Fernanda, deci bineînţeles porecla ei este Fern. I se potriveşte, pentru că
ferigile sunt atâ t de misterioase şi, într-un fel, evazive, putâ nd supravieţui
oriunde. Ş tii, există specii de ferigi care datează de dinainte de epoca
dinozaurilor, vechi de sute de milioane de ani. Unele dintre ele nu au nevoie
de pă mâ nt ca să crească . În folclorul slav, dacă gă seşti o să mâ nţă de ferigă ,
te face invizibil. Desigur, ferigile nu au seminţe.
Nu şi-a coborâ t vocea, deşi Fern era la doar câ ţiva metri distanţă , în
camera ală turată . A turnat apa fiartă în ceaşcă şi a amestecat-o cu o
linguriţă .
— Chestia aia miroase groaznic, a spus Valerie. Să raca Fern.

30
 Svetlana a dus ceaşca în dormitor şi a ridicat-o în dreptul patului de
sus. Sacul de dormit, plin de cocoloaşe, şi-a schimbat forma, scoţâ nd la iveală
o faţă rotundă , cu ochi uriaşi.
— Mulţumesc, a spus Fern, fă ră să pară cu adevă rat recunoscă toare.
— Bea tot, a spus Svetlana pe un ton neutru şi mi s-a ală turat în
camera comună .
— Hai să mergem în camera mea, ca să n-o sâ câ im pe Valerie.
Dormitorul Svetlanei era foarte luminos, avea o veioză cu lavă , un
sistem audio stereo, un raft de bibliotecă plin pâ nă la refuz cu că rţi şi CD-uri
şi un afiş de Edward Gorey cu o mulţime de copii din epoca victoriană care
avuseseră parte de o moarte groaznică . Pe pat era aşezat un tatu de pluş. Am
întrebat-o pe Svetlana cum s-au hotă râ t, ea şi colegele ei de cameră , cine să
stea în dormitorul pentru o persoană şi dacă vor sta prin rotaţie. A oftat.
— E jenant: Val şi Fern au vrut să stă m prin rotaţie, dar eu am spus că
va fi prea multă harababură şi le-am convins să tragem la sorţi. Apoi, ce să
vezi, am câ ştigat eu, ca şi cum aş fi plă nuit asta. Sincer, uneori cred, totuşi, că
a fost varianta cea mai bună . Valerie e aşa de dră guţă , că nu pare să -i pese
dacă are sau nu camera ei, iar Fern nu e atâ t de retrasă precum ai putea
crede. De fapt, are nevoie de multă atenţie şi stabilitate, aşa că Val este
colega de cameră ideală pentru ea. Pe de altă parte, şi ştiu că n-o să sune
cum trebuie, cred că , într-un fel, sunt o persoană mai complicată decâ t ele.
Unii oameni sunt pur şi simplu mai complicaţi decâ t alţii. Ce pă rere ai?
— Bă nuiesc că aşa e, am ră spuns.
— Ş i intimitatea este mai importantă pentru ei.
Svetlana a continuat să descrie mediul familial din care proveneau
colegele ei de cameră , ca şi cum ar fi fost personaje dintr-un roman. Pă rinţii
lui Fern ar fi dorit ca ea să lucreze mai degrabă la magazinul lor în loc să
meargă la Harvard, chiar dacă avea o bursă plină . Tată l ei nu trebuia să o
sune, dar o fă cea oricum uneori şi îi cerea bani, pe care ea îi câ ştiga muncind
pe post de maşină de spă lat vase în Mather, unde locuiau atleţii – deci
mâ ncau cantită ţi uriaşe de mâ ncare şi fă ceau chestii dezgustă toare, cum ar fi
să amestece ketchup cu sos de mere, pe care studenţii care lucrau cu
jumă tate de normă trebuiau să îl cureţe.
Valerie era una dintre puţinele persoanele din lume cu care te puteai
înţelege foarte uşor, dar era sensibilă câ nd venea vorba de fratele ei, care
era doar cu doi ani mai mare decâ t ea şi care deja era absolvent de
matematică . Rezolvase nu ştiu ce problemă de criptografie la vâ rsta de 15
ani şi fusese recrutat de CIA.

31
 — Îţi poţi imagina câ t de greu este, a spus Svetlana. Valerie este super
deşteaptă , dar din cauză că nu este vreun geniu, pur şi simplu nu ştie ce să
se facă cu ea însă şi. Matematica ar însemna să intre în competiţie cu fratele
ei. Pe de altă parte, consideră că matematica este singura disciplină
riguroasă – singurul lucru care merită studiat. Cum poate să se deosebească
de fratele ei, dacă nu îşi poate da mă sura decâ t după standardele lui? Acum
este înscrisă la un curs de noţiuni de fizică , pe care numai cei mai avansaţi
studenţi din anul întâ i îl pot urma. Dintre primii 25 de studenţi boboci, ea
este poate între primii trei, dar în loc să fie mulţumită , este jenată şi de
simplul fapt că este în aceeaşi oală cu restul lumii, pentru că , atunci câ nd
fratele ei era student în anul întâ i, urma cursuri postuniversitare.
Cartea pe care Svetlana dorea să o scriem împreună era despre
iniţierea sexuală a unui hoţ de maşini ratat din Paris. Numele lui era Igor şi
era întruchipat de un tip care stă tea pe o stâ ncă într-o reclamă la parfum din
Vogue. Svetlana a decupat figura, a lipit-o pe o bucată de hâ rtie şi a desenat
restul scenei sigură pe ea, fă ră să ezite asupra vreunui detaliu.
— Desenez ca un copil de gră diniţă , aşa că nu râ de de mine, a spus ea.
Igor stă tea sub un bec fă ră abajur, pe o saltea neînfă ţată . Picioarele
erau la înmuiat într-un lighean aflat lâ ngă o scrumieră , un telefon cu disc şi
nişte sticle goale. Printr-o uşă din spatele lui puteai vedea o toaletă cu lanţ,
cu colacul ridicat.
Igor era trist, a scris Svetlana. De două să ptă mâ ni tră ia doar cu sandviciuri cu
muştar. Furase muştarul de pe masa unei cafenele.
— Uau, am spus. Ş i în situaţia asta va avea parte de o iniţiere sexuală ?
Svetlana a încuviinţat.
— Lucrurile astea se întâ mplă atunci câ nd te aştepţi mai puţin.
În seara aceea îşi fumase ultima ţigară şi terminase ultima sticlă de vodcă pe care
fosta prietenă o lă sase în locuinţa lui, a continuat ea povestea.
— Avea o prietenă ?
— Da, dar din anumite motive, a refuzat să facă sex cu el. Apoi a plecat.
Fusese singura prietenă a lui Igor în Paris, iar acum plecase. Aşa că , atunci
câ nd a sunat telefonul în acea seară , era sigur că este o greşeală . Dar a
ră spuns oricum.
Apelantul, o fată misterioasă , i-a spus lui Igor să se întâ lnească cu ea la
Clubul Zodiac. Igor s-a dus la Clubul Zodiac, s-a aşezat la bar şi a comandat o
bere. Era o singură fată acolo, care bea un cocktail verde şi nu-i acorda nicio
atenţie lui Igor. Igor a aşteptat o vreme, dar nimeni altcineva nu a mai venit.
Aşa că i-a cerut fetei onoarea unui dans.

32
 Dar fata a spus că nu poate dansa cu nimeni, pentru că este fiica lui
Hitler.
La unsprezece şi jumă tate, la fel de brusc cum apă ruse în camera mea,
Svetlana a spus că trebuie să se culce.
— Sunt cam strictă câ nd vine vorba de somn, a spus ea, ridicâ ndu-se.
Dicolo, în camera comună , radioul lui Valerie scotea sunete statice.
Chiar funcţiona.
— Era şi timpul, a spus aceasta. Stau aici de azi dimineaţă de la ora
zece.
A meşterit ceva cu un fir şi a prins o voce umană din eter.
— În mod sigur nu mi-e ruşine de Evanghelii, a spus vocea.
Programa pentru „Lumi construite” era o listă cu că rţile şi filmele
preferate ale lui Gary, fă ră termene sau lucră ri de fă cut. Trebuia doar să
citim că rţi, să urmă rim filme şi să le discută m în clasă . Discuţiile nu erau
niciodată prea grozave, pentru că fiecare alegea că rţi şi filme diferite.
— Chiar trebuie să vă dau teme, ca la copii? ne-a întrebat Gary pe un
ton autoritar, câ nd s-a dovedit că din nou nu erau doi oameni care să fi citit
sau să fi urmă rit acelaşi film. Fie. Trebuie să citiţi cu toţii Against Nature.
La început, am fost încâ ntată de Against Nature, pentru că Gary
spusese că este vorba despre un bă rbat care se hotă râ se să tră iască conform
principiilor estetice, nu morale, iar asta era ceva pe care Svetlana îl spusese
despre mine: că tră iesc după principii estetice, în timp ce ea, care fusese
crescută conform filozofiei occidentale, era sortită să ducă o viaţă
plictisitoare, bazată pe principii etice. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să
mă gâ ndesc la estetică şi la etică aşa cum te-ai gâ ndi la nişte noţiuni opuse.
Credeam că etica este estetică . „Etica” însemna regula de aur, care era, în
esenţă , o regulă estetică . De aceea se numea „de aur”, ca raportul de aur.
— Nu de asta nu trişezi şi nu furi – pentru că este urâ t? am întrebat.
Svetlana a zis că nu a întâ lnit niciodată pe nimeni cu o sensibilitate
estetică atâ t de puternică .
Am crezut că poate Against Nature ar putea fi o carte despre cineva
care vedea lucrurile aşa cum le vedeam eu – cineva care încearcă să tră iască
o viaţă nemarcată de lene, laşitate şi conformism. Greşeam; era o carte mai
mult despre decoraţiuni interioare. În momentele sale libere de adâ ncurile
iraţionale ale montă rii tapiţeriei, personajul principal se dedica pregă tirii
mâ ncă rurilor negre12, petrecerii timpului cu o ţestoasă încrustată cu

12
Feluri de mâ ncare alcă tuite din ingrediente de culoare neagră (de exemplu, orez
negru, că rbune activ etc.).
33
bijuterii şi gâ ndurilor de genul „Totul este sifilitic”. Cum să fie asta o viaţă
estetică ?
La cursul de literatură am învă ţat despre Balzac. Spre deosebire de
Dickens, cu care era uneori comparat, lui Balzac nu-i pă sa de copii şi, în
esenţă , era lipsit de umor. Copiii nu erau deloc importanţi pentru el – abia
dacă îşi fă ceau apariţia în lumea lui. Atitudinea lui faţă de ei era de
respingere, chiar dispreţuitoare şi, cu toate că ar fi putut să fie cu adevă rat
spiritual, nu era ceea ce s-ar fi putut numi într-adevă r amuzant, nu cum
fusese Dickens. Pe mă sură ce profesorul vorbea, am avut sentimentul că mă
simt uşor afectată . Mi se pă rea că atitudinea lui Balzac faţă de mine ar fi fost
dispreţuitoare şi de respingere. Nu era vorba de faptul că aş mai fi fost chiar
un copil, dar în trecutul meu nu fusesem nimic altceva. În acelaşi timp, era
interesant să mă gâ ndesc că există un univers – „monde”, cum îi spunea
profesorul încontinuu, pâ nă la saturaţie – care era complet altul decâ t tot
ceea ce fusesem şi fă cusem pâ nă acum.

2. Numărul de telefon
Nina s-a gândit la Ivan toată săptămâna. În timpul unei prelegeri de fizică: „Oare Ivan
nu mă iubeşte?”
În tramvai: „De ce Siberia? De ce nu a spus nimic?”
În laborator: „În curând o să mă sune şi o să-mi explice ce s-a-ntâmplat.”
Au trecut două săptămâni. Ivan nu a sunat. Nina a citit şi-a recitit scrisoarea.
Din nou, Nina a bătut la uşa apartamentului lui Ivan. Pentru multă
vreme nu a răspuns nimeni. În cele din urmă, tatăl lui Ivan a întrebat:
— Cine-i acolo?
— Eu sunt, Nina. Am revenit.
Tatăl lui Ivan a deschis încet uşa.
— Alexei Alexeici, trebuie să-l găsesc pe Ivan, a spus Nina. Unde credeţi
că este? Credeţi că ar putea fi cu mama lui?
Tatăl lui Ivan a oftat.
— În scrisoare spune că este cu fratele meu.
— Sunteţi dispus să-l sunaţi pe fratele dumneavoastră şi să-l întrebaţi
dacă aşa e?
— Imposibil, a răspuns tatăl lui Ivan.
— Vă rog, Alexei Alexeici. Am nevoie de ajutorul dum-neavoastră.
Încet, a luat un stilou şi o hârtie, şi a scris un număr.
— Ăsta-i numărul lui, a spus el. Vă rog, nu mai veniţi aici.
Nina a luat numărul şi l-a pus în geantă.
— Mulţumesc, a spus ea.

34
 Mult timp după ce Nina a plecat, Alexei Alexeici a stat şi a privit pe
fereastră. „Din nou, frate!”, s-a gândit el cu amărăciune. „Mai întâi, nevasta
mea. Acum, fiul meu...”
Acasă, Nina a sunat la numărul pe care i-l dăduse tatăl lui Ivan.
Auzi vocea unei femei: „Laboratorul de Cosmologie şi Fizica Elementară
a Particulelor”.
Nina era foarte surprinsă şi nu a spus nimic.
— Alo? Alo? a spus femeia. Este cineva acolo?
— Scuzaţi-mă, a răspuns Nina. Nu am sunat la cooperativa „Scânteia
Siberiană”?
— Nu. Acesta este Laboratorul de Cosmologie şi Fizica Elementară a
Particulelor, de la Centrul Ştiinţific Novosibirsk din Divizia Siberiană a
Academiei de Ştiinţe din Rusia.
— Îl caut pe Ivan Alexeici Bazanov, un tânăr fizician. Lucrează la
laboratorul dumneavoastră?
A urmat o pauză.
— Numele nu-mi este familiar, a spus femeia.
A închis fără să spună la revedere.

Ş i eu, şi Ralph citeam în camera lui. El citea Povestirile din Canterbury.

Din anumite motive, parcă îl presa ceva foarte tare să termine de citit chiar
în acea zi. Am citit a doua parte a poveştii despre Nina. După aceea, ne-am
dus la magazinul de casete video pentru a închiria un film. Era tâ rziu şi tot
ce voiam noi să vedem era deja închiriat. În cele din urmă am ales un film
stră in numit The Gift. Cutia avea pe ea fotografia unei femei care era
acoperită ca un cadou, cu faţa ascunsă de o eşarfă , cu mâ inile legate cu o
fundă mare, roşie: „Povestea emoţionantă a unei soţii invalide care îi face
soţului să u un cadou aniversar la care acesta nu s-ar fi aşteptat niciodată – o
altă femeie!”
Ne-am întors în campus şi am gă sit în subsol o cameră goală , cu un
video player. Filmul s-a dovedit a fi o insultă caustică la adresa sistemului de
să nă tate britanic din perspectiva unui cuplu de muncitori din Yorkshire,
care începuseră să îmbă trâ nească . Soţia era în scaun cu rotile din cauza unei
„greşeli sub cuţitul chirurgului”. Timp de două ore şi jumă tate soţul a
plimbat-o cu că ruciorul prin noroi pe la diverşi medici, în timp ce ea fă cea
bancuri pe care nu le puteam înţelege din cauza accentului. Cadoul aniversar
era o orteză metalică pentru spate. Nu exista nicio altă femeie.
Svetlana şi cu mine am luat metroul pâ nă la Brookline pentru a vizita
un magazin rusesc care închiria casete video. Ş inele treceau prin mijlocul
35
unei stră zi cu două sensuri, mă rginită de un infinit numă r de biserici,
cimitire, spitale şi şcoli – instituţii pe care Bostonul pă rea să le aibă din
belşug. Svetlana îmi povestea despre un vis pe care l-a avut, cum că a mers
la Taco Bell şi a trebuit să mă nâ nce un burrito fă cut din carne de om.
— Ş tiam că tata s-ar fi înfuriat dacă îl mâ ncam, dar în acelaşi timp şi că
el îşi dorea în secret să -l mă nâ nc, a strigat Svetlana, pentru a se face auzită
peste zgomotul trenului. Bun, deci burrito-ul este în mod evident un falus,
unul omenesc: este, în acelaşi timp, tabu, cum e canibalismul, şi totuşi este
ceva care trebuie să -ţi penetreze corpul. Bă nuiesc că -n mintea mea tata are
sentimente ambigue în ceea ce priveşte propria sexualitate.
Am încuviinţat, aruncâ nd o privire prin vagon. O femeie în vâ rstă , sută
la sută impasibilă , cu un şal pe cap, se uita încruntată la podea.
— Uneori îmi pun întrebă ri despre bă rbatul cu care îmi voi pierde în
cele din urmă virginitatea, a continuat Svetlana. Sunt destul de sigură că se
va întâ mpla la facultate. Am avut relaţii care erau erotice la nivel intelectual,
dar fizic nu s-a întâ mplat nimic niciodată . Din mai multe puncte de vedere,
mă simt ca o bombă sexuală pe cale să explodeze. Colegele mele de cameră
sunt atâ t de diferite – Fern crede că , dacă face sex la facultate, înseamnă că
ceva nu a mers bine, în timp ce eu cred că dacă nu fac sex câ t sunt la
facultate, ceva nu va fi mers bine. În cazul Valeriei, cu ea te poţi înţelege atâ t
de bine, încâ t niciodată nu ştii ce gâ ndeşte. Dar tu, intenţionezi să faci sex în
timpul anilor de facultate?
— Nu ştiu, am ră spuns. Nu m-am gâ ndit niciodată pe bune.
— Eu da, a spus Svetlana. Mă uit la chipurile stră inilor câ nd mă plimb
pe stradă şi mă întreb: oare el e alesul? Mă întreb dacă l-am vă zut deja, dacă
i-am citit deja numele imprimat undeva, poate pe o listă sau într-un dosar.
Trebuie să existe undeva – nu se poate să nu se fi nă scut încă . Deci, unde
este? Unde este chestia aia care-mi va penetra corpul? Nu te-ai întrebat
niciodată ?
De multe ori am ră sfoit câ te-un calendar, întrebâ ndu-mă în care dintre
cele 366 de zile (incluzâ nd şi 29 februarie) voi muri, dar niciodată nu mi-a
trecut prin minte să mă întreb dacă m-am întâ lnit deja cu prima persoană cu
care voi face sex.
Am coborâ t la staţia Euclid Circle. Nu era niciun cerc– doar o platformă
de beton cu un telefon public şi un semn pe care scria EUCLID CIRCLE. Mi-a
trecut prin cap că Euclid ar fi fost foarte supă rat.
— Asta-i o atitudine tipică ţie, a spus Svetlana. Întotdeauna crezi că
toată lumea e supă rată . Încearcă să priveşti şi dintr-o altă perspectivă . Au
trecut peste două mii de ani de câ nd a murit, se află în Boston pentru prima
36
dată , au numit ceva după el – de ce ar trebui ca prima sa reacţie să fie de
supă rare?
Nişte clopoţei au sunat câ nd am deschis uşa magazinului, iar apoi
mirosul de salam şi peşte afumat ne-a lovit ca un zid. Doi vâ nză tori, unul
gras şi unul slab, stă teau în spatele unei tejghele de sticlă .
— Bună ziua, a spus Svetlana în rusă .
— Bună ziua, au ră spuns vâ nză torii, pe un ton care suna cumva ironic.
Era interesant să vedem atâ t de multe lucruri ruseşti: brâ nzeturi noi şi
maturate, caviar roşu şi negru, sarmale, foi de clă tite, pateuri cu carne,
ciuperci murate, heringi muraţi, un acvariu murdar cu crapi vii, dar poate că
doar la un pas să moară , şi un butoi plin cu dulciuri rectangulare, cu aspect
ademenitor, în ambalaje imprimate cu scriere chirilică sentimentală şi
imagini cu veveriţe. În secţiunea produselor conservate era un întreg şir
dedicat produselor turceşti: halva Koska, pastă de ardei iute Tat, dulceaţă de
trandafiri Tamek, şi frunze de struguri conservate, şi biscuiţi Eti. Eti
însemna hitiţi – a existat o reclamă , pe vremea câ nd eram copil, în care copiii
câ ntau „Hitiţi, hitiţi, hitiţi”. Hitiţii fuseseră iubiţi de toţi copiii turci, deoarece
Atatü rk spusese că turcii erau descendenţi ai acestora şi de aceea era bine ca
regiunea Anatoliei să fie patria turcă . Avea ceva de-a face cu cele 14 Puncte 13
– cu dreptul la autodeterminarea naţională .
S-a dovedit că Svetlana cunoştea toate aceste mă rci, pentru că erau şi
în Belgrad, şi că unele cuvinte, cum ar fi vinete, fasole, nă ut şi vişine, erau
aceleaşi în sâ rbo-croată şi în turcă .
— Este şi normal, a spus ea, din moment ce turcii au ocupat Serbia
timp de aproape patru secole.
Am încuviinţat ca şi cum aş fi ştiut despre ce vorbea.
Svetlana a cumpă rat o jumă tate de kilogram de ceai vă rsat şi a
întrebat, într-o rusă exagerat de corectă , dacă era adevă rat că magazinul
închiriază casete video. Unul dintre vâ nză tori i-a dat un biblioraft cu o listă
de titluri. Svetlana a ră sfoit paginile plastifiate cu mult mai repede decâ t
puteam eu urmă ri, alegâ nd o comedie sovietică despre un agent de asigură ri
auto. Vâ nză torul slab s-a dus să ia caseta. Vâ nză torul gras i-a cerut să -şi
scrie numele şi adresa într-un registru.
— Să scriu în engleză ... sau în rusă ? a întrebat Svetlana.

13
Cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson – pe 8 ianuarie 1918, Woodrow Wilson,
preşedintele Statelor Unite ale Americii, a ţinut un discurs în cadrul Congresului cu privire
la restabilirea pă cii în Europa, cele 14 puncte ale declaraţiei sale devenind, după
aproximativ zece luni, baza termenilor de capitulare a Germaniei.
37
 — După cum doriţi, nu contează , a ră spuns vâ nză torul. Aţi venit aici
din Rusia?
— Nu, nu sunt rusoaică .
— Nu sunteţi rusoaică ? Atunci cum de vorbiţi rusa la perfecţie?
— Nu vorbesc rusa la perfecţie. Pot să spun foarte puţine. Urmez un
curs de limbă rusă la universitate.
— Pentru mine, sună perfect. Iar eu sunt, ei bine, rus.
— Vedeţi, chestia e că , după naţionalitate, sunt sâ rboaică .
— Aha, a spus vâ nză torul gras.
— Ce naţie? a întrebat vâ nză torul slab, întorcâ ndu-se cu caseta.
— Sâ rboaică , a spus vâ nză torul gras.
— Aha, a spus vâ nză torul slab.
Pe drumul de întoarcere, Svetlana mi-a povestit despre un regizor sâ rb
care fusese prieten cu tată l ei în Belgrad. Soţia regizorului, o actriţă , se
dusese la Paris pentru a face un film cu un tâ nă r regizor francez. Regizorul
francez a avut parte de o moarte tragică , că zâ nd de pe un scaun de bar.
— Se spune că s-ar putea să fi fost sinucidere, a spus Svetlana.
Câ nd am ajuns înapoi în campus, pe la zece, mă simţeam terminată şi
fă ră cuvinte. Mă simţeam ca şi cum, dacă mi-ar fi deschis careva că pă ţâ na şi
s-ar fi uitat înă untru, ar fi gă sit, ca în stomacul celui mai mare crocodil din
lume, un cal şi 150 de livre de bolovani. Mi-am deschis agenda. A murit că zâ nd
de pe un scaun de bar, am scris. S-ar putea să fi fost sinucidere.
A sunat telefonul – era Ralph. Obţinuse stagiatura la Biblioteca
Kennedy. Era o stagiatură reală , destinată studenţilor începă tori, avansaţi, şi
chiar şi pentru absolvenţi, iar ei îl aleseseră pe Ralph. Urma să lucreze în
departamentul de arhivă , clasificâ nd materiale şi introducâ nd informaţiile
într-o bază de date.
Pentru a să rbă tori, ne-am dus la subsolul The Garage, unde un bă rbat
asiatic, pipernicit şi în vâ rstă , vindea, pâ nă tâ rziu în noapte, iaurt îngheţat.
— Mă gâ ndesc la un espresso, a spus Ralph, dar o parte din mine chiar
doreşte să încerce şi mure.
— Nu ai putea să le iei pe amâ ndouă ? am întrebat.
— O, ar fi prea mult.
— Tu ia espresso-ul, iar eu o să iau murele şi le putem împă rţi.
— Dar nu vreau să profit.
Am luat câ te unul din fiecare: aveau acelaşi gust.
Ralph îmi adusese o carte, o ediţie de buzunar din anii ’80. Era
autobiografia lui Oleg Cassini, un aristocrat rus care fugise din calea

38
Revoluţiei din 1918 şi ajunsese în America, devenind creatorul de modă
oficial al lui Jackie.
Angajaţii lui Jackie Kennedy l-au contactat pe Oleg Cassini pentru
prima dată în decembrie 1960, câ nd se afla în vacanţă în Florida. I s-a spus
să se prezinte la Spitalul Universitar din Georgetown, unde Jackie tocmai îl
nă scuse pe fiul să u, John Jr.
În avion, Cassini s-a tot gâ ndit la Jackie – la corpul ei hieroglific şi la
natura ei asemă nă toare unui sfinx – apoi a început să facă schiţe. La spital, i-
a ară tat rochii cu croiala în forma literei A, inspirate de liniile simple ale
vechii arte egiptene. Pă lă ria gen tocă se baza pe tiara lui Nefertiti. Nici un alt
creator de modă nu mai crease o colecţie întreagă doar pentru Jackie.
Cassini a obţinut postul: stilist exclusiv pentru Prima Doamnă . Întotdeauna
şi-a pă strat o mică parte a propriei ei persoane şi a continuat să cumpere
rochii de la Balenciaga.
La cursul de lingvistică am învă ţat despre oameni care şi-au pierdut
capacitatea de a combina morfemele, după ce creierele le fuseseră perforate
de jaloane de fier. Se pare că existau câ ţiva astfel de oameni, care aveau
jaloane de fier înţepenite în cap şi care au continuat să tră iască – chiar dacă
fă ră morfeme. Studiind localizarea jaloanelor şi ce morfeme s-au pierdut,
puteai să -ţi dai seama unde erau înmagazinate morfemele.
Am învă ţat diferitele lucruri cu privire la care Noam Chomsky a avut
dreptate, iar B.F. Skinner a greşit. Skinner a supraestimat apropierea dintre
oameni şi animale, iar apoi a subestimat animalele. Omul nu înţelegea
ciripitul pă să relelor.
Am învă ţat că , deoarece limbajul era un instinct uman universal, niciun
om nu avea probleme la gramatică – nici mă car copiii mici sau negrii. Asta
spunea în carte: puteai crede că negrii şi copiii mici nu foloseau gramatica,
dar dacă analizai ceea ce spun, îţi dă deai seama că aceştia urmau, de fapt,
reguli gramaticale atâ t de sofisticate, încâ t nu puteau fi programate în nici
un computer.
Am învă ţat despre ipoteza Sapir-Whorf, care spunea că limba pe care o
vorbeşti îţi afectează modul în care procesezi realitatea. Am învă ţat că era
greşită . Whorf, un supraveghetor în caz de incendiu – tot timpul l-au numit
supraveghetor în caz de incendiu – credea că oamenii tribului Hopi
percepeau timpul diferit decâ t îl percepeam noi pentru că nu aveau timpuri
verbale. El spunea că tribul Hopi nu considera două zile ca pe două lucruri
diferite, ci mai degrabă ca pe un lucru care s-a întâ mplat de două ori. S-a
dovedit că , într-un fel sau altul, s-a înşelat în cazul tribului Hopi.

39
 Adepţii lui Chomsky au privit ipoteza Sapir-Whorf drept cea mai
abjectă calomnie – nu doar incorectă , ci şi plină de ură , ca şi cum ar fi spus că
diferitele rase aveau diferite nivele de inteligenţă . Deoarece toate limbile
erau la fel de complexe şi cu aceeaşi expresie a realită ţii, diferenţele de
gramatică pur şi simplu nu puteau corespunde diferitelor moduri de
gâ ndire. „Gâ ndirea şi limba nu sunt acelaşi lucru”, a spus profesorul,
şuierâ nd uşor, lucru pe care îl fă cea doar în momente în care era emotiv. El a
spus că ipoteza Sapir-Whorf era incompatibilă cu „sindromul vâ rfului
limbii”. Chiar îi spunea sindrom. Se referea la momentul în care un cuvâ nt îţi
stă tea pe vâ rful limbii.
În sinea mea, ştiam că Whorf avea dreptate. Ş tiam că gâ ndesc diferit în
turcă şi în engleză – nu pentru că gâ ndirea şi limbajul ar fi fost la fel, ci
pentru că limbile diferite te forţau să te gâ ndeşti la lucruri diferite. Turcii, de
exemplu, au un sufix, -miş, care trebuia adă ugat verbelor pentru a raporta
orice lucru la care nu ai fost martor. Întotdeauna îţi afirmai propriul grad de
subiectivitate. Întotdeauna te gâ ndeai la el, de fiecare dată câ nd deschideai
gura.
Sufixul -miş nu avea un echivalent englezesc. Ar fi putut fi tradus ca „se
pare” sau „am auzit” sau „aparent”. L-am asociat cu Dilek, verişoara mea din
partea tată lui – Dilek cea mică , slă bă noagă , cu ten închis, care era de vâ rsta
mea, dar cu mult mai mică . „Te-ai plâ ns-miş la maică -ta”, obişnuia să -mi
spună Dilek cu vocea ei liniştită şi precisă . „Te-a speriat-miş câ inele”. „Le-ai
spus-miş pă rinţilor tă i că , dacă mă tuşa Hü lya vine în America, ar putea locui
în garajul tă u”. Câ nd auzeai -miş, ştiai că fuseseşi menţionat în absenţă – nu
doar tu, dar şi ipocrizia, laşitatea şi lipsa ta de generozitate. De fiecare dată
câ nd îl auzeam, mă simţeam prinsă asupra faptului. Îmi era frică de câ ini. M-
am plâ ns adesea mamei. Timpul verbal -miş era unul dintre motivele din
cauza că ruia mă plâ ngeam mamei. Mama credea că este amuzant.
La cursul de rusă am învă ţat verbul „a plă cea” şi am vorbit despre ce
fel de filme ne plă ceau. Am spus că îmi plac documentarele. Varvara pă rea
sceptică .
— Nu ţi se par plictisitoare?
Mi-am coborâ t privirea spre bancă . Era chiar atâ t de evident?
Ivan a spus că îi plac filmele lui Fellini. Varvara a spus că înseamnă că îi
plac filmele italieneşti. Nu ştiam nimic despre Fellini; în mintea mea era
imaginea unei feline de dimensiunea unui om.
Arhiva de film de la Harvard avea o retrospectivă Fellini. M-am hotă râ t
să merg acolo pentru că Fellini era, de asemenea, şi în programa lui Gary.
Pă rea aiurea ca Ivan şi Gary să aibă acelaşi regizor favorit. Filmul preferat al
40
lui Gary era La Dolce Vita, iar al lui Ivan era La Strada. Svetlana a venit cu
mine să vedem La Dolce Vita. „Nu vorbeşti de nimic altceva decâ t de
bucă tă rie şi de dormitor!” striga Marcello Mastroianni la logodnica sa. Nu-i
plă cea dragostea ei maternă , sufocantă , preferâ nd să se întâ lnească la
petreceri cu femei stră ine, fermecă toare. În La Strada nu erau petreceri şi
nimeni nu era plin de farmec. Giulietta Masina era îndră gostită de bă rbatul
cel mai puternic. Bă rbatul cel mai puternic i-a spus că arată mai mult ca o
anghinare decâ t ca o femeie.
Svetlana lua lecţii de limba franceză în particular de la o absolventă pe
nume Anouk. În fiecare să ptă mâ nă scria în franceză un eseu despre
dragoste, pe care i-l trimitea lui Anouk, iar apoi se întâ lneau amâ ndouă la
Café Gato Rojo pentru a-l discuta împreună . Svetlana îmi povestea deseori
eseurile câ nd mergeam să alergă m împreună . Svetlana nu avea nicio
problemă să vorbească şi să alerge în acelaşi timp; pă rea capabilă s-o ţină
aşa la nesfâ rşit.
— Pentru ziua de azi, a spus ea, am scris despre cum poţi face pe
absolut oricine să se îndră gostească de tine, dacă îţi dai silinţa.
— Asta pur şi simplu nu este adevă rat, am zis eu.
— De ce nu?
— Cum aş putea să -l fac pe şeful unui trib Zulu să se îndră -gostească
de mine?
— Pă i, bineînţeles că ai avea nevoie de acces geografic şi lingvistic,
Selin.
Alergam pe strada Oxford, una lâ ngă alta. Am ră mas puţin în urmă
pentru a face loc să treacă unei femei cu un că rucior. Svetlana scrisese un
eseu despre dragoste fie ca un joc la care puteai deveni din ce în ce mai bun,
la infinit, ca în romanele franţuzeşti – dacă ţinea de felul în care îţi joci
că rţile – fie ca un fel de curent electric care exista între anumiţi oameni şi la
care trebuia doar să te conectezi.
— Deci, crezi că este vorba despre cum îţi joci cartea? am întrebat eu.
— Destul de deprimant, nu? Uneori cred că ar putea exista două feluri
de iubire. Ar putea să existe un tip rar, care există de la sine doar între
anumite persoane. Apoi este tipul acela mai comun, care trebuie clă dit.
Pentru mine era un mister felul în care Svetlana genera atâ t de multe
opinii. Orice informaţie, câ t de mică , pă rea să dea naştere unei pă reri de la
primul contact. Între timp, m-am dus de la un curs la altul, am citit sute, mii
de pagini de idei distilate, aparţinâ nd marilor gâ nditori ai istoriei umane, şi
nu s-a întâ mplat nimic. În liceu avusesem o mulţime de opinii, dar liceul
fusese ca o închisoare, cu opoziţii şi obstacole constante. Odată ce
41
obstacolele au dispă rut, sensul a pă rut să dispară şi el. Era cum spunea
Cehov în „Draga de ea”:

Vedea în jur obiecte şi înţelegea tot ce se petrece în preajma ei, dar nu-şi putea face o
părere asupra niciunui lucru şi nu ştia despre ce să vorbească. Şi ce groaznic e să n-ai nicio
părere! Vezi, de pildă, cum stă o sticlă, cum plouă sau cum merge un ţăran cu căruţa, dar ce-i
cu sticla, cu ploaia sau cu ţăranul, care-i rostul lor, nu poţi spune şi n-ai spune-o nici pentru o
mie de ruble!14

Din câ nd în câ nd, o carte cuprindea între paginile sale ceva de genul

ă sta, şi era oarecum reconfortant. Dar nu era chiar acelaşi lucru cu a avea o
opinie.
Am ocolit staţia de metrou din Piaţa Porter. În spatele nostru, de
partea cealaltă a unui gard de sâ rmă , şinele de tren şi pietrişul umed
stră luceau sub lumini roz. Era un firmament DUNKIN’ DONUTS şi un ceas
mare. Cineva, undeva, cerşea.
— Este în regulă dacă îţi pun o întrebare personală ? m-a întrebat
Svetlana.
— Da, am ră spuns.
— Ai vreun iubit acum?
— Nu.
— Atunci cine este tipul cu care te tot vă d mereu? Ş tii la cine mă refer.
De înă lţimea ta, pă rul şaten, bine clă dit, foarte american.
— A, Ralph. Suntem prieteni din liceu.
— Nu-mi puteam da seama după limbajul corpului – mai întâ i am
crezut că formaţi un cuplu, apoi mi-am zis că nu. Obişnuiaţi să ieşiţi
împreună , sau ceva de genul ă sta?
— Nu.
— Pe bune? De ce nu? Arată bine.
— Nu ştiu, am ră spuns. De fapt, cred că s-ar putea să fie homosexual.
— De ce crezi asta?
— Este foarte interesat de Jackie Kennedy.
— Hm. Interesant.
Svetlana mi-a spus că are un prieten homosexual la clubul de sâ rbo-
croată şi că se gâ ndise mult la Jackie Kennedy, Maria Callas şi Marilyn
Monroe – la faptul că erau actriţe, fiinţe estetice, apropiate de bă rbaţi
puternici şi nefericite.

14
Traducere de Mihail Sevastos, „Draga de ea”, din volumul Logodnica – nuvele şi
povestiri, Editura Polirom, Bucureşti, 2002.
42
 Urmă toarea dată câ nd am mâ ncat cu Ralph, Svetlana a venit la masa
noastră .
— Vă supă raţi dacă mă aşez şi eu cu voi? Deranjez cumva?
— Nu, deloc, a ră spuns Ralph.
Svetlana şi-a trâ ntit tava şi ne-a povestit despre prietenia Valeriei cu o
fată surdă , pe nume Patience, de la cursul de fizică .
— Nu cred că Val o place chiar aşa de mult, dar nici nu poţi să te porţi
nasol cu o persoană surdă pe care o cheamă Patience. Dar este atâ t de
obositor să -ţi petreci timpul cu ea! Sigur, poate să citească pe buze, dar
trebuie să stai chiar în faţa ei şi să vorbeşti cu dicţie şi, în acelaşi timp,
trebuie să ai grijă să nu pari că o tratezi de sus. Cu unii oameni nu poate
înţelege nimic, aşa că Valerie îi traduce. Valerie dă şi toate telefoanele în
numele ei. E foarte stresant pentru ea. Nu ştiu câ t de mult o să mai poată
continua. În ceea ce-o priveşte pe Fern, are o erupţie cutanată pe gâ t din
cauza parţialului de la biochimie. Mereu are câ te-o iritaţie, dar de data asta e
deja mai mult o erupţie cutanată , care coboară pâ nă pe spate. Este destul de
scâ rbos, aşa că n-o să intru în detalii în timp ce mâ ncaţi. Fireşte, refuză să se
ducă la doctor. Bună , eu sunt Svetlana, tu trebuie să fii Ralph. Aş da mâ na cu
tine, dar cred că am luat ră ceala de la Fern. Asta-i o altă chestie – e ră cită .
Îmi pare ră u că vorbesc atâ t de mult. Este însă o mare uşurare pentru mine
să nu fie nevoie să -mi fac griji cu privire la cititul pe buze.
După cină , am mers la arhiva de filme să vedem Casanova în regia lui
Fellini. Aleea era prea îngustă ca să putem merge împreună , aşa că am luat-o
înainte cu Ralph şi am vorbit cu el despre cum Jackie refuzase să citească
memoriile lui Casanova deoarece îl considera un derbedeu, şi cum o
convinsese Cassini, că ruia apoi i-a scris un bilet încâ ntă tor de mulţumire.
După un timp, mi-am fă cut griji că am lă sat-o pe Svetlana singură , aşa
că l-am lă sat pe Ralph să meargă înainte.
— Vă d ce-ai vrut să spui, că s-ar putea să fie homosexual, a spus
Svetlana.
M-a cuprins un sentiment brusc de groază . Senzaţia de a fi tră dat pe
cineva era la fel de neplă cută ca senzaţia de a fi tră dat tu însuţi. Ba era chiar
şi mai neplă cută .
— Svetlana!
— Ce? Nu mă poate auzi, nu fi paranoică .
Nimic din postura lui Ralph nu dă dea vreun indiciu dacă a auzit-o sau
nu.
Cum de-am putut vorbi despre el cu Svetlana – cum de-am putut să -i
spun lucruri despre el? Mi-a trecut prin minte cam câ t de ră u mi-ar pă rea
43
dacă şi Hannah ar fi auzit felul cum vorbeam uneori despre ea. Cum ar
trebui să vorbeşti despre oameni?
Casanova pă rea oarecum ră zbună tor, de parcă Fellini ar fi fost gelos pe
Casanova pentru că avea parte de atâ t de mult sex şi ar fi încercat să -l pună
într-o lumină proastă . Nu am înţeles de ce femeile râ deau atâ t de mult.

3. Destinul în Novosibirsk
— Scuzaţi-mă, mergeţi la cooperativa „Scânteia Siberiană”? l-a întrebat
Nina pe şoferul de autobuz. Se afla la aeroportul din Novosibirsk.
— Nu, i-a răspuns şoferul. Aveţi nevoie de un taxi.
— Mergeţi la „Scânteia Siberiană”? a întrebat cineva.
Nina s-a întors şi a văzut un tânăr cu o valiză.
— Şi eu merg tot acolo, a spus tânărul. Haideţi să mergem împreună.
— Bine, a răspuns Nina.
În taxi, Nina a scos scrisoarea lui Ivan din cartea de fizică şi a recitit-o.
— Priviţi, a spus tânărul, arătând pe fereastra. Vedeţi luminile acelea?
Ăla este centrul oraşului, unde trăiesc peste un milion de oameni.
— Ah, a spus Nina.
Tânărul s-a uitat la ea.
— Observ că aveţi o carte de fizică. Sunteţi fizician?
— Da, urmez cursuri postuniversitare.
— Şi eu urmez cursuri postuniversitare. Să facem cunoştinţă. Numele
meu este Leonid. Studiez la Centrul Ştiinţific din Irkutsk.
— Eu sunt Nina, a spus ea. Studiez la Universitatea de Stat din Moscova.
— Măiculiţă, o moscovită! De ce ai venit în Novosibirsk?
— Studiez aspectele fizicii în cazul deplasării renilor, a răspuns Nina.
Era o minciună.
Leonid părea dus pe gânduri.
Nina tăcea.
— Ivan Alexeici Bazanov? a repetat administratoarea de la „Scânteia
Siberiană”. S-a uitat într-un registru mare.
— Nu există niciun Bazanov aici. Dar există un Boiarski, de asemenea
Ivan Alexeici.
— Lucrează de mult timp aici? a întrebat Nina.
— Nu, nu de prea mult timp. Doar de trei săptămâni.
Inima Ninei a bătut mai repede. Ivan dispăruse exact acum trei
săptămâni!
— Aş dori să-l întâlnesc, a spus Nina.

44
 — Îl puteţi întâlni la ora cinci, a promis administratoarea. Dar acum se
află la ferma experimentală.
— Ce fel de muncă se face la ferma experimentală? a întrebat Nina.
— Sunt studiate întrebări importante. De exemplu, care este cea mai
bună mâncare pentru reni? Ce vulpi au blana cea mai călduroasă? Din păcate,
este interzis accesul vizitatorilor.
— Înţeleg, a spus Nina.
De fapt, Nina nu înţelegea. De ce era secret un studiu privind hrana
renilor? Era posibil ca „ferma experimentală” să fie, de fapt, un laborator de
fizică nucleară? Ar fi putut Ivan să se ascundă acolo sub un pseudonim?

— Ţ i-am spus că se va întâ mpla, îi spunea Angela Hannei câ nd am

intrat.
Amâ ndouă s-au întors să se uite la mine.
— Am fost jefuite, a spus Hannah.
Îmi luaseră scurta, eşarfa Angelei cu sigla Harvard, una dintre că mă şile
ecosez ale Hannei – a spus că era preferata ei – şi toate şosetele Hannei. Îşi
sortase şosetele aşezată în alcovul ferestrei şi cineva pur şi simplu i le luase
pe toate.
— V-am spus să încuiaţi uşa câ nd ieşiţi. V-am spus, a zis Angela.
— Am coborâ t în hol doar pentru cinci minute! Oricum, am crezut că
eşti acasă . De unde ar fi trebuit să ştiu? Chiar şi câ nd eşti acasă , stai acolo cu
uşa închisă .
— Atunci încuie uşa mereu!
Scurta furată îi aparţinuse iniţial mamei mele, care o purtase mulţi ani
pâ nă câ nd, în cele din urmă , şi-a cumpă rat un cojoc. Am luat-o din dulapul ei
prima dată câ nd aveam 15 ani, iar atunci câ nd m-a vă zut purtâ nd-o, mi-a
spus că o pot pă stra. Adoram haina aia, cu umerii ei pă tră ţoşi, nasturi mari şi
aromă vagă de parfum.
Ralph a fost cel că ruia am vrut să -i spun imediat despre haină pentru
că ştiam că mă va face să mă simt mai bine. A spus că ar trebui să mergem la
cumpă ră turi. Oricum avea nevoie de nişte că mă şi. Am decis să mergem la
Filene’s Basement, despre care se spunea că este o parte importantă a vieţii
din Boston.
Din capă tul scă rii rulante, Filene’s se extindea dedesubt, ca un fel de
tapiserie istorică . Apoi ajungeai în interior. Câ t vedeai cu ochii, cumpă ră torii
se bă teau pe seturile de pulovere de caşmir, rochiţe de petrecere pentru
bebeluşi şi pantaloni de bumbac, cu o ostilitate atâ t de primitivă , încâ t pă rea
să ameninţe valorile burgheze înseşi, întruchipate de acele articole de
45
îmbră că minte. Un morman de izmene semă na cu o gră madă de suflete
smulse din trupurile lor. Femeile scotoceau prin gră mada de suflete,
ridicâ nd periodic câ te unul în aer, astfel încâ t acesta atâ rna în atmos-feră
fă ră vlagă şi abandonat.
S-a dovedit că Ralph avea idei precise şi detaliate despre hainele
femeilor.
— Ai putea să -ţi cumperi aia şi să începi să porţi o geantă de paie, a
spus el despre un fel de tunică .
Am gă sit o jachetă din piele roşu aprins, cu glugă , marcată cu o
reducere de 75%, care pă rea de mă rimea mea, şi mi-am croit drum pâ nă la o
oglindă în faţa că reia erau doar două femei care se stră duiau să prindă
poziţia cea mai bună . Stâ nd în spatele lor, am încercat să vă d cum îmi vine
jacheta. Nu mi-era clar la ce mă ajuta, din moment ce citisem într-un studiu
ştiinţific că majoritatea fetelor şi tinerelor femei nu se percepeau cu
acurateţe atunci câ nd se priveau în oglindă . În cele din urmă mi-am
cumpă rat o pelerină neagră , fă ră formă , lungă pâ nă la glezne, care ar fi putut
acoperi orice. Îmi amintea de mantaua lui Gogol.
Toată să ptă mâ na fusese deprimantă . Am petrecut nouă ore tremurâ nd,
înfă şurată în mantaua gogoliană , la un documentar de nouă ore despre
Holocaust. La un moment dat, am crezut că mi-a crescut o umflă tură în
coapsă , dar s-a dovedit a fi o mandarină – că zuse printr-o gaură din buzunar
şi se prinsese în că ptuşeală .
Îmi doresc ca toate că ile tale enzimatice să aibă o eficienţă extremă , o
reglare excelentă a secreţiei de citocine şi nivele mari de endorfine, mi-a
scris mama, într-un e-mail trimis la două dimineaţa, pentru a mă face să uit
de examenele parţiale.
Ar fi un act de imensă bună tate din partea ta, dacă ai suna-o pe mă tuşa
Berna la Izmir: a că zut şi s-a ră nit la picior. Va fi foarte mulţumită de mine. O
poţi suna după ora 13, dar nu prea mult după , că este ora ei de cocktail şi nu
ar avea sens. Mama termina o cerere de finanţare, pe care urma să o ducă în
Upper West Side ca să nu depă şească termenul de predare.
Angela avea un program special de studiu pentru parţiale, care implica
o alarmă de ceas extrem de zgomotoasă ce se declanşa la fiecare 20 de
minute. Nu s-a dus la culcare pâ nă la patru şi jumă tate, şi chiar şi atunci
alarma a continuat să urle, doar că ea dormea indiferent câ t suna. Am visat
că pentru fiecare „cantitate” pe care o gâ ndeai trebuia „să te trezeşti” într-o
mă sură sau alta. „Trezirea” însemna cu totul altceva în vis.
Ploaia că dea constant, aproape orizontal, din cauza vâ ntului. Umbrela
devenise un fel de glumă vizuală . Bibliotecile începuseră să ofere pungi din
46
plastic pe care scria într-o parte că O CARTE UDĂ NU ESTE O RAŢ Ă
MOARTĂ . Aceste pungi trebuiau să te încurajeze să nu arunci că rţile ude.
Doar un tipograf din tot Parisul putea să descifreze corecturile pe text
ale lui Balzac.
Am scris o lucrare despre sufixul turcesc -miş. Am aflat dintr-o carte
despre lingvistica comparativă că era numit timpul inferenţial sau
probatoriu şi că există structuri similare în limbile Estoniei şi Tibetului.
Timpul inferenţial turcesc, am citit, era folosit în diverse forme asociate cu
transmiterea orală şi cu zvonurile: basme, epopei, glume şi bâ rfe. Am
recunoscut faptul că acest lucru era adevă rat, dar nu grupasem niciodată
conştient aceste forme împreună , şi nici nu încercasem să articulez ce aveau
în comun. De fapt, era foarte greu să articulezi ce aveau în comun, chiar dacă
era uşor să urmezi regula.
Una dintre cele mai uzuale utiliză ri ale inferenţialului turc, spunea
cartea, era atunci câ nd te adresai copiilor. Mi-am amintit şi de asta: „Ce s-o fi
întâ mplat cu pă puşa?” Timpul inferenţial permitea vorbitorului să -şi asume
uimirea şi ignoranţa pe care o tră iesc copiii – acea stare atunci câ nd fiecare
informaţie este obţinută , practic, din auzite.
Existau aspecte despre -miş care îmi plă ceau: avea un fel de
nedumerire încorporată , era amuzant în mod automat. În acelaşi timp, era
un blestem care te condamna la conştientizarea faptului că tot ceea ce
spuneai putea să uzurpe experienţa altcuiva, că propria subiectivitate era o
capcană şi te fă cea să intri în discuţii în contradictoriu cu alţii despre poveşti
care se ciocneau cap în cap. Compromitea şi transforma tot ceea ce spuneai.
De fapt, schimba ce timp verbal foloseai. Ş i nu puteai scă pa. Nu ar exista
nicio cale de a trece prin viaţă , în turcă sau în oricare altă limbă , în care să
faci doar afirmaţii faptice despre observaţiile directe. Erai forţat să utilizezi -
miş de simpla condiţie umană – doar prin faptul că existai în raport cu alte
persoane.
În vacanţa de Ziua Recunoştinţei m-am dus la New Orleans să -l vizitez
pe tata. Relaţiile dintre noi erau mai bune şi mai relaxate decâ t fuseseră în
mulţi ani. Mi se pă rea că acest lucru se datora, în parte, faptului că veneam
de la Boston, şi nu de acasă de la mama.

47
 Mama mea vitregă , care era şi ea turcoaică , dar care se adapta uşor la
medii diferite, fă cuse un turducken15. Fratele meu vitreg, care avea cinci ani,
încă nu trecuse peste Halloween. Numai despre asta voia să vorbească .
— Ce se întâ mplă dacă ei spun „Farsă -sau-dulciuri”16 şi tu spui „farsă ”
şi apoi toată casa îşi ia zborul pentru că este un balon? ne-a întrebat el.
Toţi ne-am gâ ndit ce ră spuns să -i dă m.
— Pă i, a zis tata în cele din urmă , presupun că atunci va trebui să
îngroşi râ ndurile celor fă ră adă post.
...
Ningea câ nd m-am întors la Boston. Nu aveam că ciulă sau mă nuşi.
Iarna trecută avusesem mă nuşi. Nu-mi puteam aminti ce se întâ mplase cu
ele. Erau diferite de mă nuşile de acum doi ani.
În gară , oamenii beau cafea şi citeau ziare. M-am bucurat să vă d că
viaţa merge înainte – o viaţă reală , în care oamenii lucrau şi ră mâ neau treji,
încercâ nd să facă tot felul de lucruri, care era, de fapt, şi scopul cafelei. Era la
un moment dat o poezie a lui Pasternak despre genul ă la de dispoziţie: „Nu
dormí, nu dormí, artistule.” Suna mai bine în limba rusă , deoarece cuvâ ntul
„artist” avea trei silabe, era un amfibrah, ca „spaghete” sau „apendice”. Nu
dormi, nu dormi, gorilă, mă gâ ndeam câ t am coborâ t cu ascensorul la
platforma de metrou.
Am fost, într-o oarecare mă sură , foarte încâ ntată , de această dată , de
atmosfera specifică Bostonului. Că lă torind la Cambridge cu metroul, am tot
aranjat şi rearanjat în minte numele staţiilor de tranzit din Boston.

Eliot, Holyoke, Copley Square,

Simfonia, Wollaston, Hoosac Pier,
Marblehead, Maverick, Fenway Park,
Haymarket, Mattapan, Codman Yard,
Wonderland, Providence, Beacon Hill,
Watertown, Reservoir, Mystic Mall.

15
Specialitate culinară în care curcanul dezosat este umplut cu o raţă dezosată care, la
râ ndul ei, este umplută cu un pui dezosat. Numele este format prin ală turarea
echivalentelor în limba engleză a denumirilor celor trei tipuri de pă să ri folosite la
preparare (turkey – „curcan”; duck – „raţă ”; chicken – „pui”), acest fel de mâ ncare fiind
numit, în afara SUA şi Canada, şi „Three Bird Roast” (ad. lit. „friptură din trei pă să ri”).
16
Una dintre tradiţiile specifice să rbă torii de Halloween este ca cei mici (uneori şi
adulţii) să se costumeze (de obicei în personaje înfricoşă toare sau de poveste, dar nu
numai) şi să bată din uşă în uşă , strigâ nd „Trick-or-treat” – semnificaţia fiind că , dacă nu
primesc ceva bun sau un cadou (mai ales dulciuri), vor face o farsă celor care locuiesc acolo.
48
 Piaţa Harvard pă rea deopotrivă nouă şi familiară . Mă simţeam ca şi
cum aş fi putut să -mi dau seama, doar uitâ ndu-mă , că această configuraţie a
clă dirilor şi stră zilor era familiară şi semnificativă pentru o mulţime de
oameni, nu doar pentru mine. Era ciudat să vizitez o suburbie pe care
nimeni altcineva nu o mai vizitase şi nu mai fusese acolo, ca apoi să mă
întorc la aceste să li şi clă diri atâ t de bine cunoscute, unde veniseră , timp de
sute de ani, oameni de stat, scriitori şi oameni de ştiinţă .
Câ nd am ajuns la că mine, cineva era că rat cu targa. Era Hannah.
— Hei, Selin! a strigat ea, fă câ ndu-mi cu mâ na. Nu-i aşa că -i amuzant?
— Vă rog să vă întindeţi, a spus un paramedic.
— Am că zut pe scă ri! Îţi vine să crezi?
S-a întins înainte să pot ră spunde, iar paramedicii şi-au reluat drumul
că tre o ambulanţă parcată .
Hannah şi-a petrecut noaptea în infirmerie. Am dormit timp de 14 ore.
A doua zi m-am dus la magazinul armatei şi forţelor navale ca să -mi cumpă r
mă nuşi. Raftul din magazin era înţesat de mă nuşi cu un deget din America
Centrală , care aveau ciucuri multicolori gigantici. Erau, de asemenea, şi
câ teva perechi frumoase de mă nuşi din piele, dar erau şi prea scumpe, şi
prea mici. Am cumpă rat o pereche de mă nuşi de schi albastre şi m-am dus
să mă uit la încă lţă minte. Purtasem tot anul aceeaşi pereche de adidaşi
bă rbă teşti pentru alergat. Aveam mă rimea 1217 la pantofi, care era aproape
imposibil de gă sit pentru femei. La magazin am gă sit o pereche de pantofi
unisex cu şireturi, fabricaţi în Polonia, din ceea ce pă rea a fi mucava
înmuiată în apă . Foarte grele, cu vâ rfurile bombate şi tocuri de plastic, erau
fă ră îndoială cele mai urâ te încă lţă ri pe care le vă zusem vreodată , dar erau
ieftine şi mi se potriveau.
Era ză padă din nou a doua zi. La micul dejun, trei persoane diferite mi-
au complimentat pantofii. Mă simţeam ca-ntr-un vis. La cursul de rusă
trebuia să spunem ce am fă cut de Ziua Recunoştinţei. Ivan se dusese în
Canada.
— Pă rul dumneavoastră arată diferit, i-a spus Grisha Varvarei.
— Zici? Nu l-am tuns.
A privit-o chiorâ ş.
— Cred că a crescut.
Am învă ţat nişte verbe neregulate, pe care Varvara nu le-a numit
neregulate. Ne-a spus că , de fapt, neregularitatea lor urmă reşte un tipar,
deşi existau neregularită ţi în tipar.

17
Aproximativ mă rimea 45-46.
49
 După curs, am mers la clă direa cu ateliere de artă , privindu-mi ţintă
pantofii, întrebâ ndu-mă dacă aş putea cumva să -i fac pierduţi, câ nd am auzit
o voce în spatele meu.
— Sonia!
Era Ivan, care-mi întinse un papuc albastru, flasc.
— Ţ i-a că zut ă sta.
Mi-am dat seama că era una dintre noile mele mă nuşi de schi.
— Of, nu, am spus. Înseamnă că deja încerc să le pierd.
— Încerci? Este dificil?
— Trebuie s-o fac inconştient, i-am explicat.
— Aha, a spus el. Scuze că ţi-am stricat planurile.
— Nu-i nimic. O să le pierd mai tâ rziu, câ nd nu eşti prin preajmă .
— Pentru orice eventualitate, data viitoare câ nd îţi mai cade ceva, n-o
să -l mai ridic.
Câ nd trecuse o treime din anul universitar, le-am spus Angelei şi
Hannei că era timpul să ne rotim locurile în dormitoare. Hannah nu a vrut
să -şi mute lucrurile, aşa că m-am mutat eu în dormitorul pentru o persoană .
A durat două zile pâ nă câ nd am urnit-o pe Angela să facă schimb de loc cu
mine. O compă timeam, dar nu prea mult.
Tema finală pentru „Lumi construite” a fost să construim o lume. Mă
hotă râ sem să scriu o poveste şi să o ilustrez. Ca toate poveştile pe care le-am
scris la vremea respectivă , se baza pe o atmosferă neobişnuită care mă
impresionase în viaţa de zi cu zi. Consideram că ă sta era scopul scrierii
poveştilor: să ticluieşti un lanţ de evenimente care să poată explica, într-un
fel sau altul, o anumită stare de spirit – ce s-a întâ mplat şi care au fost
urmă rile.
Atmosfera despre care voiam să scriu se ivise cu câ ţiva ani înainte,
câ nd m-am dus cu mama într-o vacanţă în Mexic. Ceva s-a întâ mplat cu
autocarul închiriat care trebuia să ne ducă la aeroport, şi care ne-a lă sat, în
schimb, în curtea pavată cu dale roz a unui hotel straniu, unde se putea auzi
în difuzoare compoziţia lui Albinoni, Adagio; ceva ne că zuse pe braţe, iar
câ nd am ridicat privirea, am vă zut că era cenuşă . Citeam Ciuma lui Camus –
asta era lectura mea pentru plajă – şi mi se pă rea că vom ră mâ ne acolo
pentru totdeauna, în curtea roz, fă ră să putem pleca.
Voiam să scriu o poveste care să recreeze exact acea stare de spirit –
un hotel roz, Albinoni, cenuşă şi imposibilitatea de a pleca – într-o manieră
exigentă şi demnă . În viaţa reală , stă tusem în acea curte doar trei ore. Eram
o adolescentă americancă , persoana cel mai puţin interesantă şi demnă din
lume, adusă acolo de mama mea. Era definiţia însă şi a unui non-eveniment:
50
nişte americani au tră it pe pielea lor experienţa unui zbor întâ rziat. În
povestea mea, personajele ar fi blocate acolo pentru o lungă perioadă de
timp, dintr-un motiv real, legitim – cum ar fi o boală . Hotelul s-ar afla undeva
departe, cum ar fi Japonia. Administratorii hotelului şi-ar cere scuze pentru
că Adagio-ul lui Albinoni a ră sunat pe holuri şi în salonul de primire atâ t de
mult timp, dar ar fi vorba de o problemă tehnică gravă şi dificil de rezolvat.
Deşi „Lumile construite” fusese catalogat drept un curs de artă -atelier,
Gary a spus că atelierul era o risipă din timpul orelor de curs. Trebuia să
învă ţă m să ne facem timp pentru artă , ca nişte artişti adevă raţi. Nu ni se
permitea să folosim materialele de artă ale şcolii. Ş i asta era ca în viaţa reală .
M-am dus la magazinul de arte plastice pentru a cumpă ra materiale.
Totul era foarte scump. Am ajuns la magazinul de birotică şi papetă rie. Am
cumpă rat două topuri de hâ rtie roz-electric pentru calculator şi le-am folosit
pentru a acoperi pereţii, podeaua şi mobilierul din noul meu dormitor. În
felul ă sta puteam face fotografii care pă reau a fi fă cute într-un hotel roz.
Oricine ar fi petrecut oricâ t de puţin timp în camera mea, sfâ rşea prin a i se
face puţin greaţă din cauza mirosului de adeziv. Svetlana mi-a spus că nu e
în stare să -şi imagineze cum puteam tră i în felul ă sta.
— Îţi dai seama că acum eşti o persoană bolnavă într-un hotel roz, a
spus ea.

4. O iubire de laborator
Un tânăr înalt aştepta la uşa biroului. Nina îi vedea doar spatele, dar l-a
recunoscut imediat.
— Ivan! a strigat ea.
Bărbatul s-a întors. Nu era Ivan – cel puţin nu cel al Ninei.
— Scuzaţi-mă, a spus Nina, dintr-o dată jenată. Caut o cunoştinţă de-a
mea, Ivan Alexeici Bazanov. Dar văd că nu sunteţi dumneavoastră acela.
El a zâmbit.
— Nu, eu sunt Ivan Alexeici Boiarski. Am acelaşi prenume şi patronimic,
dar un alt nume de familie.
— Am făcut o greşeală, a spus Nina. Iertaţi-mă! La revedere!
— Unde vă duceţi?
— La Laboratorul de Cosmologie şi Fizica Elementară a Particulelor din
Novosibirsk.
— E la trei kilometri distanţă şi aveţi o valiză, a observat Ivan Boiarski.
Să mergem cu tractorul meu.
Oamenii din Siberia erau drăguţi.

51
 Nina a ciocănit la uşa laboratorului unchiului lui Ivan. Uşa a fost
deschisă de... Leonid, tânărul din taxi!
— Nina? Ce bucurie! Dar nu înţeleg – ce cauţi aici?
— Am venit aici pentru că... pentru că profesorul Bazhanov îmi este
rudă, a minţit Nina. Dar tu, Leonid, ce faci aici?
— Vizitez acest laborator pentru a studia proprietăţile electrice ale
permafrostului.
— Ce interesant, a spus Nina. Este aici profesorul Bazhanov?
— Nu, în momentul ăsta toată lumea se află la tabăra de gheaţă.
— Pot să aştept?
— Desigur. Te rog, ia loc.
Dar Nina nu avea stare. Se plimbă prin încăpere.
În laborator se aflau trei birouri. Pe primul birou era o plăcuţă pe care
era scris: A.A. Bazhanov. Acesta era unchiul lui Ivan. Pe al doilea birou era o
plăcuţă cu numele unei femei: G.P. USTINOVA. Iar pe biroul acestei Ustinova
era o fotografie a lui Ivan – cel al Ninei! Când Nina a citit plăcuţa de pe cel de-
al treilea birou, nu putea să-şi creadă ochilor: I.A. Bazhanov. Acestea erau
iniţialele lui Ivan. Iar acolo, pe birou, se afla agenda lui Ivan!
Pe agendă era un bilet:
Ivan,
A trebuit să mai zăbovesc la observator. Iartă-mă! Te voi căuta în tabăra de gheaţă.
A ta,
Galia

A ta, Galia? Nina avu un sentiment neplăcut.

— Spune-mi, Leonid, a spus ea. Cine este G.P. Ustinova?
Chipul lui Leonid se întunecă.
— Galina Petrovna este geochimistul nostru, a răspuns el. Pe vremuri o
cunoşteam destul de bine. Ştii, avem o „iubire de laborator”: tocmai s-a
căsătorit cu Ivan Alexeici, care lucrează şi el aici. Acolo, pe biroul ei, este
fotografia lui.
— Oh!
Nina s-a uitat la fotografia lui Ivan.
— E foarte chipeş. Scuză-mă, Leonid. Dar trebuie să plec.
— Poftim? Nu vrei să-ţi aştepţi ruda, pe profesorul Bazhanov?
— Iartă-mă! Nu mai pot aştepta. Te rog, nu spune nimănui că am venit
aici.
Înainte ca Leonid să poată spune ceva, Nina plecase.

52
 Bună , Selin!
Am primit mesajul tă u despre filmul iranian, dar este deja ora 19:00. Ooof. Weekend-
ul meu merge bine, cu excepţia faptului că mă simt cam ră u şi am un morman incredibil de
lecturi, care nu se mai termină . Iar promovarea mea la tae kwon do este mâ ine. Ieri am
încercat să fac un proiect artistic, dar este greu cu presiunea de timp şi cu lipsa de
intimitate. Chiar îmi place de Val şi Fern, dar am nevoie să fiu singură câ nd îmi fac de lucru
cu diferite chestii. În fine. Sper că îţi place filmul şi nu s-a dovedit a fi vorba despre nişte
cultivatori iranieni de cartofi. Scuze că n-am putut veni.
A ta, Svetlana

P.S.: Apropo, am visat că ne împuşcam cu gloanţe de vopsea din pistoale de jucă rie în
mijlocul Memorial Drive şi ne distram foarte tare.

Hei, Selin,
Am auzit că ai trecut pe-aici – dar dormeam buştean. Am fost bolnavă , dar acum să
zicem că sunt ceva mai bine. Filmul rulează şi mai tâ rziu de 07:30. Dacă nu, o să mă duc la
07:30, dar dacă da, ar fi mai bine pentru că încerc să mai termin nişte lecturi.
Hmm, vă d că ai studiat nişte russkii. Sunt impresionată . În afară de faptul că trebuie
să citesc Charlemagne, am terminat cu munca. Uraaa! (Aşa se scrie uraaa sau este cu un a?)
Dar, vă d din această hâ rtie că eşti pe punctul de a avea necazuri din nou pentru că nu
respecţi ideile din că rţile tale de lingvistică . Of... unele lucruri nu se schimbă , nu?
Astă zi am donat sâ nge şi, în timpul donă rii, am avut o fantezie ciudată că sunt strâ nsă
de gâ t cu un tub plin de sâ nge, care se curba de jur împrejur ca un intestan persvers 18. M-am
speriat ră u. Cine ştie unde ajunge sâ ngele tă u. Sâ ngele meu va ajunge în creierul altcuiva.
Sâ ngele care îmi hră neşte gâ ndurile va hră ni pe altcineva. Ce penetrare ciudată . În fine.
Chiar am vrut să vorbesc cu tine, dar bă nuiesc că eşti plecată să faci cine ştie ce proiect
turbat, cu vreun câ ine de vâ nă toare, în frig, în întuneric, în ploaie...
Să -mi spui la ce ore rulează filmul. Voi fi în camera mea... citind...
A ta,
Svetlana
Bună , Selin.
Nu pot s-ajung la film în seara asta nici dacă mă omori. Am 180 de pagini de citit în
seara asta despre Renaşterea Carolingiană şi nu-i nicio fericire. Of. Planurile noastre
cinematografice par să fie urmă rite de ghinion, nu? Ş i nu-i decâ t vina mea. Mă simt foarte
vinovată – ceva cu care eşti foarte familiarizată (ha, ha). Aş spune că vom merge vineri la
filmul cu Gogol, dar deja am învă ţat să nu mai fac nicio promisiune.
Hâ rtia asta roz este destul de mişto, apropo. Sper că este în regulă dacă folosesc o
bucată pentru nevrednicul scop utilitar de a-ţi scrie acest ră vaş (am ales intenţionat o
bucată ruptă ). Ca să te ţin la curent cu visele din viaţa mea, am visat că soră -mea a avut un
accident la yoga şi cineva a spus că arată ca o veveriţă într-un blender. Destul de ciudat, nu?
Aaa, aici erai, purtâ nd un pulover galben marfă . Îmi plac culorile tale stră lucitoare.

Svetlana
...
18
Greşelile de ortografie îi aparţin personajului.
53
 Nu prea mai aveam bani, aşa că am aplicat pentru un post la bibliotecă .
Câ nd i-am spus mamei, în receptor s-a fă cut linişte pentru mult timp şi, chiar
înainte de a începe să vorbească , am putut să -mi sau seama că era furioasă .
Motivul pentru care ea muncise atâ t de mult a fost ca eu să mă pot dedica
studiilor şi să nu-mi fac griji de bani; dacă aveam nevoie de mai mulţi bani,
se va mai împrumuta din fondul de pensionare şi îmi va trimite un cec, iar
dacă eu chiar doream să mă simt utilă societă ţii, exista serviciul în folosul
comunită ţii. Mi s-a fă cut imediat ruşine pentru că am vrut mai mulţi bani.
Bani pentru ce – alţi pantofi urâ ţi, alte filme deprimante?
Dintr-un sentiment de vinovă ţie, obişnuinţa de a-mi asculta mama şi
interesul de a învă ţa o a doua limbă , m-am înscris să predau engleza ca
limbă secundară într-un program de educaţie pentru adulţi dintr-un proiect
de locuinţe de la stat. S-a dovedit că deja aveau destui profesori de engleză şi
că aveau nevoie de oameni care să predea matematică de liceu pentru
completarea cunoştinţelor. Nu eram interesată în mod special de
matematica de liceu, dar nimeni n-a zis vreodată că am fost puşi pe-acest
pă mâ nt pentru propriul nostru amuzament.
Pentru a ajunge la locuinţe, luai un metrou care te ducea la şcoala
medicală , treceai pe lâ ngă aproximativ 15 spitale şi apoi traversai
literalmente câ teva că i ferate. Nu mai fusesem niciodată la un proiect de
locuinţe şi, cumva, mă aşteptam să pară improvizate sau câ rpite din bucă ţi;
era ceva înspă imâ ntă tor în soliditatea lor instituţională . Vedeai cum clă dirile
fuseseră mereu deprimante, aveau ceva deprimant în proiectarea şi
construcţia lor, şi că vor continua să fie deprimante, poate pentru sute de
ani, pâ nă câ nd o forţă le va dă râ ma. Ochiuri în care iarba crescuse în voie se
asemă nau cu pă rul pieptă nat în aşa fel încâ t să ascundă chelia unuia care nu
voia să accepte realitatea. Fiecare suprafaţă era acoperită de graffiti. Nu era
nimic colorat sau jucă uş în graffiti – era aceeaşi mâ zgă leală ilizibilă care se
repeta la nesfâ rşit, ca un gâ nd urâ t pe care nu puteai să ţi-l scoţi din minte.
Să lile de clasă se aflau într-o clă dire rezidenţială , cu o sobă abandonată
în curtea din faţă . Am urcat la încă perile rezervate programului de educaţie
pentru adulţi. Era un „hol” cu o masă şi scaune în miniatură , pentru copii,
chiar dacă în program nu erau copii. Pe masă se afla o foaie de prezenţă , o
plantă -pă ianjen moartă şi un pă ianjen mort. Pe un raft în dulap se afla un
teanc de caiete cu coperţi marmorate şi o cutie de creioane Ticonderoga
neascuţite.
Eleva mea, Linda, a întâ rziat zece minute. Era cam de vâ rsta mea,
subţirică , dată cu un ruj de culoare liliachiu metalizat şi cu lac de unghii

54
asortat. Mi-a dat o bucată de hâ rtie împă turită . Am desfă cut-o. Pe ea scria
Linda are nevoie de ajutor cu fracţiile.
Am intrat în cea mai mică dintre cele două să li de clasă şi ne-am aşezat
la o masă pliantă de picnic. Mi-a ară tat pagina din carte pe care trebuia să o
înveţe. Era un tabel pentru generarea fracţiilor.

Numă ră tor Numitor Fracţie

1 2 1/2
1 3 1/3
1 4 1/4

Dar se pare că deja învă ţase tabelul, pentru că atunci câ nd am scris mai
mulţi numă ră tori şi numitori, cum ar fi 2 şi 3, a putut să -i aşeze unul peste
altul, ca 2/3.
— Aşa e, corect, am spus.
Linda a oftat şi s-a uitat pe fereastră .
— Pur şi simplu nu înţeleg ce sens are chestia asta, a spus ea.
Era un sentiment pe care îl înţelegeam foarte bine. Am dat la o parte
tabelul şi am încercat să -i explic rolul fracţiilor. Am început prin a desena un
cerc şi a-i spune că este o plă cintă . Pă rea contrariată . Mi-am amintit că
directorul programului, un student în ultimul an, care lucrase cu adulţi
defavorizaţi încă din timpul liceului, spusese că , dacă predai matematica, era
întotdeauna bine să vorbeşti despre bani, pentru că asta ară ta că
matematica era importantă în viaţa de zi cu zi. Am dat pagina în caiet şi i-am
explicat că 1 la numă ră tor şi 4 la numitor era la fel ca un sfert, iar patru
sferturi alcă tuiau un dolar, deci era util să putem să împă rţim ceva în
fragmente şi să vorbim despre ele.
— Probabil că te gâ ndeşti la fracţii mereu, am spus. Trebuie doar să
înveţi cuvintele.
Linda a oftat din nou.
— Poate că este important pentru tine, a spus ea. Dar pentru mine nu
este important. Am chestii mult mai importante la care să mă gâ ndesc.
Am încuviinţat, în timp ce mă gâ ndeam la ce să ră spund.
— Chestia e, am spus, că este important să -ţi iei bacalaureatul. Trebuie
să înveţi fracţiile ca să treci examenul.
— Neah-neah, a spus ea.

55
 Încă se uita pe fereastră . M-am uitat şi eu pe fereastră . Am vă zut un
tomberon de gunoi şi nişte porumbei. Începuse să plouă .
— Cum adică , neah-neah? am întrebat.
— Neah-neah, a repetat ea. Nu există plă cinte la examen. Examenul
este din chestiile din manual. Profesorii de la clasă nu vorbesc de plă cinte.
Am stat să mă gâ ndesc. M-am gâ ndit la examen. Am spus că nu voi mai
vorbi despre plă cintă şi că vom învă ţa doar ce scrie în manual. Am dat la
pagina urmă toare.
— Acum eşti pregă tită să simplifici fracţiile, am citit. În loc de două
pă trimi, scrie: o jumă tate.
Nu existau ilustraţii sau explicaţii sau ceva care să arate de ce două
sferturi erau egale cu o jumă tate. În capitolul „Exerciţii” era o întreagă listă
de fracţii care trebuiau simplificate. Gâ ndul de a încerca să -i explic cum să
simplifice fracţiile fă ră a vorbi despre plă cintă sau bani era îngrozitor de
descurajant.
— Din moment ce ai învă ţat deja tabelul ă la, am sugerat, poate că ar
trebui să încheiem lecţia.
Linda nu a spus nimic. M-am întrebat dacă „să încheiem lecţia” era o
expresie elitistă , pe care numai oamenii bogaţi o foloseau.
— Poate ar trebui să mergem acasă , am spus. Ne vedem să ptă mâ na
viitoare.
A încuviinţat, şi-a pus manualul în geantă şi a plecat.
— Ş tii, nu trebuie să iei apă rarea fracţiilor în faţa ei, a spus Svetlana.
Nu se vrea ca ea să înţeleagă cu adevă rat – nu se vrea decâ t ca ea să înveţe
pe de rost manualul.
Mă întorsesem acasă ca s-o gă sesc pe Svetlana aşezată la biroul meu,
scriind cu sâ rg pe o coală de hâ rtie roz. Nu a ridicat privirea câ nd am intrat.
Citind peste umă rul ei, am vă zut că scria un mesaj pentru mine ca să
contramandeze planurile noastre de a urmă ri Crucişătorul Potemkin. Cu
mâ na stâ ngă se juca cu colierul de la gâ t, un şirag de mă rgele mari de
chihlimbar.
Ş i-a semnat numele cu un S fantezist şi mi-a înmâ nat hâ rtia.
— Ţ i-am scris un bilet, a spus ea.
În loc să mergem la film, ne-am dus în camera ei şi ne-am aşezat pe
pat, citind „Nina în Siberia”. Era comod să citeşti cu Svetlana, pentru că deja
cunoştea tot vocabularul din sâ rbo-croată , aşa că , în loc să mă uit în glosar, o
puteam întreba direct pe ea.
Povestea era tulbură toare şi tristă . Nina a aflat că Ivan lucra în
laboratorul unchiului să u şi că se că să torise cu o geochimistă . Dar nu era
56
sigură de nimic, pentru că de fapt ea nu vorbise cu el – doar îi vă zuse biroul,
cu o plă cuţă de identitate şi un ră vaş de la soţia sa.
— Cine scrie chestiile astea? am întrebat. Coperta lucră rii era goală ; nu
scria decâ t Lectură în limba rusă I.
— Să mor dacă ştiu, a ră spuns Svetlana, întorcâ ndu-se la manualul ei
de psihologie.
Am luat Casa Umbrelor, romanul de 1 020 de pagini de la Norton
Critical, care era, în acelaşi timp, la fel de captivant şi descurajant ca visul
incredibil de lung al altcuiva. Am citit aceeaşi frază pentru a suta oară :

În încheiere, adăugă Vholes în chip de supliment la declaraţia sa de

principii, dat fiind că domnul Carstone este pe punctul de a reintra în
regiment, poate că domnul Carstone îl va onora cu o poliţă de 20 de lire, în
contul său, pe care s-o încaseze de la bancherul lui.19

Iar şi iar, Vholes a adă ugat în cele din urmă suplimentul despre
domnul C şi banii. Din nou şi din nou, domnul C, agentul să u, cele 20 de lire
sterline din acel cont... poate.
Svetlana a subliniat ceva despre depersonalizare, în timp ce cu mâ na
stâ ngă se juca cu colierul de chihlimbar.
— Este un colier frumos, am spus.
— Hm? a ră spuns ea.
Am hotă râ t că trebuie să o fac să se uite la mine.
— Colierul tă u, am spus. E frumos.
— Ah, ă sta? Este un cadou de la psihanalistul meu.
Câ nd şi-a pomenit psihanalistul, am ştiut că am câ ştigat şi că o să
vorbească cu mine în loc să citească .
Psihanalistul ei fusese la o conferinţă la Moscova de Ziua
Recunoştinţei. Fusese prima lui că lă torie în Europa de Est şi totul îi
reamintea de Svetlana. A tot întâ lnit alte femei pe nume Svetlana, multe
dintre ele la râ ndul lor psihanalişti, deşi una era agent de turism. La
tejgheaua cu bijuterii de chihlimbar s-a întrebat dacă era sau nu o dovadă de
lipsă de profesionalism să -i cumpere Svetlanei un cadou. Ş i-a consultat una
dintre colege, o Svetlana rusoaică , care venise cu el să -l ajute să aleagă un
cadou pentru soţia sa. Rusoaica Svetlana l-a încurajat să -şi urmeze impulsul
de generozitate.

19
Traducere de Costache Popa, Editura Adevă rul Holding, Bucureşti, 2009.
57
 — Nu e o tragedie aşa de mare, a spus Svetlana. Aşa cum a subliniat şi
el, preţul colierului a fost de numai aproximativ o cincisprezecime din ceea
ce i-am plă tit eu pe şedinţe din septembrie încoace. Totul se deduce oricum
din asigurarea mea. Într-un fel, acest colier este un dar de la Crucea Albastră
din Massachusetts.
Nu voiam să mă întorc la Casa umbrelor, aşa că am întrebat-o despre
asigurarea de să nă tate. Pe mă sură ce puneam întrebarea, mi-a venit ideea că
romanul Casa umbrelor este practic despre nişte documente plictisitoare, aşa
că de ce nu îl citesc pur şi simplu în loc s-o întreb pe Svetlana despre
documentele ei plictisitoare? Svetlana a fă cut ochii mari. Mi-a spus că
formularul de asigurare avea o rubrică pentru diagnostice legate de
să nă tatea mintală , iar ea îl vă zuse pe-al ei. Era un numă r din patru cifre,
corespunzâ nd unei intră ri din DSM-IV20.
— Gâ ndeşte-te, a spus ea, patru numere. Atâ t – asta e boala de care
suferi.
Ş i-a rugat psihanalistul să -i spună ce înseamnă numerele, dar el n-a
vrut. I-a spus că ce scria în DSM nu conta; cuvintele care contau erau cele pe
care şi le spuneau unul altuia în acea încă pere. Dar Svetlana a folosit un
sistem mnemotehnic pentru a-şi reaminti cele patru numere, îi erau fixate în
creier, iar ulterior s-a dus la biblioteca pentru discipline ştiinţifice şi a gă sit
DSM-IV.
— M-am uitat prin mormanele de că rţi şi l-am vă zut acolo, a spus ea.
Două volume mari, cartonate, pe un raft.
— Ş i?
— Ş i... nu m-am uitat. Am plecat din bibliotecă . Nu mă mai interesa.
Începusem să uit lucrurile pe care le citisem. A început la ora de
conversaţie în rusă . Am ajuns tâ rziu, deja citeau cu voce tare. Ivan şi-a
împins manualul spre mine şi mi-a ară tat pasajul. La râ ndul unde ea se uita
pe fereastră şi se gâ ndea la Leonid, Ivan s-a aplecat spre mine şi a spus:
— Se pare că se gâ ndeşte mereu numai la bă rbaţi.
— Pardon?
— Mai întâ i se gâ ndeşte la Ivan. Apoi se gâ ndeşte la Leonid. Dar mereu
numai la bă rbaţi.
— Da, aşa e, am spus. Ciudat.

20
Manualul de diagnostic şi statistică al tulbură rilor mintale – publicat de Asociaţia
Americană de Psihiatrie, oferă criterii standardizate de clasificare a tulbură rilor mintale, iar
fiecare tulburare are un cod unic de identificare pentru protecţia datelor cu caracter
personal.
58
 Eu şi Ivan trebuia să interpretă m o scenă din Novosibirsk, o scenă pe
care o citisem şi la care mă gâ ndisem, dar dintr-o dată nu-mi mai puteam
aduce aminte deloc ce trebuia să spun. Mai mult, nu puteam să caut pentru
că îmi uitasem cartea. Stă team acolo, îngrozită , amintindu-mi doar că era
ceva de ră u pentru Nina.
— Ivan, stai aici şi aşteapt-o pe Sonia, a spus Irina.
— Nu aşa – cu spatele întors. Sonia, apropie-te de Ivan. Nu, nu ca la o
înmormâ ntare – te gră beşti. Aşa.
Ivan s-a ridicat, cu faţa că tre fereastră , iar Irina s-a îndreptat gră bită
că tre el, pă râ nd mai întâ i preocupată , iar apoi încâ ntată :
— Ivan!
Eram oripilată . Nu-mi aminteam de nicio întâ lnire dintre Nina şi Ivan.
Cum am putut uita de aşa ceva?
Irina s-a întors spre mine.
— Acum e râ ndul tă u, Sonia.
Ş i eu, la râ ndul meu, am traversat camera şi am încercat să par
încâ ntată .
— Ivan, am spus.
Ivan s-a întors. Pă rea complet lipsit de expresie.
— Bună ziua, a spus el.
— Ivan? am spus. Tu eşti, cu adevă rat?
— Da, eu sunt Ivan. Ne-am mai întâ lnit şi altă dată ?
— Ce vrei să spui, ne-am mai întâ lnit şi altă dată ? Credeam că suntem
prieteni.
— Sonia, a spus Irina pe un ton de reproş. Ţ i-ai fă cut tema?
— Chiar am fă cut-o, am spus. Dar cumva am uitat ce se întâ mplă acum.
Irina a oftat.
— Citeşte-o acum şi reaminteşte-ţi. Repede!
Ivan mi-a dat cartea. Pe mă sură ce citeam, mi-am reamintit că ă sta nu
era Ivan-ul care trebuie – era un alt Ivan cu aproape acelaşi nume.
Ce detaliu stupid să bagi într-o poveste, m-am gâ ndit.
— O, îmi pare ră u, am spus. Îl caut pe Ivan Bazanov. Dar tu eşti un alt
Ivan.
— Da, sunt Ivan Boiarski, a spus Ivan. Nu ne cunoaştem.
— Am fă cut o greşeală , am spus. Îmi pare ră u. Trebuie să plec.
— Bine, a spus el. Te conduc cu un tractor.
— Mulţumesc, am spus. Oamenii din Siberia sunt atâ t de amabili.
Chiar nu voiam să merg la „Lumile construite”, apoi am vă zut o siglă a
Crucii Roşii şi mi-am amintit cum Svetlana a donat sâ nge şi mi-a zis că , dacă
59
aş face-o şi eu, aş putea lipsi de la o parte din curs. Am urmat indicatoarele
pâ nă la mezaninul clă dirii de limbi stră ine, care fusese împă rţit în nişe cu
paravane albastre, din plastic.
— Vă rog să staţi nemişcată câ t vă iau nişte sâ nge, mi-a spus o
asistentă medicală pe un ton neutru, ridicâ ndu-se în picioare şi
îndreptâ ndu-se spre mine.
S-a aplecat mai aproape, atingâ ndu-mi pă rul, după care s-a auzit un
zgomot ca de foarfecă .
— Acesta este noua procedură , a spus ea. Să luă m sâ nge din ureche.
Asistenta mi-a ară tat o reproducere purpurie, neclară , a hă rţii lumii şi
m-a întrebat dacă am fost, în ultimii doi ani, în vreuna dintre regiunile
evidenţiate. Nu era o hartă mare – toată Turcia era de dimensiunea unui bob
de strugure. Partea de jos era evidenţiată .
— Acolo e tot sudul Turciei? am întrebat.
Asistenta a spus că era doar Anatolia, din sud-estul ţă rii. Am spus că
fusesem în partea de sud şi centrală a Anatoliei. Ea mi-a ră spuns că nu are
importanţă din punct de vedere medical. Apoi m-a întrebat dacă am
întreţinut relaţii sexuale cu vreun bă rbat care fă cuse sex cu un alt bă rbat
începâ nd din 1977, sau care acceptase droguri sau bani în schimbul sexului,
sau care dă duse droguri sau bani în schimbul sexului.
— Staţi aşa. Opriţi-vă , am spus.
S-a uitat la mine, în expectativă .
— Ce vreau să spun e că n-am fă cut sex cu nimeni, am zis.
S-a uitat la mine şi mai atentă , peste rama ochelarilor.
— Ai fă cut sex cu cineva care a întreţinut relaţii sexuale în schimbul
drogurilor sau banilor?
La parter, jaluzele fuseseră trase peste ferestrele din sticlă . M-am
aşezat pe o masă . Lipită cu scoci de tavan era o foaie dintr-un index:
Întrebare de cultură generală: din perspectiva Polului Nord, pământul se
roteşte în sensul acelor de ceasornic sau în sens contrar?
— Ai vene bune, a remarcat asistenta.
— Ah, mulţumesc, am ră spuns.
Pulsul de la mâ nă a devenit mai lent, mâ inile mi s-au ră cit. M-am
gâ ndit la harta reprodusă , la harta Anatoliei şi la sensul de rotire al
Pă mâ ntului. Mi-am dat seama, în cele din urmă , datorită câ ntecului în care
„frumoasa şi bă rbatul să lbă ticit” rima cu „se înalţă din est, de la ră să rit”. O
voce a spus „Unii oameni sunt doar puţin mai înceţi”.
Timpul pă rea să devină moale şi lipicios. Bă iatul de la masa vecină ,
care venise după mine, a fost condus afară . Deja îşi umpluse punga de sâ nge.
60
Vezi, inimă ? Poţi să vezi? Poţi să înveţi? Ce poţi să înveţi? M-am trezit
gâ ndindu-mă la Nina, care se gâ ndea mereu numai la bă rbaţi, apoi mi-a
trecut prin cap să mă gâ ndesc la Ivan şi am simţit cum mi se accelerează
pulsul. Poate că aş putea accelera procesul în felul acesta.
— E pentru prima oară ? a întrebat o femeie.
— Da, am ră spuns.
— Mi-am dat seama.
Nu am simţit acul câ nd era în braţul meu, dar am simţit câ nd l-au scos.
Linda a întâ rziat la cea de-a doua întâ lnire. M-am aşezat pe scaunul
pentru copii şi am privit pe fereastra cră pată la tomberonul de gunoi, care
acum avea o canapea în el. Câ nd mi-au amorţit picioarele, m-am ridicat, am
inspectat planta pă ianjen şi am aruncat frunzele moarte la coşul de gunoi.
Apoi am început să mă plimb prin cele trei încă peri folosite de programul de
educaţie pentru adulţi: înainte, prin sala întunecată , înapoi, prin cele două
să li de clasă care comunicau între ele, şi în holul de intrare. Am repetat
circuitul iar şi iar, ca pe un gâ nd care nu-mi dă dea pace.
Linda a apă rut după 40 de minute. Am intrat în sala de clasă mai mică
şi ne-am aşezat la masa de picnic. S-a trâ ntit pe-un scaun ca şi cum nu mai
stă tuse aşezată de zile întregi. Am întrebat-o ce mai era nou în cartea cu
fracţii. A ră sfoit paginile cu ghearele ei violet-argintii şi mi-a dat-o deschisă
la o lecţie despre transformarea „fracţiilor mixte”, ca 2½, în „fracţii
supraunitare”, cum ar fi 5/2.
Ş tiam că nu ar fi trebuit să desenez trei plă cinte. M-am gâ ndit câ t de
minunat ar fi să mă nâ nc plă cintă . Am încercat să gă sesc cel mai simplu mod
de a memora cum se fac exerciţiile.
— Nu-i aşa de ră u, am spus. Trebuie doar să înmulţeşti numă rul
inferior cu numă rul din stâ nga. Apoi adaugi numă rul de sus şi ai terminat!
A urmat o tă cere lungă .
— Am atâ t de multe rahaturi mult mai importante pentru care să -mi
fac griji, a spus Linda. Habar n-ai.
— Bă nuiesc că şi bacalaureatul este la fel de important, am ră spuns.
S-a uitat ţintă la mine.
— Cine eşti? Ce faci toată ziua? Ă sta e locul tă u de muncă ?
— Eu... Sunt studentă , am ră spuns.
Directorul programului ne-a spus în mod special să nu menţionă m
niciodată că studiem la Harvard şi să negă m dacă eram întrebaţi direct; dar
nu spusese cine ar fi trebuit să spunem că suntem.
— O studentă? Era uimită . Studiezi tâ mpeniile astea?

61
 — Ei, nu chiar tâ mpeniile astea. Studiez lucruri diferite. Dar da, la un
moment dat am învă ţat şi fracţiile.
Ea dă du din cap.
— Înţelegi ce vreau să spun? Sunt prea ocupată ca să mai fac şi asta.
— Înţeleg ce vrei să spui, am zis. Dar nu este oarecum o alegere? Dacă
nu vrei să mai vii aici, atunci nu trebuie s-o faci. Dar dacă vrei să vii, atunci
trebuie să învă ţă m fracţiile.
— O alegere? Pufni. Nimeni nu face alegeri pe-aici. Profesorul de la
clasă mi-a spus că trebuie să vin.
M-a întrebat unde e Ethan. Ethan era celă lalt tutore. I-am spus că vine
marţea. M-a întrebat de ce nu putea veni vinerea. I-am ră spuns că asta e şi n-
are de ales.
A oftat.
— Cel puţin el nu-i vreun student, a afirmat ea – nu tocmai adevă rat.
Am oftat la râ ndul meu.
— N-ai nişte teme pe care să ne uită m?
După o pauză lungă , a scos o foaie de ziar ruptă – probleme de adunare
cu fracţii. Era tema pentru acasă , iar ea o fă cuse. Am corectat-o cu un creion
în timp ce ea privea pe fereastră . A rezolvat corect patru din zece. I-am
returnat hâ rtia şi i-am explicat greşelile. Nu s-a uitat la mine şi nici nu a
fă cut vreun alt gest că m-ar fi auzit. Am scris nişte probleme noi, similare
celor pe care le greşise.
— Vrei să le lucrezi pe astea pentru restul timpului? am întrebat.
În continuare nu s-a uitat la mine, dar după un minut a luat hâ rtia şi a
început să adune fracţiile. Acum era râ ndul meu să mă uit afară , pe fereastră .
Scrijelitul creionului ă luia groaznic şi plescă itul gumei pe care o mesteca.

5. Munceşte mult, uită tot

Când Nina a părăsit laboratorul, zăpada şi cerul se transformaseră într-
un albastru închis. În depărtare străluceau luminile de la „Scânteia Siberiană”.
S-a îndreptat spre ele, întrebându-se ce să facă. Să se întoarcă la Moscova?
Dar Moscova doar i-ar reaminti ce voia să uite...
Nina a ciocănit la poarta cooperativei. Avea o întrebare pentru
administratoare. Voia să lucreze acolo câteva săptămâni.
Administratoarea era foarte bucuroasă.
— Lucrătorii harnici sunt întotdeauna bineveniţi aici, a spus.
Nina lucra mult şi abia dacă se mai gândea – la Ivan, la fizică. Chiar îşi
pierduse cărţile de fizică. Nu conta. Avea grijă de renii blânzi şi de vulpile cu
blană atât de fină. Ce fericire să munceşti mult şi să uiţi totul!
62
 Nina s-a împrietenit cu Ivan Boiarski – Ivan 2 îi spunea ea – şi cu
frumoasa lui soţie ucraineancă, Xenia. Uneori, Nina se întreba ce s-ar fi
întâmplat dacă Ivan 2 nu ar fi fost căsătorit? S-ar fi îndrăgostit de el? Straniu.
De ce toţi Ivanii din lume erau căsătoriţi?
Săptămânile au trecut. Era Anul Nou. Nina, Ivan 2, Xenia,
administratoarea şi toţi muncitorii au băut şampanie sovietică. „La mulţi
ani!”, şi-au spus unul altuia.
Într-o seară întunecată de iarnă administratoarea i-a spus Ninei că are
un vizitator.
— Cine poate fi? a întrebat Nina.
Acolo, în birou, stătea Leonid. În mâna avea cartea de fizică a Ninei.
— Leonid! a spus Nina. Cum m-ai găsit?

Svetlana îşi întrebase psihiatrul câ t timp va mai trece pâ nă câ nd se va

vindeca. El i-a ră spuns că aceea era o întrebare greşită . Se pare că nimeni nu
era „vindecat” vreodată . Apoi l-a întrebat în câ t timp va fi în stare să
funcţioneze normal, iar el i-a spus doi ani. La început, a spus ea, pă rea o
eternitate, dar câ nd s-a mai gâ ndit, nu i s-a mai pă rut o perioadă aşa de
lungă .
— Ce înseamnă „să funcţionezi normal”? am întrebat.
— Să fii capabil să faci faţă trecutului. Să ai o viaţă sexuală normală . Să
nu stai treaz toată noaptea pentru că ai o criză de anxietate.
— Aha. Majoritatea oamenilor pot să -şi confrunte trecutul şi să aibă o
viaţă sexuală normală ?
— Da, că veni vorba, cred că da, a spus ea. Oricum, dacă cineva poate,
ar trebui să fiu eu aceea. În adâ ncul meu am un talent pentru bună stare. O
ştiu.
Am încuviinţat. Ş i eu credeam că are un talent pentru bună stare.
Am citit în ziarul studenţesc că un student în anul întâ i să rise
dezbră cat de la o fereastră de la etajul al treilea al clă dirii facultă ţii de
psihologie. Un morman de ză padă îi amortizase că derea şi se afla la
infirmerie, unde era tratat pentru expunere la temperaturi extreme. Ziarul
nu-i menţiona numele, dar pâ nă la prâ nz toţi bobocii ştiau că era vorba de
un bă iat Ethan, care locuia în Pennypacker.
Într-un roman de-al lui Dickens, m-am gâ ndit, Ethan-ul care să rise pe
fereastră s-ar fi dovedit a fi acelaşi Ethan cu cel care fă cea meditaţii cu
Linda. Dar aceasta era viaţa reală , deci probabil era vorba de un Ethan
diferit. Desigur, nu duceam lipsă de bă ieţi cu numele de Ethan.

63
 Cu toate acestea, după prâ nz, am primit un telefon de la directorul de
program, care mi-a spus să merg pentru a-i ţine locul profesorului cu care
lucra Linda de obicei, care era indispus. I-am spus că am un curs. El mi-a
explicat că fă cusem un angajament faţă de elevii din această comunitate,
care fă ceau sacrificii pentru a-şi schimba viaţa. Ş i noi trebuia să facem
sacrificii – trebuia să le oferim un exemplu, deoarece fuseseră dezamă giţi de
prea multe ori în trecut. Tot ceea ce spunea avea sens, dar totuşi nu pă rea
corect că ţipa la mine. Nici mă car nu fusesem eu cea care să rise pe geam.
Linda a întrebat de trei ori ce s-a întâ mplat cu Ethan.
— A să rit pe fereastră , am ră spuns în cele din urmă . Dar nu-ţi face griji,
e bine.
— O fereastră ?
S-a întors şi s-a uitat la fereastră , ca şi cum se gâ ndea şi ea să se
arunce.
Linda trebuia să înveţe cum să scadă fracţiile. De ce era scă derea
întotdeauna mai dificilă decâ t adunarea?
Câ nd am pă ră sit clă direa şi m-am îndreptat spre staţia autobuzului
expres, afară că dea o ploaie îngheţată . Autobuzul era oarecum mai puţin
aglomerat decâ t de obicei. Nu am gă sit un loc liber, dar am avut suficient
spaţiu pentru a-mi scoate minicasetofonul portabil şi, ocazional, puteam să
privesc afară pe fereastră printre capetele oamenilor, iar asta m-a înveselit.
Era straniu de ce era suficient pentru a te face să te simţi bine sau ră u, chiar
dacă circumstanţele de bază ale vieţii erau aceleaşi.
Lucrurile s-au schimbat cumva, şi m-am trezit pe podea, nas-în-nas cu
nişte cizme şi cu un ambalaj de hâ rtie în care era un gogoloi de gumă
mestecată . Minicasetofonul ză cea în apropiere – uşiţa casetei se deschisese,
iar rotiţele se învâ rteau. Că zuseră şi câ ţiva dintre ceilalţi că lă tori, şi o pungă
de hâ rtie cu portocale.
Autobuzul expres lovise spatele unui Mercedes. Ş oferul Mercedesului a
ieşit din maşină şi a venit la fereastră pentru a striga la şoferul autobuzului.
Ş oferul expresului a coborâ t din autobuz ca să poată ţipa mai bine. Privind
pe fereastră , am vă zut că eram aproape de Piaţa Centrală . Mi-am fă cut drum
pâ nă în faţa autobuzului, am coborâ t pe uşa şoferului şi am început să merg
pe jos spre universitate.
Curâ nd, lapoviţa s-a transformat în ză padă , devenind frumoasă , şi totul
a că pă tat dintr-o dată o importanţă şi o semnificaţie mai mare. Cina se
terminase de-o oră , aşa că m-am oprit la un magazin şi am cumpă rat un
iaurt şi o ciocolată . Totul în magazin pă rea super concentrat şi clar:

64
automatul de sucuri, rafturile frigorifice pe care erau aşezate iaurturile,
lumina roşie a scanerului.
A doua zi, l-am sunat pe directorul programului şi i-am spus că nu voi
mai da meditaţii la matematică .
— Trebuie să ţii minte – a spus el – că nu toată lumea studiază la
Harvard. Trebuie să înveţi să vezi lucrurile din punctul de vedere al altor
persoane. Un puşti alb, privilegiat, dintr-o clasă socială superioară , mai
tâ nă r decâ t tine, vine în locul în care tră ieşti şi îţi spune că , practic, „trebuie
să ştii asta, şi asta, şi asta, şi apoi poţi să faci parte din lumea mea”. O să ai
încredere din prima în puştiul ă sta?
Am stat şi m-am gâ ndit.
— Nu ştiu, am ră spuns, dar am terminat-o cu bacalaureatul. Dacă aveţi
nevoie de profesori de engleză , anunţaţi-mă .
— Crearea unui canal bun de comunicare cere timp, a spus el.
— Voi încheia convorbirea acum, am spus.
El a oftat.
— O să te ţin la curent în legă tură cu engleza.
M-am hotă râ t să merg şi eu cu Svetlana la tae kwon do. Mai întâ i am
alergat în cerc descă lţaţi. Am uitat de glezne şi de picioare. Studioul avea un
perete de sticlă cu vedere spre piscină , unde se desfă şura o lecţie de
scufundare. Cum de ştiau toţi acei oameni că vor să înveţe cum să facă
scufundă ri?
Un bă iat cu o centură verde stă tea cu mine într-un colţ şi a fă cut o
demonstraţie a primei „forme”: o serie de mişcă ri ca de dans, care se
presupunea că te apă rau împotriva unui atacator teoretic. Nu înţelegeam
cum un astfel de dans te-ar putea apă ra, doar dacă nu cumva atacatorul
cunoştea şi el dansul, dar în acest caz de ce l-ar fi folosit ca să te atace?
La sfâ rşitul orei, toată lumea stă tea pe podea în timp ce elevii avansaţi
rupeau cu râ ndul scâ nduri de lemn. Cei doi instructori – unul extraordinar
de înalt, celă lalt remarcabil de scund – ţineau scâ ndurile. Cel mai avansat
elev, cu centură maro, ră mase ultimul. Instructorul înalt a aşezat, în loc de
una singură , mai multe scâ nduri pentru elev ca să le rupă . Râ njind, elevul cu
centură maro a fă cut o serie de mişcă ri decorative, a scos un strigă t şi a lovit
lemnul cu mâ na. Nu s-a întâ mplat nimic. S-a fă cut roşu la faţă şi a lovit
lemnul din nou. La a treia lovitură s-a auzit un sunet de lemn care se rupe.
La cea de-a patra, scâ ndurile au că zut zgomotos pe podea, însoţite de ovaţii
puternice. Încă roşu, bă iatul s-a înclinat în faţa instructorilor şi s-a aşezat
înapoi pe podea.

65
 — Au mai ră mas nişte scâ nduri de lemn aici, a spus instructorul înalt,
scrutâ nd clasa. Svetlana. Te simţi pregă tită ?
Svetlana i-a aruncat un zâ mbet pe care nu-l mai vă zusem pâ nă atunci
şi s-a dus în faţa clasei, scuturâ ndu-şi picioarele.
— Voi da câ teva lovituri de antrenament, a anunţat ea. Cu fiecare
lovitură , că lcâ iul ei atingea centrul exact al scâ ndurii. Iar şi iar, a repetat
aceeaşi mişcare.
— Cred că ai înţeles, Svetlana, a spus instructorul în timp ce că lcâ iul ei
roz şi robust atingea centrul scâ ndurii.
— Acum ştiţi cu toţii despre tendinţele mele obsesive, a spus Svetlana.
A fă cut un pas înapoi şi a inspirat adâ nc. Zâ mbetul i-a dispă rut. Piciorul
i-a ţâ şnit ca un piston, iar scâ ndura a cră pat în două .
...
Într-o dimineaţă , în drum spre o prelegere despre Balzac, mi s-a ară tat
cu mare claritate că nu era posibil cu niciun chip ca acel tip, profesorul, să -
mi spună ceva util. Fă ră îndoială că ştia multe lucruri utile, dar nu avea de
gâ nd să ni le spună ; mai degrabă , avea să ne spună din nou că Parisul lui
Balzac era extrem de comprehensiv.
M-am dus, în schimb, la biblioteca universitară , la subsol, unde erau
stocate documentele guvernamentale. Aceasta era singura zonă în care erau
permise laptopurile, deoarece zgomotul tastelor era supă ră tor pentru cei
care nu utilizau calculatoarele. Am deschis fişierul numit hotelulroz.doc şi
am început să scriu.
Nimic bun nu se întâ mpla în hotelul roz. Era localizat în Tokio. O
familie trebuia să stea acolo pentru două nopţi. Tată l, un regizor de film,
urma să filmeze un film de non-ficţiune despre o fermă de privighetori de la
ţară . Cuiburile privighetorilor erau folosite pentru a face o cremă pentru
piele. După două nopţi petrecute în Tokio, tată l şi asistentul să u au plecat la
ferma de privighetori. Dar mama s-a îmbolnă vit, aşa că ea şi cele două fiice
nu au putut pleca. Trebuiau să stea în hotel. Fiica cea mare era îndră gostită
de asistentul tată lui. Fiica cea mică era o pacoste. Povestea se numea „Pesta”
– era un fel de aluzie la Ciuma. Era o poveste foarte deprimantă .
În să ptă mâ nile de dinainte de vacanţa de iarnă , m-am dus să alerg în
fiecare seară , singură , de-a lungul râ ului. Svetlanei nu-i plă cea să alerge prin
ză padă şi credea că este periculos pe malul râ ului după lă sarea
întunericului. Dar, purtâ nd multe haine şi încă lţă minte antişoc, cu că ştile pe
urechi, mă simţeam complet izolată şi în siguranţă . Peisajul se rostogolea cu
rapiditate, ca şi cum ar fi fost în spatele unui geam. Pe o parte a că ră rii,
66
lumina de la lă mpile cu sodiu stră lucea pe râ ul semi-îngheţat şi se reflecta în
norii coborâ ţi; pe partea cealaltă , perechi de faruri stră lucitoare se mă reau,
se mă reau şi se gră beau mai departe.
Într-o seară , în jur de ora unsprezece, o bicicletă s-a materializat din
întuneric.
— Bună , Sonia! a strigat biciclistul, iar câ nd deja dispă ruse, mi-am dat
seama că era Ivan.
Câ nd în sfâ rşit m-am întors şi am fă cut un duş, era trecut de miezul
nopţii, dar nu eram deloc obosită , mă simţeam ca şi câ nd ar fi fost mijlocul
zilei. Mi-am uscat pă rul, am fiert un ibric cu apă şi am bă gat un plic de „ceai
de afine” de la cantină . Ascultam o casetă din coşul de reduceri de la
Christie’s, cu concertul pentru vioară al lui Haciaturian, dirijat de Aram
Haciaturian. Dacă ascultai cu atenţie, puteai auzi pe cineva tuşind, poate
chiar pe Aram Haciaturian.
Am citit o vreme. Ca niciodată , lucrurile mergeau bine pentru Nina; şi
totuşi, nu-mi plă cea că Leonid s-a dovedit a fi fostul iubit al Galinei. De ce
trebuia să fie implicat iubitul respins al rivalei Ninei? Era vorba de economia
narativă sau de o declaraţie despre felul de a fi al lumii – despre cum ar fi
trebuit ca cei lă saţi cu buza umflată să se mulţumească cu cei asemenea lor?
La două noaptea am început să -mi fac curat în cameră , chiar dacă nu
era aşa de dezordine. Din memoriile lui Oleg Cassini, care se aflau sub pat,
am aflat că şi Cassini suferise de insomnie. Într-o seară s-a trezit din cauza
unor vise tulbură toare cu deschiderea Infernului lui Dante declanşâ nd „un
tumult ră sună tor în subconştientul (lui): „Pe când e omu-n miezul vieţii lui/
m-aflam într-o pădure-ntunecată.”21 Câ nd am citit aceste cuvinte
îngrozitoare, mi s-a fă cut pielea de gă ină . Ş tiam că „miezul vieţii” se referea
la criza de la 40 de ani. Dar mie mi se pă rea că te aflai mereu în miezul vieţii,
şi puteai ră mâ ne aşa pâ nă în momentul morţii.
M-am trezit la ora nouă şi şapte minute. M-am uitat la ceas,
întrebâ ndu-mă dacă să stau în pat, să mă duc la micul dejun sau să întâ rzii la
cursul de rusă . Era straniu să mă gâ ndesc că toată lumea era acolo chiar în
momentul ă la – acel curs era în plină desfă şurare, cu toată lumea în sală .
Acum era nouă şi nouă minute.
Câ teva minute mai tâ rziu, o rafală de vâ nt mi-a suflat de pe o ramură
fulgi de ză padă uscaţi pe obraz, care încă mai era cald de la pernă . Am ajuns
la curs cu 20 de minute întâ rziere. Numai Ivan şi Boris erau acolo. Irina a
fost bucuroasă că am venit – îi plă cuse întotdeauna mai mult atunci câ nd

21
Traducere de George Coşbuc, Editura Polirom, Bucureşti, 2000.
67
grupa nu era formată numai din bă ieţi sau numai din fete. Mi-a spus să stau
cu Ivan şi mi-a spus că are o idee: de ce nu se prefă cea Ivan că este Ivan-ul
din poveste – Ivan-ul Ninei?
— În cele din urmă vă întâ lniţi, a spus ea. În Siberia. Înţelegeţi?
Am spus că am înţeles şi ne-am uitat unul la altul.
— Ivan, am spus. În sfâ rşit, ne întâ lnim.
— Aşa e, a ră spuns el.
Apoi niciunul dintre noi nu a mai spus nimic.
— Ivan, a spus Irina. Nu ai ceva să -i spui Ninei?
— Pă i, a spus el.
S-a uitat la podea şi apoi la mine. Fruntea i s-a încreţit.
— Am o soţie, a spus el. Ş i nu eşti tu aceea.
Ş tiam că nu era real, ştiam că este doar o poveste. Dar stomacul mi s-a
strâ ns, mi s-a pus un nod în gâ t, un val de greaţă m-a lovit în piept. Mi-am
dat seama că speram să aud o justificare – că era spion sau că se ascundea ca
să nu i se facă vreo înscenare pentru o crimă pe care nu o comisese. Speram
să aud că era o farsă că snicia lui.
Mi-am spus că nimic nu se întâ mplase cu adevă rat. Chiar şi în poveste,
Nina ştia deja că Ivan era că să torit. Nu exista nimic nou. Nimic nu se
schimbase.
Dar, la sfâ rşitul cursului, încă mă mai simţeam uşor supă rată pe Ivan,
ca atunci câ nd eşti supă rat pe cineva în viaţa reală după ce ţi-a spus ceva
neplă cut într-un vis. În loc să cobor scă rile cu el, ca de obicei, am luat liftul.
În vacanţă m-am dus acasă , în New Jersey. Totul era în acelaşi timp
copleşitor de neschimbat şi uşor diferit. Mă gă ruşul de ghips al surorilor
Oliveri era încă pe alee, sub salcie, puţin mai mic decâ t fusese. Înă untru, casa
era incredibil de curată , ca o scenă unde fusese comisă o crimă . Mama
angajase o menajeră . În dulap era orez aromat, cu bobul lung – ceva ce nu
mai vă zusem pâ nă atunci. De câ nd plecasem, a spus mama, factura pentru
apă scă zuse cu 80 la sută .
Mama şi-a invitat câ ţiva colegi la cină . Exista un motiv pentru care au
fost invitaţi. Mama alcă tuise meniul din The New Basics Cookbook. Trebuia
să fac desertul, un tort de zmeură cu blat de bezea 22 şi sirop amaretto de
zmeură . Nu mai fă cusem niciodată un tort cu blat de bezea şi m-am
entuziasmat foarte tare câ nd a început să crească , dar am deschis uşa
cuptorului prea devreme şi s-a lă sat în mijloc, ca o civilizaţie în colaps.

22
În original, angel food cake – „tort-înger”, foarte pufos.
68
 Colegii mamei erau caricatural de îngrozitori. Era greu de crezut că
sunt hematologi – ideea că ei trebuiau să facă oamenii bolnavi să se simtă
mai bine era comică .
— Peste 15 ani de acum încolo, departamentul nu va fi nimic altceva
decâ t o gră madă de mutre insipide, inodore şi incolore, a declarat şeful
departamentului, care purta un papion.
Am izbucnit în râ s. Toată lumea s-a uitat la mine.
— Nu pot să cred că aţi spus aşa ceva, am zis.
Mama a adus tortul, care pâ nă atunci devenise complet plat.
— Vă d că ai un tort plat pentru noi, l-ai fă cut aşa intenţionat? a
întrebat unul dintre hematologi.
Prietenul mamei, Steve, a spus că este un tort înger-că zut. L-am
mâ ncat cu sirop de zmeură . Era bun dacă -l priveai ca pe un soi de clă tită .
Într-o altă seară , m-am uitat cu mama la Sunetul muzicii. Din cauza
reclamelor, a durat mai bine de patru ore. Julie Andrews a câ ntat despre
faptul că probabil fă cuse ceva bine în tinereţe sau în copilă rie, iar mama mea
a câ ntat ală turi de ea. A spus că probabil a fă cut ceva bun în copilă ria mea,
din moment ce am crescut aşa de frumos.
Eram interesată câ nd maicile au câ ntat despre rezolvarea unei
probleme ca Maria. Se pare că „Maria” era de fapt o problemă cu care se
confruntau, că era o codificare pentru ceva.
Mama recitea Anna Karenina. M-a spus că Anna Karenina se referea la
existenţa a două tipuri de bă rbaţi: bă rbaţii că rora le plă ceau femeile
(Vronski, Oblonski) şi bă rbaţii că rora nu le prea plă ceau femeile (Levin).
Vronski o fă cea la început pe Anna să se simtă bine cu ea însă şi pentru că
iubea atâ t de mult femeile, dar, în particular, nu o iubea suficient, aşa că ea a
trebuit să se sinucidă . Levin, prin contrast, era dificil, plictisitor şi incomod,
aparent mai interesat de agricultură decâ t de Kitty, dar de fapt el era un
partener mai de încredere, pentru că , în sinea lui, nu-i plă ceau cu adevă rat
femeile. Astfel că Anna a fă cut alegerea greşită , iar Kitty a fă cut alegerea
potrivită . Asta era ceea ce mama mea credea că reprezintă Anna Karenina.
Am luat trenul spre New York şi am privit bradul de la Centrul
Rockefeller: o chestie pe care milioane de alţi oameni o vă zuseră , spre
deosebire de mă gă ruşul familiei Oliver. Apoi am vă zut nişte afişe de
propagandă sovietică la Muzeul de Artă Modernă . Un afiş pentru o linie de
cale ferată numită Turksib ară ta nişte tipi cu tră să turi tipice turceşti care
pă reau a fi că lcaţi de un tren. M-am întrebat care dintre ei fusese vă zut de
mai mulţi oameni în istoria timpului: bradul sau afişul respectiv.

69
 Examenele finale erau după vacanţă , şi nu înainte. Oricine era înscris la
un seminar sau la un curs de limbă trebuia să se întoarcă în campus pentru
perioada de lectură , care începuse pe 2 ianuarie. Mama a fost plină de
indignare şi milă că vacanţa mea era atâ t de scurtă , dar în mare mă sură m-
am bucurat că mă întorc.
Atmosfera din tren la începutul lunii ianuarie era total diferită faţă de
cum fusese la mijlocul lunii decembrie. În luna decembrie, trenul fusese plin
de studenţi – studenţi că zuţi într-o poziţie fetală sau cu picioarele
încrucişate, pe podea, studenţi cu toate accesoriile lor: saci de dormit,
chitare, calculatoare de grafică , sandviciuri care erau 99 la sută salate,
că rţile de buzunar ale lui Jung din colecţia Viking. Ascultam muzică la
minicasetofon în timp ce îl citeam pe Moş Goriot. Proprietarul anterior al lui
Moş Goriot, Brian Kennedy, subliniase în mod sistematic ceea ce pă reau a fi
cele mai lipsite de sens şi incoerente propoziţii din întreaga carte.
Mulţumesc lui Dumnezeu că nu eram îndră gostită de Brian Kennedy şi că nu
mă încerca nicio manie de a-i descifra gâ ndurile.
În ianuarie, pasagerii erau mai risipiţi, mai în vâ rstă , mai sobri. M-am
gâ ndit cum copilul s-a transformat într-un bă trâ n. Aceasta era ghicitoarea
sfinxului. Cu siguranţă nu era foarte dificilă . În Connecticut, rafalele de
lapoviţă s-au transformat în ză padă , fâ lfâ ind cu repeziciune tot mai jos, ca
genele unui paznic de noapte. M-am dus în vagonul-restaurant, care avea
ferestre mai mari. Mirosea a cafea – a luptă dusă pentru a-ţi reveni în
simţire. Într-un separeu, un bă rbat în costum mâ nca un pateu danez. Într-un
alt separeu, trei fete învă ţau.
— Hei, Selin! a spus una dintre fete şi mi-am dat seama că era Svetlana,
care stă tea cu Fern şi Valerie.
Vă zâ ndu-le împreună , m-a izbit de câ t de mare pă rea capul Svetlanei
faţă de cele ale colegelor ei de cameră . Era foarte straniu faptul că unii
oameni erau fizic mai mari decâ t alţii. Svetlana a spus că , de obicei, lua
expresul pe drumul de întoarcere, dar era înză pezit. Aparent, expresul era
un avion.
— Acum cred că o să iau întotdeauna trenul, e atâ t de liniştit, a spus ea.
E jenant, dar mi-e foarte frică să zbor, chiar şi pentru o oră .
Am vorbit despre ce trebuia să facem în perioada de lectură . Eu şi
Svetlana aveam cursul de rusă , în timp ce Valerie avea un seminar de fizică –
cel în care câ ştigă torul Premiului Nobel te punea să cureţi echipamentul de
laborator.
— Este atâ t de nedrept, a spus ea veselă . Fratele meu are o lună
întreagă liberă , iar eu trebuie să mă întorc a doua zi după Anul Nou pentru a
70
turna acid pe catozii uzaţi doar pentru că profesorul este prea zgâ rcit ca să
cumpere catozi noi.
— Îi obligă să folosească solvenţi cancerigeni, a spus Svetlana.
— Nu s-a dovedit că sunt cancerigeni, a ră spuns Valerie.
Fern urma doar ore de curs şi de laborator, şi spunea că se întoarce
mai ales ca să se îngrijească de plante.
— Bă nuiesc că nu-mi place atâ t de mult să fiu acasă , a adă ugat.
În Boston, care se afla sub opt centimetri de ză padă , se lă sa seara. Am
luat o serie de decizii proaste, alegâ nd metroul în loc de un taxi, apoi
că lă torind mai multe staţii spre Braintree în loc de Alewife.
— North Quincy, a spus o voce digitală , pe mă sură ce uşile se
deschideau spre negrul stră lucitor.
— Asta nu e în direcţia opusă ? a întrebat Valerie.
Cu toatele ne-am uitat pe uşa deschisă . Uşa s-a închis.
— Urmă toarea staţie, Wollaston, a spus robotul.
În Wollaston ne-a trebuit mult timp să gă sim scă rile de pe platforma
opusă . Svetlana avea, pe lâ ngă valiză , două genţi mari de voiaj.
— Nu ştiu de ce am luat toate lucrurile astea, a oftat ea.
Valerie şi cu mine am tâ râ t cea mai grea geantă pe scă ri.
Campusul pă rea pustiu. Jumă tate din luminile de la cantină erau stinse
şi era deschisă o singură linie, unde se serveau spaghete şi piersici la
conservă . Glasurile noastre erau mici în sala aproape goală .
Camera mea era incredibil de tă cută – puteai auzi ză pada că zâ nd.
Angela era încă acasă cu familia ei, iar Hannah era blocată în St. Louis din
cauza ză pezii. Mi-a povestit prin e-mail frecvent, uneori în versuri. I-am scris
şi eu câ teva versuri.
Cursul de rusă a început a doua zi dimineaţă . Ivan nu era acolo. A
trebuit să vorbim despre vacanţele noastre.
Am încercat să lucrez în dormitor, dar era prea linişte. De fiecare dată
câ nd îmi ridicam privirea, Einstein pă rea să se uite şi el la mine în
expectativă , ca şi cum ar fi vrut să spună : „Ş i acum, ce urmează ?”
În cele din urmă , m-am dus la bibliotecă şi m-am aşezat la o fereastră
de la etajul cinci, cu vedere la salonul Hong Kong, o structură fă ră ferestre
care jucase un rol important în imaginaţia Hannei. „Ghici ce înseamnă dacă
comanzi un rulou de ouă roşii”, spunea ea adesea.
Lâ ngă Hong Kong era o gelaterie Baskin-Robbins, întunecată , cu
excepţia luminilor de la congelatoare. Închiseseră la începutul iernii.

71
 Etajul cinci al bibliotecii era atâ t de gol încâ t, deşi calculatoarele nu
erau în mod normal permise, mi l-am scos pe-al meu şi am început să scriu
despre oamenii din hotelul roz.
Privind pe fereastră , am observat că erau doi oameni în gelateria
închisă . În jurul lor, scaunele erau aşezate pe mese, cu picioarele în sus. Unul
dintre oameni era ori foarte gras, ori purta o haină mare.
La două noaptea biblioteca s-a închis şi am mers acasă prin ză pada
proaspă tă . Norii se împră ştiaseră , lă sâ nd să se vadă stelele. Lumina, chiar şi
de la cea mai apropiată stea, era deja de acum patru ani câ nd ajungeai s-o
vezi. Unde fi-voi în patru ani? Simplu: unde eşti. În patru ani te voi fi ajuns.
Nu puteam să dorm. Am citit pâ nă la cinci. La opt şi jumă tate m-am dus
la cursul de rusă . Ivan încă nu era acolo.
Aeroportul s-a deschis şi Hannah s-a întors. Era atâ t de fericită . A spus
că la ea acasă trebuia să fii liniştit şi să porţi mereu şosete pentru că toate
covoarele erau albe şi pentru că fratele ei mai mare avea o dizabilitate
mintală . Nu mă gâ ndisem niciodată la viaţa de familie a Hannei şi nici nu mă
întrebasem de ce trebuia să facă atâ t de mult zgomot.

6. Puterea legăturilor
Nina era afară cu renii. Dintr-o dată, a văzut un bărbat care se îndrepta
cu paşi repezi prin tundră, spre ea.
— Nina? a întrebat bărbatul.
— Domnule profesor Reznikov! a exclamat Nina, recunoscându-şi
profesorul de la Moscova.
— Ce bucurie! Ştii, Nina, mă gândeam la tine! Vezi tu, am venit în
Novosibirsk să-l vizitez pe profesorul Bazhanov. El şi cu mine lucrăm la un
experiment revoluţionar cu oameni de ştiinţă din Irkutsk şi avem nevoie de un
nou asistent.
— Un asistent? a repetat Nina.
— Nina, o să fiu sincer. Am auzit că ai nişte probleme în viaţa personală.
Dar sper că nu ai renunţat la fizică. Ştiu că eşti talentată şi că vei fi un fizician
bun. Vrei să fii asistentul nostru din Irkutsk?
— Cu plăcere, i-a răspuns Nina profesorului Reznikov.
Drept cadou de rămas bun, muncitorii de la fermă i-au dat Ninei o
pălărie de blană. Nina a promis să le trimită scrisori, iar ei au promis să-i
răspundă.
Leonid şi Nina au mers cu maşina la aeroport. Leonid a zburat direct la
Irkutsk. Dar Nina s-a întors mai întâi la Moscova pentru a-şi aranja treburile.
Tatăl ei a fost încântat să vadă că este în siguranţă şi să afle că şi-a găsit un
72
loc de muncă nou şi interesant în Siberia. După o săptămână, Nina zbură la
Irkutsk.
Nina a privit pe fereastra avionului. „Siberia, din nou”, se gândea ea. Se
gândea la noua viaţă pe care avea s-o înceapă aici.
...
Joi dimineaţa, înainte de orele de conversaţie în rusă , m-am oprit la
magazin pentru a lua fotografiile cu hotelul roz. Încă mai încercam să
deschid plicul câ nd am intrat în sala de curs. Chiar şi fă ră să -mi ridic
privirile, puteam să -mi dau seama că Ivan era acolo.
După câ te se pă rea, aveam un examen oral. Doi profesori veniseră să
ne asculte şi era şi un magnetofon. Fiecare dintre noi a trebuit să -şi spună
numele şi prenumele în microfon – numele reale, ca să ne poată da notele.
— Ivan Varga, a spus Ivan cu voce tare în microfon şi mi l-a dat mie.
Pâ nă atunci nu-i ştiusem numele de familie.
A trebuit să punem în scenă începutul de la „Nina în Siberia”, explicâ nd
acţiunile şi gâ ndurile noastre cu voce tare, folosind numă rul maxim de
structuri gramaticale. Nu mă pregă tisem deloc, dar mă simţeam incredibil,
aveam o fluenţă fă ră precedent.
— Acum trebuie să vorbesc cu tată l lui Ivan, am spus. Grozav. Nu mă
place. Nu m-a plă cut niciodată . Ş tiu exact ceea ce va spune, cu o voce
sumbră : „Doar Dumnezeu ştie.” Of, aşa mi se întâ mplă întotdeauna.
Profesorii au râ s. Mi-am dat seama că toată lumea din încă pere o
compă timea pe Nina, în situaţia ei obiectivă , atâ t de anormală şi de
neplă cută . În lumea poveştii, nimeni nu menţiona şi nu recunoştea că
lucrurile erau anormale, aşa că aveai tendinţa de a le accepta într-un mod
incontestabil. Dar, dacă indicai anormalitatea – dacă puteai să o verbalizezi
faptic – oamenii din lumea reală o recunoşteau şi râ deau.
M-am trezit reamintindu-mi de o zi de la gră diniţă , câ nd profesorii ne-
au ară tat Dumbo şi mi-am dat seama pentru prima dată că toţi copiii din
clasă , chiar şi bă tă uşii, îl plă ceau pe Dumbo, erau împotriva celor care-l
prigoneau pe Dumbo. Invariabil, au râ s şi s-au înveselit, atâ t câ nd Dumbo a
reuşit, câ t şi câ nd duşmanilor să i li s-au întâ mplat lucruri neplă cute. Dar ei
sunt voi, m-am gâ ndit. Cum de nu ştiau? Nu ştiau. Era uluitor, un adevă r
uluitor. Toată lumea se credea Dumbo.
Din nou şi din nou, am vă zut fenomenul repetâ ndu-se. Cele mai rele
fete, cele care formau cluburi secrete ca să -i ostracizeze pe cei prost
îmbră caţi, erau încâ ntate s-o vadă pe Cenuşă reasă triumfâ nd asupra
surorilor ei vitrege. S-au bucurat câ nd prinţul a să rutat-o. Evident, nu numai
73
că se vedeau ca fiind nobile şi bune, dar şi ele doreau să iubească şi să fie
iubite. Poate că nu de oricine şi nu de toată lumea, aşa cum doream eu să fiu
iubită . Dar, pentru persoana potrivită , erau pregă tite să formeze o relaţie
bazată pe bună tate reciprocă . Acest lucru însemna că portretizarea
bă tă uşilor în filmele Disney nu era corectă , deoarece bă tă uşii din Disney îşi
dă deau seama că sunt ră i, erau mâ ndri de asta şi nu iubeau pe nimeni.
La cursul de „Lumi construite”, ne-am prezentat pe râ nd lumile pe care
le construiseră m. Ham a adus o flotă de monştri umanoizi, mititei, din
plumb, pe care i-a aranjat pe o masă într-o configuraţie asemă nă toare tablei
de şah, care simboliza o schimbare în desfă şurarea unui ră zboi îndelungat în
care luptau. Fiecare rasă şi armată îşi avea propriile caracteristici, cum ar fi
durata vieţii, superputerile şi slă biciunile. Unii tră geau cu pâ nze din
picioare, ca nişte pă ianjeni. Alţii erau incapabili să simtă durerea. Iar alţii
erau, de fapt, plante. Nu era clar dacă aceasta era socotită o superputere sau
o slă biciune.
Un student a construit o lume care era, de fapt, Războiul stelelor. Era
totuna cu Războiul stelelor, doar că toate personajele aveau nume din galeza
veche.
Un alt student a fă cut ilustraţii în acuarelă pentru a însoţi o poveste
scrisă de prietena lui. N-aveam voie să vedem povestea, pentru că prietena
lui era foarte timidă şi tră ia în Minnesota, dar pă rea să fie despre o fată pe
jumă tate goală , care locuia singură pe o plajă . Una din acuarele, cu titlul „Aş
vrea să mă poţi lua cu tine”, o ară ta pe fată în genunchi pe nisip, privind
nişte pă să ri. În altă acuarelă , îşi lega frunze de palmier pe braţe („Ară tau ca
nişte pene”). O a treia o înfă ţişa stâ nd chircită , la poalele unei stâ nci.
Kevin şi Sandy, o pereche de gemeni identici, chinezi americani, care
fă ceau studii premedicale, fă cuseră fiecare câ te-o serie de gravuri
întunecate, expresioniste, pe lemn. Gravurile lui Kevin erau ilustraţii ale
Against Nature şi includeau o vedere de jos a ţestoasei încrustate cu
bijuterii, care se tâ ra în faţa unui şemineu, aruncâ nd o umbră uriaşă pe un
covor oriental.
Gravurile lui Sandy erau toate cu biserici.
— Care-i povestea aici, ce lume este? a întrebat Gary.
Sandy a ră spuns că povestea era despre bisericile din Ungaria. Aceasta
era lumea lor. Gary a spus că nu era o naraţiune suficientă doar pentru că
erau localizate în Ungaria. A spus că , de fapt, nu era o naraţiune. Sandy a
ră spuns că va adă uga o naraţiune înainte de urmă torul curs.

74
 Ruby, o fată cu umeri largi, din Arkansas, pe jumă tate chinezoaică , a
fă cut un videoclip numit Un os de rupt23. Începea cu Ruby stâ nd în picioare
într-o bucă tă rie, ţinâ nd un os mare din papier mâché.
— Am gă sit un os, tată , aşa că cu cine aş putea să -l rup dacă nu cu tine?
a spus încet.
Avea un chip uimitor, cu o gură că zută , lipsită de zâ mbet, şi breton
asimetric.
Urmă toarea scenă ară ta, cu o focalizare proastă , un asiatic pipernicit
într-o că maşă de culoare galbenă aflat în faţa unei clă diri. Pă rea să
zâ mbească şi să dea din cap.
— E un iadeş, tată ? a întrebat Ruby. Să -l ară t unui doctor? Unui
paleontolog?
Ruby ne-a explicat ulterior că videoclipul era despre supă rarea ei faţă
de taică -su.
— Într-o lume ideală , a spus ea, tată l meu s-ar fi suit într-un avion şi ar
fi participat la ceva care chiar mă interesează . Dar, desigur, este un dobitoc
prea mare. Oricum, într-o zi l-am întâ lnit pe tipul ă sta în vâ rstă mergâ nd
prin Piaţa Centrală , care arăta cam ca tată l meu. Prietenul meu, care m-a
ajutat cu filmă rile, nu era cu mine, aşa că a trebuit să filmez singură partea
aia. Am fost enervată la început, pentru că tipul a refuzat să vorbească . I-am
dat 10 dolari ca să citească replicile pe care le scrisesem şi el stă tea acolo
clă tinâ nd din cap şi zâ mbind. Apoi mi-am dat seama că era într-adevă r
simbolic pentru relaţia mea cu taică -miu şi asta a fă cut filmul să aibă un
impact mai mare.
Trebuia să mă întâ lnesc cu Ralph la masă . Am ajuns la cantină mai
devreme şi m-am oprit la un terminal de calculator. Primisem un e-mail nou.
Spunea să dau şi eu 2 dolari pentru tortul de ziua cuiva. Aveam încă timp,
aşa că am apă sat pe C pentru a începe un mesaj nou şi apoi, doar pentru a
vedea ce se întâ mplă , am introdus Varga în că suţa destinatarului. Ca prin
farmec, a apă rut adresa de e-mail şi numele complet: Ivan Varga. Era Ivan.
M-am gâ ndit un moment şi am început să scriu.

Ivan!
Câ nd vei primi această scrisoare, voi fi în Siberia. Renunţ la facultate pentru că nu mă
mai interesează întrebă rile despre fonetica articulatorie. Voi tră i şi voi lucra la Novosibirsk

23
În original, a bone to pick – joc de cuvinte al autoarei, expresia avâ nd şi înţelesul de a
te certa cu cineva. De asemenea, autoarea face referire şi la pariul care începe prin ruperea
iadeşului.
75
la Cooperativa „Scâ nteia Siberiană ”. Ş tiu că mă vei înţelege şi că va fi mai bine în acest fel.
Nu te voi uita niciodată .
A ta,
Selin (Sonia)

Masa a constat în ciorbă de fasole în coajă de pâ ine.

— Nu cred că Lucky Charms24 funcţionează , a spus Ralph turnâ ndu-şi
nişte Lucky Charms din cutia de cereale.
...
Svetlana şi cu mine plă nuiseră m să mergem la tae kwon do, dar nu a
venit la locul de întâ lnire. M-am gâ ndit să nu merg, dar asta ar fi însemnat
că , de obicei, mergeam doar pentru că mergea şi Svetlana, şi nu dintr-un
interes pur, nepă rtinitor, pentru tae kwon do. De fapt, nu aveam un astfel de
interes, dar ştiam că nu este corect să fac lucrurile doar pentru că le fă ceau
alţi oameni. Ceilalţi oameni nu puteau reprezenta motivul pentru care fă ceai
ceva.
Mai mult de jumă tate dintre studenţi erau încă în vacanţă . Eram
singura începă toare. În timp ce toţi ceilalţi şi-au practicat mişcă rile cu
instructorul scund, m-am dus cu instructorul înalt, William, într-o încă pere
laterală pentru a învă ţa despre lovituri.
William mi-a explicat că o mulţime de oameni credeau că lovitura în
arc era din genunchi, dar de fapt era din şold.
— Vreau să te concentrezi numai pe şold, a spus el.
I-am ră spuns că o s-o fac, dar era greu să mă gâ ndesc la ceva câ nd
încă perea era atâ t de mică , iar corpul să u era atâ t de mare, braţele şi
picioarele lungi, grele, cu pă r negru, nefiind acoperite cum trebuie de
uniforma albă . Câ nd piciorul lui uriaş şi gol a ţâ şnit să lovească sacul, am
avut senzaţia că ar trebui să -mi întorc privirea – deşi aveam sentimentul că
ar trebui să -i dau atenţie, pentru că pă rea cu adevă rat interesat să mă înveţe
cum să dau o lovitură în arc.
— Pivotează mai mult din şold, a spus el.
A fă cut o mişcare ca şi cum mi-ar fi corectat poziţia şoldului, dar fă ră să
mă atingă . Aceasta era filozofia tae kwon do: puterea deplină şi nici un
contact.
— Vreau să -şi imaginezi că eşti la poziţia unu într-o unitate de cerc, a
spus el. Ş oldul tă u este sinusul, iar genunchiul este cosinusul. Cosinusul este
stabil la unu, cum este şi genunchiul. Pentru a face o mare diferenţă în
cosinus, trebuie să faci ceva nebunesc, la care nici mă car să nu ne gâ ndim,
24
Ad. lit. „talismane norocoase” – marcă de cereale cu aromă de fructe.
76
care te-ar ră ni. Dar o diferenţă extrem de mică în sinus, şi chiar te roteşti pe
linia acelui cerc. Înţelegi ce vreau să spun?
...
M-am dus în camera Svetlanei după curs. Stă tea pe podea, ară tâ nd
îmbujorată şi înfuriată , ţinâ nd în poală telefonul bej, de birou.
— Nu ai auzit? a spus ea, ridicâ ndu-şi ochii înlă crimaţi. Joseph Brodsky
a murit.
Vestea o aflase în acea dimineaţă şi deja subconştientul ei avusese
timp s-o încorporeze într-un vis, pentru că tră sese un pui de somn după
prâ nz. Visase că stă teau cu picioarele încrucişate lâ ngă fâ ntâ na din faţa
Centrului Ş tiinţific, ea, şi Brodsky, şi alţii, într-un cerc, dâ ndu-şi unii altora
nişte boabe de porumb. Era un zgomot slab, iar cerul era de culoare cenuşie.
Fâ ntâ na secase. Se rugau pentru ploaie. Cerul se întuneca, dar furtuna nu
venea – în schimb era o eclipsă de soare.
Am ridicat o carte care se afla cu faţa în jos pe podea KYPAHИИ. Asta
însemna „Pentru Urania” în limba rusă . Am deschis o pagină la întâ mplare.
Am recunoscut aproximativ câ te un cuvâ nt pe fiecare râ nd: „aici”, „tă u”,
„probabil”.
M-am întors în camera mea şi m-am aşezat la birou pentru a verifica e-
mailul. Câ nd am vă zut numele lui Ivan în că suţa poştală , m-a trecut un fior şi
mi-am dat seama că sperasem toată ziua că -mi va scrie. Subiectul mesajului
era: Siberia. Am citit mesajul de mai multe ori. Nu prea înţelegeam despre ce
era vorba. Cuvintele în sine, şi chiar şi propoziţiile, aveau oarecum sens, dar
luate împreună pă reau a fi fost scrise într-o altă limbă .
Dragă Selin, Sonia – am avut un vis ciudat, începea mesajul. Visul era despre râ ul
Enisei. Acum ştiu că eşti acolo. Ş tiu că mă vei înşela cu viitorul fost iubit al iubitei mele. Cu
toate acestea, te voi ierta. Fă ră tine nu aş fi gă sit-o pe Barbara, maşină ria-profesor perfectă .
Ivan m-a întrebat dacă i-aş putea povesti intriga de la Goodbye,
Summer. Era o „telenovelă ” a trustului BBC fă cută pentru studenţii
începă tori de rusă . Trebuia s-o fi urmă rit pe parcursul întregului semestru.
Urma să fie la examen. Dacă îmi vei spune intriga, o să te iert pentru Siberia, pentru cei
150 de ani de invazie turcească a Ungariei şi, în plus, pentru că rţile oribile despre ea pe care
a trebui să le citim în şcoală .
Nu auzisem niciodată de vreo invazie otomană a Ungariei. Pe vremea
câ nd eram copil, mi se spusese că turcii şi maghiarii erau înrudiţi, că hunii
erau turci, că ambele popoare migraseră spre vest de Altai şi vorbeau limbi
similare. Am avut un unchi, Attila – era un nume turcesc comun. Dar în
lumea lui Ivan, stră moşii noştri fuseseră duşmani.

77
 Mă simţeam ameţită de sentimentul intimită ţii şi al depă rtă rii. Tot ce
spusese s-a iscat cu desă vâ rşire din afara mea. N-aş fi putut să inventez sau
să ghicesc nimic. Îmi spusese un vis. Scrisese: Ş tiu că mă vei înşela. Spusese că
mă va ierta, de două ori. Nu fă cusem nimic împotriva lui, dar gâ ndul că o
fă cusem sau că o voi face era oarecum tulbură tor. Voiam să -i ră spund
imediat, dar aşteptase o zi întreagă , aşa că ştiam că trebuie să aştept cel
puţin la fel de mult.
Treceam cu Svetlana prin sala de forţă în drum spre vestiare.
— I-am spus lui William câ t de speriată ai fost câ nd a început să -ţi
vorbească de trigonometrie, a spus ea. Nu se va mai întâ mpla.
M-am simţit tră dată şi apoi mi-am dat seama că Svetlanei probabil îi
plă cea de William. În acel moment am vă zut că Ivan era în încă pere, aşezat
la un aparat, tră gâ nd de o bară de fier ataşată la o frâ nghie. De partea
cealaltă a scripetelui, greută ţile stivuite se ridicau şi că deau fă ră cusur. Ivan
s-a ridicat şi a dat drumul la bară , iar greută ţile s-au pră buşit cu un zgomot
surd. Era un subsol cu tavan jos şi nu se putea îndrepta de tot. S-a întors ca
şi cum ne-ar fi vă zut, dar nu eram sigură . M-am gâ ndit dacă să -l salut, dar
deja ajunsesem la vestiare.
Dragă Ivan, am scris. Câ nd m-am trezit în Siberia, am simţit un dor de casă
puternic. Am crezut că senzaţia ar putea dispă rea pe parcursul zilei. Nu a dispă rut. Am scris
că plecasem din Siberia şi că mă întorsesem. O parte din mine credea că nu va mai fi nimic
aici – că voi urca pe scă rile rulante şi că nu va fi decâ t ză padă . În schimb, am gă sit ziduri de
că ră midă , pe Balzac, iaurt îngheţat, consoane fricative alveolare, toate erau aşa cum le
lă sasem. Simţeam o nevoie puternică să -i spun cum eram înconjurată ,
copleşită , de lucruri cu sens necunoscut sau dubios, lucruri care nu erau în
niciun fel proporţionale cu mine.
Am început să -i fac rezumatul intrigii din Goodbye, Summer. Era o
poveste lungă şi, pe mă sură ce scriam, eram sigură că pierd un fel de capital
politic. Am şters ceea ce scrisesem şi în schimb am scris: Sigur, pot să -ţi
spun povestea. Acum va trebui să mă roage din nou.
Înainte de examen, m-am întâ lnit cu Svetlana la micul dejun.
— Ce-i cu faţa asta de înmormâ ntare? a întrebat ea.
— Nu am dormit bine, am ră spuns.
— Nu-mi spune că ai emoţii, a spus Svetlana.
— Ori de câ te ori mă îngrijorează ceva, a spus un tip, Ben, îmi place să
mă gâ ndesc la China. China are o populaţie de aproximativ două miliarde de
oameni, şi niciunuia nu-i pasă nici câ t negru sub unghie de nimic din ceea ce
ţie ţi se pare atâ t de important.
Am recunoscut că acest lucru era foarte reconfortant.
78
 Svetlanei îi plă cea să ajungă peste tot devreme şi eram printre primii
oameni în sala de examinare – o sală istorică , însorită , cu bă nci de stejar. M-
am aşezat la capă tul unei bă nci, iar Svetlana s-a aşezat pe râ ndul din faţă şi
s-a întors că tre mine. Discutam dacă Svetlana ar trebui să participe la
înmormâ ntarea lui Brodsky, la Mount Holyoke. La un moment dat, ea s-a
oprit din vorbit, privind la ceva în spatele meu.
— Sonia, a spus Ivan. Chiar poţi să -mi spui povestea de la BBC?
I-am spus povestea, începâ nd cu momentul în care Olga şi-a uitat
manualele în taxiul lui Victor. În timp ce sala devenea tot mai zgomotoasă ,
Ivan s-a apropiat şi s-a aplecat spre mine. După scurt timp, stă tea pe vine, la
picioarele mele, ţinâ ndu-se de spă tarul scaunului meu pentru echilibru,
uitâ ndu-se încruntat spre podea.
Câ nd a venit supraveghetorul de examen, ajunsesem la partea în care
ambele personaje s-au că să torit fiecare cu alcineva.
— Ş i ă sta-i sfâ rşitul, am spus.
— M-ai salvat, a spus Ivan, uitâ ndu-se în ochii mei, apoi s-a dus să -şi
gă sească un loc.
— Cine era? m-a întrebat Svetlana.
— Ivan, nu-ţi aduci aminte? Am fost cu toţii în aceeaşi clasă .
— Nu mi-l amintesc deloc. Nu-mi pot închipui cum aş fi putut uita pe
cineva, aşa, a ră spuns ea. De ce nu s-a uitat la serial?
— Bă nuiesc că a fost ocupat.
— Trebuie să aibă o viaţă interioară foarte bogată , a spus Svetlana.
Am râ s. Ea nu râ dea.
— Chiar nu ţi se pare nimic ciudat la el? Felul în care te-a privit – ca şi
cum ar fi încercat să vadă înlăuntrul tă u. Nu te-a fă cut să te simţi ne-la-
îndemâ nă ? Mie mi-a provocat un sentiment incomod.
Nu-mi provocase niciun sentiment incomod.
Ivan mi-a scris un e-mail cu subiectul: Lenin. Mi-a spus că ruşii se
gâ ndeau să -l scoată pe Lenin din mormâ ntul din Piaţa Roşie. Ivan s-ar fi
simţit cumva singur fă ră el. Lenin fusese întotdeauna prezent – Lenin, la fel
ca imaginea de pe peretele meu, scrisese Maiakovski în abecedarul lor de
clasa a IV-a, dar nu învă ţaseră nimic despre motivul pentru care acesta s-a
sinucis.
După 1990, toate monumentele lui Lenin de la Budapesta au fost
adunate şi depozitate într-un parc dicolo de periferia oraşului. Acolo au
format o comunitate minunată : mult mai plă cută decâ t şi-au imaginat
vreodată că ar putea fi comunismul. Lenin îl saluta pe Lenin în faţa altui
Lenin, în timp ce un proletar – pe care îl numeau sculptura din vestiar –
79
fugea în spatele lui cu un stindard: V-aţi uitat puloverul, domnule. Leninul
uriaş, care zâ mbea şi era aşezat în spate, fusese vandalizat la începutul
anilor ’80. Nu mai zâmbi, Ilici, ştii cum funcţionează: în 150 de ani nu am
devenit turci, scriseseră vandalii. Rima mai bine în limba maghiară .
O altă statuie a lui Lenin, un dar din partea poporului sovietic, a fost
distrusă în trenul care o aducea de la Moscova. Creştetul capului că zuse şi se
pierduse. Sculptorii unguri i-au fă cut în grabă lui Lenin o pă lă rie, sculptată
din cea mai bună marmură . La ceremonia magnifică în timpul că reia a fost
dezvelită statuia, a fost evident că Lenin avea două pă lă rii: una pe cap şi una
în mâ nă .
Am recitit mesajul la nesfâ rşit. Nu ştiam de ce îl scrisese, dar puteam
vedea că durase mult timp şi că încerca să fie încâ ntă tor. M-am tot gâ ndit la
Leninii din parc, într-o configuraţie pe care nimeni nu o intenţionase
vreodată , dar care era poate, într-un fel, adevă rata realizare a
comunismului. Stilul scrisului pă rea jucă uş, dar şi serios. Era o chestiune
serioasă faptul că Maiakovski se sinucisese.
Ritmul meu de somn s-a dereglat complet. Pă rea că mereu mă gâ ndesc
la lucrurile greşite. În fiecare seară mă duceam la culcare pe la miezul nopţii,
închideam ochii, aveam o mulţime de gâ nduri învă lmă şite, aprindeam
lumina din nou şi citeam pâ nă la patru.
Pentru că am vrut să -l înţeleg mai bine pe Ivan, am citit Cartea râsului
şi a uitării. Primul şi primul lucru din carte era o anecdotă cu o pă lă rie
despre absurditatea guvernă rii comuniste. Comuniştii, se pare, şterseseră
un tip dintr-o fotografie, dar uitaseră să -i şteargă şi pă lă ria. M-am gâ ndit ore
întregi la pă lă rie. Ş tiam că avea cumva legă tură cu pă lă ria de pe
monumentul lui Lenin din Ungaria. Dar cum? Pă rea doar să stea acolo:
această pă lă rie în plus.
Am mers cu Svetlana să vedem Trei cântece despre Lenin la Arhiva de
Film. În al treilea câ ntec, Lenin murise. Întregul final al filmului era doar cu
oameni care plâ ngeau: oameni bă trâ ni, oameni tineri, copii; ruşi, tă tari,
oameni din Asia centrală ; în fabrici, pe câ mpuri, la înmormâ ntarea sa. Era o
trecere de la Lenin mort în sicriu, la bă trâ nul Lenin zâ mbind în soare, şi
puteai vedea toate diferenţele dintre moarte şi viaţă . Niciodată nu-mi
trecuse prin minte câ t de mulţi oameni l-au iubit pe Lenin, iubire din aia
adevă rată , cu sentimente.
Svetlana a spus că , pe câ nd era în clasa I, copiii se necă jeau reciproc pe
terenul de joacă , întrebâ ndu-se unul pe altul: „Pe cine iubeşti mai mult, pe
tovară şul Tito sau pe maică -ta?”

80
 În ultima zi a cursului de „Lumi construite”, Gary ne-a ajutat să ne
aranjă m proiectele finalizate într-o galerie expoziţională .
Sandy, ale că rui biserici din Ungaria avuseseră nevoie de mai multă
naraţiune, adusese şase gravuri pe lemn noi, cu aceleaşi biserici ungureşti –
de data aceasta cu porci pe treptele din faţă . El ne-a spus că porcii fugiseră
de la ferma învecinată .
Gary a pus toate gravurile cu faţa în sus pe o masă , apoi a întors cu faţa
în jos câ teva pentru a ne ară ta câ t de diferit ară tau cele ră mase, în funcţie de
câ t de multe erau vizibile şi care dintre ele. Chiar ară tau diferit. Asta ne-a
ajutat să vedem faptul că Gary era, de fapt, bun la ceva. Cu toţii am convenit
asupra a patru gravuri care ară tau cel mai bine împreună . Nu erau patru
dintre cele mai bune gravuri – erau cele patru cu cea mai mare încă rcă tură .
Una nu avea porci; celelalte trei aveau. Am încercat să le agă ţă m în diferite
combinaţii. Totul s-a dovedit a fi ceva ce puteai schimba şi manipula.
Suportul de televizor al lui Ruby ară ta cel mai bine în apropierea
enciclopediei false fă cută de un student la cursul postuniversitar de
informatică . Bisericile ungureşti ară tau cel mai bine la râ nd, dar scenele din
Against Nature ară tau mai bine într-o grilă .
Adusesem 12 fotografii ale hotelului roz, iar clasa a ales şase dintre ele
ca să le expunem. A fost amuzant să vedem care le displă ceau tuturor. O
fotografie îl ară ta pe un tip dintr-un dormitor vecin stâ nd în picioare, cu o
valiză . Toată lumea l-a displă cut în unanimitate pe tip şi valiza lui. Tuturor
le-au plă cut fotografiile cu Hannah şi cele fă ră oameni. Am agă ţat cele şase
fotografii la râ nd. Povestea imprimată era aranjată în stive sub fotografii.
Am ales un corp de literă de mă rime 10, atâ t pentru a conserva hâ rtia, câ t şi
pentru a descuraja lumea să citească povestea, care nu credeam că le va
plă cea. Chiar dacă aveam convingerea profundă că scriam bine şi că , într-un
fel, eram deja scriitoare, această convingere era complet independentă de
faptul de a fi scris vreodată ceva sau de a fi fost în stare să îmi imaginez că o
să scriu vreodată ceva ce cineva ar fi vrut să citească .
Câ nd Hannah a vă zut povestea printată , nu i-a venit să creadă câ te
pagini scrisesem, mai ales cu un corp de literă atâ t de mic. Era sigură că
nimeni altcineva din întreaga şcoală nu era capabil să scrie astfel de poveşti
lungi şi detaliate, şi m-a implorat să mă înscriu la concursul de ficţiune
pentru studenţi.
— Ţ i-ai adus aminte să te înscrii la concurs? m-a întrebat a doua zi.
— N-am putut gă si clă direa, am ră spuns eu.
Hannah, care ştia harta campusului pe de rost, m-a dus la clă direa mică
din lemn unde îşi avea biroul revista literară . M-a privit cum am lă sat un
81
exemplar al povestirii, cu numele şi numă rul de telefon pe o bucată separată
de hâ rtie.
Examină rile se încheiaseră . Era timpul să uită m toate simbolurile
fonetice, verbele ruseşti şi intrigile de secol XIX. În timpul vacanţei de câ teva
zile, înainte de noul semestru, a venit în vizită mama Svetlanei. A dormit în
dormitorul Svetlanei, iar Svetlana a stat cu mine – nu putea să ră mâ nă în
camera comună pentru că Fern creştea o plantă delicată , care avea nevoie de
o lumină stră lucitoare care trebuia să stea aprinsă toată noaptea.
Mama Svetlanei ne-a dus să luă m masa de prâ nz la un restaurant
francezo-cambodgian.
— Selin, ea este mama mea, Sasha, a spus Svetlana. Mamă , ea este
prietena mea, Selin.
Mama Svetlanei m-a privit ţintă .
— Draga mea, a spus ea, nu ai altă haină ?
Aveam pe mine mantaua gogoliană , lungă pâ nă la glezne, cumpă rată
de la Filene’s. Câ nd i-am explicat că scurta mea fusese furată , mama
Svetlanei a pă rut uluită .
— Furată ? Dumnezeule! Svetlana, trebuie să ai vreo haină mai veche
pe care ai putea să i-o dai Selinei. Poate haina ta purpurie de schi? Este încă
acasă . Ţ i-i pot trimite prin poştă .
— Mamă , jacheta aia e veche de doi ani. Mâ necile sunt prea scurte
pentru mine. Niciodată nu i s-ar potrivi Selinei.
— Ah. Da, e adevă rat, Selin, eşti mai mare decâ t Svetlana. Pă cat.
— Îmi place haina Selinei, a spus Svetlana.
— O, şi mie, nu mă înţelege greşit, este... elegantă . Poate prea elegantă
– poate puţintel cam ridicolă . Dar, bineînţeles, trebuie s-o porţi pâ nă câ nd ai
să poţi să -ţi iei alta. Nu trebuie să îngheţi de frig.
A fost adusă la masă o oală de lut, cu ceva care bolborosea furios în
interiorul cu lapte de nucă de cocos. Mama Svetlanei şi-a adus aminte de
vacanţa ei preferată din copilă rie.
— Mergeam la – care-i cuvâ ntul? Unde sunt morţi. Cimitir, cimitir.
Cimitirul turcesc. Ş i dansam pe mormintele lor. Era o trupă , o!, nu prea
mare, poate cinci sau şase muzicieni, şi multe flori, iar fetele purtau cele mai
frumoase rochii de mă tase. Roşu, galben, alb, toate în culori diferite. A fost o
vacanţă frumoasă .
— Mamă , a spus Svetlana, nu e o poveste potrivită s-o spui prietenilor
mei turci.

82
 — Nu fii ridicolă . A fost o vacanţă foarte dulce, nevinovată , plină de
dans şi flori. Selin n-o să fie ofensată . Turcii au fost un duşman puternic şi
respectat.
— Ca sâ rbii din Bosnia?25 a întrebat Svetlana.
— Ce legă tură are asta?
— Nu-mi vine să cred că vorbeşti despre turci, ca şi cum ar fi cel mai
tare lucru din lume să fii sâ rb.
— Nu este nicio diferenţă între a fi sâ rb sau orice altceva. Nu sunt eu
cea care face această epurare etnică . Eu personal le doresc bosniacilor tot
binele din lume. Ş i turcilor le doresc tot binele din lume. Doar am menţionat
o amintire fericită din copilă ria mea fericită , aşa că de ce trebuie să avem
întotdeauna aceste conversaţii politice? Haide să fim frivole.
S-a întors brusc că tre mine.
— Îţi smulgi sprâ ncenele cu ceară ? Cu siguranţă trebuie că le pensezi.
Nu? Au o formă atâ t de interesantă . Nu par tocmai naturale. Desigur, nu
trebuie să -ţi faci nimic la sprâ ncene. Deşi, poate ai putea să le cureţi puţin,
chiar aici, dar nu e o tragedie. Nu ca Svetlana, care nu face nimic cu ale ei şi
care o fac să arate supă rată .
— Sunt supă rată , mamă . Nu e din cauza sprâ ncenelor.
— Da, ştiu, dragă , îmi tot spui asta. Dar îţi dau un aer ursuz, ca unui
bă ieţel morocă nos. Ai fi mult mai atră gă toare fă ră aerul ă sta. Nu crezi, Selin?
Cunoşteam aerul la care se referea, apă rea dintr-un anumit unghi, câ nd
privea în jos, iar mie îmi era drag.
— Îmi plac sprâ ncenele Svetlanei, am spus.
— Ah, oftă ea. Sunteţi atâ t de tinere, fetelor.
— Nu mă simt tâ nă ră , a spus Svetlana. Ziua asta m-a îmbă trâ nit cu
vreo mie de ani. Nici nu-ţi poţi imagina, Selin, ce zi obositoare a fost. Să mă
cert la nesfâ rşit, de la şapte dimineaţa, despre cum mi-a fă cut Sasha praf
copilă ria.
— Ei bine, ştii, dragă , nu a fost neapă rat o ceartă , pentru că sunt întru
totul de acord cu tine. M-am purtat ca un monstru. Ca un monstru. Dar ce
rost mai are să mai ză bovim asupra acestor lucruri acum? Cui îi pasă ? Acum
putem merge mai departe. N-am dreptate?
Svetlana nu a spus nimic, dar aproape că o puteai auzi cum fierbe, ca
laptele de nucă de cocos din micul vas de lut.

25
Referire la Masacrul din Srebreniţa din iulie 1995, din timpul ră zboiului din Bosnia,
câ nd au fost ucişi mai bine de 8 000 de musulmani bosniaci, deopotrivă bă ieţi şi bă rbaţi.
83
 — Te-ai descurcat minunat, am spus şi mi-am pus mâ na pe-a ei. Vreau
să spun, uită -te la tine!
— Nu despre asta era vorba! a exclamat mama Svetlanei, ciocă nind cu
inelul în masă . Chiar dacă ea ar fi fost un monstru, am fi fost nevoiţi să ne
descurcă m cu ceea ce aveam. Nu ar fi avut niciun rost să ne certăm.

Primăvara
În prima zi a semestrului am învă ţat unele substantive neregulate
ruseşti, care pă reau feminine, dar care aveau terminaţia cazurilor
masculine. Erau substantive bune: „calendar”, „dicţionar”, „servietă ”, „urs”.
Ivan a întâ rziat şi s-a aşezat chiar în spatele meu. În prezenţa lui fizică era
imposibil de crezut că -mi scrisese acele e-mail-uri.
Pentru că stă team aproape unul de altul, Ivan şi cu mine am ajuns
parteneri într-un exerciţiu de caz instrumental. Trebuia să -l întrebi pe
celă lalt ce vrea „să se facă ” după absolvirea universită ţii. Indiferent care era
ră spunsul, trebuia să fie dat la cazul instrumental. Ivan a spus că vrea să se
facă matematician. Am spus că vreau să devin scriitoare.
— Ce vrei să scrii? Istorie, eseuri, poezii?
— Nu, romane.
— Interesant, a spus Ivan. După pă rerea mea, poţi să scrii un roman
bun.
— Mulţumesc, am ră spuns. După pă rerea mea, poţi să devii un
matematician bun.
— Pe bune? De unde ştii?
— Nu ştiu. Sunt politicoasă .
— Aha, înţeleg.
Asta pă rea să fi fost toată conversaţia noastră . M-am uitat în jur, la
restul clasei. Toată lumea sporovă ia în continuare, cu ardoare, ca nişte foci.
— Unde vrei să locuieşti după ce termini universitatea? am întrebat,
deşi nu fă cea parte din exerciţiu şi nu am folosit cazul instrumental.
— După ce termin universitatea aici? Ivan a ară tat spre podea. Aici, la
Harvard?
— După ce termini universitatea aici, la Harvard.
— Vreau să locuiesc la Berkeley.
Am încercat să -mi amintesc ce era Berkeley.
— În... California?
84
 Ivan a încuviinţat.
— Vreau să merg la şcoala postuniversitară de la Berkeley, în
California.
Niciodată nu fusesem, şi nici nu mă gâ ndisem la California.
Varvara ne-a înmâ nat ultimul fascicul al „Ninei în Siberia”. Erau
folosite toate cele şase cazuri gramaticale. Am coborâ t pe scă ri împreună cu
Ivan.
— Ce-o să faci acum? m-a întrebat el.
Suna a întrebare existenţială .
— Nu ştiu, am ră spuns, încercâ nd să ţin pasul.
A încetinit.
— Te duci la vreun curs?
— Nu în urmă toarea oră , am ră spuns. Ce-o să faci tu acum?
A ezitat o fracţiune de secundă .
— Mă duc la un curs.
— Ah.
— Nu prea vreau să merg.
Atunci nu merge, am încercat să spun. Mi-a ţinut uşa – o uşă grea,
antiincendiu. Nu-mi plă cea să merg înaintea lui. Nu-mi plă cea să plece, să
iasă din câ mpul meu vizual, şi nu-mi plă cea că -mi putea vedea spatele. Am
ieşit pe uşă . Ne-am luat la revedere şi am mers la centrul pentru studenţi,
unde am cumpă rat o cafea şi m-am aşezat să citesc despre Nina.

7. Eclipsa
În acea primăvară fusese o eclipsă solară. Nina şi Leonid au mers la o
conferinţă în oraşul Ulan-Ude, în Republica Buryat din Siberia de Est: cel mai
bun loc din lume pentru a observa eclipsa.
Prezentarea Ninei a fost un mare succes. Toată lumea a fost de acord că
era „ultimul răcnet în fizică”. După aceea, a fost un dineu mare. Fizicienii au
mâncat sturion, au băut vodcă, au purtat conversaţii şi au spus anecdote până
târziu în noapte.
— Bună seara, a spus un străin.
Nina şi Leonid s-au întors şi au văzut... un şaman.
— Pentru numai două ruble vă voi spune viitorul, a spus şamanul.
Leonid i-a dat şamanului două ruble. Şamanul s-a uitat mult timp în
palma Ninei.
— Începeţi o viaţă nouă, a spus el în cele din urmă. Mi se pare că o să vă
căsătoriţi în curând.
Leonid i-a dat şamanului încă cinci ruble.
85
 În dimineaţa următoare, Nina s-a trezit în zori şi s-a îmbrăcat cu cele
mai călduroase haine. Şi-a pus pălăria de blană de la „Scânteia Siberiană”. S-a
dus cu Leonid la locul de observaţie. Erau mulţi fizicieni acolo.
Dintr-o dată, Nina a auzit o voce cunoscută.
— Nina!
S-a întors şi l-a văzut pe Ivan.
— Nina, a spus Ivan. Felicitări pentru prezentarea extraordinară de ieri.
Cât mă bucur să te văd! Spune-mi, cum îţi mai merge?
— Ivan! a spus Nina. Îmi merge bine.
— Bună, Ivan, a spus Leonid.
— Bună, Leonid, a răspuns Ivan.
Cei trei studenţi au tăcut.
— Nina. Leonid. Ascultaţi-mă puţin, a spus Ivan în cele din urmă. Vreau
în sfârşit să vă spun adevărul despre mine. La Moscova, Nina era prietena mea
şi credeam că o iubesc. Dar, vara trecută, am întâlnit-o pe Galina şi m-am
îndrăgostit. Galina locuia în Siberia şi plănuia să se căsătorească cu Leonid. Eu
locuiam la Moscova şi plănuiam să mă căsătoresc cu Nina. Galina şi cu mine
am decis ca pur şi simplu să uităm unul de celălalt. Dar apoi am primit o
scrisoare de la unchiul meu. Mă invita să lucrez în laboratorul său din
Novosibirsk. Am înţeles atunci: acesta era destinul.
— Destinul? a repetat Nina.
— M-am hotărât să merg la Novosibirsk, dar mi-a fost frică să-ţi spun,
Nina. Cumva, mi se părea că ai fi înţeles că totul s-a terminat între noi. Mai
târziu, când am aflat că ai venit în Siberia, am înţeles cât de prost şi laş
fusesem. Am început să-ţi scriu o scrisoare, dar nu am putut găsi cuvintele
potrivite. Nina, iartă-mă, dacă poţi.
— Să te iert, Ivan? a spus Nina. Dar îţi sunt recunoscătoare! Dacă ai fi
rămas la Moscova, n-aş fi venit în Siberia. Dacă n-aş fi venit în Siberia, nu l-aş
fi întâlnit pe Leonid.
— Copii! a strigat cineva. Începe eclipsa!
Treptat, soarele a devenit o semilună din ce în ce mai mică. Umbra lunii
înghiţise aproape tot cerul. Coroana multicoloră devenise din ce în ce mai mai
strălucitoare. La început, Nina şi Leonid s-au uitat pe rând prin telescopul lor
solar. Dar apoi s-au uitat unul în ochii celuilalt.

Am citit ultimul fascicul cu un sentiment neplă cut. Totul suna fals:

profeţia şamanului, explicaţia lui Ivan şi, mai ales, finalul „fericit”. De ce
trebuia Nina să privească în ochii lui Leonid, în loc să se uite prin telescop?
Cum a rezolvat Leonid ceva? De ce trebuia ca fiecare poveste să se încheie cu
86
o că să torie? Te aşteptai la una ca asta de la Casa umbrelor, sau chiar de la
Crimă şi pedeapsă. Dar „Nina în Siberia” pă rea a fi diferită . Din tot ce citisem
semestrul acela, era singura lectură care pă ruse să -mi vorbească direct, care
promisese să dezvă luie ceva despre relaţia dintre limbă şi lume. Pă rea o
tră dare îngrozitoare ca misterul să fie elucidat atâ t de volubil, ca toată
lumea să -şi gă sească perechea şi, astfel, să piară .
Prinsă de povestea Ninei, am pierdut începutul urmă torului curs la
care voiam să mă înscriu: un seminar despre avangarda spaniolă . Am gă sit
un loc exact câ nd profesorul introducea o casetă în aparatul video. Caseta
fusese oprită la un cadru în care un nor traversa luna, urmat, un moment
mai tâ rziu, de o lamă de ras care tă ia ochiul unei femei.
Profesorul a oprit banda şi a aprins lumina. Mi-a trecut prin minte că
doar uitâ ndu-te la faţa lui devastată şi ridată , şi puteai să -ţi dai seama cumva
că nu era american.
— Aceasta, a spus profesorul, este problema cu Buñ uel. Mai precis, de
ce ne arată o lună şi apoi un ochi? Două imagini fă ră legă tură . De ce le
juxtapune?
S-a uitat în jurul mesei. Nimeni nu zicea nimic.
— Exact, a spus el. Nu există nici un ră spuns, pentru că acesta este
suprarealismul. Putem sugera multe interpretă ri, dar nu putem dovedi
nimic şi nu vom avea niciodată un ră spuns. Să ne gâ ndim puţin la Freud. Am
citit Interpretarea viselor de Freud şi am gă sit-o extrem de nesatisfă că toare.
În această carte, de exemplu, Freud interpretează un vis. Am citit
interpretarea sa. Cred că , da, este posibil. Poate că interpretarea lui este
corectă . Dar cum o poate dovedi? Nu poate dovedi asta. Pentru acest motiv,
discuţia este una fă ră sfâ rşit şi este inutilă . De asemenea, ne confruntă m cu
această inutilitate infinită în încercă rile noastre de a-l interpreta pe Buñ uel.
M-am uitat în jurul mesei. Ceilalţi studenţi fie încuviinţau, fie îşi luau
notiţe. Nimă nui altcuiva nu i pă rea că este înspă imâ ntă tor sau ruşinos faptul
că un profesor de literatură stă tea în faţa unei clase şi spunea că
interpretarea era de o inutilitate infinită .
— Tocmai am vă zut o scenă şocantă , a continuat profesorul. În această
scenă , un ochi este tă iat. Desigur, câ nd a filmat, Buñ uel nu a folosit un ochi
adevă rat al vreunei femei. A folosit un ochi de vacă .
Bă iatul de lâ ngă mine pă rea că are un fel de spasm şi scrijelea ceva în
agendă . M-am uitat la pagină . Cu un scris convulsiv, scrisese: ochi de vacă.
— Cu toate acestea, a continuat profesorul, chiar dacă Buñ uel însuşi nu
a comis un astfel de act de violenţă umană , filmul în sine era deja un mediu
nou şi violent. Filmul este un mediu care fragmentează şi dezmembrează
87
corpul uman. Vedem capul actorului, dar nu-i vedem şi corpul. Este ca şi
cum ar fi fost decapitat. Totuşi, nu pare să fie mort. Vorbeşte şi se mişcă , ca o
persoană vie. Ce paradox! În epoca lui Buñ uel, spectatorii s-ar fi ridicat şi s-
ar fi uitat sub ecran, încercâ nd să gă sească restul corpului. Niciodată înainte
nu mai vă zuseră oamenii un corp uman fragmentat în acest fel, şi acesta era
deja un şoc teribil pentru ei.
Câ nd a numit filmul un „paradox”, am simţit un val de durere aproape
fizică .
— Dar cu portretele cum ră mâ ne? am lă sat să -mi scape.
Profesorul s-a întors că tre mine şi şi-a fixat privirea ridată pe faţa mea.
— Portretele?
— Într-un portret vezi doar capul cuiva, fă ră corp. Dar oamenii nu
presupun că persoana din portret a fost decapitată .
— Ah, bustul, a spus el. Bă nuiesc că te referi la busturile greceşti şi
romane, nu? De exemplu, un bust al Afroditei. Ş i totuşi, ceea ce vedem
adesea într-un muzeu prezentat ca un bust, este, de fapt, capul unei statui
care a fost rupt de corp din cauza vreunui accident. Grecii şi romanii ar fi
fost îngroziţi să vadă un cap separat în acest fel de trup.
Am stat să mă gâ ndesc.
— Dar monedele? Nu ară tau monedele doar capul unui conducă tor,
fă ră corp?
— Desigur, a ră spuns profesorul obosit, monedele sunt foarte vechi şi
am putea discuta acest lucru, dacă dorim. Ceea ce vreau să spun este că
filmul a fost un mediu revoluţionar.
Am fost impresionată de acea turnură retorică : acuma eu pă ream o
tâ mpită pentru că era ca şi cum aş fi spus că filmul nu era un mediu
revoluţionar.
În cele din urmă , m-am înscris la un alt seminar de film spaniol, predat
în spaniolă de un instructor adjunct. Instructorul adjunct spunea şi el lucruri
stupide, dar erau în spaniolă , aşa că învă ţai mai multe. Eram singura
persoană din clasă pentru care limba spaniolă nu era limbă maternă , aşa că
vorbeam cel mai lent şi cu cel mai prost accent. Studiasem limba spaniolă în
liceu pentru că tată l meu, care era de stâ nga, îmi spusese că este important
să ştii limba claselor muncitoare. Îmi plă cea spaniola – îmi plă cea faptul că
mă garul26 avea un loc în literatura naţională – şi îmi plă cea ideea de a

26
Referire la mă garul catalan, „ruc català ”, o specie de mă gar specifică zonei Cataluniei şi
care nu mai poate fi gă sită nică ieri în lume, a că rei fire oglindeşte spiritul poporului catalan
– paşnic şi foarte încă pă ţâ nat.
88
viziona filme spaniole în limba spaniolă , de a învă ţa despre o lume diferită în
limba în care fusese gâ ndită .
Ivan nu mi-a ră spuns în ziua pe care o anticipasem. Iar şi iar mi-am
verificat e-mailul, şi de fiecare dată nu scrisese. Câ nd, în cele din urmă ,
numele lui a apă rut cu acele litere verzi pe ecranul negru, m-a cuprins un
sentiment de uimire şi de frică , în parte pentru că m-am gâ ndit că n-o să -mi
scrie, şi în parte pentru că subiectul era, în limba turcă , Nu fi ridicolă !.
Dragă Sonia, începuse Ivan. „Lucram porcul” în bibliotecă la lucrarea mea de
filozofie câ nd am gă sit acest dicţionar. În turcă , domuzuna çalışmak însemna să
lucrezi la porcul tă u. Nu era ceva pe care să -l fi spus sau pe care l-ar spune
cineva vreodată . Probabil că intenţiona să spună că „lucra ca porcul”. Nimeni
nu ar fi spus nici asta. Nu se vorbea prea mult despre porc în cultura turcă , şi
cu siguranţă nu era cunoscut pentru muncă grea; ă la ar fi fost mă garul.
Totuşi, mi s-a pă rut minunat că Ivan se decisese să citească un dicţionar
turco-englez şi că l-a pus într-o perspectivă atâ t de unică .
Turca, spunea el, era singura limbă care putea să exprime cu adevă rat
lipsa vreunei mari diferenţe între o latrină şi mă tuşa lui paternă . Era plină
de cuvinte maghiare, cum erau cele pentru că tuşe şi barbă : în comparaţie cu
limba turcă , toate limbile vest-europene sunt doar „garb”. Timp de câ teva
să ptă mâ ni, doar gâ ndul la această afirmaţie putea să -mi provoace râ sul în
hohote. Garbi era termenul turc pentru occident, înrudit cu garip (singur,
stră in, ciudat). Dar „garb” era, de asemenea, ca „trunchiat” 27 şi „gunoi”28, şi
însemna şi haine ciudate, şi eram de pă rere că are dreptate. Toate limbile
occidentale erau garb.
Voiam să ştiu cum se va termina, ca şi cum aş fi dat paginile înainte
într-o carte. Nici mă car nu ştiam ce fel de poveste era sau ce fel de rol
trebuia să joc. Care dintre noi îl lua mai mult în serios? Nu trebuia să fiu eu
aia, pentru că eram mai tâ nă ră şi pentru că eram şi fată ? Pe de altă parte,
consideram că , într-un fel, eram mai puţin serioasă decâ t el – că avea un aer
apă să tor, de seriozitate, care mi-era stră in, şi pe care îl respingeam.
Am câ ştigat patru kilograme de caju la o tombolă . Timp de câ teva zile
am să rit peste masa de prâ nz şi cină şi am mâ ncat doar caju. În fiecare seară
citeam pâ nă la patru, apoi dormeam pâ nă câ nd pornea alarma, la opt. După
cursurile de dimineaţă , mai dormeam puţin şi apoi mergeam la alte cursuri.
Zilele au că pă tat un aer nenatural, ca de coşmar, ca şi cum ar fi fă cut parte
din ceva lung, continuu, şi chiar dacă mă dezorientau şi-mi dă duseră o

27
În engl., garbled.
28
În engl., garbage – omofonie intraductibilă .
89
durere de cap constantă , mă şi înveseleau, şi nu-mi doream cu adevă rat să
se termine sau să se schimbe.
Într-o dimineaţă , la ora patru, câ nd încă nu puteam să adorm, m-am
ridicat şi i-am scris lui Ivan un e-mail lung despre câ t de mult cred în ipoteza
Sapir-Whorf, chiar dacă adepţii lui Chomsky îl respingeau atâ t de mult pe
Whorf şi îl numeau supraveghetor pentru prevenirea incendiilor.
Whorf a că pă tat o profundă neîncredere în limbaj în timpul activită ţii
sale pentru compania de asigură ri în caz de incendiu, Hartford, în structura
lui nevă zută care pă rea să provoace mereu incendii. A gă sit într-o fabrică
două încă peri cu canistre de benzină . Într-o încă pere, canistrele erau „pline”,
iar în cealaltă „goale”. Muncitorii erau mai puţin atenţi în preajma
canistrelor „goale” care, de fapt, conţineau mai mulţi vapori de gaze; erau
mai mulţi vapori în acea încă pere decâ t în cea cu canistrele „pline”, iar
muncitorii intrau acolo şi îşi aprindeau ţigă rile şi izbucneau în flă că ri. De la
ce pornise focul? Nu era în binarele care fuseseră construite în limbajul
nostru? Cum ar fi fost dacă limba noastră ar fi avut un concept diferit de
„gol” sau nu l-ar fi avut deloc? Ce era o canistră „goală ” de benzină ?
După ce am apă sat pe Trimite, m-am dus la râ ul acoperit de ză padă , m-
am aşezat pe o bancă şi am mâ ncat caju. Cerul ară ta ca o gră madă
stră lucitoare de rufe cenuşii pe care cineva le spă lase cu o că maşă roşie.
Am început să mă simt ca şi cum aş fi tră it două vieţi: una constâ nd din
e-mail-urile cu Ivan, cealaltă constâ nd în orele de şcoală . Odată , la câ teva ore
după ce primisem un e-mail de la el, m-am ciocnit de Ivan pe stradă . Ş tiam
că mă vă zuse, dar s-a comportat ca şi cum nu m-ar fi vă zut. A continuat să
meargă mai departe şi nu a spus nimic.
Mai tâ rziu, mă duceam că tre sala de sport cu Svetlana şi am trecut pe
lâ ngă un tip pe care îl cunoşteam de la cursul de lingvistică .
— Hei, Selin, cum îţi mai merge? m-a întrebat el.
M-am oprit să -i ră spund. Svetlana a fost nevoită să se oprească şi ea
din mers, la fel şi tipul. Niciunul dintre noi nu putea merge mai departe pâ nă
câ nd nu spuneam ceva. Deşi m-am gâ ndit şi m-am tot gâ ndit, nu mi-a trecut
prin minte ce să spun. După un moment, care pă rea că durează de ore
întregi, pur şi simplu am renunţat şi am început să merg din nou.
— Ce-a fost asta? m-a întrebat Svetlana. Cine era ă la?
— Nimic. Nimeni.
— De ce nu ai vorbit cu el?
— Nu mi-a trecut niciun ră spuns prin minte.
Svetlana s-a uitat ţintă la mine.

90
 — „Cum îţi mai merge” nu este o întrebare. Nu e ca şi cum îi pasă de
cum îţi mai merge.
— Ş tiu, a fost ră spunsul meu jalnic.
— Înţeleg că dispreţuieşti convenţiile, dar nu trebuie să ajungi în
punctul în care nu eşti capabilă să spui „Bine, mulţumesc” doar pentru că nu
este o afirmaţie originală , stră lucită . Nu poţi fi neconvenţională în toate
aspectele vieţii. Oamenii o să tragă concluzia greşită .
Am încuviinţat. Era adevă rat că voiam să fiu neconvenţională şi să
spun lucruri semnificative. În acelaşi timp, aveam un sentiment foarte
puternic că problema era mai mare de-atâ t. Începuse să -mi scape ceva din
fundamentul limbajului.
M-am gâ ndit că aş putea rezolva problema mergâ nd la cursuri. M-am
înscris la un seminar de filozofia limbajului. Scopul seminarului s-a dovedit
a fi dezvoltarea unei teorii pe care, dacă ar fi citit-o un marţian, marţianul ar
fi înţeles ce noţiuni avem atunci câ nd cunoaştem o limbă .
Pentru a acoperi toate punctele, m-am înscris şi la un curs de
psiholingvistică , care avea ca cerinţă cunoaşterea reţelelor neuronale. Pe
lâ ngă faptul că nu urmasem cursul ă la, nici nu ştiam ce erau alea reţele
neuronale. Din anumite motive, acest lucru nu mă deranja prea tare, şi nici
nu pă rea a fi o problemă .
Chipeşul profesor italian purta cele mai elegante costume pe care le
vă zusem vreodată , în cele mai subtile culori – gri, cu o pă rere de albastru
fumuriu, atâ t de greu de sesizat, încâ t trebuia să te uiţi constant ca să fii
sigur că nu ţi s-a nă ză rit. Grupa s-a întâ lnit la etajul al zecelea al clă dirii de
psihologie, cea mai mare parte fiind dedicată unui institut de studiu al
liliecilor, unde mirosul era în consecinţă . Era un dezacord senzorial total să -l
vezi pe profesorul chipeş, în costumele sale elegante, ieşind din lift într-o
încă pere cu lilieci împuţiţi.
Ivan a început să -mi scrie e-mail-uri despre soartă şi libertate. Pă rea
cu adevă rat îngrijorat de posibilitatea ca noi să nu avem liberul arbitru.
Lucreţiu şi teoria cuantică au apă rut în discuţie. După felul în care mă
simţeam eu – şi niciodată mai mult decâ t atunci câ nd mă uitam la cursorul
verde de pe ecranul negru, încercâ nd să compun un e-mail pentru Ivan – nu
aveam nimic altceva decât liber arbitru. Gâ ndul că ar putea să fie limitat în
vreun fel mă fă cea să mă simt doar uşurată .
Prietenul meu/fostul meu profesor de matematică , Tomi, care predă
de 20 de ani, zice că poate spune pentru majoritatea copiilor cum va ară ta
restul vieţii lor.

91
 Există şi excepţii, la fel ca în cazul lui Freud, care nu putea analiza
anumiţi oameni. Mi-e teamă să -l întreb despre mine. Pe de altă parte, sunt la
limita de a fi om de ştiinţă şi, pâ nă acum, singura explicaţie ştiinţifică a
liberului arbitru este aceea că este o iluzie. Nu-mi place asta.
...
În libră rie, aşteptâ nd-o pe Svetlana să finalizeze compararea unor
ediţii diferite ale poemului Beowulf, am început să frunză resc Lectures on
Literature a lui Nabokov, iar atenţia mi-a fost atrasă de un pasaj despre
matematică . Conform spuselor lui Nabokov, atunci câ nd anticii au inventat
aritmetica, era un sistem artificial conceput pentru a impune ordinea lumii.
De-a lungul secolelor, pe mă sură ce sistemul a devenit din ce în ce mai
complicat, „matematicile şi-au depă şit starea iniţială şi au devenit o parte
naturală a lumii la care ele fuseseră doar aplicate... Treptat, s-a dovedit că
întreaga lume era bazată pe numere şi nimeni nu pare să fi fost surprins de
ciudă ţenia că o reţea exterioară a devenit un schelet interior”.
Dintr-o dată , tot felul de lucruri pe care le învă ţasem în şcoală pă reau
să se potrivească împreună . Ar putea oare fi adevă rat ceea ce a spus
Nabokov – calculele abstracte au apă rut primele, şi numai ulterior s-a
dovedit că descriau realitatea? Nu inventaseră grecii elipsa din geometria
solidă , prin tă ierea unor conuri imaginare şi apoi, secole mai tâ rziu, s-a
dovedit că elipsa descria forma exactă a orbitelor planetare? Nu inventaseră
anticii trigonometria, cu secole înainte ca cineva să ştie că undele sonore
aveau forma unor valuri sinusoidale? Fibonacci a inventat şirul lui Fibonacci
doar prin adă ugarea numerelor, iar apoi raportul să u s-a dovedit a fi
codificat în spiralele de seminţe din florile de floarea-soarelui. Ce s-ar
întâ mpla dacă s-ar dovedi că matematica explică felul în care funcţionează
totul – nu doar fizica, ci totul? Ar putea fi asta ce studia Ivan?
M-am dus cu Hannah la cursul de matematica funcţiilor reale cu mai
multe variabile. Era necesar pentru cursanţii de studii premedicale.
Instructorul era un student din anii mai mari, pletos, cu pieptul ca un butoi,
care purta un trening verde de alergare. A început să vorbească , tare. Nu
puteam înţelege niciun cuvâ nt din ce spunea. Nu era din cauza subiectului;
mai degrabă , era imposibil să alegi o singură silabă care să poată fi
recunoscută .
Pe hol, după curs, Hannah şi prietenii ei de la studii premedicale
glumeau despre cum ar vrea să saboteze pe cineva numit Daniel, care rupea
mereu cercul. Daniel era chiar acolo, zâ mbind modest.

92
 — Aţi înţeles ceva din ce-a spus tipul ă sta? am întrebat în timpul unei
pauze în conversaţie.
Una dintre studentele de la premedicale, o fată frumoasă , cu sprâ ncene
ca două pene, sus, deasupra ochilor, s-a uitat la mine.
— Nu, nimeni nu-l poate înţelege, a spus ea.
Toţi au început să vorbească despre cum o să declanşeze o grenadă de
fum în dormitorul lui Daniel în noaptea de dinainte de examen.
M-am dus la prima întâ lnire a singurului curs de matematică din
catalogul de cursuri care nu erau obligatorii pentru cei de la studii
premedicale şi care nu avea cerinţe prealabile. Se numea „Seturi, grupuri şi
topologie: o introducere în matematica riguroasă , axiome şi dovezi, prin
subiecte precum teoria seturilor, grupurile de simetrie şi topologia
dimensională redusă ”. Scaunele nu erau aşezate pe râ nduri, ci mai degrabă
ca într-o mare aglomeraţie. L-am recunoscut pe colegul de cameră al lui
Ralph, Ira, şi m-am aşezat lâ ngă el. Din ce în ce mai mulţi oameni continuau
să intre şi să se aşeze pe podea. Se fă cuse foarte cald. A intrat un bă rbat
bă rbos. A studiat încă perea cu ochi melancolici.
— Eu sunt Pal Tamas, a spus. Acesta este numele meu unguresc. De
aceea vorbesc cu acest accent. În limba engleză , sunt Tamas Pal. În curâ nd,
asistentul meu va veni cu programa.
N-am fost nici mă car surprinsă câ nd asistentul s-a dovedit a fi Ivan.
Era clar că mă vă zuse şi el, dar nu ne-am zâ mbit, şi nici nu ne-am fă cut cu
mâ na. A început să împartă programa, care era încă fierbinte de la
fotocopiator şi conţinea diacritice neaşteptate. Tamas Pal s-a dovedit a fi
„Tamá s Pá l”, iar Ivan s-a dovedit a fi „Ivá n”. Subiectul primei să ptă mâ ni era
„Continuitatea, legă tura şi caracterul compact”. Câ nd am devenit atentă ,
Tamá s Pá l vorbea despre cum era imposibil să împarţi în trei un unghi.
— Asta vi se pare probabil contrar simţului comun, a spus el.
Nu mi-am imaginat ce ar însemna ca un unghi să fie imposibil de
împă rţit în trei. Dacă ceva exista, nu puteai să -l tai în trei? Profesorul a
început să schiţeze diagrame şi ecuaţii pe tablă . Am copiat totul în agendă .
Ivan stă tea pe podea, sprijinindu-se de perete. Avea o rosă tură pe blugi,
chiar sub genunchi. Mi-a fă cut o impresie mult mai puternică decâ t
demonstraţia despre unghiuri.
M-am hotă râ t să nu particip la a doua întâ lnire a Seturilor, grupurilor
şi topologiei. În schimb, m-am dus la biblioteca de ştiinţe ca să citesc un
articol dintr-un jurnal despre pregă tirea lingvistică . Aparent, dacă tocmai
vă zuseşi o imagine a unui elefant, erai mai rapid în recunoaşterea
cuvâ ntului „girafă ”. O imagine a unui tren te ajuta să recunoşti cuvâ ntul
93
„traseu”, iar o imagine a unei vedre te ajuta să recunoşti noţiunea de
„palid”29. Nu demonstrau trenurile şi vedrele că oamenii gâ ndesc diferit în
diferite limbi? Pe mă sură ce citeam, am devenit din ce în ce mai puţin
capabilă să efectuez sarcini simple de recunoaştere a cuvintelor. Din ce în ce
mai mult nu mai ştiam ce să mă fac cu mine. Această neştiinţă era dureroasă
fizic, ca o insomnie.
M-am dus la cursul de matematică .
Profesorul vorbea despre teoria seturilor.
— Luaţi în considerare mulţimea de oameni din această încă pere, a
spus el. Sunt aproximativ 40 de membri. Acum să alegem un subset din acest
set. Să spunem: oamenii care se cunosc. Cei mai mulţi dintre noi suntem încă
stră ini pentru ceilalţi, dar nu toţi. De exemplu, îl cunosc pe Ivá n.
A pronunţat într-un mod foarte precis, subliniind prima silabă .
— Nu ştiu câ ţi alţi membri aparţin acestui subset de oameni care se
cunosc, dar după pă rerea mea cred că ar fi 10 sau 15. Aşa că voi desena nişte
conectori, aşa.
A desenat o gră madă de puncte pe tablă şi le-a unit pe unele dintre ele,
ca nişte constelaţii. Eram eu şi Ivan printre cei conectaţi – subgrupul de
oameni care se cunoşteau? Ce însemna să te cunoşti cu cineva?
Seara, Svetlana mi-a ară tat cum să joc squash. Niciodată nu mai
fusesem pe un teren de squash. În interiorul cubului orbitor de alb, adidaşii
noştri scâ rţâ iau, iar vocea Svetlanei se auzea straniu de îndepă rtată , ca la
telefon. Mingea albastră , din cauciuc, era extrem de mică , extrem de rapidă
şi de nebunească . Să mai spui că această lume era prea deterministă pentru
unii oameni!
Mi-am adus aminte, pe drumul de întoarcere de la terenuri, că Ivan
preda o parte din cursul de matematică la nouă . O lună enormă atâ rna
deasupra centrului sportiv. Probabil că nu aveam să mă duc la partea lui de
curs. M-am dus acasă , am fă cut un duş şi m-am îmbră cat. Câ nd m-am uitat la
ceas, era exact nouă fă ră zece.
M-am dus la Centrul ştiinţific. Nu am gă sit încă perea, care era una din
vreo cinci sute. Nu exista buton pentru al cincilea etaj la lift – butoanele
să reau de la trei la şase. Am urcat oricum în lift şi m-am dus pâ nă la etajul 11
şi înapoi, ca şi cum etajul cinci ar fi putut să apară brusc. Înapoi, la parter,
uşile s-au deschis. Ira a intrat înă untru.
— Nu e niciun etaj cinci, am spus.
29
În original, „train” şi „trail”, respectiv „pail” şi „pale” – seturile de cuvinte prezentate de
autoare au o pronunţie asemă nă toare. Câ t despre perechea elefant-girafă , se face referire la
faptul că ambele cuvinte reprezintă animale.
94
 — Hei, a spus şi a intrat în lift. Urci?
— Vezi, tocmai asta-i problema, am ră spuns.
Ira a apă sat butonul pentru etajul al treilea. S-a dovedit că trebuia să
ieşi din lift şi să traversezi o pasarelă metalică , care se întindea peste un
atrium. O gră dină mare, dezordonată , atâ rna deasupra atriumului, într-o
jardinieră nu prea adâ ncă , prinsă cu lanţuri. Era ca în Babilon, pe vremea
câ nd toată lumea vorbea aceeaşi limbă . De cealaltă parte a atriumului se
aflau o serie de scă ri care mergeau la al cincilea etaj.
Sala de curs era aproape la fel de stră lucitoare ca şi terenul de squash.
Era, oarecum, extrem de stâ njenitor să -l vă d pe Ivan stâ nd în faţa unei table.
Ş i totuşi, trebuia să te uiţi la el – de aceea era acolo. Ară ta atâ t de înalt, şi
aproape ca o marionetă câ nd se plimba înainte şi înapoi, şi scria pe tablă şi
gesticula larg cu braţele pentru a indica ceea ce scrisese. Că maşa îi ieşise din
pantaloni într-o parte. Muncea din greu. A folosit cuvâ ntul „a suferi” de trei
ori. Nu-mi amintesc nici un alt instructor care să fi menţionat mă car o dată
suferinţa pe tot parcursul anului.
M-am uitat în jurul încă perii la ceilalţi studenţi. Ira purta ochelari şi
privea drept înainte. Doi tipi în jachete pufoase şi adidaşi gigantici erau
pră buşiţi pâ nă aproape de podea pe locurile lor, împingâ nd scaunele din
faţă cu picioarele. O fată cu o minijupă neagră , un ruj roşu stră lucitor şi
pă rul ciufulit, încuviinţa cu un zâ mbet împietrit pe faţă .
Ivan vorbea despre seturi închise, seturi deschise, numere impare,
numere pare şi zilele să ptă mâ nii. Erau puncte care erau foarte aproape de
seturi închise, existau puncte mai apropiate de setul închis. Era un tip de set
care era deschis şi închis în acelaşi timp. Era o dovadă care spunea că există
un set care nu conţinea o parte din propriile elemente.
— Sunt un artist extrem de prost, a spus Ivan, desenâ nd o casă .
A pus un coş de fum casei şi a desenat fumul care ieşea pe coş. Fumul
ară ta ca o sâ rmă ghimpată . A desenat atâ ta fum! Un nor mare, mare câ t
întreaga casă . Ce se întâ mpla acolo?
Ivan a desenat un cerc în jurul casei.
— Casa este în interiorul lumii, a spus el. Poţi fi în casă sau în afara ei,
dar nu poţi pă ră si lumea. E fum în casă ? Dacă nu e sufocant, voi ră mâ ne în
interior; dacă se dovedeşte a fi prea mult, voi pleca. Aduceţi-vă aminte
întotdeauna: uşa este deschisă .
Aşa spunea şi Epictet despre sinucidere.
Lâ ngă casă , Ivan a desenat o figurină din beţe. Capul era la acelaşi nivel
cu hornul. În turcă , dacă spuneai „capul ei nu a ajuns încă la horn”, înseamnă
că era încă suficient de tâ nă ră ca să se că să torească .
95
 — Este afară sau înă untru? a întrebat Ivan. Vedeţi, e în afara casei, dar
în interiorul lumii.
La sfâ rşitul cursului am plecat imediat, înainte ca ceasul să termine de
bă tut ora zece. În interiorul lumii, da – dar cel puţin afară din acea încă pere!
A trecut şi februarie. Preocuparea neclintită a profesorului de filozofie
pentru marţieni a devenit pentru mine excentrică , chiar deranjantă . Am
petrecut ore întregi în beneficiul marţienilor, încercâ nd să punem lucruri
precum metafora şi malapropismul în notaţie logică . În ce condiţii ar fi
adevă rat că „Kenji a pus un steag pe vâ rful Muntelui Fuji?” (Niciuna!
Niciuna! Sub nicio formă !) S-a dovedit că teoria semnificaţiei, care ar fi fost
cea mai bună pentru marţieni, era o „teorie a adevă rului”, care punea
adevă rului condiţii pentru fiecare propoziţie. Soluţia ar fi ară tat ca o serie de
propoziţii avâ nd forma „«Ză pada este albă » este adevă rată dacă fulgii de
ză padă sunt albi”. Profesorul a scris această propoziţie pe tablă la aproape
fiecare oră de curs. Pe fereastră , ză pada se depunea din ce în ce mai mult.
La cursul de rusă , nimă nui nu îi pă sa de condiţiile adevă rului. Cu toţii
am spus „Am cinci fraţi.”
Am visat că Ivan ne spunea să identifică m un punct care era foarte
aproape de setul de marţi pâ nă vineri. Pentru a obţine ră spunsul corect,
trebuia să ai un Rolex fals, la care secundarul tică ia, spre deosebire de un
Rolex adevă rat, unde glisa fă ră sunet. Pe un Rolex fals, ră spunsul era
„23:59:59 pe Sapir”, deoarece Sapir era cuvâ ntul pentru luni, cel puţin în
primele două să ptă mâ ni ale lunii; în ultimele două să ptă mâ ni, prima zi a
să ptă mâ nii era numită „Whorf”. Este important să nu priveşti „Sapir” şi
„Whorf” drept doar două sinonime pentru luni, deoarece plasarea unei zile
într-o lună îi afecta esenţa.
Dragă Selin, a scris Ivan.
Eşti dispusă să schimbi vinul şi brâ nza pe vodcă şi mură turi? De ce trebuie ca un
erou grec să se lupte cu propria soartă ? Sunt zarurile o armă letală ? Există vreo modalitate
de a scă pa de trivialitate – temniţa conversaţiilor? De ce nu ai mai venit la matematică ?
...
I-am scris lui Ivan despre visul meu. A ră spuns că , dacă aş acorda o
şansă matematicii, aş constata că era o lume mică şi privată : doar tu şi raţiunea
– niciun bă tă uş masculin, cu calendarele şi dicţionarele lor. Mi-am amintit atunci
cuvintele ruseşti pentru calendar şi dicţionar, felul în care pă reau feminine,
dar erau, de fapt, masculine, şi m-am gâ ndit că avea dreptate: despre asta
era visul meu.
Treaba cu Rolexurile este uimitoare, uimitoare, a scris Ivan. Lumina, a spus el,
pă rea să curgă , dar teoria cuantică spunea că tică ie. Valurile erau combinaţia
96
dintre curgere şi tică it. Ar putea să se producă vreodată o curgere adevă rată
pe acest pă mâ nt al nostru? Poate că cineva ar putea face matematică
curgă toare, sau sex curgă tor. Curgerea era frumoasă , dar neputincioasă .
Energia venea din tică it – capacitatea de schimbare rapidă . Nemurirea era
curgă toare. Vieţi care vin şi pleacă , generaţii, ani, minute, secunde: toate
sunt pe Rolexul fals.
De Ziua Îndră gostiţilor, Hannah mi-a transmis un e-mail în lanţ: Trimite
acest e-mail la cinci persoane sau inima ta va fi frâ ntă în urmă toarele 24 de ore. Nu
promitea nimic bun dacă îl trimiteai – doar că , dacă nu o fă ceai, inima ta
avea să fie frâ ntă . S-a dovedit că funcţionează . Trei sute de cupluri fericite s-
au despă rţit în 24 de ore de la ştergerea acestui mesaj. Ce fel de persoană ar
scrie o astfel de scrisoare?
M-am dus cu Ralph să luă m cina la cantină . Era seară de fajita. La
coadă , am compus o poezie despre luarea deciziilor.„Alegerea ta pentru
tortilla, fie ea porumb, grâ u sau fă ină , poate modifica vâ ntul, 53 de kilometri
ani-lumină ”. Erau cutii de „inimi cu mesaje” peste tot, cu mesajele lor
concise, ameninţă toare. ÎNTREABĂ -MĂ , ÎN NICI UN CAZ, DA, CINE, EU? Mai
tâ rziu, mâ ncam beţe de morcovi, iar Ralph mi-a spus că -i aminteam de un
cal.
— Te-am supă rat cu ceva? am întrebat.
— Nu, de ce zici asta? a spus Ralph.
Ivan mi-a scris despre clovni. A spus că am uitat de clovni, care acum
nu mai dă deau spectacol decâ t în închisori şi aziluri de nebuni. Implicaţia
era că ă sta nu era un lucru bun.
I-am scris lui Ivan despre un film pe care îl vă zusem la cursul de
spaniolă , despre un bă trâ n ai că rui prieteni mergeau cu toţii prin oraş în
scaune cu rotile motorizate. Bă trâ nul visa să devină paralitic ca să poată şi el
merge într-un scaun cu rotile. Erau multe animale de fermă care stră bă teau
stră zile, reprezentâ nd haosul perioadei franchiste.
Ivan nu a mai venit la cursul de rusă . De fiecare dată îi lua din ce în ce
mai mult timp pentru a-mi ră spunde. Într-o zi, la ora patru dimineaţa, mi-a
trimis un mesaj foarte lung despre alcoolism şi vertij. L-am citit la centrul
pentru studenţi, cu Svetlana.
— Cine ţi-a scris e-mail-ul ă sta monstru? m-a întrebat ea, uitâ ndu-se
peste umă rul meu.
— Nimeni, am ră spuns şi am închis mesajul.
Dar îi vă zuse numele. Mi-a spus că numele de familie al lui Ivan era o
anagramă pentru unul dintre cuvintele sâ rbo-croate pentru diavol: „Ş tii,

97
cum ar fi vrag, duşman”. M-am supă rat şi am spus că numele de „Svetlana”
avea şi el „Satan” în el30.
...
Am citit mesajele lui Ivan iar şi iar, gâ ndindu-mă la ce însemnau. Mi-
era ruşine, dar de ce? De ce era mai onorabil să recitesc şi să interpretez un
roman ca Iluzii pierdute, decâ t să recitesc şi să interpretez nişte e-mailuri de
la Ivan? Oare pentru că Ivan nu era un scriitor atâ t de bun ca Balzac? (Dar
eram de pă rere că Ivan era un scriitor bun.) Oare pentru că romanele lui
Balzac au fost citite şi analizate de sute de profesori, astfel încâ t citirea şi
interpretarea lui Balzac era ca şi cum ai fi participat la o conversaţie cu toţi
aceşti profesori şi era, prin urmare, o activitate superioară şi mai
semnificativă decâ t citirea unui e-mail pe care doar eu îl puteam vedea? Dar
faptul că e-mailul fusese scris special pentru mine, ca ră spuns la lucrurile pe
care eu le spusesem, îl transformau literalmente într-o conversaţie, în felul
în care romanele lui Balzac – scrise pentru o audienţă generală , avâ nd ca
ultim scop obţinerea unui profit pentru industria imprimeriilor – nu era; nu
era, astfel, mai autentic şi mai uman ceea ce fă ceam?
Programul de educaţie pentru adulţi mi-a atribuit un elev la engleză ,
Joaquín, un instalator dominican cu pă rul alb, ochelari cu lentile heliomate şi
postură dreaptă , ca un bă ţ. A venit la timp şi m-a salutat că lduros în
spaniolă . Am zâ mbit, dar nu am ră spuns. Cu elevii de la engleză ni s-a spus
să ne prefacem nu numai că nu mergeam la Harvard, dar că nici nu ştiam
spaniolă . Se presupunea că picasem din cer, în stil marţian.
— Ce mai faceţi? am întrebat.
Faţa i s-a luminat.
— Joaquín, a ră spuns el.
— Nu cine sunteţi, ci cum31 sunteţi.
Chipul i s-a luminat.
Am desenat trei feţe pe tablă : una zâ mbitoare, una cu gura dreaptă şi
una încruntată .
— Ce mai faceţi? am întrebat.
Apoi am ară tat pe râ nd feţele.
— Mă simt minunat, am spus. Mă simt aşa şi-aşa. Mă simt groaznic.
— Sí, a spus Joaquín.
— Ce mai faceţi? Faceţi bine? am atins faţa zâ mbitoare.

30
În alfabetul chirilic, „Svetlana” se scrie Cbветлаңа, cuprinzâ nd literele pentru cuvâ ntul
„Satan” – Cатаң.
31
În engl., „How are you?” şi „Who are you?” au o pronunţie apropiată .
98
 S-a uitat chiorâ ş, şi-a scos ochelarii şi şi i-a pus la loc.
— Eu, a spus el, apoi a ară tat cu degetul spre el. Eu. Joaquín.
— Înseamnă cómo está32, am spus în cele din urmă .
— Ah, cómo está? a repetat Joaquín, zâ mbind şi mai tare. Bien, bien.
Pues, sabe, estoy un poco enfermo33.
S-a dovedit că Joaquín venise în America pentru a-şi trata la un
specialist problemele de vedere cauzate de diabet. Fiul să u locuia în Boston,
împreună cu soţia sa, care era o fată frumoasă , dar neglijentă . Joaquín m-a
întrebat de unde sunt, ce fel de nume era Selin, ce fă ceau pă rinţii mei, dacă
eram sau nu studentă . Am ră spuns la toate întrebă rile mai întâ i în limba
engleză , dar apoi şi în limba spaniolă .
— Eşti o fată bună , mi-a spus el. Pă rinţii tă i trebuie să fie foarte
mâ ndri.
Să ptă mâ na urmă toare trebuia să -l fac să spună ce culoare aveau
obiectele. Aveam o fişă de lucru. Trebuia să spună că hâ rtia e albă , stiloul e
albastru, iar tabla este neagră .
— Hâ rtia este albă , am spus, ţinâ nd o hâ rtie.
El a încuviinţat.
— El papel es blanco34, a spus.
— Corect, repetaţi după mine. Hâ rtia este albă .
— Papel, es, blanco, a spus el cu o expresie la fel de serioasă ca a mea.
— Nu, repetaţi cuvintele pe care le spun eu, am spus. Hâ rtia este albă .
După 20 de minute, putea să spună „hartia eşti albe”. O spunea cu o
expresie de mare ră bdare şi bună tate. Am trecut la „Stiloul este albastru”.
Am început cu „El bolígrafo es azul” şi, în cele din urmă , am ajuns la „Ş tilo işt
abstre”. Apoi s-a terminat ora.
Fie din cauză că metroul avea un plafon foarte înalt, fie că pasagerii din
ziua aceea erau neobişnuit de scunzi, pă rea că un mare numă r de oameni
erau incapabili să ajungă la balustrade. Cu fiecare mişcare bruscă , oamenii
se împiedicau unii de ceilalţi şi cineva ajungea în poala altcuiva.
Agă ţată de balustradă , mă simţeam copleşită de oboseală . Ce fă ceam?
Pentru cine? Cine ar înţelege ce voia să spună Joaquín cu „hartia eşti albe”,
ca să nu mai vorbim de „Ş tilo işt abstre”? Asta nu era engleză . Era un fel de
creolă . Nu – o corcitură . Dacă am avea copii şi ar creşte vorbind aşa, ar mai
adă uga nişte gramatică şi abia apoi ar fi o limbă creolă . Nici mă car creolă nu
era.
32
„Ce mai faceţi?” (spaniolă în original).
33
„Bine, bine. Pă i, ştiţi, sunt puţin bolnav” (spaniolă în original).
34
„Hâ rtia este albă ” (spaniolă în original).
99
 Întoarsă în camera noastră , am luat o negresă Snackwell, cu conţinut
scă zut de gră simi, gustarea care-i plă cea cel mai puţin Hannei, dintr-un
pachet pe care i-l trimisese mama ei, şi am mâ ncat-o în faţa calculatorului.
Am gă sit un e-mail în limba turcă de la cineva pe nume Yıldırım Ö zguven,
trimis de la o adresă universitară germană . Nu spunea prea multe, doar că a
trecut mult timp de câ nd nu mai vorbiseră m şi mi-a dorit succes în viaţa de
studentă . Nu cunoşteam pe nimeni pe nume Yıldırım Ö zguven, un nume care
înseamnă „încredere fulgeră toare în sine”. M-am gâ ndit mult timp la asta şi
am fost absolut sigură că era un stră in.
Probabil că s-a uitat în dosarul Harvard după fetele cu nume turceşti şi,
luâ nd în considerare încrederea ereditară în sine pentru care era cunoscută
familia lui, mi-a scris mesajul ă la stupid. Cu câ t mă gâ neam mai mult, cu atâ t
mă înfuriam mai tare. Cum putea tipul ă sta să fie atâ t de încrezut? Cum
îndră znea să presupună că -i ştiam hramul? De ce mi se întâ mplau numai
mie din astea?
Treptat, această furie s-a îndreptat că tre obiectul să u secret, adevă rat:
Ivan. Ce anume îi dă dea dreptul să se aşeze la trei sau patru dimineaţa şi să
scrie orice-i venea în cap, despre clovni sau vertij, şi apoi să -mi trimită mie?
Am fă cut un duş şi, deşi era abia ora nouă şi jumă tate, m-am tâ râ t în pat şi
am că zut imediat într-un somn tulburat.
La două şi jumă tate eram perfect trează . Ş tiam că nu puteam adormi la
loc, cel puţin nu pentru încă nişte ore. Mi-am pus pantalonii de trening şi am
coborâ t în camera calculatoarelor. Singura lumină provenea de la automatul
de Coca-Cola şi de la screensaverul „Flying Through Space” 35. Am bă gat 60
de cenţi în automat şi o doză s-a rostogolit ca un cadavru care că dea pe scă ri.
Cola dietetică aluneca rece şi acidulată pe gâ tul meu roz şi cald. Îmi puteam
simţi ochii cum se limpezesc. M-am aşezat la unul dintre calculatoare. Dragă
Ivan, am scris.
În ultimul timp am predat engleză pentru serviciul în folosul comunită ţii. În loc de
„hâ rtia este albă ”, e un tip care spune „hartia eşti albe”. Îl înţeleg pentru că eram acolo câ nd
a inventat expresia. Dar, în ceea ce priveşte predarea limbii engleze, am eşuat. Acum sunt
interpreta unei limbi pe care numai noi doi o putem înţelege. Mă oboseşte atâ t de tare, chiar
mă înfurie. De ce ar trebui/trebuie să înţeleg? De ce niciun mesaj nu ajunge la mine clar?
Nu înţeleg ce ai scris despre alcool. Este vorba de alcool? Sau despre celelalte lucruri
dezgustă toare care ar putea să nu pară dezgustă toare odată ce dorinţa de a experimenta
preia controlul? Cum poate fi vertijul dorinţa, şi nu frica, de a că dea? De ce să nu sari pur şi
simplu? Nu înţeleg de ce mi-ai spus aceste lucruri.
Chiar vreau să te înţeleg.

35
O imagine specifică primelor versiuni de Windows.
100
 Câ nd m-am trezit din nou, ningea. Am dormit la cursul de rusă . Era
timpul pentru filozofia limbajului. Aceleaşi cuvinte palide, „«Ză pada este
albă » este adevă rată dacă fulgii de ză padă sunt albi” erau scrise pe tablă
pentru probabil a suta oară . Clasa s-a întors mecanic să privească pe
fereastră .
M-am gâ ndit la Ivan şi am simţit regret şi ruşine. N-ar fi trebuit să -i
spun că vreau să -l înţeleg. N-ar fi trebuit să vreau să -l înţeleg.
Un student, care punea o întrebare, stă tea într-o poziţie uimitoare:
picioarele se încrucişau deopotrivă la genunchi şi la glezne, braţele erau
încrucişate, coatele pe birou, degetele împletite între ele, ca şi cum întreaga
sa fiinţă organică ar fi aspirat să fie o gogoaşă franţuzească .
— Vreau să spun, spunea el, că dacă te uiţi la acel grup de criză
ontologică din Pittsburgh...
Unii studenţi au râ s. Nu aţi înţeles? Toată lumea dorea ceea ce nu
putea avea. Chiar şi acest tâ nă r stră lucitor, spiritual, că ruia totul îi mergea
bine, dorea să fie o gogoaşă franţuzească . Bineînţeles că cealaltă parte a
dorinţei era frica.
La trei dimineaţa, m-am conectat şi am scris finger varga. Nu mai
putusem niciodată să -mi fac curaj să folosesc comanda Unix „finger” pentru
că suna atâ t de dezgustă tor şi, de asemenea, funcţia pe care o îndeplinea era
ruşinoasă – îţi ară ta câ nd şi unde s-a conectat ultima dată un alt utilizator.
Au trecut câ teva secunde şi apoi calculatorul a afişat activ de la 02:43:10.
Am avut un sentiment de linişte vă zâ nd că era activ. M-am dus la culcare şi
am visat un tip extraordinar de rafinat, pe nume Phil Lang, care avea un pă r
lucios şi că ruia nu-i plă cea de mine. S-a dovedit că el era filozofia limbajului.
...
Dragă Selin,
Există un editor de text, emacs. Pentru a ieşi, trebuie să apeşi Ctrl-X şi apoi repede
Ctrl-C. Dacă îl deschizi accidental, nu poţi ieşi pâ nă câ nd nu înveţi Ctrl-X-Ctrl-C. Desigur,
poţi să ceri ajutor – Ctrl-H, uşor – şi un alt Ctrl-H îţi spune cum să utilizezi funcţia de ajutor.
Dar fereastra de ajutor îţi umple ecranul şi ră mâ ne acolo. Ai putea că uta ajutor pentru
„deconectare buffer” pentru a ascunde fereastra de ajutor, dar mai întâ i trebuie să ceri
ajutor pentru cum se cere ajutor. În cele din urmă , prietenul tă u îţi spune să tipă reşti ajutor.
Apoi primeşti un material de 10 pagini printat la un râ nd, cu două coloane etichetate
COMBINAŢ IE de TASTE. În partea stâ ngă este combinaţia de taste (Ctrl-ctrl etc.). În dreapta,
„legă turile”: cut-kill-region, kill-sentence, chiar şi transpose-sexpr.
Acest tip, emacs, ştie foarte multe, dar trebuie să înveţi limbajul (lui/ei?) secret. Unii spun
că Microsoft Word este pentru copii, dar emacs... este Dumnezeu; ecranul se cutremură sub
apă să rile tastelor. Odată ce înveţi combinaţiile de taste, nu mai ai probleme. Devin din ce în
ce mai bun şi mi-e teamă . Cum ar fi dacă tot ce pot învă ţa în emacs este limitat la 300, sau
101
pe-acolo, de apă să ri valide de taste? Încă aş mai vrea să învă ţ atunci?
Ş tii, e o treabă şi cu vorbitul ă sta.

Citeam pe diagonală mesajul despre editorul de text, dar la râ ndul

despre vorbit, m-am oprit brusc. Nu puteam să cred că era acolo. L-am citit
iar şi iar. Mi-ai pus o întrebare adevă rată acum şi asta înseamnă să depă şim nişte limite.
A spus că se bucura, pentru că dorea să vorbească cu mine cu propria sa
voce, dar că se temuse să nu ne trivializeze conversaţia din motive care,
scrise aici, ar trivializa-o ele însele. Dacă m-ar întâ lni acum pe stradă , el mi-
ar spune „bună ” şi ar continua să meargă , pentru că – e mai bine aşa (mi-am
infirmat toate argumentele raţionale), pentru că limba vorbită este atâ t de
demistificată , atâ t de simplă , o capcană . N-ar trebui să apă s decâ t unele
dintre tastele din acele câ teva combinaţii disponibile...
Mi-era din ce în ce mai teamă că eram victima unei farse elaborate.
Dacă Ivan a inventat toată această corespondenţă pretenţioasă doar pentru
a vedea câ t de departe aş merge? Mă bucur că în sfâ rşit vorbeşti direct cu mine, a
scris el în mijlocul unui paragraf cu înflorituri despre cum nu ar vorbi cu
mine dacă m-ar vedea pe stradă . Dar unde era mai exact înşelă ciunea?
Mesajul fusese trimis la cinci şi jumă tate, iar Ivan fusese conectat de la trei
fă ră un sfert. Acelea erau ore importante, delicate. Oamenii nu renunţau la
ele atâ t de uşor. De ce ar suporta cineva atâ tea inconvenienţe doar pentru a
mă induce în eroare? Mi-a trecut prin minte ideea că ar putea fi vorba de
ră zbunare, poate chiar inconştientă ... Dar chestia asta pă rea prea lipsită de
sens ca să stau să ză bovesc asupra ei. Într-un final, m-am gâ ndit că nu aveam
de ales decâ t să presupun că era sincer. Dacă s-ar fi dovedit că nu era, atunci
cu atâ t mai ră u pentru el.
...
Iarna se apropia de final. Mormanele de ză padă gri, plictisitoare,
începuseră să se topească pentru a scoate la iveală tot felul de gunoaie semi-
îngheţate. Aerul mirosea a pă mâ nt. Te împiedicai mereu de pă să ri moarte.
Ră să riseră zarnacadelele, tocmai la timp pentru a fi schilodite de o ninsoare
tâ rzie, care s-a transformat imediat în zloată .
Joaquín a întâ rziat la cea de-a treia întâ lnire. M-am aşezat la masă şi
am scris, într-o agendă spiralată , câ teva lucruri la care mă gâ ndeam. M-am
uitat la ceas. Trecuseră 20 de minute. Joaquín fusese punctual ultimele două
dă ţi, aşa că am început să mă îngrijorez. Am gă sit o listă cu numele şi datele
de contact pentru toţi studenţii. Nu era decâ t un singur Joaquín, dar nu era
niciun numă r de telefon, doar o adresă .

102
 Câ teva zile mai tâ rziu, cineva de la birou m-a sunat şi mi-a spus că
Joaquín nu va mai veni. Fă cuse o operaţie la ochi, iar acum era orb.
După ce au trecut două treimi din anul şcolar, Hannah a spus că nu
doreşte dormitorul pentru o persoană . A spus că nu prea-i plă cea să fie
singură şi că îi ceda drepturile Angelei. Aşa că Angela s-a mutat înapoi în
dormitorul pentru o persoană , iar eu m-am mutat înapoi cu Hannah.
Hema, prietena mea din liceu, mi-a trimis o compilaţie de muzică , cu
un câ ntec de They May Be Giants. Era o porţiune în care tipul murmura cu
tonul să u caracteristic, deopotrivă tâ nguitor, înveselitor şi resemnat:

Nimeni nu ştie aceste lucruri decât eu şi el,

Aşa că scriu totul într-o agendă spiralată.

Am ascultat aceste versuri la nesfâ rşit, minunâ ndu-mă de câ t de precis

descriau situaţia din viaţa mea.
Am lipsit la atâ tea cursuri de rusă , încâ t am primit o scrisoare de la
Biroul Decanatului pentru studenţii din anul întâ i, care-mi transmitea că am
nevoie de o scrisoare semnată de instructor dacă vreau să ră mâ n înscrisă la
curs. M-am dus la orele de audienţă ale Varvarei. Mi-a semnat imediat
scrisoarea şi a spus că nu ar trebui să -mi fac griji din cauza decanului, dar că
a observat că nu fusesem în apele mele în acest semestru şi că aş putea să
obţin un B.
— Este din cauza colegelor de cameră ? m-a întrebat ea.
Uitasem că vorbisem la curs despre colegele mele de cameră .
— Ş tiu că poate fi dificil, a spus ea. A trebuit să -mi schimb colegele de
cameră în primul an universitar.
M-am întrebat pentru prima dată dacă mersese la universitate în
Germania de Est şi cum era pe vremea câ nd fusese ea studentă în anul întâ i.
I-am spus că lucrurile merg mai bine cu colegele mele de cameră . Ea
m-a întrebat dacă mai era şi altceva despre care voiam să vorbesc. Pă rea
atâ t de dră guţă şi onorabilă , cu ochii ei blâ nzi şi cu maxilarul ei pă tră ţos.
— Crezi că numele Sonia aduce ghinion? am scă pat-o.
— Cum adică ?
— În Unchiul Vania şi în Crimă şi pedeapsă. Chiar şi în Război şi pace, e
patetică , e...
Am ezitat, nevrâ nd să spun fraza pe care Tolstoi o folosise, care era
„floare sterilă ”.
— Nu se-alege cu bă rbatul, a spus Varvara.

103
 Am vă zut surpriză şi compasiune în ochii ei şi am simţit, cu un
sentiment de groază , că ştia despre ce vorbesc.
Ivan şi cu mine ne gă sisem un ritm: îi lua o să ptă mâ nă să -mi scrie, iar
eu mă forţam apoi să aştept o să ptă mâ nă înainte să -i ră spund. Deja pă rea ca
o pierdere imensă de timp. Apoi au trecut opt zile şi el nu mi-a scris, iar apoi
zece zile şi eram sigură că nu avea să -mi mai scrie niciodată , iar eu că zusem
într-o stare de disperare. În cele din urmă , mi-a trimis un mesaj. Subiectul
era nebun, ceea ce mi s-a pă rut încurajator, pentru că aşa mă simţeam. Dar,
câ nd am deschis e-mailul, era doar un singur râ nd: Teza mea trebuie terminată în
două să ptă mâ ni – o să -ţi scriu atunci.
La cursul de spaniolă am urmă rit un film plin de mâ nie, în bască , şi un
film trist, în galiciană . Profesorul a explicat, cu voce prozaică , faptul că
peisajul Galiciei era intolerabil de frumos, că ploua mereu, că existau castele,
şi petroglife, şi morminte megalitice, iar coasta era stâ ncă pură , ca în
Irlanda. Introspectiv, resemnat şi melancolic, oamenii ră spundeau la o
întrebare cu o alta, psalmodiind, şi câ ntau la „cimpoaie primitive” numite
gaita galega. Limbajul lor conţinea opt diftongi crescă tori şi descrescă tori:
ai, au, eu, ei, oi, ui, ou şi iu. „Trinitatea galiciană ” era vacă , copac, mare;
galicianul însuşi era un copac cu aripi: în ciuda ră dă cinilor, el zbura în
depă rtă ri.
— Ză padă primă vara, ce-i asta? a reclamat psiholingvistul italian pe un
ton care însemna clar farmec şi umor, dar care mie mi se pă rea, aproape ca
tot ceea ce spunea el, încă rcat de tristeţea inefabilă a lumii.
— De ce nimeni nu este capabil să se bucure cu adevă rat de un prâ nz
tihnit?
La cursul de filozofie am vorbit despre problemele pe care le-am avea
pe Marte – problemele lingvistice. Presupunâ nd că am merge pe Marte şi că
marţienii ar spune „gavagai” ori de câ te ori un iepure ar trece în goană , nu
am putea spune în nici un fel dacă „gavagai” se referea la iepuri, la alergare
sau la un fel de muscă ce tră ieşte în urechile iepurilor. Mi s-a pă rut incredibil
de deprimant – atâ t obstacolele din calea înţelegerii, câ t şi iepurii cu muşte
în urechi.
Într-o seară , tâ rziu, Ralph m-a sunat şi m-a întrebat dacă sunt ocupată .
Am mers la pizzeria Uno.
— Nici mă car nu ştiu cum să vorbesc despre asta, a spus Ralph şi a
comandat bruschete.
Nu ştiam ce erau acelea bruschete.
Ralph mi-a spus o poveste lungă despre Cody, un tip care locuia pe
acelaşi hol cu el şi pe care şi eu, şi Ralph îl consideraseră m enervant cu alte
104
ocazii. Nu puteam să -mi dau seama de ce vorbea despre Cody şi câ nd va
începe să vorbească despre adevă rata problemă , oricare ar fi fost ea. Mai
întâ i, Cody îi împrumutase lui Ralph o carte despre Auden. Ralph citise apoi
un articol din The New Yorker despre Stephen Spender, care fă cea referire la
ceva din carte, aşa că l-a fotocopiat şi l-a lă sat în coşul de pe uşa lui Cody.
Mai tâ rziu, Cody a spus ceva interesant despre articol şi Ralph s-a gâ ndit că
poate Cody nu era aşa de ră u. Dar apoi Cody l-a certat în legă tură cu nu ştiu
ce lampă şi şi-a pus mâ na pe talia lui Ralph. Asta era... asta era întreaga
poveste. La început, am crezut că era vorba de comentariile stranii ale lui
Cody despre lampă , care îl supă raseră pe Ralph, dar nu era asta. Cody
crezuse că Ralph era homosexual.
— Ce ar fi putut să -i dea impresia asta? m-a întrebat Ralph. O fi fost din
cauza lui Stephen Spender?
— Poate că asta a fost, am spus, întrebâ ndu-mă cine era Stephen
Spender.
— Tu te-ai gâ ndit vreodată la aşa ceva în legă tură cu mine?
— Of, Ralph.
I-am pus mâ na pe umă r, întrebâ ndu-mă ce era mai bine să ră spund.
Am spus că probabil că acţiunile lui Cody erau mai puţin o reflexie a modului
în care Cody se gâ ndea că se simte Ralph, şi mai mult o referire la faptul că
el, Cody, credea că Ralph era amuzant, chipeş şi uşor de iubit, ceea ce Ralph
şi era.
— Ş i oricum, am spus după o clipă . Adică – nu ar fi sfâ rşitul lumii. Nu ai
fi cum e Cody, adică să ai ciudă ţenii cu lă mpi. Tu ai fi în continuare tu însuţi.
Ş i-a ridicat privirea de la bă utura pe jumă tate ceai cu gheaţă , pe
jumă tate limonadă , cu o expresie pe care nu o mai vă zusem niciodată .
Am mers cu Ralph la centrul pentru studenţi ca să învă ţă m pentru
examenele parţiale. Citea un manual de economie, iar eu studiam
psiholingvistică . De fiecare dată câ nd îmi ridicam ochii, îi atră geam atenţia
lui Ham de la „Lumi construite”, care stă tea, cu alţi trei tipi, la o masă din
apropiere.
După câ teva minute, Ham a venit la masa noastră .
— Pari destul de interesată de cartea aia, a spus el. Despre ce e vorba?
Am înclinat-o pentru a-i expune coperta, care era purpurie şi avea
scris LIMBAJUL cu litere mari, albe.
— Fră ţie, ce ură sc limbajul, a spus Ham. Dacă era după mine, cu toţii
am fi grohă it.
— Dacă am fi grohă it cu toţii, grohă itul ar fi devenit un limbaj.
— Nu aşa cum aş face-o eu.
105
 — Nu ză u, am spus.
Ca ră spuns, a fă cut un fel de zgomot.
M-am dus acasă pentru vacanţa de primă vară . Am stat cu mama pâ nă
tâ rziu şi-am vorbit. Câ nd m-am trezit a doua zi, ea plecase la serviciu. M-am
dus să alerg, dar nu pentru mult timp, pentru că bateriile minicasetofonului
meu începuseră să se descarce. „Nimeni nu ştie lucrurile astea, doar eeeel şi
eeeeu”, a lă lă it o versiune distorsionată , hidoasă , a celor de la They May Be
Giants. M-am îndreptat că tre casă . Doamna Oliveri se vâ ntura pe aleea de
acces purtâ nd un cardigan galben. Niciodată n-am avut prea multe de vorbit
cu doamna Oliveri, care avea 98 de ani. Primul meu gâ nd a fost că probabil
aş putea intra în casă fă ră ca ea să mă observe, dar apoi m-am simţit
vinovată pentru că mi-a trecut aşa ceva prin cap şi am salutat-o. Nu a pă rut
să mă audă .
— Bună ziua! am spus de încă două ori, ridicâ nd vocea.
Ea nu mi-a ră spuns nici atunci. Aparent, nu voia să ne trivializeze
relaţia cu limbajul vorbit. M-am dus pâ nă în faţa ei.
— Bună ziua! am spus.
— Oh, bună ziua! De unde ai apă rut? Nu te-am vă zut!
S-a uitat în sus, la cer. Am spus că am venit de pe aleea de acces. Pur şi
simplu nu i-a venit să creadă .
— De acolo? Acolo? Dar nu te-am vă zut!
Mi-a spus că îi pare bine să mă vadă . Apoi a spus: „O, te iubesc!” şi m-a
mâ ngâ iat pe braţ. Eram extrem de derutată ; nu-mi mai spusese niciodată că
mă iubeşte. Am atins-o şi eu uşurel pe braţ şi i-am spus că îmi pare bine să o
vă d. Câ nd am intrat să fac un duş şi m-am uitat în oglindă , am fost surprinsă
de câ t de radios îmi era chipul.
Câ nd s-a întors mama acasă , mi-a explicat că doamna Oliveri avusese
un accident vascular cerebral. Era supă rată pe cealaltă doamnă Oliveri
pentru că o taxase cu 10 dolari pentru că întâ rziase cu chiria. Tocmai atunci
a sunat soneria. Era doamna Oliveri, cea care nu avusese un accident
vascular cerebral. Avea cu ea un tort. Mama a fă cut o faţă caraghioasă .
— Mulţumesc, a spus ea. Vreţi să intraţi?
Tortul s-a dovedit a fi fă cut aproape în întregime din glazură .
Mama a spus că trebuia fă cut ceva cu pă rul meu. În weekend m-a dus
la stilistul ei din New York. A mai fost o altă furtună de ză padă , deşi imediat
după aceea soarele a ieşit şi erau aproape 60 de grade Fahrenheit, aşa că
ză pada s-a topit. Nimic nu mai era real; totul se terminase. Stilistul, Gerard,
avea favoriţi, o vestă cu dungi verticale subţiri şi un râ s plin de viaţă . Mi-a
spus că -i place felul în care pă rul meu stă cum îi vine.
106
 — Se ră zbună , revine la forma lui. Asta este ceea ce îmi place. Pun
pariu că e la fel ca persoana care îl poartă . Pun pariu că tu nu doar exişti.
M-am simţit foarte abă tută . Ce se presupunea că trebuie să faci, în
afară de a exista? Ce ştia pă rul meu şi nu ştiam eu? De asemenea, de ce îmi
spunea un homosexual ipotezele lui despre performanţa mea sexuală ? Nimic
nu avea niciun sens. Gerard a continuat să se plâ ngă de muzică . A spus că
aveau o muzică foarte bună , cum ar fi Santana, dar, în loc, continuau să pună
Chris Isaak. Pă rul meu a sfâ rşit prin a fi foarte scurt.
...
M-am întors la şcoală în sâ mbă ta de dinainte de reluarea cursurilor.
Trenul era aproape gol. Conductorul de tren a recitit numele opririlor din
Connecticut cu o incredulitate obosită , de parcă nu i-ar fi putut veni a crede
câ t de multe erau.
— South Saybrook. Saybrook Racetrack. Saybrook. Old Saybrook.
North Saybrook. Saybrook Falls.
Câ nd m-am întors, Ivan încă nu-mi scrisese. L-am sunat pe Ralph, dar
nu mi-a ră spuns nimeni. Atunci a sunat Svetlana. Ne-am petrecut împreună
seara aceea şi toată ziua urmă toare, plimbâ ndu-ne pe Mass Ave şi pe podul
spre Boston. Ne-am oprit la Tower Records, apoi am urcat pe strada
Newbury. Am ajuns la un magazin de mă rgele. Svetlana nu credea că era
ceva jenant să mergi la un magazin de mă rgele în Beacon Hill şi să
cheltuieşti aproape 20 de dolari pe mă rgele.
Întoarse în dormitorul Svetlanei, am ascultat CD-urile pe care le
cumpă rase – Blue al lui Joni Mitchell şi Patimile după Matei de Bach – şi am
fă cut coliere, ridicâ nd periodic şiragurile şi comparâ ndu-le. Svetlana mi-a
explicat de ce colierul ei îi era caracteristic ei şi de ce al meu îmi era
caracteristic, şi m-am gâ ndit câ t de mare era probabilitatea ca, de câ nd
exista civilizaţia, femeile să fi înşirat mă rgele pe sfori, sau stuf, sau orice
altceva. Apoi m-am întrebat dacă întotdeauna numai femeile fă ceau asta.
Poate că , în vremurile stră vechi, bă rbaţii se ocupaseră de mă rgele. Astă zi,
totuşi, era greu să -ţi imaginezi bă ieţi care stau pe fotolii puf, ascultâ nd Joni
Mitchell, ţinâ nd coliere la gâ t şi vorbind despre sora Svetlanei. O parte din
mine era îngrijorată că acela era motivul din cauza că ruia femeile nu vor
reuşi niciodată să ajungă ceva, că , într-un fel, ne puneam piedici singure.
În timpul vacanţei, Svetlana îşi vizitase sora la şcoala de artă . O gă sise
aşezată cu picioarele încrucişate pe pat, într-un dormitor minuscul, sorbind
din aceeaşi cană de cafea că lâ ie pe care o reîncă lzise la cuptorul cu
microunde din două în două ore, construind o anghinare din beţe mici.
107
Anghinarea era o cerinţă pentru toţi bobocii de la arte. Cu o să ptă mâ nă
înainte, toată lumea trebuise să facă un pantof din sâ rmă .
Sasha, mama lor, voia să o trimită pe sora ei la un vindecă tor rus, un
om care picta tablouri mistice cu cerul pe timp de noapte. Una dintre
picturile lui era atâ rnată în dormitorul Sashei. Era reprezentată o balalaică
singuratică care plutea pe lâ ngă Luna recoltei.
Întoarsă în camera mea, singurul e-mail nou era de la mama şi avea
subiectul: invazie de furnici.
A trebuit să fac o mini-exterminare. M-am hotă râ t să arunc tortul
vecinilor, ceea ce trebuie să le fi întristat pe furnici, fiindcă imediat după au
dispă rut şi ele.
În dimineaţa în care am vă zut numele lui Ivan în că suţa poştală ,
aproape că am izbucnit în plâ ns. Mi-a reamintit de un fel de tortură despre
care citisem şi în care, la final, tâ lharii îţi returnau simţurile unul câ te unul,
şi erai atâ t de recunoscă tor, încâ t le spuneai totul.
Soarele, scrisese Ivan, urma să ră sară . Dincolo de fereastra sa, afară , un
semafor oscila între roşu şi verde. Ocazional, mai trecea câ te o maşină . În
rusă puteai descrie această maşină , şi alte maşini, cu verbe de mişcare cu
prefix: ce subtilită ţi nesemnificative! Ivan tocmai terminase corectarea
temelor presupuşilor mei colegi; trenul lui că tre Yale pleca într-o oră . Mâ ine
era California. Acum soarele ră să rise şi el nu ajunsese nică ieri. Destinul îţi
prezintă daruri care nu-s conforme că rţii.
Puteam să vă d totul atâ t de clar – lumina semaforului schimbâ ndu-se
toată noaptea în beneficiul nimă nui, primele maşini trecâ nd pe mă sură ce
cerul se lumina de ziuă – şi am fost copleşită de sentimentul tuturor
lucrurilor care erau în plus în viaţa lui faţă de a mea, de lucrurile care
trebuiau fă cute şi distanţele care trebuiau că lă torite, în timp ce eu niciodată
nu fă cusem nimic şi nu plecasem nică ieri, şi nici nu aveam s-o fac. Tot ce
fă cusem vreodată era să -mi vizitez pă rinţii tot timpul – mai întâ i un pă rinte,
iar apoi pe celă lalt, fă ră să mă opresc. Mai ră u, ştiam că nu pot da vina pe
nimeni, doar pe mine însă mi. Dacă mama îmi spunea să nu fac ceva, nu
fă ceam. Mamele tuturor le spuneau să nu facă lucruri, dar eu eram singura
care asculta. Veşnic să racă în marea piaţă a ideilor şi a lumii, nu aveam nimic
să învă ţ pe nimeni. Nu aveam nimic pe care să -l fi vrut cineva. Am recitit e-
mailul lui Ivan şi am privit în faţă această lipsă groaznică de demnitate.
...
Dragă Ivan,

108
 Vacanţa mea a fost de rahat. Nu ştiu ce mai înseamnă ceva. Am această carte pe a
că rei copertă scrie LIMBAJ şi nu mă învaţă nimic. Cred că problema este foarte profundă .
Butoiul cu benzină este gol, aşa că arunci o ţigară . Totul izbucneşte în flă că ri.
Nu înţeleg nimic din ceea ce se întâ mplă sau cum. Nu înţeleg de ce faptul că te salut,
sau dacă chiar am vorbi unul cu celă lalt, ar trivializa aceste scrisori. Spui că nu ai chef de
subtilită ţi nesemnificative. Dar subtilită ţile nesemnificative sunt singura diferenţă dintre
ceva special şi o gră madă de gunoaie care plutesc prin spaţiu. Nu inventez chestia asta.
Oamenii au descoperit-o în secolul al XIX-lea.
Cred că mă îndră gostesc de tine. În fiecare zi îmi este din ce în ce mai greu să vă d
numitorul comun, să înţeleg ceea ce contează ca ceva ce simt pentru tine. Toate categoriile
care alcă tuiesc un câ ine devin neclare şi se dizolvă ; nu mai ştiu să spun ce înseamnă ceva
anume. Îmi trec fiori prin braţe şi mi se învâ rt câ ntece în cap. „If I Must Be Put To Death, Let
It Be” de Your Aristocratic Little Hand.
A ta,
Sonia
...
Era tâ rziu câ nd am trimis e-mailul. După aceea m-am dus să alerg pe
malul râ ului. Totul pă rea fanatic de proaspă t, deopotrivă mai mult şi mai
puţin real decâ t de obicei. Pă mâ ntul era acolo de fiecare dată . Nu voiam să
mă mai opresc din alergat. Nu voiam să trec la urmă toarea persoană pentru
care să simt ceva, sau la cea care i-ar fi urmat.
Întoarsă în dormitor, am fă cut un duş, am intrat pe Unix şi am dat
„finger” pentru a vedea unde era Ivan. Era online, pe un server numit
neptune.caltech.edu.
Am scos o carte şi am început să citesc. Cartea pă rea să fie cumva
legată de Spania. La fiecare cinci minute verificam să vă d statutul online al
lui Ivan. Câ teodată fusese inactiv pentru un minut sau două ; apoi devenea
din nou activ. Am încercat să mi-l imaginez acolo, în California, unde era cu
trei ore în trecut, scriind la un calculator numit Neptune, fă câ nd pauză
pentru un minut sau două , apoi începâ nd din nou să tasteze.
La ora două şi patruzeci de minute dimineaţă mi-a trimis un e-mail. L-
am citit de două ori. Nu înţelegeam fiecare cuvâ nt, dar trupul meu ştia că nu
erau veşti bune. Erau râ nduri individuale care-mi fă ceau inima să tresalte de
bucurie, dar dedesubt, substratul, fundamentul, era dezgustă tor.
Am citit mesajul pentru a treia oară .
Dragă Sonia, începea. Sunt atâ t de multe lucruri pe care vreau să ţi le scriu. Ivan
stă tea într-o cameră foarte mică la Caltech36. Descriam ceva de genul
vertijului de a „ră mâ ne fă ră limbaj”. Ş i el se simţea la fel. Partea lui preferată

36
California Institute of Technology – universitate privată care desfă şoară programe de
cercetare avansată în domeniile ştiinţei şi ingineriei.
109
din matematică era că relaţia dintre gâ ndire şi scriere era atâ t de directă –
scriai matematica exact aşa cum o gâ ndeai.
Câ nd îţi scriu, mă simt ca şi câ nd gâ ndurile şi dispoziţiile mele ar fi ca şi câ nd
gâ ndurile şi dispoziţiile mele sunt direct în tastele pe care le apă s. Nu ştiu de ce vreau acest
lucru, pentru că este în mod clar greu de înţeles. Înţeleg probabil poate doar o treime din
ceea ce-mi scrii, şi probabil că e valabil şi invers.
Pe de altă parte, din treimea pe care o înţeleg, aflu mai multe despre Tine decâ t aş
putea afla din orice altceva cu picioarele pe pă mâ nt şi clar ca lacrima, cum ar fi o explicaţie
sau un eseu. Orice scrii cu atâ t de multă grijă şi intensitate conţine o imagine despre Tine.
De aceea mă tem de trivialitatea conversaţiilor. Cum ar fi dacă aş vrea să ajung la Tine în
aceeaşi mă sură în care o fac prin aceste scrisori – şi aş afla că nu pot?
Desigur, este doar teamă . Am putea încerca oricum. Am putea să mergem şi să
mergem, şi să vorbim doar dacă intervine ceva.
Spre final, s-a îndreptat spre subiectul iubirii, despre care a spus că era
atâ t de complicat, încâ t nu era în stare să scrie o singură propoziţie
semnificativă despre el. Am trecut prin multe lucruri în ultimii doi ani şi gâ ndurile
mele despre iubire s-au schimbat. Am o prietenă pe care o iubesc doar uneori. Chiar mă
gâ ndesc mult la tine. Dragostea mea pentru tine este pentru persoana care scrie scrisorile
tale.
A fost nevoie de mult efort pentru a asimila sensul acestor propoziţii –
pentru a le filtra prin propriul meu creier. Am simţit fiecare nivel, grafemă ,
morfologică şi semantică , şi toate mă dureau. El spusese „dragostea mea
pentru tine” – şi apoi spusese că era pentru altcineva, pentru persoana care
scria scrisorile mele. A continuat cu valoarea extraordinară a acestor
scrisori, care erau foarte greu de înţeles, iar dificultatea înţelegerii pă rea a fi
exact partea cea mai valoroasă pentru el.
A patra oară câ nd am recitit e-mailul, m-am oprit la propoziţia despre
prietena lui. Era posibil ca aceea să fie cea mai importantă frază ? Dar mie,
ideea prietenei nu-mi provoca acelaşi sentiment lugubru ca acela că nu
dorea cu adevă rat să mă cunoască , sau să ştie ceva, ci că doar voia să
ghicească , să se întrebe şi să dispară .
Ei bine, cel puţin acum ştiam. Nu aveam să -i mai scriu, nu mai avea
niciun rost. O fă cusem deja şi nu aveam altceva de spus, şi, oricum, el nu
avea timp. Am închis calculatorul şi m-am dus la culcare.
...
Câ nd m-am trezit, pe hol câ nta o piesă despre o lume obişnuită , de
undeva, pe care un tip oarecare trebuia să o gă sească . M-am dus să mă spă l
pe dinţi. Hannah se afla la calculatorul ei.
— Hei, a spus ea. Ai fost deja la micul dejun?
Am mers la micul dejun. Era aproape unsprezece, iar îngheţata era
deja scoasă pentru prâ nz. Hannah mâ nca cu sâ rg dintr-un castron mare de
110
îngheţată de că pşuni, în timp ce povestea un vis incredibil de detaliat pe
care-l avusese despre serialul Friends. Am mestecat mecanic nişte cereale şi
am sorbit din cafeaua neagră .
Cercetaşele intraseră în cantină . Nu mai vă zusem un copil de câ teva
luni. Două dintre ele au venit la masa noastră .
— Nu aţi vrea să cumpă raţi nişte pră jiturele? a întrebat cea cu claia cea
mai mare de pă r.
Am cumpă rat două cutii de Thin Mints şi i-am dat una Hannei.
— Am luat o negresă din pachetul de la maică -ta, am spus.
— Nu-i nimic! Sunt ca să le împă rţim.
S-a luminat la faţă . Orice simbol de prietenie o fă cea foarte fericită .
Fusesem cercetaşă la un moment dat, sau mai degrabă o Pră jiturică 37.
Într-o după -amiază , am luat o greblă din garaj şi am greblat curtea bă trâ nei
doamne Emmett, ca să încerc să obţin o medalie pentru fapte bune. Bă trâ na
doamnă Emmett mi-a fă cut plâ ngere la poliţie pentru că i-am încă lcat
proprietatea şi pentru că , a spus ea, i-am otră vit câ inele. Nici mă car nu ştiam
că are un câ ine. Ei bine, avea un câ ine otră vit.
Câ nd a venit vremea să vâ nd pră jituri, mama, că reia puţine lucruri i s-
ar fi putut pă rea a fi mai ruşinoase decâ t ideea că mergeam din uşă în uşă
încercâ nd să vâ nd ceva, vâ nduse toate pră jiturelele mamei ei. Câ nd mi-am
vizitat bunica, zece ani mai tâ rziu, la Ankara, le-am gă sit în că mară : 30 de
cutii de pră jiturele de la Cercetaşe, nedeschise.
— De ce n-ai mâ ncat pră jiturelele? am întrebat.
— Ah, sunt pră jiturele? Am crezut că sunt lumâ nă ri, a ră spuns bunica.
— S-a întâ mplat ceva? m-a întrebat Hannah. Nu prea eşti în apele tale.
— Sunt cam abă tută , am ră spuns.
— Ce-ai pă ţit?
— Îmi place de cineva că ruia nu-i place de mine, am spus.
Mă gâ ndisem la treaba asta ca la o aproximare, dar odată ce am spus-o
îmi inspira un sentiment de veritabil.
M-am dus în sfâ rşit să -l vizitez pe Ralph la Biblioteca JFK. Am prins un
metrou de la o staţie cenuşie pustie, înconjurată de vâ nturi vifornice. Eram
singura pasageră . Conductorul a ignorat toate celelalte opriri şi s-a îndreptat
în viteză direct că tre bibliotecă : o structură din beton şi sticlă , care amintea
deopotrivă de o piatră de mormâ nt şi de o navă spaţială . L-am aşteptat pe
Ralph într-un pavilion sumbru, cu vedere spre ocean. Continuam să spun

37
În organizaţie există cinci nivele de vâ rstă , cel la care se referă autoarea fiind nivelul al
doilea (între 7 şi 9 ani).
111
„Oh, nu” în timp ce-mi tră geam mâ neca de la haină . Ralph şi cu mine am râ s
câ nd ne-am vă zut. Am trecut printr-o punere în scenă a Convenţiei
Naţionale pentru Democraţie din 1960 şi am vă zut jacheta roz – „roz
radioactiv” o numise John Kenneth Galbraith – pe care Cassini o fă cuse
pentru Jackie pentru întâ lnirea ei cu Jawaharlal Nehru. Avea un guler
mandarin şi o pă lă rie pe potrivă . Câ nd a purtat-o Jackie, un ziar din Delhi a
asemă nat-o cu Durga, Zeiţa Puterii.
În dimineaţa urmă toare am gă sit un e-mail de la Ivan cu subiectul:
Unde eşti? Spunea că vrea să mă audă . Avea tendinţa să creadă că are multe
de spus, dar mai întâ i trebuia să ştie ce credeam eu. Era la Caltech acum, cu
Imre, prietenul să u din liceu. Un statistician rus, a că rui expresie facială
seamă nă cu cea a unui îmblâ nzitor de lei care îşi pusese capul în gura leului
pentru o singură secundă şi apoi îl scosese imediat afară , le ţinuse lui Ivan şi
lui Imre, mai bine de o oră , o întreagă conferinţă despre activitatea sa. Tot
timpul Ivan se gâ ndise la ce să -mi scrie.
Ivan bă use un vin de mere cu Imre ca să poată vorbi despre mine. Dacă
voiai să vorbeşti cu Imre despre ceva, fă ră să se transforme într-o
competiţie, trebuia să -i dai mai întâ i vin. Dar atâ t de puţin vin nu era
suficient. Au gă sit o altă sticlă , dar niciun tirbuşon. Ivan ştia un truc de la
tată l să u: înfă şurai sticla într-un prosop şi o loveai de un perete. În loc de un
prosop au folosit puloverul lui Imre. În loc de un zid, au folosit o fâ ntâ nă
modernistă . Sticla s-a fă cut cioburi.
Ivan şi Imre au mers trei kilometri ca să cumpere mai mult vin, l-au
bă ut şi s-au întors la departament ca să trimită e-mailuri. În sala de
calculatoare, Imre a scă pat sticla, iar restul vinului s-a vă rsat peste tot,
scurgâ ndu-se pe hol. Toaleta bă rbaţilor ră mă sese fă ră prosoape de hâ rtie. În
timp ce ştergeau holul cu prosoape de hâ rtie din toaleta femeilor, a apă rut
un specialist neamţ în teoria numerelor şi a început să le vorbească despre
activitatea lui. Acum Imre aştepta la fâ ntâ nă . Ivan îi promisese că o să
meargă cu el la Universal Studios – gă sise o modalitate de a intra fă ră a plă ti
taxa de intrare de 35 de dolari. El voia să -mi scrie lucruri mai profunde, dar
nu putea pâ nă nu-mi auzea vocea.
Am oprit calculatorul şi m-am dus la Copley Plaza cu Ralph, ca să -l ajut
să cumpere bretele. Am avut probleme cu uşile rotative. Mă tot gâ ndeam
cum, dacă cineva îmi spunea să plă tesc 35 de dolari sau să folosesc un
tirbuşon, nu aş fi încercat să îl pă că lesc. Cum aş ajunge undeva în viaţă ? Cum
ar putea cineva să fie interesat vreodată de mine?
Trecâ nd pe lâ ngă parfumurile, cosmeticele, poşetele şi ochelarii de
soare pentru femei, am coborâ t pe scara rulantă pâ nă la raionul pentru
112
bă rbaţi. Raionul pentru bă rbaţi nu avea nicio logică , prin felul în care nimic
nu pă rea conceput să te surprindă sau să te încâ nte, şi totul ară ta la fel. Cum
ar putea cineva să aleagă între atâ t de multe jachete gri? Dar am continuat
să ating umerii largi, solizi şi, chiar dacă era ceva ridicol cu privire la propria
lor sobrietate şi importanţă , m-a cuprins un val de melancolie.
Bretelele trebuiau să se potrivească cu pantaloni kaki, o jachetă
bleumarin şi o cravată roşu sâ ngeriu. Era greu să ţii minte cele trei culori în
acelaşi timp. Amâ ndurora ne-au plă cut bretelele roşii, dar nu cu o cravată
burgund. Ca o proastă , l-am întrebat pe Ralph ce culoare sunt pantofii lui.
— Negri, a ră spuns el.
— Pantofi negri, jachetă bleumarin, am zis gâ nditoare.
Ne-am uitat unul la celă lalt cu aceleaşi expresii uluite: „Pantofi maro”.
Ne-am dus la raionul de încă lţă minte. Ă sta a fost începutul sfâ rşitului, nu
doar pentru că erau întotdeauna triste cumpă ră turile de pantofi – ce altceva
era „Cenuşă reasa”, dacă nu o alegorie pentru nefericirea fundamentală a
cumpă ră turilor de pantofi – ci şi pentru că pantofii erau dincolo de pijamale
şi lenjerie. La pijamale ne-am pierdut de-adevă ratelea cu totul – impulsul
care ne motiva şi cine eram. Cel puţin pantofii avuseseră legă tură cu
bretelele. Aici, culorile erau irelevante – sau nu irelevante, dar purtau
sensuri diferite. Erau boxeri cu mesajul NU, NU, NU cu roşu, cu o
incandescenţă verde în literele întunecate care spuneau DA, DA, DA.
A mai trecut o zi. Conectă rile lui Ivan la computer migrau de la Caltech
la UCSD38, apoi la UCLA39. Iar şi iar am încercat să -i scriu, dar eram paralizată
de gâ ndul că totul depindea acum de ce mişcare fă ceam. Nu era ceea ce el
însuşi spusese: că era ceva ce voia să -mi spună , dar numai dacă aş fi spus
prima lucrul potrivit?
Nu puteam să lucrez sau să dorm. Nu înţelegeam care mai era scopul
orică rui lucru sau ce ar fi trebuit să se întâ mple. Scriam tot timpul, în agenda
spiralată sau pe laptop, aproape neîntrerupt, de multe ori notâ nd ce oră era
pentru că voiam să simt că puteam da socoteală pentru fiecare secundă .
Desigur, era imposibil să ţin socoteala fiecă rui moment. Pâ nă câ nd scriai ce
oră era, deja era mai tâ rziu decâ t fusese.
Voiam să -i spun cuiva ce se întâ mpla, dar nu ştiam cum sau cui. Nu-i
puteam spune Svetlanei; ea ar fi vorbit despre Satana sau ar fi spus că ar
trebui să -l uit pe Ivan pentru că avea o prietenă . Dar dacă ar fi existat o altă
conexiune acolo care trebuia fă cută – dacă acela nu era singurul lucru din

38
University of California, San Diego.
39
University of California, Los Angeles.
113
lume? I-am spus mamei o versiune prescurtată . Îmi puteam da seama că nu
avea sens. Ca poveste, nu avea sens. Nu puteam vorbi. Nu puteam citi.
Mi-am fă cut o programare la un consilier de la clinica de să nă tate
pentru studenţi. În sala de aşteptare am luat o broşură intitulată „Fapte şi
mituri despre indigestia acidă ”, pentru că , de obicei, îmi plă ceau miturile,
dar acestea erau stupide. „Bomboanele de mentă sunt bune pentru
indigestia acută ”. O asistentă medicală a spus ceva care aproape se
presupunea că este numele meu. Am urmat-o la o uşă care avea o placă de
alamă pe care scria PSIHOLOGIA COPILULUI Ş I ADOLESCENTULUI.
Înă untru, un bă rbat cu pă rul alb şi cu tenul roz stă tea aşezat în spatele unui
birou, înconjurat de blocuri din lemn şi porci din plastic. Nu existau alte
animale – doar porci. Ivan menţionase de mai multe ori porcii în e-mailurile
sale. Era ceva ce nu ştiam eu despre porcine?
— Te rog, ia un loc, a spus psihologul pentru copii şi adolescenţi,
ară tâ nd spre o serie de scaune, unele pentru copii, altele, presupun, pentru
adolescenţi. M-am aşezat pe unul dintre scaunele mai mari şi i-am spus
totul. I-am povestit despre somn, despre vorbit şi lectură , despre schimbul
de e-mailuri, despre mă rturisirea mea şi despre ră spunsul lui Ivan. A durat
mult.
— Cum ai ră spuns câ nd ţi-a spus despre prietena lui? m-a întrebat
psihologul.
— Nu am ră spuns, i-am spus.
El a clă tinat viguros din cap.
— Atunci ce a fă cut tipul ă sta?
— Mi-a scris din nou. A spus că are mai multe lucruri să -mi spună , dar
trebuia să -mi audă mai întâ i vocea.
— Asta însemnâ nd că voia să vorbească cu tine la telefon?
— Pardon?
— Trebuia să -ţi audă vocea, adică urma să te sune?
— Ah, cred că doar mă ruga să -i scriu. Cred că atunci câ nd a spus
„voce” s-a exprimat, ă ă ă , metaforic.
— Înţeleg. Vocea ta scrisă.
Eram jenată pâ nă aproape de a ră mâ ne fă ră cuvinte de expresia „voce
scrisă ”.
— Deh, am reuşit să spun.
— Ai vorbit la telefon cu el de câ nd a plecat?
— N-am vorbit niciodată cu el la telefon.
— Poftim? Nici mă car o dată ?
— Nu.
114
 — Ca să vezi! Deci nici tu nu i-ai auzit niciodată vocea. Cu excepţia,
desigur, a vocii sale scrise.
— Pă i, am vorbit unul cu altul la curs şi, uneori, puţin după aceea.
— Aşa, aţi urmat împreună cursul acela. În rusă . Dar altceva în afară de
asta?
Am scuturat din cap.
— Doar, ă ă ă , vocea scrisă .
— Ca să vezi! a spus el din nou. Ce vei face acum? Ţ i-a scris un al doilea
e-mail. Ai de gâ nd să -i ră spunzi?
— Nu ştiu, am spus. Vreau, dar nu ştiu cum. Nu ştiu ce e bine să spun şi
ce e ră u.
Psihologul s-a lă sat pe spate, în scaun. A urmat o tă cere lungă .
— Ş tii, Selin, a spus el. Nu-mi place deloc cum sună asta.
Am fost surprinsă – nu ştiam că ar trebui să -i placă sau nu cum sunau
lucrurile.
— Nu? am întrebat.
— Nu, a ră spuns el. Toată chestia asta îmi aminteşte de Criminalul
exploziv40.
— De Criminalul exploziv?
— De Criminalul exploziv.
— De ce?
— Nu ştiu. Mă tot gâ ndesc la Criminalul exploziv.
— Pentru că era absolvent de matematică ?
— Ah, asta e interesant. Nu m-am gâ ndit la asta.
A notat ceva pe un carneţel.
— Mă gâ ndeam la calculatoare, că toată chestia asta se referă la putere
şi calculatoare. Acolo este puterea, în calculatoare.
— Oh, am spus.
— Te afli într-un punct foarte vulnerabil din viaţă . Ai plecat de acasă
pentru prima dată , te simţi provocată şi copleşită de munca de la şcoală . Iar
tipul ă sta cu calculatorul e, unde – în California?
— Da. Vizitează şcoli postuniversitare.
— Are o prietenă , în curâ nd va termina facultatea, va pleca în
California. Tipul ă sta nu va sta cu tine. Nici pe termen scurt, şi nici pe termen
lung. Din ceea ce mi-ai descris, sună ca şi cum abia există . Este doar o voce
40
În original „Unabomber” – pseudonimul dat de mass-media americană lui Ted
Kaczynski, un terorist domestic, fost profesor de matematică şi anarhist pe care autorită ţile,
pâ nă la a-i afla identitatea, îl botezaseră UNABOM (University and Airline Bomber – ad. lit.
„cel care bombardează universită ţi şi linii aeriene”).
115
din spatele unui calculator. Cine ştie cine sau ce este acolo – în spatele
calculatorului? Evident, îi place să se ascundă . Ş i tu, te ascunzi şi tu în
spatele calculatorului. Acest lucru este uşor de înţeles. Fiinţele umane, noi
toţi, urâ m să ne asumă m riscuri. Cu toţii ne dorim să ne ascundem. Ş i,
mulţumită acestui e-mail – a spus el ca şi cum ar fi fost un cuvâ nt pe care eu
îl inventasem – mulţumită acestui e-mail, puteţi avea o relaţie perfect
idealizată . Nu riscaţi nimic. În spatele ecranului calculatorului sunteţi în
perfectă siguranţă . Acum, iată ceva la care aş vrea să te gâ ndeşti. Nu ştii
nimic despre acest individ, nu-i aşa? Este posibil ca nici mă car să nu existe.
— Pardon?
— Acea persoană despre care mi-ai tot povestit. Este posibil să nu
existe deloc.
Puteam simţi cum se destramă ţesă tura realită ţii în jurul meu. M-am
uitat atentă la chipul roz al psihologului pentru copii şi adolescenţi. Nu
pă rea să glumească sau să vorbească metaforic.
— Am fost în aceeaşi grupă timp de un semestru, am spus încet. L-am
vă zut aproape în fiecare zi. Am vorbit unul cu celă lalt. Eu – memoria mea
este destul de sigură în privinţa asta.
Pe mă sură ce vorbeam, deveneam din ce în ce mai încreză toare.
— Chiar cred că există . Adică , nu sunt sută la sută sigură , dar nu sunt
sută la sută sigură că stau aici şi vorbesc cu dumneavoastră , ştiţi ce vreau să
spun?
— Dar tu şi cu mine stă m faţă în faţă . Suntem oameni adevă raţi. El nu
operează la nivelul unei persoane reale. Nu este o persoană adevă rată
pentru tine. Dacă ar fi fost o persoană reală , aţi fi avut tot felul de
oportunită ţi de a vedea imperfecţiunile acestei situaţii – sau ai putea vedea
că , în ceea ce te priveşte, el nu este acolo cu adevărat. În schimb, pentru că
există ca o serie de mesaje, el este mereu acolo, de fiecare dată câ nd deschizi
calculatorul. Pun pariu că ai citit acele mesaje la nesfâ rşit, nu-i aşa?
— Da.
— Sigur că da. Ş i el este partenerul ideal, pentru că ai posibilitatea să
completezi golurile. Acum o să -ţi pun o întrebare şi vreau să te gâ ndeşti un
moment la ea.
S-a oprit.
— Ce s-ar întâ mpla dacă acest individ de la calculator ar avea...
respiraţie urâ t mirositoare?
— Poftim?
— Gâ ndeşte-te puţin la asta.
M-am gâ ndit.
116
 — Îmi pare ră u, nu cred că înţeleg întrebarea.
— Ş i dacă ai avea ocazia să -l cunoşti pe individul ă sta personal şi s-ar
dovedi că are respiraţie urâ t mirositoare?
M-am gâ ndit mai bine.
— Pă i, cred că , dacă s-ar fi întâ mplat aşa, atunci ar fi trebuit să iau o
mă sură în acel moment, am spus. Dar, pâ nă atunci, nu pare să aibă prea mult
sens să -mi fac griji în legă tură cu asta.
— Exact! Pentru că nu este o persoană reală , nu trebuie să -ţi faci griji.
Înţelegi ce vreau să spun? Arată ca o persoană ideală , dar persoana
adevă rată din spatele acelei mă şti ar putea avea tot felul de probleme.
— Aha – cum ar fi respiraţie urâ t mirositoare.
— Exact.
— Uitaţi, am spus. Nu vreau să par că „sunt atâ t de cerebrală , încâ t nu
mi-ar pă sa ce fel de respiraţie ar avea”, dar simt pur şi simplu că , într-un fel,
am gă si o soluţie. Se întâ mplă atâ t de rar în lume să întâ lneşti pe cineva cu
care să poţi avea o conexiune. Majoritatea oamenilor sunt atâ t de
îngrozitori. În imaginea de ansamblu, respiraţia urâ t mirositoare mi se pare
relativ uşor de gestionat. Cum ar fi faptul că , în aparenţă , există o mulţime de
produse concepute special pentru asta. Spre deosebire de încercarea de a
face o persoană să pară interesantă şi semnificativă .
Psihologul şi-a lovit încet ară tă toarele unul de altul.
— Mă interesează comentariul tă u că majoritatea oamenilor sunt „atâ t
de îngrozitori”. Ce îi face îngrozitori pe cei mai mulţi oameni?
I-am spus teoria mea. Cei mai mulţi oameni, din clipa în care te
întâ lneau, te câ ntă reau într-o anumită competiţie pentru resurse. Era ca şi
cum toată lumea ar fi tră it cu frica unui naufragiu, unde numai un anumit
numă r de oameni ar încă pea în barca de salvare, şi încercau în mod constant
să reducă din bunurile personale pe care le pă strau cu sine şi să identifice
oamenii de care se puteau lipsi – oameni de care puteau scă pa. Aşa era
Hannah – dorea să facă o alianţă cu mine împotriva Angelei.
— Toată lumea încearcă să se liniştească : nu eu o să fiu aruncat din
barcă , ci ei. Ei întotdeauna separă oamenii în două grupuri, aliaţi şi oameni
de care se pot lipsi.
— Tu te vezi ca om de sacrificiu?
— Ideea este că nu vreau să mă implic în această întrebare, iar asta
este tot ceea ce majoritatea oamenilor vor să discute. Numă rul de persoane
care vor să înţeleagă ce fel de persoană eşti, în loc să încerce să -şi dea seama
dacă o să ră mâ i în barcă , este foarte limitat.

117
 — Selin, ceea ce aud este un lucru foarte simplu, foarte natural: teama
de concurenţă şi frica de respingere de că tre cei de-o seamă cu tine. Evident,
ai avut mult succes în liceu. Apoi ai venit la Harvard, iar aici sunt 1600 de
copii de vâ rsta ta care au la fel de mult succes ca şi tine, unii dintre ei poate
chiar mai mult. În fiecare conversaţie cu colegii tă i gă seşti un subtext al
concurenţei. Îţi faci griji că acum nu o să obţii nota, că vei fi respinsă . Mi-e
teamă că timpul nostru s-a terminat, dar cred că a fost o întâ lnire
productivă . Percep multe emoţii contradictorii de la tine. Mi se pare că
sentimentul tă u privind câ t de îngrozitori sunt alţi oameni poate reprezenta
felul în care compensezi propriul tă u sentiment de inferioritate şi teama de
respingere. Raţionalizezi respingerea colegilor tă i spunâ ndu-ţi că este
cauzată mai degrabă de deficienţele altor persoane, decâ t de ale tale. Ei nu-ţi
pot înţelege filozofia sau ideile. Toate acestea te lasă îngrozitor de izolată şi
singuratică , ceea ce cred că explică susceptibilitatea ta faţă de acest individ
din spatele calculatorului. El pare să -ţi ofere exact ceea ce vrei: o relaţie
interpersonală ne-interpersonală . Cu el nu trebuie să -ţi faci griji în terenul
cui e mingea. Dar asta pentru că nu este o relaţie intimă reală . Viaţa reală
este despre discutarea acestor lucruri şi despre acceptarea lor. Acest lucru
explică anxietatea ta, sentimentul că eşti pe cale să faci o greşeală . Ceea ce
vreau eu să te ajut să înţelegi în urmă toarele să ptă mâ ni este că intimitatea
adevă rată este un loc în care nu există greşeli, cel puţin nu în sensul în care
le percepi tu. Nu strici totul cu o singură mişcare greşită . O prietenie este un
spaţiu în care eşti sprijinită şi liberă să faci greşeli. Cred că atunci câ nd ai să
ajungi să înţelegi chestia asta, multe lucruri ţi se vor pă rea mai bune.
Nu pă rea să existe ceva ce aş fi putut să ră spund, aşa că doar am
încuviinţat şi mi-am îmbră cat jacheta. Mi-a spus că întregul departament de
să nă tate mintală se va muta în curâ nd într-o clă dire nouă . Mi-a desenat o
hartă a clă dirilor vechi şi noi pe spatele că rţii lui de vizită şi mi-a înmâ nat-o.
Am pus-o în buzunar, dar ştiam că nu o s-o folosesc.
Afară că dea o ploaie uşoară . N-aveam umbrelă . M-a cuprins teama. L-
am tră dat pe Ivan vorbind despre el – fă câ ndu-l pe un stră in să -l numească
„acest individ din spatele calculatorului” şi să -l compare cu Criminalul
exploziv. Mulţumită mie, acum exista în lume o reprezentare neuronală a
„acestui individ din spatele calculatorului”. Aveam o teamă iraţională că Ivan
va afla sau că , într-un fel sau altul, ştia deja.
Am încercat să mă consolez reflectâ nd că , la urma urmelor, Ivan
vorbise la râ ndul lui despre mine şi că , orice ar fi gâ ndit despre mine
prietenul lui, Imre, era probabil o prostie la fel de mare ca ceea ce gâ ndise
psihologul despre Ivan. Gâ ndul ă sta nu mi-a îmbună tă ţit starea de spirit.
118
 Dragă Ivan,
Nu mi-a fost uşor să înţeleg mesajul tă u. Cred că sunt prea obişnuită să mă gâ ndesc la
cuvinte ca la un mijloc de a atinge un scop. Cuvintele creează o stare de spirit, însă nu sunt
ele însele starea de spirit. Sunt întru totul de acord că unele stă ri nu pot fi transmise printr-
un limbaj clar şi logic, sau prin eseuri. Eseurile pot fi mare pacoste! Practic, cititorul nu este
de partea ta, aşa că nu poţi renunţa la nici unul dintre paşii logici. Ş i, uneori, atunci câ nd o
conexiune este delicată , paşii durează prea mult pentru a fi transpuşi în cuvinte – pur şi
simplu nu este posibil, pâ nă câ nd ai terminat de parcurs paşii, starea de spirit se pierde.
În acest sens, este mai bine să scrii o scrisoare unui prieten. Poţi să spui mai multe
fă ră să fii criticat. Poţi face salturi mai mari. Desigur, există întotdeauna o şansă ca ea (el?)
să nu te poată urmă ri. Mă gâ ndesc tot timpul la asta. Câ nd nu mai merită confuzia pentru o
stare de spirit? Care este proporţia potrivită ?
Nu m-am gâ ndit niciodată să fac deosebirea între tine şi persoana care scrie
scrisorile tale. Dar cred că îţi înţeleg punctul de vedere. Îţi trimit un e-mail: de unde ştii cine
l-a scris? Ar putea fi oricine. N-am cum să te conving în niciun fel. Eu spun „Eu sunt!”; tu
spui „Care eu?”.
Nu ar fi uimitor dacă s-ar dovedi că amâ ndoi avem scriitori fantomă ? Doar
imaginează -ţi că ar face o plimbare lungă împreună , mergâ nd şi mergâ nd, şi vorbind numai
dacă s-ar întâ mpla ceva...
...
Ivan a apă rut la redwood.stanford.edu, apoi la kepler.berkeley.edu.
M-am dus cu Svetlana să alergă m. Ea tot spunea câ t de liberă se simţea
în pantaloni scurţi – îşi epilase picioarele pentru prima dată cu nu ştiu ce
pastă minune, bună de nimic. Vorbea despre o poezie pe care o scrisese, în
care îşi scă pase laptopul în ploaie şi înghiţise Universul. Era îngrijorată de
faptul că „înghiţirea Universului” suna pretenţios, deoarece senzaţia pe care
încerca să o descrie era într-adevă r similară cu senzaţia de a înghiţi un ou
fiert întreg. Ar trebui să spună doar că a înghiţit un ou întreg şi să lase
Universul în pace? Dar oul dădea senzaţia de un întreg univers.
— Este atâ t de greu să dai un aer de sinceritate fă ră să fii pretenţios, a
spus ea. Adică , ce ar trebui să faci dacă chiar simţi că ai înghiţit Universul? Să
n-o spui?
— Ş i eu m-am întrebat asta, am ră spuns.
În cele din urmă , m-am gâ ndit că ar trebui să spună că se simţea ca şi
câ nd ar fi înghiţit Universul, doar dacă nu era cu adevă rat exact aceeaşi
senzaţie ca şi câ nd ar fi înghiţit un ou fiert, pentru că , în acest caz, ar fi fost
probabil mai bine să fie prudentă , chiar dacă puţin în exces.
— Mda, a spus ea.

119
 Ivan mi-a trimis un e-mail. Era un fel de poezie-proză despre stele şi
iad. Chiar despre asta era. Uneori fă ceam glume în sinea mea despre stele şi
iad. Nu era nimeni altcineva că ruia să i le spun.
Programul de educaţie pentru adulţi mi-a atribuit un nou elev. Pe
formular nu scria decâ t „Dinah, algebră , joi, ora 19:00”.
Dinah era cam de vâ rsta mamei şi purta, pe pieptul rochiei sale
înflorate, o insignă mare care înfă ţişa o imagine înceţoşată a unui bă iat
negru care se ridica de la un birou şi se uita peste umă r. Dinah însă şi se tot
aşeza şi se ridica din nou, scoţâ nd lucruri dintr-o geantă pă tră ţoasă , mare şi
roşie. Mi-a spus că bă iatul din fotografie era bă iatul ei, Albert, care murise în
ianuarie, la vâ rsta de 18 ani. Ş i eu aveam 18 ani. Cum putea să nu se întrebe,
aşa cum fă ceam eu acum, de ce eu eram în viaţă şi stă team într-o încă pere cu
ea, în timp ce fiul ei nu mai exista?
— Îmi pare atâ t de ră u, am spus.
— Mulţumesc, scumpo, a ră spuns ea. Aceste lucruri se întâ mplă cu un
anumit motiv. Dar nu ştiu motivul. De aceea m-am întors la şcoală .
— Este minunat că faceţi asta, am spus, pentru că încă mai credeam în
şcoală .
— Cu siguranţă că este, scumpo. La urma urmei, ce am de fă cut toată
ziua? Aşa că acum mă duc la facultate! Chestia e că nu ştiu nimic despre
algebra asta.
A oftat.
— Mă duc la oră . Nu înţeleg. Aşa că nu mă duc la oră . Tot nu înţeleg. La
curs sau în afara acestui curs, nu înţeleg un cuvâ nt din ce spune omul ă la.
Ovine ascendentă , ovine descendentă – pur şi simplu nu înseamnă nimic
pentru mine.
În tot acest timp, scosese din geantă şi aşezase pe masă cinci pungi cu
sculuri roz pentru împletit, trei ţigă ri, o brichetă aurie, un caiet cu spirală , o
carte de algebră , două creioane rupte, o ramă foto decorată cu o panglică
galbenă şi un lă star de la o plantă cu frunze. În ramă era o imagine mai mare
a aceleiaşi fotografii a fiului ei.
După ce a aliniat aceste obiecte, Dinah şi-a potrivit scaunul şi şi-a
deschis caietul.
— Bun, a spus ea. Acum, primul lucru pe care vreau să mi-l explici este
ovine.
— Ovine, am repetat, pentru a trage de timp.
Eram destul de sigură că „ovine” era un construct franţuzesc care avea
ceva de-a face cu sexul sau colonialismul.
— Exact. Ovine descendentă .
120
 — Hmm, am spus. Nu cumva este vorba despre ordine41 des-cendentă ?
Dinah s-a uitat la mine, apoi a plesnit cu palma în masă şi a clă tinat din
cap.
— Asta este, exact asta este! Vezi ce îţi spun? Nu înţeleg nimic din ce
spune omul ă la! Nici mă car nu înţeleg cuvintele pe care le spune. Aşa că ,
ceea ce vreau să -mi explici mai întâ i este ovinea descendentă . Adică ordinea.
Ha! Ha! Iar am spus ovine! Mă auzi ce spun?
A luat o ţigară şi a început să o ră sucească între degete.
— Ordinea descendentă este atunci câ nd începeţi cu cel mai mare
numă r şi mergeţi că tre cel mai mic numă r, am spus. În ordine. Cum ar fi, aşa
e tipul de ordine în care sunt. Deci, să spunem că aveţi nişte numere, cum ar
fi 1, 9 şi 3. Ş i vreţi să le puneţi în ordine descrescă toare. Asta ar fi 9, 3, 1.
— Bine, bine, dar stai puţin. De unde le-ai scos?
— Pă i, de la mine. Ca exemplu de numere.
S-a uitat la mine o secundă .
— Ş tii ce, scumpo? a spus. Va trebui să mă scuzi. Cred că am nevoie de
o ţigară . Nu, nu te ridica. Stai aici. Mă întorc în cinci minute.
— Scuzaţi-mă ?
— Acum, nu-ţi face griji pentru mine. Pentru că sunt aici. Nu mă duc
nică ieri, nuuuuuuu, tovară şe, sunt aici.
Ş i-a luat bricheta.
— Bine, dar unde vă duceţi?
— Eu doar... sunt aici, scumpo, asta e tot ce contează , a spus ea şi a ieşit
pe uşă .
M-am uitat la cele trei pungi cu sculuri roz pentru împletit. Apoi m-am
ridicat şi am privit pe fereastră . Un fel de ză padă fleşcă ită că dea din cer şi se
aşternea pe pă mâ nt. Îmi amintea de stele şi de iad.
Urmă toarea după -amiază în bibliotecă , am luat „Oda atomului” a lui
Pablo Neruda şi am început să citesc. Erau cuvinte pe care nu le ştiam, dar
nu mă opream. Pur şi simplu ghiceam înţelesul şi continuam, şi atunci am
vă zut că Ivan avea dreptate: era captivant să nu înţelegi.
Atomul fusese sedus de armată – de că tre un militar. Stea mică , îngropată
în metal, spunea sau pă rea să spună militarul. Te voi descă tuşa, vei vedea lumina zilei. Eşti
un zeu grec, vino să te-aşezi pe unghia mea. Te voi pă stra în siguranţă în sacou, ca o pe o
pilulă din America de Nord.
Atomul a auzit armata, a ieşit şi a fost dezlă nţuit. A devenit o
luminozitate turbată . A ucis germenii şi a oprit corolele, iar în Hiroshima
41
În original, „other” („celă lalt”), respectiv „order” („ordine”) – în engleză pronunţia
celor două cuvinte este asemă nă toare, mai ales în funcţie de accentul zonal.
121
pă să rile au că zut din cer ca perele carbonizate. În cele din urmă , poetul a
implorat atomul să se întoarcă în pă mâ nt. „Oh, chispa loca”, a spus. „O,
scâ nteie nebună .” Îngroapă -te înapoi în pă tura ta de minerale, întoarce-te în stâ nca
oarbă , înfră ţeşte-te cu agricultura şi, în locul acestor cenuşi ucigă toare ale mă ştii tale, ia
ceva nobil din celă lalt lucru, abandonează -ţi ră zvră tirea pentru cereale şi magnetismul tă u
neclintit pentru pacea dintre oameni, pentru ca ceva-ul tă u luminos să nu fie un iad, ci mai
degrabă o fericire, o speranţă , o contribuţie pentru pă mâ nt.
Ce m-a frapat era că poezia era despre stele şi iad. Câ nd mi-a venit
ideea, m-am uitat pe fereastră şi am vă zut că ningea din nou, chiar dacă era
aprilie – şi brusc, vâ ntul s-a schimbat şi ză pada a început să ţâ şnească în sus,
înapoi în cer. Trebuia să -i spun aceste lucruri lui Ivan.
Mi-am dat seama, pe mă sură ce-i scriam, că pă rţile mele preferate ale
poeziei erau începutul şi mijlocul – seducerea atomului. Sfâ rşitul era, de
asemenea, frumos scris, dar nu mi-a plă cut atâ t de mult. I-am spus lui Ivan
că -mi aducea aminte de rima pe care bunicul meu obişnuia să mi-o recite
câ nd aveam o durere de stomac: „Munţilor, pietrelor, pă să rilor, lupilor, fie ca
durerea lui Selin să plece.”
Lucrurile nu sunt atâ t de uşoare în viaţa reală . Nu poţi pur şi simplu să -i spui durerii:
„Du-te înapoi în stâ ncă .” Mai mult, cred că „pacea” este înşelă toare. Nu poate fi totuna cu
cerealele.
...
Câ nd m-am trezit dimineaţă , am gă sit ră spunsul lui Ivan.

Dragă Sonia,
Voiam să -ţi scriu că nu există ză padă în Berkeley, dar, de fapt, nu există ză padă nici
aici şi totul este în ordine, sub fereastra mea culoarea semaforului se schimbă iar şi iar, ca
inima mea. Acum am 15 ore pentru a mă decide unde să -mi petrec urmă torii patru ani –
New Haven sau California.
Cred că atomul tă u nu se va întoarce niciodată la pace, în cereale sau în pietre, sau în
orice altceva de acest soi. Odată ce a fost sedus, nu există cale de întoarcere, direcţia este
mereu înainte şi este mult mai greu după ce a trecut dincolo de inocenţă . Dar nu merge să
pretindă că este inocent în continuare. Acel atom sedus are energii care seduc oamenii, iar
acestea rareori se pierd.
Din mesajul tă u mi-am dat seama ce s-a întâ mplat: ză pada a că zut greşit (în sus),
încet, pâ nă câ nd a dispă rut. Asta nu e o problemă dacă iarba proaspă tă nu se ascunde
înapoi, în pă mâ nt, iar ceea ce urmează este „Bună ziua, Primă vară ”, şi nu „La revedere,
Vară ”42. Nu asta din nou.
Al tă u, Vania

42
Joc de cuvinte al autoarei care face referire, pe de-o parte, la titlul că rţii lui Marc C.
Brown, „Goodbye Spring, Hello Summer” pe de altă parte, la serialul pe care trebuiseră să -l
urmă rească pentru cursul de rusă (vezi Partea I, Toamnă).
122
 Lucrurile au continuat să se acumuleze – stelele, atomii, porcii şi
cerealele. Era din ce în ce mai puţin posibil să -ţi imaginezi că puteai să
explici totul cuiva. Oricine ar fi fost, ar fi să rit pe fereastră de plictiseală . Ş i
totuşi, iată -mă, urmă rind acumularea în timp real, şi nu numai că nu eram
plictisită , dar era singurul lucru la care mă puteam gâ ndi. Această
discrepanţă pă rea să creeze un decalaj între mine şi restul lumii, care nu
putea fi astupat.
M-am dus să alerg şi m-am întrebat dacă Ivan spunea că eu sunt
atomul, scâ nteia nebună – cea care avea acum energiile pentru a seduce
oamenii. Mă chema sau mă respingea? Pe de o parte, spunea că nu ar merge
să se întoarcă în pă mâ nt. Pe de altă parte, câ nd vorbea despre calea cea mai
dificilă , de a merge înainte, suna precum ceva ce trebuia să fac de una
singură .
A sunat telefonul. Era editoarea revistei literare. Câ ştigasem marele
premiu la concursul de ficţiune. Editorul a spus că niciunul dintre membrii
consiliului de ficţiune nu mă cunoştea, nici nu auzise nimic despre mine şi că
au dezbă tut dacă sunt bă iat sau fată .
— Eu am fost de pă rere că eşti fată , a spus ea. Vreau să spun, femeie.
Toate lucră rile câ ştigă toare aveau să fie publicate în ediţia de
primă vară a revistei. Lucrarea mea era mai lungă decâ t poveştile pe care le
publicau de obicei şi au discutat despre posibilitatea de a face tă ieturi, dar
nu au putut să -şi dea seama ce să taie, aşa că aveau de gâ nd să publice totul
cu un corp de literă foarte mic. Redactorul, Helen, mi-a spus data recepţiei
unde câ ştigă torii aveau să citească din lucră rile lor. Aveam să obţin un cec
cadou în valoare de 50 de dolari de la Words-Worth Books.
— Bine, am spus, scriind data.
— Eşti... câ t de câ t încâ ntată ? a întrebat ea.
— Cu siguranţă , am spus. Sunt super încâ ntată . Mulţumesc.
M-a cuprins un sentiment de groază . Îmi plă cea ideea că am câ ştigat un
concurs şi că ei credeau că sunt bă iat, şi m-am bucurat pentru cei 50 de
dolari. Dar nu voiam ca povestea mea să fie publicată sau să citesc din ea. Nu
voiam ca cineva să creadă că sunt de pă rere că e o poveste bună .
Mi-am dus singura pereche de pantofi de gală la cizmă rie. Se
desfă cuseră la vâ rfuri. Nici tocurile nu ară tau prea grozav. Cizmarul a
aruncat o privire încă lţă mintei, fă ră să o atingă .
— Scumpo, a spus el. Ai nevoie de pantofi noi.
M-am dus la mai multe magazine de pantofi să vă d dacă aveau
mă rimea 45 sau 46 pentru femei. Nimeni nu fă cea pantofi de mă rime 45 sau
46 pentru femei. Aproape nimeni nu mai fă cea nici mă rimea 43 sau 44.
123
Câ teodată , vâ nză torii recunoşteau direct că cea mai mare mă rime pe care o
aveau era 42. Alteori aduceau pantofi care erau de mă rime europeană 42 şi
spuneau că erau mă rimea americană 11. Asta nu era adevă rat; un 42
european era un 10 american. Pantoful nu s-ar fi potrivit fizic pe piciorul
meu, şi totuşi vâ nză torul – numai bă rbaţii fă ceau asta – bă gau limba de
pantofi: „E un 11, aţi cerut un 11, este mă rimea dumneavoastră .”
...
Ivan mi-a trimis un mesaj lung, chiar dacă nu era râ ndul lui. Începutul
era o meditaţie science fiction despre un bă iat într-un deşert, cu nişte
melodii verde pal care pluteau prin ceva. Bă iatul s-a transformat în vapori
verzi şi a vrut să se destrame, sau să se adune, nu era clar care din ele. Acest
lucru a continuat ceva timp. Apoi subiectul s-a schimbat. Vă somez, cuvintelor, o,
stelele mele, materie condensată , a scris el.
Eşti a doua etapă a creaţiei. Umpli spaţiul gol şi deşertul. S-ar putea să
fii un mijloc pentru un scop, dar acel final este începutul a tot. Fă ră tine nu
există nimic – niciun teren pentru creaţie.
Ai dreptate în legă tură cu poetul – şi câ tă dreptate ai. Poeţii sunt mincinoşi, obsedaţi
de cereale. Ei încearcă să bage atomul cu ciocanul înapoi, în cerealele de la Fruit Loops,
viaţa înapoi în paradis şi iubirea înapoi la simplitatea inexistentă . Ai dreptate, n-ar trebui să
facă asta. Nu este posibil şi nu ar trebui să se prefacă .
Acest e-mail m-a umplut de o bucurie absolută . Era ceea ce aşteptam
să -mi spună – că nu puteai să te întorci din faţa dragostei, că mă chema şi că
ar trebui să mă duc. M-am simţit cuprinsă de un fel de linişte şi uşurare pe
care nu le-am mai simţit niciodată înainte. Nimic din pă să rile care că deau
din cer ca nişte pere carbonizate nu mi se pă rea o prevestire neguroasă şi
am ră spuns cu inima deschisă şi uşoară : Eşti ocupat mâ ine după -amiază sau joi?
Sunt liberă după două . Am apă sat Ctrl-S. Mă simţeam ca într-un vis. Era chiar
mai mult decâ t un vis câ nd mi-a scris înapoi, în limba rusă : Ne vedem mâ ine, 3,
Wid. scă ri.
Ş tiam că Wid. trebuie să fie Widener, biblioteca, şi totuşi, în acelaşi
timp, pă rea că nu era ceva ce de fapt ştiam – că doar ghiceam.
...
La micul dejun, la cantină , un tip pe care-l cunoşteam oarecum m-a
invitat la seara de deschidere a repertoriului teatrului din aceeaşi zi. A spus
că ar fi o mare favoare, pentru că era îndră gostit de o tipă care era inginerul
de sunet. Nimic din ceea ce spunea nu avea sens. Pă rea o nebunie să -mi fac
planuri după ce aveam să mă întâ lnesc cu Ivan – ca şi cum mi-aş fi fă cut
planuri după propria-mi moarte. Am spus că voi merge.

124
 Pe treptele bibliotecii, un grup de bă ieţi în treninguri roşii pozau în
timp ce o fată într-un trening identic îi fotografia. Un tip slă bă nog, care că ra
o geantă uriaşă , plină de că rţi, pă rea a fi un boa constrictor care digeră un
elefant. Două fete cu eşarfe pe cap coborau scă rile spre mine; în timp ce
treceau, am auzit-o pe una dintre ele spunâ ndu-i celeilalte în turcă : „Ţ i-ai
luat ochelarii, nu-i aşa?”
Ivan era deja acolo – stă tea pe treapta cea mai de sus. I-am fă cut cu
mâ na, dar se uita ţintă la o sală de lectură din partea cealaltă a curţii. Am
început să urc pe trepte, mai întâ i una câ te una, apoi câ te două de-odată . Nu
erau decâ t vreo mie. Am ridicat privirea să vă d câ t de aproape eram. Ivan se
ridicase şi să rea treptele că tre mine. Amâ ndoi ne-am ridicat braţele în semn
de salut. Ş i, dintr-o dată , era foarte aproape de mine, pă rea mai aproape
decâ t fusese vreodată . Am coborâ t treptele în tă cere.
— Ai stat atâ t de aproape de capă t, am spus.
— Poftim?
— Ai stat atâ t de aproape de capă t.
— Aproape de ce?
— Capă t. Capă tul scă rilor.
— Ah, capă tul de sus. Scuze. Mă ascundeam.
— Te ascundeai? am repetat.
— O, bineînţeles că nu de tine! De colegul meu de cameră . E foarte
interesat de tine. I-am ară tat ceva din ce-ai scris şi i-a plă cut, iar acum vrea
să te vadă . Dar eu nu vreau, aşa că l-am evitat toată ziua.
Mă simţeam ca şi cum aş fi înghiţit un ou fiert întreg. Îi ară tase
colegului de cameră ceva ce scrisesem? Cum? I-a transmis mai departe e-
mailul sau l-a lă sat să -l citească peste umă r? Ş i acum acest coleg de cameră
era liber să bâ ntuie? M-am uitat în jur. Am vă zut: o biserică , un câ ine, un
copac. Totul pă rea straniu de izolat, ca şi cum fiecare element din peisaj ar fi
fost cumpă rat separat dintr-un catalog.
— Nu-ţi face griji, a spus Ivan, probabil că l-am pierdut deja. Sunt
aproape sigur că s-a dus acasă .
Am pă ră sit campusul şi am luat-o pe una dintre stră zile laterale care
duceau spre râ u. Mi se pă rea că nu mai fusesem pe această stradă şi că nu
mai vă zusem niciodată cafeneaua de la subsol, situată sub un magazin care
vindea oglinzi. Ne-am aşezat la o masă , sub o umbrelă galbenă , în curtea
mică din că ră midă , care era înghesuită între magazinul de oglinzi şi un gard
de fier. Ivan stă tea cu faţa spre stradă , iar eu spre o fereastră plină de
oglinzi.

125
 Nu mai fusesem niciodată la o cafenea – nu la genul din subsoluri, unde
oamenii consumau bă uturi pe bază de espresso. Am citit meniul iar şi iar, ca
pe un test pentru care nu învă ţasem.
— Ce e aia Sanka? m-a întrebat Ivan. Mereu mă întreb. Indiferent unde
te duci, este întotdeauna cel mai ieftin lucru din meniu. Mi se pare o chestie
oarecum est-europeană . Ce crezi că ar putea fi?
— Cafea instant fă ră cofeină , am spus.
A clipit.
— Scuze, ce?
— Este o marcă de cafea instant. La fel ca Nescafé, numai că fă ră
cofeină .
— Nescafé decofeinizat? Dar sună complet inutil.
A început să dea din cap încet.
— Aha, bine, înţeleg că este un fel de prostie inutilă , aşa că îi dau un
nume est-european.
Chelnerul a venit să ne ia comanda. De ce eram aici, de ce ne aducea
lucruri? Am comandat cafea cu gheaţă . Ivan a comandat ceai de mentă . I l-a
adus într-un ceainic.
— Deci, a spus Ivan, turnâ nd ceaiul printr-un filtru, te-ai pregă tit?
— Pentru ce?
Am luat o gură din cafeaua cu gheaţă . Avea alt gust decâ t îmi
imaginasem.
— Pentru asta.
— Trebuia să ne pregă tim? Tu te-ai pregă tit?
— O, eu nu sunt niciodată pregă tit. Colegul meu de cameră , pe de altă
parte, este complet diferit, genul cu bă ţu-n fund. M-a întrebat ce m-am
pregă tit să -ţi spun şi câ nd am ră spuns „Nimic”, a fost oripilat. „O, nu, trebuie
să -i spui ceva frumos.” Mi-a dat să -ţi citesc un poem, îţi vine să crezi?
Evident, îl scrisese el însuşi – era o poezie absolut de rahat. Primul vers se
termina cu „a mea”, al doilea vers cu „ofta”, al treilea vers cu „înhuma”. I-am
spus: „Uite ce e, n-o s-o stresez pe Selin cu poezia pe care ai scris-o. Obligă -l
pe unul din prietenii tă i s-o asculte." Dar continua să nege că ar fi scris-o el!
„Nu, nu, nu, nu am scris-o eu. Yeats a scris-o.” Yeats, îţi poţi imagina?
— A, Yeats, am spus.
— Dar am aflat mai tâ rziu că spunea adevă rul. Mi-a ară tat într-o carte.
Poemul era într-adevă r al lui Yeats!
Nu se oprea din râ s.
Am râ s şi eu pentru că felul în care râ dea era contagios. Yeats? Despre
ce vorbea?
126
 — Cum e cafeaua ta? m-a întrebat Ivan.
— Cred că e în regulă , am ră spuns. Cred că nu-mi place cafeaua cu
gheaţă .
— Vrei să comanzi altceva?
— O, nu, mulţumesc.
— O, ai comandat-o intenţionat? Înţeleg. Am fă cut la fel în Frankfurt,
câ nd nu aveam bani. Întotdeauna comandam Guinness, pentru că e ieftină şi
nu-mi place, aşa că fiecare pahar îmi ajungea pentru foarte mult timp şi nu
mă puteau da afară din bar.
— Niciodată nu mă vor putea da afară de aici, am recunoscut cu
tristeţe.
— Radu, colegul meu de cameră ? a spus Ivan.
— Da?
— Este foarte disperat să aibă o prietenă .
— O?
— A luat-o razna ră u. Se dă chiar şi la studentele de anul întâ i.
— Nu mai spune, am zis, simţindu-mă uşor insultată .
— Le urmă reşte peste tot, le spionează .
— Ele nu se înfurie?
— Nu ştiu, a spus el. Poate cred că e amuzant.
— Poate, am ră spuns cu îndoială .
— Radu este româ n. Vara trecută a lucrat la Washington, dar era
îndră gostit de o fată din Româ nia.
— Oh!
— Era în Româ nia, iar Radu i-a trimis câ te o carte poştală în fiecare zi.
Iar în aceste că rţi poştale i-a dezvă luit treptat tot mai multe dintre
sentimentele lui pentru ea. A fost foarte atent să facă o tranziţie graduală , ca
să n-o sperie.
— A funcţionat?
— Nu, a spus el, începâ nd să râ dă , pentru că ea se afla în Berlin! El a
trimis că rţile poştale la casa familiei ei din Bucureşti, unde nu mai stă tea
nimeni altcineva în afară de bunica ei. Bunica a primit în fiecare zi câ te o
carte poştală de la Radu din Washington!
— O, nu! N-ar fi putut să le transmită mai departe?
— Era o bunică de 80 de ani! Ce-ar fi trebuit să facă , să meargă zilnic la
oficiul poştal de dragul lui Radu?
— Bă nuiesc că nu.

127
 — Bineînţeles că nu. A aşteptat pur şi simplu ca nepoată -sa să se
întoarcă în septembrie şi apoi i-a dat toate că rţile poştale deodată , într-o
pungă de plastic.
Pă rea deosebit de impresionat de punga de plastic şi, într-adevă r, după
o clipă , a repetat acest detaliu. O pungă de plastic cu 90 de că rţi poştale.
— E groaznic, am spus, deşi râ deam şi eu din nou.
— Ce e atâ t de groaznic? Fata a primit vederile în cele din urmă .
Bunica ei le-ar fi putut arunca la gunoi. A fost norocos.
— Nu, nu a fost! am ră spuns. Probabil că i s-au pă rut atâ t de
plictisitoare şi repetitive, câ nd le-a citit pe toate în felul ă sta, una după alta,
la râ nd. Câ te una pe zi ar fi fost mult mai puţin plictisitor.
— Hmm, a spus Ivan. Ai dreptate. Să citeşti 90 de că rţi poştale într-o
singură zi nu e acelaşi lucru ca atunci câ nd citeşti câ te o că rte poştală pe zi
timp de 90 de zile.
S-a lă sat pe spă tarul scaunului şi a privit în gol, aparent mulţumit de
concluzia la care ajunsesem.
— Deci, ce s-a întâ mplat în cele din urmă ? am întrebat.
— Hmm?
— Cu colegul tă u de cameră şi fata.
— A, nimic.
— Nimic?
— Pă i, s-au întâ lnit, au fă cut o plimbare lungă , exista un fel de râ u, sau
poate că a fost o lună . Am uitat detaliile. Apoi fata i-a spus: „Radu. Ş tii cum să
faci pe cineva să se îndră gostească de tine, dacă nu este deja?”
S-a oprit şi s-a uitat la mine.
— Ş tii ră spunsul?
— Cum să faci pe cineva să se îndră gostească de tine?
Am roşit.
— Nu.
El râ dea deja – aproape că nu putea să spună gluma.
— „Trebuie să -ţi perfecţionezi sufletul.” Asta i-a spus fata lui Radu. Ha!
Ha!
Deodată am devenit incapabilă să râ d.
— Să -ţi perfecţionezi sufletul, am repetat şi am simţit cum îmi tremură
vocea. O să -ncerc să -mi aduc aminte.
Ivan s-a oprit din râ s.
— Nu asta am vrut să zic, a spus el.
Dar nu mai avea niciun rost. Tot ceea ce spusese pă rea să mă atingă
atâ t de direct – totul, începâ nd cu Radu şi că rţile sale poştale, pă rea să fie un
128
fel de prevestire de ră u. Abia puteam vorbi, iar el a continuat întreaga
conversaţie de unul singur. A spus lucruri amuzante, surprinză toare şi
fermecă toare, şi toate m-au tulburat profund. A spus că atunci câ nd era
acasă , în Ungaria, se simţea cumva constrâ ns că trebuie să -şi distreze
pă rinţii şi surorile şi să -i scoată în oraş; în urmă cu doi ani, au mers cu toţii
la Florenţa cu Mazda mititică a mamei sale, el cu mama lui, sora lui şi
prietenul să u Imre, şi au tră it în maşina aia timp de trei zile. În tot acest
timp, urmase un fel de curs, acolo în maşină , pentru a-şi îndeplini cerinţele
privind analiza socială . Harvard i-a dat credite de bază pentru că a condus în
Italia cu alte trei persoane în Mazda mititică a mamei sale.
— Eşti întotdeauna trist câ nd pleci de la Roma, a spus el la un moment
dat. Eşti mereu deprimat, pâ nă câ nd te întorci acolo.
A spus că îşi dorise să înveţe să meargă cu motocicleta, că voise să -şi ia
carnetul. Sora lui cea mai mică îl vizitase şi fă cuseră excursii la New York şi
la Annapolis. Sora lui nu trebuia să le pomenească de motocicletă pă rinţilor
lor, dar a fă cut-o. Numai că ea s-a întors înaintea lui, aşa că a fost singura
care a avut de tras. Periodic, Ivan mi-a spus că ar trebui să vorbesc mai mult
şi să nu-l mai las să spună rahaturi. Nu mi-era clar în ce sens se referea la
„rahat”. Aveam senzaţia neplă cută că eram avertizată în legă tură cu ceva.
Am spus că nu, că era interesant. El a spus că pur şi simplu nu voia să simtă
ca şi cum îmi spunea toate rahaturile.
Mi-a vorbit despre stomatologa lui cehoaică , cum a venit ea la
Budapesta şi că el a fost încâ ntat să -i arate oraşul, în afară de faptul că
venise cu soţul ei morocă nos, că ruia nu-i plă cea nimic. Figura soţului
morocă nos al stomatologei pă rea să întruchipeze nişte prevestiri lugubre.
Câ nd chelnerul a adus nota, mi-am că utat combinaţia de
portchei/portofel.
— Doar nu credeai că o să te las să plă teşti, nu-i aşa? a spus Ivan.
Avea un portofel bă rbă tesc din piele. Am plecat şi am început să
mergem pe jos. Am ajuns la un pod că tre Ş coala de Afaceri. Ivan a spus că
exista o biserică acolo, sau o gră dină , ceva ce am că utat, dar pe care nu am
gă sit-o niciodată .
— Există două poduri pe care le poţi traversa, a spus el câ nd am trecut
peste autostradă .
— Oh, am spus.
— Ă sta e cel mai puţin romantic.
Mergeam pe o potecă asfaltată , care şerpuia printre peluze îngrijite.
Erau o mulţime de arbuşti şi, ici şi acolo, o clă dire din că ră midă sau de
piatră . Oamenii se jucau Frisbee. La un moment dat, în vioiciunea de care
129
dă deam dovadă în a pă stra o distanţă corectă faţă de Ivan, am că lcat pe un
Scottish Terrier. Acesta a chelă lă it. Am înregistrat expresia surprinsă a unei
femei.
— Îmi pare ră u! am exclamat.
Am trecut mai departe, înainte să aibă timp să ră spundă .
— Ai pă rut foarte necă jită din cauza câ inelui ă luia, a spus Ivan.
Am încercat să nu par foarte afectată .
— Îţi plac animalele? m-a întrebat Ivan.
Am stat să mă gâ ndesc. Habar n-aveam dacă -mi plac animalele.
— Nu cred, am ră spuns.
— Nu-ţi plac?
— Pă i, întotdeauna am resentimente că ele nu mă plac deloc. Dar tot
îmi pare ră u dacă le calc.
— Animalele nu te plac? De ce nu?
— Pă i, vreau să spun că nu te pot plă cea cu adevă rat – cum poate o
persoană .
— Aha. Nu le poţi ierta că nu sunt oameni.
— Aveam la un moment dat un câ ine şi tot timpul aveam un coşmar
recurent, că putea vorbi. Spunea: „Tot ce faci este să mă priveşti de sus, să -
mi vorbeşti ca unui idiot şi-mi dai un nume stupid.”
— Care era numele câ inelui?
Înainte de a putea ră spunde, Ivan m-a tras de cot, aşa că m-am
împiedicat şi am ieşit de pe alee, din calea unui bă rbat masiv care a zburat
pe lâ ngă mine pe rotile, atingâ ndu-mi braţul. Omul purta apă ră tori pentru
genunchi, apă ră tori pentru coate şi cască . Chiar înaintea noastră , a dat peste
o protuberanţă mică în asfalt, s-a clă tinat şi şi-a recă pă tat echilibrul.
— Ah, chiar speram să cadă , a spus Ivan. Aş fi râ s foarte tare.
M-am simţit complet zdrobită . Cum putea să vrea să vadă pe cineva
că zâ nd? De asta a fost de acord să mă vadă ? Pe mă sură ce am continuat să
ne plimbă m, m-am uitat la picioarele mele, câ ntă rind probabilitatea că aş
putea face un pas greşit. Am observat că şi Ivan se uita la picioarele mele cu
o expresie preocupată . Dar câ nd privirile noastre s-au întâ lnit, a zâ mbit.
— Mişto pantofi, a spus el.
Am mers pâ nă la râ u, la marginea unei autostră zi, am ajuns la un
supermarket şi am intrat. Era atâ t de ciudat să vezi cum oamenii normali
cumpă rau alimente. Era o promoţie la că pşuni. Cutiile de că pşuni fuseseră
aşezate într-o formaţie asemă nă toare unui castel, şi erau flancate de cutii de
frişcă .

130
 — Mă întreb ce am putea face cu asta, a spus Ivan, cumva supă rat,
privind frişca.
Am simţit cum mi se înroşesc obrajii. Ne-am hotă râ t să cumpă ră m
câ teva că pşuni. La coada de la casă am observat amâ ndoi o revistă numită
Self. Ivan a spus că nu crede că i-ar putea spune ceva despre care nu ştia
deja.
Mergeam pe un soi de autostradă , ală turi de mai multe benzi de maşini
şi camioane care treceau în viteză . Am ajuns la o insulă ierboasă de pe drum.
Pe iarbă erau nişte scaune şi o lopată ruginită , ca nişte elemente de recuzită
dintr-o piesă deprimantă .
— Poate că ar trebui să stă m aici, a spus Ivan.
Ne-am aşezat pe scaune şi am deschis cutia de că pşuni. Am luat o
că pşună . Am vă zut acum că era acoperită de murdă rie. Nu aveam apă , aşa că
am şters-o câ t de bine am putut cu mâ na şi am mâ ncat-o. Murdă ria o fă cea
crocantă . Am luat alta. Ară ta la fel de murdară ca prima. Am ţinut-o în mâ nă
mult timp. Ivan vorbea despre prietenii lui care urmau să -l viziteze în seara
aceea: un prieten din liceu şi prietena lui, care era într-un scaun cu rotile.
Aparent, acest prieten ieşea doar cu femei cu dizabilită ţi. A început cu o
femeie cu dizabilită ţi, apoi a început să se întâ lnească cu prietena ei, iar apoi
cu o a treia femeie, fă ră legă tură cu celelalte – toate trei în scaune cu rotile.
Erau fete cu adevă rat mişto. Maşinile treceau în goană , la câ ţiva paşi de
feţele noastre. Fiecare conţinea o persoană sau mai multe persoane.
Niciunul dintre acei oameni nu trebuia să stea pe scaunele astea, ca noi. Ş i
totuşi, poate că mergeau undeva unde era şi mai ră u.
Ş i eu, şi Ivan ne-am uitat la că pşuna pe care-o ţineam.
— Nu pot, am spus eu.
A încuviinţat.
— Trebuie să o îngropă m.
S-a ridicat în picioare, a luat lopata ruginită şi a pus piciorul pe lamă , ca
s-o înfigă în pă mâ ntul tare. A să pat o gaură mică şi am pus în ea că pşuna.
— Ă sta este cel mai bun loc pentru ea, am spus.
— Ş tiu, a spus Ivan. Nu ar trebui să le îngropă m pe toate?
Am îngropat toate că pşunile şi ne-am reluat plimbarea.
De câ teva ori am încercat să vorbesc, ca să nu fie nevoit să vorbească
doar el. Cuvintele erau întotdeauna greşite. Am spus că cineva era

131
înverşunat şi el a crezut că spun ceva despre inima persoanei 43. Am descris
pe altcineva care „începuse s-o ia la vale”.
— La vale?
— Razna. Această perfectă ... începe totul fă ră să aibă vreo problemă şi
apoi brusc se supă ră pentru cele mai mici chestii.
Eram ca afaziile din manualele noastre de lingvistică : „Scrie, scris, nu
azi, ci ieri.”
Ivan m-a întrebat ce aveam să fac pe timpul verii. Nu ştiam. Pă rea
surprins şi cumva nemulţumit.
— Ar trebui să încerci să mergi undeva, a zis.
A spus că ar trebui să aplic la Let’s go, seriile ghidurilor de că lă torii
pentru studenţii de la buget. Dacă te alegeau ca scriitor, puteai merge pe
timpul verii în oricare ţară din lume.
Ivan se întorcea acasă în Ungaria pentru şapte să ptă mâ ni, apoi mergea
în Japonia cu Radu pentru o conferinţă de matematică . Spunea că
matematicienii nu aveau niciodată nicio vacanţă , aşa că aveau întotdeauna
conferinţe, de exemplu în Honolulu. Vorbea despre matematicieni ca şi cum
ar fi fost nişte entită ţi fundamental diferite de ceilalţi oameni. Conferinţa se
referea la ştiinţa mediului, un subiect despre care Ivan nu ştia nimic. Dar
teza lui era despre plimbă ri aleatorii, aşa că a nă scocit o poveste despre
peregrină rile la întâ mplare ale vulpilor şi iepurilor, iar specialiştii în ştiinţa
mediului l-au crezut şi i-au cumpă rat un bilet de avion pentru Tokio.
Am avut senzaţia stranie că această conversaţie fusese prefigurată de
povestea Ninei: Nina, care se prefă cuse că studiază deplasă rile renilor şi pe
care fizica continua să o împingă că tre est.
La un moment dat în conversaţia noastră , Ivan a menţionat că pşunile,
care ar creşte în copaci. Am spus că eu credeam că sunt nişte plante mici
care cresc aproape de pă mâ nt. Nu, a spus, copaci.
— Bine, am ră spuns.
Ş tiam că în viaţa mea vă zusem că pşuni crescâ nd în tufişuri, dar asta nu
pă rea o dovadă incontestabilă că nu cresc în copaci.
— Eşti uşor de convins, a spus.
Ne-am plimbat trei ore. Pe drumul de întoarcere ne-am pierdut şi a
trebuit să urcă m pe un deal abrupt. Chiar nu voiam să cobor de pe deal. De
fapt, am intrat direct într-un copac şi apoi am ră mas acolo pentru un minut.
— Ce faci? m-a întrebat Ivan.

43
În limba engleză , cuvâ ntul hard din expresia die-hard („înverşunat”, „încă pă ţâ nat”) şi
heart („inimă ”) au o pronunţie foarte apropiată .
132
 — Nu ştiu, am ră spuns.
A încuviinţat. A spus că existau o mulţime de poteci posibile pentru a
coborî de pe deal, dar probabil că cel mai bun mod era unul în care nu
trebuia să treci printr-un copac. Apoi a început să vorbească despre execuţia
lui Ceauşescu şi a soţiei sale.
Dormitorul lui Ivan era în colţul celui de-al unsprezecelea etaj al unui
turn de beton cu vedere spre râ u. Camera era complet înconjurată de
ferestre, era la crepuscul, şi simplul fapt de a te afla acolo te fă cea să te simţi
ca şi câ nd ai fi plutit într-o cutie albastră . Bicicletele şi caiacele se strecurau
dedesubt, cu luminile lor lică rite, ca o galaxie. Am vă zut semaforul despre
care îmi scrisese Ivan – cel care continua să se schimbe toată noaptea, ca
inima lui. Câ nd ne-am aşezat pe podea, mi-am tras mâ inile lâ ngă mine,
pentru a nu mă mai simţi atâ t de în derivă . Ivan a spus că motivul pentru
care camera lui era atâ t de curată era că o împrumutase prietenului a că rui
iubită era într-un scaun cu rotile: clă direa fusese construită în anii ’70 şi nu
numai că era protejată în caz de manifestaţii violente, dar era complet
accesibilizată pentru scaune cu rotile. Nu întrebasem de ce era atâ t de
curată camera lui.
Computerul lui Ivan era pornit. Propoziţia „Ce sunt scâ nteile?” se
derula pe ecran. A spus că trebuie să -i reamintească de ceva, dar nu-şi mai
aducea aminte de ce.
— Am lampă la fel, am spus, observâ nd lampa de dimensiuni mari, cu
halogen – cea pe care o vindeau la libră rie. Am luat-o împreună cu Hannah.
Nu mai avusesem şi nici nu mai vă zusem niciodată o lampă cu halogen.
Îmi plă cea la nebunie lampa aia.
— Toată lumea are lampă ca aia, a ră spuns Ivan.
A spus că nu-i plă cea pentru că el prefera ca lucrurile să fie unice, altfel
era ca şi cum ai mâ nca la McDonald’s câ nd puteai să mă nâ nci într-un loc
oarecare. Nu fusese la Baskin & Tombins, de fapt nici nu ştia ce era – era o
îngheţată 44?
— E îngheţată , am spus eu.
Ivan i-a descris pe unii dintre prietenii lui. Unul explora peşteri. Altul
era indian şi homosexual.
— Este cea mai frumoasă persoană pe care am vă zut-o vreodată în
viaţa mea, a spus Ivan, şi am simţit un junghi care a durat un moment pâ nă
să -l identific: deci e mai frumos decâ t mine.

Joc de cuvinte al autoarei – aluzie la un cunoscut lanţ american de gelaterii, Baskin &
44

Robbins.
133
 Un al treilea prieten era un intelectual evreu tipic care, într-un mod
idiosincrasic, fă cea parte şi dintr-un cult de virgini cu puteri mentale 45. Nu
aveam decâ t o idee foarte vagă despre ce era vorba şi nicio idee de ce era o
ocupaţie idiosincrasică pentru un intelectual evreu. Ivan era prieten, de
asemenea, cu fiul lui Rupert Murdoch, care era îmbră cat neglijent. Cine era
Rupert Murdoch? Ş tiam că ştiu, dar nu-mi puteam aduce aminte. Un celebru
vâ nă tor de vulpi?
Ivan m-a întrebat ce fel de muzică îmi plă cea şi a pus un disc cu Vivaldi
la un pick-up.
— Nu am mai vă zut niciunul de câ nd eram mică , am spus.
— Da, a oftat el, se pare că acum trebuie să mă laud în faţa ta cu pick-
up-ul meu.
Am ascultat întreaga înregistrare. Prietenii lui Ivan încă nu veniseră .
Ivan m-a întrebat dacă vreau să iau cina.
Cantina era ca o scenă dintr-un film diferit – tă vile hexagonale,
pă lă riile de hâ rtie ale lucră torilor, aerul greu de supă chowder46 la cazan.
Mergeam greoi în spatele lui Ivan. Mi se pă rea o nebunie chiar şi faptul că
mâ nca în fiecare zi, şi că urma s-o facă şi acum.
Am mâ ncat două furculiţe de orez. Ivan vorbea despre sparanghelul
din Frankfurt. Am cură ţat o portocală folosind un cuţit, aşa cum fă cea tata,
astfel încâ t coaja a că zut într-o singură bucată – singurul truc pe care-l
ştiam. Dintr-o dată mi-am amintit de piesă .
— Trebuie să plec, am spus.
— Chiar acum?
Ivan s-a uitat la sulul de coajă de portocală şi la portocala nemâ ncată .
— M-am distrat de minune, am ră spuns.
Ne-am uitat unul la altul şi mi-am dus tava la banda transportoare,
care mergea în spă lă toria de vase.
Am alergat că tre dormitorul meu, m-am schimbat în singura rochie pe
care o aveam şi am alergat înapoi la parter. Tipul era la uşă . Abia l-am
recunoscut: în afară de faptul că era cineva pe care abia îl cunoscusem, acum
purta şi un frac.
— Chiar îţi ră mâ n dator, mi-a spus şi s-a lansat într-o poveste lungă , pe
care nu am putut să o urmă resc, despre cineva a că rei mamă câ nta la tubă .
45
În original „crew” – termen urban care descrie un cult bizar centrat pe împingerea
ambarcaţiunilor în linie dreaptă pe apă prin puterea minţii a unuia pâ nă la opt oameni, de
obicei persoane care nu şi-au început viaţa sexuală .
46
Supă groasă , aproape ca o tocană , din fructe de mare sau legume, preparată cu lapte
sau smâ ntâ nă şi îngroşată cu biscuiţi să raţi.
134
 Teatrul era din beton, rece, avea ecou, era plin de vocile monotone ale
unor fete pline de ele însele. Erau acolo şi bă ieţi, dar auzeai mai ales fetele.
De unde aveau atâ t de multă încredere, atâ tea opinii, rochiile atâ t de
complicate? Fiecare rochie era fă cută din mai multe ţesă turi sau avea fante,
sau curele, sau o fustă asimetrică . O fată purta o rochie falsă , stră vezie,
transparentă , cu o altă rochie mică , cea reală şi care o acoperea, dedesubt.
Rochia mea era dintr-un jerseu de culoare neagră . O cumpă rasem la
reduceri de la Gap.
Cortina s-a ridicat. O fată cu picioarele goale se dă dea într-un leagă n.
Vorbind cu o voce puternică , atoatecunoscă toare, spunea lucruri spirituale
şi cinice despre un bă rbat.
După aceea a fost o recepţie cu şampanie şi că pşuni.
— Aceste că pşuni sunt atât de curate, am spus.
Voiam să -i spun tipului despre după -amiaza pe care o petrecusem
plimbâ ndu-mă pe o autostradă cu Ivan, dar nu ştiam cum să aduc vorba. Am
vorbit succint cu tipa care era inginerul de sunet, cea de care era îndră gostit.
Am complimentat-o pentru sunet. Fuseseră nişte zgomote atonale în câ teva
momente în timpul piesei.
— Cred că a ieşit foarte bine, a spus tipul cu entuziasm, în timp ce ea
pleca.
S-a oferit să mă conducă înapoi la că min, dar mi s-a pă rut că e uşurat
câ nd am spus că pot să mă întorc şi singură . În clipa în care am ră mas
singură , am avut o senzaţie de goliciune în piept şi mi-am dat seama că îmi
lipsea Ivan. Cum putea să -mi fie dor de el? Nici mă car nu-l cunoşteam.
Iată ce am învă ţat despre plimbă rile la întâ mplare: dacă ai sta lâ ngă un
copac şi ai începe să faci paşi în direcţii aleatorii, ai ajunge în cele din urmă
înapoi la acest copac. Ar putea să dureze un timp foarte îndelungat, timp în
care ai putea ajunge foarte departe, dar dacă ai continua, te-ai întoarce,
totuşi, înapoi. Ia uite-l din nou – acel copac incredibil de bătrân.
„Că pşunile”, am citit în Enciclopedia Britannica, „sunt plante erbacee
joase, cu un sistem de ră dă cini fibroase şi o coroană din care apar frunze
bazale”.
Profesorul de psiholingvistică vorbea despre corespondenţa sa de e-
mail cu un coleg de la Paris. Deoarece UNIX nu accepta diacriticele, á a
devenit a, şi la fel şi à.
— Mai sunt redate în continuare diacriticele „invizibile”? a întrebat el.
Dacă da, cum am putea testa dacă această procesare are loc la nivel grafemic
sau fonemic?

135
 Doi absolvenţi au început să dezbată cum să testeze unde a avut loc
procesarea. Dar nu mă puteam opri să nu mă gâ ndesc la á şi à – la Europa,
unde chiar şi alfabetul emitea scâ ntei exuberante – la maşina Mazda a
mamei lui Ivan şi cum erai întotdeauna trist câ nd plecai de la Roma.
...
La cursul de limba rusă a trebuit să repetă m complotul din „Fatalistul”
lui Lermontov. Marea întrebare era dacă soarta noastră era scrisă în stele.
Povestea nu avea niciun înţeles pentru mine şi nu am relatat-o bine.
Spuneam mereu „S-a aruncat pe masă ”, în loc de „A aruncat cartea de joc pe
masă ”. Era o diferenţă de o singură silabă . Am spus-o greşit de şapte ori.
Irina a continuat să mă corecteze – mima pe cineva care se arunca pe masă ,
că să -mi vă d în felul ă sta greşeala. Nu am auzit diferenţa decâ t a opta oară .
Hannah a venit cu mine la recepţia de la revista literară , purtâ nd
mocasini din piele cu şosete albe şi un blazer negru cu umeri. Era singura
persoană că reia îi spusesem. Ea a zis că atunci câ nd voi fi faimoasă , va spune
tuturor că mă cunoaşte încă din anul întâ i.
Helen, redactorul de ficţiune, era minionă şi dră guţă , cu picioarele pe
pă mâ nt. Puteam vedea că voia să o plac, şi chiar îmi plă cea de ea. Fă ră să ştiu
cum să i-o demonstrez printr-un act de vorbire oarecare, stă team falnică şi
tă cută lâ ngă ea, încercâ nd să ară t bună voinţă .
Câ ştigă torul celui de-al treilea loc pentru ficţiune a citit din povestea sa
despre o femeie care avea transpiraţii nocturne şi care a aflat apoi că bunica
ei fusese victimă a Holocaustului. Câ ştigă torul celui de-al doilea loc a citit
dintr-un text alegoric în care un om s-a trezit într-o dimineaţă pentru a
constata că îi fusese înlocuit capul de un fund gigantic. Am înţeles imediat
că , deşi povestea mea nu era bună , acestea erau cel puţin la fel de proaste. A
fost, parţial, o uşurare, dar nu în întregime. De ce eram atâ t de
neîndemâ natici la scrierea poveştilor? Câ nd aveam să devenim mai buni?
După lectură , cineva a pus un CD cu Ella Fitzgerald, iar Helen m-a
prezentat celorlalţi editori. Toţi erau spirituali şi rafinaţi, cumva într-un mod
uniform – toţi pă reau să aibă acelaşi simţ colectiv al umorului autoironic. Cel
mai amuzant şi cel mai caustic individ, un redactor de poezie, purta în
interior un trenci franţuzesc şi ochelari de soare. Helen i-a spus numele
cumva cu ironie, ca şi cum ar fi fost un fel de celebritate. Mi-a strâ ns mâ na cu
iuţeală înainte de a se întoarce pentru a spune ceva amuzant altcuiva.
Nu mai era decâ t un singur redactor pe care l-am recunoscut, Lakshmi,
care era de asemenea studentă în anul întâ i şi locuia în clă dire cu mine. Tot
ce ştiam despre ea era faptul că era frumoasă , consuma droguri, vorbea cu
136
un accent britanic şi crescuse prin diferite ţă ri stră ine. Pă rea foarte
impresionată de faptul că eu câ ştigasem acest premiu. „Apele liniştite sunt
adâ nci” tot continua să spună . Era agreabilă , dar m-am simţit uşurată câ nd a
plecat să vorbească cu un tip care purta o bandană , lă sâ ndu-mă liberă să
stau pe o canapea şi să privesc oamenii. Ca de obicei, erau mai interesante
de privit fetele. Redactorul şef avea pă rul castaniu, tră să turi nobile şi o voce
gravă , tă ră gă nată , care pă rea a trece în mai multe registre decâ t majoritatea
oamenilor, ca un clarinet. Apoi, era o fată al că rei gâ t subţire, ieşind dintr-un
guler tă iat, cu jabou stratificat purpuriu şi negru, nu avea nicio idee despre
ce e un jabou sau că era acolo; îşi vedea pur şi simplu în linişte de treabă ,
menţinâ nd ridicat capul de Muppets, cu ochii şi cu tot pă rul ă la.
Helen mi-a dat un pahar de plastic cu vin roşu – primul meu pahar de
vin47. Era complet diferit faţă de felul în care era vinul câ nd luai doar o gură .
Avea un gust complet diferit atunci câ nd îl beai într-o cantitate mai mare şi îl
înghiţeai.
Câ nd am ajuns la întâ lnire în după -amiaza urmă toare, Dinah aştepta
deja în sala de clasă .
— Bună , ce mai faci, eu sunt bine, dar nu mi-am fă cut temele, a spus ea
şi a pus un manual pe masă .
Pe el scria Introducere în contabilitate.
— Contabilitate? am întrebat.
— Oh, am zis „contabilitate”? a spus ea. Am vrut să spun algebra. Adică ,
mi-am uitat cartea. Of, Doamne, mi-am uitat cartea!
A început să se lovească în cap.
— Te rog, nu face asta, am spus.
Am gă sit o carte de algebră în dulapul cu materiale de lucru şi am
rugat-o să verifice dacă există ceva asemă nă tor cu ceea ce învă ţase ea. A dat
încet paginile.
— Asta este ce nu ştiu, a spus ea, ară tâ nd o pagină cu degetul. Asta
despre polinoame.
La început mi-am fă cut griji cu privire la cum aveam să -i explic
polinoamele, dar a mers la fel de uşor ca un vis; nu s-a întâ mplat deloc ca
atunci câ nd am încercat să -i explic Lindei fracţiile. Dinah a înţeles imediat
diferenţa dintre binoame şi trinoame, şi dintre coeficienţi şi variabile. I-am
spus despre „adunarea elementelor asemă nă toare”. A fost nevoie de mai
mult timp, dar câ nd a înţeles, m-am simţit foarte fericită .

47
Personajul nu împlinise încă vâ rsta legală la care putea consuma alcool în Statele
Unite.
137
 — Acum le voi aduna pe acelea care sunt la fel, a spus ea. Speri tu!
După ce a putut aduna elementele asemă nă toare, am început să
simplifică m expresiile polinomiale.
— Oh, mă distrez foarte bine, a spus ea. Vezi, asta nu ştiam, toate
chestiile astea despre polinoame. Nu am ştiut niciodată că aceste polinoame
ar putea fi distractive.
Am aplicat la Let’s go, seriile de ghiduri de că lă torie despre care mi-a
spus Ivan, pentru a fi cercetă tor-scriitor pentru Rusia, Spania sau America
Latină . Interviul a fost condus de trei editori de la Let’s go. Mai întâ i, mi-au
cerut să descriu Au Bon Pain din Piaţa Harvard, în stilul unui ghid Let’s go.
Nu mai citisem niciodată un ghid Let’s go.
— Poţi obţine un sandvici cu ton la doar cinci dolari, am spus eu.
Editorii au schimbat priviri.
— Ce pierdem dacă nu te angajă m? a întrebat o fată .
Nu mai auzisem niciodată de o astfel de întrebare şi am simţit o
combinaţie de şoc şi exasperare. Chiar mă obligau să mă prefac că le fac lor o
favoare? Am spus că mă pricep la limbi stră ine. Editorul a ră spuns imediat
că nu am studiat limba rusă suficient de mult pentru a merge în Rusia –
trebuia să înveţi cel puţin doi ani, în mod ideal mai mult. Trebuia să fii în
stare să mituieşti oameni. Au spus că ar fi fost mai logic să mă duc în Turcia,
pentru că era o destinaţie de vacanţă atâ t de populară şi pentru că atâ t de
puţini studenţi de la Harvard vorbeau turceşte. Dar îmi petrecusem fiecare
vară din viaţa mea în Turcia şi voiam să plec într-un loc nou.
— Dar Spania sau America Latină ? am întrebat.
Au ră spuns că ştacheta pentru limba spaniolă era foarte ridicată ,
deoarece mulţi solicitanţi erau vorbitori nativi.
— Ce-ar fi dacă v-am cere să descrieţi această cameră , în limba
spaniolă , în stilul Let’s go? a spus un editor.
M-am uitat în jurul camerei. Era o cameră complet inutilă , care nu
conţinea nimic interesant.
— Una atmosfera antipática, am ră spuns. Mejor evitar.48
Redactorii au fă cut din nou schimb de priviri.
— Vom ţine legă tura, a spus fata.
Câ nd i-am spus Svetlanei despre interviu, mi-a spus că am fost nebună
să aplic – toţi cei care s-au dus la Let’s go au avut o că dere nervoasă . Mai
exact, tipul care plecase în Turcia anul trecut, un american care nu vorbea
deloc turceşte, mai întâ i a fost bă tut foarte ră u, iar apoi a avut o că dere

48
„O atmosferă antipatică . Mai bine evitaţi” (spaniolă în original).
138
nervoasă . O prostituată venise în camera lui de hotel din Konya 49, iar el o
trimisese la plimbare, dar mai tâ rziu nişte indivizi au venit şi l-au bă tut.
Întregul episod a fost într-o oarecare mă sură documentat în revista Rolling
Stone, ca parte a unui fel de exposé.
La prâ nz, Lakshmi de la revista literară mi-a povestit despre problema
vieţii ei, care o preocupa cel mai mult. Problema vieţii ei, care o preocupa cel
mai mult, era un bă iat. Era în anii mai mari, ca Ivan. Lakshmi şi cu mine am
încercat să discută m despre situaţia noastră comună , dar lucrurile care ni se
întâ mplaseră erau atâ t de diferite, încâ t abia pă reau comparabile sau
comensurabile. Noor era din Trinidad şi studia literatură şi economie. Era
preocupat de teorie. În fiecare weekend, Lakshmi ieşea împreună cu el şi
prietenii să i în cluburi sau petreceri underground – instituţii pe care nici
mă car nu mi le puteam imagina, arhitectural sau în orice alt mod – unde
luau ecstasy şi vorbeau despre post-colonialism şi deconstrucţie. Uneori,
Lakshmi îşi pierdea cunoştinţa şi se trezea în patul lui Noor, deşi nu se
întâ mpla nimic niciodată . „Nu se întâ mplă nimic, bineînţeles”, obişnuia ea să
spună pe un ton întristat, care pă rea să sugereze că acest rezultat se datora,
într-o oarecare mă sură , lui Noor.
Îmi puteam da seama că poveştile mele erau la fel de lipsite de sens
pentru Lakshmi, aşa cum erau şi ale ei pentru mine. E-mailurile, plimbă rile,
îngroparea că pşunilor. Lakshmi mi-a zis că probabil omiteam să -i spun ceva.
Fă ceam cură ţenie cu Hannah în timp ce ascultam radioul. DJ-ul oferea
un CD cu Butthole Surfers celui de-al două zeci şi şaptelea apelant, Mary din
Dorchester, care scotea strigă te orgasmice timp de 15 secunde. Tocmai
atunci telefonul a început să sune. Ş tiam că va fi Ivan.
— Ghici unde sunt, a spus Ivan.
— Nu ştiu.
— Sunt la tine acasă .
— La mine acasă?
— Casa ta de la anul. Ar trebui să fii aici.
Era adevă rat – studenţii din anul întâ i tocmai avuseseră o loterie de
locuinţe şi ar fi trebuit să ne luă m cu toţii gustarea de la ora unsprezece în
noile noastre să li de mese, în timp ce studenţii mai mari luau masa în sala de
mese a studenţilor din anul întâ i.
— Nu m-am dus, am spus.
— Da, mi-am dat seama.

49
Oraş situat la sud de Ankara, loc de pelerinaj pentru sufiţi, recunoscut pentru
ceremoniile dervişilor (că lugă ri musulmani).
139
 — Ş i tu? De ce nu eşti la gustarea ta?
— Ură sc chestiile de genul ă sta, unde încearcă să te facă să te simţi
nostalgic.
A urmat o pauză .
— Pă i, este bine că nu m-am dus nici eu la gustarea ta să te caut. Ar fi
fost ca în „Darul magilor”, am spus.
Mi-a pă rut ră u de îndată ce am spus-o.
— Ca în ce?
— Ă ă ă ... nu contează .
— Darul cui?
— Magilor – este o poveste pe care te obligă s-o citeşti în şcolile
americane.
— Nu ştiu povestea asta.
— Pă i, nu, de ce ai şti-o?
— De ce nu? Adică , pentru că nu m-am dus la un liceu american?
— Exact.
— Dar tu ai frecventat un liceu american.
— Adevă rat.
— Deci, pot conchide că tu ştii această poveste.
— Din nou adevă rat.
— Deducţia logică este ceva ce se învaţă în liceele din Ungaria.
— Eşti norocos, am spus.
— Sunt norocos, a spus el. Deci, spune-mi povestea.
Am încercat să mă gâ ndesc la ce altceva aş putea să spun în loc. Nu m-
am putut gâ ndi la nimic.
— Odată ca niciodată , am spus, era un cuplu să rac, că să torit. Chiar
dacă erau incredibil de să raci, fiecare avea ceva nepreţuit.
— Aşteaptă , îmi pare ră u, nu am înţeles. Fiecare dintre ei aveau ce?
— Ceva nepreţuit. Ceva care era foarte valoros pentru ei.
— Aha, ceva nepreţuit. Continuă .
— Obiectul de preţ al soţului era ceasul să u de aur, iar obiectul de preţ
al soţiei era pă rul ei frumos şi lung. Aceste două lucruri reprezentau o
mâ ngâ iere uriaşă pentru ei. Puteau să fie îngheţaţi şi înfometaţi, dar cel
puţin aveau acel ceas mă reţ şi acel pă r uimitor. Apoi a venit Cră ciunul, iar ei
trebuiau să -şi cumpere reciproc cadouri. Ei chiar... Ei se iubeau unul pe
celă lalt şi voiau să -şi cumpere unul altuia cadouri uimitoare. Dar nu aveau
bani. Aşa că soţia şi-a vâ ndut tot pă rul unui confecţioner de peruci, pentru a-
i cumpă ra soţului un lanţ pentru ceasul lui frumos. Între timp, soţul şi-a

140
amanetat ceasul pentru a cumpă ra piepteni cu pietre preţioase pentru pă rul
frumos al soţiei.
— Aşa, m-a încurajat Ivan.
— Asta e. Acesta este sfâ rşitul.
— Ce? Povestea s-a terminat?
— Corect.
— Nu cred că înţeleg.
— Pă i, e ironic. Femeia nu poate purta pieptenii pentru că şi-a vâ ndut
pă rul, iar bă rbatul nu poate folosi lanţul pentru că şi-a amanetat ceasul.
— Deci, aceşti piepteni erau ceva pe care femeia i-ar fi purtat? Ca pe
ceva decorativ?
— Exact.
— Nu ceva pe care să -l folosească ca pe un instrument pentru
pieptă nat?
— Nu. Cel puţin, nu cred. Oricum, nu contează , nu? Pentru că nu mai
avea pă r.
— Înţeleg, a spus Ivan după o pauză . Acum înţeleg comparaţia ta. Vrei
să spui că dacă tu te-ai fi dus astă zi la cantina bobocilor ca să mă cauţi, ar fi
fost la fel de inutil cum te caut eu acum la Casa Mather. În plus, ai fi la fel de
inutilă ca un lanţ de ceas, dar fă ră să existe ceasul, sau un pieptene fă ră pă r.
Această situaţie îmi reaminteşte de o expresie populară : „Chelului tichie de
mă rgă ritar îi trebuie.”
Am spus că este o expresie bună .
— O spui pentru ceva care este întru totul inutil, a spus Ivan.
A apă rut ediţia de primă vară a revistei literare. Povestea mea era
tipă rită imediat după cea despre tipul al că rui cap se transformase într-un
fund, pe o pagină care era orientată spre una dintre gravurile lui Sandy, cu
un porc pe scă rile unei biserici ungureşti. După două pagini, ajungeai la o
poezie despre o cascadă , care s-a dovedit a fi despre bulimie. Restul poveştii
mele era la sfâ rşit, cu un corp de literă foarte mic. Am fost uşurată şi că
textul fusese împă rţit, dar şi că tiparul era atâ t de mic şi dens, pentru că era
aproape imposibil de citit.
În urmă toarea după -amiază am gă sit un e-mail de la Ivan. Spunea că
cineva îi furase copia revistei literare, aşa că nu era încă sigur, dar auzise că
eu câ ştigasem întregul concurs – că povestea mea era chiar acolo, de partea
cealaltă a porcilor lui Sandy. Am fost atâ t de fericit, cum n-am mai fost decâ t o singură
dată înainte, a scris. Cealaltă dată fusese câ nd a fost acceptat la Harvard.
Partea aia din e-mail era în limba rusă .

141
 Dinah a venit la lecţia noastră cu o întâ rziere de aproape o oră , cu mult
peste momentul în care încetasem s-o mai aştept. Stă team acolo, scriind în
carnetul meu.
— Oh, iat-o şi pe mult aşteptata doamnă , am spus, pentru că eram
fericită să o vă d şi nu ştiam ce să spun, iar asta era ceva ce auzisem înainte
că spun oamenii.
— Ce doamnă , cine?
— Nimic, nu ştiu. Îmi pare bine să te vă d.
— Ei bine, de asta am venit, a spus ea. Nu am vrut să te las aici. N-am
vrut să crezi că am dispă rut.
A trebuit să ne confruntă m cu o problemă pe care înainte reuşisem să
o evită m: numerele negative. Dinah nu înţelegea numerele negative. N-am
observat o vreme, pentru că reuşea să adune numere negative cu numere
pozitive, dar s-a dovedit că inventase o regulă : „Întotdeauna scazi, iar apoi
pă strezi semnul celui mai mare numă r.” I-am spus că regula nu ar funcţiona
dacă ar trebui să aduni un numă r negativ cu un alt numă r negativ. Nu era
convinsă . Pă rea să creadă că nu era relevant. Ş i, de fapt, nu existau probleme
în carte despre adunarea a două numere negative, aşa că am încetat să
încerc să -i mai explic. Dar acum sosise timpul să multiplică m numere
negative şi pozitive. Ş i aici Dinah voia, de asemenea, să pă streze semnul
celui mai mare numă r. Nu a împiedicat-o uneori să obţină ră spunsul corect.
Ea a ră spuns corect că de ٢ ori -٥ era -١٠; pe de altă parte, ea credea că -٢ ori
-٥ era -١٠. De asemenea, credea că -٥ era mai mare decâ t -٢.
I-am spus că , în cazul înmulţirii, nu contează ce numă r este mai mare.
Dacă exista un numă r par de semne negative, produsul era pozitiv; dacă
exista un numă r impar, produsul era negativ.
— Deci numerele impare sunt întotdeauna negative?
— Nu, am spus, simţind cum mi se accelerează pulsul. Îmi pare ră u.
Stai puţin, o să mă gâ ndesc la o modalitate mai bună de a explica.
Odată ce a vă zut că eram agitată , Dinah s-a calmat şi m-a liniştit, la fel
cum fă cea şi mama mea.
— Dră guţo, a spus ea, punâ nd jos creionul, nu-ţi face griji, o să reuşim,
mai devreme sau mai tâ rziu.
Ş i-a împins caietul că tre mine.
— Acum o să notezi exact ceea ce spuneai, cu exemple, şi apoi o să mă
duc acasă şi o să mă uit peste ce ai scris, bine? Cum ţi se pare?
— Sună bine, am spus, şi am început să scriu în caietul ei.

142
 — Dar nu uita să pui un exemplu, a spus ea, uitâ ndu-se peste mâ na
mea, pentru că atunci câ nd vă d toate aceste cuvinte, „coeficient”, „variabilă ”,
pur şi simplu o iau razna, nu ştiu despre ce este vorba.
Pe mă sură ce scriam exemplele, ea încuviinţa.
— Asta am spus şi eu, a zis ea. Acum totul va fi bine.
Ivan a sunat la ora zece în seara aceea.
— Unde eşti? am întrebat.
— Sunt în faţa casei tale.
M-am uitat pe fereastră . Stă tea sub un felinar, la unul dintre
telefoanele de urgenţă . Aceste telefoane erau o linie directă cu poliţia din
campus – nici mă car nu aveau taste cu numere. Nu aveam nici cea mai vagă
idee cum folosise unul pentru a mă suna în camera mea.
Am coborâ t. Pă rea diferit faţă de cum era de obicei, mai neliniştit.
— Cred că trebuie să bem ceva, a spus.
Zisese înainte că el crede că bă utura mă va ajuta. A spus că ne va ajuta
să vorbim. Această obsesie pentru bă utură a fost unul dintre lucrurile care
m-au surprins cel mai mult la facultate. M-am uitat întotdeauna la alcool cu
dispreţ pentru că pă rinţilor mei le plă cea să bea în timpul cinei şi
întotdeauna deveneau mai enervanţi. Ş tiusem că alcoolul se presupunea că
este o parte importantă a vieţii de facultate şi că unora dintre oameni chiar
le plă cea, dar nu mi-am dat seama că practic era vorba de aproape toată
lumea, cu excepţia indivizilor celor mai lipsiţi de umor sau copilă roşi,
precum şi a acelor oameni care erau religioşi. Nu pă rea să existe nicio
modalitate de a nu bea fă ră a se considera că faci o declaraţie în acest fel.
— Bine, am spus. Hai să bem ceva.
Ivan m-a dus într-o beră rie-gră dină scumpă , care stră lucea de luminiţe
de Cră ciun albe. Portarul ne-a cerut că rţile de identitate. Ivan nu pă rea să
înţeleagă la început de ce nu ne era permis să intră m. Pă rea să creadă că
eram discriminaţi într-un fel sau altul.
— Nu am 21 de ani, i-am spus.
— Acesta este motivul?
— Asta e, amice, a spus portarul.
Am mers 20 de minute mai departe de campus, într-un bar aglomerat
dintr-un subsol, unde ne-am lovit de un zid cald de fum de ţigară , vapori de
bere şi un fel de rumeguş vaporos. Ivan a gă sit o masă la care oamenii
pă reau să se gâ ndească să plece, o masă înaltă , cu scaune de bar, şi a stat
lâ ngă ei pâ nă câ nd s-au ridicat.
— Poţi să aştepţi aici, a spus el. Ce vrei?
— Nu ştiu, am ră spuns.
143
 Ivan s-a uitat la mine pentru un moment şi apoi a plecat spre bar.
Peste tot în jur, oamenii strigau, purtâ nd tricouri. Pă reau să fie mai
multe funduri decâ t feţe. L-am vă zut pe Ivan aplecâ ndu-se peste bar şi
vorbind cu barmaniţa, care avea o tunsoare bob, ochi veseli şi gropiţe, deşi
gura nu-i zâ mbea. Ivan s-a întors cu două halbe de bere şi mi-a dat-o pe cea
mai deschisă la culoare. Paharul era greu în mâ na mea. Îmi dă dea
sentimentul de avuţie şi maturitate.
Nu am înţeles de ce trebuia să fim acolo, în acel loc. În acelaşi timp, nu
era niciun loc în lume în care aş fi preferat să fiu. M-am gâ ndit la ce persoană
specială , neobişnuită , era Ivan – cu câ t mai prezentă şi mai vie decâ t alţi
oameni, felul în care spunea şi gâ ndea lucruri pe care nimeni altcineva nu le
spunea sau gâ ndea, şi câ t de gata era să se plimbe cu mine timp de ore
întregi. Tot ce trebuia să fac era să -i scriu un e-mail, iar apoi el se plimba
toată ziua cu mine. Cine altcineva din lume ar fi fă cut asta?
— Să nă tate, a spus Ivan în limba rusă şi ne-am ciocnit halbele.
Berea era rece şi nu neapă rat neplă cută , dar nu puteam să spun care-i
este rostul. Ca şi cafeaua cu gheaţă , era în acelaşi timp apoasă şi amară . Se
pare că asta se dorea.
— E bună ? m-a întrebat Ivan.
— Nu sunt sigură , am ră spuns.
Mi-a luat halba şi a gustat. M-am uitat cu atenţie la el.
— E bere, a spus el ridicâ nd din umeri. Încearcă asta.
Ş i-a împins paharul spre mine. Am încercat. Avea un gust extrem de
asemă nă tor cu a mea.
— Îţi place mai mult a mea? m-a întrebat el.
Am clă tinat din cap. Am fă cut schimb înapoi de halbe.
Nu eram sigură că voi putea termina berea. Înghiţitul devenise din ce
în ce mai dificil. Aveam senzaţia că -mi pot simţi corpul cum se legă nă uşor
pe scaunul înalt de bar. Nu mi se pă rea că îmi era mai uşor să vorbesc. Toţi
cei din jurul nostru râ deau şi urlau aşa de tare, încâ t trebuia să ne aplecă m
aproape unul de altul şi să strigă m unul în urechea celuilalt. Piesa „Linger”
de la Cranberries câ nta pe fundal. „Mă joci pe degete”, repeta câ ntă reaţa la
nesfâ rşit, cu o voce de fetişcană şi excesiv de frumoasă . Mi se pă rea
prevestitoare – feminitatea, infatuarea şi slă biciunea ridicate la rang estetic.
— Îţi plac The Cranberries? m-a întrebat Ivan.
— Nu-mi prea place acest câ ntec, am spus eu. Ţ ie?
— Îmi place.
A numă rat un teanc de bancnote de cinci şi de un dolar.
— Am destui bani pentru încă două râ nduri.
144
 Mi-am dat seama că se referea la încă două beri. Am simţit cum mi se
strâ nge inima. Mă gâ ndeam că să bem „un pahar” însemna că trebuie să bei
doar un pahar.
— Nu pot, am spus eu.
— De ce nu?
— Trebuie să mă trezesc devreme.
S-a uitat ţintă la mine.
— Nici mă car nu e unsprezece.
M-am simţit atâ t de nefericită . Pur şi simplu nu înţelegeam de ce nu am
putea să ri peste partea în care mai beam două halbe de bere.
— Ei bine, nu vreau să te oblig, a spus Ivan, cumva ironic, ca şi cum ar
fi fă cut aluzie la un scenariu pe care îl cunoşteam amâ ndoi atâ t de bine, în
care bă ieţii obligau fetele, şi care era foarte evident că nu era cazul acum.
Mi-a fost jenă , pentru că am simţit că , refuzâ nd să beau – fiindu-mi
frică să beau – sugeram că mă gâ ndesc că asta se întâmpla şi că urma să
„profite de mine”, o expresie care era imposibil de imaginat fă ră ghilimele.
— Ce zici dacă mai iau una şi o facem pe din două ? a întrebat Ivan.
I-am spus că bine. S-a dus la bar. „Linger” s-a terminat şi a fost urmată
de „Smells Like Teen Spirit”, o melodie care îmi plă cea pentru că pă rea atâ t
de sociabilă şi de liberă şi, în acelaşi timp, negativă şi veselă . Ivan s-a întors
cu o altă halbă . Era berea puţin mai închisă la culoare pe care o bă use şi
înainte. Poate că din acest motiv, pentru că era a lui şi pentru că beam din ea
cu râ ndul, mi-a plă cut mai mult. Sorbeam câ te puţin, abia suficient câ t să am
ce înghiţi şi, de fiecare dată câ nd simţeam din nou gustul rece, nefamiliar,
mă întrebam dacă este o reamintire a unui lucru sau o continuare, şi dacă
avea vreo importanţă câ t timp continuai ceva temporar.
— Eşti sigură că nu vrei încă una? m-a întrebat Ivan câ nd s-a golit
halba.
M-am gâ ndit dacă mai vreau, dar nu puteam vedea cum să dau înapoi
din poziţia pe care o adoptasem cumva.
Câ nd m-am ridicat, camera s-a legă nat cu mine şi m-am ciocnit imediat
de o masă . Ivan m-a luat de braţ. M-am simţită jenată că îi provocam
necazuri, dar m-am simţit de asemenea şi nedreptă ţită , pentru că din cauza
lui fă ceam aceste probleme.
— Se prea poate să mă fi îmbă tat, am spus.
— Nu cred că este posibil să te îmbeţi dintr-o bere, a ră spuns.
Mă simţeam tristă . Credea că mă prefac? În urmă toarea clipă m-am
întrebat: oare chiar mă prefă ceam? Puteam de fapt să merg într-o linie mai

145
dreaptă decâ t o fă cusem? Mi se pă rea că atunci câ nd mă concentram, îmi
reuşea. Obrajii mi se încinseseră . Am mers foarte atentă în linie dreaptă .
Pe mă sură ce ne îndreptam pe Mass Ave că tre campus, un om s-a ivit
din canatul unei uşi.
— Vâ nd că rţi, a spus el.
Instinctiv, mi-am ferit privirea, am gră bit pasul şi mi-am schimbat
puţin direcţia pentru a-l ocoli – aşa cum Ivan a fă cut exact invers, încetinind
chiar în faţa bă rbatului, privindu-l direct în ochi.
— Că rţi, pe bune?
Am fost copleşită de senzaţia bruscă a libertă ţii lui Ivan. Mi-am dat
seama pentru prima oară că , dacă erai bă rbat, dacă erai un tip înalt şi ară tai
ca Ivan, puteai pur şi simplu să te opreşti şi să te uiţi la orice voiai tu, ori de
câ te ori aveai chef. Ş i, pentru că acum mă plimbam cu el, doar în acest
moment, aveam o dispensă specială , puteam să mă uit la tot ce se uita el.
Deci, şi eu m-am uitat la bă rbat – la ridurile să pate pe faţa lui, la expresia sa
vicleană şi plină de reproş, la ochii să i tulburi şi pă trunză tori, umbriţi de
sprâ ncene să lbatice.
Omul şi-a deschis trenciul pe jumă tate. Prinse în interior, în stilul
contrabandiştilor, erau o serie de că rţi: Izvorul, Noua dietă revoluţionară
Atkins, o introducere în filosofia lui Heidegger, Manifestul Partidului
Comunist, o antologie Dragă Abby, Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace şi
un dicţionar spaniol-englez. Bă rbatul a privit stâ ngaci titlurile, aparent
încercâ nd să se hotă rască pe care să i-o ofere lui Ivan. M-am întrebat care va
fi – ce a observat la el.
— Nu ştiu dacă sunteţi vorbitor de spaniolă , a spus omul în cele din
urmă , scoţâ nd dicţionarul.
Observase aerul de stră in al lui Ivan.
— Nu. Nu sunt.
— Atunci chiar puteţi folosi acest dicţionar, a spus omul cu
ingeniozitate. Costă doar un dolar. Vedeţi preţul pe copertă – 15 dolari. În
Canada, 21 de dolari. Canada este la doar câ teva ore de-aici.
Ivan a că utat în buzunarul blugilor – o privelişte uimitoare, cineva de
care eşti îndră gostit încercâ nd să pescuiască ceva din buzunarul blugilor – şi
a gă sit 15 cenţi.
— Fiecare monedă ajută , a zis omul, punâ nd moneda de 5 cenţi şi pe
cea de 10 în buzunare separate.
A scos un mă nunchi de că rţi poştale, genul care sunt puse în toaletele
restaurantelor, şi i-a dat una lui Ivan.

146
 — Ai de gâ nd să i-o dai prietenei tale? a întrebat el, privind de la Ivan
la mine. De ce nu vă ţineţi de mâ nă câ nd vă iubiţi unii pe alţii?
— Pă i, a spus Ivan. Pentru că pentru toate există un timp şi un loc
potrivit.
Pe câ nd să ne întoarcem să mergem mai departe, un obiect a venit
zburâ nd spre noi, spre pieptul lui Ivan. L-a prins cu o mâ nă . Era dicţionarul
spaniol.
— Deja l-ai cumpă rat, a strigat omul, care pă rea rudă cu şamanul Ninei
din Ulan-Ude.
Ivan m-a întrebat dacă am nevoie de un dicţionar pentru cursul meu
de spaniolă . I-am spus că am deja unul. A îndesat dicţionarul în buzunar.
— Ei bine, poate o să îl folosesc câ ndva.
Am simţit un val de melancolie. Unde va folosi dicţionarul, cu cine?
Trotuarul s-a lă rgit şi am avut din nou dificultă ţi în a merge pe linie
dreaptă . Ivan mi-a explicat că tot ce trebuia să fac era să menţin o distanţă
constantă între mine şi perete. Acest lucru mi s-a pă rut indescriptibil de
amuzant. Câ nd am râ s, Ivan a râ s şi el. Ajunsesem acum la porţile
campusului – eram foarte aproape de că minul meu. Ivan mi-a dat cartea
poştală . Avea un eschimos care bea apă Evian într-un iglu. Pe spate erau
scrise cu un pix cuvintele „Ai o ciută 50 caldă ”.
— E adevă rat? a întrebat Ivan.
— „Ciuta” este un animal.
— Ce fel de animal? Stai, ştiu. E ca un cerb, nu-i aşa? Am vă zut într-o
piesă de-ale lui Shakespeare.
Ivan era înnebunit după Shakespeare. Odată , câ nd fă ceam o plimbare,
mi-a spus întreaga poveste a lui Pericle, Prinţ al Tirionului. A durat 20 de
minute.
— O inimă caldă , a repetat Ivan, ţinâ ndu-mă de încheietura mâ inii.
Cred că este adevă rat.
M-am uitat la el. Zâ mbea şi mă privea cu blâ ndeţe. Dacă credea că mă
aştept la ceva?
— Ar fi mai bine să plec, am spus eu.
— Chiar acum?
— Da.
— Să faci ce? Să dormi?
— Da.

50
Joc de cuvinte al autoarei fă ră corespondent în limba româ nă . În limba engleză , „hart”
(cerb) se pronunţă la fel ca „heart” (inimă).
147
 M-am uitat la el.
— Bine, a spus el.
Mă simţeam ca şi cum aş fi câ ştigat, şi totuşi, câ nd m-am întors să intru
pe poartă , m-am simţit de parcă ceva mi-ar fi fost smuls din piept.
Hannah se afla la calculatorul ei.
— Unde ai fost? a întrebat ea.
— Într-un bar, am ră spuns.
S-a uitat la mine cu ochii holbaţi. I-am povestit Hannei cu o voce
îndurerată despre seara petrecută , dar fă ră să pot să -i spun exact ceea ce mă
îndurerase.
— A fost distractiv? m-a întrebat ea.
— Nu ştiu, am ră spuns.
Chiar nu ştiam.
Hainele îmi miroseau ca ale mă tuşilor mele, cele care încă mai fumau.
Câ nd m-am urcat în pat şi m-am aşezat, camera a început să se rotească . S-a
înră ută ţit câ nd am închis ochii. Am încercat să -mi deschid ochii şi să mă
ridic în şezut. Atunci eram mai puţin ameţită . Dar ce aveam de gâ nd să fac –
să stau aşa toată noaptea?
M-am forţat iar să mă întind şi să -mi ţin ochii închişi şi, curâ nd, am
că zut într-un somn superficial, visâ ndu-l pe Rupert Murdoch. Câ nd m-am
trezit, lumina de afară dispă ruse – Hannah sforă ia harnic sub mine. Îmi era o
sete cum nu îmi mai fusese niciodată în viaţa mea. Mi-am gă sit cana pe
întuneric, m-am dus la baie şi am dat drumul la robinetul de apă rece,
gâ ndindu-mă la ciuta mea caldă .
Am urmă rit cu Svetlana un film despre poştaşul lui Pablo Neruda51. M-
am gâ ndit că s-ar asemă na cumva cu acea poezie despre atom, dar nu era
aşa. Noaptea era umedă şi vâ scoasă , şi pă rul tuturor era un dezastru. Câ nd
m-am întors în dormitor, Angela, care de obicei stă tea în dormitor cu uşa
închisă , era aşezată la biroul ei cu o oglindă de mâ nă şi un pieptene cu dinţi
rari.
— Nu ştiu ce să fac, a spus ea.
O pleaşcă mare de pă r îi plutea în faţa frunţii, ca un sandvici gigantic.
Mi-a dat nişte agrafe şi mi-a cerut ajutorul. M-am simţit mişcată şi am
încercat să -l prind. Dar era în zadar – agrafele nu erau suficient de puternice.
Pă rul meu stă tea ca o franzelă la ceafă, şi cu o aureolă creaţă în jurul
feţei.
51
Referire la filmul The Postman (1994) – o poveste de ficţiune în regia lui Massimo
Troisi şi Michael Radford, în care Pablo Neruda se împrieteneşte cu un simplu poştaş care
ajunge să iubească poezia.
148
 Am gă sit un mesaj vocal de la Ivan, întrebâ ndu-mă dacă sunt liberă în
acea seară . „Poate ai să mă suni înapoi”, a spus el. M-am gâ ndit dacă să -l sun.
Angela m-a întrebat dacă cred că ar trebui să folosească fixativul de pă r. Am
spus că fixativul nu ar putea decâ t să -l întă rească mai mult decâ t era deja.
— Da... a ră spuns.
Se vedea că avea de gâ nd să folosească fixativul.
În timp ce agita tubul, a sunat telefonul.
— Alo, am ră spuns, cu inima bă tâ ndu-mi nebuneşte.
— Draga mea.
Era mama. Tocmai se uitase la Vrăjitorul din Oz şi voia să -mi spună câ t
de hilar fusese câ nd vră jitorul zburase într-un balon cu aer cald, fă câ nd cu
mâ na şi strigâ nd: „La revedere, oameni buni!” A spus că nu şi-a dat seama
niciodată câ t de amuzantă era imaginea. Modul în care descria scena o fă cea
să fie cu adevă rat amuzantă .
M-a întrebat ce noută ţi am despre mine. I-am spus că tocmai primisem
un mesaj de la Ivan şi încercam să mă hotă ră sc dacă să -l sun, din moment ce
acum era aproape unsprezece într-o seară de vineri, câ nd nimeni nu era
acasă . Ea a spus că , desigur, ar trebui să -l sun – că , dacă m-a rugat să -l sun,
probabil că va fi acasă . Pă rea puţin cam deznă dă jduită . Prietenul ei tocmai
plecase acasă – îl trimisese acasă după Vrăjitorul din Oz.
După ce am închis telefonul, am format numă rul lui Ivan şi a intrat
robotul.
— Am sunat, dar nu erai acasă , am spus şi am închis.
M-am hotă râ t să fac un duş. În timp ce că utam prosopul, a sunat
telefonul. Inima a început să -mi bată repede din nou. Era Ralph. M-a întrebat
dacă am chef de o plimbare. A venit imediat, ţinâ nd o casetă video într-o
carcasă de plastic. Chiar şi pă rul lui îngrijit devenise pufos şi ciufulit. A spus
că trebuie să dea înapoi caseta mai întâ i, aşa că ne-am hotă râ t să mergem la
magazinul video.
Pe hol am început să încui uşa, apoi mi-am amintit că Angela era în
dormitorul ei. Ralph a fă cut o glumă despre uşă – despre câ t de sfidă tor am
privit-o. Am început să râ dem isteric, din pricina uşii şi din cauza pă rului
tuturor, câ nd m-am întors şi am dat îngrozită cu ochii de pă rul lui Ivan
înă lţâ ndu-se deasupra balustradei, încreţit pe cap ca un cort diabolic.
— O... bună , am spus.
M-am oprit din râ s.
— Tocmai returnam filmul lui Ralph.
— Ah, a spus Ivan.
— Îmi pare ră u, voiai să ...
149
 Ralph s-a uitat la mine şi la Ivan.
— Nu, nu, returnează -ţi filmul, i-a spuse Ivan lui Ralph. Te gă sesc mai
tâ rziu? m-a întrebat.
— Te sun câ nd ne întoarcem, i-am spus lui Ivan.
— Nu e nevoie să vii, mi-a spus Ralph.
— Nu, am plă nuit să mergem, i-am spus lui Ralph.
Toţi trei ne-am îndreptat pe scă ri, în jos. Cineva, undeva, a ieşit pe-o
uşă de incendiu, declanşâ nd o alarmă care suna ca ciripitul unui milion de
cicade demente.
— Deci, voi tocmai v-aţi uitat la un film, a ţipat Ivan ca să acopere
alarma.
— Ralph a urmă rit un film, am spus, în acelaşi timp cu Ralph, care a
spus: „Eu m-am uitat la un film.”
Dar Ivan pă rea hotă râ t să creadă că Ralph şi cu mine vizionaseră m
filmul împreună .
— V-aţi certat pe ce să închiriaţi? ne-a întrebat el, pus pe glumă .
— Nu eram acolo, am spus eu.
Am ieşit pe poartă şi am pornit spre piaţă . Ralph şi Ivan vorbeau
despre loteria locuinţelor. Periodic, mă dă deam jos de pe bordură sau
ră mâ neam în spatele lor. S-a dovedit că Ralph fusese repartizat în aceeaşi
clă dire în care locuia Ivan, cea cu două sprezece etaje. Ivan a început să
descrie priveliştea de la diferite ferestre. Pă rea să cunoască priveliştea de la
fiecare fereastră .
— O, bine de ştiut, a spus Ralph.
Ne-am oprit la un semafor.
— Cred că mă voi întoarce şi voi lucra la matematică , a spus Ivan cu un
aer misterios şi s-a pierdut în noapte.
Ralph şi cu mine am returnat filmul, Prietenii lui Peter. Nu-l mai
vă zusem niciodată pe Ralph să -i displacă un film atâ t de mult încâ t să
trebuiască să iasă în mijlocul nopţii ca să -l returneze. Am continuat să
mergem spre râ u. Pă rea că stă să plouă . Cu câ t ajungeam mai aproape de
râ u, cu atâ t simţeam mai multe pică turi de ploaie – dar, de fiecare dată câ nd
ne îndreptam spre piaţă , pică turile de ploaie se opreau. Am încercat să ne
plimbă m pentru puţin timp în jurul pieţei, dar era deprimant, aşa că am
început să ne îndreptă m că tre parcul de lâ ngă şcoala de administraţie
guvernamentală .
— Se pare că ne întoarcem în parc, am spus, uitâ ndu-mă la cer.
Nu ploua. Am ajuns în parc. Dar dacă începea să plouă acum?
— Poate ar trebui să ne întoarcem? am spus.
150
 — Cred că ne întoarcem, a spus Ralph.
— Ne întoarcem?
— Cred că e din cauză că ne-am întâ lnit cu prietenul tă u.
Câ nd mi-a spus asta, mi-a fost ruşine.
— Nu este adevă rat, am spus. Să continuă m să mergem.
Am petrecut urmă toarele două ore fă câ nd tot felul de lucruri inutile pe
care le fă cusem întotdeauna. Ne-am întors la râ u şi câ nd, în final, a început
să plouă , am alergat în holul hotelului DoubleTree şi ne-am aşezat pe
podeaua din liftul de sticlă şi am privit ploaia. Uneori cineva chema liftul, iar
acesta urca sau cobora. Nimă nui nu pă rea să -i pese de noi, şi nici nu ne-a
spus să plecă m. Câ nd ploaia s-a oprit, am mers la Chili’s şi am comandat o
„floare minunată ”: o ceapă bine pră jită , gigantică , tă iată în formă de petale.
Am mâ ncat aproximativ o treime din ea. Apoi mi-a fost imposibil să mai
mă nâ nc.
Unul dintre cele mai remarcabile lucruri legate de ceapa bine pră jită ,
uriaşă şi sculptată era asemă narea sa foarte mare cu o anghinare. Ralph mi-
a povestit despre teoria umanită ţii legată de ceapă şi anghinare, pe care o
învă ţase la cursul de sociologie. Conform teoriei anghinarei, omul avea o
anume esenţă interioară , sau o „inimă ”; conform teoriei cepei, odată ce
dă deai la o parte de pe om toate straturile societă ţii, nu mai ră mâ nea nimic
acolo. Vă zută din această perspectivă , ideea unei cepe deghizată ca o
anghinare pă rea sinistră , chiar sociopată . În anii care au urmat, „floarea
minunată ” a devenit cunoscută ca avâ nd aproape trei mii de calorii şi a fost
numită cel mai prost aperitiv din America de că tre Men’s Health, moment în
care Chili’s a scos-o din meniu.
Câ nd l-am sunat pe Ivan, era unu dimineaţa.
— Câ t de somnoroasă eşti? m-a întrebat.
— Nu foarte. Câ t de adormit eşti tu?
— Nu foarte.
Ivan voise să vină la că minul meu – pentru a vedea unde locuiam. N-
am vrut să vadă cum tră iam, dar nu pă rea să existe nicio cale de a evita asta
şi, oricum, la ce ar fi folosit să mă ascund?
Am închis telefonul şi m-am privit în oglindă . Nimic din ceea ce
fă cusem în ultimele două ore nu avusese vreun efect pozitiv asupra pă rului
meu.
Ivan a ciocă nit la uşă . Ochii îi ră tă ceau prin cameră , ză bovind asupra
lui Albert Einstein. Mi se pă rea că nutrea nişte gâ nduri negative despre
Albert Einstein, dar dacă era aşa, le-a pă strat pentru el.

151
 Hannah a ieşit din dormitorul nostru că scâ nd. Pă rul ei pă rea perfect,
ca de obicei.
— Ce se întâ mplă ? a întrebat ea.
A spus că nu poate să doarmă . Ş tiam că este un că scat fals şi că nu era
adevă rat că încercase să doarmă – putea să doarmă întotdeauna. S-a
prezentat şi a început să -i pună lui Ivan un miliard de întrebă ri. Câ nd a
ră mas fă ră întrebă ri, a început pur şi simplu să enumere numele diferiţilor
profesori asistenţi de matematică şi să -l întrebe daca îi cunoştea.
— Era aia ipohondră ? m-a întrebat Ivan după aceea. Voiam să încerc s-
o fac să se îngrijoreze din cauza umidită ţii, dar mi-era teamă că poate era
colega greşită de cameră .
— Nu, ea e ipohondra. Cealaltă colegă de cameră nu ar fi vorbit cu tine.
— Nu ar fi vorbit cu mine?
— Adică , este timidă – nu ţi-ar fi pus întrebă ri.
— Aha, înţeleg. Îmi place să fiu luat la întrebă ri.
Am dat din cap, pe gâ nduri.
— De ce?
După un moment, Ivan a izbucnit în râ s şi m-am simţit mâ ndră .
Am mers la râ u şi ne-am aşezat pe o bancă .
— Nu a fost un aranjament bun să mă suni tu, a spus el.
— De ce nu?
— Nu am putut să lucrez. N-am fă cut nimic.
Am încercat să nu ară t câ t de fericită m-am simţit atunci câ nd a spus
asta.
— Toate luminile arată spre tine, a spus Ivan, uitâ ndu-se la lumina
stradală , reflectată în râ u, de pe malul opus.
— Cele de acolo arată spre tine.
— Serios? a spus el. Nu şi spre tine?
— Nu, spre tine.
— Ei bine, ai dreptate, simt şi eu că arată spre mine.
Am simţit un val de atracţie fizică faţă de el. Stă tea într-o poziţie care
pă rea incomodă , înclinâ ndu-se înainte, cu picioarele strâ ns împreunate şi cu
braţele încrucişate în poală .
Am stat acolo mult timp, întrebâ ndu-ne dacă va ploua iar.
— De câ t timp crezi că stă m aici? m-a întrebat Ivan.
— De mult timp, am ră spuns eu.
Lâ ngă râ u, ceva s-a mişcat în stufă riş.
— Ce animal ar putea fi acolo?
— Un peşte, a sugerat Ivan.
152
 — Am putea sta aici destul de mult pentru ca peştele să evolueze.
— Este posibil. În acest punct, probabil că am evolua şi noi. În ce am
evolua?
Am simţit cum mi se încordează corpul.
— Nu ştiu, am ră spuns.
Era ora trei acum, şi prea rece pentru a ră mâ ne pe bancă . În acelaşi
timp, era prea rece să ne mişcă m. Aproape aveam sentimentul că , dacă am fi
stat acolo mai mult, s-ar fi putut încă lzi din nou atmosfera, că timpul s-ar
putea da mai degrabă înapoi decâ t înainte, şi că lucrurile s-ar putea dovedi a
fi altfel decâ t erau.
Am mers în camera lui Ivan şi am ascultat discuri, unul după altul.
Fiecare disc era foarte special şi specific – aproape arbitrar. Ce dacă erau
diferite câ teva note? Ar fi fost mai bine sau mai ră u?
Ivan a alunecat spre podea, cu mâ inile împreunate în jurul genunchilor
şi şi-a lă sat capul pe canapea. A privit spre tavan. Camera a devenit mai
luminoasă . Ş tiam că nu ar trebui să mă uit la el aşa şi m-am întors să privesc
pe fereastră . Pentru asta erau ferestrele. Cerul era liliachiu, şi la fel erau şi
clă dirile din beton. Clă dirile din că ră midă aveau o culoare portocalie suavă
şi luminoasă . Râ ul era ca un sul de pergament nesfâ rşit, de argint.
M-am uitat înapoi la Ivan, ca să vă d dacă adormise. Continua să se uite
la tavan, într-o postură semi-trează , care pă rea să spună : Nu-ţi face griji
pentru tavan – mă ocup eu.
Am încercat să analizez senzaţia de oboseală . În picioare simţeam o
greutate, o durere slabă în spatele frunţii şi în ochi, şi ceva în umeri. Totul
suna deopotrivă tare şi îndepă rtat. M-am ridicat. M-am simţit ca atunci câ nd
ieşi dintr-o maşină după un drum lung. Mi-am pus palma pe geamul rece. În
intersecţia goală de dedesubt, semaforul a trecut de la roşu la verde. Ora de
la radioul cu ceas ară ta şase şi două zeci şi şase de minute.
Am lă sat amprenta mâ inii pe geam. Se suprapunea cu turnul cu ceas.
Am şters-o cu mâ neca şi m-am aşezat pe podea, ală turi de Ivan. Ş i eu mi-am
lă sat capul pe spate şi m-am uitat la tavan, la colţul unde se întâ lneau doi
pereţi – semnul delta, ca locul unde se întâ lnesc picioarele unei femei. M-am
ridicat. Ivan s-a ridicat în capul oaselor. Ş i-a întins picioarele, şi-a scos
ochelarii şi şi-a frecat şaua nasului.
— Eşti obosit? l-am întrebat.
— Nu, nu neapă rat.
Ş i-a pus ochelarii înapoi.
— Cred că trupul meu a acceptat faptul că noaptea s-a terminat şi el nu
a dormit. Dar tu?
153
 — Ş i corpul meu a acceptat asta.
— Încep să te înţeleg mai bine, a spus el. Nu mă nâ nci, nu dormi şi nu
bei. Eşti întotdeauna aşa, sau numai câ nd sunt şi eu prin preajmă ?
Am stat să mă gâ ndesc.
— Mă nâ nc şi dorm mai mult atunci câ nd nu eşti prin preajmă .
— Dar nu bei.
— De fapt, câ nd nu eşti pe-aproape, mă îmbă t criţă în fiecare seară . Cu
prietenii mei adevă raţi.
— Pe bune?
— Nu.
A oftat.
— Nu spun că trebuie să ne facem criţă , doar unul sau două pahare.
Cred sincer că am putea evita multe. Vă d că nu te deranjează să stai trează
toată noaptea – dar alcoolul este exact acelaşi lucru. Doar că ocoleşti
suferinţa. În caz contrar, este foarte asemă nă tor. Vezi brusc conexiuni pe
care nu le-ai vă zut înainte. Ceva se sfă râ mă . Nu ştiu cum să le numesc – acele
blocaje, care împiedică o conexiune să ţi se formeze în minte.
— Inhibiţii, am spus.
— Da, exact, a spus şi el.
Mi-am simţit obrajii înflă că raţi.
— Nu vreau să spun, a adă ugat el, că nu vorbeşti niciodată despre sex,
apoi te îmbeţi şi dintr-o dată poţi vorbi despre sex.
— Mda, am ră spuns.
Timpul a trecut. Mă gâ ndeam câ t de mult timp avem la dispoziţie şi câ t
de puţin, în acelaşi timp. La un moment dat, Ivan m-a întrebat dacă îmi plac
gogoşile. Mi s-a pă rut absurdă întrebarea. Ceasul din turn a bă tut ora şapte,
apoi şapte şi un sfert. Ivan a spus că am putea lua micul dejun. Ne-am dus
pâ nă la lift pe coridorul protejat în caz de manifestaţii.
Aerul dimineţii palide era incredibil de proaspă t şi dornic să pă trundă
în plă mâ ni. Am traversat strada ce ducea la cantină , care era goală , cu
excepţia unei mese la care şedeau şase tipi cu jachete sport. Puteai vedea că
vorbesc cu voce tare, şi totuşi liniştea locului era neîntreruptă , ca şi cum
conversaţia lor plana deasupra mesei lor, ca într-o bandă desenată .
Ivan a luat câ te ceva din toate: omletă , o clă tită , şuncă , cartofi pră jiţi. A
umplut două pahare cu suc de portocale de la automat. Am pus cereale
Cheerios într-un castron, am luat o banană şi mi-am turnat o ceaşcă de cafea.
Ne-am aşezat. Am tă iat banana pe o farfurie, apoi am pus feliile în cerealele
Cheerios.
— Nu avem nimic de spus, a observat Ivan.
154
 Am încuviinţat.
— Ne-am epuizat unul pe altul. Am dovedit că suntem amâ ndoi nişte
personalită ţi finite.
A pă rut enervat.
— Câ t timp putem continua în felul ă sta? Inventă m ceva pentru fiecare
cuvâ nt, ca un dicţionar, apoi repetă m cuvintele. Dar câ nd cuvintele sunt
epuizate...
Nu aveam nicio idee ce încerca să spună .
— Limbajul este infinit, m-am aventurat.
— Există un numă r finit de cuvinte, a spus el. Numai un infinit numă r
de combinaţii.
I-am spus că Chomsky a spus că numă rul de cuvinte era, de asemenea,
infinit.
— Pentru că ai putea avea o rachetă antiaeriană şi apoi să lupţi cu o
rachetă antirachetă antiaeriană , şi apoi cu o rachetă antirachetă antirachetă
antiaeriană . Rachetă .
— Da, bine. Poate putem vorbi aşa de acum încolo.
— De la „de acum încolo” de acum încolo.
Nu a râ s.
Mă jucam cu lingura în cereale. Era doar o singură literă – o – dar
foarte multe combinaţii. Ivan şi-a mâ ncat indispus omleta, clă tita, şunca şi
cartofii, şi a bă ut sucul de portocale.
— Bine, a spus el, împingâ ndu-şi scaunul. Cred că acum poţi să te duci
acasă şi să dormi, sau orice altceva. Orice lucru misterios pe care îl faci
atunci câ nd nu sunt prin preajmă .
— Oh, am spus. Bine. Poţi să te duci şi tu la activită ţile tale misterioase.
— Da, am multe lucruri secrete de fă cut.
Ne-am aruncat gunoiul, am pus tă vile şi farfuriile pe banda
transportoare şi am ieşit.
— Ne vedem mai tâ rziu, am spus.
— Da, în cele din urmă , a ră spuns el. Observi că nu suntem foarte buni
să ţinem legă tura.
— Vom fi mai buni, am spus.
S-a încruntat.
— Ş i tu poţi să mă suni, să ştii. Nu trebuie să aştepţi să te sun eu.
— Bine, am ră spuns cu tristeţe.
Deci nu avea de gâ nd să mă sune.
— Data viitoare o să te sun eu.
— Bine, a spus el şi s-a întors că tre clă direa lui.
155
 Am intrat pe vâ rfuri în dormitor, sperâ nd că Hannah nu se va trezi. S-a
auzit un sunet furios. Am îngheţat. Hannah s-a ridicat, a că scat şi s-a întins
cu voluptate.
— Uau, abia ai ajuns acasă ?
— Da.
— Unde ai dormit?
— Nu am dormit. Doar am stat într-o cameră toată noaptea. Deci, sunt
cam obosită .
— Se pare că trebuie să te odihneşti, a spus ea, să rind din pat.
— Asta şi plă nuiesc, am ră spuns, că ţă râ ndu-mă pe partea superioară a
şifonierului pâ nă pe patul de sus.
— Chiar acum? Nici mă car nu vrei micul dejun?
— Am mâ ncat deja.
Mi-am tras pă tura peste cap. Hannah s-a învâ rtit prin cameră pentru o
vreme, vorbind despre cheile ei. În cele din urmă , a plecat. Am coborâ t
pă tura, mi-am scos cartea mea Micuţa Dorrit şi m-am uitat la prima pagină
pâ nă câ nd am adormit.
M-am trezit la ora trei. Cantina nu se deschidea decâ t peste două ore.
M-am dus la centrul pentru studenţi, de unde am cumpă rat o baghetă cu ton
şi am ronţă it-o o vreme. Consumul acelei baghete pă rea să necesite un fel de
muşchi al urechii pe care-l pierdusem în cursul celor două milioane de ani
de evoluţie umană .
Am gă sit o carte de fabule şi am citit două fabule despre ciute.
Amâ ndouă s-au încheiat prost. În „Cerbul în staulul boului”, cerbul s-a
ascuns de vâ nă tor într-un grajd de vite. Vâ nă torul i-a observat coarnele
ieşind din paie şi l-a ucis, dovedind că „nimic nu scapă de ochiul maestrului”.
În „Cerbul şi vâ nă torul”, cerbul şi-a deplâ ns picioarele pentru că erau mai
puţin ară toase decâ t coarnele. Mai tâ rziu, câ nd alerga pe picioare, urmă rit
de un vâ nă tor, coarnele lui s-au încurcat într-un copac şi a fost ucis. Morala
era: „Deseori dispreţuim ceea ce ne este cel mai de folos.” În general, cea mai
mare problemă a cerbului erau coarnele. Sau nu, nu era vorba de coarne,
erau vâ nă torii.
Svetlana a împlinit 20 de ani şi a dat o petrecere. Am ezitat mult timp
ce să -i cumpă r cadou, hotă râ ndu-mă în cele din urmă la un buchet de
floarea-soarelui. Nu mi-am dat seama decâ t la floră rie câ t de mari erau. De
fapt, florile pă reau să crească pe mă sură ce mă întorceam prin piaţă ; pâ nă
câ nd am ajuns la petrecere, chipurile lor galbene, stră lucitoare, erau
aproape de dimensiunile feţelor umane. Ideea de a le pune în vază era
nebunească , ca şi cum ai fi înghesuit nouă oameni într-o vază . Am sfâ rşit
156
prin a folosi coşul decorativ, din plastic, pentru gunoi, al cuiva. Fern l-a
umplut cu apă de la duşul de pe hol.
Majoritatea clubului de sâ rbo-croată era acolo – aduseseră şliboviţă . A
fost un tort de lă mâ ie. Nu mă puteam gâ ndi decâ t că , ultima dată câ nd am
vorbit cu Ivan, spusese că va încerca să mă sune în seara aceea. Tortul era
mai bun decâ t pă rea. Am vorbit cu şase tipi evrei ortodocşi care urmau să
locuiască în clă direa Svetlanei anul viitor. Toţi sufereau de intoxicaţie
alimentară . Din cauza unei să rbă tori, au trebuit să mă nâ nce supă de pui care
fusese ţinută pe un aragaz cald toată noaptea, imediat sub temperatura de
fierbere. „Este modalitatea perfectă de a dezvolta bacterii”, a explicat
Jeremy, care studia microbiologia. Câ nd am plecat, Svetlana vorbea
însufleţită în sâ rbo-croată cu un tip care purta ochelari cu rame din plastic.
Pă rea diferită atunci câ nd vorbea sâ rbo-croată , oarecum mai leneşă , dar în
acelaşi timp mai plină de viaţă .
Am primit un nou mesaj vocal. Era de la mama care descria cum, după
luni de lucru, tehnicianul ei de laborator a alunecat, a că zut şi a spart toate
pipetele: „Cred că a fost o scă pare freudiană .”52
Am pus telefonul în furcă . A început să sune din nou aproape imediat.
Era Ivan. El a spus că era la centrul studenţesc, aşa că , dacă mă îndreptam
spre el şi el mergea spre mine, ne-am fi întâ lnit la mijlocul drumului. Mi s-a
pă rut că existau mai multe modalită ţi de a ajunge la centrul studenţesc şi
fă ră să trecem unul pe lâ ngă celă lalt, dar câ nd am început să merg, l-am
vă zut pe Ivan. Pă rea emoţionat.
— Tocmai studiam pentru examenul final la Shakespeare cu prietena
mea – mă rog, acum fosta prietenă , a spus el.
Mi-a tresă rit inima. Asta însemna că nu mai avea o prietenă ? El a spus
că pur şi simplu a sfâ rşit prin a vorbi cu fosta lui prietenă despre
Shakespeare, despre condiţia umană şi despre mine, şi că ea a dat nişte
exemple interesante din Shakespeare şi au vorbit despre mine şi despre
Shakespeare.
— Îmi aminteşti puţin de Shakespeare, a spus el.
M-am uitat la el. Era cumva beat?
Am mers în camera lui şi a scos o cutie de carton plină cu fotografii. Mi-
a ară tat o poză cu prima sa motocicletă , o Honda. Eram tulburată de
motocicletă . Mi se pă rea din ce în ce mai mult parodia unui interes de
dragoste. Câ teva fotografii fuseseră fă cute în Thailanda. Una îl înfă ţişa pe

52
În original Freudian slip – joc de cuvinte al autoarei, unde slip înseamnă , în limba
engleză , deopotrivă „alunecare” şi „scă pare”.
157
Ivan stâ nd în picioare lâ ngă un elefant. El şi elefantul aveau aproape aceeaşi
expresie facială . În alta, Ivan stă tea în faţa unui templu budist, îndreptat cu
faţa spre soare, cu mama şi sora lui, dar umbrele erau atâ t de întunecate
încâ t nu le puteai distinge feţele.
— Uite una cu fosta mea prietenă , a spus Ivan.
Mi-a ară tat o fotografie a unei fete slă buţe, cu pă rul roşcat, lung, care
purta un maiou, o fustă lungă şi un ghiozdan. M-am uitat la imagine cu
atenţie, încercâ nd să -mi dau seama ce fă cuse din ea o iubită . Era minionă ,
avea forme şi pă rea dură , cu toate ca zâ mbetul ei era deschis şi aproape
copilă ros. Era un mă gar în imagine. Acest lucru nu putea fi relevant. Sau
putea?
Ivan a scos câ teva fotografii din cutie şi le-a pus deoparte, cu faţa în jos,
ca pe nişte că rţi de joc care nu aveau să fie trase decâ t mai tâ rziu.
— Nu vreau să le vezi pe astea, mi-a explicat el, pentru că atunci vei şti
despre viaţa mea lucruri pe care nu vreau să le ştii.
Deschiderea cu care mi-a spus asta m-a fă cut să râ d. Nu am întrebat, şi
nici nu am fost curioasă ce se afla în poze. Rolul unei femei suspicioase
pă rea ca un clişeu care nu avea nimic de-a face cu mine sau cu timpul în care
tră iam.
— În al doilea semestru al primului an de liceu am început să am tot
felul de idei complicate despre dragoste, mi-a spus Ivan. Am luat un –8 la o
oră de matematică . Nu mai luasem niciodată un –8 la matematică . M-am
simţit atâ t de groaznic.
S-a uitat în spaţiu, aparent transpus de amintirea îngrozitoare a acelui
–8.
— Vreau să -ţi spun ceva, a spus Ivan, dar nu vreau să te simţi presată .
El a spus că prietenul să u, Peter, care era şi el ungur şi absolvent de
economie, conducea un program filantropic prin care trimiteau, în fiecare
vară , studenţi americani să predea engleză în satele ungureşti. Profesorii
trebuiau să -şi cumpere propriile bilete de avion, dar totul în sate era plă tit.
Exista chiar şi o mică bursă .
— A mai ră mas un loc neocupat, a spus el. Dacă îl vrei, probabil că îl
poţi ocupa. Vreau să spun, Peter este prietenul meu. Ş i tu chiar ai experienţă
în predarea limbii engleze.
M-am gâ ndit la cele trei lecţii de engleză pe care i le predasem lui
Joaquín înainte să orbească .
— Cred că , tehnic vorbind, este adevă rat, am ră spuns.

158
 — Voi fi în Budapesta, aşa că am putea să ne vedem la sfâ rşit de
să ptă mâ nă , a spus Ivan. În rest însă , nu ştiu ce fel de locuri sunt acele sate. Ai
fi înconjurată de capre. Dar ai fi în Europa.
Nu-mi puteam imagina – nici Europa, nici caprele. Ar sta în clă diri?
Ivan a spus că ar trebui să mă gâ ndesc la asta şi m-am prefă cut că mă
gâ ndesc. Dar nu era nimic de gâ ndit. Predarea limbii engleze într-un sat
unguresc nu era ceva ce puteam câ ntă ri în balanţă cu altceva, pentru că nu
aveam nicio idee despre ce era vorba, şi chiar dacă aş fi avut, nu ştiam ce alte
posibilită ţi existau. Mai mult decâ t atâ t, politica mea la momentul respectiv
era că , atunci câ nd te confruntai cu două direcţii de acţiune, ar trebui aleasă
întotdeauna cea mai generoasă şi mai puţin conservatoare. Credeam că asta
este echivalent cu o obligaţie morală a oricui avea vreun avantaj, şi mai ales
pentru oricine dorea să fie scriitor.
...
L-am întâ lnit pe prietenul lui Ivan, Peter, în cafeneaua Centrului
Ş tiinţific. Era mult mai normal decâ t mă aşteptam. Apariţia lui, hainele şi
modul de a vorbi, toate semă nau cu cele ale altor oameni. Vorbea despre
Ivan ca şi cum el şi cu mine eram prieteni sau cunoştinţe vechi.
— Crezi că îl vei vedea pe Ivan mâ ine? m-a întrebat el.
Ar fi putut întreba la fel de bine dacă portalul interdimensional va fi
deschis.
— Chiar nu ştiu ce să spun, am zis.
Peter mi-a complimentat engleza bogată în expresii şi m-a întrebat de
câ t timp sunt în America.
— Am tră it dintotdeauna aici, am spus eu.
— Dintotdeauna?
Pă rea uimit, de parcă credea că aş fi spus că din 177653.
— Adică , m-am nă scut aici şi n-am plecat niciodată .
— Aha, e amuzant. Ivan mi-a spus că eşti turcoaică .
— Nu, sunt din New Jersey.
— Din care parte?
Peter crescuse în Queens cu mama lui, de profesie dermatolog. Acum
era înscris la un doctorat în economie şi studii umaniste est-asiatice.
Programul satului unguresc era un prim pas în planul să u de a construi o
reţea globală de şcoli nonprofit pentru a preda limba engleză şi
programarea calculatorului în ţă rile aflate în curs de dezvoltare. Trebuia să
înceapă de jos, bazâ ndu-se pe conexiunile pe care le avea. Legă turile pe care
53
Anul Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite ale Americii.
159
le avea erau cu oamenii minunaţi din administraţiile satelor din Ungaria şi
Româ nia, şi deja trimitea de trei ani studenţi de la Harvard în comunită ţile
lor. Vorbind cu o voce mă surată , blâ ndă , el a descris importanţa cultivă rii
conexiunilor, a prezenţei oamenilor buni pretutindeni, nevoia de a identifica
oameni care nu erau doar buni, dar care ar fi putut face ca lucrurile să se
întâ mple, şi sistemul şcolar din Kâ rgâ zstan.
Peter mi-a dat un manifest care descria programul. Pe spate era o
cerere de înscriere, dar a spus că nu trebuie să o completez deoarece Ivan
mi-a scris o scrisoare de recomandare extrem de favorabilă .
A făcut el asta? aproape am spus, dar m-am oprit.
— Am încredere în Ivan, a spus Peter. Am încredere în opinia lui
despre oameni.
Vara plutea în aer. Stră lucitoare, fierbinte, leneşă , fiecare nouă zi pă rea
să stea suspendată , ca un balon mare, sclipitor, chiar sub nasul tă u. Ca de
obicei, nu aveam nimic de purtat. Cum se fă cea că nu aveam hainele
potrivite pentru niciun fel de anotimp? Am tă iat cracii de la blugii mei mai
vechi şi am aruncat cră canele amputate, doi cilindri tociţi şi deveniţi gri, la
tomberon.
Purtâ nd pantalonii scurţi de blugi, cu o că maşă polo de un galben
stră lucitor şi ochelarii de soare supradimensionaţi, gen anii ’70, ai mamei,
am traversat cadrilaterul că tre clă direa de filozofie, unde Peter avea o
întâ lnire de orientare. Inscripţionate deasupra uşii, cu litere uriaşe, erau
cuvintele: CE ESTE OMUL CA SĂ -Ţ I AMINTEŞ TI DE EL54. Vă zusem această
inscripţie de nenumă rate ori, fă ră să mă gâ ndesc la ea cu adevă rat. Era o
întrebare bună . Ce era omul? Mi-a trecut prin minte faptul că aş putea să fiu
mai puţin conştientă de om şi mi s-a pă rut că am putut întrevedea libertatea.
Eram şase oameni la orientare, trei fete şi trei bă ieţi. Eram singura
studentă în anul întâ i. Am jucat un joc mnemotehnic pentru a ne aminti
numele celorlalţi. Memorarea era atâ t de ciudată – felul în care consta din
ataşarea unui lucru de altul, fă ră nicio posibilitate de a înră dă cina nimic într-
un loc. Dacă voiai să -ţi aminteşti de chei, ţi le puteai imagina într-un
amfiteatru, dar nimeni nu-ţi spunea vreodată cum ar fi trebuit să -ţi
aminteşti amfiteatrul.
Ară tâ nd adunat, îngrijit şi aproape nautic în pantaloni scurţi şi un
tricou spă lă cit cu albastru şi alb, Peter ne-a povestit despre program.
Crezusem că toţi vom preda împreună într-o şcoală , dar s-a dovedit că
fiecare dintre noi va fi într-un sat diferit, tră ind cu o altă familie. Vom preda

54
Psalmul 8:4.
160
în fiecare zi timp de trei sau patru ore. Cadrele didactice din sat ne vor
spune ce subiecte aveau să predea, iar noi trebuie să ne gâ ndim la exerciţii,
practici şi jocuri. Simon says55 era un joc bun pentru pă rţile corpului. Twenty
Questions56 era bun pentru vocabular. Muzica era un bun instrument de
învă ţare, mai ales Beatles, deoarece chiar şi cel mai mic copil putea înţelege
„Vreau să te ţin de mâ -â -â -â -â -nă ”. Cel mai important lucru era să fii relaxat,
ră bdă tor şi jucă uş.
După -amiezele am împă rtă şi cultura americană într-o formă liberă , în
afara să lii de clasă . Peter ne-a ară tat nişte diapozitive ale participanţilor
anteriori, care împă rtă şeau cultura americană . Un tip juca baschet cu copiii.
Adusese coşul de baschet din America şi-l bă tuse în cuie pe un gard. Un alt
tip câ nta la chitară . El îi învă ţase pe copii Bruce Springsteen. După
prezentare, Peter ne-a spus că unul dintre cadrele didactice de anul trecut a
venit să vorbească cu noi despre experienţele sale. Profesorul de anul trecut
a intrat. Era Sandy de la cursul de „Lumi construite”.
Un zâ mbet tandru stă ruia pe faţa lui Sandy, în timp ce-şi amintea
timpul petrecut în satul unguresc. Nu exista electricitate sau apă caldă . Elevii
fuseseră toţi bă ieţi cu vâ rste între 8 şi 14 ani.
— Vor încerca să vă provoace, a spus el.
— Ai avut cu adevă rat nişte aventuri, a spus Peter.
— Coarnele, au spus Peter şi Sandy la unison.
Sandy ne-a povestit despre momentul în care unul dintre elevii să i a
scos coarnele de cerb care erau agă ţate, din nu ştiu ce motiv, pe peretele
şcolii şi l-a luat cu asalt pe Sandy cu ele. Sandy se urcase pe birou şi îşi
folosea scaunul pentru a încerca să se apere, fă ră a provoca vă tă mă ri nici
bă iatului, nici coarnelor. Toată lumea a râ s. Nu credeam că aş supravieţui să
fiu urmă rită cu coarne de cerb.
În timpul pauzei de prâ nz, Sandy şi cu mine am depă nat amintiri
despre „Lumile construite” şi am vorbit despre Ivan – s-a dovedit că el şi
Sandy locuiau în aceeaşi clă dire.
55
Jocuri de trei sau mai mulţi jucă tori, în care fiecare jucă tor îşi asumă rolul lui Simon şi
le dă celorlalţi instrucţiuni (de exemplu, „aleargă pâ nă la maşină şi înapoi” sau „imită o
pisicuţă ”) care trebuie urmate dacă sunt precedate de „Simon spune”. Comenzile trebuie
îndeplinite câ t mai repede, iar jucă torii sunt eliminaţi în funcţie de capacitatea lor de a face
distincţia între o instrucţiune falsă şi una adevă rată .
56
Joc de societate care încurajează dezvoltarea raţionamentului deduc-tiv şi a
creativită ţii. Un jucă tor este ales să răspundă, iar acesta se gâ ndeşte la un obiect, în timp ce
ceilalţi jucă tori trebuie să -i pună , pe râ nd, întrebă ri la care să se poată ră spunde cu „da” sau
„nu” (uneori este admisă şi a treia variantă de ră spuns, „poate”), de genul „Este mai mare ca
un televizor?”, pentru a identifica obiectul în cauză .
161
 — Foarte interesant tipul, a spus Sandy, pă râ nd impresionat că sunt
prietenă cu el.
L-am întrebat mai multe despre coarnele de cerb. El mi-a spus că
directorul şcolii fă cuse mare tamtam pentru ceea ce s-a întâ mplat, iar asta a
înră ută ţit lucrurile şi mai mult. Ori de câ te ori era posibil, cea mai bună
abordare era să vorbeşti direct cu copiii.
— O să te distrezi de minune, mi-a spus el.
...
Era aproape perioada de examene, iar imediat după aceea trebuia să
evacuă m că minele. Fiecare zi era mai încinsă decâ t cea precedentă . Nimeni
nu avea destule cutii de carton. Unii oameni se comportau ca şi cum era
foarte uşor să obţină cutii gratuit şi doar un idiot ar plă ti pentru cutii. Am
gă sit doar o cutie gratuită . În cutie tră iau musculiţe de oţet. Ralph şi cu mine
ne-am dat întâ lnire pentru a cumpă ra cutii.
Am sunat-o pe mama şi am întrebat-o dacă ar fi în regulă să merg în
mediul rural din Ungaria timp de cinci să ptă mâ ni, pentru a preda limba
engleză . I-am explicat că vor plă ti pentru tot, cu excepţia biletului de avion,
iar în luna august aş putea merge în Turcia direct de la Budapesta, să mă
întâ lnesc cu ea şi cu mă tuşile ei – nu ar fi mai scump să merg mai întâ i la
Budapesta.
— Asta e ideea lui Ivan ă la, nu-i aşa? m-a întrebat ea. Draga mea, este o
persoană de încredere? Cine altcineva va mai fi acolo?
I-am spus despre Peter, cum conducea acest program de ani de zile şi
urma un doctorat în economie, şi cum mama lui era medic în Queens.
Informaţiile despre mama sa au fost cele care au pă rut să o liniştească , mai
ales câ nd i-am spus că Peter ne-a dat numă rul ei de telefon. El ne-a spus în
mod foarte clar că , deşi urma să se afle în Mongolia pentru o parte a verii,
pă rinţii noştri îl puteau gă si întotdeauna sunâ nd-o pe mama lui, în Queens.
— Chiar vrei să mergi?
— Într-un fel... da.
— Îţi place foarte mult bă iatul ă sta, a spus ea, pă râ nd atâ t de tristă şi
afectuoasă încâ t mi s-au umplut ochii de lacrimi.
...
I-am scris lui Ivan vineri dimineaţă şi m-am gâ ndit că mă va suna chiar
în acea seară sau sâ mbă tă . Nu a fă cut-o. Duminică am învă ţat la rusă cu
Svetlana. Svetlana inventase un câ ntecel care să ne ajute la memorarea
declină rilor substantivelor neregulate. Era o melodioară tristă , mai mult ca o

162
incantaţie, cu doar două note: „Nu există niciun cetă ţean. Nu există niciun
cetă ţean. Îl vă d pe cetă ţean. Îl vă d pe cetă ţean.”
Svetlana era mult mai bună decâ t mine la memorare. Accepta
memorarea în sinea ei, ca pe ceva necesar. Crescâ nd în America, am fost
învă ţată să dispreţuiesc memorarea, care era cunoscută sub numele de
„memorie mecanică ” sau, uneori, ca „regurgitarea informaţiilor”. Profesorii
spuneau că ceea ce vor este să ne înveţe să gâ ndim. Nu vroiau să ne
transformă m în nişte roboţi, ca elevii sovietici şi japonezi. Acesta era
singurul motiv pentru care copiii sovietici şi japonezi se descurcau mai bine
decâ t noi la teste. Reuşeau pentru că ei nu ştiau cum să gâ ndească .
Câ nd am ajuns la liceu, am avut sentimentul că profesorii nu erau
sinceri cu noi. Profesorul nostru de biologie ne spunea: „Nu vreau să
memoraţi şi să regurgitaţi, vreau să înţelegeţi logica elegantă a fiecă rui
mecanism.” Cu toate acestea, la test a trebuit să trasă m o diagramă a
transcrierii ARN. Câ nd venea vorba de ştiinţă sau istorie, raţionamentul te
ajuta numai pâ nă la un anumit punct. Chiar dacă fiecare pas îl urma pe cel
precedent, tot era necesar să memorezi primul pas şi, de asemenea, regula
conform că reia paşii urmau unii după la alţii. Nu era ca şi cum ar fi existat o
singură cale prin care lumea să evolueze în ceea ce era. Nu era ca şi cum
că pşunile trebuiau să crească din tufişuri. Existau o mulţime de alte moduri
în care s-ar fi putut întâ mpla lucrurile şi trebuia să o memorezi pe cea care
era reală .
Sau... trebuia? Exista oare o singură cale prin care ar fi putut apă rea
lumea? Dacă ai fi fost destul de inteligent, ai fi putut s-o deduci? O mică parte
din mine avea speranţa că era posibil. Iar acea parte nu era bună deloc să
înveţe câ ntecelul Svetlanei.
...
Luni m-a sunat mama. M-a întrebat despre sfâ rşitul de să ptă mâ nă şi
despre Ivan. Am spus că nu auzisem nimic de el.
— Nimic, tot weekendul? m-a întrebat. De ce, ce avea de fă cut?
— Nu ştiu, am ră spuns.
A urmat o pauză .
— Selin, eşti în siguranţă ?
M-a cuprins un sentiment neplă cut.
— Încerc, am ră spuns.
— Vreau să spun, foloseşti prezervative?
— Ce? Nu. Vreau să spun că nu facem sex.
— Nu faceţi?
163
 — Nu.
— Eşti sigură ?
— Da.
— Bine, dar dacă faceţi, să fii atentă să te protejezi. Chiar şi în satele
ungureşti. Este foarte important.
După ce am închis telefonul, mi s-a fă cut ră u. Mi-am dat seama că de
trei zile aveam un sentiment de disperare.
A sunat telefonul. Aş fi murit dacă nu era el. Ş tiam că acel gâ nd în sine
era letal. În timpul care a fost necesar ca să ridic receptorul şi să spun alo,
m-am gâ ndit iar şi iar: Ce este omul ca să-ţi aminteşti de el. Ce este omul ca să-
ţi aminteşti de el. Ce este omul.
— Selin, a spus Ivan. Bună .
— Deci, cu ce te-ai mai ocupat? m-a întrebat Ivan.
— Cu nimic. Am scris la lucrarea de filozofie. Tu ce ai mai fă cut între
timp?
— Am încercat să -mi dau seama cum să -mi duc lucrurile în California
şi să le pun în depozit, chestii de genul ă sta.
— Ah, ştiu.
Am spus că pă rea foarte greu că fiecare lucru din cameră trebuia fie să
fie aruncat sau pus în depozit, fie să fie trimis, într-un fel sau altul, acasă la
mama.
— Pentru tine? De ce e greu pentru tine? Tu te întorci anul viitor. Pune
totul în depozit aici şi du-te acasă .
I-am spus că nu am cu ce să merg, pentru că mama mea era în Turcia şi
nu mi-aş fi putut că ra toate lucrurile cu trenul, aşa că trimiteam lucruri
acasă prin poştă . El m-a întrebat dacă folosesc transportul de carte57, pentru
că asta era cea mai bună afacere. A spus că puteai folosi transportul de carte
şi pentru alte lucruri pe lâ ngă că rţi – nu voiau să faci asta, dar puteai.
Vorbise cu femeia de la oficiul poştal despre asta. Mă simţeam obosită şi
lipsită de speranţă .
— Deci, a spus Ivan, vrei să mergi să înotă m?
— Acum?
— Pă i, e cald afară , nu crezi?
— Da.
Chiar era foarte cald. A spus că ne-am putea întâ lni la cantina pentru
studenţii din anul întâ i, la ora cinci, şi să luă m prima dată masa. M-a întrebat

57
În original book rate – politică a sistemului de curierat american, prin care că rţile pot fi
trimise cu un cost redus.
164
dacă eram suficient de curajoasă să merg pe o motocicletă . Nu mi s-a pă rut
că o motocicletă suna înfricoşă tor. Nu era o pereche de coarne de cerb.
După ce am închis, m-am plimbat prin cameră , gâ ndindu-mă la lipsa de
demnitate cauzată de faptul că îmi fă ceam griji din cauza unui costum de
baie. Era costumul meu din liceu. Liceul îmi aducea aminte de Ralph şi de
faptul că ar fi trebuit să cumpă ră m cutii. L-am sunat pe Ralph.
— Nu pot merge după cutii, i-am spus.
— Oh, a spus el. Nicio problemă . Ce zici de cină – nici asta?
Uitasem că spusesem ceva despre cină .
Puteam să -l vă d de la distanţă pe Ivan cocoţat pe un parapet, cu braţele
împreunate în jurul genunchilor. Nu mai observasem niciodată acest
parapet, cu atâ t mai puţin nu m-am gâ ndit să mă aşez pe el.
A să rit jos câ nd m-a vă zut. Avea o geantă neagră de laptop de-a
curmezişul pieptului. Orice era în ea, era mai uşor decâ t un laptop. M-a
întrebat dacă era în regulă dacă ne-am fi oprit mai întâ i la cutia pentru poşta
rapidă – voia să lase ceva înainte de ridicarea corespondenţei de la ora 5:30.
Am mers împreună pe treptele de piatră .
Temperatura se ră cise în ultimele două ore. Cerul era de un albastru
palid, nu exista nici urmă de vâ nt, iar aerul pă rea să fie exact la temperatura
corpului.
— Uite-o pe prietena mea, a spus Ivan, aproape conversaţional.
— Oh? am spus.
M-am uitat de jur împrejur. Am vă zut nişte copaci, un drum, două cutii
poştale, un bă trâ n care plimba un câ ine, un tâ nă r care purta un copil într-un
marsupiu. Copilul era îmbră cat în roz, deci era o fetiţă . Dar era prea tâ nă ră
ca să fie prietena cuiva. O fată cu pă rul lung, creţ, care se revă rsa peste un
rucsac de vinil, mergea în direcţia noastră pe partea opusă a stră zii. Dar s-a
uitat direct la noi fă ră să -şi schimbe expresia şi a continuat să meargă mai
departe.
— Trebuia să se întâ mple şi asta la un moment dat, a spus Ivan. Iuuu, a
strigat el.
Credeam că va spune „iuuu-huuu”, dar s-a dovedit că striga „Eunice”.
— Iuuunis! a strigat el.
Nu s-a întâ mplat nimic. Ş i-a gră bit pasul. Am ră mas în urmă .
— Hei, Eunice, a spus el, cu aceeaşi voce caldă pe care o folosea cu
mine la telefon.
Numai atunci am remarcat o fată care îngenunchease cu spatele spre
noi lâ ngă suportul de biciclete, deblocâ nd o bicicletă . Purta blugi albi şi o

165
că maşă cu dungi roşii şi albe, iar pă rul ei negru era strâ ns într-o coadă de cal
care se legă na dintr-o parte în alta.
A patra oară câ nd a strigat-o, ea s-a întors şi s-a ridicat în picioare,
ştergâ ndu-şi mâ inile mici.
— Oh, bună , a zis ea, de abia o puteai auzi.
Ivan şi-a petrecut un braţ în jurul taliei ei. Ară ta chiar mică pe lâ ngă el.
— Ea e prietena mea, Eunice, mi-a spus el. Ea este Selin, despre care ţi-
am spus, i-a spus ei.
— Ce? a întrebat ea.
— Selin, a repetat el, ea este Selin.
— Mă bucur să te cunosc, am spus, întinzâ ndu-mi mâ na.
— Oh! a spus ea.
Am ţinut în mâ nă , pentru scurt timp, un obiect mic, rece, lipsit de
entuziasm.
— Am vorbit cu Vogel, i-a spus fata lui Ivan, retră gâ ndu-şi mâ na.
— Oh, într-adevă r? a spus Ivan.
— Ei îmi dau bani pentru chestia chinezească .
— Ce?
— Pentru chestia chinezească , îmi dau 2 500 de dolari. Dar nu sunt
sigură dacă ar trebui să o fac.
— Aha...
— Este aşa de plictisitor.
— Da, nu ar trebui să fie aşa.
— Ce?
— N-ar trebui să faci lucruri care te plictisesc.
— Dar am nevoie de bani.
Au vorbit o vreme despre cei 2 500 de dolari şi despre chestia
chinezească misterioasă şi plictisitoare pe care nu voia să o facă .
— Nu poţi lua banii pur şi simplu? a întrebat Ivan.
— Ce?
— Nu poţi lua banii şi să n-o faci?
— Bineînţeles că nu.
El a ridicat din umeri.
— Pă i, e mai bine decâ t să dai ză pada cu lopata.
— Ş tiu, a spus ea.
Avea o gură roşu aprins, desenată cu ruj, puţin mai mică decâ t gura ei
naturală . Dintr-o dată , mi-a venit în minte imaginea ei dâ ndu-şi cu ruj
dimineaţa, în timp ce Ivan stă tea în uşă , şi cum vorbeau despre nimicuri,
cum fă ceau şi acum – despre lucrurile triviale şi obişnuite care alcă tuiau,
166
cumva, întreaga viaţă . Totul s-a oprit. Spaţiul şi timpul s-au închis, câ te o
dimensiune pe râ nd, cerul pră buşindu-se dintr-o boltă într-un plan, planul
pră buşindu-se într-o linie şi apoi nu mai existau împrejurimi, nu mai exista
nimic altceva decâ t înainte, şi apoi nu mai exista nici mă car înainte.
...
— Mergem să înotă m, a spus Ivan cu o voce veselă , de parcă era o
veste minunată .
— Ce? a întrebat Eunice.
— Selin şi cu mine mergem să înotă m.
Ea s-a încruntat.
— Dar filmul începe la nouă şi jumă tate.
Ivan s-a încruntat şi el.
— Ş tiu.
— Deci, ar trebui să vii pâ nă la nouă şi jumă tate.
— Da, bine, a spus el. Atunci ar trebui să mergem.
— Pe curâ nd.
S-a suit pe bicicletă , iar noi am continuat să mergem pe jos. Ivan s-a
oprit în faţa unei cutii FedEx cu autoservire şi şi-a aşezat geanta de laptop în
aşa fel încâ t avea să cadă cu siguranţă în spaţiul dintre cutie şi perete. A
deschis sertarul de sub cutie, a scos un formular şi a început să îl
completeze.
Geanta lui Ivan a că zut la pă mâ nt, respectâ nd directivele sorţii. Ne-am
aplecat amâ ndoi. Eu am fost mai rapidă . I-am dat geanta.
— Scuze, a spus el. Vreau să spun, mulţumesc.
M-am sprijinit de perete şi am privit cerul. O linie albă era suspendată
în aer, iar avionul cu reacţie continua să zboare. Ivan a şters zgomotos ceva,
apoi a mototolit hâ rtia.
— Nu e cel care îmi trebuie, a spus el.
A mai mototolit încă două formulare pâ nă câ nd a reuşit să îl
completeze pe cel corect. Apoi a distrus o etichetă autocolantă pentru
adrese încercâ nd să îndepă rteze folia de pe spate şi a trebuit să completeze
o altă etichetă .
I-am spus că este în regulă , că nu ne gră bim.
S-a uitat la mine şi a zâ mbit.
— E a doua oară câ nd trimit prin poştă chestiile astea unui tip, Or-chid,
a spus, pronunţâ nd numele cu un h moale. Pare extrem de incompetent.
Acuma trebuie să îl trimit prin curierat rapid. Am nevoie repede de bilet, ca
să pot lua viza japoneză .
167
 M-am uitat la numele de pe factura fiscală : Orchid Jones.
— Cred că este vorba de o femeie, am spus.
— Pe bune? Or-chid este nume de fată ?
— Orhideea este o floare.
— Aaa, orhidee? Acele flori obscene? Atunci sunt de acord cu tine că
Orchid Jones este probabil o femeie.
L-am privit cum scrie un cerc de 689,92 de dolari. L-a scris numai cu
litere de tipar mari, iar pe I mare l-a scris arcuit spre spate, ca pe un C
întors58. A scos o carte de credit şi a început să copieze numă rul.
— Am cumpă rat un bilet de întoarcere direct de la Tokio la San
Francisco, a spus. Nu mă mai întorc aici. Am expediat lucrurile la
departamentul de matematică din Berkeley. E totul acolo, în vreun birou.
Trebuie să se descurce cu ele toată vara.
Gâ ndul pă rea să îl înveselească .
Am încercat şi eu să râ d. I-am luat portofelul şi m-am uitat la
legitimaţia lui de student şi la carnetul de conducere. Nu zâ mbea în niciuna
dintre poze.
— Seamă nă cu mine? m-a întrebat.
— Ce? am spus.
— Seamă nă cu mine? Poza?
Am spus că da. Am spus că , dacă nu aş fi ştiut, aş fi fost complet
absorbită .
— Poftim? a spus el.
— Dacă nu aş fi ştiut, aş fi crezut că eşti tu.
— Ai fi crezut că sunt eu în propria mea fotografie?
— Corect.
S-a încruntat.
— Aşa, şi cine crezi tu că este acum?
— Las-o baltă , am spus.
— Bine, a spus el, scă pâ ndu-şi cartea de credit.
L-am lă sat să şi-o ridice singur.
La coada de la cantină am luat un cuţit şi o furculiţă . Ivan mi-a dat încă
un cuţit şi o furculiţă . M-am holbat la cele două cuţite şi la cele două
furculiţe. La raionul de salată , Ivan a pus salată şi roşii într-un bol şi a turnat
deasupra sos. Ş i eu am pus nişte chestii într-un bol, dar la final nu era o

58
În limba engleză , câ nd este scris de mâ nă , pronumele personal la persoana I singular
(„I”) se scrie asemă nă tor cu litera „C” mare de tipar întoarsă .
168
salată , erau doar o gră madă de chestii într-un bol. La automatul de bă uturi,
Cola dietetică fă cea bulbuci pe încheietura mea.
Am gă sit două scaune goale la celă lalt capă t al unei mese unde stă teau
patru jucă tori de fotbal american. Tă vile jucă torilor de fotbal american
pă reau nişte oraşe futuriste, cu pahare de lapte şi Gatorade ţâ şnind în sus ca
nişte zgâ rie nori albi şi fluorescenţi.
Porumbul tă iat de pe farfuria mea îmi aducea aminte de dinţi. Mă tot
gâ ndeam la povestea lui Poe despre monomanie, unde o femeie are
monomanie şi, de fapt, se dovedeşte că este vorba despre dinţi.
— La ce te gâ ndeşti? m-a întrebat Ivan.
— La dinţi, am ră spuns.
S-a uitat la tava mea neatinsă .
— Te dor dinţii?
Ivan a luat o mâ ncare caldă şi apoi un bol de jeleu. A folosit o furculiţă
ca să mă nâ nce jeleul. Nu voiam să fiu genul de persoană care îşi pierde
apetitul din cauza unui tip, aşa că am mâ ncat nişte nă ut. Apoi m-am gâ ndit
de ce ar trebui să fiu genul de persoană care mă nâ ncă atunci câ nd nu îi este
foame doar ca să dovedească ceva? Am pus jos furculiţa.
— Unde îţi sunt lucrurile? m-a întrebat Ivan.
— Lucrurile mele?
— De exemplu, costumul de baie. Presupun că intenţionai să porţi un
costum de baie.
— Port un costum de baie.
— A, sub haine? Aha. Dar cum ră mâ ne cu prosopul?
Uitasem de prosop. Mi-a spus că ar trebui să mă duc în cameră şi să iau
unul. El urma sa ia motocicleta şi să mă aştepte la poartă .
Întoarsă în cameră , mi-am golit ghiozdanul şi am aruncat înă untru un
prosop de plajă şi o că maşă ecosez. M-am uitat de jur împrejur, întrebâ ndu-
mă ce să mai iau. L-am vă zut pe Einstein. Asta mi-a adus aminte să îmi iau o
perie de pă r. Nu mă puteam gâ ndi la nimic altceva în afară de prosop, şi
că maşă , şi perie.
Pe mă sură ce mă apropiam de poartă , am auzit paşi tropă ind în spatele
meu. M-am dat la o parte. Ceva a să rit şi a aterizat lâ ngă mine.
— Ai trecut chiar pe lâ ngă mine, a spus Ivan, abia ră suflâ nd. Am ţipat,
te-am strigat pe nume.
M-am gâ ndit la felul cum Eunice nu îl auzise nici ea. Nu era o zi bună
pentru el ca să atragă atenţia fetelor.
Motocicleta era de un galben stră lucitor. Ivan mi-a dat o cască de
motociclist. Câ nd am bâ jbâ it cu cureaua, mi-a luat casca din mâ ini, a strâ ns
169
cureaua, mi-a pus casca înapoi pe cap şi mi-a închis catarama sub bă rbie. Ş i-
a pus propria cască , care avea în faţă un vizor transparent, şi mi-a ară tat
unde să stau. Mi-a spus că ar trebui să mă ţin de el, că , dacă ne lă să m pe o
parte, nu ar trebui să îmi fac griji şi nici să nu încerc să mă las pe partea
cealaltă , şi că ar trebui să fac tot ce fă cea şi el.
— Sfatul meu principal, a repetat el, este să te ţii de mine foarte bine.
Atunci nu ai să cazi.
Am încuviinţat. Nu îmi trecuse prin minte că cineva ar putea să cadă .
M-am urcat în spatele lui, uitâ ndu-mă spre pă mâ nt şi sperâ nd să nu vă d pe
cineva cunoscut.
Motorul a pornit şi ne-am îndepă rtat de bordură . Era uimitor să
parcurgem la fel de multă distanţă câ t ai parcurge pe jos, doar că fă ră efort şi
mult mai repede.
— Ar trebui să te ţii de mine mai strâ ns, mi-a spus Ivan peste umă r,
mă rind viteza.
Purta o că maşă largă , portocaliu închis, pe care o vă zusem deseori, fă ră
să îmi treacă însă prin cap vreodată că , într-o zi, am s-o ating. Mi-am aşezat
uşor mâ inile în jurul taliei lui, încercâ nd să minimalizez contactul efectiv.
Ideea de a mă ţine de el mi se pă rea de neimaginat şi greşită , ca şi cum aş fi
luat în braţe un animal să lbatic.
Totuşi, după o vreme, sentimentul de stinghereală a fost înlocuit de
bucuria pură , primitivă , pe care o simţeam la o viteză atâ t de mare. Câ nd
Ivan a intrat pe autostradă , accelerâ nd la viteza urmă toare, nu m-am mai
putut abţine să nu râ d. Vâ ntul era incredibil de puternic şi îmi fă ceam griji
pentru lentilele de contact, aşa că cea mai mare parte din drum m-am uitat
în jos, la asfaltul care alerga sub noi, ridicâ nd din câ nd în câ nd ochii pentru a
arunca o privire la vreun hotel sau la vreo benzină rie. De câ te ori Ivan se
lă sa pe spate, că ştile noastre se ciocneau.
Primul lucru pe care îl vedeai la heleşteul Walden era o replică a
cabanei în care tră ise Thoreau. Nici în mă rime naturală , nici în miniatură ,
era doar cu câ teva procente mai mică decâ t în mod obişnuit, ca secţiunile
mici ale unui magazin. Prin fereastră ne-am uitat la o tigaie mică aşezată pe
un mic cuptor cu lemne, la o mică undiţă , la un scaun mic de la o mică masă ,
iar pe masă , la o mică lampă şi un mic manuscris – probabil Walden, doar că
puţin mai mic.
— Thoreau era destul de mic de înă lţime, a spus Ivan.
— Ori asta, ori era prea zgâ rcit să îşi construiască o casă în toată
regula.

170
 Apa era de un verde limpede, înconjurată de dealuri împă durite. Pe o
plajă nisipoasă , copii mici se jucau prin apă , purtâ nd aripioare de înot
gonflabile galbene, în timp ce mamele lor fă ceau plajă . Era straniu să te
gâ ndeşti că această scenă fă cea parte din copilă riile lor. Ivan mi-a spus că
era de pă rere că am putea gă si un loc mai puţin aglomerat. L-am urmat
peste un gard, unde scria pe un afiş să nu mergem pe mal pentru că ar fi
cauzat alunecă ri de teren. Ne-am că ţă rat pe acest mal pâ nă în pă dure şi am
început să mergem pe o potecă tă iată în deal, ca un prichici.
— Hei, ia stai, eşti americancă , a spus Ivan dintr-o dată . Sigur i-ai citit
cartea! Deci, care e povestea lui, a acestui Thoreau?
— Am citit-o în liceu. Nu îmi aduc aminte atâ t de bine.
A râ s.
— Pentru că liceul, în cazul tă u, s-a petrecut cu atâ t de mult timp în
urmă .
— Eram în clasa a X-a de liceu. Adică acum trei ani!
— Bine, bine. Ţ i-a plă cut câ nd ai citit-o acum trei ani?
Thoreau nu mi se pă ruse personajul cel mai uşor de plă cut – felul în
care îl privea de sus pe Emerson, şi cum a folosit apoi banii lui Emerson ca
să îşi ridice cabana.
— Îmi aduc aminte că a zis că egiptenii şi-au pierdut timpul construind
piramide, pentru că faraonul ar fi trebuit să fie aruncat în Nil ca un câ ine, am
spus. El a zis că sclavii egipteni ar fi trebuit să fie afară , hră nindu-se cu
esenţa vieţii59.
— Scuze, nu am auzit – ce ar fi trebuit să facă ?
— Să se hră nească cu esenţa vieţii, am ră spuns, ridicâ nd vocea.
— Aha, bine. Deci e un fel de comunist. Cum de a ajuns aici sus, la
heleşteu?
— A vrut să pă ră sească societatea şi să experimenteze viaţa la prima
mâ nă , să -şi construiască o casă cu propriile mâ ini. În carte spune tot timpul
preţul fiecă rui cui şi fiecă rei cumpă ră turi pentru a dovedi câ t de simple sunt
nevoile sale. O doamnă a încercat să îi dea o rogojină , dar el nu a vrut s-o ia.
— Scuze, ce vroia femeia să îi dea?
— O rogojină .
— O rogojină ? De ce voia să îi dea o rogojină ?
59
În original sucking the marrow of life (ad.lit. „să sugă mă duva vieţii”) – ideea lui
Thoreau era că toate lucrurile inventate de om pentru a-şi uşura existenţa consumau
substanţa vieţii (simplul fapt că nu mai fă ceai efortul de a pompa apa, ci doar deschideai
robinetul, nu mai simţeai substanţa apei); astfel, Thoreau s-a hotă râ t să tră iască în pă dure,
ducâ nd o existenţă simplă , redusă la esenţă .
171
 — Nu ştiu, am ră spuns. Bă nuiesc că îi pă rea ră u de el.
— Aha, bine. Continuă . A vrut să îi dea o rogojină , dar el nu vrut-o.
— Da, a spus că ar fi ocupat prea mult spaţiu.
— Era o rogojină mare?
— Nu ştiu, am ră spuns. Nu cred.
Am ajuns la o deschiză tură între copaci, dincolo de care se afla o plajă
mai mică , complet goală , acoperită de pietricele netede. Pă rea atâ t de curată ,
de clară şi de perfectă , ca o metaforă pentru ceva.
— Ţ i se pare un loc bun? m-a întrebat Ivan.
— Da, am ră spuns.
— Bun. Hai să ne schimbă m.
Că ţă râ ndu-se în patru labe pe coasta dealului, a dispă rut în pă dure. Eu
am urcat o distanţă scurtă , într-o direcţie diferită . M-am aşezat pe o piatră şi
mi-am scos pantofii. Pentru un timp, am ţinut în mâ nă un pantof şi am privit
în gol. Apoi mi-am scos tricoul şi şosetele. Lă sâ ndu-mi blugii pe mine, peste
costumul de baie, am coborâ t în dungă coasta dealului. Ivan a venit
alergâ nd, purtâ nd pantaloni scurţi de blugi, cu pantalonii de stradă aruncaţi
pe umeri, şi a să rit de pe mal pe că ră ruie.
Ne-am lă sat genţile pe plajă . Mi-am scos blugii.
— Mă întrebam dacă ai să înoţi în blugi, a spus Ivan.
Am intrat în heleşteu. Plevuşti translucide ne dă deau tâ rcoale pe la
glezne. Erau atâ t de vii! Aproape că era viaţă pură în acele trupuri mici, atâ t
de puţin loc era pentru orice altceva. Soarele coborâ se şi adia o briză . Apa
pă rea rece ca gheaţa. M-am simţit paralizată de gâ ndul de a intra cu totul.
Apoi m-am hotă râ t şi m-am scufundat. Am simţit cum mi se strâ nge pielea
peste tot şi mi-am dat seama câ t de rar este cineva conştient de propriul
corp de sus pâ nă jos, în acelaşi timp, ca de o suprafaţă continuă .
— Ar trebui să intri, am gâ fâ it, aproape mută de frig. E minunat.
Ivan ară ta cu totul diferit fă ră ochelari şi cu pă rul ud. Am spus că fă cea
acelaşi tip de impresie ca atunci câ nd vedeai pentru prima dată un câ ine
pufos după ce fusese udat.
— Deci, în analogia ta, eu sunt ca un câ ine pufos? m-a întrebat el.
— Cam aşa ceva. Deşi, bă nuiesc, în mare parte, că nu eşti cu adevă rat
ca un câ ine pufos.
— Nu sunt ca un câ ine pufos? Acuma ai să -mi ră neşti sentimentele.
Am înotat unul lâ ngă altul că tre celă lalt mal, spunâ ndu-ne unul altuia
cum am învă ţat să înotă m: eu într-o excursie de-o zi în New Jersey, el cu
pă rinţii lui la Lacul Balaton. Ivan m-a întrebat despre excursie. Voia să ştie
despre ce fusese vorba. Eu l-am întrebat despre Lacul Balaton. A spus că
172
familia lui obişnuia să meargă acolo în fiecare an, dar că acum era prea
aglomerat.
— Nu ca aici, a spus. Pun pariu ca în momentul ă sta sunt cel mult doi
oameni în acest loc. Incluzâ ndu-ne şi pe noi.
— Doi oameni, incluzâ ndu-ne şi pe noi?
— Exact.
Copacii erau gravaţi cu mare precizie pe fondul norilor cenuşii, perlaţi,
iar apa era atâ t de limpede, încâ t puteai să -i vezi fundul. Ivan m-a întrebat
câ t de adâ ncă credeam că este. S-a scufundat şi a stat acolo pentru ceea ce a
pă rut o veşnicie.
— L-ai atins? l-am întrebat.
— Nu.
A încercat din nou, ridicâ ndu-şi mâ inile deasupra capului şi
scufundâ ndu-se cu picioarele înainte. Eu am fă cut pluta şi am privit cerul.
— Poţi să faci pluta şi să te uiţi la degetele de la picioare? m-a întrebat
Ivan de la o distanţă incomensurabilă .
M-am uitat în jur. Era chiar lâ ngă mine.
— Nu ştiu, am ră spuns. Nu pentru mult timp.
— Tata putea. Câ nd eram puşti, fă cea pluta şi îşi ridica degetele de la
picioare şi spunea „Copii, pun pariu că nu puteţi face la fel!”. Eu şi cu surorile
mele încercam din ră sputeri, dar avea dreptate, nu puteam. El spunea că din
cauză că nu suntem suficient de deştepţi. Obişnuiam să mă supă r foarte tare.
A râ s, apoi s-a uitat la mine.
— Nu mai încerca, e imposibil. Putea să le vadă pentru că era foarte
gras. De asta îi reuşea lui tata.
Ne-am întors la mal. O raţă calmă ne-a tă iat calea, lă sâ nd o urmă în
formă de V. Ivan a înotat de câ teva ori chiar în spatele raţei.
— Eh, a spus el, pă râ nd în acelaşi timp atâ t de uman, dar şi atâ t de
asemă nă tor unei raţe, că nu am putut să mă abţin să nu râ d. Raţa aia
singuratică într-un lac gol – arată de parcă va evolua în ceva.
Am fost de acord că raţa avea un aer de pionierat.
— Urmă torii vom fi noi. În ce crezi că vom evolua noi?
— Nu ştiu, am ră spuns.
M-am întrebat de ce tot insistă cu evoluţia.
Câ nd ne-am apropiat de mal, Ivan a început să înoate mai repede, pâ nă
la marginea apei, apoi s-a dus clă tinâ ndu-se pe plajă . Am încetinit şi l-am
privit. S-a întins după geanta lui, apoi a pă rut să se ră zgâ ndească şi a luat
geanta mea, a deschis-o şi mi-a scos prosopul. Mi s-a pă rut ciudat ca el să -şi
fi uitat prosopul în condiţiile în care şi-a adus aminte să -mi reamintească
173
mie să mi-l aduc pe al meu. Ş i pe urmă , de ce să se fi grăbit să iasă astfel din
apă şi apoi să ia prosopul meu? Am ajuns în zona cu apă mai mică şi m-am
ridicat în picioare, dar era atâ t de rece că am intrat înapoi, să aştept pâ nă
termină el cu prosopul. Între timp, Ivan stă tea pur şi simplu acolo, cu apa
şiroind pe el şi cu prosopul meu în mâ ini. Era un prosop de plajă , cu un
model cu ceasuri de mâ nă mari, multicolore.
Nu mai pă rea nimic altceva de fă cut decâ t să ies din apă . Am înotat
pâ nă câ nd nisipul mi-a zgâ riat genunchii, apoi am mers că tre mal. M-am dus
la Ivan. A trecut în spatele meu. M-am întors. Mâ na lui mi-a atins umă rul. M-
am dat într-o parte. Mi-am dat seama că încerca să -mi înfă şoare prosopul în
jurul umerilor. Panicată , m-am întors cu faţa la el şi i-am luat prosopul din
mâ nă .
— Mulţumesc, am spus.
— E în regulă , a spus el.
A scos din geanta de laptop un prosop de baie albastru şi a început să
se şteargă pe spate. Mi-am pieptă nat pă rul şi am stors apa din el. Ivan şi-a
luat hainele.
— Nu te uita, a spus.
M-am întors. Puteam auzi cum îşi trage fermoarul de la pantalonii
scurţi. Am intrat în apă pâ nă la glezne. Picioarele îmi pă reau fantomatice şi
albe în contrast cu pietricele. Un banc de peşti micuţi, negri de data asta, a
zbughit-o pe lâ ngă mine, ca nişte să geţi în timpul unui asediu.
— Te descurci foarte bine, a spus Ivan în spatele meu.
Am ridicat privirea, că tre malul opus.
— Mă descurc bine?
— Da, mult mai bine decâ t mine.
La ce? am încercat să întreb, dar nu am putut.
Câ nd nu am mai auzit foşnit de haine, m-am întors, dar după ce am
vă zut o scurtă imagine a lui Ivan cu un picior în blugi m-am întors cu spatele
din nou. Nu puteam ajunge la hainele mele din moment ce se aflau în spatele
lui. Mi-am aranjat prosopul în jurul taliei şi m-am uitat că tre cer.
— Ai nevoie de ajutor? m-a întrebat după un moment.
M-am întors din nou. Era complet îmbră cat.
— Nu cred, am spus, întrebâ ndu-mă de ce aş avea nevoie de ajutor ca
să mă îmbrac.
— S-ar putea să ai nevoie ca să ţii prosopul ridicat, a spuse el.
— Să ţin prosopul ridicat, am repetat.
Am dedus că îmi propunea să îmi scot costumul de baie în timp ce el
ţinea prosopul ridicat, ca pe un paravan. Am încercat să -mi imaginez. Avea
174
să ţină prosopul cumva în jurul meu sau doar în faţă ? În ce direcţie aş sta cu
faţa? În ce direcţie ar sta el cu faţa? Dar cum ră mâ nea cu celelalte direcţii? Ş i
care era scopul, câ nd nu mai era nimeni altcineva acolo, în afară de el şi de
raţe?
I-am spus că aveam să îmi pun hainele peste costumul de baie.
— Nu cred că ar trebui să faci asta, a spus cu un ton atâ t de implacabil,
încâ t am fost şocată .
— Pardon?
— E ud, afară e vâ nt. O să -ţi fie frig.
M-am întrebat de ce mă opuneam atâ t de mult în a-l lă sa să -mi ţină
prosopul în faţă în timp ce eu mă dezbră cam. Pâ nă la urmă , eu eram cea
îndră gostită . Mai tâ rziu, câ nd avea să fie plecat, nu voi fi dorit să fiu din nou
aici, exact cum eram acum?
— Gâ ndeşte-te puţin, a spus el. Ce ar spune mama ta?
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mamei i-ar pă rea ră u pentru mine.
— Vreau să spun, nu cred că ar vrea să ră ceşti. Poate că s-ar supă ra pe
mine dacă s-ar gâ ndi că din cauza mea ai ră cit.
— Eu... am încercat să ră spund, dar nu am putut.
M-am uitat că tre pă mâ nt.
— Bine, bine, Selin, tu ştii, a spus el.
Mi-am luat în linişte blugii, tricoul şi că maşa ecosez şi mi le-am pus
peste costumul de baie ud. M-am aşezat pe un buştean să -mi încalţ pantofii.
Soarele a ră zbă tut printre nori, pictâ ndu-i cu portocaliu. Se mai încă lzise
puţin. Am mers înapoi că tre intrare ca să pot folosi toaleta. Un afiş spunea să
nu aruncă m hâ rtia igienică în toaletă şi să tragem apa după ea. Toaleta era
doar o scâ ndură cu o gaură în ea – nu aveai ce apă să tragi.
— Vrei să ne întoarcem acum? m-a întrebat Ivan afară .
— Trebuie să te întorci acum? l-am întrebat.
— Nu chiar acum. Avem timp să privim apusul.
Am să rit din nou gardul şi am mers pentru o perioadă de timp, ridicol
de lungă , fă ră să reuşim să gă sim soarele.
— Nu te îngrijora, îl vom gă si, a spus Ivan. Cel puţin pâ nă mâ ine
dimineaţă .
M-am gâ ndit câ t de minunat ar fi să mă plimb cu el pâ nă a doua zi
dimineaţă . Chiar mă simţeam minunat, deşi mă stresa atâ t de mult, iar tot
ceea ce fă cusem vreodată era să nu ne auzim bine unul pe altul şi să spunem
„Ce?” tot timpul. Chiar atunci heleşteul a intrat în raza noastră vizuală , iar
deasupra lui atâ rna gă lbenuşul topit, tremură tor, al soarelui. Ne-am aşezat
pe un buştean şi l-am privit cum se scufundă că tre orizont.
175
 — Ş tiai că ţi-am adus o carte? m-a întrebat Ivan.
— Nu.
A scos din geantă o carte subţire, de la bibliotecă . Erau poveşti în rusă
cu zâ ne. Prima poveste se numea „Capra nu-ştiu-cum”. Niciunul dintre noi
nu ştia ce fel de capră era. Evident, nu puteam evita caprele. Aplecâ ndu-ne
deasupra primei pagini, am stabilit că negustorul avea trei fiice. El
construise o casă nouă . Fata cea mai mare s-a dus că tre casă şi ceva a venit
spre ea. Fiica cea mai mică s-a adus şi ea că tre casă . Era tristă , a spus Ivan –
patetic.
— Patetic? am repetat ca un ecou.
Ivan ştia mai multă rusă decâ t ştiam eu acum; să rise peste un semestru
şi începuse să se ducă la slavonă pentru avansaţi, deoarece acolo nu erau
suficienţi studenţi şi, altfel, cursul ar fi fost anulat.
Ivan a încuviinţat.
— Poate nu chiar patetic, dar cumva demn de milă .
S-a fă cut prea întuneric ca să mai putem citi. Ivan a spus că , după el,
cuvâ ntul unguresc pentru capră fusese împrumutat din turcă . Cuvintele
erau, într-adevă r, similare. Apoi am comparat „iarbă ”, şi „vacă ”, şi „porc”.
Erau diferite. „Mă r” era la fel, şi tot aşa şi „cizmă ”.
— Câ te cuvinte crezi că putem gă si dacă continuă m? m-a întrebat Ivan.
— Multe, nu-i aşa? Vreau să spun că ştim o gră madă de cuvinte.
— Pă i, le-am lua considerare doar pe cele care se potrivesc.
— Aaa! Atunci nu ştiu.
Ne-am întors în parcare. Se întuneca din ce în ce mai repede.
La benzină rie nu exista autoservire, aşa că ne-am oprit la una cu
servicii complete şi ne-am dat jos de pe motocicletă . Un puşti slă bă nog, cu
pistrui, a ţopă it că tre noi. Ivan se uita la preţurile benzinei. Ochii bă iatului s-
au întâ lnit cu ai mei. Am înţeles imediat că era de aceeaşi vâ rstă cu mine şi
ştiam că şi el ştia că sunt de aceeaşi vâ rstă cu el. Ivan a desfă cut capacul de
la rezervor. Bă iatul a luat duza din suport şi i-a dat-o. L-am privit amâ ndoi
pe Ivan cum umple rezervorul.
— Mişto motor, a spus puştiul.
— Mulţumesc!
— Yamaha?
— Suzuki.
Scria Suzuki chiar pe rezervor.
— Aha.
Puştiul i-a luat banii lui Ivan şi s-a întors agale în clă direa benzină riei.
— Serviciul complet a fost minunat, a observat Ivan, pornind motorul.
176
 Câ nd ne-am întors la Cambridge, ceasul de pe clă direa bă ncii ară ta
nouă fă ră două zeci. Am mers la sala de mese unde mergea Ivan. Să lile de
mese erau deschise pâ nă tâ rziu în perioada examenelor. La o masă , aproape
de uşă , doi studenţi erau aplecaţi asupra unor că rţi, fie adormiţi, fie omorâ ţi.
Într-un colţ, o tipă se zgâ ia cu o ferocitate incredibilă la un morman de
cartonaşe pentru învă ţat, ca şi cum ar fi fost pe cale să le devoreze.
Pe o masă , aproape de automatul cu apă fierbinte, era o bucată mare
dintr-un tort distrus, pe care scria, cu litere care încă puteau fi citite, LA
MULŢ I ANI, COPII DE MAI60! Lâ ngă tort era un coş cu banane. Ne-am aşezat
la o masă , cu două ceşti de ceai şi nişte banane. Ivan mi-a spus o poveste
despre cum fusese la un moment dat la o cafenea în Budapesta cu prietena
lui şi un chelner arogant nu a vrut să -l lase pe el, Ivan, să comande în
ungureşte.
— A tot insistat să vorbească cu prietena mea în engleză . Era atâ t de
mâ ndru de engleza lui. Ea nu putea înţelege nicio vorbă din ce spunea, dar el
nu a vrut să se dea bă tut.
Am sorbit din ceai şi ne-am uitat pe fereastră .
— Un lucru pe care nu îl înţeleg despre tine, mi-a spus Ivan, este în ce
mă sură te simţi americancă sau turcoaică . Cum te simţi câ nd eşti în Turcia?
Te simţi diferit?
— Mă simt ca un copil.
— Ca o fetiţă , nu? Trebuie să fie destul de nasol pentru tine.
— Am învă ţat turceşte câ nd aveam 3 ani, aşa că nu ştiu prea multe
cuvinte. Nu pot să vorbesc despre nimic, am spus. Dar tu? Tu te simţi diferit
câ nd eşti în Ungaria?
Ivan şi-a împins ceaşca de hâ rtie în diferite direcţii, ca şi cum ar fi fost
un rege că ruia i s-a dat şah. A spus că , în Ungaria, oamenii erau mai oneşti.
Dacă credeau că faci ceva stupid, îţi spuneau imediat. Americanii erau
politicoşi şi distanţi, ca şi cum ar fi existat nişte bule care separau pe toată
lumea.
— Nu poţi să îţi dai seama dacă cineva chiar te place, a spus el. Nu poţi
să te apropii. Sunt la mijloc toate aceste blocaje.
— Blocaje, am repetat eu, ca un ecou.
— Ş tiu că ă sta este clişeul despre America: „O, este atâ t de
impersonală ! O, mă simt ca un numă r!” Nu asta vreau să spun. Nu spun că
felul de-a fi unguresc e mai bun. În general, cred că izolarea este un lucru

În original MAY BABIES – probabil că personajul care scrisese pe tort dorise să scrie
60

MY BABIES („Copiii mei”).

177
bun. În ceea ce priveşte majoritatea oamenilor, sunt foarte mulţumit să nu
fiu cu adevă rat apropiat de ei. În Ungaria ar începe imediat să -ţi spună tot
felul de rahaturi.
A fă cut o pauză , gâ ndindu-se aparent la diferitele rahaturi pe care le-a
auzit în Ungaria.
— Desigur, a continuat el, este posibil să te simţi şi prea protejat. În
Ungaria mă simt mai vulnerabil.
— Am înţeles, am spus eu. Deci, aici te simţi mai nevulnerabil.
— Pă i, poate nu e chiar atâ t de simplu.
Am terminat ceaiul şi am pus cele două coji de banane în ceaşca goală .
Dincolo de fereastră , lumina a devenit verde. Un motociclist, cu un far de
spate care lică rea, a trecut în viteză pe lâ ngă râ u. Mi-am întors privirea
înapoi că tre Ivan; se uita la mine.
— Trebuie să plec, a spus el.
— Bine, am spus.
Eram sigură că ceva se terminase în sfâ rşit şi nu îmi pă rea ră u – mă
simţeam uşurată .
— Mulţumesc, am spus.
— Ce?
— Mulţumesc pentru ziua de azi. M-am distrat bine.
— Haide, Selin. Eu ar trebui să -ţi mulţumesc ţie. Eu m-am distrat bine.
Ş i-a dat scaunul în spate şi s-a ridicat în picioare.
— Acum e timpul să te duci acasă şi să îţi scoţi costumul ă la ud de baie.
Ne-am îndepă rtat de râ u, dincolo de motocicleta lui parcată , că tre
curte. Câ nd am ajuns la strada Quincy, Ivan a luat-o la stâ nga, în timp ce eu
am continuat înainte. Era întuneric. Am ză bovit la intersecţie un moment şi
l-am privit. Pă rea atâ t de liber, mergâ nd cu umerii uşor încovoiaţi şi că maşa
fluturâ ndu-i puţin în spate. Câ nd am trecut strada, pe lâ ngă clă direa bă ncii,
ceasul ară ta exact 9:20.
A doua zi, vineri, mă simţeam ca şi cum ar fi fost o nouă eră . Hannah
avusese examene toată ziua, aşa că am stat în camera comună , scriind la
lucrarea pentru filozofie, despre propoziţiile de acţiune. Nimeni nu ştia cum
să transpună propoziţiile de acţiune în notaţii logice. Donald Davidson
considera că acţiunea este un ceva extra, invizibil, care se ascunde în
propoziţie. Considera că trebuie să o numeşti „x”. Am citit şi recitit
exemplele.
Am zburat cu nava că tre Steaua dimineţii.
(Ǝ x) (Zburat (eu, nava mea, x) & (că tre Steaua dimineţii, x)
Oare navele spaţiale chiar aşa funcţionau?
178
 Telefonul suna încontinuu.
Mai întâ i, un tip de la cursul de filozofie a sunat să mă întrebe dacă
ştiam articolul în care P.F. Strawson spunea că parafrazarea termenilor
singulari nu presupunea în mod necesar că trebuie să elimini termenii
singulari dintr-un limbaj.
— Mi-o pot închipui atâ t de clar, a spus el. Arată ca un manuscris cu
corp de literă Courier. Pot chiar să îmi imaginez şi paragraful pe care îl
vreau. Se află în colţul din stâ nga jos, pe versoul unei pagini.
— Dacă poţi să îţi imaginezi atâ t de clar, de ce nu poţi să citeşti
imaginea?
— Nu funcţionează aşa.
În secunda în care am închis, telefonul a început să sune din nou.
— Alo? am ră spuns.
Mi-am reamintit că nu putea fi Ivan, pentru că ştiam că Ivan nu mă va
mai suna vreodată .
— A, Oleg!
— Ralph! Cum a fost la chimie?
— Să spunem că , privind în urmă , o persoană oricum nu vrea să se facă
doctor. E teribil de tipic pentru clasa de mijloc.
— Absolut. Halate albe înainte de Ziua Veteranilor61.
— Îmi plac, totuşi, acele uniforme verde-jad.
— Probabil se poate face ceva în legă tură cu asta, pentru ţinuta de
după -amiază .
— Să vorbim de model la masa de seară ?
— Peste o oră ? Încă mai scriu la lucrare.
— Lucrarea de la filozofie! Câ tă lipsă de sensibilitate, să nu te întreb.
Cum merge lucrarea?
— Pă i, are nevoie de mai multe cuvinte.
La cinci minute după ce am închis, telefonul a sunat din nou. Era cineva
pe nume Jared, care suna să mă întrebe dacă aş lua în considerare să îl votez
în nu ştiu ce comitet de care nu auzisem niciodată .
— Am înţeles, am spus şi am închis.
Telefonul a început să sune din nou imediat.
— Ce? am întrebat.
— Selin? a întrebat mama.

61
În original „Memorial Day” – să rbă toare federală americană în care sunt comemoraţi,
în ultima zi de luni a lunii mai, soldaţii americani care au murit în luptă sau în serviciul
militar.
179
 — Ah, scuze, am spus. Credeam că mă suni să mă rogi să te votez în
Comitetul pentru iniţiativele studenţilor.
— Nu, dulceaţă , nu vreau să fiu în Comitetul pentru iniţiativele
studenţilor. Pur şi simplu mă gâ ndeam la tine. Mă întrebam cum merg
examenele şi cum merge treaba cu prietenul tă u ungur.
I-am spus o versiune prescurtată a ceea ce se întâ mplase cu o zi
înainte.
— Cred că nu o să mai vorbim unul cu altul, am spus.
— Ce-o să faci câ nd o să te sune?
— N-o să mă sune.
— Bineînţeles că o să te sune. Afemeiaţii sună întotdeauna. E cea mai
bună calitate a lor.
N-am spus nimic. Afemeiaţii?
— Mai devreme sau mai tâ rziu, va trebui să vorbeşti din nou cu el şi,
dacă aş fi în locul tă u, m-aş hotă rî înainte ce poziţie să adopt. Vreau să spun,
hai să ne gâ ndim de ce a permis să se întâ mple asta. Probabil că voia doar să
te supere.
— Voia să mă supere?
— Voia o dovadă că îţi pasă de el.
— Dar deja avea o dovadă .
— Pă i, poate că ar trebui să -l complimentezi supă râ ndu-te pe el şi să
vezi ce face.
Am încercat să înghit nodul care mi se pusese în gâ t. Am auzit nişte
zgomote de fundal în receptor, de unde suna mama. Un sertar de metal s-a
închis.
— Da, am fă cut. Ai perfectă dreptate, spunea mama. Vin imediat.
Scuză -mă , iubita mea, a spus ea, cineva cu care trebuie să vorbesc a intrat în
laborator. O să te sun mâ ine. Dacă nu te gă sesc, sună -mă tu.
— Bine.
— Promiţi?
— Promit.
— Bine. Acuma, nu lă sa nimic din toate astea să îţi scadă indicele de
veselie. Gâ ndeşte-te la Tamerlane62.
Bunicul obişnuia să o aline pe mama, în timpul copilă riei ei,
reamintindu-i că ar putea fi înrudiţi cu Tamerlane.

62
Pe numele real Tīmū r bin Taraghay Barlas,Tamerlane (1336–1405) a fost un cuceritor
turco-mongol.
180
 — Bine – deşi nu înţelesesem niciodată cum ar putea să ajute la ceva
Tamerlane.
— Adu-ţi aminte, ai cea mai bună inimă şi cea mai bună minte, orice
faci tu este corect. Pa-pa, iubita mea. Nu uita să mă nâ nci să nă tos.
Telefonul a început să sune. Dacă era Ivan, iar acum trebuia să îi fac
complimentul că eram supă rată pe el?
— Alo?
— Hei, a spus Lakshmi. Ce faci în seara asta?
Noor era DJ într-un un club din Boston, pentru ziua de naştere a unui
tip care fă cea afaceri piramidale. Pă rea nasol, dar era cu mult mai bine decâ t
să stau lâ ngă telefon şi să mă prefac că scriu la lucrare şi să mă întreb dacă
mă va suna Ivan, ceea ce se pare că pusese la cale pentru mine creierul meu
prost.
— Nu am un act de identitate, am ră spuns.
Lakshmi a spus că nu era o problemă . Mi-a zis că nu era greu să intri în
astfel de localuri, tot ce trebuia să faci era să fii o femeie atractiv îmbră cată .
— Ah, am spus.
— Care e problema? m-a întrebat Lakshmi. Eşti femeie. Poţi să te
îmbraci atractiv. Isabelle îmi cumpă ră nişte tequila, şi deja am sarea.
Probabil că o să mă deprim vă zâ ndu-l pe Noor cu alte femei, aşa că o să
putem să bem shoturi de tequila şi să ne despovă ră m sufletele. În sfâ rşit, îţi
voi afla toate secretele!
— Super, am ră spuns, întrebâ ndu-mă pentru ce era sarea.
După ce am închis, m-am aşezat, holbâ ndu-mă la Einstein câ teva
minute, aşteptâ nd să vă d dacă va suna telefonul. Nu a sunat. Am recitit
ultima propoziţie pe care o scrisesem în lucrare. Nu era foarte clară . Cum aş
fi putut pune accentul pe această neclaritate ca să fac lucrarea mai lungă ?
„Cu alte cuvinte”, am tastat la calculator.
Dar propoziţiile de acţiune erau foarte greu de gâ ndit şi, în schimb, m-
am trezit punâ ndu-mi întrebă ri despre Eunice: ce studia, ce vâ rstă avea,
dacă şi ea era pe cale să termine facultatea, dacă mergea şi ea în California.
Am lă sat în bară Wordperfect, am deschis Netscape şi am că utat în dosarul
universită ţii prenumele „Eunice”. Erau 11 Eunice. Toate cele 11 pă reau să
aibă puterea de a mă face să mă simt prost.
Lakshmi purta un top cu bretele, o fustă de piele şi ghete cu tocuri şi
ţinte. Buzele ei lucioase şi umede stră luceau la fel de puternic precum ochii
ei negri zâ mbitori, care erau daţi cu fard. Era atâ t de frumoasă .
Am aşteptat-o mult timp pe Isabelle la intrare, prietena cea mai bună a
lui Noor, care se pă rea că era franţuzoaică şi super mişto, şi deşteaptă , şi
181
sofisticată , dar şi foarte dulce şi protectoare. În sfâ rşit, Isabelle a apă rut,
ară tâ nd mai tâ nă ră decâ t mi-am imaginat, purtâ nd un cardigan alb, pufos.
Nu reuşise să aducă tequila.
— Mă simt groaznic, a spus ea, cu un accent franţuzesc.
— Nu-ţi face griji, a ră spuns Lakshmi.
S-au pupat una pe cealaltă . Isabelle a oprit un taxi ca să meargă la
deschiderea galeriei prietenului mamei ei. În timp ce mergeam spre metrou,
Lakshmi mi-a vorbit disperată despre cardiganul Isabellei, despre câ t de
tare era şi cum reuşea Isabelle să se menţină fă ră efort pe linia dintre sexy şi
angelic. Un bă rbat bă rbos, autoironic, câ nta melodii folk aproape de intrarea
în staţie. Câ nd treceam strada, i-am observat pe Ivan şi Eunice într-o
mulţime de ascultă tori. Ivan îşi ţinea casca de motociclist, Eunice îşi ţinea
casca de biciclist. Pă reau complet absorbiţi. La sfâ rşitul melodiei, nici nu au
aplaudat, nici nu au fă cut vreun gest să plece.
— Deci, a spus Lakshmi pe peronul metroului, ce mai face tipul tă u
misterios?
— Tocmai am trecut pe lâ ngă el, am ră spuns. Era cu prietena lui.
— Ce? Unde?
— Afară . Îl ascultau pe tipul ă la cu chitara.
Lakshmi a vrut să urce scă rile şi să se uite, dar nu îşi mai permitea încă
o cartelă de metrou – mereu ducea lipsă de bani de buzunar.
— Pur şi simplu nu îmi vine să cred că el chiar era acolo, tot spunea ea.
Nu pot să cred că el chiar există . Nu îmi spui niciodată nimic despre el.
Lakshmi îmi punea mereu întrebă ri despre Ivan, la care nu ştiam cum
să ră spund: câ t de atractiv este, câ t de deştept, câ t de bine îmbră cat, cu ce
actor de cinema seamă nă cel mai mult.
— Este foarte înalt.
— Ce descriere, din partea unei scriitoare.
I-am spus că nu îmi reamintea de niciun actor de cinema.
— Nu asta e şi ideea de a îţi plă cea de cineva? am spus. Îşi formează
propriul...
— Propriul tip, a intervenit Lakshmi.
Era unul dintre manierismele ei: ghicea ce aveai de gâ nd să spui şi apoi
o spunea odată cu tine. Asta nu însemnă că era şi de acord.
— Nu, nu cred, a spus ea. Eu cred că trebuie să se potrivească unui
prototip. Dragostea la prima vedere este posibilă doar pentru că recunoşti o
tipologie. Deja îl că utai. Ş tii, e tată l tă u, e dască lul tă u. E cineva pe care l-ai
mai vă zut.

182
 Un tren a intrat hodorogind în staţie, dar s-a dovedit că mergea în
direcţia opusă .
— Dar prietena lui? m-a întrebat Lakshmi. Ea este atractivă ? Este bine
îmbră cată ?
— Nu ştiu.
— Trebuie să ai mă car o pă rere.
— Ş tiu că e ciudat. Dar sincer, nu ştiu ce să spun.
— În termeni relativi, este mai mult sau mai puţin atractivă decâ t tine?
— Ă sta e lucrul cel mai deprimant pe care puteai să mi-l zici.
— Nu fac decâ t să încerc să te ajut să faci o prognoză .
— Pot să fac o prognoză chiar acum, în trei litere, am spus. Rea.
Prognoza este rea. Nu contează cum ară t. Aş putea ară ta ca Juliette Binoche
şi n-ar conta niciun pic.
— Juliette Binoche nu are un trup frumos. Desigur, are un chip angelic,
dar te-ai uitat vreodată bine la picioarele ei?
Lakshmi a fă cut o pauză .
— Presupun că ceea ce vrei să spui este că nu ar conta niciun pic dacă
ai fi superbă .
A început să râ dă .
— De ce nu? Din cauza personalităţii tale insuportabile?
Chicoteam amâ ndouă legat de personalitatea mea insuportabilă , câ nd
a intrat în staţie metroul. Vagonul era prea aglomerat ca să mai putem vorbi.
Pur şi simplu stă team acolo, agă ţate de bara de sus, legă nâ ndu-ne în
porcă riile de pantofi pe care-i purtam. Metroul a ieşit pentru scurt timp din
tunel şi a traversat un pod. Geamurile s-au transformat, din oglinzi
distorsionate, în ferestre şi te puteai uita afară , la lume: la stele, la apă , la
lumini, la ambarcaţiuni.
Lakshmi împrumutase o carte de identitate de la o studentă indiancă la
medicină , pe nume Denise. La aproximativ 1,60 m şi 26 de ani, Denise se
asemă na foarte puţin cu Lakshmi, şi aproape deloc cu mine. Lakshmi i-a
ară tat portarului cartea de identitate a Denisei. Acesta i-a dat drumul. Mi-a
strecurat cartea de identitate în mâ nă , în spatele funiei de catifea – trebuia
să mă plimb prin zonă şi să mă întorc în 10 minute. Am mers la o cantină şi
am comandat o cafea. Un grup de tipi pakistanezi erau aşezaţi la masa de
lâ ngă .
— Hei, eşti pakistaneză ? m-a întrebat unul dintre ei.
— Nu, am ră spuns.
— De ce minţi? E evident.
— Nu mint.
183
 — De ce îţi e ruşine că eşti pakistaneză ?
— Sunt turcoaică , am ră spuns. Ară tă m la fel.
— De ce spui asta, de ce îţi e ruşine?
Am lă sat banii pe masă , m-am întors la club şi am ară tat cartea de
identitate a Denisei. Portarul mi-a fă cut semn să intru.
Muzica pulsa ca o funcţie corporală . L-am vă zut pe Noor imediat la
platane, cu că ştile pe urechi. Ş tiam de la Lakshmi că este extrem de atractiv
şi că se îmbracă foarte bine. M-am uitat la el şi am încercat să înţeleg cum
arată un bă rbat atractiv, bine îmbră cat. Avea barba nerasă şi un cercel.
Lui Lakshmi îi stră luceau ochii. Mi-a pus mâ na pe talie şi mi-a ară tat un
tip, spunâ nd că , dacă mă duc şi flirtez cu el, o să îmi dea nişte ecstasy. M-am
uitat la tip.
— Mi-e bine aşa, am spus.
Melodiile dansabile s-au dovedit a consta dintr-o singură propoziţie
repetată la nesfâ rşit. De exemplu: „Îmi e dor de tine cum deşertului îi e dor
de ploaie”.De ce i-ar fi fost deşertului dor de ploaie? De ce nu era în regulă ca
un deşert să fie un deşert; nimic nu putea să fie ce era; de ce trebuia tot
timpul să lipsească ceva?
Bă rbaţi scunzi, agresivi, tot dansau aproape de Lakshmi, care gă sise o
modalitate să încorporeze în dansul ei respingerea avansurilor, dâ ndu-şi
ochii peste cap, fluturâ ndu-şi pă rul şi îndepă rtâ ndu-şi umerii. Mai puţin
frecvent, câ te unul dintre bă rbaţi încerca să danseze cu mine. Dă deam din
cap în stilul oamenilor de afaceri şi mă întorceam ca şi cum mi-aş fi
reamintit de ceva important pe care trebuia să -l fac. Treaba asta – dansatul –
s-a repetat la nesfâ rşit. Mă tot întrebam de ce trebuia să o facem şi pentru
câ t timp.
Duminică seara, a treia seară după aventura de la înot, am gă sit un
mesaj vocal de la Ivan. Avea acelaşi ton ca întotdeauna. Spunea că a sunat ca
să vadă ce mai fac. Nu ştiam ce să îi ră spund. Nu am mai ră spuns la telefon. A
lă sat mesaje iar luni şi marţi. Marţi era ultima zi de examene. Am petrecut
ziua de miercuri cu Murat, verişorul meu de-al doilea, care se afla în Boston
pentru o conferinţă de inginerie. I-am ară tat campusul şi a venit în camera
mea să mă ajute să car cutiile la depozit. În timp ce închideam cutiile cu
bandă adezivă , telefonul a început să sune.
— Nu ai de gâ nd să ră spunzi? m-a întrebat Murat după al treilea apel.
Am lă sat telefonul să mai sune de două ori, apoi am ridicat receptorul.
— Selin, bună , a spus Ivan.
— Bună !
— Ce-ai mai fă cut?
184
 — Nimic.
— Am crezut că eşti ocupată cu ceva. Am sunat de câ teva ori. Poate că
ai primit mesajele de la mine.
Am încuviinţat.
— Mda, am ră spuns.
— Pă i, mă gâ ndeam că ar fi frumos să te vă d. Ai planuri pentru astă zi
după -amiază ?
— Vă rul meu e aici.
A urmat o pauză .
— E totul în regulă ?
— Da. Doar că nu pot să vorbesc acum.
— Bă nuiesc că atunci te las în pace.
— Bine.
— Pa.
— Pa.
Am luat cina cu Murat la un restaurant indian, iar apoi ne-am dus la
hotelul lui, iar eu m-am întors acasă şi am gă sit e-mail-ul de la Ivan. Am
început să plâ ng de îndată ce am vă zut subiectul: paselin.txt.
Dragă Sonia, a scris. Nu o să mai încerc să mai vorbesc cu tine. Dacă există
neînţelegeri despre care vrei să vorbeşti, îţi stau la dispoziţie. Dacă sunt neînţelegeri despre
care nu vrei să vorbeşti, e în regulă şi aşa. A spus că s-a gâ ndit mult dacă să
continue sau nu să se mai întâ lnească cu mine. În ultima vreme era foarte
implicat în existenţialism. Existenţialiştii spuneau că nu poţi să iei decizii pe baza unor
norme sau coduri preexistente, care erau întotdeauna prea generale pentru orice situaţie.
Mai degrabă , fiecare decizie pe care o luai te crea. Decizia (existenţa) este pe primul loc şi
creează esenţă .
Decizia lui Ivan de a se întâ lni cu mine crease ceva bun, în opinia lui.
Dar el ştiuse dintotdeauna că era mai greu pentru mine. Încercase
întotdeauna să se asigure că nu mă forţa, şi că nici nu mă presa să fac ceva.
Spera că voi merge totuşi în Ungaria, care era o ţară suficient de mare
pentru ca doi oameni să nu se întâ lnească , dacă nu doreau acest lucru. Ar
trebui să treci peste acest Vania, şi peste aceste vise să lbatice despre atomi, scâ ntei, ceasuri
Rolex şi restul. Nu le lă sa să creeze distrugere, ci creştere şi viaţă pentru viitor.
Am început să mă plimb prin cameră , ameţită de durere. Habar nu
aveam ce să mă fac cu mine. Nu îmi puteam imagina cum aveam de gâ nd să
mă folosesc de propriul trup în spaţiu şi timp, în fiecare minut al zilei,
pentru tot restul vieţii mele. Nu înţelegeam cum de nu îl deranja ideea de a
nu mă mai vedea vreodată , sau de ce se comporta ca şi cum ar fi fost ideea
mea, sau dacă se presupunea că mă duc sau nu în Ungaria, sau ce ar fi
trebuit să fac acolo fă ră el. Mai dureros şi mai greu de înţeles, fă ră niciun
185
avertisment sau motiv pe care l-aş fi putut vedea, era că el luase înapoi ceea
ce spusese despre atom – că avea voie să iasă şi să se joace, şi să fie o
scâ nteie nebună , şi să se aşeze pe unghia lui. El mă sunase, iar acum mă
trimitea într-o piatră , cum trimisese bunicul meu durerea de stomac.
Pă rea atâ t de imposibil încâ t, pentru moment, am crezut că poate mi-
am imaginat că a spus acele lucruri înainte. Dar am că utat e-mailurile de la
el şi erau acolo, câ t se poate de reale.
Cred că atomul tă u nu se va mai întoarce niciodată la pace, la cereale sau la pietre,
sau la orice altceva. Odată ce a fost sedus, nu mai există cale de întoarcere.
Acel atom sedus are energii care seduc oamenii, iar acestea se pierd rareori.
Vă conjur cuvinte, oh, stelele mele.
Fă ră voi nu există nimic.

Apoi am recitit ce scrisese acum – că trebuie să depă şesc visele

să lbatice şi nebune, şi să abandonez distrugerea şi să construiesc o viaţă
pentru viitor. Voia să spună că trebuie să plec, astfel încâ t el să poată
construi o viaţă pentru viitor. Vroia să spună : dispari şi transformă -te în
nimic. Îmi era imposibil să înţeleg o asemenea perfidie. Pur şi simplu nu
pă rea să existe vreun motiv pentru ea.
Am ră spuns imediat. Am scris lucruri groaznice – cele mai urâ te
lucruri la care mă puteam gâ ndi. L-am numit regizor de film. La sfâ rşit, am
copiat şi am lipit râ ndurile pe care mi le scrisese înainte, râ ndurile care mă
mişcaseră atâ t de mult şi pe care le retră sese într-un mod atâ t de
mistificator, apoi am apă sat Ctrl-S.
Se terminase.

Partea a doua
Iunie
A doua zi după ce am împlinit 19 ani, mama m-a dus la anexa
aeroportului JFK, unde se afla Pakistan Airlines: o clă dire temporară ,
îngustă , cu ferestre pră fuite, pe care o împă rţea cu Poland Air. Sigla Poland
Air era o creatură slă bă noagă , subnutrită parcă . Tot nu reuşeam să citesc
lucrurile corect. ÎNCREDINŢ AŢ I-VĂ BAGAJELE DOAR PORTARILOR
NEINFORMAŢ I. Îl vedeam pe Ivan peste tot. O femeie înaltă , alcă tuită parcă

186
numai din unghiuri, o servietă , scara de aluminiu a unui muncitor. Câ nd
treceai prin punctul de securitate era ca şi câ nd ai fi murit – felul în care îţi
luai ră mas bun de la toată lumea, felul în care deveneai doar un nume pe o
hâ rtie şi renunţai la bani, şi la ceas, şi la pantofi.
— Mă bucur atâ t de mult că te duci să vezi Parisul, mi-a pus mama şi
am vă zut că avea lacrimi în ochi.
Mama nu fusese niciodată la Paris, dar bunica fusese, pe vremea câ nd
era doar o fetişcană , şi spunea că era cel mai frumos loc de pe pă mâ nt.
Aveam să petrec două să ptă mâ ni acolo cu Svetlana şi prietenii ei din
liceu, Bill şi Robin. Al patrulea membru al grupului lor, Fred, fusese acceptat
pe neaşteptate într-un program de stagiatură la Merrill Lynch, iar Svetlana
nu vroia să fie a treia roată de la bicicletă . Mi-a pus că eram singura
persoană care putea fi rugată să ocupe locul atâ t de repede – eram singura
persoană pe care o cunoştea care fă cea astfel de lucruri.
— Ai putea să fii partenera mea de că lă torie prin Europa, ca într-un
roman, a spus ea. După aceea poţi să te duci direct în Ungaria.
Planul fusese ca toată lumea să stea în apartamentul mă tuşii Svetlanei,
vizavi de Muzeul d’Orsay. Tată l lui Fred, care era comerciant valutar,
rezervase patru locuri la clasa economică la cel mai ieftin avion
transatlantic: prima parte a unui zbor al Liniei Aeriene Pakistaneze că tre
Islamabad. Svetlana a trecut biletul lui Fred pe numele meu, şi cu asta basta.
Zborul a fost amâ nat două ore. Nu mai fusesem niciodată înainte
neînsoţită într-un terminal internaţional, şi m-am plimbat o vreme, citindu-
mi horoscopul în reviste şi uitâ ndu-mă prin toate magazinele. Brookstone
vindea un „uscă tor de pă r silenţios”, care îţi permitea să vorbeşti la telefon
în timp ce îţi uscai pă rul, fă ră ca interlocutorul să îşi dea seama. În sfâ rşit,
câ nd pă rea să nu mai aibă nici un sens să mai amâ n, m-am dus că tre banda
transportoare.
Poarta de îmbarcare se afla într-o încă pere cu toţi pereţii de sticlă , cu
încă un punct de control. Aşteptâ nd la detectoarele de metal, m-am uitat
prin ferestre la mulţime, că utâ nd-o pe Svetlana. Nu am vă zut-o. Ce am vă zut
a fost sosia lui Ivan – pă rea că în fiecare încă pere exista câ te una. De data
aceasta avea o tunsoare ca a unui sectant virgin cu puteri mentale.
Odată ce am trecut de punctul de control, am vă zut-o imediat pe
Svetlana şezâ nd, într-o mare de scaune rotative, cu un cuplu frumos, care
pă reau a fi americani.
— Selin! a strigat ea, agă ţâ ndu-se cu braţele de gâ tul meu şi să rutâ ndu-
mă pe obraz.
— Selin! a imitat-o Bill, şi m-a îmbră ţişat şi m-a pupat şi el.
187
 — Credeam că nu mai vii, a spus Svetlana. Cu tine nu ştiu niciodată . Ai
fi în stare să ne trimiţi salută ri, câ teva să ptă mâ ni mai tâ rziu, din Brazilia. Bill
şi Robin tot ară tau spre fete şi spuneau „Ea trebuie să fie” – dar, de fapt, era
o fată care ară ta super normal, cu o coadă de cal şi bocanci de drumeţie.
...
Am luat-o cu Svetlana că tre toaletă , trecâ nd chiar prin spatele unei
sosii a lui Ivan, care aştepta la un fel de coadă , vorbind cu o fată cu pă r
blond, aspru.
Eram atâ t de aproape, că puteam citi textul de pe spatele tricoului lui.
Scria HARVARD MATHEMATICS 1995–1996, urmat de câ teva coloane de
nume. Numele lui Ivan, Ivan, era pe ultima coloană .
— O, bună , a spus Svetlana.
Doar fata s-a întors, nu şi „Ivan”.
— Bună , Svetlana, a spus ea încet, ca şi cum ar fi încercat să îşi dea
seama de ceva.
— O cunoşti pe prietena mea, Selin? Selin, ea este Emery. Ş i ea învaţă
rusă .
Ne-am dat mâ na. Emery avea un chip palid, cu câ te o pată roz pe
fiecare obraz, şi ochi foarte albaştri.
„Ivan” s-a întors pe jumă tate că tre noi. În afară de tunsoarea de sectant
virgin cu puteri mentale, chiar ară ta foarte mult ca Ivan, chiar şi lobii
urechilor. Dar Ivan spusese că merge la Budapesta după absolvire, iar
ceremonia de absolvire avusese loc cu câ teva zile în urmă . Cu câ teva zile în
urmă el că lă torise de la Boston la Budapesta. Prin urmare, nu se putea afla
acum într-un avion de la New York nici că tre Paris, nici că tre Islamabad.
— Mergem la toaletă , a spus Svetlana.
— O, a ră spuns Emery cu aceeaşi voce gâ nditoare.
— Sunt aşa o epavă . Nici nu am cuvinte să -ţi spun, mi-a zis Svetlana de
îndată ce uşa de la toaletă s-a închis în spatele nostru.
În să ptă mâ na care trecuse de câ nd se încheiase şcoala, Robin, una
dintre cele mai vechi prietene ale Svetlanei, fusese plecată din oraş, iar Bill,
care era foarte competitiv şi cu care Svetlana avusese întotdeauna o relaţie
încă rcată sexual, cu mult înainte ca el şi Robin să fi început să iasă împreună ,
venise în fiecare zi să joace şah cu tată l Svetlanei şi tenis cu Svetlana.
Svetlana a intrat într-o cabină şi am auzit încuietoarea. Bill îi spusese ceva
foarte jignitor, seara tâ rziu, într-o maşină . Ea mi-a repetat vorbele lui
îngrozitoare din interiorul cabinei.

188
 Toaleta a lă sat să -i scape un ră cnet de moarte. Svetlana s-a spă lat pe
mâ ini şi a luat trei prosoape de hâ rtie.
— Sasha se descurcă cel mai bine cu el. „Billy”, spune ea, „trebuie să
încetezi imediat toată bâ lbâ ială asta autoerotică ”.
Ş i-a şters cu atenţie mâ inile şi a aruncat prosoapele.
— Ce pă rere ai despre Emery? Nu ştiu de ce, dar îmi lă sa o impresie
foarte puternică . Arată exact cum mi-o imaginez pe Nadia, Nadia a lui André
Breton. Am vă zut-o odată plimbâ ndu-se foarte agale pe strada Dunster 63
într-o ploaie torenţială , fă ră umbrelă – superbă , udă pâ nă la piele. Evident,
eu fiind aşa cum sunt, aveam o pelerină de ploaie şi o umbrelă . Am încercat
să ţin umbrela deasupra ei, dar se ferea încontinuu. Pă rul şi hainele îi erau
ude leoarcă , lipite de corp, cu ochii ei mari albaştri privind de pe chipul
îngust. Atunci mi-a spus că vine la Paris.
Întrebată despre ce planuri are, Emery a ră spuns simplu, pe un ton
contemplativ, că „o să plimb nişte câ ini”. Svetlana a întrebat ce fel de câ ini.
Emery a ră spuns „nu ştiu – doar nişte câââini”.
Am ră mas o clipă pe gâ nduri.
— La ce curs de rusă merge? am întrebat.
— Tocmai a terminat ciclul al doilea. De ce?
— Ă la este cursul pe care l-a urmat Ivan, am ră spuns. Am impresia că
ă la este el, cu ea, la coadă .
— La coadă , aici, în aeroport? Ivan? Dar de unde ar fi putut să ştie că
aveai să iei acest zbor?
— Nu avea acum. Trebuie să fie o coincidenţă . Sau poate că nici mă car
nu este el.
— Nu ar fi putut cumva să afle de la Ghişeul de bilete?
Am stat să mă gâ ndesc.
— Dar biletul nici mă car nu a fost pe numele meu pâ nă acum două zile.
— Asta e adevă rat. Este suficient să te facă să te gâ ndeşti că are puteri
supranaturale. De ce nu ai spus nimic câ nd am trecut pe lâ ngă el?
— Nu eram sigură că e el.
— Nu îmi spune că ai uitat cum arată .
— Pă i, avea pă rul prea scurt.
Svetlana a clă tinat din cap.
— N-o să te înţeleg niciodată . Îţi dai seama că pă rul poate fi tă iat, nu?
Că nu îţi alterează fundamental identitatea?
— Dar, dacă nu este el?

63
Stradă din Boston.
189
 — Pă i, arată ca el? În afară de pă r?
Nu am ră spuns imediat.
— Toată lumea arată ca el, am spus.
Svetlana şi-a dat ochii peste cap.
— Un gagiu ungur, de doi metri, care se uită la toată lumea de parcă
încearcă să le stră pungă sufletul, şi tu crezi că toată lumea arată ca el. Bine,
uite cum facem. Mergem afară . Eu o să vorbesc cu Emery, iar tu ai să îl saluţi
pe Ivan. Dacă nu e el, tot ce trebuie să spui este „Scuză -mă , te-am confundat
cu cineva”. Simplu, nu?
Pâ nă să -mi dau seama ce se întâ mplă , în urmă torul moment mergeam
că tre ei.
— Deci, Emery, a spus Svetlana, unde vei sta în Paris?
— Nu sunt sigură .
Stă team lâ ngă Ivan.
— Bună , am spus.
Nu s-a uitat la mine.
— La mulţi ani, a spus el.
— Nu te-am recunoscut din cauza tunsorii, am spus eu.
S-a întunecat şi mai mult la faţă .
— De asta m-am şi tuns.
Mi s-a pă rut amuzant, dar el nu a râ s.
— Nu ştiam că mergi la Paris, am spus.
— Nu ştiam că tu mergi la Paris, a ră spuns el.
Apoi am stat acolo fă ră să spunem nimic.
— Pă i, ne vedem mai încolo, am spus.
— Probabil, a ră spuns el.
— Nu a fost aşa de ră u, nu-i aşa? m-a întrebat Svetlana după aceea.
— Nu ştiu, am ră spuns. Pă rea supă rat.
— Tu mereu crezi că toată lumea este supă rată . Haide, nu mai fi aşa de
morocă noasă .
M-a cuprins pe după umeri.
— Am încercat să aflu situaţia de la Emery, dar ea nu ştie nimic. Nu ştie
de ce e el aici. S-au întâ lnit din întâ mplare în aeroport.
— Ea nici mă car nu ştie ce câ ini o să plimbe sau unde o să stea, am
subliniat eu. De ce ar şti ceva despre planurile lui?
— Pă i, am crezut că o să te înveselească faptul că mă car nu merg
împreună la Paris. Vreau să spun – chiar este frumoasă .
Ne-am întors lâ ngă Robin şi Bill. Bill tot punea întrebă ri.

190
 — Cine e tipul ă sta? Cum îl cheamă ? Aşa îl cheamă ? Lui Selin îi place de
el?
S-a întors că tre mine.
— De ce ai faţa asta? Ar trebui să fii fericită . Într-un avion se pot
întâ mpla o mulţime de lucruri, seara, la 30 000 de picioare 64 deasupra
oceanului.
Locurile noastre erau în spatele avionului, dar pe râ nduri diferite. Ivan
stă tea pe râ ndul de urgenţă , lâ ngă un bă rbat în costum. Ni s-au întâ lnit
privirile. Nu puteam să merg mai departe pentru că un bă rbat blocase
intervalul, încercâ nd să îndese un obiect mare, înfă şurat într-o pă tură , în
compartimentul de bagaje de deasupra. Era foarte clar pentru toată lumea,
inclusiv pentru bă rbatul în cauză , că obiectul era mai mare decâ t
compartimentul de bagaje, şi totuşi situaţia continua.
— Cred că trebuie să vorbim, a spus Ivan.
— Sunt pe locul 44K, am ră spuns.
Pâ nă la urmă , un însoţitor de zbor a luat obiectul înfă şurat în pă tură de
la bă rbat. Am gă sit locul şi am început să citesc Doamna Bovary.
— Selin!
Am ridicat privirea. Era Svetlana şi conducea, ţinâ nd de cot, un bă rbat
pakistanez în vâ rstă .
— Acest domn dră guţ a fost de acord să facă schimb de locuri cu tine, a
spus ea.
Nu vroiam să îmi schimb locul. Dar bă trâ nul zâ mbea şi pă rea foarte
mâ ndru de fapta lui bună . I-am mulţumit şi am urmat-o pe Svetlana în
cealaltă parte a avionului. Bill avea locul de la margine, iar eu locul de la
fereastră , cu Svetlana între noi. Nu ştiu de ce, Robin stă tea drept în faţa lui
Bill. Nu puteau vorbi şi nici nu se puteau vedea.
Svetlana, că reia îi era frică să zboare, ne-a apucat de mâ ini pe mine şi
pe Bill. Câ ţiva însoţitori de zbor au venit şi ne-au ară tat cum să ne folosim
pernele de scaun ca să plutim în Oceanul Atlantic. Motoarele au pornit. S-a
auzit chemarea unui muezin şi imaginea unui bă rbat care se ruga a apă rut
pe ecranul de televizor, îngenunchind pe diagonală , cu faţa că tre ocean.
— De ce ne arată asta? m-a întrebat Svetlana.
— În caz că mori subit să nu ajungi în iad, a ră spuns Bill, incorect,
ridicâ ndu-şi cotiera. Uite, sprijină -te de mine.

64
Aproximativ 9 kilometri.
191
 Svetlana şi-a închis ochii, mi-a dat drumul la mâ nă şi s-a ghemuit lâ ngă
Bill. Cu un muget asurzitor, din ce în ce mai puternic, avionul şi-a luat în
sfâ rşit zborul.
Dincolo de fereastră , luminiţele oraşului s-au micşorat. Era exact
miezul nopţii. Apoi n-a mai fost nimic sub noi în afară de nori. Persoana din
faţa mea şi-a dat scaunul pe spate, pâ nă câ nd îmi stă tea în poală . Aproape că
simţeam tandreţe pentru el. A trecut timpul. Un însoţitor de zbor ne-a
întrebat dacă vrem mâ ncare americană sau pakistaneză . Am cerut mâ ncare
pakistaneză .
— Nu avem, a ră spuns însoţitorul de zbor. Poftiţi un meniu american.
Am deschis capacul din folie şi m-am uitat la mâ ncarea americană . Nu-
mi puteam da seama ce este. Bă rbatul de pe locul din faţa mea a început să
se întoarcă şi să se agite. Perna lui a că zut în desertul meu. Spuma roz,
bă tută , a format modele care pă reau pline de înţeles pe materialul alb. Am
vă zut o pasă re – asta înseamnă că lă torie.
Am aprins lumina şi am încercat să citesc Doamna Bovary. O propoziţie
mi-a lă sat o impresie profundă : „Deseori un animal de noapte, un arici sau
vreo nevă stuică , foşnea prin frunze, pornind la vâ nă toare, sau, câ nd şi câ nd,
se auzea că zâ nd singură , de pe spalier, câ te o piersică coaptă .”65 Îmi aducea
aminte de videoclipul pentru „Human Behavior”, unde Bjö rk era urmă rită
prin pă dure de un arici gigantic.
În jur de două dimineaţa, Ivan a apă rut de partea cealaltă a avionului,
uitâ ndu-se la numă rul locurilor. S-a oprit la 44. Se uita foarte atent la
bă trâ nelul pakistanez de la 44K.
Mi-am desfă cut centura de siguranţă şi am îndesat Doamna Bovary în
buzunarul scaunului. Drumul că tre interval era complet blocat de formele
încâ rligate, adormite, ale Svetlanei şi ale lui Bill. Ivan se întorsese cu spatele
la tipul pakistanez şi îşi freca ceafa.
I-am fă cut cu mâ na, dar nu m-a vă zut. Am aprins şi am stins de câ teva
ori lumina de deasupra capului. În sfâ rşit, a venit că tre mine.
— Prietena mea a fă cut schimb de locuri, am spus.
S-a uitat la Svetlana. Am încercat să mă strecor fă ră să o trezesc, dar ea
a deschis ochii şi privirile i-au că zut pe Ivan.
— Ce e? a întrebat ea.
— Îmi pare ră u, am spus, încercam doar să ies.
S-a întors ca să se uite la mine.
— A, a spus ea şi şi-a tras genunchii la piept ca să mă lase să trec.

65
Traducere de Demostene Botez, Editura pentru Literatură Universală , Bucureşti, 1968.
192
 Am mers cu Ivan prin avion, că utâ nd un loc în care să vorbim. Nu am
gă sit. Ne-am oprit în faţa toaletelor, sprijinindu-ne de pereţi.
— Am crezut că eşti deja acasă , am spus.
— Am uitat că trebuie să şi termin facultatea, a ră spuns el. Acum am o
diplomă .
I-am întins mâ na. După un moment, a luat-o într-a lui. M-am uitat în
jos. Era cu adevă rat asta mâ na lui – mâ na cu care scria, mâ na cu care fă cea
totul? Cum era posibil? Apoi mi-am fă cut griji că i-am ţinut mâ na prea mult
şi i-am dat drumul.
— Ce ai mai fă cut de câ nd ai absolvit?
— A trebuit să ajung la New York, a ră spuns el. Am închiriat o maşină .
Aproape că m-am oprit în New Jersey. M-am gâ ndit că poate o să vă d ce se
mai întâ mplă pe acolo. Dar nu eram în relaţii foarte bune cu tine.
S-a uitat în ochii mei.
— Înţeleg, am spus.
— Aşa că m-am dus direct la New York. Am jucat ceva baschet cu nişte
unguri în Brooklyn. Chiar erau unguri cu adevă rat, chiar şi pentru unguri –
m-au fă cut să mă simt ca un stră in. A fost destul de plictisitor. Ş i nici nu îmi
place baschetul. Oamenii se aşteaptă să fiu bun pentru că sunt înalt.
S-a uitat la mine.
— Eşti bună la baschet?
— Nu.
— Nici eu.
A urmat o pauză . L-am întrebat câ t de mult o să stea în Paris. Nu mi-a
ră spuns.
— Într-o zi aproape că am luat bă taie, a spus el. În centru. Cumpă ram
un CD player pentru ziua de naştere a surorii mele mai mici, iar tipul încerca
să mă jecmă nească . Am încercat să -l lovesc, peste tejghea, şi pe urmă el a
vrut să sară peste, la mine, dar l-a oprit un alt tip.
— Câ nd e ziua surorii tale?
— Tocmai a trecut, a ră spuns el. Chiar am vrut să fiu acolo. Îi ratez ziua
de naştere în fiecare an.
— Dar, pâ nă la urmă ai cumpă rat CD player-ul?
A încuviinţat.
— Am luat unul din altă parte. Este sub noi.
A indicat că tre podea.
— Cu exemplarul meu din revista literară .
— Ai să stai mult în Paris? am întrebat.
A pă rut să nu mă audă .
193
 — Chestiile astea par să scoată cu adevă rat sadicul din tine, a spus el.
Stau şi mă gâ ndesc la toate felurile posibile în care să îl fac bucă ţi pe tipul
ă la.
Am amuţit. De ce avea un sadic în el? Ş i de ce nu voia să îmi spună câ t
avea de gâ nd să stea în Paris? M-am hotă râ t să să încerc din nou.
— Câ t ai să stai în Paris? am întrebat.
— Nu ştiu! a ră spuns pe el. Trei sau patru zile. Dar nu trebuia să fii
foarte supă rată pe mine? Iar eu ar fi trebuit să mă simt foarte jignit – nu aşa
decurg lucrurile de obicei?
— Poftim?
— Ar trebui să mă simt foarte jignit din cauza ultimului tă u e-mail. Iar
tu ar trebui să fii foarte supă rată . Nu ar trebui să faci conversaţie.
Ş tiam că „să faci conversaţie” era o expresie pe care o învă ţase de la
mine. Ş tiam că are dreptate – trebuia să fiu supă rată . Dar eram aşa de
fericită să îl vă d. Era imposibil să ascund câ t de fericită mă simţeam, şi chiar
dacă ar fi fost posibil, nu aş fi vrut.
— Nu m-am simţit lezat, a spus el. A fost ca, pfffff...
A ară tat cu mâ na că tre podea. Câ nd a spus asta, eu m-am simţit lezată
pentru un moment.
— Pă i, atunci care e problema? am întrebat.
A oftat.
— Deci, nu eşti supă rată ?
— Bă nuiesc că nu, am ră spuns.
— Dar erai mai devreme.
Am încuviinţat.
Un însoţitor de zbor mi-a împins pantoful cu un mop.
— Toaleta este goală , a spus el. Aceasta este o zonă de aşteptare
pentru toaletă .
— Locurile noastre sunt separate, a ră spuns Ivan. Stă m aici ca să
putem vorbi.
— Vă rog să vă întoarceţi la locurile dumneavoastră , a spus însoţitorul
de zbor, ridicâ nd mopul.
Am mers de-a lungul intervalelor întunecate, printre râ ndurile de
trupuri albastre care dormeau cu gurile deschise. Ne-am oprit într-un alcov
din faţa unei ieşiri de urgenţă . Ivan s-a aşezat pe partea plată a uşii unde era
printat cu roşu NU VĂ AŞ EZAŢ I AICI. M-am sprijinit de un perete pe care
scria NU VĂ SPRIJINIŢ I. Pe ecranul de televizor, un tanc a explodat, iar o
femeie în uniformă s-a aruncat într-un şanţ.
— Unde mergi de la Paris? m-a întrebat Ivan.
194
 — Ce vrei să spui? La Budapesta.
— Îmi amintesc partea aia, a spus el. Vreau să spun, înainte.
— Nică ieri. Doar la Paris. Tu unde mergi?
— Cred că la Lacul Geneva, să -l vizitez pe Tomi. Vara stă în Montreux.
Nevasta lui e elveţiancă .
Ceva în felul în care spus „nevasta lui” a sunat plin de spirit.
— Ş i aşa o să fac autostopul pâ nă la Budapesta, aşa că de ce să nu mă
opresc în Geneva? Poate chiar şi în Veneţia.
Am încuviinţat. Nu cunoşteam pe nimeni care să facă autostopul
nică ieri ca primă alegere de că lă torie. Ivan m-a întrebat dacă aveam de gâ nd
să că lă toresc prin Europa după ce plecam din Ungaria.
— O să merg în Turcia, am ră spuns.
Nu prea voiam să mă gâ ndesc la perioada care urma după ce aveam să
plec.
— O, asta e bine. Bine că te duci înapoi în Turcia. Eu atunci o să fiu în
Tokio. În sfâ rşit mi-am luat biletul. Chiar doream să mă opresc în Bangkok,
şi uite că am reuşit. O să stau acolo trei zile. Mă bucur tare mult că mă întorc
în Thailanda.
Mă întrebam ce anume aveau locurile diferit de îl fă ceau să vrea să se
ducă acolo, sau să se întoarcă acolo, de ce era bine că mă întorceam în
Turcia.
— Cum e în Thailanda? am întrebat.
— Hmm? Nu te-am auzit.
— Nu mai contează , am ră spuns, pentru că nu îmi pă sa cu adevă rat
cum era în Thailanda.
— Nu, spune-mi.
— Nimic. Am întrebat cum e în Thailanda. O întrebare idioată .
— Nu, nu e idioată . Lasă -mă să mă gâ ndesc, a spus el. Thailanda e chiar
mişto. Au fructe de mare foarte bune pe stradă , pe care nu ar trebui să le
mă nâ nci. Odată am mâ ncat oricum multe.
— Ce s-a întâ mplat?
— Mi s-a fă cut foarte ră u.
A urmat o pauză .
— Ai spus ceva? m-a întrebat el.
— Nu.
— A, am crezut că ai spus ceva.
— Probabil că a fost din cauza avionului.
— Hmm?
— Probabil că avionul a scos un sunet şi tu ai crezut că am fost eu.
195
 — Da? Eşti pesimistă . Aş zice că pâ nă acum am învă ţat să fac diferenţa
între tine şi un avion. Stai confortabil aşa?
— Nu. Tu stai confortabil aşezat acolo?
— Nu. Hai să încercă m scaunul ă la.
A deschis un scaun pliabil, care era prins de perete, şi s-a aşezat pe
partea dreaptă a şezutului. M-am aşezat pe jumă tatea stâ ngă . Pe ecranul
televizorului femeia îmbră cată în haine de camuflaj mergea cu greu prin
noroi. Ce o fă cea să fie atâ t de frumoasă ? Pomeţii ei, şi gâ tul, şi talia. O
lumină portocalie a stră fulgerat pă durea. Femeia fu aruncată într-un perete
de tranşee.
— E ciudat să -l vezi fă ră sunet, am spus.
— Nu arată ca şi cum am pierde prea multe, a ră spuns Ivan.
A apă rut un bă rbat în tranşee, şi el tot în haine militare. Femeia s-a
întors cu faţa spre el şi cu buzele uşor întredeschise. S-au să rutat pasional,
apoi s-au îndepă rtat unul de altul, iar expresiile lor au devenit serioase.
Bă rbatul a spus ceva. Femeia a încuviinţat tensionată .
Conversaţia noastră s-a întors că tre subiectul surdită ţii. Ivan mi-a
descris o comedie în care un bă rbat surd a inventat nişte că şti care vibrau şi
se aprindeau ca să îi spună că sună telefonul. Scheciul s-a sfâ rşit cu telefonul
sunâ nd şi bă rbatul surd spunâ nd cu mâ ndrie: „Alo?”
Eu i-am spus o glumă turcească despre doi pescari surzi.
— Mergi să pescuieşti? a întrebat primul pescar.
Cel de-al doilea pescar a răspuns:
— Nu, merg să pescuiesc.
Primul pescar a spus:
— A, credeam că mergi să pescuieşti.
Ivan mi-a spus o glumă despre un om de ştiinţă care avea un proiect de
cercetare în care studia puricii. El striga „Sari” şi mă sura câ t de sus să rea
puricele. După o vreme devenise plictisitor, pentru că puricele să rea
întotdeauna aceeaşi distanţă , aşa că cercetă torul a început să îi smulgă
picioarele, unul câ te unul. Distanţa a devenit din ce în ce mai scurtă , pâ nă
câ nd, în final, îi smulsese toate cele şase picioare, iar puricele nu mai să rea
deloc. „Dacă îndepă rtezi şase picioare”, a concluzionat omul de ştiinţă ,
„puricele nu mai poate auzi”. Mi s-a pă rut foarte amuzant.
— Deci, povesteşte-mi, a spus Ivan.
— Despre ce?
— De ce erai supă rată . Mai înainte, vreau să spun – câ nd erai supă rată .
Am încercat să -mi reamintesc ce anume mă supă rase – care fusese
primul lucru.
196
 — Câ nd ne-am întâ lnit cu prietena ta şi nu m-ai sunat după aceea, m-a
fă cut să mă gâ ndesc că ai fă cut-o dinadins – că m-ai dus acolo şi că ai
înscenat întâ lnirea ca să îmi transmiţi un mesaj.
A încuviinţat.
— M-am gâ ndit mult la asta, a spus el. Dacă am fă cut-o sau nu
dinadins.
— Pe bune?
— Mda. M-am certat cu prietena mea după ce m-am întors. Încă eram
ud, nu avusesem timp să fac un duş. M-a întrebat unde am fost. I-am explicat
că am înotat. A trebuit să îi spun despre tine, cum ne-am tot întâ lnit. Cred că
a devenit geloasă . A spus „Deci, ce se întâ mplă , e îndră gostită de tine?”, iar
eu am ră spuns „Cred că a fost”. Ea a spus „Vrea ceva de la tine?”, iar eu am
ră spuns „Nu cred, nu cred că mai vrea”.
A fă cut o pauză .
— Apoi m-a întrebat „Tu vrei ceva de la ea?”, iar eu am ră spuns „Nu,
bineînţeles că nu!”.
Chiar înainte de a înţelege cuvintele, m-am simţit ca şi cum m-ar fi lovit
ceva.
— Înţeleg.
S-a uitat la mine.
— A trebuit să spun nu.
Am încuviinţat.
— Ş i, după aceea?
— După aceea? După aceea a devenit foarte ră ută cioasă . I-am spus
„Eşti foarte ră ută cioasă ”. Iar ea s-a oprit atunci. Ş i, ă ă ă , dacă o vezi la
aeroport, să nu crezi că am fă cut-o intenţionat – pentru că vine să se
întâ lnească cu mine.
M-am întrebat dacă ar trebui să îi pun întrebă ri despre prietena lui. La
momentul respectiv nu era nimic ce să fi vrut să ştiu. Dar mi-am adus aminte
câ t de curioasă fusesem câ nd am că utat numele în dosar şi m-am gâ ndit că
ar trebui să adun nişte informaţii pentru data viitoare câ nd aveam să mă
simt la fel.
— Ş i prietena ta a terminat facultatea acum? Era în anii mai mari?
— Poftim? Nu, e studentă la doctorat – tocmai a luat masteratul. Ş tii, e
o coincidenţă – azi e ziua ei.
— Ce vâ rstă are?
— 26.
— 26?

197
 — E puţin mai mare ca mine, a spus, pă râ nd mâ ndru. Tipul cu care se
întâ lnea înaintea mea era profesor – era cu zece ani mai mare ca ea.
— Uau, am spus.
Profesorul ă la tră ise aproape de două ori mai mult decâ t mine. Ce se
întâ mplase cu el? M-am uitat de jur împrejur, ca şi cum şi ar fi fost posibil să
se afle şi el în avion.
— În toamnă mă duc la Berkeley, a continuat Ivan, iar prietena mea
ră mâ ne la Harvard. Aşa că nu ştiu ce o să se întâ mple.
I-am simţit privirile asupra mea.
— M-am gâ ndit mult dacă greşesc ceva în relaţia cu tine. Am vrut să îţi
acord o şansă , să poţi pune capă t poveştii ă steia, dacă aşa doreai. Bă nuiesc
că tu ai crezut că a fost din partea mea o dovadă de – care era cuvâ ntul din e-
mailul tă u? „îngâ mfare/aroganţă ”.
— Ca tu să presupui că m-ai ră nit atâ t de tare, am ră spuns eu. E
arogant din partea ta.
— Da, am înţeles.
A oftat.
— Prietenul meu, Imre, a spus că mă comport foarte urâ t cu tine. A
spus că sunt – ce a spus, era o expresie ciudată . Că te duc cu preşul. A spus că
te duc cu preşul.
M-am simţit de parcă iară şi aş fi fost lovită , de data aceasta în stomac.
Ivan se uita la mine. Cu un sentiment neplă cut, mi-am dat seama că se
aştepta să spun ceva.
— Ş i tu, tu ce crezi? am întrebat. Tu crezi că mă duci cu preşul?
— Pă i, am încercat să -i explic lui Imre că nu e vorba de aşa ceva, dar
nici n-a vrut să audă . A spus că începeam să fiu banal şi să mă comport ca un
mă gar.
— Dar nu asta contează , ce gâ ndeşte prietenul tă u. Ce gâ ndeşti tu?
— Pă i, evident, sper că nu mă comport ca un mă gar. Dar mi-am fă cut
griji că te duc cu preşul din cauza a ceea ce mi-ai scris câ nd am fost plecat în
California. Câ nd mi-ai scris scrisoarea aia, m-a fă cut să mă simt bine, chiar
mi-a plă cut. Îmi fac griji că e prea bună pentru ego-ul meu.
Ivan, Ivan. S-a trezit de dimineaţă , şi-a pus nişte haine pe care le-a luat
de undeva, şi-a bă ut sucul de portocale şi a ieşit în lumea tablelor şi a
motocicletelor. Putea fi foarte arogant uneori. Blugii lui erau mereu prea
scurţi şi credea că aveam ceva complicat de învă ţat de la clovni despre
failibilitatea umană . Ş i totuşi, nu trecea niciun moment fă ră să mă gâ ndesc la
el – se afla pe fundalul a tot ceea ce gâ ndeam. Propriile-mi percepţii nu-mi
mai erau de ajuns ca să alcă tuiască lumea mea fizică . Fiecare sunet, fiecare
198
silabă care ajungea la mine, voiam s-o filtrez prin conştiinţa lui. La un simplu
cuvâ nt din partea lui, l-aş fi urmat oriunde, chiar de-ar fi însemnat să pă şesc
în gol de pe aşa-numitul Prudential Center66. În întuneric au apă rut 1 000 de
centuri de siguranţă stră lucitoare, iar podeaua a început să se cutremure.
O voce a spus că treceam printr-o zonă cu turbulenţe şi că ar trebui să
ne întoarcem la locurile noastre, dar nimeni nu a venit să ne gonească de pe
scaunul pliabil. La început mi-a plă cut zgâ lţâ iala, dar a devenit din ce în ce
mai violentă , iar eu am început să mă simt din ce în ce mai mică şi mai liberă
în lume, ca o mingiuţă într-o autosuflantă de loterie. Am încercat să mă ţin
de spă tarul scaunului, dar nu puteam ajunge şi eram sigură că o să cad.
Nu am că zut. Avionul s-a înclinat în direcţia opusă şi atunci Ivan a fost
cel care a trebuit să se chinuie să îşi pă streze echilibrul, iar apoi avionul s-a
îndreptat.
Pe ecranul de televizor, cuplul îmbră cat în haine de camuflaj a să rit
într-un elicopter, iar genericul de final a început să curgă peste elicopter.
Apoi a mai fost o altă chemare la rugă ciune, iar apoi a apă rut înapoi pe ecran
harta. Zburam pe deasupra Islandei. Era cinci dimineaţa, ora Bostonului.
— Ora noastră obişnuită , a observat Ivan. Nu ţi-e somn?
— Nu.
— Cum de am putut să uit? Ţ ie nu ţi-e niciodată somn.
Am stat un minut în tă cere.
— Îmi pare ră u, a spus el, dar cred că nu sunt de niciun folos.
— De niciun folos?
— Mă gâ ndesc că poate ar trebui să încercă m să dormim. Chiar şi tu.
Bill şi Svetlana formau o ditamai masă continuă , surdă ca o barieră de
corali. Un con de lumină atâ rna deasupra locului meu.
Ivan şi-a dres glasul.
— Poţi să intri înapoi, a spus el.
M-am ţinut de spă tarul scaunului lui Bill, m-am că ţă rat pe cotieră şi am
pă şit peste poala lui spre cotiera Svetlanei. În timp ce fă ceam asta, l-am lovit
pe Bill în faţă cu turul blugilor.
— Ce-a fost asta! a exclamat el.
— Scuze, scuze, am spus eu. Bagă -te la somn în continuare.
Svetlana a deschis un ochi.
— Bill s-a trezit cu fundul tă u pe faţa lui!
A oftat.
— E aşa amuzant.

66
Centru comercial din Boston – joc de cuvinte al autoarei.
199
 Era o dimineaţă frumoasă în aeroportul futurist, scâ nteietor. Am stat
lâ ngă Ivan la banda pentru bagaje.
— Bonjour, a spus el.
— Bună , am ră spuns.
Stă tea uitâ ndu-se la bagaje cum trec pe lâ ngă noi ca butoaiele pe
fluviul timpului.
— Îmi vă d geanta, a spus el.
Nu s-a mişcat. L-am întrebat care e geanta lui. Am încercat să mi-l
închipui că râ nd-o pe fiecare dintre ele. Cea pe care a luat-o era un rucsac
roşu cu cadru interior, iar apoi un CD player Aiwa în cutia lui. Ş i-a pus
rucsacul pe umă r şi a luat cutia sub braţ.
— Deci, a spus el, o să te vă d în Budapesta.
— Pe curâ nd, am ră spuns.
S-a întors şi a trecut prin uşile batante. Câ nd compartimentul a
reapă rut, era gol.
Vă zâ ndu-mi propria valiză , am tâ râ t-o de pe bandă pâ nă la Svetlana,
Bill şi Robin.
— Eşti în limbă ră u de tot, m-a informat Bill. Ţ i se schimbă expresia
complet câ nd te uiţi la el. Pari speriată de moarte.
— Nu-ţi face griji, m-a mâ ngâ iat Robin pe mâ nă . Suntem în cel mai
frumos oraş din lume. O să -l uiţi de tot.
Svetlana şi-a dat ochii peste cap.
— Robin, eşti singura persoană din lume care ar putea avea o idee atâ t
de ridicolă , cum că frumuseţea te face să uiţi de dragoste.
Svetlana avea patru geamantane şi au fost printre ultimele care au ieşit
din vamă . Nu era nici urmă de Ivan sau de prietena lui. Emmanuel, un
prieten ară tos, de vâ rstă mijlocie, de-al tată lui lui Bill, ne-a luat cu o dubiţă .
Nu vorbea engleză . Eu eram singura care nu vorbea franceză . Puteam să îmi
dau seama că franceza lui Bill nu era grozavă şi că franceza Svetlanei era
foarte bună .
Emmanuel ne-a lă sat la apartamentul fiicei sale, Jeanne, în Marais.
Aveam să petrecem câ teva zile acolo, câ t timp Jeanne era în Marea Britanie
cu prietenul ei, pâ nă câ nd mă tuşa Svetlanei, Bojana, putea să ia un avion de
la Belgrad şi să ne primească în casa ei.
Robin şi Bill s-au instalat în dormitorul Jeannei, iar Svetlana şi cu mine
am împă rţit futonul japonez din camera de zi. Futonul era de un verde
stră lucitor, cu pilotă galben-lă mâ ie şi perne portocalii.
— Mi se pare foarte intimidant acest apartament, a spus Svetlana.
Jeanne nu are decâ t 20 de ani şi deja are gust.
200
 — Ce te face să crezi asta? a întrebat Bill. Faptul că ea are un prieten şi
tu nu ai?
— Nu despre asta e vorba, a spus Svetlana.
În timp ce se certau, m-am aşezat pe futon şi am adormit. Dar Svetlana
m-a tras de mâ nă şi mi-a spus că trebuie să ieşim afară şi să facem plajă , ca
să ne reglă m ceasurile biologice.
— Vrei să spui ceasurile interioare, a spus Bill. Ceasul biologic este ă la
care te face să te gâ ndeşti să ai copii.
Ne-am tâ râ t pâ nă la gră dina Tuileries, ne-am aşezat pe bă ncile din fier
şi ne-am holbat la fâ ntâ nă , care era plină de raţe. Pă rea o reuşită
remarcabilă faptul că puteai că lă tori pâ nă de partea cealaltă a lumii şi în
continuare să sfâ rşeşti zgâ indu-te la raţe.
— Trebuie să ră mâ nem treze, a spus Svetlana. Trebuie să ne gâ ndim la
un fel de poveste.
Câ nd ne-am trezit, mai bine de o oră mai tâ rziu, Svetlana, Robin şi Bill
aveau cu toţii arsuri de la soare. Ochelarii mei de soare îmi lă saseră cercuri
mari, palide, în jurul ochilor.
Ne-am dus pe jos la Saint-Germain şi am mâ ncat omlete. Muştarul iute
şi apos îţi desfunda nasul. L-am întins pe o baghetă din cele care se dă deau
pe gratis şi l-am mâ ncat pâ nă câ nd ne-au şiroit lacrimile pe faţă .
Nu exista niciun duş la apartamentul lui Jeanne, doar o cadă . Îţi turnai
apă în cap dintr-o oală de metal.
Toţi ceilalţi adormiseră deja la unsprezece. M-am învâ rtit prin
apartament, m-am uitat la biblioteca lui Jeanne, am stat pe balcon, m-am
întrebat cine este Boris Vian, am bă ut pahare de apă , am memorat numerele
de la 1 la 20 din Învaţă singur ungureşte, şi am început să îi scriu o scrisoare
lui Ralph, care era stagiar pentru congresmanul să u. În Washington, ştiu, tu
numai ce îţi bei cafeaua de după masă , iar lumina de vară va stă rui pentru, poate, încă două
ore, am scris în ceea ce se voia a fi vocea lui Oleg Cassini. Sincer, calmul m-a lă sat
baltă .
Stă team întinsă lâ ngă Svetlana pe futon şi am tras de capă tul liber al
plapumei. Era înfă şurată atâ t de strâ ns, ca o moluscă . După un timp, am
renunţat şi am încercat să dorm oricum. Nu puteam să dorm.
Debaralele conţineau multe articole – sticle de lichior, pahare de
coniac, cutii de ţigă ri, scaune pliante, schiuri, rachete de tenis şi o maşină de
cusut, printre altele – dar nimic care să poată fi interpretat, în cel mai larg
sens posibil, drept pă tură .
M-am întins din nou, am tras mai tare de plapumă şi, într-un final, mi-
am asigurat o bucată suficient de mare câ t să pot să mă acopă r. Dar, în
201
momentul în care am slă bit strâ nsoarea, Svetlana s-a rostogolit cu un
murmur plin de reproş şi mi-a reabsorbit câ ştigurile. Am început să mă simt
foarte deprimată . Era ca şi cum nu mă mai cunoştea. M-am întrebat dacă
Ivan doarme. Era groaznic să mă gâ ndesc că se afla în oraş, posibil foarte
aproape, dar că nu îl puteam vedea sau că nu puteam vorbi cu el pentru că
nu mă iubea. Nu puteam să fiu cu el pentru un minut, nici mă car pentru
ciudatele ore ră mase, pe care nimeni altcineva nu le voia, cum ar fi miercuri,
de la trei dimineaţa. Stă tea acolo pe un birou, la câ ţiva metri deasupra
capului meu, reflectâ nd un felinar de pe stradă : un telefon parizian, unul
dintr-un milion, la care Ivan nu mă va suna.
Am încercat să mă gâ ndesc la lucruri pozitive. Un singur gâ nd îmi
aducea alinare, şi acela era: Ce este omul.
Ce este omul ca să-ţi aminteşti de el, mă gâ ndeam la nesfâ rşit, pâ nă
câ nd nodul din gâ t a cedat.
M-am ridicat şi am scotocit prin valiza mea – nodul a reapă rut pentru
moment, câ nd am dat peste o pungă de Blow Pops pe care o cumpă rasem, la
instrucţiunile lui Peter, ca să le dau ca recompensă copiilor unguri – pâ nă
câ nd am gă sit pantalonii de trening, nişte şosete, o că maşă cu mâ necă lungă
şi un prosop. M-am îmbră cat, m-am întins, mi-am pus prosopul peste
picioare şi am ascultat, pâ nă am adormit, o casetă , cumpă rată la reduceri, cu
compoziţiile de pian ale lui Brahms pentru patru mâ ini.
Câ nd m-am trezit, soarele ardea. Svetlana dispă ruse. Stă team sub
prosopul de baie şi sub pilotă . Am urmat sunetul vocilor, pâ nă în bucă tă rie.
— Hei, Selin, a spus Svetlana. Am încercat să te trezesc şi să te întreb
ce vrei, dar a fost imposibil. Aşa că nu ţi-am luat decâ t un croasant.
Nu semă na cu niciun croasant pe care îl vă zusem vreodată în America.
— Nu ştiu dacă ştii, dar ai o personalitate complet diferită atunci câ nd
dormi. Trează , eşti Domnişoara fă ră pretenţii, dar noaptea ai tot furat
pă tura. Am tras-o înapoi, şi ai fost foarte agresivă .
Croasantul era, în acelaşi timp şi crocant, şi moale şi fă ră miros. Doar
muşcâ nd din el şi te simţeai ca atunci câ nd cineva are grijă de tine.
Luvrul i-a cauzat Svetlanei anxietă ţi groaznice, pe care a fost capabilă
să le controleze concentrâ ndu-se monomaniacal asupra unui singur tablou
la fiecare vizită . În general, amâ ndouă credeam că poţi avea parte de mai
multe experienţe privind un singur tablou timp de 20 de minute, decâ t
privind 20 de tablouri, câ te un minut pe fiecare. Timp de aproape jumă tate
de oră ne-am uitat la o mică literă decorativă din secolul al XV-lea a unei
Madone într-o mantie verde-lă mâ ie, confruntâ ndu-se cu o balenă argintie,
aparent în interiorul unei clă diri. Svetlana a spus că s-a identificat cu acea
202
madonă mai mult decâ t cu oricare altă femeie din orice alt tablou. Mă tot
întreba cu ce tablou m-am identificat eu. Nu m-am identificat cu nimeni, din
niciun tablou.
Într-un final, m-am identificat cu un tablou din Muzeul Picasso.
Intitulat Le Buffet de Vauvenargues, înfă ţişa un bufet gigantic, scrijelit, cu uşi,
sertare, culcuşuri pentru porumbei, stucatură , arabescuri. Două figuri
schiţate grosier, una mare şi una mică , flancau bufetul. Bufetul era chestia
dintre ele.
Svetlana a spus că ar trebui să abordez un punct de vedere mai
proactiv asupra persoanei mele. Ea mi-a spus că nu era bine să mă identific
cu mobila. Într-adevă r, Sartre ilustrase „reaua credinţă ” utilizâ nd analogia
închipuirii propriei persoane sub forma unui scaun – destul de specific, un
scaun. Despre un scaun puteau fi fă cute afirmaţii obiective, dar nu şi despre
o persoană , pentru că o persoana se afla într-un flux continuu. Am spus că şi
bufetul se afla în flux. Am spus că existenţa sa îi preceda esenţa. Dintre toate
muzeele pe care le-am vă zut, am considerat că Muzeul Picasso a fost cel mai
interesant, pentru că era despre o singură persoană , şi pentru că îmi
reamintea de Ivan. În acelaşi timp, dacă îl priveai dintr-o anumită
perspectivă , pă rea ca un monument al femeilor distruse – trupurile lor
osificate şi psihicurile lor sfă râ mate.
În Versailles ne-am plimbat din cameră în cameră , toate pline cu aur şi
oglinzi. După un timp, numă rul camerelor încrustate în aur a început să pară
nu numai extravagant, dar chiar nebunesc.
Ne-am dus pe jos în Montmartre. Domul alb de la biserica Sacré-Cœur,
stră lucind în lumina crepusculară , pă rea un ou extraterestru uriaş. Înă untru
plâ ngeau femei şi se aprindeau lumâ nă ri. Nu plâ ngea niciun bă rbat – doar
femei. La două mese distanţă de noi, la o cafenea în aer liber, un bă ieţel mic,
într-o vestă pufoasă , portocalie, plâ ngea fă ră nicio reţinere. Un bă rbat stă tea
faţă în faţă cu bă iatul, mâ ncâ nd metodic omletă .
La Centrul Pompidou am vă zut o expoziţie bazată pe „lipsa de formă ” a
lui George Bataille. Era un festival de film turcesc la cinematograful de la
parter. Svetlana şi cu mine am intrat alergâ nd în sala de proiecţie, chiar
atunci câ nd se stingeau luminile. Filmul era în turceşte, cu subtitrare în
franceză , aşa că am putut amâ ndouă să înţelegem, prin mijloace diferite.
Întreaga acţiune avea loc într-un bar, şi erau doar două personaje –
barmanul şi un bă rbat cu un zâ mbet enervant fixat pe chip. Uneori, bă rbatul
visa o femeie, care apă rea printr-o ceaţă , îmbră cată în roz. În restul timpului,
bă rbatul nu fă cea decâ t să vorbească cu barmanul despre Dumnezeu, vin şi

203
dragoste. Periodic, el întreba dacă cineva pe nume Mahmut Bey a ajuns.
Barmanul ră spundea întotdeauna că nu.
Că tre sfâ rşit, barmanul a întrebat cine era Mahmut Bey. „Mahmut Bey
este... indiferenţa”, a ră spuns bă rbatul, cu zâ mbetul să u enervant. „Mahmut
Bey este umezeala. Mahmut Bey este lipsa de prieteni, lipsa de vin.”
A fost un film cu adevă rat groaznic. Totuşi, ne-am bucurat că l-am
vă zut, datorită lui Mahmut Bey. Ne-am gâ ndit la el de multe ori după aceea.
— Bă iatul care te-a convins să mergi în Ungaria, trebuie să fie foarte
ară tos, mi-a spus Bojana, mă tuşa Svetlanei. Poţi gă si o cafea excelentă în
Budapesta. Vă d că te uiţi la tava mea de ceai. Îţi place? Este o tavă destul de
bună . O să ţi-o fac cadou. Dar nu acum – numai câ nd o să te că să toreşti.
Pă ră sisem apartamentul Jeannei şi beam ceai în apartamentul
cavernos, luxos, al Bojanei. Robin şi Bill locuiau în anfilada de oaspeţi, în
timp ce eu şi Svetlana eram în camera de rezervă , care avea două futoane,
un covor de mă tase şi ferestre franţuzeşti care dă deau într-un balcon lung,
din piatră , cu vedere la Muzeul d’Orsay. Atâ rnată pe un perete, era o mică
pictură în ulei, cu un bă rbat bej care împingea o roabă .
— V-am pus cu Goncearova, ne-a spus Bojana.
Nu ştiam cine era Goncearova. Svetlana mi-a spus mai tâ rziu că era un
că lă reţ albastru şi nepoata lui Puşkin. Pictura fusese un cadou de la soţul
Bojanei. Am întrebat cum era soţul Bojanei. Svetlana mi-a spus pe un ton
practic că şi-a petrecut cea mai mare parte timpului în Stockholm, împreună
cu cealaltă familie pe care o avea. Bojana îi vizita de fiecare Cră ciun, aducâ nd
vitamine pentru copii.
— Ea zice că toţi arată foarte anemici. Probabil că au moştenit-o pe
mama lor, pentru că unchiul Gunnar este foarte robust. Ei bine, a oftat
Svetlana, este timpul pentru discuţia mă tuşă -nepoată . Voi veni să te iau la
cină .
M-am aşezat pe unul dintre futoane şi am ră sfoit o carte de şah pe care
o împrumutasem de la Bill în încercarea de a-mi face prieteni. Era despre
apă rarea ariciului şi gambitul Budapesta. Din capitolul despre computere
am aflat că primul jucă tor automatizat de şah, cunoscut sub numele de
„Turk”, fusese construit în anii 1760 de un ungur, baronul Wolfgang von
Kempelen. Înzestrat cu un turban şi mustaţă , turcul putea să -şi dea ochii
peste cap, să lovească cu pumnul în masă şi să spună : „É chec”. I-a dat şah-
mat lui Benjamin Franklin la Paris şi lui Frederic cel Mare în Prusia. Mi s-a
pă rut amuzant faptul că Turk spunea échec, pentru că suna identic cu
cuvâ ntul turcesc pentru mă gar. Practic, turcul l-a fă cut mă gar în turcă pe
Benjamin Franklin.
204
 După moartea lui Von Kempelen, Turk a fost cumpă rat de Johann
Maelzel, inventatorul trompetei pentru urechea lui Beethoven. Maelzel l-a
vâ ndut fiului vitreg al lui Napoleon, apoi l-a cumpă rat înapoi pe datorie, pe
care nu a apucat să o plă tească pâ nă câ nd a murit fiul vitreg al lui Napoleon,
aşa că a fugit în Statele Unite. Primul club de şah al Americii, în Philadelphia,
a fost fondat în onoarea jucătorului automat.
Edgar Allan Poe l-a vă zut pe Turk în Virginia, a ghicit corect cum
funcţionează şi a scris o expunere anonimă despre acest lucru în Southern
Literary Messenger. Mişcă rile lui Turk erau fă cute de un „maestru de şah
mititel” care se ascunsese sub masă şi urmă rea jocul invers, folosind
magneţi. Potrivit ediţiei din 1894 a Enciclopediei Britannica, primul
operator, patriotul polonez numit Worousky, a scă pat de suspiciune
deoarece, fă ră ştirea publicului, picioarele sale erau artificiale: cele reale
fuseseră pierdute într-o campanie militară .
În turneul din Havana din ١٨٣٧, Maelzel s-a îmbolnă vit de febră
galbenă . A murit pe drumul de întoarcere că tre New York şi a fost îngropat
în mare lâ ngă Charleston. Jucă torul automat a fost scos la licitaţie în
Philadelphia pentru 400 de dolari şi a fost donat Muzeului Chinezesc, unde a
fost distrus în focul din 1854.
— Ce citeşti? m-a întrebat Svetlana.
I-am ară tat cartea. A ră sfoit paginile.
— Mi se pare foarte sinistru, a spus ea. Cred că te vezi ca pe un
automat în mâ inile lui Ivan.
— Dar Turk le supravieţuieşte tuturor.
— Da, dar apoi arde în focul acela. E ca şi reinventarea lui Faust de
că tre Mefisto. Ş tii că mama crede că Ivan este diavolul întrupat?
— De unde îl cunoaşte mama ta pe Ivan?
— I-am spus la telefon despre cum a apă rut în că lă toria noastră la
Paris. Mama este convinsă că a fă cut-o dinadins – că te urmă rea. A spus: „Nu
există nici o îndoială în mintea mea că a planificat-o. Parcă o şi vă d pe
să rmana Selin în această situaţie, urmă rită de diavolul întrupat.”
— Asta e o nebunie.
— Bineînţeles că e o nebunie, a spus Svetlana. Nu am spus niciodată că
mama nu ar fi nebună . Dacă te face să te simţi mai bine, i-am spus aceeaşi
poveste şi Bojanei, iar ea crede că e o coincidenţă teribil de amuzantă .
Am simţit un val de greaţă câ nd mi-am dat seama că am propagat
aceste povestiri doar spunâ ndu-i Svetlanei ce se întâ mplă – doar pentru că
am vrut să -i spun unei alte persoane evenimentele fundamentale din viaţa
mea.
205
 Svetlana a spus că mă gâ ndeam la mine ca la un robot care nu putea
acţiona decâ t într-un mod negativ. A spus că am idei cinice despre limbaj.
— Consideri limbajul ca pe o finalitate per se. Nu crezi că înseamnă
ceva. Nu, nu că nu crezi, nu-ţi pasă . Pentru tine, limbajul însuşi este un
sistem autonom.
— Dar este un sistem autonom.
— Vezi ce spui? Acesta este felul în care te implici cu diavolul
întruchipat. Ivan a simţit această atitudine în tine. E cinic în acelaşi fel în
care eşti şi tu, doar că mai mult decâ t tine, din cauza matematicii. Este aşa
cum ai spus: matematica este un limbaj care a început atâ t de abstract, mult
mai abstract decâ t cuvintele, şi apoi, dintr-o dată , s-a dovedit a fi lucrul cel
mai real, cel mai fizic, care a existat vreodată . Cu matematica au construit
bomba atomică . Dintr-o dată , acest limbaj abstract îţi lasă arsuri de gradul
trei pe piele. Acum există acest limbaj special care poate controla totul, şi
poate manipula totul, iar dacă faci parte din elita care îl vorbeşte – tu poţi
controla totul. Ivan a vrut să încerce un experiment, un joc. Nu ar fi mers
niciodată cu cineva diferit, cu cineva ca mine. Dar tu, tu eşti atâ t de
deconectată de adevă r, erai atâ t de pregă tită să te îmbarci într-o realitate pe
care aţi plă smuit-o împreună , doar prin intermediul limbajului. Fireşte, asta
l-a fă cut să vrea să vadă câ t de departe poate merge. Te-ai implicat din ce în
ce mai mult – şi apoi, ceva n-a mai mers. Nu putea continua în acelaşi fel.
Trebuia să se dezvolte în altceva – în sex sau în altceva. Dar, dintr-un motiv
sau altul, nu s-a întâ mplat aşa. Experimentul nu a funcţionat. Dar deja te-ai
îndepă rtat foarte mult de toate reperele. Pur şi simplu, doar pluteşti în
derivă , în spaţiu.
— Uneori visez să fiu psihanalist, a spus Svetlana, dar câ nd am adus în
discuţie asta la psihiatru, mi-a spus că aş fi groaznică . Mi-a spus că n-aş lă sa
niciodată pacientul să spună ce pă rere are. Mă întreb dacă ar trebui să -mi
sun psihiatrul. E în vacanţă , dar mi-a dat numă rul de telefon mobil. Mi-a
spus că -l pot suna cu taxă inversă . Nu e ciudat? S-ar putea s-o fac.
S-a ridicat.
— Bojana te place foarte mult, apropo. Mi-a spus să -i reamintesc să -ţi
dea tava de argint câ nd te că să toreşti.
— Mă întreb ce-o face atâ t de sigură că mă voi că să tori.
— Pă i, dacă nu o faci, atunci nu vei primi tava, a subliniat Svetlana. Nu
ştiu dacă Robin va primi o tavă câ nd se va că să tori cu Bill. Bojana a admirat
felul în care arată Robin, cu sandalele, şi rochia, şi colierele ei asortate. A
spus că Robin are deja un stil de femeie şi că tu ai un aspect stră lucitor,

206
izbitor, ca un copil, dar că eu trebuie să fiu complet modernizată . Începâ nd
cu pă rul.
— Pă rul?
— Da, trebuie să mă duc la stilistul ei şi să -mi fac o tunsoare de 600 de
dolari, şi apoi vom merge la un magazin unde lucrează Nika, prietenul ei, ca
să îmi poată transforma complet garderoba. Apoi trebuie să servim ceaiul cu
Nika, care are un fiu foarte atractiv. A continuat să spună lucruri de genul:
„Bineînţeles că nu eşti grasă , dar dacă ai putea slă bi doar vreo 3-4 kile...”
Faptul că am fost bulimică în liceu pur şi simplu nu este important pentru
nimeni din familia mea. Câ nd propria-mi mamă a aflat, ea mi-a spus „Pentru
numele lui Dumnezeu, nu te tortura singură – există pastile pentru asta.” Ş i
mi-a dat o cutie de pastile pentru slă bit.
Câ nd traversam strada, Svetlana a tras-o pe Bojana din calea unui
moped care trecea în viteză .
— Mulţumesc, dragă , a spus Bojana.
— Doar imaginează -ţi cum ar fi ară tat în ziare, a spus Svetlana. Mă tuşa
lovită de moped, nepoata evită tunsul.
Chelnerul de la bistro ne-a aşezat în dreptul ferestrei de la faţadă .
Bojana şi-a pus ochelarii de citit şi a comandat o sticlă de Merlot. Meniul era
alcă tuit din cinci feluri de mâ ncare la acelaşi preţ. Svetlana a comandat
pentru ea şi Bojana. Robin a comandat pentru ea şi Bill. Am gă sit câ teva
cuvinte pe care am crezut că le recunosc la fiecare fel de mâ ncare şi le-am
spus chelnerului, care a plecat. Vinul Merlot s-a revă rsat în paharele noastre
cu un sunet gutural, ca un susur.
— Svetlana îmi spune că vei petrece ceva timp în Budapesta, a spus
Bojana. Este un oraş minunat. Am petrecut un sfâ rşit de să ptă mâ nă minunat
acolo, câ nd eram de vâ rsta ta.
I-am spus că voi fi la Budapesta doar pentru câ teva zile înainte să mă
duc într-un să tuc pentru a ră spâ ndi cultura americană .
— Un să tuc?
Bojana şi-a pus jos paharul.
— De ce, Doamne iartă -mă , ar avea nevoie ungurii dintr-un să tuc de
cultura americană ?
— Cred că are legă tură cu globalizarea.
— Pentru o lună , spui? Cinci să ptă mâ ni? Nu, nu, dragă ... e imposibil.
Du-te la Budapesta, da. Stai într-o cafenea şi bea o ceaşcă de cafea foarte
bună . Poţi gă si o cafea excelentă în Budapesta. Într-un sat, nu pot spune.
Cafeaua ar putea fi foarte proastă . Du-te în satul tă u, dacă trebuie, o

207
să ptă mâ nă sau zece zile. Apoi urcă într-un tren spre Belgrad. Poţi să stai cu
mine.
M-am simţit mişcată .
— Faceţi să pară atâ t de simplu.
— Bineînţeles că este simplu. Cumpă ră un bilet şi suie-te într-un tren!
Cine te poate forţa să petreci cinci să ptă mâ ni într-un sat unguresc? N-am
auzit niciodată de aşa ceva.
Câ nd au venit primele feluri de mâ ncare, am descoperit că am
comandat un pepene galben umplut cu vin de Porto. Toţi ceilalţi
comandaseră sparanghel. Nu ştiam cum să mă nâ nc un pepene galben
umplut cu vin de Porto. Era un pepene galben întreg, doar cu partea de sus
tă iată , umplut pâ nă la buză . Modelele de pe coajă semă nau cu hieroglifele
antice.
— Am întâ lnit câ ţiva bă rbaţi unguri foarte atră gă tori, a spus Bojana.
Înalţi, atenţi cu femeile. Vorbesc despre Budapesta. În sate, nu pot spune.
Poate că sunt înalţi, dar cred că s-ar putea să te plictiseşti.
Am vă zut că mi s-a dat o lingură de supă uriaşă . Am scufundat
marginea lingurii în pepenele galben, fă câ nd lichidul tremură tor să se
reverse.
— Selin are deja un ungur înalt şi atent, a spus Svetlana.
— Ah, da, Don Juanul din avion! Cum aş putea uita? Poate nu te vei
plictisi, pâ nă la urmă . Bă iatul pare că s-ar putea să te distreze.
Am spus că nu-mi trebuia mult ca să mă distrez. Bojana a spus că este
clar că nu am petrecut niciodată cinci să ptă mâ ni într-un sat din Europa de
Est.
— Nici nu ştii câ t de mizerabil mă simţeam, îi spunea Svetlana Bojanei.
Abia dacă ieşeam din casă , în afară de a mă deplasa între apartament şi
Sorbona. Eram atâ t de înspă imâ ntată de acele femei franţuzoaice subţiri,
bine îmbră cate. Mă simţeam deja ca un butoi fă ră să mă mai terorizezi şi tu.
— Tot ce vreau este să -ţi fac un cadou, o rochie nouă , poate o tunsoare,
ceva distractiv. De ce este asta tortură ? Poate pentru că ţi-am sugerat să
pierzi 3-4 kilograme. E asta o crimă ? Eu, eu ar trebui să slă besc 7 kilograme.
— Nu înţelegi. Câ nd erai de vâ rsta mea, dă deai petreceri pentru 200 de
persoane, inclusiv pentru nepoata Tsvetaevei şi jumă tate din nobilimea
poloneză . Aşa cum mi-ai tot povestit.
Svetlana şi-a împins scaunul în spate. După un minut, am urmat-o.
Toaleta era la capă tul unei scă ri înguste, roşie, în spirală . Am intrat pe uşa pe
care scria DOAMNE.

208
 — Nu fi tristă , am spus. Gâ ndeşte-te că ai rupt în două o bucată de
lemn dintr-o lovitură .
A urmat un moment de tă cere.
— Ca un buldozer! s-a jelit Svetlana din interiorul cabinei.
În dimineaţa urmă toare, Svetlana a ieşit cu mă tuşa ei. Era pentru
prima dată , de câ nd fusesem în avion, câ nd eram separate pentru o perioadă
oarecare de timp. M-am dus la un chioşc de ziare şi am cumpă rat o hartă –
un plan, ca şi cum ai fi vrut să construieşti Parisul în loc să te plimbi prin el –
şi un pachet de Gitanes. Nu eram fumă toare cu adevă rat, fumasem poate de
zece ori înainte, de cele mai multe ori cu Lakshmi, dar pachetele de carton
albastru erau atâ t de frumoase, cu imaginea unei femei fantomatice
sprijinindu-se de un nor, iar ceva în ideea de a fi singură m-a fă cut să vreau
să marchez timpul într-un fel. Aprinderea unui chibrit îmi dă dea un
sentiment incitant şi cumva de pericol, iar câ nd flacă ra a intrat în contact cu
hâ rtia, s-a auzit un sunet ca acul care coboară pe un pick-up – ca şi cum
muzica era pe cale să înceapă . Ţ igă rile nu m-au fă cut niciodată să mă simt
ră u. Am crescut înconjurată de fumă tori şi, oricum, nu am inhalat niciodată
prea adâ nc.
M-am plimbat de colo-colo toată ziua. În jur de ora cinci m-am oprit la
o cafenea, unde am mâ ncat un sandvici cu somon afumat şi am citit două
capitole din Învaţă singur ungureşte. Eram din ce în ce mai mult conştientă
de asemă nă rile dintre maghiară şi turcă – nu de cuvinte în sine, ci de
gramatică . Ambele limbi erau aglutinante, însemnâ nd că sintaxa era
transmisă prin şiruri de sufixe care erau ataşate la sfâ rşitul cuvintelor.
Ambele aveau o armonie vocală şi niciuna nu avea gen gramatical. Ambele
foloseau un singur cuvâ nt pentru „el” şi „ea”: ő în limba maghiară , o în limba
turcă .
La asfinţit m-am trezit în Piaţa Operei. Totul era luminat: Café Opéra,
Métro Opéra, Opera însă şi, dominantă , ca un tort, în mijloc. Râ nduri de
taxiuri albe stră luceau în întuneric, ca râ njetul pisicii Cheshire.
— Scuzaţi-mă , a spus o femeie asiatică , atingâ ndu-mi uşor braţul. Caut
această clă dire.
Mi-a ară tat un ghid scris în japoneză , deschis la o fotografie a clă dirii
Operei.
— Asta e, am ră spuns, ară tâ nd spre clă dire.
Mi-a mulţumit şi a început să facă fotografii.
La început am crezut că era ciudat să nu recunoască clă direa câ nd
stă tea chiar în faţa ei. Apoi m-am gâ ndit că ciudat era faptul că cineva putea

209
recunoaşte vreodată o clă dire cu cupolă uriaşă , verde şi aurie, dintr-o
imagine mică , alb-negru.
...
Toate luminile din bucă tă ria Bojanei erau aprinse. Requiemul lui
Mozart se auzea în surdină de la un casetofon stereo mititel. Svetlana stă tea
cu spatele la uşă . Pă rul îi era aranjat într-un fel care îi scotea la iveală toate
nuanţele de blond, ca o coadă din pene frumos aranjate. Tunsoarea durase
aproape două ore, pe care şi le-a petrecut explicâ ndu-i în franceză stilistului
mă tuşii ei că înfă ţişarea exterioară este lipsită de sens. Stilistul nu a fost de
acord, susţinâ nd că adevă rul era frumuseţe, iar frumuseţea era adevă r.
— Ia un kumquat67.
Svetlana a împins bolul că tre mine.
— Mi-a fost poftă de nişte senzaţii extreme. Mă întreb dacă Bojana are
muştar din ă la.
În frigiderul luminat puternic, sticlele negre de şampanie erau aşezate
pe burtă , ca nişte câ ini negri cu boturi de sâ rmă . Două legume ră dă cinoase,
alungite, lică reau palid într-un sertar din plastic. Apoi Svetlana a deschis
sertarul şi am vă zut că nu erau deloc legume ră dă cinoase, ci nişte ouă
enorme. Acesta era genul de mister despre care am fi putut vorbi ore întregi.
Erau ouă de gâ scă ? Svetlana a zis că ouă le nu ar fi putut încă pea niciodată
într-o gâ scă , cu atâ t mai puţin să iasă . Era de pă rere că erau ouă de struţ. Dar
cum a reuşit Bojana să achiziţioneze ouă de struţ după doar 19 ore în Paris?
Rochia nouă a Svetlanei era aşezată în folie protectoare, într-o plasă de
cumpă ră turi cu dungi. Era neagră şi trapezoidală – largă la umeri, conică
spre picioare.
— Nika a ales-o, a spus ea. Am stat acolo două ore. Bojana alegea
mereu numai numere mici, mulate, iar apoi Nika aducea ceva mare şi negru,
de genul „C’est sexy, mais c’est plus androgyne”68.
Svetlana a pus rochia la loc, în pungă .
— Nika s-a schimbat. Era isterică . În februarie s-a întors la Belgrad
pentru prima dată după ră zboi, pentru că mama ei era bolnavă . A ră mas
acolo pâ nă câ nd mama ei a murit în aprilie şi apoi s-a întors la Paris aşa. La
un moment dat, a râ s atâ t de violent încâ t şi-a dislocat maxilarul. Puteai să -ţi
dai seama că era ceva ce i se întâ mpla în mod regulat. Avea dureri foarte
mari, dar nu ne-am putut da seama la început, pentru că maxilarul ei era
blocat într-o poziţie ca şi cum ar fi râ s. Din fericire, ştia cum să şi-l pună
67
Fruct din familia citricelor, din care se poate prepara un digestiv.
68
„E sexy, dar mai degrabă androgin” (fr. în original).
210
singură la loc. A scos un zgomot oribil. Bojana spune că ar trebui să -şi
construiască o imagine mai sobră .
Bojana i-a cumpă rat Svetlanei şi un parfum de damă , numit Feminité
du Bois. Avea o aromă atâ t de lemnoasă , şi de mosc, şi de puternică , încâ t un
singur jet ne-a dat dureri de cap amâ ndurora. Am deschis ferestrele. Nu a
ajutat.
— Hei, Svetlana, am spus.
— Ce? a întrebat ea.
— Totul este sifilis, am spus şi am izbucnit amâ ndouă în râ s.
A doua zi am mers împreună la La Villette. Stă tea să plouă . Plimbâ ndu-
ne prin gră dini, am ajuns la o sculptură metalică portocalie, cu o bară pe un
pivot. De fiecare dată câ nd bă tea vâ ntul, bara se clă tina şi scotea un scâ rţâ it.
— Ce este asta? a întrebat Robin.
— Este un ceas solar modern, a spus Bill.
El a spus că funcţiona prin magnetismul Pă mâ ntului.
— Oh, tare! Deci îl poţi folosi acum, chiar şi câ nd e înnorat?
Robin a pus multe întrebă ri despre ceasurile solare moderne. Câ nd Bill
i-a spus, în cele din urmă , că inventase totul, s-au certat foarte ră u.
Ceasul solar modern s-a învâ rtit şi a scâ rţâ it, atras de magnetismul
Pă mâ ntului. Mahmut Bey îl tră gea cu braţul să u lung, lipsit de prieteni.
...
Lă sâ ndu-i pe Robin şi Bill să se împace, Svetlana şi cu mine am mers la
libră ria englezească . Svetlana a cumpă rat operele complete ale lui Saki, iar
eu am cumpă rat Dracula şi Trei povestiri ale lui Flaubert. Ne-am petrecut
restul zilei pe balconul enorm al Bojanei, mâ ncâ nd cireşe şi citind.
Svetlana, care se pricepea să citească cu voce tare, ne-a citit povestea
Esmé de Saki. „Toate poveştile de vâ nă toare sunt la fel”, începea. Esmé s-a
dovedit a fi o hienă .
Una dintre poveştile lui Flaubert, „Legenda Sfâ ntului Iulian
Ospitalierul” era, de asemenea, o poveste de vâ nă toare. Iulian era obsedat
de vâ nă toare şi un cerb i-a spus că îşi va ucide proprii pă rinţi. De atunci, el
nu a mai mers la vâ nă toare, dar din momentul în care a început să vâ neze
din nou şi-a omorâ t, într-adevă r, propriii pă rinţi.
Chiar doream să scriu o poveste despre vâ nă toare şi comportamentul
uman şi am întrebat-o pe Svetlana dacă pot folosi maşina de scris a Bojanei.
— Desigur, a spus ea, ca şi cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume.
A aranjat totul pentru mine pe o mă suţă . Învă ţasem să scriu la maşină
în şcoala generală , pe o maşină de scris electrică Smith Corona. Comparâ nd
211
acele Smith Corona uriaşe cu delicata Olivetti a Bojanei era ca şi cum ai fi
comparat o fabrică rusească de pâ ine cu un pră jitor de pâ ine. Microsoft
Word era pentru copii, dar maşina de scris era Dumnezeu, iar biroul se
clă tina cu fiecare apă sare de tastă .
Pentru a face exerciţii pe tastatura AZERTY69, am încercat să bat la
maşină propoziţia cu ariciul din Madame Bovary. Greşeam de fiecare dată .
Deseori un animal de noapte, un arici sau vreo nefă stuică , poşnea prin frunze,
pornind la fâ nă toare, sau, câ nd şi câ nd, se auzea că zâ nd singură , de pe sbalier, câ te o
piersică coaptă .
În ultima zi petrecută la Paris, am mers cu Svetlana la parada
homosexualilor. Mult deasupra unui ocean de capete aflat în continuă
mişcare, oameni în costume aurii alunecau pe lâ ngă noi pe platforme.
Curâ nd am fost împinse de pe trotuar pe stradă , unde mulţimea nu mai era o
mare de capete, ci un perete solid, mişcă tor, care îmi reamintea de fraza „un
perete croit din piatră vie”. Peretele croit din piatră vie ne-a împins că tre
mijlocul stră zii. Eram chiar lâ ngă o platformă , iar la nivelul ochilor noştri
erau nişte tocuri cui. Picioarele bă rbatului îmbră cat în femeie erau enorme,
cu mult mai mari decâ t ale mele. Mă întrebam de unde fă cuseră rost de
pantofi de damă aşa de mari.
Câ nd m-am întors, Svetlana dispă ruse. Oriunde m-aş fi uitat, nu
vedeam decâ t bă rbaţi. Mi-am adus aminte că Svetlana purta un cardigan roz
peste un tricou alb. Am vă zut o urmă de roz, dar s-a dovedit a fi un copilaş
fă ră bluză , care stă tea pe umerii unui bă rbat. După ceea ce mi s-a pă rut o
veşnicie, m-a apucat o mâ nă mică .
— Selin! Am crezut că te-am pierdut.
— Eu am crezut că te-am pierdut.
Ţ inâ ndu-ne de mâ nă , mi-am croit drum cu Svetlana înapoi pe trotuar.
Pe lâ ngă noi treceau marinari care distribuiau prezervative cu poze cu
ancore, urmaţi de zece Jackie Kennedy pe o scenă plutitoare, iar apoi de un
penis din papier-maché, de mă rimea unui lansator de rachete. Platforma
penisului câ nta Macarena şi, la Hei, Macarena, arunca în aer confetti albe de
hâ rtie.
Într-un final, am ajuns pe o stradă laterală şi Svetlana mi-a dat drumul
la mâ nă .
— Bă nuiesc că nu are niciun rost să facem paradă pentru mâ ndria
homosexualilor, pe care nici mă car nu o avem, a spus ea.
Mâ na mea se simţea pă ră sită .
69
Autoarea face referire la localizarea literelor pe tastatură (de exemplu, primul râ nd de
litere pe tastatura a unui laptop este QWERTY).
212
 Ne-am întors la apartament ca să pot să îmi fac bagajul. Eram
neliniştită deoarece nu mai luasem legă tura cu Ivan de două să ptă mâ ni. Nu
înţelegeam internetul. Nu înţelegeam că este posibil să îmi verific e-mailul
de la universitate la un computer din afara universită ţii.
— Dacă eşti îngrijorată , ar trebui pur şi simplu să îl suni, a spus
Svetlana.
— Dar nu sunt îngrijorată .
— Ba da, eşti.
M-am aşezat cu Svetlana pe marginea patului Bojanei. Am luat în mâ nă
receptorul şi am citit numă rul din mini agenda mea de telefoane Van Gogh,
iar Svetlana l-a format la telefonul cu disc.
A scos un sunet stră in, iar apoi un robot cu voce de femeie a vorbit
rapid în ungureşte.
— Respectat ceva! Ceva ceva ceva, a spus ea.
Apoi a recitat nişte numere. Am înţeles numerele. Erau numă rul de
telefon al lui Ivan. Îngrozită , am trâ ntit receptorul.
— Te rog, spune-mi că nu i-ai închis mamei lui, a spus Svetlana.
— Cred că mi-a dat un numă r deconectat. Era un robot.
— Ce-a spus robotul?
— Nu ştiu, vorbea în ungureşte. Dar a spus numă rul lui de telefon.
— Ş i apoi?
— Apoi am închis.
— Nici mă car nu ai ascultat tot mesajul?
— De ce ar fi trebuit să -l ascult? Era în ungureşte.
— Chiar mă întreb uneori cum reuşeşti să te descurci.
Svetlana a ridicat receptorul, a reformat numă rul şi a ascultat. După un
minut, mi-a dat receptorul.
— Acum vorbeşte englezeşte.
— ... a fost schimbat, a spus robotul cu un accent britanic. Noul numă r
este...
Am scris noul numă r în agenda de telefon, am închis telefonul şi am
format noul numă r.
— Alooo? a ră spuns un bă rbat.
— Alo, am spus. Pot să vorbesc cu Ivan, vă rog?
— Eh. Un moment, a ră spuns el.
— Alo? a spus Ivan.
— Bună , am ră spuns eu.
— Unde eşti?
— Sunt la Paris.
213
 — Încă eşti la Paris? Dar avionul nu este de la Bruxelles?
— Ba da, am o legă tură la Bruxelles.
— A, bine, bine.
A urmat o pauză .
— Pă i, am spus. Voiam să mă asigur că a ră mas valabil.
— Voiai să te asiguri că ... ce?
— A ră mas valabil.
— A rămas valabil?
— Cam aşa ceva.
— Cu alte cuvinte, că nu am uitat cumva că vii?
— Pă i, sau dacă nu a intervenit altceva.
A urmat o pauză .
— Nu am uitat că vii, a spus el. Oi uita eu multe lucruri, dar asta nu am
uitat.
Zborul de a doua zi dimineaţă era la ora şapte, aşa că am rezervat o
maşină pentru ora cinci. Am sunat eu însă mi la firma de maşini, fă ră să o mai
rog pe Svetlana. Apoi, chiar dacă nu terminasem de fă cut bagajul încă , m-am
dus cu Svetlana să alergă m pe malul râ ului. Era zece şi jumă tate seara, iar
cerul era de un gri rozaliu. Am vă zut o roată mare, cu toate luminile aprinse,
care i-a amintit Svetlanei de o prietenă din copilă rie pe care obişnuia să o
chinuiască . Obişnuia să scrie despre asta în jurnalul ei: Sanja vine la mine în
20 de minute. Cât îmi va lua ca să o fac să plângă? Iar apoi, mai tâ rziu: A
durat exact 3 minute şi 43 de secunde.
— Fă ceam un experiment ştiinţific, să vă d câ t poate duce Sanja, mi-a
explicat ea.
Era pentru ultima dată câ nd puteam alerga împreună pe malul Senei.
Svetlana mi-a spus că am putea să încercă m să alergă m pe malul Dună rii în
acelaşi timp, atunci câ nd se va afla în Belgrad.
Svetlana îmi tot reamintea să termin de fă cut bagajul, dar apoi ne
gâ ndeam la ceva despre care nu vorbiseră m încă . Curâ nd se fă cuse două
dimineaţa.
— Chiar ar trebui să îţi faci bagajul, mi-a spus Svetlana. Să mă trezeşti
înainte să pleci.
Mi-a luat pâ nă la patru să bag totul în valiză . M-am dus pe balcon, mi-
am aprins o ţigară şi m-am uitat la muzeu, întrebâ ndu-mă dacă avea să mai
fie acolo peste o mie de ani. Câ nd avea să nu mai fie acolo? Am fă cut o ultimă
baie în cada cu picioare a Bojanei, mi-am pus o rochie nouă , albastru
ultramarin, cu nasturi, pe care mi-o dă duse mama, am bă ut o ceaşcă de

214
Nescafé şi am mâ ncat nişte pâ ine. La cinci fă ră zece am bă tut-o uşurel pe
Svetlana pe umă r.
Din primele zece secunde de câ nd s-a ridicat din pat, Svetlana a
observat un hanorac şi o carte pe care le uitasem.
— Gâ ndeşte-te la toate lucrurile pe care trebuie că le-ai lă sat aici, a
spus ea.
— Dacă gă seşti ceva, pur şi simplu aruncă -l, am ră spuns eu. Nu că ra
nimic în Italia.
— Nu uita să mă suni la Belgrad.
M-a ajutat să -mi urc valiza în lift şi am închis uşa-acordeon dintre noi.
Liftul a început să se scufunde din ce în ce mai mult.
Afară mirosea a dimineaţă devreme. Un camion verde de salubritate a
trecut pe lâ ngă mine, stropind trotuarele şi periindu-le.
Maşina, un Renault alb, a ajuns aproape imediat.
— Selin! a strigat cineva din cer.
Svetlana stă tea pe balcon, în chimonoul Bojanei.
— Ţ i-ai uitat papucii!
Mi-a aruncat şlapii peste balcon, înfă şuraţi într-o pungă de la
Monoprix. Aproape că l-a lovit pe şofer, care deschidea portbagajul, în cap.
Svetlana încă îmi mai fă cea cu mâ na de la balcon câ nd taxiul a plecat.
— Ră mas-bun! mi-a strigat ea în ruseşte. Ră mas-bun!
În avion, însoţitoarea de zbor a venit cu ziare. Toţi adulţii le citeau. Am
luat şi eu unul. Din International Herald Tribune am aflat că un elefant de
vreo patru tone şi jumă tate, pe nume Kika, fusese inseminat artificial în
Berlin. Sperma fusese recoltată de la doi masculi şi nu se putea şti cu
siguranţă care era tată l adevă rat, dar zoologii erau în favoarea lui Jumbo din
Cleveland. Sperma lui Jumbo zburase la Berlin într-o cutie mică ,
termoizolată , care fusese verificată manual la punctul de control din
aeroport, deoarece razele X ar fi omorâ t spermatozoizii. Deci despre asta se
scria în ziare.
Rubrica de cuvinte încrucişate se numea „Zooropa”. „Mamifer asiatic
vizitează pă durea Bologniei?” Păi, asta sunt eu. Am simţit o mâ nă pe umă r şi
am vă zut un bă rbat cu ochelarii legaţi de cap cu un şnur roz.
— Dacă ai nevoie de ajutor cu ă la, întreabă -mă , mi-a spus el. Tocmai l-
am terminat.
Poate fi cu adevă rat exasperant să îţi consideri trecutul retrospectiv.
Ce se întâmplă cu tine? Aş vrea s-o întreb pe varianta mea mai tâ nă ră ,
scuturâ nd-o de umeri. Dacă aş face asta, probabil că ar plâ nge. Poate că aş

215
plâ nge şi eu. Ar fi ca una din acele că rţi ale lui Marguerite Duras, pe care am
încercat să le citesc în apartamentul mă tuşii Svetlanei.
Elle pleure.
Il pleure.
Ils pleurent, tous les deux.
...
Mi-am petrecut cea mai mare parte a escalei de la Bruxelles în
magazinul Duty Free, lichidâ ndu-mi ultimii franci francezi. M-am gâ ndit să
cumpă r un cadou pentru Ivan, dar ce? Dă deau eşantioane gratuite de
Campari. Am încercat unul. Nu puteam înţelege de ce ar vrea cineva să bea
ceva cu un asemenea gust. Pentru un timp, ideea de a-i cumpă ra lui Ivan o
cravată mi s-a pă rut incredibil de amuzantă . M-am uitat la cravate,
încercâ nd să -mi dau seama care era cea mai de bun gust.
La poarta de îmbarcare m-am aşezat în faţa ferestrelor şi am încercat
să citesc povestea lui Flaubert, „Irodiada”. Nu am putut trece de prima frază :
„Cetatea Mahaerus se înă lţa la ră să rit de Marea Moartă , pe un pisc de bazalt
în formă de con.”70 Am recitit-o din nou şi din nou, dar nu pă rea să însemne
ceva. În afara ferestrei, hamalii aruncau valizele ca pe nişte baloturi de fâ n.
Ş tiam că ar fi trebuit să mă gâ ndesc la lucruri pe care să i le spun lui Ivan.
Dar de unde trebuiau să vină lucrurile – din afara capului meu?
Aproape toţi pasagerii zborului spre Budapesta erau bă rbaţi în
costume, cu excepţia unei mame şi a fiicei ei, cu guri severe asemă nă toare,
amâ ndouă vorbitoare de limbă maghiară , şi a unui tip cu un toc de chitară ,
care pă rea să fi adormit în picioare şi care avea o expresie gâ nditoare,
şleampă tă , care mi se pă rea familiară . L-am vă zut din nou în avion în timp
ce-mi că utam râ ndul. Acum era aşezat, dar în continuare adormit.
La câ teva minute după decolare, treceam deja graniţa cu Germania. Pe
harta video, avionul alb era simultan în Belgia, Olanda şi Germania, cabina
de clasa I era îndreptată spre Kö ln, în timp ce clasa economică încă mai
ză bovea în Liège, iar o aripă atingea în treacă t Heerlen. Europa era atâ t de
mică . Pă rea ciudat că oamenii o luau atâ t de în serios.
Am scos Învaţă singur ungureşte, am citit un text despre cineva pe
nume Mă tuşica Mariska şi am memorat expresiile „Mă doare capul”, „Mă
doare tare” şi „Mă doare foarte ră u”. Textul era urmat de întrebă ri cu
ră spunsuri adevă rate sau false, aşa-numitele întrebă ri igaz-nem. Era
adevă rat că mă tuşica Mariska avea reumatism, că ea considera că Budapesta
70
Traducere de Lucia Demetrius, Anda Boldur, Mihai Murgu, Editura Univers,
Bucureşti,1982.
216
este frumoasă , dar zgomotoasă , şi că prefera coniacul în loc de salam de
iarnă ?
— Hei, a spus o voce de american.
Am ridicat privirea. Era narcolepticul gâ nditor.
— Nu faci cumva parte din programul lui Peter?
L-am recunoscut atunci, de la orientare. Numele lui era Owen. M-a
întrebat cum aveam să ajung la apartamentul lui Peter.
— Mă aşteaptă un prieten, am ră spuns eu.
— Un prieten din programul lui Peter?
— Nu chiar.
— Am senzaţia că Peter nu va apă rea la aeroport. A spus că poate o să
vină , dar nu am un presentiment bun.
— Da, am ră spuns, dâ nd din cap.
— Te-ar interesa să împă rţim un taxi? m-a întrebat Owen.
— Cred că o să merg cu prietenul meu, am spus.
A urmat o tă cere.
— Poate că ar putea să te ducă şi pe tine, am spus, pentru că nu pă rea
să existe vreo altă opţiune.
Că pitanul ne-a anunţat coborâ rea în zona Budapestei. Owen s-a întors
înapoi, la locul lui. Nu l-am mai vă zut pâ nă la coada unde se controlau
paşapoartele. S-a dovedit că Owen studiase, de asemenea, limba rusă şi că
petrecuse un an predâ nd limba engleză în Siberia. L-am întrebat cum a fost.
Mi-a ră spuns că a fost frig.
— Nu îl vă d pe Peter, a spus Owen ieşind din turnichetul din spatele
meu.
Dar Ivan era acolo, citind un roman. Cartea pă rea atâ t de mică în
mâ inile lui, aproape instabilă , ca şi cum ar fi fost pe cale să se transforme în
praf. Era bronzat şi pă rea în acelaşi timp diferit de cum mi-l aminteam, dar
fă ră îndoială el însuşi. Am fost atâ t de fericită , încâ t primul lucru pe care i l-
am spus, în loc să -l salut, a fost „Mulţumesc”.
— Ce citeşti? l-am întrebat, bă tâ ndu-l pe braţ.
A ridicat privirea şi a zâ mbit. Citea Gluma de Kundera.
— Ţ i-am luat şi ţie o carte, mi-a spus el. E în maşină .
— El este Owen, am spus eu. E în programul lui Peter.
— Ivan, a spus Ivan.
Cei doi şi-au dat mâ na într-un mod foarte masculin, aproape furios.
Ivan mi-a luat geanta de umă r şi rucsacul lui Owen şi a luat-o înaintea
noastră , tră gâ ndu-mi şi geamantanul pe roţi. Maşina lui, un Opel gri, era
parcată pe un acoperiş bă tut de vâ nt. Owen şi chitara au intrat în spate. Ivan
217
mi-a prezentat o carte numită MAGHIARĂ suficientă. Ilustraţia coperţii ară ta
trei femei sau pă puşi, cu fuste lungi şi fă ră picioare, echilibrâ nd carafe de vin
roşu pe cap. Ivan a pornit maşina şi a dat cu spatele, cu braţul aşezat pe
spă tarul scaunului meu.
Am ră sfoit cartea de expresii. Dacă un marţian ar fi citit-o, probabil că
marţianul s-ar fi hotă râ t să evite Ungaria.
„Aş vrea ceva pentru (muşcă turi de şarpe, muşcă turi de câ ini, arsuri,
gingii dureroase, înţepă turi de albine). Aş dori nişte (antiseptic, tifon,
bandaj, inhalant). Este o (durere ascuţită , durere surdă , durere sâ câ itoare).
Mă simt (ră u, ameţit, slab, febril). Am (o boală cardiacă , reumatism,
hemoroizi). Doare. Doare foarte ră u. Durerea apare (în fiecare zi, din oră -n
oră , la fiecare jumă tate de oră , la fiecare sfert de oră ). Mă doare tot timpul.
Sunt bolnav. Copilul meu este bolnav. Este urgent. Este serios.”
„Toaleta este blocată . Sunt scă pă ri de gaze. Cazanul nu funcţionează .
Mă dor dinţii. Mi-am rupt proteza. Mi-am pierdut (lentilele de contact, o
plombă , geanta, cheile de la maşină , maşina, totul). Cineva mi-a furat
(maşina, paşaportul, banii, biletele, portofelul, totul). Am avut un accident.
Am ră mas fă ră benzină . Mi s-a stricat maşina. Maşina mea nu vrea să
pornească . Maşina mea este (la un kilometru distanţă , la trei kilometri
distanţă ). Am (o pană , parbrizul spart). Cred că problema este aici.”
„Nu închideţi telefonul. E o întâ rziere. Îmi pare ră u că am întâ rziat. Nu
vă înţeleg. Cred că este o greşeală . Nu, nu asta. Destul, mulţumesc. Nu o voi
cumpă ra, mulţumesc. Te rog, opreşte-te.”
— O, mulţumesc! mi-am amintit să spun.
— Sper că îţi este utilă , mi-a zis Ivan. M-am uitat la o mulţime de că rţi
şi aceasta era cea mai bună . Te scuteşte de o mare parte din gramatica
inutilă şi ghidul de pronunţii este foarte bun.
M-am uitat la ghidul de pronunţii. Scria Meg-kairem, hodj vaagh-yoh le
aw feyait aish for-kaat.
— Pot să arunc o privire? m-a întrebat Owen.
I-am dat cartea.
— E minunată , a spus el. Foarte utilă . Trebuie să -mi iau şi eu una din
asta.
Ivan i-a spus lui Owen unde putea gă si o astfel de carte. Coapsa lui
dreaptă s-a legă nat în spaţiul dintre scaunele noastre. Era prea înalt pentru
maşină . Doar mie mi se pă rea că pă rea mult mai prezent decâ t alţi oameni,
sau era un fapt obiectiv? Acum purta pantaloni scurţi şi, evident, purtase de
ceva timp, pentru că picioarele lui erau la fel de uniform bronzate ca şi
braţele.
218
 La rampa de intrare pe autostradă , genunchiul meu stâ ng şi piciorul lui
drept au intrat în contact. Mi-am mutat genunchii, ca să fie orientaţi că tre
portieră . Ivan s-a uitat la mine, apoi din nou la drum.
— Îmi pare ră u că este o vreme aşa de rahat, a spus el. Am vrut să fie o
vreme decentă câ nd îţi ară t oraşul meu.
— Cred că oraşul tă u arată frumos, am spus eu.
Ivan a râ s. Am observat atunci că cerul era aproape negru şi că
treceam printr-o zonă pustie, cu depozite şi fabrici.
— Unchiul meu a proiectat fabrica asta, mi-a spus Ivan.
— Care?
— Cea mai mare şi mai urâ tă .
Ivan i-a pus lui Owen întrebă ri despre viaţa lui. Doctorand în istorie,
Owen scria o teză despre Ucraina, cu „hegemonie” în titlu. El ne-a spus că
trebuie să începem să o numim doar „Ucraină ”, fă ră articolul hotă râ t,
deoarece în rusă „Ucraina” însemna „frontieră ”, şi ca să numeşti o întreagă
ţară „Frontiera” era insultă tor. Aparent, dacă o numeai pur şi simplu
„Frontieră ”, oamenii considerau că este un nume adecvat, fă ră legă turi
semantice cu celelalte situaţii.
Ivan ne-a ară tat o maşină gri-albă struie care era urmată zgomotos de
un nor albastru de fum de dimensiunile unei maşini: acesta, ne-a spus el, era
un Trabant, alimentat de acelaşi motor ca un feră stră u cu lanţ, fabricat în
Germania de Est, din carton.
— Ei bine, nu carton, a recunoscut Ivan un moment mai tâ rziu, deşi
nimeni nu l-a contrazis. Dar habitaclul este fabricat din plastic.
— Nu se topeşte?
— Nu, şi asta e problema. Nici mă car nu poţi să -l arzi. Mă rog, poţi să -i
dai foc, dar fumul este toxic. Aşa că a fost indestructibilă pâ nă câ nd... – a
început să râ dă . Pâ nă câ nd vest-germanii au dezvoltat o bacterie care să o
mă nâ nce!
...
Am mers de-a lungul unui pasaj în aer liber într-o clă dire de
apartamente din suburbii. A apă rut soarele şi, deodată , s-a fă cut foarte cald.
Apoi soarele a intrat înapoi în nori.
— Cred că aici locuieşte bunica lui Peter, a spus Ivan, oprindu-se în
faţa unei uşi şi sunâ nd la sonerie.
Un bă rbat în vâ rstă a deschis uşa. A vorbit cu Ivan în limba maghiară .
Ivan ştia atâ t de multe cuvinte pe care nu le folosise niciodată cu mine! Eram

219
obişnuită să vă d că oamenii trebuie să descifreze ceea ce spune, dar bă trâ nul
a râ s şi i-a dat imediat o replică .
— Este la numă rul 11, a spus Ivan, după ce bă trâ nul s-a întors
înă untru.
Am sunat la soneria de la apartamentul 11. Uşa s-a deschis. Era Peter.
L-am urmat într-o cameră de zi întunecată , cu perdele de catifea trase, un
pian cu coadă , plante de apartament. Erau două femei acolo: Cheryl, şi ea din
grupul de profesori de engleză , pe care mi-am amintit-o de la orientare, şi o
femeie unguroaică , cam de vâ rsta lui Peter.
Ne-am aşezat cu toţii, Owen şi cu mine pe o canapea tapiţată , Peter şi
Ivan în fotolii care erau aşezate faţă în faţă , iar unguroaica, Andrea, pe un
scaun din lemn cu multe unghiuri. Cheryl era aşezată pe covor, sub pian.
— Hei, tu... eşti sigură că nu preferi un scaun? a întrebat-o Peter.
Cheryl a clă tinat din cap.
— Am geanta aici, a spus ea încet.
Andrea tocmai se mutase înapoi la Budapesta şi dă dea lecţii de
engleză . Bunica lui Peter era plecată la un joc de canastă . Daniel, un alt
profesor din program, avea o mamă unguroaică , dar nu vorbea limba
maghiară .
— De ce nu vorbeşte limba maghiară ? a întrebat Ivan.
— Presupun că din cauză că în Vermont nu există nimeni cu care să
vorbească ungureşte, a ră spuns Peter.
— Ar putea vorbi cu mama lui, a spus Ivan.
M-am simţit vizată câ nd a spus asta, pentru că , de obicei, vorbeam cu
mama în limba engleză . Acum pă rea o chestie copilă rească , ca orice lucru
american.
— Ce mai face Eunice? a întrebat Peter, care avea un mod de enunţare
fermă a numelor oamenilor, ca şi cum ar fi corectat o greşeală de pronunţie.
— Face bine, a ră spuns Ivan, pă râ nd în acelaşi timp şi mâ ndru, şi
ruşinat. Cum o ştii.
— Mă car a stat puţin în Budapesta?
— Nu, ne-am întâ lnit la Paris şi am fă cut autostopul o vreme prin Italia
şi prin Elveţia, iar apoi a plecat acasă . Îşi petrece vara la Cambridge, studiind
cu Vogel.
— Tiranul ă la bă trâ n şi sever?
— Se pare că se înţeleg.
— Oh, se înţeleg, nu-i aşa? Pă i, sunt sigur că învaţă foarte mult.
Ivan s-a încruntat.

220
 — Nu ştiu câ t va continua să se ascundă aşa, înainte să devină
cercetă tor. Se ascunde întotdeauna în spatele acestor obstacole, în spatele
Harvardului.
— Îi place la Harvard.
— Îi place, îi place. Nu vrea niciodată să plece. Deja cunoaşte chineză ,
coreeană şi japoneză clasică , şi totuşi a gă sit un alt motiv pentru a amâ na să
îşi înceapă munca pe cont propriu.
— Chineza clasică este foarte diferită de chineza modernă , nu?
— Complet diferită .
— Dar japoneza ar trebui să -i vină la îndemâ nă .
— De ce spui asta?
— Pentru că va fi cunoscut deja unele dintre caracterele chinezeşti.
— Kanji reprezintă doar o mică parte din japoneză , a spus Ivan.
Întreaga gramatică este scrisă cu katakana.
— Da, ştiu că au un alfabet fonetic pentru cuvintele stră ine, dar
ră dă cinile sunt, în esenţă , caractere chinezeşti.
— Nu, există două alfabete fonetice. Unul este doar pentru cuvinte
stră ine.
În timp ce vorbeau, Ivan pă rea din ce în ce mai morocă nos, în timp ce
Peter zâ mbea din ce în ce mai afabil. A sunat soneria. Au intrat doi bă ieţi:
Frank, pe care mi l-am amintit de la orientare, şi Gá bor, o persoană
necunoscută mie, care avea sprâ ncene dese şi că ra o pungă de plastic plină
cu pantofi.
— Încerc să vâ nd nişte pantofi, a spus Gá bor ră stit.
— Pă i, să -i punem lâ ngă uşă pentru moment, a spus Peter.
Ivan şi Gá bor s-au salutat dâ nd din cap unul spre celă lalt – se
cunoşteau deja.
— Ce mai zici tu, Frank? a spus Peter. Îl cunoşti pe Ivan?
Frank şi Ivan fuseseră împreună la un curs despre Dostoievski. Au
început să critice profesorul – acelaşi care predase cursul pe care îl
urmasem cu privire la romanul de secol al XIX-lea. Gá bor stă tea lâ ngă mine,
s-a uitat ţintă la mine şi a fă cut o afirmaţie din patru silabe, ca un stră nut. M-
am întrebat pentru o clipă dacă era vorba de pantofi. Dar, câ nd a repetat ce a
spus, mi-am dat seama că este „Bună , ce mai faci?” în limba maghiară .
— Bine, mulţumesc, am ră spuns.
— Gá bor! Nu-mi copleşi profesorii! a spus Peter.
— Trebuie să înveţe, mai devreme sau mai tâ rziu, a spus Gá bor, să
supravieţuiască.

221
 Câ nd au sosit şi ceilalţi profesori, ne-am îndreptat cu toţii spre
pensiunea unde aveam să stă m. Peter şi ceilalţi au luat tramvaiul, în timp ce
eu, cu tot cu bagaje, am mers cu Ivan, cu maşina. Râ ul a intrat în raza vizuală ,
cu multitudinea lui de poduri, iar faţada gotică a Parlamentului se ridica pe
marginea ţă rmului, ară tâ nd la fel de complicat şi organic ca o formaţiune de
corali sau ceva care a fost mâ ncat în mod elaborat de termite. O femeie de
bronz pă rea să plutească deasupra copacilor îndepă rtaţi, ţinâ nd o frunză
deasupra capului: un monument, a spus Ivan, al „salvatorilor” sovietici.
Pensiunea era că min în timpul anului şcolar. În holul întunecat, un
bă rbat în vâ rstă stă tea într-o cabină cu o lampă . A smucit un registru de sub
tejghea. Ivan s-a aplecat şi a ară tat spre una dintre pagini. Omul a spus ceva
arţă gos. Ivan a ră spuns cu o voce fermecă toare. Nu a funcţionat – bă trâ nul a
închis registrul şi şi-a încrucişat braţele.
— Nu o să ne dea cheile de la camere pâ nă câ nd nu vine Peter, mi-a
spus Ivan.
Împreună , am transportat toate geamantanele de la maşină pâ nă la
jumă tatea scă rilor care duceau că tre lift, într-un hol întunecat, lâ ngă o
cantină . Mirosea a viaţă – a întreaga viaţă a unor oameni. Ivan s-a sprijinit de
perete. Eu m-am aşezat pe valiză . Ivan s-a uitat la ceas.
— Mă întreb de ce durează atâ t de mult, a spus el. Trebuie să mă
întâ lnesc cu prietenii din liceu pe Dună re.
— Oh, am spus.
— Fac un gră tar, cu un foc de tabă ră . Acolo cresc cireşe şi prune. Unul
dintre prietenii mei, prietena lui vorbeşte rusă . Cel puţin, ea zice că studiază
literatură rusă , aşa că ar trebui să vorbească ruseşte. Putem afla. Ş i toţi, cel
puţin, vorbesc oarecum engleză . Prietenul meu de la Harvard, Imre, va fi
acolo, aşa că bineînţeles că vorbeşte engleză , exact aşa cum vorbesc şi eu.
— Mişto, am spus, intrigată de motivul pentru care îmi spunea aceste
lucruri.
Am fost foarte surprinsă câ nd m-a întrebat dacă vreau să merg.
— Sigur, am spus.
— Vrei? a spus el.
— Numai dacă nu e un deranj.
— Nu, lasă prostiile. Chiar mă bucur.
Ivan a spus că am putea la fel de bine să lă să m bagajele acolo şi să
plecă m: ceilalţi nu se puteau pierde pentru că Peter era cu ei. Am întrebat
dacă ar trebui să -mi las valiza cu ceilalţi.
— Cumva, nu cred că ceilalţi vor fi prea fericiţi să -ţi ducă valiza la etaj,
a spus Ivan. O voi lua înapoi la maşină .
222
 Afară , soarele a reapă rut. Aerul era fierbinte, stră lucitor şi nemişcat.
— Deci, a spus Ivan în timp ce mergeam cu maşina prin oraş, cum a
fost la Paris?
— A fost bine, am ră spuns. Anumite momente au fost cam tensionate.
I-am explicat cum trebuia să nu o las pe Svetlana să se simtă ca o a
treia roată de la bicicletă cu Bill şi Robin, ceea ce Bill nu pă rea să aprecieze
mereu.
— Bill este cel cu care era în avion? Credeam că e prietenul ei, după
felul în care dormeau.
— Nu, e prietenul lui Robin.
— Ş i unde era ea?
— Era pe râ ndul din faţă .
— Era şi ea în avion?
— Da, pe râ ndul urmă tor.
Ivan s-a încruntat.
— Acest Bill a fost cam mă gar, nu? a spus el.
M-am bucurat câ nd mi-a spus asta, pentru că însemna cu siguranţă că
Ivan nu era ca Bill, că nu se comporta cu mine aşa cum se comportase Bill cu
Svetlana.
— Nu ne-am înţeles prea bine, am ră spuns eu. Apoi a venit mă tuşa
Svetlanei şi a început să spună cum, câ nd era de vâ rsta noastră , dă dea
petreceri pentru nepoata doctorului Marina Tsvetaeva. Apoi a obligat-o pe
Svetlana să -şi facă o coafură de 600 de dolari şi să îşi cumpere o rochie de 2
000 de dolari. Aşa că Svetlana era anxioasă în legă tură cu feminitatea şi
rochiile.
— Ahaaa. Ai fost şi tu anxioasă în legă tură cu feminitatea şi rochiile?
Am roşit şi am devenit incapabilă să scot vreun cuvâ nt. A aşteptat o
vreme, apoi a renunţat.
— Deci, spune-mi despre Svetlana, a spus el. Presupun că este
incredibil de inteligentă .
— Da, am spus. Gâ ndeşte foarte diferit faţă de mine. Ea nu vede
niciodată nimic ca pe un eveniment izolat – construieşte întotdeauna un
cadru. Orice ai face reprezintă un simptom al întregii tale personalită ţi şi un
rezultat al istoriei civilizaţiei occidentale, sau o metaforă a civilizaţiei
occidentale, sau ceva legat de civilizaţia occidentală . În timp ce, pentru mine,
totul pare atâ t de mult ca un caz individual, şi îmi este greu să mă gâ ndesc la
civilizaţia occidentală . Uneori sunt foarte impresionată de modul în care face
ca toate pă rţile să se potrivească împreună . Dar, alteori, nu pare adevă rat.
Ivan a încuviinţat, de parcă ştia ce vreau să spun.
223
 — Cel mai bun prieten al meu din liceu, Dá vid, aşa este, a spus el.
Am încercat să mă gâ ndesc la ceva ce să -l întreb despre Dá vid, pentru a
prelungi sentimentul că realmente vorbim unul cu celă lalt. Dar nu m-am
putut gâ ndi la suficiente întrebă ri şi momentul a trecut repede. Afară , pe
fereastră , erau o mulţime de lumini albe şi nişte panouri, una cu o imagine a
unui baton Magnum gigant, iar alta cu o reclamă Benetton, care ară ta o
femeie blondă subţirică şi un bă rbat african superb, înveliţi împreună într-o
pă tură . Nu-mi puteam imagina cum erau vieţile lor.
— Ce ţi-a plă cut cel mai mult la Paris? m-a întrebat Ivan.
M-am gâ ndit la ce îmi plă cuse şi nu îmi plă cuse la Paris. I-am spus că
mi-a plă cut să alerg pe malul Senei cu Svetlana.
— Ne-am dus aproape în fiecare seară , am spus.
— Te-ai dus să alergi în timp ce erai în Paris? Asta a fost partea ta
preferată ?
Am încuviinţat.
— Mi-a plă cut să vă d luminile.
— Hmm. Bine.
— Ţ ie ce ţi-a plă cut cel mai mult la Paris?
— Montmartre, a ră spuns el imediat. Pă rea că este cea mai vibrantă
parte a oraşului. Ţ i-a plă cut Montmartre?
— Mi-a plă cut. Dar, nu ştiu. Am fost la Sacré-Coeur seara şi m-am
speriat.
— Ce a fost aşa înfricoşă tor?
— Cripta, bă nuiesc...
Mă gâ ndeam la bă iatul pe care-l vă zusem plâ ngâ nd.
— Sacré-Coeur? Te-ai speriat de Sacré-Coeur?
— Da, cred că am fost speriată de Sacré-Coeur.
La o oarecare distanţă în afara oraşului, motorul s-a oprit chiar în
mijlocul drumului. Ivan a tras pe dreapta şi maşina s-a afundat într-un şanţ
nisipos.
— Asta se întâ mplă foarte des, a spus el. Trebuie să fac rost de nişte
apă . Crezi că restaurantul chinezesc are apă ?
Se uita la o clă dire roşie, cu un acoperiş ca de pagodă . Pe un panou
roşu scria, cu pictograme galbene fă cute cu pensula, RESTAURANT
CHINEZESC în limba maghiară .
— Cred că şi în China se bea apă , am ră spuns.
Speram că acest lucru să sune amuzant, dar nu a fost aşa.
— Ce? a spus Ivan.
— Nu contează , am spus.
224
 — Nu, spune-mi.
— Nimic.
— Dar ce-ai spus?
— Cred că restaurantul chinezesc o să aibă apă , am spus.
— Îhî, a spus Ivan. O să vedem.
Luâ nd un borcan din portbagaj, a traversat strada, care se unduia în
că ldură . Chiar în faţa noastră era o piaţă cu o gară , un stand de ziare,
telefoane publice şi o statuie abstractă galbenă , genul pe care îl numeam
acum cu Svetlana ceas solar modern. Soarele se reflecta în ferestrele
restaurantului chinezesc, dar înă untru puteai distinge cabine de vinil roşii şi
sticle de sos de soia ca nişte femei micuţe, câ te una pe fiecare masă . Ivan a
dispă rut în clă dire şi a reapă rut la fereastră . A vorbit o vreme cu o
chinezoaică . În cele din urmă , i-a luat borcanul, s-a dus în spatele
restaurantului, apoi s-a întors, ţinâ nd acum borcanul cu ambele mâ ini.
— Au avut apă , a spus Ivan, ridicâ nd capota. La început am crezut că
nu doreşte să -mi dea apă , dar s-a dovedit că ea nu ştia limba maghiară . Ş tia
germană , totuşi, din nu ştiu ce motiv.
Era ceva tolerant şi amuzat în felul în care a spus „ea”.
A deşurubat ceva şi a turnat înă untru apa. Aburul a şuierat cu furie. S-a
întors în maşină şi a dat la cheie. Motorul a hâ râ it de trei ori, apoi a început
să meargă . Dar, câ nd Ivan a încercat să se întoarcă înapoi pe drum, s-a auzit
un sunet îngrozitor de furie impotentă , iar maşina nu s-a mişcat – era
blocată în nisip. Roţile se învâ rteau în gol.
— Poate ar trebui să ies? am spus, ieşind afară .
Eram sigură că greutatea mea oprea maşina. Ş i totuşi, roţile se
învâ rteau fă ră să întâ mpine vreo rezistenţă . Ivan a bă gat maşina pe liber şi a
ieşit să o împingă .
— Pot să împing şi eu, am spus.
— Este mai util dacă te întorci în maşină să ţii de volan.
M-am aşezat pe scaunul şoferului şi mi-am pus din reflex centura de
siguranţă . Apoi mi-am scos-o din nou, roşind. Mi-am pus braţul drept pe
scaunul pasagerului şi m-am uitat afară prin lunetă . Ivan a fă cut un pas
înapoi şi şi-a aruncat greutatea în bara de protecţie din spate. Maşina s-a
balansat înainte. Ivan s-a apucat cu braţele de portbagaj. Muşchii îi ieşeau în
evidenţă , transpiraţia formase un triunghi pe că maşă , iar maşina se balansa
înainte şi înapoi pâ nă câ nd, cu un zgomot hâ râ itor, anvelopele au prins
aderenţă . Am tras de volan că tre drum. Maşina nu avea servodirecţie, la fel
ca bă trâ nul Volkswagen al mamei mele. În oglinda retrovizoare l-am vă zut
pe Ivan, pe jumă tate alergâ nd în spatele maşinii, şi am simţit disperare şi
225
invidie. Bineînţeles că nu mă putea iubi, nu câ nd tră iam prin atâ t de multe
straturi, câ nd m-am speriat de Montmartre şi câ nd mi-am pus o centură de
siguranţă pentru a scoate o maşină dintr-un şanţ.
Maşina a urcat hurducâ ndu-se pe asfalt şi am îndreptat volanul. Ivan s-
a îndreptat de spate, aşa că i-a dispă rut capul din oglindă .
M-am gâ ndit să trec peste cutia schimbă torului de viteze pe scaunul
din dreapta, dar în schimb am ieşit din maşină şi am ocolit-o. Ivan s-a aşezat
pe scaunul şoferului, şi-a frecat mâ inile murdare de ulei şi s-a uitat în jur,
poate după un şerveţel. Mi-am deschis geanta şi am scos unul dintre
şerveţelele cu alcool pe care mama mi le dă duse de la spital. Ivan a pă rut şi
mai încruntat.
— Uau, a spuse el pe un ton misterios. Mulţumesc!
Am înregistrat această informaţie cu un suspin interior: deci nu
trebuia să ai cu tine şerveţele cu alcool.
Ivan a îndesat ambalajul şi şerveţelul înnegrit în scrumieră , a pornit
maşina, a aprins avariile.
— Te-am urmă rit cum ţii de volan, a spus el. Mi-am dat seama că ştii să
conduci foarte bine. Probabil conduci mult.
— Am carnet de aproape doi ani, am ră spuns.
— Probabil că există multe alte lucruri pe care le faci foarte bine, pe
care nu le ştiu, a spus el.
N-am zis nimic.
...
Am parcat pe un teren viran în faţa unui magazin alimentar.
— Este un gră tar, aşa că ar fi bine să aducem şi noi ceva, a spus Ivan.
Cuvâ ntul „noi” mi-a dat un sentiment neplă cut, ca şi cum deja aş fi
fă cut ceva greşit – de parcă aveam unele avantaje gratuite. Am dat să ies din
maşină .
— Poţi aştepta aici, dacă doreşti, mi-a spus Ivan.
L-am urmă rit cum a intrat în magazin şi am ră sucit în minte, pe toate
pă rţile, posibilul motiv pentru care a spus asta. De ce aş vrea să aştept în
maşină ? Am ieşit, dar nu am putut să mă hotă ră sc să intru în magazin. Am
vă zut o cabină de telefon şi mi-am amintit că i-am promis mamei că o s-o
sun din Budapesta. Am intrat şi am încercat să formez AT&T71, dar aveai
nevoie de o rezervă de monezi.

71
American Telephone & Telegraph – companie americană multinaţională de
telecomunicaţii şi nu numai.
226
 M-am întors în maşină şi m-am aşezat de-a curmezişul, cu uşa
deschisă . MAGHIARĂ suficientă se afla pe bord. M-am uitat la capitolul
despre cumpă ră turile de alimente, la câ teva dintre frazele pe care Ivan le-ar
fi putut folosi în acel moment. Vocabularul pentru „mă celar” includea
desenul unei vaci împă rţit în 13 sectoare numerotate. Câ t de remarcabil că
ar fi trebuit să fii capabil să numeşti 13 bucă ţi de carne de vită după ce
fuseseşi muşcat de un şarpe şi maşina ta fusese furată .
— Ai învă ţat ceva util?
Ivan se întorsese cu o sacoşă de plastic care pă rea grea.
— Muşchi file fraged, am spus în limba maghiară , ară tâ ndu-i cartea.
— Hmm?
S-a uitat la imagine.
— Ai putea să lucrezi într-o fabrică de carne.
Unul dintre prietenii să i se întâ lnea cu o fată din Slovenia care nu
vorbea deloc ungureşte; ea se mutase în Ungaria doar pentru a fi cu el şi îşi
gă sise un loc de muncă într-o fabrică de ambalat carne. Ivan a pomenit-o de
mai multe ori. În Slovenia fusese studentă la inginerie.
Mergeam pe jos printr-o mlaştină , printre ferigi şi copaci pitici. Ivan
mâ nca pră jituri în formă de bobine dintr-o cutie de plastic.
— Eşti sigură că nu ai vrea nişte pră jituri? a spus el.
— Nu, mulţumesc, am ră spuns.
A apă rut un câ ine vagabond. Coada lui flocoasă şi vâ njoasă mi-a
reamintit de frunza de palmier a unui sclav egiptean dintr-un film, dată pe
repede-nainte.
— Pare un câ ine destul de amuzant, a spus Ivan.
Ţ inea cutia de pră jituri cu braţul întins, deasupra capului câ inelui.
Câ inele dansa pe labele din spate şi chelă lă ia.
— Nu-ţi place că tachinez câ inele, a observat Ivan, uitâ ndu-se la mine.
I-a aruncat câ inelui o pră jitură . Câ inele a hă pă it-o. Ivan a încercat să
scoată ceva din buzunar.
— Poţi să ţii asta pentru o clipă ? m-a întrebat el, dâ ndu-mi cutia de
pră jituri.
În clipa în care am luat-o, câ inele cel amuzant a să rit pe mine, suindu-
se cu labele pe rochia mea.
Am ţinut cutia mai departe de corp şi am aruncat una dintre pră jituri
la câ ţiva metri distanţă . Câ inele a fugit să o ia.
— Ah! a exclamat Ivan cu tristeţe.

227
 La început am crezut că era supă rat că am irosit o altă pră jitură pe
câ ine. Apoi m-am uitat în jos şi mi-am dat seama că rochia mea era acoperită
cu noroi.
— Îmi cer scuze, a spus el.
— E în regulă , am ră spuns. Iese la spă lat.
Ivan s-a uitat încruntat că tre pă mâ nt, apoi şi-a ridicat privirea.
— Ş tii, nu am fă cut-o intenţionat.
— Pardon?
— Nu ţi-am dat dinadins să ţii pră jiturile.
Sentimentul de jignire mi-a tă iat respiraţia. Nu mi-ar fi trecut niciodată
prin minte că o fă cuse intenţionat.
— Ar fi bine s-o scoţi, a spus el. Rochia.
— S-o scot?
— O să ţi-o spă l la mine acasă . S-ar putea să nu aibă maşini de spă lat în
sate. O să ţi-o aduc mâ ine.
— Chiar nu e nevoie.
— Mă car atâ t să fac. Oricum, lucrurile tale sunt în maşină , îţi poţi
schimba hainele.
Ne întorseseră m deja la maşină . Câ inele ne urma. Ivan a mâ ncat ultima
pră jitură , a îndesat cutia în punga de plastic şi s-a prefă cut că loveşte câ inele
cu piciorul. Câ inele a fugit.
Ivan a deschis portbagajul, a mers în jurul maşinii şi s-a oprit cu
spatele la mine, sprijinindu-se de capotă . Mi-am deschis valiza. Toate
hainele mele erau acolo, unde le pusesem la Paris. Mi-am scos sandalele şi
mi-am pus o pereche de blugi pe sub rochie. Apoi am scos un tricou. Câ t de
repede am putut, mi-am scos rochia şi mi-am pus tricoul.
— Eşti decentă ? a întrebat Ivan.
— Nu ştiu, am ră spuns.
Ivan mi-a dat o pungă de plastic, pentru rochia murdară . Mai degrabă
aş fi aruncat-o în râ u, dar am mototolit-o şi am bă gat-o în pungă .
— O să ţi-o dau mâ ine, a spuse el.
Am mers înapoi prin mlaştină şi am ieşit pe marginea unei plaje
umede, unde un grup de bă ieţi şi fete jucau volei. Ivan a strigat ceva.
Jucă torii ne-au fă cut cu mâ na şi unul dintre ei a venit că tre noi. Subţire şi
asemă nă tor unui heruvim, cu ochi albaştri stră lucitori, purta un şort alb şi o
că maşă albă pă tată .
— Imre, ai cunoscut-o pe Selin? a întrebat Ivan.
— Nu, a spus Imre, privindu-mă cu ochii lui albaştri, stră lucitori. Dar
cred că ştiu totul despre ea.
228
 Imre i-a spus ceva în ungureşte lui Ivan, iar Ivan i-a ră spuns ceva
înapoi.
— Deci, mi-a spus Imre, ai venit în vizită .
— Corect, am spus.
— Câ t stai?
— Cinci să ptă mâ ni.
— Cinci săptămâni?
— Nu în Budapesta. Este un program de predare a limbii engleze în
sate.
— Vrei să spui că eşti în programul lui Peter? Ai fost vreodată într-un
sat unguresc?
— Nu.
— Or să fie o gră madă de oi. Îţi plac oile?
Am ridicat din umeri.
— Oile sunt în regulă .
— Ce ar fi trebuit să te fi întrebat este, îţi plac ciobanii? Ă sta este
scopul programului, de a preda limba engleză ciobanilor. Îţi plac ciobanii? Ai
predat vreodată engleza unor ciobani? Ai predat? m-a întrebat el imperios
câ nd nu am ră spuns. Ai predat vreodată engleza ciobanilor?
— Există un început pentru toate, am spus eu.
O fată cu un pă r negru, ondulat, i-a strigat ceva lui Imre, care s-a
reîntors în joc.
— Îţi place voleiul? m-a întrebat Ivan.
— Nu, am ră spuns. Dar poţi să te joci, am o carte.
— Neah, nu prea îmi place voleiul.
Ivan s-a aşezat pe pă mâ nt, punâ nd lâ ngă el o că maşă cu mâ neci lungi
pe care o că rase cu el. M-am aşezat lâ ngă el, ridicâ nd automat că maşa.
Pă mâ ntul era umed. Mi-am dat seama că ar fi trebuit probabil să stau pe
că maşă . Era o că maşă moale, de culoarea vinului – mi-o aminteam de la
şcoală . Am ţinut-o în mâ nă şi am urmă rit jocul de volei. Imre a plonjat pe
nisip, dar mingea a zburat în direcţia greşită , aproape în apă .
— Ce mama naibii face? a spus Ivan.
— Nu ştiu, am ră spuns.
A râ s.
— Hei, vrei să alergi de-a lungul râ ului?
— Ce?
— Am putea alerga de-a lungul râ ului. Aşa cum ai alergat şi pe Sena.
— Oh! Nu, e în regulă .
— Atunci, de ce nu mergem să ne plimbă m doar?
229
 Ne-am ridicat. I-am dat înapoi că maşa, apoi am regretat. De ce nu am
ţinut-o puţin mai mult?
Am mers pe jos pâ nă la un chei. Ivan mi-a povestit despre prietenul
să u din liceu, care explora peşteri neolitice şi aduna pietre, doar că într-o zi
s-a dovedit că adunase nişte roci radioactive, iar pă rinţii lui l-au obligat să le
arunce. Unui alt prieten îi plă ceau scufundă rile şi a vizitat o corabie vikingă
naufragiată în Finlanda. Cu o zi înainte ca arheologii subacvatici să -şi facă
inventarul, el s-a scufundat şi a pus o statuie a unei gimnaste unguroaice în
interiorul corabiei, care a fost inclusă în inventar. Apoi era o poveste despre
un dulap de taxidermie de la şcoala lor.
Avâ nd sentimentul că trebuia să spun ceva, i-am povestit despre
vremea în care profesorul meu de biologie m-a trezit aruncâ ndu-mi în cap o
mreană de mare moartă .
— O ce?
— O mreană de mare.
— Ce e aia?
— Un fel de ţipar. Înoată în amonte, ca somonul.
— Oh, a spus el.
Pă rea să se fi zis cu zoologia.
— Toată lumea spune că Parisul este foarte scump, a spus Ivan. Nu
cred că este chiar atâ t de scump. Tu?
— Cred că nu.
— Vinul este ieftin, pâ inea este ieftină . Brâ nza este ieftină .
— Pâ inea este ieftină , am fost de acord.
Nu cumpă rasem vin sau brâ nză .
— La un moment dat, au fost reduceri la kumquat.
— Că veni vorba de brâ nză : într-o zi am adormit pe o bancă şi cineva
ne-a furat carcasa aparatului de fotografiat...
Ivan a început să tuşească .
— Oh, nu, am spus.
— ... dar înă untru, a spus el, şi mi-am dat seama că nu era tuse, ci
începuse să râ dă , era doar nişte brâ nză ! Ha!
— Aha, am spus. Amuzant.
— Am râ s mult timp, gâ ndindu-ne la hoţul care va deschide carcasa
aparatului de fotografiat, iar înă untru n-o să fie decâ t nişte brâ nză .
După un moment, Ivan a râ s şi şi-a dres glasul.
— Ia uite, câ inele ă la din nou.
Avea dreptate. Era câ inele.

230
 — Are nişte ochi atâ t de expresivi, a spus el. Sunt oarecum
dostoievskieni.
— Sunt?
— Cred că da. Îţi place Dostoievski?
— Aşa şi-aşa.
M-am uitat la el.
— Ţ ie îţi place Dostoievski.
— Da, a spus el.
Am început să dezmierd câ inele, mâ ngâ indu-i fruntea şi urechile
mă tă soase. S-a aşezat, şi-a închis ochii şi a mă turat pă mâ ntul cu coada. I-am
întors urechile pe dos. A scuturat din cap şi le-a întors din nou la loc.
— Nu-i place să aibă urechile date peste cap, am spus.
— E oare atâ t de ciudat?
Ivan mi-a atins urechea cu dosul palmei. Am simţit cum îmi
înţepeneşte trupul, m-am umplut de spaimă . Ş i totuşi, ştiam că vreau să mă
atingă – nu-i aşa? Nu era asta politica mea generală ?
— Ţ ie ţi-ar plă cea dacă cineva ţi-ar întoarce urechea pe dos? m-a
întrebat el, tră gâ ndu-mă uşor de ureche.
Oroarea s-a intensificat şi mi-a coborâ t în stomac. Ş tiam de la cursul
Shakespeare că urechile erau sexuale. Fă cea mişto de mine – de politica mea
generală ? Ş i oare nu avea dreptate, că am chinuit câ inele?
— Nu, am spus.
Ş i-a retras mâ na. Pă mâ ntul pă rea să cadă şi, de fapt, că dea – cheiul pe
care stă team nu era deloc un chei, ci o plută de lemn care să lta pe apă .
Câ inele a fă cut un pas mic pentru a se stabiliza şi a dat din coadă .
— Să arunc câ inele în râ u? m-a întrebat Ivan.
— De ce vrei să arunci câ inele în râ u?
— Câ nd vă d un râ u mă face să vreau să arunc ceva în el. Ş i nu pot să te
arunc pe tine în râ u.
Deşi puteam să -mi dau seama că asta ar fi trebuit să sune ca o glumă ,
m-am simţit insultată şi umilită .
— Oh, am spus.
El a oftat.
— Cred că nu-ţi convine să arunc câ inele în râ u.
Ivan spunea o altă poveste. El şi prietena lui încercau să ajungă la
Verona, dar câ nd au urcat într-o maşină şi au spus „Verona”, italienii au spus
„Ah, Roma!”, şi au trebuit să repete „Verona, Verona”. Asta era toată
povestea.
— Aţi mai ajuns la Verona? am întrebat eu.
231
 — Am ajuns, a spus el.
Nu pă rea să vrea să vorbească despre Verona.
— Deci, ce nu-ţi place la Dostoievski?
Am crezut că trecusem de asta.
— Îmi dă un sentiment de jenă şi oboseală .
— De ce?
— Nu ştiu.
— De ce crezi asta?
— Inventează aceste probleme care se presupune că sunt complicate,
iar apoi se ambalează atâ t de mult în privinţa lor – ca şi cum ar fi iadul, ca şi
cum ar fi o umilinţă intolerabilă , punctul matematic culminant al înjosirii.
Dar, pentru mine, niciunul dintre aceste lucruri nu pare să fie infernal,
umilitor sau complicat în mod deosebit. Câ nd nu mă pot ambala eu însă mi,
mă simt jenată . Ş i obosită .
— Uau! Chiar şi Crimă şi pedeapsă te face să te simţi aşa?
Am încuviinţat.
— Este ca şi cum ar comite un gest de o moralitate îndoielnică ,
deprimant, cum ar fi să ucidă o bă trâ nică şi, în loc să fie de o moralitate
îndoielnică şi deprimant, se presupune că ar trebui să fie o criză filozofică
cutremură toare.
— Dar nu crezi că există un conflict filozofic? Nu crezi că , într-un fel,
Raskolnikov este îndreptă ţit să o omoare? Dacă acesta era singurul mod în
care ar fi putut să studieze?
— Bă nuiesc că da, am ră spuns. Dar cum ar putea fi asta singura cale?
De ce nu putea face altceva?
— Dar atunci nu ar exista nicio poveste.
— Probabil.
— Nu este o întrebare adevă rată – ce este atâ t de ră u, practic, să ucizi o
bă trâ nă pe care nimeni nu o place? Personal, acea bă trâ nă mă enervează
foarte tare. Vă d femei de genul ă sta în tramvai tot timpul. Se aşteaptă
întotdeauna să le cedezi locul pe scaun. Câ teodată citesc şi mă enervează
foarte tare că trebuie să -i cedez scaunul pentru ca ea doar să stea acolo şi să
nu se gâ ndească la nimic.
M-am întrebat de ce mi-a spus ceva atâ t de teribil despre el însuşi.
— Ai simţit o pică tură de ploaie? am întrebat eu.
Ivan s-a încruntat.
— Da.
Ne-am întors la maşină şi am stat înă untru să aşteptă m să treacă
ploaia.
232
 — Despre ce vorbeam? a întrebat Ivan.
— Despre cum este bine să sacrifici femeile în vâ rstă dacă asta îţi dă
posibilitatea să te dezvolţi pe plan intelectual, am ră spuns.
El a râ s.
— Nu spun că aş omorî pe cineva. Doar am gâ nduri violente în tramvai
şi asta mă ajută să mă raportez la Dostoievski. Tu nu ai avut niciodată astfel
de gâ nduri?
— Nu ştiu, am spus. Cu siguranţă sunt momente câ nd sunt obosită şi
nu vreau să renunţ la locul meu în autobuz pentru nişte persoane în vâ rstă .
Dar mă deprim, nu mă înfurii – cum ar fi, că o să fiu o femeie bă trâ nă într-o
zi, şi chiar mai obosită decâ t acum. Niciodată nu consider că merit scaunul
mai mult doar pentru că citesc o carte.
Îngrijorată că aş putea pă rea ipocrită , am adă ugat:
— Poate că doar pentru că nu citesc în autobuz; mă face să am ră u de
maşină .
Colegii lui Ivan, acum în numă r mai mare, stă teau în jurul unui foc de
tabă ră , scoţâ nd coaja de pe beţe de lemn şi folosindu-le pe post de frigă rui
pentru bucă ţi de slă ninuţă . Ţ ineau gră simea deasupra focului, apoi o
picurau pe pâ ine şi mâ ncau pâ inea. Nu mâ ncau de fapt deloc slă ninuţa, doar
o picurau pe pâ ine. Ivan a ascuţit un bă ţ pentru mine. Câ nd a ajuns la mine
slă ninuţa, pe o tavă dintr-un fel de polistiren, am luat o bucată şi am depus
ceva efort să o înfig pe bă ţ. Chestia e că nu voiam cu adevă rat o bucată de
slă ninuţă înfiptă pe un bă ţ.
— Eşti prea blâ ndă , a spus Ivan.
A luat slă ninuţa şi a înfipt-o în bă ţ. Am ţinut-o deasupra flă că rilor o
vreme, dar nu mă vedeam mâ ncâ nd-o sau picurâ nd-o pe ceva, aşa că am dat-
o înapoi.
— Cred că trebuie să mă nâ nci aşa ceva încă din fragedă copilă rie ca să -
ţi placă , a spus el, scuzâ ndu-se şi tă ind o felie de pâ ine.
Unii dintre prietenii lui Ivan m-au întrebat de unde sunt. Au devenit
atenţi câ nd am spus că numele meu este turcesc, dar şi-au pierdut imediat
interesul câ nd am spus că , de fapt, crescusem în America. Au renunţat
repede să vorbească cu mine şi au trecut la maghiară . În realitate, puteam să
înţeleg foarte multe dintre cuvintele pe care le spuneau, pentru că multe
dintre ele erau numere. Fă ceau nişte afirmaţii pline de numere ungureşti şi
râ deau cu hohote. Toţi fuseseră la un liceu special de matematică .
— Vorbesc despre câ t de mult balast ar trebui să arunce din balonul cu
aer cald, a explicat Ivan. Eşti sigură că nu vrei nişte pâ ine? Cel puţin ia o
roşie.
233
 Se întunecase. M-am uitat la flă că ri şi am numă rat diferitele culori:
portocaliu, galben, alb, albastru. Am mâ ncat o roşie.
Cineva din apropiere repeta un cuvâ nt care semă na cu „Sonia”.
— Sonia, Sonia!
M-am întrebat ce înseamnă asta.
— Sonia-Selin!
Mi-am dat seama că era Imre, care mă striga Sonia, şi m-am simţit atâ t
de tră dată , că abia mai puteam să vorbesc.
— Da? am îngă imat.
— Pâ inea, a spus Imre.
M-am uitat la el.
— Ce?
— În spatele tă u, în pungă .
M-am întors. Bineînţeles, era o pungă cu pâ ine. I-am dat-o. Nu a luat-o.
— Trebuie să aplici un cuţit, a spus zâ mbind.
— Pardon?
— Trebuie să aplici cuţitul pe pâ ine.
— Vrea să spună să o tai, a spus Ivan. Cuţitul e la tine.
Nu se înşelau; cuţitul pentru pâ ine era chiar lâ ngă mine. M-am uitat de
la cuţit la Ivan, la Imre şi înapoi la Ivan. După o clipă , Ivan a luat pâ inea şi
cuţitul, a tă iat o felie şi i-a dat-o lui Imre.
— Mulţumesc, a spus Imre.
M-am ridicat.
— Pleci undeva? a întrebat Ivan.
— Ar fi bine să o sun pe mama, am spus eu. Să -i spun că am ajuns aici
cu bine.
— Acum? Nu ştiu dacă e un telefon pe-aici.
— Am vă zut un telefon public, aproape de locul unde ai parcat. În afara
magazinului.
— Ai vă zut? De ce nu ai sunat-o câ nd eram acolo?
— Nu aveam monezi.
S-a încruntat.
— Ai fi putut să -mi ceri o monedă .
Nu am ră spuns.
— Deci nici acum nu ai nicio monedă , nu?
— Aşa e.
— Ş i cum o să suni?
— O să cumpă r ceva de la magazin şi o să primesc rest.
— S-ar putea ca magazinul să nu mai fie deschis. Ai forinţi?
234
 — Am cecuri de că lă torie.
— Cecuri de că lă torie? De ce ai cecuri de că lă torie?
M-am simţit extrem de mizerabil. De ce avea cineva ceva?
— Deoarece că lă toresc, am spus eu.
Mama îmi dă duse cecurile de că lă torie. Le semnasem la masa noastră
din sufragerie.
— Este mult mai bine să foloseşti cardul bancar. Poţi merge direct la o
bancă şi vei obţine un curs de schimb valutar mai bun.
— Nu mi-am adus un card bancar. Nu ştiam că va funcţiona aici.
— Ar merge mai bine decâ t cecurile de că lă torie.
Ivan s-a că utat prin buzunare.
— Nici eu nu am mă runţi. O să merg cu tine la magazin.
M-am aşezat înapoi.
— Nu contează , pur şi simplu o să sun mâ ine.
— Dar mama ta se aşteaptă să o suni azi?
— Pă i... s-ar putea să fi uitat ziua exactă .
— Îhî. Ş i dacă nu a uitat, am senzaţia că va fi îngrijorată . Am dreptate?
N-am spus nimic.
Ivan şi-a dres vocea şi le-a spus ceva prietenilor lui, dâ nd din cap în
direcţia mea. Am recunoscut cuvâ ntul pentru mamă , care a fost reluat în
jurul focului de tabă ră cu diferite diminutive: anya, anyu, anyus, anyuska.
...
Magazinul era încă deschis.
— Îmi pare ră u pentru mâ ncare, a spus Ivan. Vrei să mă nâ nci ceva?
Nişte pră jituri?
— Nu, mulţumesc, am ră spuns.
A cumpă rat oricum nişte pră jituri şi mi-a dat o monedă .
— Dar ai nevoie de un fel de numă r de acces, a spus el. Ş tii ce e ă la?
— Da.
— Ş tii? Bine, atunci.
Stă tea în faţa cabinei de telefon, cu spatele la mine. Am intrat şi am
format numă rul.
M-am uitat la ceas în timp ce telefonul suna. Era patru după -amiaza în
New Jersey. Mama a ră spuns.
— Ai ajuns? Unde eşti? a spus ea în turcă .
— Sunt în Budapesta, am spus. Abia am ajuns.
— Este totul în regulă ? Te-ai întâ lnit cu prietenul tă u? Se comportă ca
o fiinţă umană ?
235
 — Totul este în regulă . Toţi se comportă ca nişte fiinţe umane.
— Dar vocea ta spune altceva. De unde suni? Prietenul tă u ungur este
acolo?
— Sunt într-o cabină telefonică . Prietenul meu ungur aşteaptă afară .
— Aşteaptă afară ? Pă i, nu te mai reţin. Dar stai să nu uit să -ţi spun: te-a
sunat cineva. Ai aplicat pentru un loc de muncă în vara asta în Turcia, ca
cercetă tor?
— Nu, am spus. Oh, vreau să spun da – pentru Let’s go, pentru un ghid
de că lă torie.
— Let’s go, exact. Au sunat de acolo. Vor să mergi în Turcia acum, timp
de opt să ptă mâ ni. Le-am spus că nu cred că poţi să mergi, dar că oricum o să
te întreb.
— Nu, nu pot să plec acum de aici. Aş putea merge în luna august.
— August, nu? Asta am spus şi eu. Dar au spus că va trebui să pleci
imediat şi să petreci acolo opt să ptă mâ ni.
— Atunci nu o să meargă .
— Pă reau supă raţi – pă rea că vor cu tot dinadinsul să mergi.
— Dar am aplicat pentru un loc de muncă la ei acum o mie de ani şi ei
m-au refuzat.
— Te-au refuzat? Pă i, sper că sunt mulţumiţi acum. Au spus că puştiul
care se dusese a avut probleme emoţionale şi a trebuit să se întoarcă în
Boston.
A spus „probleme emoţionale” în engleză .
— Nu am crezut că poţi merge. Nu m-am putut abţine să nu mă
gâ ndesc câ t de bine ar fi fost să fii acum frumuşel în Turcia, în loc să te
tâ ră şti prin Dumnezeu ştie ce sate ungureşti.
— Dar este foarte multă nevoie de mine în Dumnezeu-ştie-ce -sate-
ungureşti.
— O, bineînţeles, tu eşti singurul lucru care lipsea din satele ungureşti!
— Ce face mama ta? m-a întrebat Ivan pe drumul de întoarcere la focul
de tabă ră . S-a bucurat că ai sunat-o?
— Da.
I-am spus despre Let’s go şi puştiul cu probleme emoţionale.
— Poate că este adevă rat că toţi cercetă torii din Turcia au o că dere
nervoasă , am spus. Mă întreb dacă şi eu aş fi avut o că dere nervoasă .
— În Turcia? Nu ai fi avut o că dere nervoasă . Tu le-ai fi provocat lor o
că dere nervoasă .
I-am iertat foarte multe câ nd a spus asta. L-am iertat pentru aproape
tot.
236
 Flă că rile focului de tabă ră scă zuseră . Periodic, o ramură se dezin-tegra
în că rbuni, iar întreaga structură a focului se micşora cu câ ţiva centimetri.
Ivan mi-a dat o bucată de pepene verde.
În cele din urmă , au stins focul, s-au ridicat, au adunat sticlele ş i
gunoiul. Ivan vorbea cu Dá vid, Imre şi cu un bă iat îmbră cat cu o jachetă din
piele.
— Plecă m acum, mi-a spus Ivan. Luă m nişte oameni cu noi.
— Bună , au început cu toţii să -şi spună unul altuia. Bună , bună .
„Bună ” însemna atâ t bună , câ t şi la revedere. Nu m-am plictisit deloc
să -i observ pe unguri cum se salută unii pe alţii cu voci serioase, şi cum se
îndepă rtează apoi în direcţii opuse.
Micul magazin era închis câ nd ne-am întors la Opel. Cei trei bă ieţi s-au
bă gat în spate, iar eu am stat în faţă , cu Ivan. Maşina mirosea puternic a
slă ninuţă şi a foc de tabă ră . Am adormit aproape imediat.
— Ai auzit ce-am spus, Sonia? m-a întrebat Imre la un moment dat.
— Nu, am ră spuns.
— Pă cat, a spus el. A fost amuzant.
Asta chiar m-a fă cut să râ d. Ce mă gar, m-am gâ ndit, şi am adormit la
loc.
Maşina s-a oprit, iar Imre şi bă iatul cu jacheta de piele s-au dat jos la
un colţ pustiu, unde se întâ lneau două stră zi neluminate.
— Am scă pat de doi, mi-a spus Ivan, dâ nd cu spatele într-o alee. Tu eşti
urmă toarea.
Am trecut prin centrul oraşului, dincolo de toate podurile iluminate şi
de hotelurile internaţionale, unde adulţii se aflau din motive care nu aveau
legă tură cu gră tarele, iar apoi am urcat Dealul Castelului, unde Ivan l-a lă sat
pe Dá vid pe o stradă îngustă , stră juită de clă diri gotice.
— Am hotă râ t că este, de fapt, mai rapid să o luă m mai întâ i pe aici şi
să te las la pensiune pe drumul de întoarcere, a spus el.
Era aproape unu noaptea câ nd am ajuns la pensiune. Toate luminile
erau stinse.
— Am uitat de ora stingerii, a spus Ivan, parcâ nd maşina. Va trebui să
vorbesc cu portarul.
În holul întunecat, acelaşi bă rbat în vâ rstă stă tea în aceeaşi cabină cu o
lampă galbenă . El şi Ivan s-au certat. Bă trâ nul a repetat cuvâ ntul „timp”.
— Hai să plecă m de aici, a spus Ivan în cele din urmă .
Ne-am întors la maşină . Mi-a spus că portarul nu mă lă sa să intru
înă untru.

237
 — Probabil că e loc pentru tine să stai acasă la mine în seara asta, a
spus Ivan, pornind motorul. Aşa poţi să le cunoşti pe o parte dintre surorile
mele.
Curâ nd conduceam pe un drum nemarcat, cu felinare stradale rare şi
cu puţine maşini. Farurile au surprins patru sau cinci fete slă buţe, stâ nd în
întuneric pe marginea drumului – picioarele lor dezgolite, fustele scurte şi
chipurile palide. Pă reau de vâ rsta mea, poate mai tinere.
— Nu pot să cred câ t de multe prostituate sunt, a spus Ivan. De fiecare
dată câ nd vin, este mai ră u. Acum au ajuns pâ nă aici.
Nu ai fi zis că îi pă rea ră u pentru prostituate, în schimb pă rea să le
critice.
Am virat pe un drum mai îngust şi mai întunecat. Ivan a pornit farurile
stră lucitoare. S-a produs o smuncitură bruscă şi braţul lui drept a ţâ şnit în
faţa mea. Un animal mic să rise în faţa maşinii. Era îngheţat chiar acolo, în
lumina farurilor, cu ochii fulgeră tori, ca şi cum o mică parte din voinţa lui ar
fi fulgerat că tre noi din capul să u. Apoi s-a îndepă rtat în grabă .
— Ai vă zut ce a fost? m-a întrebat Ivan.
— Nu, am ră spuns.
— Poate că era o pisică , a spus el. Sau un şobolan.
— Ah.
— Uită -te la aceste locuri oribile în care te aduc. Probabil că tu chiar ai
încredere în mine.
M-am simţit ca şi cum aş fi primit o lovitură .
— Bineînţeles că am încredere în tine.
S-a încruntat.
— Ei bine, nu te-am adus în niciun loc îngrozitor. Aici locuiesc eu.
Aleea cu pietriş, nă pă dită de tufişuri, se termina într-un drum de acces
circular, în faţa a două case moderne, cu o mulţime de ferestre mari
întunecate şi o gră dină neagră , umbrită . Farurile stră luceau pe un fel de
piscină . Ivan mi-a dus valiza la uşa uneia dintre case. Am intrat într-un hol
mic.
— Cred că sora mea cea mai mică doarme în camera de zi, a spus el cu
vocea coborâ tă . Ar trebui să ne lă să m pantofii aici.
Am auzit un zgomot de paşi gră bindu-se pe o scară şi o fată palidă ,
slă buţă a intrat în grabă . Purta ochelari cu rame de sâ rmă , o că maşă de
noapte din flanel, şosete tricotate şi avea o expresie de bucurie nebunească ,
şi l-a frecat pe Ivan pe braţ, întorcâ ndu-şi chipul plin de fericire de la el la
mine.
— Aceasta este sora mea, Edit, a spus Ivan.
238
 I-am întins mâ na, pe care ea a luat-o în ambele mâ ini, aşa că atunci i-
am ţinut mâ inile şi eu cu amâ ndouă ale mele, şi amâ ndouă am început să
râ dem. A schimbat cu Ivan câ teva cuvinte şi a plecat din cameră . Am auzit-o
alergâ nd pe scă ri.
— E într-o dispoziţie foarte bună , spuse Ivan.
— Am observat şi eu, am spus.
— Tocmai a fost la prima ei întâ lnire, a spus el.
La cuvâ ntul „întâ lnire” am putut simţi cum îmi cade faţa – puteam
simţi cum îmi piere veselia pe care o simţisem vă zâ nd o persoană atâ t de
bucuroasă şi de dră gă laşă , şi nu puteam face nimic ca să ascund lucrul ă sta.
Am urcat un set de scă ri la un etaj deschis, cu biblioteci din oţel.
— Noi înşine am proiectat casa, a spus Ivan.
Am continuat să urcă m pe o scară îngustă , în spirală , care ducea la un
spaţiu întunecat. Printr-o fereastră lungă , care semă na cu o fereastră de
autobuz, se vedeau luminile stră lucind pe un deal îndepă rtat. Ivan a venit în
spatele meu cu valiza şi a aprins o lampă . Stă team într-un pod lung, cu tavan
înclinat şi un luminator. Un pat uriaş stă tea ca o insulă pe o platformă
ridicată .
— Obişnuiam să dorm aici în ultimul an de liceu, a spus Ivan. Acum îl
foloseşte sora mea cea mai mică . Cu ocazia acestei vizite a spus că îmi va
înapoia vechea mea cameră , că va dormi în camera de zi. Am spus nu,
desigur – dar se pare că realmente îi place să doarmă pe canapea! Doar tatei
nu-i place. Câ nd pleacă la serviciu dimineaţa, în camera de zi sunt oameni
care dorm.
Capul lui Edit a apă rut în capul scă rilor.
— Am gă sit doar o parte din lenjeria de pat, îmi pare ră u, a spus ea,
urcâ nd în cameră .
A început să scuture pernele din cutiile lor. Pernele erau pă trate şi de
cel puţin două ori mai mari decâ t orice pernă pe care o vă zusem vreodată pe
vreun pat.
— Să -ţi ară t baia, a spus Ivan.
L-am urmat jos, pâ nă la bucă tă rie, apoi am coborâ t mai multe scă ri pe
o platformă cu pereţi roşii. Toaleta era într-o încă pere, iar cada în altă
încă pere.
— Pă rinţii mei dorm pe partea cealaltă , a spus Ivan. Încearcă să fii
atentă la zgomot.
Am încuviinţat.
— Vreau să vorbesc acum cu sora mea, a spus el. Ş i probabil că tu vrei
să dormi.
239
 — Vreau.
— O să te trezesc mâ ine dimineaţă .
— Bine, am spus. Mulţumesc!
— Noapte bună , a spus el.
— Noapte bună , am spus.
Câ nd am ieşit de la baie, Ivan şi Edit stă teau în bucă tă ria întunecată şi
cu toţii a trebuit să spunem din nou noapte bună . Edit m-a întrebat dacă aş
vrea să fac o baie. Am spus că pot să aştept pâ nă dimineaţă .
— Dar te vei simţi mai bine acum, a spus Edit.
— Da, fă un duş, a spus Ivan. Ai avut o zi lungă .
Într-adevă r, nu a fost doar lungă , ci şi urâ t mirositoare. M-am dus sus
să -mi iau şamponul şi un râ nd de haine, apoi am coborâ t la baie. Baia mi-a
reamintit de Turcia – avea un duş cu mâ nere, un scaun din plastic, să pun Fa
de lă mâ ie şi nicio perdea. Un curent tră gea de la o fereastră aproape de
tavan. La robinetul de apă fierbinte abia curgea apă că lduţă . A fost necesar
să fac un efort pentru a mă dezbră ca. Nu m-am uitat în oglindă .
Cu cele mai circumscrise mişcă ri, înspă imâ ntată că voi stropi podeaua
sau că voi face zgomot, mi-am spă lat pă rul de două ori cu şamponul pentru
copii, cu aromă de caise, pe care Svetlana şi cu mine l-am cumpă rat la preţ
redus de la Monoprix. Apa a început să se ră cească . Încă mai miroseam ca un
gră tar. Mi-am spă lat pă rul pentru a treia oară cu apă rece şi, în cele din
urmă , nu am mai simţit mirosul de fum.
Bucă tă ria era la fel de neagră şi de nemişcată de parcă ar fi fost goală
de ani de zile. Întoarsă în mansardă , unde lă sasem lumina aprinsă , am
observat aruncate pe podea o bluză de femeie, cu mâ ne-că scurtă , o fustă de
blugi, şi un telescop aşezat pe o masă lungă de lemn sub fereastră . Am vrut
să mă uit prin telescop, dar mi-a fost jenă – mi se pă rea ca şi cum m-aş fi
uitat în dulă piorul cuiva pentru medicamente. Dulă piorul de medicamente
al lui Dumnezeu. Ş i totuşi, ce s-ar schimba dacă aş vedea câ teva stele?
Nu puteam trece peste enormitatea patului şi a pernelor. Mă întrebam
ce s-ar fi întâ mplat dacă Edit nu ar fi fost acolo pentru a schimba feţele de
pernă . Ar fi fă cut-o Ivan, sau pur şi simplu mi-ar fi dat feţele curate de pernă
sau nu ar fi fost schimbată nicio faţă de pernă ?
Aşternuturile nu fuseseră schimbate şi în pat erau tot felul de lucruri.
Din prima, am gă sit un şosetă , un ceas şi un bilet pentru metroul din Paris.
Treptat, au apă rut şi alte elemente: un creion, un al doilea bilet de metrou,
încă două bilete galbene şi o copie a lui Let’s go Thailanda cu un marcator la
„Bangkok: Locuri de cazare”. Gâ ndindu-mă la toţi ceilalţi oameni care

240
probabil că au adormit aici, am închis lampa şi singura lumină a ră mas cea
de pe colinele îndepă rtate de dincolo de fereastră .
La micul dejun am întâ lnit-o pe mama lui Ivan, care ară ta exact ca Edit.
Am fost surprinsă la început de câ t de tâ nă ră pă rea, apoi mi-am dat seama
că , deşi Ivan pă rea cu mult mai mare decâ t mine, era, în esenţă , de aceeaşi
vâ rstă cu mine – mamele noastre erau probabil de aceeaşi vâ rstă . Am
întâ lnit-o pe sora cea mai mică a lui Ivan, Ilona, care purta o rochie de vară
decolorată , lungă pâ nă la jumă tatea gambelor.
— Ilona, a spus ea cu o voce serioasă câ nd ne-am dat mâ inile.
Nu a zâ mbit deloc, dar s-a uitat în ochii mei cu o expresie deschisă şi
serioasă . Mama lui Ivan a spus că era minunat că eram acolo, ca să cunosc pe
toată lumea. A spus că lipsesc doar două dintre surorile lui Ivan: una era în
Transilvania într-o tabă ră folclorică , în timp ce cea mai mare era la spitalul
din Pest, cu tată l prietenului ei.
— Mă tem că moare, a spus mama lui Ivan, despre tată l iubitului
surorii. Dar asta înseamnă că trebuie să te întorci, ca să -i cunoşti şi pe
ceilalţi.
Ivan mi-a adus valiza jos. Am înţeles că restul vieţii mele va consta în a-
l pune pe Ivan să tâ rască acea valiză înă untru şi afară din maşina veche a
mamei sale, pentru tot restul zilele noastre. Înainte să ne îndreptă m spre
apartamentul bunicii lui Peter, urma să o lă să m pe Edit la trenul pentru
navetişti. În timp ce o aşteptam să îşi ia lucrurile, Ivan mi-a ară tat gră dina.
Plouase din nou, iar pă mâ ntul era moale sub tă lpi. Am mers printre pepenii
verzi, necopţi, şi trandafiri trecuţi, de sfâ rşit de iunie, sub pomii fructiferi.
Ivan mi-a spus cuvintele ungureşti pentru cireşe şi vişine şi m-a întrebat
dacă turca avea de asemenea două cuvinte separate72 şi pe care dintre cele
două le preferam. Îmi plă ceau cele dulci, dar ştiam că aş fi pă rut copilă roasă
dacă spuneam asta.
— Preferi vişinele? am întrebat eu.
— Da, vişinele sunt mai interesante. Cireşele nu au un gust atâ t de
distinct. Dar acum sunt coapte.
A luat două dintre cireşele închise la culoare, aproape negre, şi mi-a
dat una.
Un canal că ptuşit cu plastic era plin de crapi graşi, portocalii,
alunecoşi, cu aripioare elastice şi guri rotunde jalnice, care se deschideau şi
se închideau. Voiau şi voiau.

72
În limba engleză este utilizat acelaşi cuvâ nt pentru „cireşe” (cherry) şi vişine (sour
cherry – ad. lit. „cireşe acre”).
241
 — Sunt frumoşi, am spus.
— Sunt o pacoste, a spus Ivan.
Iarna trebuiau prinşi şi transferaţi în interior. El a indicat, prin geamul
pră fuit al unei anexe, cada pentru iarnă a crapilor.
Edit a apă rut purtâ nd o fustă lungă şi bocanci – ca şi cum ar fi fost deja
toamnă , şi timpul ca nişte lucruri să se întâ mple, şi nu vară .
Câ nd ne-am întors la apartamentul bunicii lui Peter, Cheryl stă tea din
nou sub pian, iar Andrea îi învă ţa pe toţi cum să spună „vă rog” în limba
maghiară .
— Deci n-ai putut să intri? a spus Peter.
— Portarul nu ne-a dat cheia, a spus Ivan.
— De ce nu i-ai spus colegei de cameră că vei întâ rzia? m-a întrebat
Peter. Ar fi putut să -ţi lase jos cheia.
— Nu ştiam cine era colega mea de cameră , am spus.
— Colega ta de cameră este Dawn.
— Hei, s-a luminat la faţă o fată cu pă rul roşu, care purta un tricou pe
care scria EVITĂ CONFUZIA.
— Bună , am spus.
— Puteai să mă întrebi, a spus Peter.
— Nu m-am gâ ndit la asta, i-am ră spuns. Îmi pare ră u!
— Nu ar trebui să -ţi pară ră u, a intervenit Ivan. Portarul avea cu
siguranţă o cheie de rezervă , pur şi simplu nu a vrut să fie de ajutor.
Probabil că trebuia să -l mituim.
— I-ai dat numele Andreei? l-a întrebat Peter pe Ivan.
— I-am dat numele tău.
— Dar ţi-am spus că Andrea a fă cut rezervă rile.
— Nu, nu cred că mi-ai spus asta.
Peter a zâ mbit la Ivan, apoi m-a bă tut uşurel pe umă r:
— Ei bine, cel mai important este faptul că eşti aici. Să punem valizele
alea într-un loc în care bunica mea nu se va împiedica de ele şi nu-şi va rupe
gâ tul. Excelent! Suntem gata să mergem?
— Peter vă duce să vizitaţi obiective turistice, mi-a spus Ivan, câ t
ceilalţi s-au ridicat. Am ceva de fă cut.
— Bine, am spus.
— Ai numă rul meu, a spus el.
Am ieşit cu toţii în şir din apartament şi de-a lungul balconului, că tre
scă ri. Ivan a ră mas în spatele grupului.

242
 — Ar trebui să o iei înainte, mi-a spus el. Ar trebui să te împrieteneşti
cu acei copii. La urma urmei, ei sunt cei pe care va trebui să -i suni dacă ai
vreo problemă în sate.
Câ nd mi-a spus asta, lumea a pă rut să se oprească .
— Vreau să spun, a adă ugat el, uitâ ndu-se la expresia mea, după ce
ajung în Tokio.
— Desigur, am spus eu, deschizâ ndu-mi ochii larg pentru a nu lă sa
lacrimile să curgă .
...
Mă simţeam atâ t de diferit câ nd vorbeam cu Dawn faţă de câ nd
vorbeam cu Ivan, ca şi cum Ivan aproape că nu ar mai fi existat. Dawn m-a
întrebat cum îl cunoscusem pe Peter. Am spus că era prietenul unui prieten.
Dawn îl cunoscuse pe Peter la începutul acelui an la Ş coala de Economie din
Londra. Londra era minunată , mai ales cidrul. Dezavantajul era că mucii ţi se
înnegreau. Era o chestie total democratică – chiar şi mucii prinţesei Diana se
înnegreau. Din fericire, era o situaţie temporară .
— Aceasta este doar a doua zi de câ nd sunt în Budapesta, şi deja câ nd
îmi suflu nasul, aproape că nu mai e deloc negru. Aerul de aici trebuie să fie
într-adevă r nepoluat. Vorbind despre suflatul nasului, sper că Peter ne duce
undeva de unde putem cumpă ra şerveţele, pentru că în pensiune nu există
hâ rtie igienică . Cred că folosesc, în schimb, ziare. În cabinele de toaletă erau
stive de ziare vechi. Poţi spune cu siguranţă că aici locuiesc numai bă ieţi, de
cele mai multe ori. Nu l-am întrebat pe Peter, dar sunt sigură că vâ nd hâ rtie
igienică în Budapesta. Nu crezi?
— Da, am spus.
— Da, Budapesta este un oraş în totalitate modern. Pun pariu că doar
bă ieţii de la facultate folosesc ziarul. Iar bă ieţii de facultate sunt neglijenţi în
toate ţă rile. Totuşi, o să fac un stoc aici, în cazul în care nu au hâ rtie igienică
în sate.
Câ nd m-am uitat înapoi la parcare, nu l-am vă zut pe Ivan. Nu i-am
vă zut maşina.
Peter ne-a dus mai întâ i la American Express. Toată lumea schimba fie
cecuri de că lă torie, fie dolari, la fel ca şi mine – nimeni nu folosea un card
bancar. Urmă toarea oprire era la o libră rie, unde oamenii au cumpă rat că rţi
de expresii în maghiară . Era un raft de că rţi în limba engleză . Am luat o carte
care se numea Cele mai populare povestiri ungureşti foarte scurte. Prima
poveste, „Despre trivialitatea conversaţiilor”, era scrisă sub formă de dialog:
— Ce mai faci?
243
 — Mă simt minunat, mulţumesc. Şi tu?
— Sunt bine, dar de ce tragi acea frânghie după tine?
— Nu este o funie – acelea sunt intestinele mele.
Asta era tot... asta era întreaga poveste. Eram uluită . Era posibil ca
preocuparea pentru temniţa trivială a conversaţiilor, pe care o acceptasem
ca pe una dintre particularită ţile lui Ivan, fă cea parte, de fapt, din caracterul
naţional unguresc? Cum puteai separa locul de unde era cineva de cine era?
Am ră sfoit o carte numită Diverse aspecte ale englezei predate ca limbă
secundară. Era plină de sfaturi care pă reau îngrozitoare. Scria că , dacă aveai
un elev deosebit de timid şi care nu participa, trebuia să -i pui pe ceilalţi elevi
să -şi mute bă ncile într-un cerc în jurul „nejucă torului” şi să continui restul
orei în acest fel. De fiecare dată câ nd cineva ridică mâ na pentru a întreba sau
a ră spunde la o întrebare, sau pentru a face un comentariu, ei ar trebui să
adreseze întrebarea sau comentariul nu ţie, profesorului, ci nejucătorului,
care ar trebui să -şi dea toată silinţa să ră spundă .
— Această carte pare destul de utilă , a spus Owen, ră sfoind un alt
exemplar. Are multe exerciţii bune.
Am deschis la exerciţii. „Câinele lovit de băiat este roşu. Încercuiţi
imaginea care se potriveşte”. Imaginile ară tau un câ ine roşu lovind un bă iat,
un câ ine lovind un bă iat roşu, un bă iat roşu lovind un câ ine şi un bă iat
lovind un câ ine roşu. Era tipul de test folosit pentru a diagnostica afazia
Wernicke.
— Cred că o voi cumpă ra, a decis Owen. Vrei să împă rţim costul? Unul
dintre noi o poate citi aici în Budapesta, iar celă lalt o poate lua în sat şi s-o
lase acolo cadou.
Nu voiam să citesc cartea, nu în Budapesta şi nici în vreun sat, dar n-
am vrut să par o mucoasă , aşa că am spus bine şi am plă tit pentru jumă tate
din ea. Nu era scumpă . Era totuşi mare, iar Owen nu avea o pungă , aşa că am
sfâ rşit prin a o că ra toată ziua.
Ne-am petrecut după -amiaza vizitâ nd obiective turistice. Am vă zut o
biserică care adă postea de opt sute de ani în criptă un rege şi o regină .
Fusese o moschee sub ocupaţia turcească . O fereastră vitraliu reprezenta
diferite scene din viaţa Sfâ ntului Ş tefan, inclusiv moartea fiului lui Ş tefan la o
vâ nă toare de urşi.
— Geamurile geometrice se presupune că se bazează pe modele
islamice, mi-a spus Peter. Vezi vreo asemă nare?
— Bă nuiesc că da, am spus cu îndoială .
— Oh, bă nuieşti că da?

244
 Am vizitat un teatru care fusese câ ndva o mă nă stire carmelită şi fusese
renovată de Kempelen Farkas, cunoscut şi ca Wolfgang van Kempelen,
inventatorul lui Turk, jucă torul automat de şah. Am vă zut un monument
colosal colorat ca Incredibilul Hulk, reprezentâ nd şapte cuceritori unguri
care că lă reau cai ce pă reau bionici. Un cal avea coarne. Mâ na dreaptă a
Sfâ ntului Ş tefan se afla într-o cutie undeva. Podul cu Lanţuri fusese
reconstruit după fiecare ră zboi mondial. Se spunea că sculptorul statuilor
leilor se înecase de ruşine, pentru că leii nu aveau limbi – deşi alţii spuneau
că , dacă te uitai atent în gurile lor, le puteai vedea limbile chiar acolo.
Insula Margareta se numise înainte Insula Iepurelui, fie pentru că
turcii care au construit un harem acolo obişnuiau să se împerecheze ca nişte
iepuri, fie pentru că regii unguri timpurii, care iubeau vâ nă toarea, dar care
nu aveau nicio pă dure în apropierea oraşului, au trimis toţi iepurii pe
această insulă şi i-au vâ nat. În timpul invaziei tă tare, Béla al IV-lea a promis
că dacă tă tarii vor fi înfrâ nţi, el o va da pe fiica sa, Margareta, lui Dumnezeu.
Apoi tă tarii au fost învinşi. Béla a construit o mă nă stire pe insulă şi a trimis-
o pe Margareta acolo. Avea 9 ani. A devenit că lugă riţă , nu s-a spă lat
niciodată mai sus de glezne şi a murit la 28 de ani.
— Nimeni nu ştie cu adevă rat de ce se numeşte Bastionul Pescarilor, a
spus Andrea la Bastionul Pescarilor. Unii spun pentru că breasla pescarilor a
apă rat castelul. Alţii spun că aici fusese un sat de pescari. Alţii spun pentru
că aici fusese o piaţă medievală de peşte.
— Nu sună ca şi cum s-ar exclude una pe alta, a spus Owen. Vreau să
spun, nu s-ar putea să fie toate adevă rate?
Andrea i-a aruncat o privire misterioasă .
— Cine ştie?
— Piaţa nu este numită după o pă tură , nu-i aşa? am întrebat-o pe
Andrea în Piaţa Batthyá ny. Battaniye era cuvâ ntul turcesc pentru pă tură .
— Piaţa este numită după Contele Batthyá ny, a spus Andrea.
— Owen îmi spune că voi doi aţi cumpă rat o carte interesantă , a spus
Peter. Am scos Diverse aspecte ale englezei predate ca limbă secundară din
pungă .
— Selin a vă zut-o prima, a spus Owen.
— Pot să o împrumut? a întrebat Cheryl.
— Desigur, am spus. Ai vrea să o iei acum?
— O, nu, te las pe tine s-o citeşti prima.
Am fost surprinsă să aflu că Cheryl are 23 de ani. Ară ta atâ t de tâ nă ră ,
cu pă rul ei câ rlionţat şi chipul ei mic şi ascuţit. Purta o că maşă mică în dungi,
pantaloni scurţi albi şi sandale albe, ca acelea de la Piglet, şi avea o geantă
245
mică cu o curea peste piept. La început am simţit o afinitate pentru Cheryl
pentru că ea era singura, în afară de mine, care încerca cu adevă rat să înveţe
limba maghiară – că ra sub braţ aceeaşi ediţie din Învaţă singur ungureşte pe
care o ţineam ascunsă în valiză . În timp ce eu ascundeam faptul că învă ţam
ungureşte într-un vă l de fum şi mă prefă ceam că nu înţeleg nimic, Cheryl
fă cea exerciţii în restaurante şi îi punea constant întrebă ri lui Peter. Uneori
punea întrebă ri şi despre unele neconcordanţe din carte care mă
nedumereau şi pe mine, şi atunci mă simţeam foarte apropiată de ea.
Parcă m-ar fi lovit ceva atunci câ nd mi-am dat seama că , aşa cum eu
eram interesată de limba maghiară datorită lui Ivan, Cheryl era interesată
datorită lui Peter. Eram pur şi simplu la fel, cu excepţia faptului că eram, de
asemenea, şi diferite, pentru că atunci câ nd Ivan spunea lucruri idilice
despre pruni şi cireşi, mă simţeam tensionată şi neîncreză toare, în timp ce
Cheryl pă rea cu adevă rat interesată de chestiile bucolice. Continua să
întrebe despre satul în care avea să locuiască – dacă există munţi, un lac şi
animale. Peter a spus că Ungaria era plină de munţi frumoşi, de lacuri reci ca
gheaţa şi de cai jucă uşi, şi că poate va putea să împrumute bicicleta familiei
care o gă zduia, să îşi pună costumul de baie pe sub haine şi să meargă la lac
pentru a înota la umbra munţilor, printre iepuri şi că prioare.
Cheryl chiar îşi dorea să fie plasată la o familie gazdă cu o mulţime de
copii care nu vorbesc engleza, ca să poată învă ţa limba maghiară . A treia sau
a patra oară câ nd a menţionat că nu dorea ca cineva din familia ei să
vorbească engleza, Peter a spus că este foarte probabil să fie cel puţin un
vorbitor de engleză în fiecare gospodă rie. Să tenii vor aranja lucrurile în
acest fel probabil pentru că doreau să exerseze engleză , tot aşa cum ea voia
să practice limba maghiară . Cheryl a spus că îi puteau schimba cu siguranţă
locul atribuit – că i-ar putea gă si o familie cu mulţi copii care nu ştiu deloc
engleză .
— Atâ ta timp câ t există elevi începă tori de limbă engleză , şi un lac, şi
pot vedea un munte, voi fi cu desă vâ rşire fericită , a spus ea, reamintindu-mi
cum a spus bunicul meu că era un om simplu cu gusturi simple: „Tot ce am
nevoie este de puţin lapte de la o capră care a fost hră nită timp de o lună cu
pere să lbatice verzi.”
Trebuia să mergem cu toţii la un club de jazz pentru a-l întâ lni pe
Gá bor, cel care încerca să vâ ndă pantofi. Trebuia să -mi las valiza mai întâ i la
pensiune – încă era la apartamentul bunicii lui Peter. Peter a spus că se fă cea
tâ rziu, aşa că trebuia să mă duc singură şi să iau un taxi să mă întâ lnesc cu ei
mai tâ rziu. Am scris numele clubului şi Peter mi-a dus valiza la staţia de

246
tramvai. Andrea a venit şi ea. Soarele apunea şi totul era mov, şi auriu, şi
frumos.
— Sunt curios de ce nu ţi-ai lă sat bagajele la pensiune de ieri, cu toţi
ceilalţi, a spus Peter.
— I-am aşteptat puţin pe toţi ceilalţi, am spus, gâ ndindu-mă cu alean la
ziua din viitor câ nd voi înceta să fiu ră spunză toare pentru acea valiză . Dar
Ivan se gră bea. Trebuia să se întâ lnească cu prietenii lui.
— Da, bine, dar lucrurile tale. De ce nu le-ai lă sat la pensiune?
— Ivan a spus că nu ar trebui, pentru că atunci alţi oameni ar trebui să
le care pâ nă sus.
— Ar fi creat mai puţine probleme decâ t acum, nu crezi? Vreau să
spun, oamenii tot trebuie să -ţi care lucrurile.
N-am spus nimic.
— O, ei bine, a spus Peter, presupun că a fost cel mai bine aşa, din
moment ce ai sfâ rşit prin a dormi la Ivan acasă , aşa că ai avut lucrurile cu
tine. Ar fi fost incomod dacă bagajele tale erau la pensiune.
— Peti, m-am gâ ndit, a spus Andrea. Ce-ar fi să o iau în maşină la
mine? Apoi o să ne întâ lnim cu voi la club.
— O, ai o maşină ? a întrebat Peter.
— Bineînţeles că am o maşină !
— Ş i maşina asta funcţionează ?
— Da! Nu trebuie să o împingi, spuse apoi în derâ dere.
— Ei bine, aşa obişnuiai să faci!
— Asta a fost cu un an în urmă !
— Oh, fireşte. Îmi închipui că este imposibil să fii neschimbată .
— Nu! a exclamat ea.
— Nu, a spus el.
— Nu-i face ră u maşinuţei mele!
— N-o să -i fac ră u maşinuţei tale.
Andrea a luat mâ nerul de sus, eu am luat mâ nerul lateral şi am că rat
valiza între noi.
Camera mea era pe la etajul patru al pensiunii. Avea trei paturi, trei
birouri, o chiuvetă , un dulap şi câ teva ecuaţii de matematică scrise cu
creionul pe perete. Asta nu era manopera lui Dawn, cea care evita confuzia.
Am depozitat valiza şi am plecat.
Clubul de jazz se afla într-un subsol. Saxofonistul era aplecat, cu faţa
contorsionată , gâ fâ ind între fraze. Sunetele pă reau să vină de dincolo de
viaţă . Nu te simţeai doar întristat, ci şi temă tor. M-am întrebat unde era oare
Ivan.
247
 Peter mi-a dat un pahar cu o lă mâ ie verde în el.
— Ă sta este un gin tonic, a spus el.
Nu aveau cidru, dar barmanul i-a preparat lui Dawn o bă utură cu suc
de mere, Sprite şi vodcă , iar ea a spus că este chiar mai bună .
Într-o cameră neagră cu lumini portocalii şi muzică spaniolă
ră sună toare, am dansat aşezaţi într-un cerc mare. Mi-a reamintit de anii de
dinainte de şcoală , câ nd de asemenea trebuia să stai într-un cerc şi să baţi
din palme. Am început să intuiesc oarecum de ce beau oamenii atunci câ nd
dansează , şi mi-a trecut prin cap că poate motivul pentru care anii de
dinainte de şcoală fuseseră cum fuseseră era faptul că trebuia să îi
parcurgem treji.
Câ nd nu se uita nimeni, m-am întors la masa unde ne lă sasem lucrurile.
Mi-am gă sit geanta şi mi-am aprins o ţigară . După primul fum, o energie
slabă , dar perceptibilă , s-a adunat în spatele ochilor mei. Dintr-o dată , am
observat-o pe Cheryl aşezată printre jachete şi genţi, cu capul că zâ ndu-i sub
coama pufoasă . Câ nd i-am spus „hei”, ea şi-a ridicat ochii melancolici. Ară ta
ca un că ţeluş de salon bolnav.
— Nu mă simt bine, a spus ea. Mi-aş dori ca Peter să ne ducă înapoi.
Cuprinsă de un val de milă pentru amâ ndouă , am sugerat să împă rţim
un taxi înapoi.
— Am vă zut nişte taxiuri afară , am spus eu.
— Poţi merge, a spus ea în cele din urmă , după o tă cere lungă . Nu cred
că ar fi politicos să plecă m înaintea lui Peter.
Nu mai pă rea nimic de spus după asta. Am mai tras un fum din ţigară .
— Peter îmi spune că eşti din Turcia, s-a ră stit o voce cunoscută .
— Oh... hei, Gá bor, am spus.
— Sunt foarte curios care e atitudinea turcilor cu privire la pră buşirea
Imperiului Otoman, a spus Gá bor. Într-o zi sunteţi cel mai mare imperiu din
lume; în urmă toarea, sunteţi o republică de mă rimea Texasului.
— Ha, amuzant, am spus, că utâ nd o scrumieră .
— Aş fi interesat să aflu care este atitudinea obişnuită a turcilor, a spus
el.
Am vă zut o scrumieră la câ teva mese mai încolo. Câ nd m-am întors la
masă , Gá bor mă privea în continuare aşteptâ nd.
— Probabil că este la fel cu atitudinea ungurilor cu privire la faptul că
sunt o republică de dimensiunea Carolinei de Sud.
— Ha! a strigat Gá bor. Trianon! Touché!
Ne-am întors la pensiune la ora trei. Dawn vorbea fă ră întrerupere,
chiar şi în timp ce se spă la pe dinţi. Pernele aveau aceeaşi dimensiune ca şi
248
cele din mansarda lui Ivan. Dawn îşi testa radioul cu ceas, provocâ nd o
unguroaică să vorbească în camera noastră . Am adormit în timp ce încercam
să -mi dau seama cum să -mi poziţionez corpul în raport cu perna enormă .
Urmă torul lucru pe care l-am auzit a fost Louis Armstrong câ ntâ nd
„What a Wonderful World”: I see friends shaking hands, saying, „How do you
do?” / They’re really saying, „I love you...” M-am gâ ndit la momentele în care
Ivan şi cu mine ne-am dat mâ na, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Camera de duş pentru femei a pensiunii era o cutie mare cu gresie şi
faianţă , fă ră cabine – doar un şir de duşuri.
— Arată ca într-un film despre un lagă r de concentrare! a exclamat
Dawn, tră gâ ndu-şi că maşa peste cap şi scoţâ ndu-şi chiloţii.
Mi-am reprimat un oftat. Loviturile continuau să apară în viaţa adultă .
Mi-am scos hainele şi le-am atâ rnat într-un câ rlig de metal.
— Chiar sper să curgă apă ! a spus Dawn cu veselie, dâ nd drumul
duşului.
M-am întors să mă uit la ea, apoi mi-am amintit că nu purtă m haine şi
m-am uitat în altă parte.
Duşul a fost minunat – cu presiune şi aproape imposibil de fierbinte.
— Apa este foarte fierbinte, a zis Dawn. Podeaua este înclinată . Nu ştiu
de ce-mi pierd timpul să mă rad pe picioare.
După un minut, o cascadă de spumă s-a repezit de la duşul lui Dawn
că tre scurgere. O cascadă similară s-a repezit de pe umerii mei.
— Nu este foarte trist faptul că fetele sunt mult mai conştiente de
trupurile lor, în comparaţie cu bă ieţii? a spus Dawn.
Am fost de acord că era trist.
...
La ora opt de dimineaţă ne-am întâ lnit la staţia de tren pentru
navetişti pentru a face o excursie de o zi la Szentendre, despre care Peter a
spus că este un oraş istoric pitoresc pe Dună re. Andrea a adus kifli: rulouri
în formă de semilună , coapte de unguri pentru prima oară pentru a
comemora înfrâ ngerea turcilor la Viena, şi mai tâ rziu introduse de Maria
Antoaneta la Paris, unde au devenit cunoscute sub numele de „croasant”. La
staţia din Szentendre am urcat două scă ri rulante stricate printr-un plan
înclinat de beton acoperit cu graffiti. Am citit prima mea propoziţie
completă scrisă de mâ nă în limba maghiară . Scria: János a fost aici.
Am ajuns într-o piaţă însorită , straniu de familiară . În clipa urmă toare,
am recunoscut ceasul solar modern, restaurantul chinezesc şi locul nisipos
unde maşina lui Ivan se supraîncă lzise. Deci asta era Szentendre. De data
249
aceasta, în loc să continuă m de-a lungul râ ului, am luat-o pe un drum care
şerpuia pâ nă sus, în oraşul vechi, care era plin de biserici sâ rbeşti. Am trecut
pe lâ ngă un muzeu de marţipan, cu un Elvis din marţipan la fereastră şi am
ascultat un acordeonist orb. Peter ţinea ritmul bă tâ nd din palme, fă câ nd
contact vizual cu fiecare dintre noi şi zâ mbind. Crucea ortodoxă încorpora o
semilună stră punsă , pentru a simboliza victoria asupra turcilor. Owen putea
citi inscripţiile slavone vechi. Unii comercianţi sâ rbi îi mulţumiseră lui
Dumnezeu pentru sfâ rşitul ciumei.
Interiorul bisericii mirosea inconfundabil a interior de biserică . O
colonie de artişti pictase frescele din cor. Hristos şi apostolii stă teau pe
râ nduri, privind drept înainte, cu chipuri alungite şi umane foarte specifice.
Ară tau ca nişte tipi pe care ai putea să -i vezi câ nd te întorci la locul tă u de la
toaleta unui avion. Catedrala fusese „construită de dalmaţi”.
În vâ rful dealului era o piaţă pavată , cu un parapet, plină de tarabele
artiştilor. La un stand, un cuplu german ţipa la un tablou cu cowboy. Ei doar
ară tau cu degetul spre tablou şi ţipau. Artistul, pă râ nd plictisit, s-a sprijinit
pe parapet şi şi-a aprins o ţigară . Era întors cu spatele la panoramă –
întregul oraş întinzâ ndu-se ca o salată fantastică .
Un tablou ară ta o familie cu zâ mbete vivace; în mintea mea l-am
intitulat Acum ne vom face unul pe altul bucăţi-bucăţele.
Celelalte trei fete din program, Cheryl, Dawn şi Vivie, fă ceau
încontinuu fotografii de grup. Problema cu fotografia de grup era cine urma
să o facă . Andrea şi cu mine ne-am oferit mereu, dar regulile de etichetă
dictau că proprietarul aparatului de fotografiat trebuia să încerce să
convingă un stră in să facă fotografia, astfel încâ t toată lumea să fie în ea.
În timp ce ne aşezam împreună cu ceilalţi, lâ ngă un tun, m-am întrebat
câ nd aveam să -l vă d din nou pe Ivan. Îmi spusese „Ar trebui să -mi dai un
telefon.” Asta se întâ mplase ieri sau cu mult timp în urmă ? Câ t de apropiaţi
erau Ivan şi Peter – câ t de des vorbeau? Ş tia Ivan că suntem aici? M-am uitat
la ceas. Practic, nu trecuse timpul deloc în ultimele 20 de minute.
Nemţoaica ţinea o altă pâ nză la o lungime de braţ, privind-o peste
rama ochelarilor. Pictura avea oi, un pă stor şi un fel de mop autonom.
Peter a plecat undeva, nu ştiu din ce motiv. Îl aşteptam pe un parapet
cu vedere la Dună re, de partea cealaltă a unui sens giratoriu cu statuia unui
urs.
— Ă la este ursul care l-a mâ ncat pe fiul lui Ş tefan? am întrebat-o pe
Andrea.
Am vrut să fie o întrebare politicoasă , dar a sunat cumva abrupt.
— Nu cred, a spus ea.
250
 — Doar că mi-a amintit de povestea pe care ne-ai spus-o despre felul
în care fiul lui Ş tefan a fost mâ ncat de urşi.
— O! Presupun că este posibil ca acesta să fie unul dintre acei urşi. Dar
nu cred că sculptorul a intenţionat să fie un anumit urs.
— Cum spui urs în maghiară ? a întrebat Cheryl.
— Medve, a spus Andrea.
— Este similar cu cuvâ ntul din rusă , a spus Owen.
Andrea a explicat că , în vremurile vechi, câ nd Ungaria era şamanică ,
ursul fusese un animal sacru. De-a lungul secolelor, cuvâ ntul unguresc
original a devenit tabu, iar un cuvâ nt slav a fost adoptat în locul să u.
— Uau! Care este cuvâ ntul tabu adevă rat? a întrebat Vivie.
Andrea a râ s.
— Cine ştie?
Ochii lui Vivie s-au lă rgit.
— Ooooo, nu vi se permite să -l spuneţi.
Era rece pentru înot, dar în apă erau doi oameni: un bă rbat cu pieptul
ca un butoi şi o fetiţă într-un bikini albastru. Fetiţa aproape că dă dea pe
afară de încâ ntare. Omul stă tea cumva stingher, ca primul oaspete de la o
petrecere, balansâ ndu-şi greutatea în apă adâ ncă pâ nă la genunchi şi
frecâ ndu-şi braţele. Apoi s-a ghemuit, astfel încâ t numai capul îi ieşea din
apă . Apoi a dispă rut cu totul, reapă râ nd aproape un minut mai tâ rziu, cu o
expresie perplexă . Fetiţa a bă tut din palme şi a chiuit, a întors bă rbatul de
umeri şi s-a urcat pe spatele lui. Bă rbatul s-a ridicat în picioare, cu trunchiul
nă pă dit de frunze lipite. Copleşită de bucurie, fetiţa a început să câ nte. Era
aşa fericită , dar nu ştia ce era viaţa cu adevă rat. Nu ştia ce însemna viaţa.
Ş tia chiar mai puţin decâ t ştiam noi.
Feribotul înapoi că tre Budapesta era plin de femei cu vâ rste de peste
50 de ani care petreceau. Cu coatele înlă nţuite, dansau, bă teau din picioare,
câ ntau şi tuşeau. La bar, loveau sticlele de tejghea. Cei câ ţiva bă rbaţi din
grupul lor stă teau pră vă liţi la masă , cu capetele îngropate sub braţe. Doar
doi dintre ei stă teau în poziţie verticală , adresâ ndu-se, cu un briceag, unui
salam cu aspect durabil.
Nu erau locuri libere. Indiferent unde stă team, blocam accesul de la
bar că tre toaleta femeilor. Owen, Dawn, şi cu mine ne-am urcat pe o scară şi
ne-am trezit pe o punte superioară goală . Ne-am aşezat pe nişte gră mezi de
funii. Owen a adormit. Mi-am tras genunchii la piept şi am privit peisajul
alunecâ nd în spatele cablurilor metalice vopsite în alb.
Soarele dispă ruse în spatele unui cer cenuşiu plat. Copacii care se
deplasau pe lâ ngă noi erau de un verde viu, aproape plastic.
251
 — Southern Comfort, spunea Dawn. Crezi că se vor simţi jigniţi?
— Nu vă d de ce, am spus, întrebâ ndu-mă ce era Southern Comfort.
— Peter ne-a spus să aducem cadouri, nu? Ş i a spus că ungurilor le
place să bea. Voiam să aduc ceva reprezentativ pentru locul din care vin.
Mama s-a supă rat câ nd i-am spus. A spus că aş putea la fel de bine să le aduc
o armă de foc.
— Aş vrea să avem nişte Southern Comfort în momentul ă sta, am spus.
— Ş i eu.
Ş i-a sprijinit picioarele de o cutie cu veste de salvare.
— Ce ai adus familiei care te va gă zdui?
— Ciocolată .
— Ciocolată .
A oftat.
— Mi-e teamă că o s-o mă nâ nc pe toată din greşeală înainte de a
ajunge acolo, am spus, respectâ nd regula conform că reia trebuie să te
prefaci că ai această problemă , că nu te poţi abţine să mă nâ nci ciocolată .
— Ce s-ar întâ mpla dacă aş bea din greşeală sticla de Southern
Comfort înainte să ajung acolo?
Cerul era de un cenuşiu cremos, dar dacă îl priveai fă ră să clipeşti,
începeai să vezi steluţe şi să te înţepe ochii. Dawn a devenit neobişnuit de
tă cută . Adormise.
O casă elegantă cu design modern a alunecat pe lâ ngă noi, suficient de
aproape câ t s-o fi putut atinge. M-am întrebat cine locuia acolo şi dacă aveau
o fiică .
Am scos Dracula din geantă . În primul paragraf, eroul, un avocat
specializat în tranzacţii imobiliare, sosise la Budapesta. Traversâ nd un pod
vestic splendid peste Dună re, s-a trezit printre „tradiţiile dominaţiei
turceşti”73. Avocatul trebuia să ajungă în Transilvania pentru a-l ajuta pe
Dracula să cumpere o proprietate în Londra. Dracula, care învă ţase de unul
singur engleză din că rţi, i-a cerut avocatului să -i corecteze pronunţia. „Dar,
domnule conte, (...) înţelegeţi şi vorbiţi limba engleză temeinic!”74 – a
protestat avocatul.
Avocatul de imobiliare a început să aibă multe probleme. Un spirit
malefic, o femeie demon, lupi. Dracula îi intercepta corespondenţa. Am vă zut
imediat unde greşise: nu îşi fă cuse destui prieteni. Bineînţeles că avea
probleme în satul lui.

73
Traducere şi note de Ileana Verzea şi Barbu Cioculescu, Editura Art, Bucureşti, 2018.
74
Ibid.
252
 Am intrat în Budapesta alunecâ nd lin în lumina amurgului. Oraşul se
revă rsa cu o lumină albastră vâ scoasă , înflă că rată , cu luminile stră lucind
deja pe splendidele poduri vestice. Panourile publicitare electronice se
reflectau în râ u, fă câ nd reclamă la bere Tuborg şi aparatele de fotografiat
Minolta.
Ne-am petrecut restul serii la un spectacol în aer liber, Elixirul
dragostei al lui Donizetti. Câ ntă reţii se uitau cu ochi rugă tori că tre auditoriu,
ca şi cum am fi putut să -i ajută m cumva. Un elixir al dragostei – ce idee. O
iubeai pe aceea, pe cea care nu te iubea, aşa că la ce era bun un elixir care o
transforma în altcineva? Mă uitam încontinuu pe după bă nci la audienţă ,
oameni de vâ rstă mijlocie în haine practice. Fiecă ruia dintre ei îi pă sa de
dragoste, dar câ t de mult? Mult, sau doar puţintel? Opera a continuat pentru
multă vreme. În cele din urmă , cei mai tineri doi oameni de pe scenă s-au
că să torit, aşa că am putut merge cu toţii acasă .
A doua zi, duminică , trebuia să mergem la Liturghie la o catedrală
faimoasă , şi apoi la bă i publice într-un hotel celebru, unde nu purtai niciun
fel de haine şi cineva te spă la cu ceva minunat. Radioul cu ceas al lui Dawn a
pornit la ora 7:30. Ascunzâ ndu-mi capul sub perna enormă , am condamnat
toate religiile organizate, în special islamismul şi catolicismul. Dacă nu ar fi
fost vorba despre obsesia islamică pentru bă i, atunci ar fi putut să nu existe
o tradiţie a bă ilor publice în Budapesta, ar fi putut dispă rea odată cu romanii
şi poate că otomanii nici mă car nu ar fi invadat Europa, iar Ivan nu ar fi
trebuit să citească acele că rţi câ nd era copil. Dacă nu ar fi existat
catolicismul, nu ar mai fi existat nicio Liturghie de dimineaţă , iar Ivan nu mi-
ar fi scris niciodată mesaje atâ t de complicate despre libertate, şi iad, şi
inocenţă , şi seducţie. Câ nd ajunsesem la această concluzie, deja eram foarte
supă rată . Nici prin gâ nd nu-mi trecea să mă duc să -i ascult pe tipii ă ia
vorbind în latină .
Radioul cu ceasul emitea din nou Louis Armstrong – de data asta
„Blueberry Hill”. Din momentul în care Dawn s-a trezit, a fost plină de
întrebă ri cu privire la ce ar trebui să poarte şi dacă ar trebui să se radă pe
picioare, avâ nd în vedere că se ră sese alaltă ieri. Apoi a încercat să se radă în
chiuvetă şi s-a tă iat la picior. Apoi a apă rut o problemă mai gravă : îi venise
menstruaţia. Dawn s-a aşezat pe marginea patului, cu capul în mâ ini.
— Crezi că pot purta un tampon la baia publică ?
Habar nu aveam ce fel de dovezi ar susţine sau ar contrazice concluzia
că poţi purta un tampon în baia publică .
— Da, am spus.
— Se poate?
253
 S-a ridicat în capul oaselor.
— Voi purta un costum de baie, nu? Crezi că şi alţi oameni vor purta
costume de baie?
Am spus că da. S-a înveselit. Era atâ t de uşor să o înveseleşti.
Dawn îşi ţinea paşaportul, biletele de avion şi cecurile de că lă torie
fixate aproape de trupul ei, într-un portofel cu fermoar. Numerarul se
plimba într-un să culeţ brevetat, mai mic, prins de sutien. Se numea
„Ascunză toarea din sutien”. Câ nd a vă zut că intenţionez să -mi las paşaportul
şi cecurile în cameră , Dawn a insistat să le încui în dulapul de lemn
împreună cu celelalte obiecte de valoare pe care le aveam: minicasetofonul
meu, Southern Confort şi radioul ei cu ceas. Nu înţelegeam cum era mai greu
să spargă un dulap decâ t o cameră .
— Aştept cu neră bdare să ajung în sat, a spus Dawn, doar din motive
de securitate. Vreau să spun, într-un sat mic îmi pot lă sa toate lucrurile în
valiză şi, dacă mă întorc seara şi observ că lipseşte ceva, voi şti cine l-a luat.
Mi-am imaginat-o pe Dawn mergâ nd din uşă în uşă prin sat, ca Miss
Marple, rezolvâ nd misterul cui i-a furat radioul cu ceas.
— Cred că va trebui să iau un cec de ploaie75, i-am spus lui Peter în hol.
— Să iei un cec de ploaie?
A pă rut amuzat.
— Pă i, poate nu chiar un cec de ploaie...
— Ce este ă la un cec de ploaie? a întrebat Andrea.
— Un cec de ploaie înseamnă că promiţi să faci ceva altă dată , a spus
Peter. Să spunem că ai un bilet la o operă în aer liber şi că plouă . Ar putea să -
ţi ofere un cec de ploaie, care ar fi un bilet bun pentru o altă reprezentaţie.
Deci este o metaforă . Dacă tu şi cu mine am aranja să mergem la un film şi eu
iau un cec de ploaie, înseamnă că nu pot să ajung astă zi, dar că promit să
merg altă dată .
— Înţeleg, a zis Andrea, pă râ nd puţin cam tristă că nu au reuşit să
meargă la film.
— Deci, nu am de gâ nd să merg la Liturghie, am spus eu.
— Dar nu este cu adevă rat un cec de ploaie, a spus Peter.
— E adevă rat. Am folosit greşit expresia „cec de ploaie”. Dar acum mă
simt mai încreză toare în utilizarea ei corectă . Pot să o predau copiilor din
sat.
— Excelent, a spus Peter. Asta îmi place să aud.

75
În original rain check – a amâ na, a lă sa pe altă dată ; joc de cuvinte al autoarei, fă ră
corespondent în limba româ nă .
254
 M-am întors în pat şi m-am trezit la unsprezece şi jumă tate. Am dat
perdelele la o parte şi am privit afară la strada mă rginită de copaci, la
tramvaie, la clă dirile în culori palide, de bomboane. După ce am fă cut un duş
lung în sala de baie goală , am coborâ t la cantină şi am cumpă rat un pachet
de napolitane cu alune. Mi-am petrecut restul dimineţii pe partea cea mai
însorită a patului, mâ ncâ nd napolitane cu alune şi citind Dracula. Dracula se
transformase într-o naraţiune fragmentată , cu mai multe perspective, tipul
de carte cel mai puţin agreat. Un cowboy apă ruse de undeva şi spunea
lucruri de genul: „Domnişoară Lucy, ştiu că nu sunt suficient de bun pentru a
repara garniturile de la pantofiorii tă i.”76 Ei bine, ştiam foarte bine că
garniturile erau ceea ce consumai cu carnea de curcan şi nu apreciam faptul
că acel cowboy sugera altceva.
Autorul nu a fost capabil să se hotă rască cu privire la puterile şi
limitele lui Dracula – dacă existau circumstanţe în care putea uneori să se
aventureze afară din sicriul să u în timpul zilei sau să facă ră u cuiva care
purta un crucifix, dacă controlul să u se extindea la toate animalele sau doar
la o parte dintre ele, dacă fiecare persoană pe care o muşca devenea în mod
automat vampir.
Van Helsing a apă rut de la Amsterdam pentru a explica totul: „Astfel, în
timp ce poate proceda după plac în anumite limite, câ nd îşi are lă caşul în
pă mâ nt, în sicriu, în iad... alteori el se poate deplasa numai câ nd vine
momentul prielnic.” Nu mai întâ lnisem niciodată o persoană din Olanda care
să vorbească aşa. Vorbeau mereu o engleză uimitoare.
Am deschis la biografia autorului. Student la matematică, Stoker a fost,
de asemenea, un vorbitor activ la Societatea Filozofică, se spunea. Mi s-a
pă rut ciudat faptul că un matematician a creat o astfel de lume lipsită , din
interior, de consecvenţă .
După -amiază am urcat într-un tramvai la întâ mplare ca să vă d unde
merge. Tramvaiul a trecut de apartamentul bunicii lui Peter şi a virat pe o
stradă nefamiliară , care avea din ce în ce mai multe reşedinţe. Câ ţiva oameni
coborau la fiecare staţie şi nimeni nu se urca. Curâ nd nu mai ră mă seseră
decâ t oameni în vâ rstă . Numă rul gardurilor din plasă de sâ rmă îl depă şea
treptat pe cel al gardurilor din lemn, şi nisipul înlocuia pietrişul sub şine.
După încă cinci minute, chiar şi toate persoanele în vâ rstă coborâ seră , cu
excepţia unui bă rbat care fie era inconştient, fie era mort.
M-am dat jos pe o stradă îngustă stră juită de copaci, în faţa unui gard
din plasă de sâ rmă . Un Doberman a început să latre ca turbat de cealaltă

76
Op. cit.
255
parte a gardului. Pe un semn scria HARAPÓ S KUTYA. M-am uitat în
dicţionar. Însemna „câ ine care muşcă ”.
Aproape fiecare casă de pe acea stradă avea un semn cu CÂ INE CARE
MUŞ CĂ , şi câ inele care să -l adeverească . M-am plimbat în jurul cvartalului.
Lă tratul nu s-a potolit deloc. Am vă zut doar doi oameni, femei în vâ rstă ,
aşezate pe scaune pliante. Ş i-au întors capetele câ nd m-am apropiat.
— Bună ziua, am spus câ nd am trecut pe lâ ngă ele.
— Bună ziua, au ră spuns.
Câ nd m-am uitat peste umă r, încă mă mai urmă reau cu privirile.
Am luat tramvaiul înapoi şi am mers pe jos, în linie dreaptă , pâ nă am
ajuns la o cabină de telefon. În jurul cabinei erau clă diri numai de piatră , cu
faţade tencuite în nuanţe de galben. Mi-am scos agenda de telefoane Van
Gogh şi m-am gâ ndit să -l sun pe Ivan. În schimb, am sunat-o pe Svetlana în
Belgrad. A ră spuns mă tuşa Bojana. A spus că Svetlana se întorsese din Italia
în acea dimineaţă şi încă mai dormea.
— Cred că bă iatul ă la a epuizat-o, a spus ea. O să -i pară ră u că a ratat
apelul de la tine. Există un numă r la care te poate gă si?
Nu exista un astfel de numă r.
M-am uitat la ceas şi mi-am dat seama că era deja dimineaţă în New
Jersey. Mama mi-a ră spuns la cel de-al doilea apel.
— Da? a spus ea cu ră ceală .
— Sunt eu. Selin.
A urmat o pauză .
— Selin, scumpo! Unde eşti? Se aude de parcă ai fi în camera ală turată .
— Sunt încă în Budapesta, am spus. Este o legă tură foarte bună .
— Suni de la hotel?
— Nu, de la un telefon public. Doar un telefon de pe stradă .
— Este cineva cu tine?
— Nu.
— Eşti singură pe stradă ? Câ t este ceasul?
— Este ziua în amiaza mare. Este trei după -amiaza.
— Ah, bine, a oftat ea. Nu-mi pot imagina. Nu mi te pot imagina de
cealaltă parte a lumii, la un telefon public pe stradă .
M-a întrebat cum ară ta strada. I-am spus despre clă dirile galbene. I-am
spus că sunt begonii într-o cutie de flori.
— Pare minunat, a spus ea.
M-a întrebat despre Ivan. I-am spus că i-am cunoscut mama.
— Are o mamă ? Nu-mi vine să cred. Cum era?
— Era dră guţă , am spus eu. Mi-a dat o carte.
256
 — Ce fel de carte?
— O carte despre Ungaria. Toţi de aici sunt obsedaţi de faptul că sunt
unguri.
— Ş i restul familiei? I-ai întâ lnit şi pe ceilalţi?
I-am explicat că i-am întâ lnit pe toţi, cu excepţia surorii din
Transilvania şi a surorii de la spital.
Mama a oftat.
— Va vrea să se că să torească cu tine, a spus ea. Sunt foarte îngrijorată .
Asta înseamnă atunci câ nd bă rbaţii doresc să faci cunoştinţă cu surorile lor.
— Nu-ţi face griji, nimeni nu vrea să se că să torească cu mine, am spus.
Dar, undeva în adâ ncul meu, o pă rticică din mine a simţit un fior.
Seara am plecat la Operă pentru a vedea Rigoletto. Rigoletto s-a
dovedit a fi despre o fată să racă care a fost dezonorată şi apoi ucisă . Se
presupunea că este foarte dureros pentru tată l ei.
Ne-am întors la pensiune la miezul nopţii. Televizorul era pornit în hol
– olimpiada de vară avea să înceapă în curâ nd. Plecam spre sate a doua zi,
dimineaţa devreme.
După ce ne-am fă cut valizele, Dawn a spus că avea să scrie în jurnal. A
scos un biblioraft cu trei inele, o gră madă de broşuri şi bilete, o foarfecă şi
un lipici. Mi-am scos agenda. Un ceas undeva a bă tut ora două noaptea.
Dawn s-a decis să -şi sune pă rinţii în Texas, unde încă mai era doar 19:00. M-
am gâ ndit să -l sun pe Ivan, doar că în casa pă rinţilor lui era ora două
noaptea.
Dawn s-a oprit în prag.
— Uite, un mesaj pentru tine!
Mi-a dat un bilet împă turit, o foaie de exerciţii cu ră spunsuri în
mililitri. Ková cs Csaba le rezolvase bine pe toate. Am întors-o. Dragă Selin, am
citit. Poate că aceasta este ultima perioadă lungă în care îţi duc dorul. Mă întorc acasă
acum. Am încercat să dau de tine toată ziua. Dacă vrei, poţi să mă suni pâ nă tâ rziu în seara
asta. Ivá n.
Uşa s-a închis în spatele lui Dawn. Mi-am imaginat scă rile care duceau
în hol, telefoanele publice în întuneric, monezile lipite de degetul meu mare,
vocea lui. Efortul de a mă gâ ndi la ce lucruri să spun, doar cu mici ră gazuri,
în timpul că rora trebuia să ascult lucrurile pe care se gâ ndise el să mi le
spună . Apoi, din nou, tonul telefonului, mai ascuţit decâ t în America – era
întotdeauna acolo, ca marea din interiorul unei cochilii – şi sentimentul surd
de goliciune din piept, ca acum, doar că mai ră u.
În acelaşi timp, mi se pă rea sigur faptul că într-o zi voi vrea cu
adevă rat să -i aud vocea şi nu voi putea, şi mă voi gâ ndi la momentul în care
257
m-a invitat să -l sun, şi mi s-ar pă rea la fel de neînţeles ca o invitaţie de a
vorbi cu morţii.
Dawn a intrat şi a spus că telefoanele nu funcţionau. Eram destul de
sigură că folosise monezile greşite.
S-a auzit un ciocă nit în uşă . Era Peter, că râ nd o pungă de bibliotecă din
plastic – genul pe care scria că O CARTE UDĂ NU ESTE O RAŢ Ă MOARTĂ . Nu
putuse intra în apartamentul bunicii şi avea nevoie de un loc unde să stea
peste noapte şi îşi amintise că avem un pat în plus.
— E în regulă ? a întrebat el.
— Bineînţeles, a spus Dawn.
Peter s-a uitat la mine.
— Sigur, am ră spuns.
Punga de plastic a lui Peter s-a dovedit a conţine o periuţă de dinţi,
care nu-i prea susţinea povestea că nu a putut intra în apartament. Dar m-
am bucurat că era acolo. Chiar dacă era prietenul lui Ivan, el reprezenta,
într-un fel, o lume în care toată incertitudinea şi chinul nu erau reale.

Iulie
Undeva, cineva mâ nca usturoi crud dintr-o pungă . Aveam propriul
compartiment. Pică turile de ploaie stă teau pe geamul ferestrei. Din câ nd în
câ nd, cea mai dolofană pică tură se scurgea ca o lacrimă care nu putea fi
reţinută . Trenul a început să se mişte. Treptat, pică turile au devenit rigide şi
au început să traseze linii în zig-zag pe geamuri, ca un grafic al unui proces
necunoscut.
Toată lumea adormise. Peter pă rea mai mic decâ t de obicei, o pă puşă
reprezentâ ndu-l pe el însuşi, dar capul Andreei pe umă rul lui pă rea de
dimensiuni reale. Cheryl a adormit aşezată în poziţie verticală , cu mâ inile
palide pe cotiere şi cu pleoapele fluturâ nd. Vivie, care avea o predispoziţie
pentru confort, îşi fă cuse o pernă din sacou şi se cuibă rise lâ ngă fereastră .
Capul lui Dawn se clă tina din ce în ce mai aproape de umă rul meu, în cele
din urmă odihnindu-se şi devenind greu. Trenul a intrat în subteran. Am
închis ochii.
Al doilea tren a fost mai aglomerat şi mirosea a omenesc. Un bă rbat se
clă tina în sus şi în jos pe intervale cu un coş de cumpă ră turi plin de alcool.
Nu era încă opt dimineaţa, dar fă cea afaceri, plin de viaţă , atâ t cu sticle, câ t şi
258
cu pahare. Paharul era un bol murdar, ataşat la că rucior cu bandă
autoadezivă şi sfoară . Câ nd am trecut peste o întindere neuniformă de şine,
omul şi coşul lui s-au ră sturnat într-unul dintre compartimente, spă rgâ nd
mai multe sticle, chestie care a adă ugat vaporii din ele la buchetul de arome
deja bogat.
M-am uitat pe fereastră la panglica de câ mpuri de floarea-soarelui şi
bisericile galbene care se desfă şura, încercâ nd să mă pregă tesc pentru
diferite scenarii care ar fi putut să apară în sate, cum ar fi dacă un copil ar fi
alergat că tre mine ţinâ nd nişte coarne de cerb. M-am gâ ndit mult la asta, dar
nu am fă cut niciun progres.
Primarul satului central ne-a luat de la gară şi ne-a dus într-o clă dire
municipală . Într-o sală de conferinţe, afişele reprezentau diverse aspecte ale
vieţii rurale maghiare: un castel medieval, un umbrar de struguri, un tip care
rumenea un viţel. Primarul ne-a ţinut un discurs, iar Peter ne-a tradus.
Primarul ne-a mulţumit că am venit să ne împă rtă şim cultura şi limba, şi
spera că , în schimb, şi noi vom pleca cu ceva. Apoi ne-a întrebat dacă
vreunul dintre noi ştia HTML, deoarece satul lui avea nevoie de o pagină
Web. Owen ştia HTML. Primarul i-a strâ ns mâ na şi a spus că el, Owen, va
locui cu el, în casa lui.
Fiul adolescent al primarului, Béla, ne-a dus să vizită m obiectivele
turistice. Purta în jurul gâ tului că şti galbene stră lucitoare, cablul dispă râ nd
în jacheta pufoasă . Câ nd Vivie l-a întrebat ce ascultă , a scos din buzunar un
CD player portabil şi l-a dat din mâ nă în mâ nă , ca să putem asculta muzică
rap ungurească . Nu mai ascultasem muzică niciodată la un CD player
portabil. S-a auzit un foşnet slab, şi apoi nişte bă ieţi ţipau în limba maghiară
cu o claritate perfectă . Erau acolo, strigâ ndu-ţi în ureche.
L-am urmat pe Béla pe un drum noroios cu pietriş, pe lâ ngă case de
lemn roz şi mici parcele semă nate cu porumb şi floarea-soarelui, că tre o
biserică din secolul al XII-lea. Biserica era încuiată . În spate, lâ ngă cimitir,
era o că suţă cu un semn pe care scria ÎNGRIJITOR, SZEKERES JÁ NOS. Béla a
bă tut cu forţă în uşă şi ferestre, pâ nă câ nd Szekeres Já nos a ieşit, frecâ ndu-se
la ochi. Deschizâ nd biserica, el a început să ne vorbească timp de o oră
despre stâ lpi şi nave, şi Cain, şi Abel.
O parte a corpului marelui împă rat ar fi putut să fie îngropată în criptă
la un moment dat. Regele fusese îngropat iniţial în Budapesta, apoi a fost
canonizat, apoi exhumat şi expediat, în bucă ţi, la raclele din toată ţara.
Ră mă şiţele ră mă şiţelor au fost reîngropate. În timpul invaziei otomane au
fost exhumate din nou şi trimise departe, pentru a fi pă strate în siguranţă –
poate chiar în această criptă , deşi poate că nu; îngrijitorul a câ ntă rit
259
meticulos dovezile pro şi contra. În orice caz, acum nu mai era nimic aici,
totul fusese trimis înapoi, la Budapesta, după ce au plecat otomanii. Mă
aşteptam ca cripta să fie întunecată şi sumbră , dar era palidă şi luminoasă ,
cu plafoane şi arcade galbene, boltite, aşa că poate moartea era şi ea la fel.
Am vizitat un muzeu folcloric. Já nos era şi acolo, ca într-un vis
obositor, descriind diferitele modalită ţi de a transforma bumbacul în sfoară .
În camera din spate a muzeului, o femeie ne-a servit cu cotlet de porc. Nu
mâ ncasem niciodată cotlete de porc. Pă rinţii mei mâ ncau rareori carne de
porc. Aproape nimeni din Turcia nu mâ nca, nici mă car ateii. La început, mi-
au dat lacrimile şi am depus mult efort ca să înghit. Dar, în cele din urmă , a
fost ca şi cum aş fi mâ ncat orice altceva.
Toată lumea continuă să -i pună întrebă ri lui Béla. Am ascultat cu
atenţie, ca să învă ţ cum să vorbesc cu adolescenţii din satul unguresc. Nu am
învă ţat nimic util. La un moment dat, Owen l-a întrebat pe Béla dacă el a fost
vreodată la Budapesta: un oraş aflat la două ore distanţă cu trenul.
— La Budapesta? a repetat Béla.
— Vezi tu, tocmai am venit de acolo, a spus Owen.
— Uneori, prietenii mei şi cu mine mergem la Pesta la sfâ rşit de
să ptă mâ nă , a spus Béla.
S-a uitat la Owen cu mirare neînchipuită şi a spus că vor fi fraţi.
Câ nd Vivie şi-a cerut scuze pentru că mâ nca încet, Béla a spus că era
bine să mă nâ nci încet:
— Dacă mă nâ nci încet, poţi simţi mâ ncarea.
— Nu simţi mâ ncarea, a spus Owen, simţi gustul mâ ncă rii.
— Da, a spus Béla. Dar vreau să spun mai mult decâ t gustul mâ ncă rii.
— Te bucuri de ea, a sugerat Daniel. Dacă mă nâ nci încet, te bucuri de
mâ ncare.
— Te bucuri, a repetat Béla.
— O deguşti, a spus Owen. O savurezi.
— Salvator?77
— Nu salvator – a savura. Este ca şi cum te bucuri de ceva, dar mai
încet.
— Nu ştiu acest cuvâ nt, a spus Béla, cu ochii stră lucindu-i.
Mi-am dat seama că n-aş fi corectat niciodată pe cineva care a spus că
„poţi simţi mâ ncarea”. Ş i, uite-aşa, Owen avea să se aleagă cu elevii care

77
În limba engleză savor („a savura”) se scrie şi se pronunţă foarte asemă nă tor cu savior
(„salvator”).
260
spuneau „salvator”, în timp ce eu aveam să mă aleg cu elevii care spuneau că
„hartia eşti albe”.
După prâ nz ne-am întors în sala de conferinţe. Reprezentanţi din
fiecare sat au venit să -şi ia noii profesori de engleză . Mai întâ i, un doctor,
care ară ta obosit, a venit din satul în care un copil încercase să -l stră pungă
pe Sandy cu coarnele de cerb.
— Avem nevoie de un bă iat atletic, a spus doctorul.
Frank a mers în satul cu coarne de cerb.
Ceilalţi reprezentanţi din sate erau profesori de limba engleză , toate
femei. Au abordat-o mai întâ i pe Cheryl, dar Cheryl a clă tinat din cap şi a
spus că aşteaptă o familie care nu vorbea engleză deloc.
După Owen şi Frank, urmă torii care au fost aleşi au fost Dawn şi Vivie,
apoi Daniel. Astfel mai ră mă seseră m doar eu şi Cheryl. Nu mai era decâ t un
singur reprezentant al unui sat, o femeie cu pă rul bogat şi o expresie
binevoitoare.
— Bună , eu sunt Margit, profesoara de engleză din Ká l, i-a spus ea lui
Cheryl. Cred că tu eşti Cheryl.
Cheryl a încuviinţat.
— Dar aştept o familie care nu vorbeşte engleza deloc, a spus ea.
— Oh. Ei bine, asta e jenant, pentru că sunt profesoară de engleză .
Margit mi-a zâ mbit.
— Tu, poate tu eşti cea care va veni cu mine atunci?
— Aşteptă m o altă familie? l-a întrebat Peter pe primar.
— Nu este nimeni aici din Apafalva.
Primarul şi-a aruncat o privire la ceas.
— Trebuie să aşteptă m.
— Apafalva este aproape de munţi? a întrebat Cheryl în timp ce noi
ieşeam din încă pere.
— Să raca Cheryl, a spus Margit, în timp ce manevram valiza în Fordul
ei Fiesta. Nu-mi place să o las acolo. Nu înţeleg de ce este atâ t de hotă râ tă ca
familia care o va primi să nu vorbească deloc engleza.
— Chiar îşi doreşte să înveţe limba maghiară . Crede că va învă ţa mai
bine dacă familia nu vorbeşte engleză .
— Este pă cat, pentru că nu cred că va gă si o astfel de familie. Vezi tu, o
familie care nu vorbeşte limba engleză ar fi timidă să gă zduiască un student
american. Vrem să vă simţiţi confortabil.
— Cheryl are idei neconvenţionale în ceea ce priveşte confortul, am
ră spuns.

261
 — Cred că şi prietenul vostru, Peter, are şi el idei neconvenţionale. E
adevă rat că v-a suit într-un tren din Pesta la şase dimineaţa?
— Pă i, era aproape şase şi jumă tate.
— Acest lucru este neobişnuit şi greu de înţeles, pentru că există multe
trenuri mai tâ rziu. Ce aţi fă cut aici toată dimineaţa?
— Am vizitat obiective turistice.
— Aha, asta este foarte interesant. Aţi venit de la Budapesta la
Feldebrő la ora şase şi jumă tate dimineaţa pentru a merge să vizitaţi
obiective turistice.
— Cred că Peter a vrut să vizită m cripta.
— Aha, înţeleg. Ei bine, cripta este interesantă . Este foarte veche. Ţ i s-a
pă rut interesantă ?
— Foarte interesantă , am ră spuns. Numai că am impresia că am stat
acolo prea mult timp.
Ea m-a întrebat câ t timp am petrecut în criptă . Câ nd i-am spus,
aproape că a murit de râ s.
— Ai venit de la Budapesta la ora şase şi jumă tate dimineaţa ca să stai
într-o criptă mai bine de o oră ! Acuma uită -te la tine! Ai cearcă ne în jurul
ochilor.
— Am?
— Ai. Ce ar crede mama ta? Ar crede că te tortură m.
— Oh, nu, ar crede că îmi dezvolt rezistenţa.
— Rezistenţa! Două ore în criptă !
Margit a ieşit de pe autostrada rurală pe un drum murdar. Stâ lpii de
telefon şi cei electrici pă reau neobişnuit de înalţi, poate pentru că erau atâ t
de mici casele – cutii cu tencuială albă de ghips şi cu acoperişuri roşu închis.
Parcele mici de teren fuseseră destinate cultivă rii diferitelor plante înalte, cu
multe frunze. Pe mă sură ce ne apropiam cu maşina, plantele ară tau ca nişte
hă ţişuri haotice, dar dintr-un anumit unghi se aliniau în mod miraculos în
râ nduri. Pentru o clipă puteai să vezi cu claritate tot drumul pâ nă la casa
urmă toare, înainte să se dizolve din nou în dezordine.
Aveam să stau cu Margit şi familia ei numai în prima să ptă mâ nă a
programului. Erau atâ t de mulţi oameni în sat care doreau ca un profesor de
engleză să locuiască împreună cu ei, încâ t aveam să locuiesc cu trei familii
diferite. Aveam să predau timp de aproape patru să ptă mâ ni şi să petrec o
să ptă mâ nă împreună cu copiii într-o tabă ră din apropiere de Szentendre.
Gospodă ria lui Margit îl includea pe Gyula, soţul lui Margit, copiii lor,
Nó ra, şi Feri, şi Barka, un câ ine. Erau şi o mulţime de pisici, că rora nu li se
permitea să intre în casă . Nó ra le dă duse nume tuturor, nume pe care numai
262
ea le ştia. Tipul fizic al lui Margit îmi era cunoscut, dar Gyula nu ară ta ca
cineva pe care să -l fi vă zut înainte. Vâ njos, bronzat, cu o mustaţă aurie, purta
o că maşă ecosez cu mâ neci lungi, bă gată în pantaloni scurţi de denim şi o
şapcă albastră , cu vizieră .
— Wilkommen!78 a spus el ridicâ ndu-mi valiza din portbagaj şi ducâ nd-
o sus.
Cel de-al doilea nivel al casei fusese adă ugat recent; pereţii camerei din
faţă erau încă stră bă tuţi de grinzi de lemn şi puf de izolaţie roz, iar o folie de
plastic era lipită peste cadrul ferestrei. Dar camera din spate era finisată şi
frumoasă , cu un covor galben, o canapea extensibilă verde, un birou cu blat
de sticlă cu o vază de splinuţe şi, în picioare în colţ, o mică nevă stuică
împă iată care râ njea. Câ nd Margit a vă zut nevă stuica, expresia ei a devenit
încordată şi i-a spus ceva lui Gyula, care i-a ră spuns pe îndelete.
— Soţul meu a considerat că este foarte goală camera ta, şi că s-ar
putea să -ţi placă o nevă stuică mică , a spus Margit, întorcâ ndu-se că tre mine.
Putem s-o mută m acum jos. N-o să se simtă jignit.
Nu mi-era clar cine nu s-ar fi simţit jignit – soţul sau nevă stuica. În
orice caz, mi s-a pă rut clar că , dacă într-adevă r îţi doreai să fii scriitor, nu
trimiteai nevă stuica în altă parte.
— Eşti sigură că nu vei fi înspă imâ ntată câ nd te vei trezi? m-a întrebat
Margit.
— Oh, nu, am ră spuns.
Am fost înspă imâ ntată câ nd m-am trezit.
Feliile de castravete, subţiri ca lamele de ras, pluteau în sos vinaigrette
rece ca gheaţa. Sfecla nu corespundea niciunei idei pe care o avusesem
anterior. În mijlocul cinei, Gyula a ieşit pe uşa din faţă , întorcâ ndu-se cu o
sticlă de cola de 1,5 litri, plină cu un fel de vin de casă de culoarea cernelii,
pe care îl ţineau în şopronul de unelte. Gyula a umplut trei pahare grele şi a
ridicat unul, iar Margit a tradus ceea ce spunea: că ar trebui să le consider
casa lor ca fiind casa mea şi că , dacă m-aş trezi înfometată în mijlocul nopţii,
ar trebui să mă servesc din orice aveau ei.
Felul de exprimare al lui Margit îmi amintea de stilul lui Ivan – felul în
care mi-a pronunţat numele, şi întrebă rile pe care mi le-a pus, cum ar fi ce
alte limbi vorbeam şi ce alte ţă ri vizitasem. Americanii nu puneau astfel de
întrebă ri. Margit fusese la Paris şi la Viena, şi la Sankt Petersburg pe vremea
câ nd încă se mai numea Leningrad. Studiase rusă timp de 12 ani sub
sovietici, dar uitase totul.

78
„Bine aţi venit” (germ. în orig.).
263
 — Pă cat, a spus ea, fiindcă este o limbă atâ t de frumoasă .
La fiecare doi ani, Margit că lă torea la Londra cu un grup de elevi de
limbă engleză . În ultima lor că lă torie plouase în fiecare zi şi petrecuseră o
după -amiază întreagă bâ nd scotch în camera ei de hotel. Nu puteau bea în
bar, pentru că majoritatea elevilor nu împliniseră încă 18 ani. Era ciudat
pentru Margit, pentru că în Ungaria nu exista o limită de vâ rstă pentru bă ut,
şi nu erau elevii responsabilitatea ei, fie că erau într-un bar sau într-o
cameră privată ? Scotch-ul din Londra fusese foarte bun.
Margit m-a întrebat ce pă rere aveam despre serialul de televiziune
Spitalul de urgenţă, care tocmai începuse să fie difuzat în Ungaria. Margit era
de pă rere că era mai puţin prost decâ t Dallas.
După cină , era timpul să verifică m câ mpurile. Întreaga familie s-a
îngră mă dit în maşină . Câ nd Gyula a deschis portbagajul, Barka a să rit direct
înă untru şi s-a aşezat ca şi câ nd mergea tot timpul în portbagaj. Margit s-a
urcat în spate cu copiii, iar eu am ajuns în faţă şi mi-am pus centura de
siguranţă . Gyula a început să strige şi să dea din mâ ini.
— Spune că poţi avea încredere în stilul lui de condus, a spus Margit
râ zâ nd. Este un şofer foarte prudent şi nu mergem departe.
Mi-am scos imediat centura de siguranţă . A urmat şi mai multă
ilaritate.
— Nu, nu, a spus Margit, lasă -ţi centura şi simte-te în siguranţă !
Am spus că purtatul unei centuri de siguranţă nu reflectă o judecată în
ceea ce priveşte prudenţa, era un gest automat, pentru că acasă încă lcai
legea dacă nu-ţi puneai centura de siguranţă . Ş i asta, de asemenea, li s-a
pă rut hazliu.
— Dacă ne îndreptă m spre câ mp şi un poliţist ne prinde, te-ar putea
bă ga în închisoare!
Câ mpurile erau la câ teva minute de mers cu maşina. Gyula a luat o
puşcă din portbagaj şi a dispă rut în porumb. O sperietoare de ciori, de gen
feminin, se legă na pe un par, înaltă , cu rochia fluturâ ndu-i în vâ nt. Margit a
spus că era o rochie veche a ei.
— A intrat la apă , aşa că am fă cut cu Nó ra o sperietoare. Nu ştiu de ce,
Nó ra i-a fă cut o faţă de pisică .
Evident, sperietoarea avea un nas mic de pisică şi mustă ţi.
— Asta ar trebui să sperie pă să rile, am spus eu.
— Din pă cate, pă să rile noastre sunt foarte curajoase.
Am mers pe lâ ngă câ mp şi Margit mi-a ară tat diferite culturi: tutun,
grâ u, nă ut, pepeni verzi, alte soiuri de pepeni, mac, struguri, cireşe, mere.

264
 Câ nd ne-am întors acasă , Margit a trimis copiii la culcare, şi apoi a scos
o pră jitură de mere pe care o fă cuse. Gyula a pus o sticlă de whisky pe masă .
M-am simţit jenată să mă nâ nc pră jitura fă ră copii. Margit, care pă rea că
ghicise la ce mă gâ ndeam, a spus că lui Feri nu-i plă cea pră jitura, iar Nó ra
trebuia să se abţină de la dulciuri, deşi nu avea decâ t ٧ ani. Oare cineva
primea vreodată tot ce voia?
— Acum, a spus Margit, în timp de Gyula turna whisky-ul. Spune-ne
totul despre tine.
— Dar v-am spus, am zis eu. Ş tiţi deja totul despre mine.
— Acum ne vei spune versiunea detaliată , a spus ea, aşezâ ndu-se
înapoi pe scaun. Avem atâ t de mult timp la dispoziţie. Avem toată noaptea.
Mi-a fă cut o impresie foarte puternică câ nd a spus asta. Doar pentru o
clipă , ca într-o fulgerare de lumină , mi s-a pă rut că întrevă d o viziune
nevă zută care se întindea în faţa mea şi se deschidea în toate direcţiile
înainte de a se întuneca din nou.
Margit m-a întrebat ce vreau să mă fac după universitate. I-am spus ce
vreau să devin.
— Vei scrie un roman despre noi, a exclamat ea.
— Poate, într-o zi, am spus.
Am fost surprinsă câ nd m-a întrebat dacă am un prieten. Am crezut că
era clar că nu eram cineva care să aibă prieten. Dar câ nd am spus că nu, a
pă rut neîncreză toare.
— M-am gâ ndit că poate ai un prieten ungur, a spus ea, şi de aceea ai
venit în Ungaria.
— Nu, am spus. De unde ţi-a venit ideea asta?
— Nu ştiu, a spus ea. Presupun că doar mi-a trecut prin minte.
Alarma s-a declanşat cu un sfert de oră înainte de ora opt. Am stat în
pat câ teva minute, întrebâ ndu-mă de ce trebuia mai exact să mă ridic şi să
predau engleza elevilor acum – dacă fă cusem cumva vreo greşeală şi, dacă
da, unde anume.
Nó ra era deja la masă cu rucsă celul ei, mâ ncâ nd o clă tită cu unt şi gem.
De ce era necesar să înveţe copiii engleză pe timpul verii? Margit mi-a fă cut
un Nescafé foarte tare şi ne-am suit cu toţii în Fordul Fiesta. Am adormit şi
m-am trezit abia câ nd cauciucurile scrâ şneau pe pietrişul din spatele clă dirii
şcolii.
Sala de clasă era complet lipsită de coarne de cerb, într-adevă r, de
orice ar fi putut fi transformat în armă , în afară de o ferigă în ghiveci, ceva
desene ale unor copii şi o hartă a Ungariei. Elevii stă teau aşezaţi la trei mese
lungi, aranjate în forma literei U. Margit s-a aşezat la masa cea mai joasă , cu
265
cei mai mici copii, şi a zâ mbit în expectativă . Nu îmi trecuse deloc prin minte
că va ră mâ ne şi ea. M-am simţit foarte uşurată .
I-am rugat pe copii să îşi spună numele şi vâ rsta, şi de câ t timp învă ţau
engleză . Á dá m, care avea 15 ani, învă ţase trei ani şi era foarte bun – chiar
puteai vorbi cu el. Ró bert, care era de aceeaşi vâ rstă , nu studiase engleza
deloc. Nici dintre copiii cei mici nu studiaseră prea mulţi, nici mă car Nó ra.
Cel mai mic bă ieţel, Mikló s, avea 4 ani şi abia putea spune ceva în orice
limbă .
Katalin, care avea 17 ani, era frumoasă , cu pă r bă lai, lung pâ nă la brâ u
şi un chip perfect comun. De ce era „comun” un eufemism pentru „urâ t”,
câ nd însuşi atributul principal al frumuseţii umane era caracterul ei comun,
simetria şi simplitatea care pă reau întotdeauna atâ t de tinere şi de inocente.
Era imposibil să nu te gâ ndeşti că frumuseţea ei era unul din lucrurile cele
mai importante care o descriau – ceva care avea de-a face cu cine era ea cu
adevă rat.
Tü nde, mama lui Mikló s, lucra la şcoală . Subţire, cu pă r gri închis,
ochelari mari şi un zâ mbet care implora, adeseori ză bovea în sala de clasă şi
ră mâ nea ală turi de Mikló s, care era incredibil de mic, chiar şi pentru un
copil de 4 ani. Slă buţ, rozaliu, se asemă na cu un pui de veveriţă . Dacă îl
întrebai ceva, se foia în scaun cu o timiditate paroxistică . Tü nde chiar îl
împungea cu degetul, iar el se foia şi mai mult. Îi dă dea o gră madă de sfaturi,
toate complet greşite, insistâ nd cu o tenacitate particulară ca el să pronunţe
toate semivocalele. Dacă el apuca vreodată să spună „deal” sau „cai”, ea îl
corecta. „De-al. Ca-i”.
— Cai, am spus eu cu voce tare.
— Ca-i, a repetat ea cu zâ mbetul ei slugarnic.
— Există vreo modalitate s-o conving să nu mai facă asta? am întrebat-
o pe Margit.
Margit a că zut pe gâ nduri.
— O s-o rugă m să aducă un burete de şters tabla.
Nu era niciun burete de şters la tablă , doar o câ rpă saturată de cretă .
Tü nde a dispă rut pentru tot restul dimineţii. A doua zi se întorsese, stă tea la
catedră cu un burete mare roz, în formă de inimă , şi un vas cu apă . De câ te
ori mă uitam în direcţia ei, ea ridica inima îmbibată de apă . Continua să îl
îndemne pe fiul ei să spună „fa-in” câ nd era întrebat „Cum te simţi?”. Robert,
care era influenţabil, de asemenea spunea „de-al” şi „fa-in”. Nó ra, care nu
ţinea niciodată partea nimă nui, mormă ia ceva între cele două . De câ te ori
Mikló s spunea ceva, indiferent ce, Nó ra bă tea din palme şi îl mâ ngâ ia pe cap
şi pe umeri.
266
 În fiecare zi la prâ nz toată lumea mergea acasă , în afară de mine şi de
Ró bert, a că rui mamă era directoarea şcolii. Mergeam cu Ró bert într-o
magazie mare cu materiale unde, la un birou de lemn înconjurat de hă rţi şi
ecrane de proiecţie rulate, eram serviţi un prâ nz elaborat de că tre bucă tarul
şcolii, Vilmos, care purta un şorţ alb şi o bonetă de bucă tar. Mai întâ i era
supă , apoi fie pui paprika, fie tocană de vită , cotlete pră jite sau să rmă luţe, şi,
în final, fructe din conserve prezentate artistic pe farfurii pentru desert.
Abordam aceste mese cu dedicare, sâ rguinţă şi foarte puţine cuvinte. Uneori
îl întrebam cum se simte, iar el spunea că se simte „fa-in”. Apoi mă întreba el
pe mine cum mă simt, iar eu îi spuneam că fain. La început pă rea ciudat să
intru într-o magazie în fiecare zi şi să mă nâ nc o masă din trei feluri ală turi
de un bă iat de 15 ani, dar curâ nd am început să vă d acest lucru ca pe o parte
a cursului natural al lucrurilor.
După prâ nz, îl meditam pe Á dá m şi pe alţi doi bă ieţi de 15 ani pentru
examenul de admitere în engleză la o şcoală specială de calculatoare. Era
mai uşor decâ t la sesiunea de dimineaţă , deoarece cei trei bă ieţi deja ştiau
multe şi depuneau eforturi, dar şi pentru că Tü nde nu se afla acolo – mai
trecea doar ca să aducă câ te o sticlă de doi litri de Pepsi şi un pahar pe o tavă
argintie. Îmi turnam un pahar pentru mine, apoi le dă deam sticla bă ieţilor.
De obicei nu luau decâ t câ teva guri, din politeţe, dar într-o zi îşi petrecuseră
pauza de masă jucâ nd fotbal şi pe urmă au dat peste cap cei doi litri. Au
dispă rut în trupurile lor, absorbite de celulele lor.
Înainte de vara aceea, nu ştiusem aproape nimic despre Beatles. Nu
ştiusem de ce era important să ai o tunsoare castron, sau ce era o tunsoare
castron. De câ te ori îi auzeam pe alţii mai în vâ rstă vorbind despre ele, mă
concentram la altceva. Niciodată nu existaseră consecinţe negative. Chiar
credeam că pot trece prin viaţă în acest fel. Dar Beatles s-a dovedit a fi unul
dintre lucrurile pe care nu le puteai evita, ca alcoolul sau moartea.
— Nu ar fi distractiv să îi învă ţă m pe copii nişte câ ntece de la Beatles?
m-a întrebat Margit încă din prima zi.
Câ nd i-am ră spuns că nu ştiu niciunul, a convins-o pe una din fetele din
clasă să îmi împrumute o compilaţie de şlagă re: două casete Maxell de 90 de
minute cu titlurile câ ntecelor scrise cu atenţie pe copertă , cu un pix.
Eram tulburată de Beatles, de contradicţiile dintre ciripelile lor stilate,
armonioase, şi punctele de vedere cinice asupra lumii care pă reau să se afle
la baza lor. Tot timpul câ t îi fă cuseră pe plac acelei fete, Beatles ţinuseră
scorul, avâ nd resentimente faţă de ea pentru că ea îi determinase să îi arate
calea, aşteptâ nd ca şi lor să li se facă pe plac. Îi tot dă deau înainte despre
cum munciseră ca nişte câ ini să facă bani ca să îi cumpere chestii, iar ea în
267
schimb trebuia să le ofere totul. Ş i dacă ea nu le oferea totul? Dacă nu ştia
cum?
„Seventeen” era descurajantă din cauza versului care mă aşteptam să
sune ceva de genul „Ş i felul în care ară ta era cu mult peste vâ rsta ei”, dar
care în schimb suna, mi se pă rea mie, „Ş i felul în care ară ta era cu mult peste
prietenul ei”. M-a izbit profund inechitatea dintre fată şi prietenul ei – felul
în care o fă cea vulnerabilă la Beatles, chiar câ nd indica că ea fusese deja
înfrâ ntă şi umilită , pă că lită să se combine cu cineva atâ t de mult sub nivelul
ei. În acelaşi timp, faptul că avea doar 17 ani, şi că avea bă rbat, însemna că
tinereţea nu era o scuză pentru mine, pentru faptul că eram incapabilă să fac
pe cineva să îmi conducă maşina, sau să spun lucrurile despre Beatles pe
care voiau să le ştie, sau să evoc în ei sau în oricine altcineva sentimentele
pe care le descriau, pe care Ivan trebuie că le-a simţit pentru prietena lui,
opt zile pe să ptă mâ nă .
Margit m-a dus în vizită la fosta ei elevă , Judit, care vorbea acum
engleză la fel de bine ca Margit, dar care continua să vrea să ia lecţii.
— Judit este o fată foarte deşteaptă , a spus Margit, pă râ nd
nemulţumită . A citit foarte mult – în engleză , în germană , în multe limbi. Este
prea avansată pentru mine. Nu mai am nimic să -i spun.
— Asta este o poveste de succes, am ră spuns.
Era ceva ce ar fi spus mama.
— Da, a spus Margit nesigură . Are un apetit real pentru învă ţă tură . O
să -i facă plă cere să vorbească cu tine. Dar eu nu am să stau.
Am gă sit-o pe Judit citind pe o canapea, lâ ngă o fereastră cu vedere
spre terenul viran care separa casa pă rinţilor ei de şinele de tren, chiar la
marginea satului. Erau că rţi peste tot, stivuite pe mă suţa de cafea din faţa
canapelei, pe televizor, pe glaful de la fereastră , pe podeaua dintre canapea
şi perete.
Judit s-a ridicat în picioare câ nd am intrat. Era mai înaltă decâ t mine,
peste un metru optzeci, purta un costum de alergare lă lâ u care îi ascundea
trupul, dar care îi lă sa la vedere încheieturile şi gleznele extrem de subţiri.
Ochii ei remarcabili – gri, aproape fremă tâ nd, cu pleoapele tivite cu roz –
erau amplificaţi de ochelarii cu lentile groase.
Mama lui Judit, care cumva semă na extrem de bine cu Judit, deşi ea
ară ta obişnuit, ceea ce nu era cazul cu Judit, ne-a adus limonadă pe o tavă .
Judit a mutat nişte că rţi, inclusiv cea pe care o citea: Moara de pe Floss.
— Este bună ? am întrebat.
— Da, este interesantă . Dar trebuie să caut multe cuvinte în dicţionar.
A luat un pahar cu limonadă cu o mâ nă incredibil de lungă şi subţire.
268
 — O citeşti pentru şcoală ?
— Indirect. Vezi tu, am renunţat la program în primă vară .
Judit studiase la o academie de pilotaj, pentru că visul ei din copilă rie
fusese să devină pilot, deşi în realitate acest lucru era imposibil, din cauză că
era cu un centimetru prea înaltă – chiar şi pentru un bă rbat era prea înaltă .
Pe chip mi s-a întipă rit o expresie de simpatie. Ş i-a întors ochii uriaşi spre
mine.
— Aşa sunt proiectate cabinele de pilotaj, a spus ea.
— De asta ai plecat din program?
— Nu. Nu eram în programul de antrenament pentru piloţi. Studiam ca
să devin controlor de trafic.
— A fost... Nu a fost distractiv?
— Distractiv?
S-a încruntat puţin.
— Am renunţat din cauza vederii. Am avut întotdeauna probleme cu
ochii. Odată la câ ţiva ani am nevoie de operaţie. De la ultima operaţie din
iarna trecută , chiar şi cu ochelari, îmi este foarte greu să trec de testele
oftalmologice.
M-am întrebat ce aş putea să spun cuiva a că rui situaţie era atâ t de
diferită de a mea şi care pă rea atâ t de dificilă . Expresia care îmi venea în
minte era „Câ nd n-ai noroc în viaţă ”, cum spuneau oamenii în romanele
englezeşti despre tragediile de ră zboi.
— Ă sta da ghinion, am spus cu voce tare.
— Nu privesc lucrurile aşa, a spus Judit. Este mai bine să renunţ la
program acum, decâ t să ajung să termin şcoala, să devin controlor de trafic
şi să se pră buşească un avion pentru că nu l-am vă zut în ceaţă .
Am fost de acord că , atunci câ nd priveşti lucrurile din această
perspectivă , tot ră ul a fost într-adevă r spre bine.
— Din toamnă , a continuat ea, o să încep să lucrez pentru afacerea de
import-export a unchiului meu. Limbile pe care le ştiu ar putea să fie
folositoare atunci.
În afară de engleză , ştia franceză şi germană , şi studia italiană .
— Ai mai fost în vreo ţară europeană în afară de Ungaria? m-a întrebat
ea.
Am ră spuns că am fost în fiecare an în Turcia să îmi vă d familia şi că
tocmai fusesem la Paris.
— Ai rude şi acolo?
— Nu, am fost cu prietenii.
— Ai fost cu prietenul tă u? m-a întrebat ea.
269
 Iar despre iubiţi.
— Nu, am ră spuns.
I-am povestit despre Svetlana, despre Robin şi despre Bill. Pe mă sură
ce vorbeam, mi se pă rea că este din ce în ce mai detaşată şi s-a dovedit că
aşa şi era.
— Nu înţeleg de ce prietena ta a fost invitată în această că lă torie, a
spus ea. Dacă prietenul meu ar fi fost interesat de altcineva, sau dacă altă
fată ar fi fost interesată de prietenul meu, nu aş fi invitat-o pe această fată să
ni se ală ture în vacanţă .
— Dar Svetlana şi Robin sunt prietene. Sunt prietene de ani de zile, de
dinainte să îl cunoască pe Bill.
— Nu sunt de acord. Dacă ar fi fost cu adevă rat prietenă , nu ar fi mers
la Paris şi nu ţi-ar fi spus aceste lucruri.
Câ nd a spus asta, m-am simţit ruşinată şi m-am întrebat unde
greşisem. Greşisem mergâ nd la Paris, sau pentru că ştiam povestea, sau
pentru că o spusesem unei stră ine?
M-am simţit uşurată câ nd am auzit maşina lui Gyula afară . Margit
trebuise să ducă copiii undeva, iar el venise să mă ia.
Casa era goală câ nd ne-am întors. Am început să mă îndrept spre etaj,
dar Gyula m-a condus la masă şi a tras un scaun, iar în urmă torul moment
aduse whisky-ul din nou.
— Marlboro? a sugerat el, scoţâ nd un pachet din buzunar.
Dar ideea de a fuma ţigă ri cu un adult era foarte ciudată , aşa că am
refuzat şi Marlboro-ul, şi whisky-ul. Gyula pă rea gâ nditor, apoi a ieşit afară ,
şi s-a dus la şopron, şi s-a întors cu o trusă de scule portocalie, şi a
îndepă rtat două tă viţe suprapuse din compartimentul superior. Erau pline
de muniţie – gloanţe, şi cartuşe, şi alice, frumos aranjate în compartimente.
A scos câ teva cartuşe şi le-a pus în picioare pe masă .
— Nemţeşti, a spus el. Americane ca tine.
Aici pâ nă şi gloanţele aveau naţionalită ţi. Erau gloanţe ceheşti,
finlandeze, iugoslave şi chinezeşti.
— Glonţ sovietic, a spus în rusă , ară tâ nd spre un cartuş bombat, cu o
dungă roşie.
Ridicâ nd un cartuş nemţesc, Gyula a strâ mbat din nas şi a fă cut mişcă ri
care imitau alergatul cu mâ inile. Apoi s-a bă tut cu palmele peste picioare
într-un fel care suna ca fâ lfâ itul de aripi şi a suflat un curent de aer, ffff,
printre dinţi. Din aceste gesturi am înţeles, pâ nă la urmă , că micul cartuş
nemţesc era pentru împuşcat iepuri şi fazani.

270
 Punâ nd pe masă un cartuş mai mare, american, Gyula şi-a închis ochii
pentru un moment, apoi şi-a pus degetele ară tă toare, cu vâ rful în sus, pe
tâ mple, şi a deschis ochii mari şi şi-a întors capul brusc dintr-o parte în alta.
— Őzbak, a spus el.
Asta s-a dovedit a fi un că prior.
A scos un al treilea cartuş, foarte diferit de celelalte două , placat cu
bronz, asemă nă tor unui stilou. S-a uitat la mine pentru un moment.
— Mensch, a spus el, coborâ ndu-şi vocea.
Apoi în ungureşte: „Om.”
Gyula a spus o poveste de vâ nă toare. Era cu un că prior şi Barka, şi cu
poliţie, şi cu o confruntare, şi cu lă trat. El a lă udat-o în mod repetat pe Barka,
vizsla şi a spus că era vizsla79, şi a imitat felul în care ea a ară tat cu laba. A
extras nişte hâ rtii de pe fundul compartimentului cutiei.
— Biztositás, a spus el. Înţelegi? Biztositás.
Am că utat biztositás. Însemna asigurare. Câ nd a vă zut că am un
dicţionar, Gyula mi-a spus alte câ teva cuvinte, pentru înregistrarea armei de
foc, permis de vâ nă toare şi permis de port-armă . Cel mai important punct
pă rea să fie faptul că aveai nevoie de două permise – unul pentru tine şi unul
pentru armă .
— Două permise, am repetat eu.
A încuviinţat şi a spus că sunt deşteaptă .
Fordul Fiesta a parcat afară , iar copiii au intrat alergâ nd, urmaţi un
moment mai tâ rziu de Margit.
— O, dragă , a spus Margit, uitâ ndu-se la sticla de whisky, la trusa
deschisă de scule şi la panoplia de gloanţe şi permise. Se pare că aici s-a
ţinut o prelegere.
...
În după amiaza urmă toare Margit şi Gyula erau amâ ndoi ocupaţi, aşa
că directoarea şcolii m-a dus cu maşina acasă . Câ nd am ajuns, Gyula ieşise
alergâ nd pe uşă , purtâ nd un costum albastru pal. Ne-a fă cut cu mâ na în
trecere, strigâ nd ceva despre autobuz. Directoarea s-a oferit să îl ia maşina,
dar era deja la jumă tatea drumului. Era un alergă tor foarte rapid, chiar şi cu
costumul ă la care era rezervat, aşa cum am aflat mai tâ rziu, lecţiilor lui
să ptă mâ nale de germană din oraş.
M-am trezit singură pentru prima dată de zile întregi. Amintindu-mi că
mi-au spus că pot mâ nca orice aş vrea, am tă iat o felie mare de pră jitură cu
mere şi am mâ ncat-o în timp ce citeam Dracula. Era o senzaţie minunată să
79
„Câ ine de vâ nă toare” (maghiară în original).
271
mă nâ nci ceva fă ră să trebuiască să asculţi, să dai din cap, să zâ mbeşti sau să
faci orice altceva cu sprâ ncenele. Dracula vizitase Departamentul lupilor de
la gră dinile zoologice. „Aceşti lupi par supă raţi de ceva”, a observat el. În
dimineaţa urmă toare cuşca era contorsionată , iar Berserker, lupul gri,
dispă ruse. Dracula îi posedase temporar trupul. Dracula a avut o experienţă
totalmente diferită la gră dina zoologică faţă de cea a altor oameni.
Cineva ciocă nea în geamul uşii. Uşa principală era deschisă , iar în
spatele geamului stă tea o fată micuţă , blondă .
— Bună , am spus.
— Bună , a spus ea. Eu sunt Reni. Vom merge într-o incursiune.
Am deschis uşa. A intrat, dar nu a vrut să se aşeze, şi doar a privit la
ceasul ei micuţ, cu cadranul nu mai mare decâ t un bă nuţ. Nu a apă rut
interesată nici de pră jitură . Doar continua să spună că vom merge într-o
incursiune.
— Bine, am spus.
M-am ridicat şi am început să debarasez masa.
— Vom merge într-o excursie acum.
— Acum? Adică , chiar acum?
— Da, desigur!
Am observat că avea un ghiozdan mic, cu ambele curele prinse pe
umeri. Mi-am reţinut un oftat. Ungaria îmi dă dea un sentiment din ce în ce
mai asemă nă tor ca şi cum aş fi citit Război şi pace: personaje noi apă reau la
fiecare cinci minute, cu numele lor neobişnuite şi locuţiunile lor
caracteristice, şi trebuia să fii atent pentru o perioadă la ele, chiar dacă era
posibil să nu le mai întâ lneşti niciodată pentru tot restul că rţii. Mai degrabă
aş fi vorbit cu Ivan, interesul meu amoros, dar cumva nu aveam eu puterea
de decizie. În acelaşi timp, aveam, de asemenea, sentimentul că aceste
personaje superabundente nu erau deloc irelevante, ci din contră , şi că
atunci câ nd Ivan îmi spusese să îmi fac prieteni printre ceilalţi copii, el îmi
spusese şi ceva important despre lume, despre cum acel personaj
predestinat din viaţa ta nu era cel care te îngropa în piatră , ci cel care te
conducea că tre mai mulţi oameni.
De îndată ce am pă ră sit casa şi am ajuns la drumul principal, expresia
lui Reni s-a luminat.
— După zece minute autobuzul, a spus Reni fericită câ nd am ajuns la
drumul principal. Noi stă m jos.
Ne-am aşezat pe marginea asfaltului, cu faţa că tre pă dure. Reni şi-a
înclinat capul şi s-a uitat că tre cerul senin, luminat de soare.

272
 — Îmi place în aer liber! a spus ea, apoi a adă ugat: nu îmi place casa lui
Margit.
— Nu?
— Nu. Este multe animale.
— Vrei să spui Barka?
— Nu. Animale mori, pe care soţul lui Margit, cu puşca. Ură sc vâ nă torii.
Desigur, nu spun asta la soţ Marghit.
A venit autobuzul, un autocar cu scaune de pluş şi geamuri fumurii. Am
urcat treptele şi ne-am aşezat aproape de mijloc.
Reni mi-a explicat că fusese una dintre elevele lui Margit – cea mai
slabă . Acum studia ingineria agricolă şi avea un iubit. Reni avea 20 de ani, iar
iubitul ei avea doar 16 ani, dar era de obicei foarte matur. Doar că acum se
certaseră , iar el se purta ca un puşti de 16 ani.
— De ce v-aţi certat? am întrebat
— Multe lucruri, a spus ea. Nu este dră guţ.
— Nu este dră guţ?
— Absolut deloc.
Am tras cu ochiul la ea – auzind de iubitul ei, m-a fă cut curioasă în
legă tură cu aspectul ei. Ară ta dră guţă şi pusă pe treabă , cu pă r blond, lung
pâ nă la bă rbie, un tricou obişnuit, alb, şi ochelari cu rame din sâ rmă . Am
vorbit despre ciclurile de însă mâ nţare. Autobuzul ne-a lă sat în Gyö ngyö s, al
doilea oraş ca mă rime din Ungaria. Într-o oră , un alt autobuz avea să ne ducă
la o fortă reaţă de Cră ciun din munţi. (Asta s-a dovedit a fi o pă dure de
conifere. „Brazi de Cră ciun”, a spus Reni, ară tâ nd pe fereastră .) Între timp, în
Gyö ngyö s, aveam să vizită m locul favorit a lui Reni, muzeul de istorie
naturală , unde aveau un animal foarte special. Era foarte mare şi nu exista.
— Vrei să spui că este imaginar? Ca un unicorn?
— Nu, nu, este foarte vechi. Ne uită m la oase.
— A, un dinozaur.
— Nu, nu un dinozaur.
— Cum se numeşte în ungureşte?
A pă rut să se codească să îmi spună la început, dar am tot întrebat şi,
pâ nă la urmă , s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus încet şi cu voce tare
„MAMUT”.
Mamutul locuia într-un conac lung, galben, ocupat înainte de nobili
unguri. Toate luminile erau stinse. Femei în vâ rstă , cu fuste negre istorice şi
şorţuri albe, împă tureau cearşafuri lâ ngă o fereastră pră fuită . Câ nd am
intrat, două femei şi-au pus jos cearşaful şi ne-au condus prin muzeu, una
mergâ nd înainte cu o lanternă electrică şi aprinzâ nd luminile, cealaltă
273
mergâ nd în spatele nostru şi închizâ nd luminile iar. Din câ nd în câ nd, ori
una, ori cealaltă ne îndemnau să cumpă ră m una dintre monografiile cu titlul
latinesc pe care le că rau în buzunarele şorţurilor. Reni a refuzat, la început
politicos, apoi cu o ieşire nervoasă care m-a surprins, deşi nu pă rea să le fi
jignit pe femei.
Nu am ză bovit asupra istoriei geologice, petroliere şi minerale a
regiunii Gyö ngyö s – era evident că o enervau pe Reni într-un fel, şi am trecut
de ele în grabă . Dar, de îndată ce am ajuns la ferigi, faţa i s-a luminat, iar la
încă perea cu insecte era deja în transă .
— Iubesc natura! a oftat ea, uitâ ndu-se la un gâ ndac antic, de bă legar.
Ş tia toate denumirile latineşti ale insectelor şi m-a întrebat denumirile
englezeşti. Singurul pe care îl ştiam era „gă rgă riţă ”.
Am ajuns la vertebrate.
— O, e minunat! a suflat Reni câ nd am ajuns la arici.
Ariciul era într-adevă r dră guţ, deşi nu era cu nimic mai mort sau mai
ucis decâ t oricare din animalele din casa lui Margit.
Stâ nd în canatul umbrit al unei camere neluminate, femeia şi-a ridicat
lanterna electrică şi am putut distinge stră lucirea unor oase uriaşe, arcuite.
Apoi a aprins lumina şi acolo era mamutul, stâ nd în faţa unei draperii verzi
de catifea pe o platformă ridicată , fă ră bară de protecţie, astfel încâ t puteai
să mergi chiar pe sub colţii curbaţi, de dimensiuni umane. Neîmpovă rată de
carne sau blană , fiecare coastă pă rea atâ t de elegantă – înaltă , curbată , albă
ca marmura, precum cel mai graţios pod. O, Mahmut Bey, trebuie să ştii că te
aştept tot timpul, chiar şi acum, după atâ t de mulţi ani.
Pe drumul de întoarcere că tre sat ne-am dat jos din autobuz prea
devreme şi ne-am trezit la o intersecţie cu un restaurant, o benzină rie şi un
semn pe care scria KÁ L 6 KM. Am sugerat să mergem pe jos, dar a spus că
şase kilometri era foarte departe şi că aş fi obosit.
— Am o idee, a spus ea. Telefonul iubitului meu.
— Telefonul iubitului tă u?
— Este doar un kilometru. Vino.
Am pă ră sit autostrada, mergâ nd pe un drum asfaltat îngust, care s-a
transformat într-o uliţă . După aproximativ o jumă tate de oră , am ajuns la o
casă portocaliu cu maro, cu un afiş CÂ INE CARE MUŞ CĂ . Reni a ciocă nit la
poartă . Un câ ine negru, urâ t, cu faţa ca un pumn, a să rit dintr-un şopron, a
ţâ şnit prin curte, şi s-a aruncat cu toată puterea în gard.
— O, Milord!

274
 Reni şi-a bă gat mâ inile prin poartă şi a apucat câ inele de cap în aşa fel
încâ t a devenit incapabil – deşi, m-am gâ ndit, nu şi lipsit de dorinţă – de a-şi
înfige colţii în persoana ei. Labele din spate se zbă teau în aer.
— Milord este foarte dră guţ, a spus Reni.
Balele i se scurgeau pe încheietura mâ inii.
O femeie a ieşit cu un coş de plastic plin cu rufe, a observat-o pe Reni,
s-a încruntat şi a intrat înapoi în casă .
— Asta e mama iubitului meu, a spus Reni. Nu mă iubeşte.
Am încuviinţat.
— Dar este neajutorată , a continuat Reni. Fiul ei mă iubeşte. Acum îl va
striga.
— Nu ne-ar lă sa mama iubitului tă u să folosim telefonul? am întrebat
câ teva minute mai tâ rziu.
— O, nu! a spus Reni. Crede că sunt... o fată foarte rea. Nu ştiu în
engleză .
Încă mai ţinea capul câ inelui, care emitea un mâ râ it surd. M-am oferit
să ciocă n la uşă şi să întreb dacă eu aş putea folosi telefonul, dar Reni a spus
că mama era foarte suspicioasă şi că ar fi crezut că şi eu sunt rea.
După ce am stat în faţa casei aproape zece minute, dispoziţia lui Reni a
suferit o transformare, deşi circumstanţele noastre externe nu se
schimbaseră în vreun fel pe care l-aş fi putut percepe.
— Iubitul meu ştie că suntem aici, a spus ea, uitâ ndu-se la ferestrele de
la etaj.
A eliberat câ inele, provocâ ndu-mi o reacţie de furie turbată , şi a
aruncat o mâ nă de pietriş că tre ferestre. O pietricică l-a lovit pe Milord. El
are acţionat într-o manieră proprie personalită ţii lui. Reni a întins mâ na
peste poartă şi s-a apucat să deschidă ză vorul din interior, apoi s-a uitat la
spumele care să reau din gura lui Milord.
— Laci! Laci! a ţipat, ea întorcâ ndu-se că tre mine. Strigă şi tu.
— Laci, am strigat.
— Trebuie să facem mai multă gă lă gie, a spus ea.. Împreună . Unu. Doi.
Trei.
— LACI, am zbierat împreună . LACI!
Bă iatul care a ieşit pe prispă pă rea mai mare de 16 ani, cu piele
mă slinie, buze că rnoase şi pă r dat cu gel. Maioul alb decoltat scotea la iveală
o cruce aurie într-un cuib de pă r. Reni i-a explicat despre autobuz şi telefon.
Laci s-a sprijinit de marginea prispei, fă ră să facă vreun gest de a veni la
poartă . Mama lui Laci a ieşit din nou. Ea şi Reni au ţipat una la cealaltă . Apoi
Laci a spus ceva, iar mama lui a intrat înă untru. Reni şi Laci au schimbat
275
câ teva cuvinte. Laci nu şi-a modificat postura relaxată sau tonul leneş al
vocii.
— Spune că nu putem folosi telefonul.
Vocea lui Reni tremura.
— Este vreun telefon public pe-aici, pe-aproape? am întrebat. Am o
cartelă de telefon.
Cumpă rasem una de la magazinul alimentar cu Margit, dar nu o
folosisem încă .
— O, o cartelă de telefon! a exclamat Reni şi i-a strigat ceva lui Laci.
Laci a oftat şi a dispă rut în casă , apoi a venit agale că tre noi şi i-a dat lui
Reni un card de telefon peste gard.
— Nu folosim cardul tă u, mi-a spus Reni, pentru că tu eşti musafir!
Am mers cinci minute pe drum pâ nă la un telefon public, iar Reni a
format numă rul lui Margit ca să o roage să vină să ne ia.
— Era soţul lui Margit, a spus ea după ce a închis. Nu este confortabil.
Avem multe certuri pentru că eu ură sc vâ nă torii.
A oftat.
— Ei bine, eu plec acum. Tu aştepţi aici.
Am întrebat unde pleacă . Ea a spus că trebuie să îi dea înapoi lui Laci
cardul de telefon pentru că , în realitate, îi aparţinea mamei lui. A început să
meargă înapoi pe drumul lung, drept, că tre casă . Câ nd era la aproximativ
100 de m distanţă , am observat o figură care se apropia. Pe mă sură ce figura
se apropia, am vă zut că era Laci, care alerga. Reni s-a oprit. El a alergat
restul drumului ca să o întâ lnească . De cealaltă parte a drumului, o pantă
ierboasă cobora că tre ceea ce acum puteam recunoaşte ca fiind un câ mp de
tutun. Reni mi s-a ală turat la cabina de telefon, radiind. Laci era din nou
dră guţ.
Gyula nu a pă rut supă rat de faptul că a trebuit să vină să ne ia, sau
tulburat de concepţiile lui Reni privind modul lui de viaţă . În maşină i-a pus
o gră madă de întrebă ri, râ zâ nd cu lacrimi la ră spunsurile ei.
— Tuturor ne place foarte mult de Reni, a spus Margit câ nd am ajuns
acasă .
— Ş i mie îmi place foarte mult de ea, am spus.
— Dar niciunuia dintre noi nu ne place de iubitul ei. Nu este deştept, şi
nici serios sau binevoitor. Din nefericire, este foarte ară tos. L-ai întâ lnit?
— L-am vă zut.
— Ş i, ţi s-a pă rut ară tos?
Câ nd mă gâ ndeam cum să ră spund, Margit a izbucnit în râ s.
— Nu ţi s-a pă rut ară tos! a strigat ea, bă tâ nd din palme.
276
 Seara am mers cu bicicletele acasă la pă rinţii lui Gyula. Nó ra avea
propria ei bicicletă mică . Feri stă tea într-un marsupiu ataşat de spatele lui
Gyula. Eu eram cocoţată pe o cursieră bă rbă tească uriaşă .
— Am fost îngrijorată că ai să stai înghesuită cu picioarele tale lungi, a
spus Margit. Dar, din fericire, fiul vecinilor noştri este la fel de înalt ca şi tine.
Tată l lui Gyula, un inginer agricol, devenise faimos prin încrucişarea
nă utului si grâ ului, deşi nu unul cu celă lalt. Gyula era, de asemenea, inginer
agricol, dar îşi pierduse locul de muncă atunci câ nd sovieticii nu au mai
finanţat centrul de cercetare al satului. Am trecut pe lâ ngă centru: trei
clă diri lungi, una din metal ondulat, una din stuc de culoarea trandafirului, a
treia roz bombon. Marea de porumb şi tutun care ne înconjura era atâ t de
clar reflectată în ferestre, că aproape pă rea să se afle în interiorul clă dirii.
Strada pe care stă teau pă rinţii lui Gyula avea un aer suburban, cu
tractoare, peluze şi tufişuri necomestibile. Mama lui Gyula, purtâ nd o fustă şi
o bluză de mă tase cu imprimeu de zebră , ne-a condus în camera de zi şi mi-a
ară tat monografiile bă rbatului ei, în ungureşte, germană şi rusă . Era un
pamflet trilingv despre precipitaţiile de iarnă şi gâ ndaci, şi o traducere în
engleză a discuţiilor unui forum de irigaţii. Pe prima pagină era o listă cu
participanţi:
Á BEL, Gy., asistent manager, Szarvas State Model Farm, Szarvas.
Á DÁ NY, N., director adjunct, Serviciul Meteorologic Naţional, Institutul
Central pentru Fizica Atmosferei, Budapesta.
BALOGH, Zs., academician, profesor universitar, Universitatea Eö tvö s
Lorá nd, Departamentul de Fiziologie a Plantelor, Buda-pesta.
BÁ RDOS, A. S., inginer şef, Borsod Chemical Works, Secţiunea
Agrochimică , Kazincbarcika.
BÖ DÖ R, J., conducător ştiinţific al departamentului, Institutul de
Cercetare pentru Viticultură şi Vinicultură , Kecskemét.
CSAPÓ , J., director pensionar, Staţia de cercetare pentru cultivarea
sfeclei, Sopronhorpá cs.
CSORNAI, Sz., vicepreşedinte de producţie, Lenin Cooperative Farm,
Tiszafö ldvá r.
DEÁ K, B., cercetător, Institutul de Cercetă ri Agricole al Academiei
Ungare de Ş tiinţe, Martonvá sá r.
DUDÁ S, E., ministru adjunct al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei,
Budapesta.
Întrebă rile, cu caractere aldine, erau urmate de ră spunsurile
participanţilor în ordine alfabetică , după numele de familie. Era imposibil să
nu admiri maniera clară , concisă , în care tată l lui Gyula fă cea diferenţa
277
dintre nevoile de irigaţie pentru orz din timpul iernii şi cele pentru orz din
timpul verii, felul în care a pus sub semnul întrebă rii neglijarea orezului din
Marea Câ mpie Ungară , şi felul în care a enumerat avantajele irigaţiilor prin
inundare pentru pă şunile alcaline.
Mama lui Gyula a scos un anuar vechi. Tată l lui Gyula şi alţi zeci de
bă rbaţi tineri cu pă r pieptă nat şi expresii concentrate priveau din paginile
lucioase alb negru, şi m-am gâ ndit cum, cu mult înainte să mă nasc, ei
învă ţaseră pe de rost ciclul Krebs, mâ ncaseră salam de iarnă şi
contemplaseră viitorul – propriul lor viitor, viitorul agriculturii din Ungaria.
— Te-am adus aici pentru că mama lui Gyula face un papricaş de pui cu
tă iţei de casă foarte bun, mi-a şoptit Margit.
Conversaţia din timpul mesei s-a învâ rtit în jurul nomenclatorului
ambiguu al orzului de sezon. Mama lui Gyula a adus un ştrudel de mere şi
ne-a turnat tuturor coniac. Am bă ut coniacul pentru că punea mai puţine
probleme decâ t să explic de ce nu îl beau. În drum spre ieşire, mi-a presat în
mâ ini ceva cald, greu şi maleabil. Era înfă şurat în folie, dar pă rea viu. Încă un
ştrudel.
Pe drumul de întoarcere nu puteam ţine ghidonul complet drept, şi
totuşi, mergâ nd în zig-zag pe drumul gol, luminat de lumina lunii, mi-am dat
seama că era cu mult mai dificil să cazi de pe o bicicletă decâ t îmi
imaginasem pâ nă atunci.
La oră am predat timpul condiţional.
— Dacă aş fi Picasso, a spus Katalin, aş iubi multe femei.
O fată mai puţin frumoasă nu ar fi spus asta, m-am gâ ndit eu. Oamenii
frumoşi tră iau într-o lume diferită , aveau relaţii diferite cu oamenii. De la
început erau crescuţi pentru dragoste.
Pentru lecţia privind cum să oferi informaţii pentru a ajunge la
destinaţie, am desenat hă rţi cu oraşe americane. Faci la stâ nga pe strada
principală , iar apoi a doua la dreapta, pe strada Elm. Unitatea de pompieri o
să fie în dreapta.
— În dreapta ta, Selin, sau la dreapta ta?
— Oricare formulă este corectă .
— Dar care este mai politicoasă ?
M-am dus cu Nó ra să ne plimbă m. Mi-a spus denumirile ungureşti
pentru diferite lucruri, iar eu mi le-am notat. Nu îmi adusesem dicţionarul,
aşa că era ceea ce filozoful lingvist Donald Davidson numea „interpretare
radicală ”. Strada pă rea goală , dar era plină de cuvinte: „baltă ”, „noroi”,
„sticlă ”, „ambalaj de ciocolată ”, „gumă ”, „ambalaj de gumă ”. Nó ra mi-a ară tat
cu tristeţe o pasă re moartă şi a spus „Madá r” care am crezut că înseamnă
278
„mort”, dar apoi a ară tat că tre cer şi a spus din nou „Madá r”, şi mi-am dat
seama că însemna „pasă re”. Iarba era uneori „gaz”, iar alteori „fü ”.
— Ce e asta, gaz sau fü? m-a întrebat ea.
— Gaz?
— Nu, Selin – fü!
Am ajuns la drumul principal, cu linii electrice şi de telefon.
— Telefon oszlop, a spus Nó ra. Telefon oszlop, telefon oszlop, telefon
oszlop. Elektromos oszlop.
Nu eram sigură ce este oszlop, stâ lpul sau cablul, pâ nă câ nd nu am
ajuns la o coloană din beton care ieşea din pă mâ nt.
— „Beton oszlop” a spus Nó ra.
Ş tiam că beton însemna ciment – turcii foloseau acelaşi cuvâ nt. Mi se
pă rea atâ t de amuzant să ai un oszlop de telefon, un oszlop electric sau un
oszlop de beton. Întreaga lume putea fi descrisă în termeni de oszlop. Am
încercat să îi spun Nó rei că ea era un oszlop Nó ra. M-a ascultat cu o expresie
serioasă .
— Acum fugim, a spus ea şi a luat-o la goană că tre dealuri.
— Fugi, Selin, a strigat ea.
În ciuda conformaţiei ei robuste, putea alerga foarte repede. Am fugit
şi am fugit, pe stră zi din ce în ce mai lă turalnice, ajungâ nd într-un final la
casa pă rinţilor lui Gyula. Mama lui Gyula a ieşit afară cu o expresie obosită şi
ne-a dat o pră jitură . După zece minute, Margit a venit cu maşina să ne ia. S-a
dovedit că tendinţa Nó rei de a fugi la casa bunicilor ei era bine-cunoscută .
Era din cauza pră jiturii.
...
Vineri am stat în faţa clasei câ ntâ nd piesa „Hello, Goodbye” de Beatles.
Era ca atunci câ nd cazi de pe o stâ ncă : timpul se dilatase, era atâ t de mult
timp să -mi treacă prin minte gâ nduri diferite. „Tu spui da, eu spun nu”, am
câ ntat. „Tu spui stop şi eu spun să mergi, mergi, mergi.” Mi-am amintit o
expresie turcească : „Eu spun bayram haftası (să ptă mâ nă de vacanţă ), el
spune mangal tahtası (baza din lemn a unui vas mangal).” M-am gâ ndit la
să ptă mâ na de vacanţă şi cum azi era vineri, iar Ivan spusese că ne puteam
vedea la sfâ rşit de să ptă mâ nă .
— „Bună , bună !” am câ ntat. „Nu ştiu de ce spui La revedere, eu spun
Bună.”
— „Bună , bună !” au câ ntat copiii mai mici. „Bună , bună , bună , bună ,
bună , bună !”

279
 Câ nd m-am întors acasă la Margit, mă gâ ndeam deja de ore întregi să -l
sun pe Ivan, încercâ nd să -mi dau seama care e cel mai bun mod de a ajunge
pe drumul cu telefonul public. Dar, de îndată ce mi-am pus jos rucsacul,
Margit mi-a spus că cineva care se numea doamna Nagy avea să vină să mă
vadă în jumă tate de oră . Exact 30 de minute mai tâ rziu, doamna Nagy a venit
cu fiul să u, Zoltá n.
Ne-am aşezat la masă . Margit şi doamna Nagy vorbeau în limba
maghiară . Zoltá n, a că rui paloare şi capul mic cu pă r negru, drept, îl fă ceau
să semene cu un desen de Edward Gorey, se uita ţintă la podea. Am mâ ncat
mecanic toate grisinele pe care Margit le pusese pe masă , ca şi cum ar fi fost
o sarcină pe care mi-o dă duse cineva. Margit a spus că doamna Nagy a spus
că ar trebui să vorbesc cu Zoltá n în engleză , pentru că nu ştia deloc engleza,
doar germana. Ă sta nu mi s-a pă rut un motiv suficient de bun pentru a vorbi
cu el în engleză .
— Spune că trebuie să vorbeşti cu el şi că nu trebuie să fii timidă , a
spus Margit.
Doamna Nagy însă şi nu vorbea engleza, deşi acum învă ţa limba
germană şi învă ţase limba rusă în trecut.
M-am uitat la Zoltá n. Se uita la podea.
— Ar trebui să vorbesc cu el acum?
Margit s-a uitat şi ea la Zoltá n.
— Ei bine, poate mai tâ rziu, a spus ea.
...
Am sfâ rşit prin a lua cina cu familia Nagy. Totul era înecat în smâ ntâ nă .
— MĂ NÂ NCĂ , a spus doamna Nagy şi în ungureşte, şi în rusă , uitâ ndu-
se în ochii mei. MĂ NÂ NCĂ .
Am încercat, dar nu mi-a plă cut niciodată smâ ntâ na. Spre uşurarea
mea, doamna Nagy mi-a luat în cele din urmă farfuria din faţă şi a pus-o în
faţa fratelui mai mic al lui Zoltá n, Csaba – un copil palid, mic şi îndesat, care
ară ta ca tată l lor şi care mâ nca orice. M-am simţit extrem de uşurată să vă d
mâ ncarea dispă râ nd în trupul lui mititel.
Câ nd a venit vremea gogoşilor umplute, doamna Nagy m-a interogat în
rusă cu privire la învă ţă mâ ntul superior din America, întrebâ nd dacă numai
oamenii bogaţi aveau voie să meargă la universitate, câ ţi bani câ ştigau
pă rinţii mei, şi dacă era dificil să te faci stomatolog. Apoi mi-a spus că ar
trebui să vă d câ teva dintre clă dirile pe care le construise soţul ei.
— AR, HI, TECT, a strigat ea, dâ ndu-mi un dosar cu broşuri.

280
 Doamna Nagy s-a aplecat pentru a-mi ară ta diverse aspecte ale
clă dirilor, care erau toate structuri lungi cu două caturi fă cute din lemn
roşiatic. Am încuviinţat şi m-am prefă cut că înţeleg pentru că eram speriată
că doamna Nagy avea să înceapă din nou să traducă .
După ce ne-am uitat la clă diri, Zoltá n şi Csaba au recitat poezii în
germană . Din fericire, nu ştiau prea multe poezii în germană . Apoi Csaba a
scos un fluier de plastic şi a câ ntat un câ ntec incredibil de repetitiv despre
un cuc.
— De ajuns, a spus tată l.
Râ njind, Csaba a început să câ nte refrenul pentru a cincea oară .
— De ajuns, a repetat domnul Nagy.
Bă iatul a chicotit. Dinţii i s-au lovit de plastic, iar râ setul expirat prin
fluier a scos un sunet ca de şuierat.
— De ajuns, a ţipat tată l şi l-a lovit pe Csaba în stomac.
Bă iatul s-a aşezat. S-a întâ mplat atâ t de repede, încâ t râ njetul încă îi
mai stă ruia la colţurile gurii. Mama îmi spusese o dată că de câ te ori vedea
un copil că este lovit în public, încerca întotdeauna să arate o oarecare
solidaritate, fie spunâ nd ceva copilului, fie fă câ nd contact vizual. Dar nu îmi
trecea prin minte cum aş fi putut să -i ară t solidaritate lui Csaba de unde
stă team, şi aş fi fost şi ipocrită deoarece nu voiam să înceapă să câ nte din
nou la fluier.
Am încercat să îmi imaginez cum i-aş fi descris lui Ivan această cină în
caz că m-ar fi întrebat vreodată de ce nu îl sunasem. Nu îmi puteam imagina.
M-am gâ ndit să îi povestesc Svetlanei. Numai tu ai sfârşit într-o astfel de
situaţie, ar fi spus ea, aşa cum o fă cea adeseori. M-am întrebat dacă era
adevă rat că oamenii diferiţi gravitau spre diferite tipuri de situaţie. Pe
deoparte, mi se pă rea că nu fă cusem nimic special ca să sfâ rşesc aici, că i s-ar
fi putut întâ mpla oricui. Pe de altă parte, nu mi-o puteam imagina pe
Svetlana stâ nd la masa din sufrageria familiei Nagy. Oare despre asta este
vorba câ nd se face referire la soartă ?
M-am trezit gâ ndindu-mă la o fată de la şcoală , Meredith Wittman, care
locuia pe acelaşi etaj cu mine şi Hannah şi Angela, deşi de puţinele ori câ nd
am salutat-o murmurase ceva fă ră să se uite la mine sau să îşi mişte gura.
Absolventă Andover, îşi că ra că rţile într-o geantă Christian Dior şi scrisese la
un moment dat un articol pentru revista să ptă mâ nală a ziarului studenţesc
despre scena de merengue din Boston. Ş tiam pentru că o auzisem
spunâ ndu-i prietenei ei Bridey că Meredith Wittman avea o stagiatură de
vară la revista New York şi, pentru un moment, am reflectat asupra faptului
că , deşi Meredith Wittman şi cu mine doream amâ ndouă să fim scriitoare, ea
281
aborda problema printr-o stagiatură la o revistă , în timp ce eu stă team la
această masă dintr-un stat unguresc încercâ nd să formulez expresia
„talentat muzical” în rusă , astfel încâ t să pot spune ceva încurajator prin
proximitate unui copil descurajat, al că rui tată tocmai îl pocnise în stomac.
Nu m-am putut abţine să nu mă gâ ndesc că abordarea lui Meredith Wittman
pă rea mai directă .
La ora zece, doamna Nagy s-a ridicat în picioare în sfâ rşit şi i-a spus
ceva lui Zoltan, care şi-a îmbră cat jacheta. Doamna Nagy şi-a pus mâ inile pe
umerii mei.
— PE MÂ INE, a intonat ea în rusă . NE VEDEM MÂ INE. LA Ş APTE
DIMINEAŢ A.
— Mâ ine?
— MÂ INE MERGEM LA MAREA CÂ MPIE UNGARĂ .
Asta mi s-a pă rut excesiv.
— Din nefericire, nu sunt liberă mâ ine, am spus.
Doamna Nagy a râ s încâ ntată şi a spus că nu era adevă rat – verificase
cu Margit şi eram liberă . La plecare, m-a îndemnat să vorbesc în engleză cu
Zoltá n pe drumul că tre casă , deoarece uneori el pă rea prost, dar era de fapt
doar tă cut.
— Nu pare a fi prost! am spus eu.
Doamna Nagy m-a bă tut uşurel pe umă r şi mi-a spus că sunt o fată
bună .
Mergeam cu Zoltá n pe drumul de ţară printre câ mpurile verzi umbrite.
Un front de nori, coborâ t, albă strui cuprindea rapid bolta neagră , înstelată a
cerului.
— Ar trebui să spui ceva, mi-a zis Zoltá n abrupt în engleză , un limbaj
despre care mi se zisese că el nu îl vorbeşte.
M-am speriat de moarte. Am spus că cerul era frumos. El a încuviinţat.
— Este albastru, a spus el.
Am intrat pe un drum mai larg, cu linii de telefon.
— Acolo e o cabină de telefon, am spus.
— Am putea suna pe cineva, a spus el.
— Am putea suna la orice numă r de telefon din lume, am spus eu.
Două figuri veneau că tre noi prin întuneric: Reni şi prietenul ei.
— Bună , Reni, am spus eu.
— Bună , a spus Reni.
— Zoltá n, ea e Reni. Reni, el e Zoltá n.
— Bună , a spus Reni.
— Bună , a spus Zoltá n.
282
 — Laci, a spus prietenul.
— Zoltá n, a spus Zoltá n.
Am stat un moment în tă cere.
— Bună , a spus Reni într-un final.
— Bună , a spus Zoltá n.
— Bună , a spus Laci.
— Bună , a spus Reni.
— Bună , am spus eu.
Reni şi prietenul ei au continuat să meargă mai departe.
— Ar trebui să spui ceva, îmi spuse Zoltá n după un minut.
— Cred că plouă , am spus.
— Plouă , a spus el, încuviinţâ nd.
S-a uitat la mine aşteptâ nd.
— De ce nu vorbeşti tu puţin? am spus eu. Spune-mi ceva despre tine.
A urmat o tă cere lungă .
— Sunt plictisit, a spus el.
— Plictisit?
— Scuze, e o greşeală . Nu plictisit – plictisitor.
Ploaia începuse să cadă cu putere câ nd am ajuns la drum. Un fulger a
luminat câ mpurile şi curtea. Cu toate acestea, Zoltá n a refuzat să intre.
— Fulgeră , am spus.
— Nu-i nimic. Sunt obişnuit.
— Pă i, ne vedem mâ ine.
— Dimineaţa devreme, a spus el posomorâ t.
S-a furişat prin umbra şopronului în timp ce eu ciocă neam la uşă .
Margit mi-a dat drumul înă untru.
— Ă la e un animal? m-a întrebat ea, uitâ ndu-se prin ploaie.
— Nu, e Zoltá n.
— Zoltá n! a strigat Margit, ieşind pe prispă .
Dar el dispă ruse.
Un fulger puternic a luminat întregul dormitor ca şi cum perdelele
transparente nici mă car nu ar fi existat, luminâ nd fiecare centimetru pă trat,
pâ nă la nevă stuică .
...
Îi spusesem lui Margit să nu se trezească dimineaţa devreme, odată cu
mine, dar m-am bucurat câ nd a fă cut-o oricum.
— Cearcă nele de sub ochi sunt mai urâ te ca niciodată , mi-a spus ea.
Încearcă să dormi în maşină .
283
 În maşină nici nu s-a pus problema de somn. Conducea domnul Nagy,
Zoltá n stă tea în faţă , iar eu şi Csaba stă team în spate cu doamna Nagy între
noi.
— VACĂ , Selin, a spus ea gră bită , zguduindu-mă de umă r.
— VACĂ . VACĂ . VACĂ . În ungureşte noi spunem VACĂ .
Zoltá n a întrebat dacă poate da drumul la radio.
— Îmi place să ascult radioul! am spus.
Un ritm de disco a umplut maşina. „Crede-mă , nu te voi dezamă gi
niciodată ”, câ nta un bă rbat, fă ră a fi convingă tor.
— POD, a zbierat doamna Nagy apucâ ndu-mă de picior.
Corolele de floarea-soarelui umpleau fereastra, întinzâ ndu-se că tre
orizont. Am strigat pentru orice eventualitate cuvâ ntul unguresc pentru
floarea soarelui. N-a funcţionat.
— FLOAREA-SOARELUI. FLOAREA-SOARELUI. FLOA-REA-SOARELUI,
a repetat doamna Nagy ţipâ nd, bă tâ ndu-mă uşurel pe genunchi şi ară tâ nd pe
fereastră .
Ne luase o gră madă de timp numai ca să ajungem la Marea Câ mpie
Ungară şi, odată ce am ajuns acolo, încă mai aveam o gră madă de mers pâ nă
la destinaţia noastră : o piaţă în aer liber, aglomerată , galbenă , pră fuită şi
deja înfierbâ ntată . Domnul Nagy avea nevoie de pantaloni. Ne-am plimbat
printre tarabele cu treninguri, rochii din mă tase artificială şi că mă şi de
noapte. Doamna Nagy alegea diverse perechi de pantaloni, iar domnul Nagy
se ducea într-un colţ, îşi scotea pantalonii de pe el şi îi încerca pe cei noi.
Apoi, doamna Nagy tră gea de talie şi de cră cane şi îl punea să meargă în
cerc. Perechea care i-a plă cut ei cel mai mult era de un verde stră lucitor.
— Ce pă rere ai? m-a întrebat în rusă .
— Remarcabil, am spus.
Au cumpă rat pantalonii verzi. Domnul Nagy şi i-a pus imediat şi a că rat
vechea pereche de pantaloni mototoliţi sub braţ.
Urmă toarea oprire a fost pentru o armă de plastic pentru Csaba şi un
tricou de fotbal pentru Zoltá n. Zoltá n a încercat jersee peste că maşă , iar
mama lui a tras de tiv, a stat la distanţă , a îngenuncheat şi mi-a cerut
pă rerea. Sudoarea curgea pe tâ mplele lui Zoltá n. Au sfâ rşit prin a nu
cumpă ra niciun jerseu.
Doamna Nagy a spus că era momentul să îmi cumpere un cadou.
— UN CADOU. UN CADOU. UN CADOU.
De câ te ori treceam pe lâ ngă o rochie lungă pâ nă la pă mâ nt, o lua de pe
umeraş şi o ţinea în faţa mea şi îl întreba pe Zoltá n dacă credea că arată bine.
Soarele a urcat şi mai sus pe cer. Eram cu toţii îmbibaţi de sudoare. Csaba
284
împuşca pe toată lumea cu arma lui. Dintr-o dată , doamna Nagy s-a decis să -
mi cumpere o pă lă rie.
— O PĂ LĂ RIE, O PĂ LĂ RIE, O FRUMOASĂ PĂ LĂ RIE, a spus ea,
tră gâ ndu-mă că tre tarabele care vindeau coşuri şi alte produse din paie.
Am simţit o rezistenţă primitivă iraţională la ideea de a o lă sa să îmi
cumpere o pă lă rie, deşi era clar, sau ar fi trebuit să fie clar, acesta era
singurul mod în care am fi putut să ne continuă m vieţile. A ales o pă lă rie de
copii, cu boruri largi şi cu o fundiţă , mi-a pus-o pe cap şi a început să tragă
de bor, încercâ nd să o facă să se potrivească .
— Pă lă rie, a murmurat în şoaptă în ungureşte.
Panica mi se aduna în trup.
— NU AM NEVOIE DE O PĂ LĂ RIE! am ţipat în rusă .
Toată lumea s-a întors să se uite la mine.
— Ş tii, ce îmi place foarte mult e asta, am spus eu apucâ nd un coşuleţ
deformat.
— Nu am ştiut că îţi plac coşurile, a spus ea pe un ton puţin acuzator.
Mi-a cumpă rat coşuleţul, şi apoi un că ţel basset de pluş care se
potrivea înă untru. Că ţeluşul basset avea o expresie tragică , o inimă de
plastic lipită de picioarele din faţă pe care scria cu alb TE IUBESC.
— Ţ i-a plă cut la piaţă ? m-a întrebat Zoltá n pe drumul de întoarcere
că tre maşină .
— A fost interesant, am ră spuns. Veniţi deseori aici?
— Nu, a spus el. Este pentru prima dată .
Duminică dimineaţă , am luat autobuzul spre un oraş din apropiere,
Eger, pentru a mă întâ lni cu Peter şi cu ceilalţi profesori de engleză .
Autobuzul a fost ca un paradis. Timp de o oră întreagă , nimeni nu m-a
învă ţat nimic şi nici nu a vrut să fie învă ţat nimic, şi am ascultat „All my
loving” şi m-am gâ ndit la Ivan. Am ajuns la Eger cu aproape o oră mai
devreme decâ t stabiliseră m întâ lnirea şi, imediat ce am ajuns, am dat nas în
nas cu Dawn.
— Slavă Domnului că eşti aici, a spus ea. Chiar am nevoie să beau ceva
şi nu am vrut să merg singură la bar.
Am intrat în primul bar pe care l-am vă zut. Înă untru erau deja câ ţiva
bă ieţi care beau. Dawn a comandat suc de mere, vodcă şi Sprite; eu mi-am
luat o Cola dietetică . Am stat în spate, lâ ngă masa de biliard. Dawn mi-a
explicat că fusese încredinţată unei familii de abstinenţi, care nu vorbeau
engleză şi că nu vorbise cu nimeni şi nici nu bă use toată să ptă mâ na.
— Mi-aş fi dorit să fi ştiut înainte de a le da sticla de Southern Confort,
a spus ea. Au încuiat-o într-un dulap şi nu ştiu cum să o cer înapoi.
285
 Câ nd ne-am terminat bă uturile, am mers la punctul de întâ lnire
stabilit: un monument reprezentâ nd lupta din secolul al XVI-lea în care
Ş tefan Dobó a condus două mii de maghiari la victoria împotriva a peste o
sută de mii de otomani. Câ nd Peter a intrat în raza noastră vizuală , am simţit
o tresă rire teribilă şi mi-am dat seama că era din cauză că Ivan nu era cu el.
În ziua aceea, în Eger au fost multe nunţi, doar dacă nu cumva era o
singură nuntă uriaşă care şerpuia prin tot oraşul. Ză reai mereu printre
clă diri: o trupă , o masă încă rcată cu flori, o familie sobră adunată pentru o
fotografie. Statui şi clă diri galben-gri contrastau cu un cer înnorat. Peter ne-
a dus să urcă m în faimosul minaret din Eger: cea mai nordică clă dire
otomană din Europa. Moscheea fusese distrusă în anul ١٨٤١. În picioare,
singur, minaretul pă rea incredibil de subţire şi nelalocul lui, ca şi cum s-ar fi
aventurat în urma unei provocă ri şi s-ar fi ră tă cit.
Temniţele cetă ţii Eger fuseseră transformate într-un veritabil muzeu al
torturii. Era un fel de întruchipare arhitecturală a trivialită ţii – temniţa
conversaţiei. Puteai să -ţi faci poze cu un bă rbat mustă cios şi cu turban, care
purta pijamale şi un iatagan.
...
Ori de câ te ori am încercat să le vorbesc ungurilor despre asemă nă rile
uimitoare dintre limba turcă şi cea maghiară , ei refuzau să creadă că
gramaticile ar fi avut ceva în comun şi aduceau în discuţie, în mod invariabil,
prezenţa în limba maghiară a cuvintelor de împrumut turceşti, cum ar fi
cuvintele pentru bici şi că tuşe. De fapt, cu toate că termenii pentru bici erau
într-adevă r similare – kırbaç şi korbács – cuvâ ntul turcesc pentru că tuşe
(kelepçe) era de fapt termenul unguresc pentru capcană , în timp ce cuvâ ntul
unguresc pentru că tuşe (bilincs) era termenul turcesc pentru conştiinţă . Nu
ştiam cu adevă rat cum să interpretez asta, deşi era cu siguranţă adevă rat că
puteai considera conştiinţa o capcană .
Povestea tristă a lui Cheryl: timp de trei nopţi dormise pe canapeaua
primarului. Miercuri fusese trimisă într-un sat mai îndepă rtat, la două ore
spre sud, să locuiască cu omul bun-la-toate.
— Mă tratează ca pe o idioată , a spus ea încet. Crede că nu ştiu cum să
apă s un întrerupă tor de lumină sau cum să deschid un robinet. Am încercat
să -i spun că avem electricitate şi instalaţii sanitare în America, dar nu a vrut
să asculte. A continuat să deschidă şi să închidă lumina. Pentru a-mi ară ta
cum funcţiona toaleta, a tras apa de şapte ori la râ nd. Acum toaleta nu
funcţionează .
— Nu-i el omul bun-la-toate? a întrebat Owen.
286
 — Nu cred că se pricepe prea mult la ce are de fă cut, a ră spuns Cheryl.
— Facem tot ce ne stă în putere ca să te scoatem de acolo, a spus Peter.
Cheryl nu a spus nimic.
Ne-am întâ lnit cu Peter, care pleca în Mongolia în două zile, cu râ ndul;
nu aveam să -l mai vedem pâ nă pe 12 septembrie la prâ nz în faţa Centrului
Ş tiinţific. Cheryl a fost prima. Toţi ceilalţi ne-am aşezat lâ ngă o fâ ntâ nă ,
privind o procesiune a unei nunţi între două clă diri, fă câ nd schimb de
poveşti despre viaţa la sat. Întreaga clasă a lui Daniel era formată din fete
adolescente, unele chiar foarte ară toase. Taţii lor fă cuseră aceeaşi glumă , iar
el o auzea cel puţin o dată pe zi: „Dacă te-atingi vreodată de fiica mea, va
trebui să te însori cu ea!” Apoi râ deau şi râ deau.
Toată lumea voia să facă o că lă torie împreună la sfâ rşitul programului.
Voiau să meargă în Româ nia pentru a vedea pă durile frumoase. În pă duri
tră iau tâ lhari de drumul mare şi, dacă nu ştiai ce faci, puteai fi omorâ t, dar
Peter avea nişte prieteni româ ni care aveau să ne conducă să vizită m cu
maşina. Întreaga configuraţie mi se pă rea în totalitate neatră gă toare, cu
nimeni altcineva, în afară de prietenii lui Peter, care să ne protejeze de
tâ lhari, şi nimeni altcineva, în afară de tâ lhari, care să ne protejeze de
prietenii lui Peter, dar nu am spus nimic. Aveam să fiu, oricum, în Turcia.
Câ nd a venit râ ndul meu să vorbesc cu Peter, m-a întrebat dacă
vorbisem cu Ivan. Am spus că nu.
— De ce nu?
Am stat să mă gâ ndesc.
— Mă tot trimit în excursii.
El a râ s.
— Ar trebui să -l suni, a spus el. Ar trebui să -l suni pe Ivan.
— Bă nuiesc că aşa e.
Mi-am dat seama că smulsesem un pumn de iarbă din pă mâ nt.
— Nu ştiu de ce smulg iarbă din Eger.
— O, nu smulge iarba, a spus Peter.
— Este un obicei distructiv, am fost de acord.
— Pă i, bine, atunci. Nu mai smulge iarbă şi sună -l pe Ivan. Acesta este
planul nostru pentru tine.
Vivie, Owen şi cu mine eram în acelaşi autobuz de întoarcere – satele
noastre erau în aceeaşi direcţie. La un stand de ziare, Owen a citit un ziar
german, în timp ce Vivie şi cu mine am ră sfoit paginile revistelor de modă
ungureşti şi am discutat despre modul în care modelele pă reau mai puţin
chinuite decâ t modelele din revistele americane.

287
 — Poate e ca şi cum, în culturi în care toată lumea suferă de foame,
standardul frumuseţii este mai puţin slă bă nog, a spus Vivie.
Ne-am uitat amâ ndouă pentru o clipă la femeile maghiare
încreză toare, fiecare dintre ele cunoscâ nd zeci de mii dintre cuvintele cele
mai dragi lui Ivan.
În autobuz, Vivie a spus că tată l gazdei sale se referea la floarea-
soarelui ca la „cele cinci degete ale lui Dumnezeu”.
— Ce înseamnă asta? am întrebat.
— N-am nici cea mai vagă idee.
La duş în seara aceea, după ce mi-am clă tit şamponul din pă r, am
îndreptat jetul de apă între picioare, ceea ce puteai face cu un duş mobil,
deşi nu-mi mai trecuse niciodată prin minte. Senzaţia era deopotrivă nouă şi
familiară , ca un câ ntec pe care nu-l mai auzisem în totalitate decâ t cu mult
timp în urmă . Pe mă sură ce mi-am simţit întregul trup contractâ ndu-se,
strâ ngâ ndu-se în jurul a ceva ce nu era acolo, am ştiut că înţelegeam pentru
prima dată care ar fi rolul sexului şi m-am gâ ndit la toată dorinţa
neîntemeiată pe care o simţeam în apropierea lui Ivan şi mi se pă rea că nu
mai pot tră i încă un moment fă ră să -l simt înă untrul meu, umplâ nd acel gol
teribil. Ş i totuşi, se pare că puteam tră i, şi trebuia să tră iesc, şi am tră it. La
etaj, splinuţa şi nevă stuica aşteptau. M-am gâ ndit pentru a mia oară să -l sun
pe Ivan şi, pentru a mia oară , n-am putut să mă gâ ndesc dincolo de
problemele legate de cum să ajung la telefon şi ce să spun. Cu toate acestea,
faptul că îl puteam suna în teorie a continuat să mă chinuiască pâ nă câ nd am
adormit şi am visat că m-am dus într-o casă în care se presupunea că trebuie
să tră iesc, iar Ivan era înă untru şi a strigat la mine să plec; apoi s-a ră zgâ ndit
şi mi-a ară tat cum să pornesc şi să opresc robinetele.
...
Nó ra plâ ngea cu abandonul teribil specific copiilor, ca şi cum nu ar mai
fi putut fi niciodată consolată . Una dintre pisici fă cuse pui.
— Avem cel puţin 15 pisici acum, a spus Margit. S-ar putea să mai fie şi
altele. Nó ra spune că vor mâ nca şoarecii, dar nu cred că mai sunt 15 şoareci
ră maşi aici.
— Nu ar putea să mă nâ nce şoarecii vecinilor?
— Au mâ ncat deja şoarecii vecinilor.
Îmi împachetam valiza, deşi nu ştiam încotro mă duceam. Nó ra mă
urmă rea dintr-o cameră în alta, plâ ngâ nd, cu un pisoi în braţe. Ş i-a lipit
trupul de mine, cald şi umed, smiorcă indu-se. Pâ nă şi creştetul capului pă rea

288
umed şi înlă crimat câ nd am mâ ngâ iat-o. Pisoiul era foarte ud. Pă rea uşor
surprins. Deci aşa este viaţa, pă rea să se gâ ndească .
Câ nd Gyula s-a întors de la lecţia de germană , Nó ra a pus pisoiul pe
masă şi i-a să rit în braţe. Gyula a ridicat-o şi a şters-o la ochi. Pisoiul s-a
apropiat de marginea mesei, s-a uitat la podea şi a mieunat. Apoi a să rit şi a
ocolit colţul, dispă râ nd în direcţia dormitoarelor.
Gyula a aşezat-o pe Nó ra pe canapea ca să poată să -mi ducă valiza la
maşină . Am intrat cu Margit în maşină . Nó ra stă tea la masa rotundă de pe
verandă , cu capul îngropat sub braţe. Gyula a luat un fel de coasă şi a început
s-o ascută pe o piatră cu un sunet de scrâ şnit, ca un scâ ncet. Margit a pus
maşina în marşarier. În oglindă , am privit-o pe Nó ra depă rtâ ndu-se din ce în
ce mai mult, apoi apropiindu-se, apoi din nou depă rtâ ndu-se. Chipul ei era
încă sprijinit de o mâ nă ; cu cealaltă îmi fă cea cu mâ na într-un mod tragic.
Un autobuz roşu venea în viteză spre noi din stâ nga, un autobuz
albastru din dreapta.
— Avem de ales, a spus Margit. Putem să fim omorâ te fie de un
autobuz roşu, fie de unul albastru.
Am trecut şinele de tren, apoi am condus pe lâ ngă ele câ teva minute,
oprindu-ne la o casă mică şi roz care se afla faţă în faţă cu gara. Margit mi-a
spus că aveam să -mi petrec urmă toarea să ptă mâ nă acolo, cu o fată pe nume
Ró zsa, care era de vâ rsta mea şi se pregă tea să devină profesoară de
engleză . A spus că nu va ră mâ ne prea mult timp, pentru că Ró zsei nu-i
plă cea de ea.
Ró zsa a venit la uşă cu mă tuşa ei, Piri. Stă team la casa lui Piri, care era
mai mare decâ t cea a pă rinţilor Ró zsei. Ró zsa şi Piri aveau oase mici, tenul
deschis şi frumos şi pă rul negru, dar Ró zsa era mai înaltă şi mai subţire. Piri
purta un trening de fâ ş galben; Ró zsa, o că maşă ecosez turcoaz şi pantaloni
de trening turcoaz din fâ ş. Ró zsa era tă cută şi severă . Piri, un acordor de
pian care vorbea fluent esperanto, m-a mâ ngâ iat pe pă r şi a emis îndemnuri
misterioase.
— Saluton! a spus ea. Bonvenon!
Margit a plecat imediat. Ró zsa mi-a ară tat camera mea. Am dus valiza
la etaj. Apoi am stat în tă cere. După ce am remarcat în baie o maşină de
spă lat, am întrebat dacă aş putea să -mi spă l lucrurile. S-a dovedit că maşina
era stricată . Ró zsa s-a apucat să -mi spele toate hainele ea însă şi în cadă ,
frecâ nd fiecare articol de îmbră că minte, chiar şi lenjeria de corp, cu o perie
mică .
— Ce-i asta?

289
 A ridicat un tricou alb care picura – pă rea uriaş în mâ inile ei, ca un
steag – şi-a ară tat că tre o pată galbenă .
— Acolo, sub braţ.
— Ei bine, cred că e de la deodorant, am spus eu.
— Nu-mi place asta, a spuse ea încruntată . Nu-mi place deloc.
I-am propus de câ teva ori să -mi spă l hainele singură , dar mi-a spus că ,
din moment ce eram obişnuită cu o maşină de spă lat, nu m-aş fi descurcat.
Am pus hainele ude într-un coş de plastic, le-am dus afară şi am
început să le agă ţă m cu câ rlige de rufe pe o funie care atâ rna între doi
copaci. După ce mi-am agă ţat două dintre tricouri ca pe nişte steaguri ude
fleaşcă , s-a auzit o trosnitură , unul dintre arbori s-a rupt în jumă tate şi funia
a că zut la pă mâ nt.
Am adunat hainele ude şi am intrat în dormitorul lui Emese – Emese
era fiica lui Piri, care lucra într-un magazin. O bucată de liţă de pescuit era
prinsă de perete pentru a agă ţa afişele de ea. Un poster atâ rna pe fir: un
portret al lui Beethoven, lipit pe o bucată de polistiren.
— Cred că este o surpriză plă cută pentru Emese, să -ţi gă sească hainele
pe perete, a spus Ró zsa, urcâ ndu-se pe pat şi prinzâ nd pantalonii scurţi de
blugi.
— Nu am putea să întindem hainele în camera mea? am întrebat eu.
— De ce? Ţ i-e frică de Emese?
S-a uitat întrebă tor la chipul meu, de parcă ar fi că utat semne de
teamă .
— Ce? N-am întâ lnit-o niciodată pe Emese.
— Nu trebuie să -ţi fie frică de ea, să ştii, a spus ea.
Faţa ei era atâ t de aproape de a mea încâ t nu putea să -mi vadă
amâ ndoi ochii deodată şi continua să se uite câ nd la un ochi, câ nd la celă lalt.
— Bine, dar tot nu vreau să -i ud patul de tot.
În loc de ră spuns, Ró zsa mi-a întins o pereche de chiloţi lâ ngă
Beethoven.
Ne-am întors la baie pentru a ne usca mâ inile. Suportul de prosoape s-
a desprins într-un nor de praf de tencuială . Detaşat de perete, semă na cu un
os preistoric.
Piri a scos piesele unei mese din plastic alb şi a spus că ar trebui să o
reasamblă m; atunci am putea lua cina pe terasă . Am desfă cut cu Ró zsa
picioarele şi le-am înşurubat, dar câ nd am ridicat masa, picioarele s-au
îndoit şi s-au pră buşit. Piri a adus, plină de veselie, o rolă de bandă adezivă .
Am prins picioarele în poziţie verticală . În clipa în care am reuşit să facem
masa să stea în picioare, s-a auzit un tunet puternic şi ploaia a început să
290
cadă din cer ca dintr-o gă leată uriaşă care se ră sturnase. Nu am luat cina pe
terasă .
Ró zsa şi cu mine stă team într-o cameră de zi de culoarea muştarului,
unde patru ceasuri incredibil de zgomotoase ară tau fiecare ore diferite.
Zgomote de izbituri se auzeau din bucă tă rie.
— Piri gă teşte, a spus Ró zsa cu un ton plin de înţeles.
— N-ar trebui să dă m o mâ nă de ajutor?
— Nu. Piri nu ştie cum să gă tească . Ş i pune medicamente în mâ ncare.
— Medicamente?
Ró zsa şi-a verificat dicţionarul.
— Laxative, a spus ea. Pune laxative în mâ ncare.
— De ce?
Ş i-a consultat din nou dicţionarul.
— Pentru că crede că toată lumea suferă de constipaţie.
Ală turi de fiecare tacâ m de pe masa din sufragerie se afla un şerveţel
pă trat, de hâ rtie, aranjat în formă de avantaj. Câ nd l-am desfă cut pe al meu
şi mi l-am pus în poală , Piri a să rit de pe scaun, a înhă ţat şerveţelul şi s-a
repezit în bucă tă rie.
— De ce ai fă cut asta? m-a întrebat Ró zsa. De ce ai fă cut asta cu
şerveţelul?
— Nu ştiu. În America, oamenii îşi pun şervetele în poală .
— De ce? Americanii îşi varsă întotdeauna mâ ncarea pe haine, ca nişte
copii mici?
Am stat să mă gâ ndesc.
— Presupun că da.
Piri s-a întors cu o câ rpă mare, cu pă tră ţele, probabil o faţă de masă , pe
care mi-a dat-o cu un gest cu înflorituri.
— Spune că asta îţi va proteja hainele mai bine decâ t un şerveţel mic,
mi-a explicat Ró zsa.
Am încercat să refuz, dar Piri era prea entuziasmată de faţa masă . I-am
mulţumit şi mi-a acoperit poala cu câ rpa.
Emese a venit acasă la mijlocul cinei. Era înaltă , cu o aluniţă pe un
obraz şi o strungă reaţă între dinţii din faţă , care îi dă dea o expresie bleagă
câ nd zâ mbea. Scoţâ ndu-şi cizmele cu tocuri înalte, s-a pră buşit într-un scaun
cu un suspin patetic, frecâ ndu-şi ceafa.
Emese a observat că îmi plă ceau castraveţii de vară muraţi şi i-a mutat
mai aproape de farfuria mea. Aş fi putut mâ nca o gă leată de castraveţi din
ă ia, care fuseseră muraţi la soare. Am observat că îi plă cea porumbul şi am
împins castronul mai aproape de ea.
291
 — Nu înţeleg oamenii care se îndoapă cu mâ ncare, a spus Ró zsa.
După cină , Emese s-a schimbat cu o fustă mini şi a ieşit. Ró zsa, Piri şi
cu mine ne-am îmbră cat hainele de noapte şi am stat în sufragerie vorbind
despre esperanto.
Esperanto avea cuvinte din toate limbile din lume. Cu toate acestea,
singurele cuvinte ungureşti erau papriko şi gulašo. Întinzâ ndu-se după
cartea sa cu expresii, Piri a dă râ mat o oglindă de argint şi a spart-o în trei
bucă ţi. Ea şi Ró zsa au izbucnit într-un hohot de râ s nereţinut şi Piri s-a dus
să ia lipiciul.
S-a întors cu o carte de expresii, publicată în anii ’80, tradusă într-o
combinaţie de rusă , esperanto, maghiară , germană şi engleză . „Am dori să
află m mai multe despre tratamentele de odihnă (sanatorii) din ţara
dumneavoastră ”, am citit. „Am vrea să vorbim cu muncitorii.” „Sunt
comunist (socialist, democrat, liberal).” „Sunt ateu (catolic, protestant,
evreu, musulman).” „Aş vrea să vă d mai de aproape acest strung.”
Lista substantivelor folosite frecvent includea: lupta pentru pace,
femeie, dragoste, constituţie, deputat, congres, delegaţie, prieten, mama,
fetiţă , somon, sturion, caviar roşu (negru), şampanie, vodcă , pepene verde,
cireşe, vişine, hrean şi friptură de vită .
— Fini! – a exclamat Piri fericită : terminase de lipit oglinda.
În drum spre pat, aproape că am că zut pe scă ri; covorul de pe scară era
prins numai la treapta de sus. În mijlocul nopţii, câ nd m-am trezit să folosesc
toaleta, am vă zut o figură înaltă stâ nd aproape de capă tul de sus al scă rilor.
Era un tâ nă r cu un cuţit de sculptat. M-a mă surat din cap pâ nă în picioare.
— Hei, a spus el morocă nos şi s-a repezit pe scă ri în jos.
M-am gră bit să mă duc la baie şi am încuiat uşa.
Piri a fă cut crochete pentru micul dejun, pe care trebuia să le mă nâ nc
cu gem. Nimeni altcineva nu mâ nca gem.
— Ş tim că îţi plac gemurile, a spus Ró zsa, dâ ndu-mi o lingură pentru
supă şi un borcan mare de gem.
— Nu, poţi să iei mai mult de atâ t. Am fă cut mult.
Piri mi-a dat câ rpa cu pă tră ţele.
— Aici e prosopul lui Selin, a spus Ró zsa. Pentru că eşti un copil mic!
— Mulţumesc, am spus.
În timp ce mâ ncam, am întrebat-o pe Ró zsa despre tâ nă rul pe care-l
vă zusem bâ ntuind prin casă cu un cuţit de sculptat. A spus că era prietenul
lui Emese, Andrá s, şi venise să taie un pepene verde.

292
 — Este foarte firesc. Vine la miezul nopţii sau la ora unu noaptea, cu un
pepene verde. Dar se trezeşte dimineaţa foarte devreme şi merge la muncă .
Trebuie să mă nâ nci mai mult gem.
— Unde lucrează ?
— La discotecă . Se trezeşte foarte devreme şi munceşte foarte mult.
Vă zusem discoteca – se numea Elefá nt Diszkó – de-a lungul şinelor de
tren. M-am întrebat ce muncă se fă cea acolo dimineaţa devreme.
— Nu este interesant pentru mine, a spus Ró zsa. Dar este în regulă .
Emese iubeşte. Eu nu iubesc. Nu despic firul în patru.
Casa lui Piri era atâ t de aproape încâ t puteam merge pe jos la şcoală .
Ró zsa că ra o pră jitură pe care o fă cuse pentru Tü nde. Era o parte dintr-un
complot pentru a o determina pe Tü nde, care s-a dovedit a avea un cuvâ nt
de spus în această chestiune, să o lase pe Ró zsa să vină la Szentendre cu
mine să ptă mâ na urmă toare.
Margit a venit să o lase pe Nó ra, dar nu avea să mai ră mâ nă în clasă ; ea
mi-a spus că Ró zsei nu i-ar fi plă cut. Fă ră Margit, Tü nde mi se încurca
constant în picioare, spunâ ndu-le copiilor să pronunţe semivocalele şi
spunâ ndu-i Ró zsei să -mi spună că ar trebui să vorbesc mai mult, în loc să -i
fac pe copii să vorbească .
— Ea spune că treaba ta este să vorbeşti foarte mult, mi-a spus Ró zsa,
ca să audă un american.
— Vorbesc foarte mult, am spus eu.
Ró zsa a ridicat din umeri.
— Nu spun asta. Néni Tü nde spune asta. Îi place să despice firul în
patru.
Noua clasă era mai mare şi se întrunea atâ t dimineaţa, câ t şi după -
amiaza. Ró zsa fă cuse planuri de lecţie foarte detaliate în limba maghiară ;
dacă nu o întrerupeam, era gata să vorbească tot timpul, fă ră să le dea
copiilor şansa să spună vreun cuvâ nt. În cea mai mare parte a primei zile,
am stat pe fereastră şi am ascultat-o, mâ ncâ nd arahidele pe care Tü nde le
adusese pe o tavă argintie. În cea de-a doua zi, i-am sugerat Ró zsei să -şi
predea planul dimineaţa şi eu puteam să -mi fac propriul plan după -amiaza.
— Nu, asta e clasa lui Selin, a spus Ró zsa. Trebuie să predai totul. Eu
sunt doar traducă torul tă u.
— Nu e adevă rat, ar trebui să ai şansa să -ţi duci la capă t planul.
— L-am fă cut pentru amâ ndouă !
— Ei bine, cred că din moment ce este planul tă u, ar trebui să îl predai
tu. Iar eu voi preda planul meu.

293
 — Ai un plan? Atunci nu trebuie să traduc. De acum înainte, n-o să mai
spun nimic. Eu stau în colţ.
Ea s-a dus într-adevă r într-un colţ, s-a aşezat pe unul dintre scaunele
mititele şi s-a uitat urâ t la mine pentru tot restul zilei.
Trebuia să învă ţă m pă rţile corpului, aşa că am desenat o persoană pe
tablă şi am vorbit despre pă rţile corpului ei. Apoi am jucat „Simon spune”.
După ce am fost Simon destul de mult timp, am spus că unul dintre copii ar
trebui să fie Simon, şi oricine ar fi fă cut-o ar fi primit o acadea Blow Pop. Un
bă iat pe nume Attila şi-a ridicat mâ na. A fă cut o treabă bună la început, dar
apoi probabil că a ră mas fă ră idei, pentru că el continua să spună : „Simon
spune să -ţi atingi genunchii. Atinge-ţi genunchii. Simon spune să -ţi atingi
genunchii. Atinge-ţi genunchii.” Am jucat Spâ nzură toarea. Le-am dat acadele
Blow Pops câ ştigă torilor.
— Acesta este planul tă u? m-a întrebat Ró zsa după aceea cu o voce
plină de indignare. Bomboane şi jocuri?
— Aceasta este, în esenţă , metoda americană .
— Cred că eşti foarte... – şi-a consultat dicţionarul: lipsită de
experienţă .
— Avem sisteme diferite.
— Da – eu sunt serioasă şi tu nu eşti!
Pe drumul înapoi spre casa lui Piri, ne-am ciocnit de Reni, care purta
mă nuşi de pâ nză şi o bluză supradimensionată , care îi ascundea pantalonii
scurţi. A spus că lucrase în gră dină .
— O cunoşti pe Ró zsa? am întrebat.
— Da, a ră spuns ea, în acelaşi timp în care Ró zsa spunea „Desigur”.
Am stat acolo o vreme, apoi Reni a continuat să meargă .
— Nu sunt populară aici, a spus Ró zsa.
— Nu?
— Nu. Cineva puţin mai inteligent decâ t majoritatea a spus că sunt
specială .
— Specială cum?
Ea şi-a verificat dicţionarul.
— Încrezută , a spus ea. Mai ales sâ câ itoare. Greu de mulţumit.
— Ei cred că tu despici firul în patru.
— Da.
Am mers la casa lui Tü nde, astfel încâ t Ró zsa să poată intra în graţii
mai mult. Tü nde ne-a dat Coca-Cola şi bombonele Reese, apoi şi-a aşezat fiul,
Miki, pe genunchi şi a purtat o discuţie lungă cu Ró zsa. Am mâ ncat aproape

294
întregul castron de bomboane, şi m-am strâ mbat la Miki, care se foia şi
zâ mbea că tre podea.
— Ce se întâ mplă cu tine? m-a repezit Ró zsa.
— Nimic, am spus.
— Lui Selin îi plac copiii, a spus Tü nde în limba maghiară .
— Selin e un copil, a spus Ró zsa.
— Oh, nu, e profesoară , a zis Tü nde, cu zâ mbetul ei slugarnic.
După aceea am întrebat-o pe Ró zsa cum a mers şi ce a spus Tü nde.
Ró zsa a privit în depă rtare.
— A spus multe lucruri stupide, a zis ea. Dar sunt o fată perseverentă .
Neabă tută .
Emese câ nta ceva de Liszt la pian, aplecâ ndu-se deasupra clapelor
pentru a interpreta pasajele liniştite, şi nă pustindu-se asupra lor ca o pisică
asupra unui şoarece la pasajele ră sună toare. Treningul alb îi foşnea. Pianul,
de fapt o pianină verticală pă tată , era uimitor de dezacordat, avâ nd în
vedere că Piri era acordor de pian.
Andrá s a venit la cină cu cuţitul lui şi cu un pepene galben. Am întrebat
numele unguresc pentru pepene. Numele să u unguresc era „pepene galben”.
Piri a fă cut chifteluţe pră jite, orez cu stafide, compot de mere şi o salată de
castraveţi. O zi întreagă de mâ ncat aproape încontinuu mi-a lă sat apetitul, în
mod neobişnuit, la fel de mare.
Piri a îndemnat-o pe Ró zsa să mă nâ nce mai mult. Ró zsa a spus că nu
vedea de ce cineva ar trebui să continue să mă nâ nce dacă nu era înfometat.
M-am oferit să spă l vasele. Andrá s, care tă cuse toată seara, mi-a spus că
eram diferită de Emese – eram o femeie iubitoare de casă .
— E adevă rat? m-a întrebat Ró zsa, privindu-mă în faţă . Eşti o femeie
iubitoare de casă ?
Am început să spă l vasele. Ró zsa privea peste umă rul meu şi spunea că
folosesc prea multă apă şi să pun. Am încercat să fac mai multă economie,
dar a continuat să mă împungă în braţ şi să se plâ ngă . În cele din urmă i-am
spus să spele ea însă şi vasele, ca să învă ţ să folosesc mai puţină apă .
— Vă d că eu sunt singura femeie adevă rată iubitoare de casă de-aici, a
spus Ró zsa, punâ ndu-şi mă nuşile de cauciuc.
În loc să să punească şi să clă tească fiecare farfurie individual, Ró zsa le-
a pus pe toate într-o cadă cu apă cu să pun, apoi a înlocuit apa cu să pun cu
apă obişnuită . Chiar a folosit mai puţin să pun şi mai puţină apă .
Am ieşit afară pentru a da orezul ră mas câ inelui vecinilor. Câ inele, un
mic spaniel, s-a ridicat pe picioarele din spate şi a chelă lă it. Am
îngenuncheat să -l mâ ngâ i printre şipcile gardului. Ochii îi stră luceau emoţie
295
– cu dorinţă şi ceea ce pă rea a fi dragoste. Ró zsa m-a lă sat să -i pun eu orezul
în strachină . Câ inele l-a înfulecat pe tot. L-am mâ ngâ iat pe fruntea lui mică .
Câ nd ne-am întors în casă , câ inele a chelă lă it cu jale în spatele nostru.
Privind înapoi, i-am vă zut capul să ltâ nd imperios peste gard.
— Nu ar fi trist dacă nu ţi-ar plă cea de el, a spus Ró zsa pe un ton iritat.
Întotdeauna am încercat să mă culc mai devreme, ca să pot citi în
engleză – engleză adevă rată , densă , cu multe fraze una după alta, total
diferită de „Simon spune să -ţi atingi genunchii cu cotul”, sau „aş vrea să vă d
acest strung mai îndeaproape”, sau „cineva puţin mai inteligent decâ t
majoritatea a spus că sunt specială ”. Am terminat Dracula şi am început
Muntele vrăjit. Am gă sit o mulţime de lucruri cu care să relaţionez în Muntele
vrăjit, în special cum mâ ncau micul dejun de două ori pe zi. Uneori, după o zi
întreagă de mâ ncat, mă gră beam la etaj şi devoram câ teva pă tră ţele din
ciocolata pe care o adusesem de la Paris ca dar.
Mai devreme sau mai tâ rziu, paşii Ró zsei se auzeau urcâ nd scă rile şi se
opreau în faţa uşii mele.
— Ai spus că eşti obosită , dar vă d că ai lumina aprinsă .
Ró zsa voia să stea pâ nă tâ rziu în camera de zi şi să poarte discuţii cu
miez.
— Nu există nimic ce să vrei să ştii despre mine? m-a întrebat Ró zsa
câ nd stă team în camera de zi. Sunt atâ t de plictisitoare?
Toate acele nuanţe de ocru şi tică itul ceasurilor pă reau să se
intensifice cu fiecare secundă care trecea.
— Nu este vorba că nu vreau să ştiu despre tine, am spus. Pur şi simplu
nu mă pot gâ ndi la întrebă ri.
Ró zsa mi-a aruncat o privire arză toare.
— Nu poţi să -mi pui întrebă ri, a spus ea. Dar eu aş putea să -ţi pun
multe întrebă ri.
Nu am întrebat care erau întrebă rile, dar mi le-a spus oricum. În
primul râ nd, a vrut să ştie ce pă rere aveam despre poporul maghiar. Am
spus că mi s-a pă rut prietenos şi ospitalier. A spus că trebuie să -i spun
adevă rata mea pă rere.
— Aceasta este adevă rata mea pă rere. Toată lumea pe care am
cunoscut-o a fost foarte prietenoasă şi ospitalieră .
— Ei nu încearcă să pară aşa cu tine decâ t pentru că tu eşti oaspetele!
Am oftat.
— De ce vrei să spun ceva negativ?
— Vreau o mă rturisire onestă , a spus ea. Vreau întregul adevă r, atâ t
bun, câ t şi ră u.
296
 Am încercat să mă gâ ndesc la o mă rturisire.
— Tü nde mă calcă pe nervi, am spus eu.
Ró zsa a pufnit.
— Bineînţeles că nu-ţi place de Tü nde. Cui îi place de Tü nde?
— Nici ţie nu-ţi place de ea?
— Bineînţeles că nu! E mâ ndră . Nu ştiu de ce, din moment ce nu este
nici frumoasă , nici inteligentă . Dar am întrebat despre toţi maghiarii. Nu
doar despre Tü nde.
— Sunt aici cam de două să ptă mâ ni. Nu sunt gata să vorbesc decâ t
despre Tü nde.
— Tü nde nu este interesantă ! Ş i cu mine cum ră mâ ne? Ce crezi despre
mine?
Ară ta atâ t de mult ca Lucy din Snoopy şi Charlie Brown: Filmul Peanuts
că am simţit un val de tandreţe faţă de ea.
— Cred că ai o pasiune pentru adevă r.
— Ş i tu, eşti diferită ? Nu-ţi place adevă rul?
Am stat să mă gâ ndesc.
— Adevă rul este în regulă , am spus eu.
— Ură sc minciunile. Asta este ce ură sc mai mult la unguri: spun un
lucru, dar gâ ndesc altceva.
— Sunt destul de sigură că toată lumea face asta – nu doar ungurii, am
spus.
— Eu nu fac aşa, a spus ea. Eu spun ce gâ ndesc sau nu spun nimic. Nu
mint.
— Dar civilizaţia se bazează pe minciuni.
Piri a intrat cu o farfurie de napolitane cilindrice şi ne-a întrebat
despre ce vorbim. Ró zsa i-a zis că spusesem că civilizaţia se bazează pe
minciuni.
— Dar e adevă rat, Ró zsa, a spus Piri.
A pus farfuria pe masă şi a pă ră sit încă perea, dâ nd din cap şi spunâ nd
Igaz, igaz80.
— Am o altă întrebare, a spus Ró zsa. Câ ţi ani are prietenul tă u ungur?
— Ce prieten? Reni?
— Nu, nu Reni! Iubitul tă u. Bă iatul ungur din America.
— Nu e iubitul meu. Are 22 de ani.
— Oh, sfinte! E foarte tâ nă r. Prietenul meu are 25 de ani. Dar este la fel
ca prietenul tă u. Ne-am separat. Nu mai este iubitul meu.

80
„Adevă rat” (maghiară în orig.).
297
 — Îmi pare ră u să aud asta, am spus.
— Ţ ie? De ce îţi pare ţie ră u?
— Pentru că ... v-aţi certat.
— Ne-am certat.
Ş i-a înclinat capul pe spate.
— Bă rbaţii unguri sunt foarte interesanţi. Ş tiu cum să -ţi spună ce vrei
să auzi. Sunt foarte inteligenţi. Dar nu spun serios aceste cuvinte. Cinci sau
şase luni mai tâ rziu, câ nd le-a ajuns, îţi vor spune lucruri cu adevă rat
îngrozitoare.
Aceste cuvinte, „câ nd le-a ajuns”, mi-au ră mas în minte mult timp.
Ró zsa şi Piri m-au dus într-o excursie la peştera omului primitiv.
— Peştera omului primitiv?
— Peştera omului primitiv.
— Ce este, ca un pustnic sau ceva?
— Poaaate, a spus Ró zsa.
În trenuleţ, Ró zsa şi Piri s-au aşezat cu coşul de picnic. Stă team lâ ngă
balustradă şi priveam pă durea.
— Vezi locomotiva? a ară tat Ró zsa spre motor.
— O vă d.
— Noi o numim cafetiera.
— De ce?
— Pentru că e mică şi scoate aburi!
Am aşteptat ceea ce speram să fie un interval de timp cuviincios, apoi
mi-am pus că ştile. Tot ce-mi doream era să stau acolo, să ascult Beatles, să
privesc copacii cum trec şi să mă gâ ndesc la Ivan. Vorbind mai tare, Ró zsa
mi-a spus că nu pot să stau lâ ngă balustradă pentru că aş putea că dea. M-am
prefă cut că nu o aud.
— Selin, a spus ea. Selin.
— Ce?
— De ce nu te aşezi?
— Îmi place peisajul.
— Ce peisaj? Nu este nimic. Peştera omului primitiv nu este încă aici.
Aici sunt doar copacii. Nu trebuie să stai în picioare ca să -i vezi.
— Dar poţi să -i vezi mai bine dacă stai în picioare.
— Dar nu te uiţi cu adevă rat! a exclamat ea. Tu...
Ş i-a consultat dicţionarul.

298
 — Lâ nă , colectezi!81
— Este adevă rat, am ră spuns. Sunt pe gâ nduri.
— Te gâ ndeşti la prietenul tă u, a spus ea. De aceea nu vrei să mă
asculţi.
— Dar, Ró zsa, nu ţi-a plă cut niciodată să ... fii pe gâ nduri?
— Nu! Nu sunt o visă toare.
Peştera omului primitiv era în vâ rful unui deal abrupt. Purtam
încă lţă minte bă rbă tească de la Birkenstock, care era atâ t de urâ tă , încâ t am
crezut că ar fi bună pentru drumeţii, dar nu era.
— De ce îţi porţi papucii? m-a întrebat Ró zsa.
— Nu ştiu, am ră spuns.
Omul primitiv nu mai tră ia în peşteră . Prezenţa lui fusese marcată prin
de lucrurile pe care le lă sase în urmă , cum ar fi nişte vâ rfuri de lance din
cremene vechi de o sută de mii de ani. Fuseseră gă site oase provenind de la
animalele care tră iseră înainte de ultima Eră glaciară : ursul de peşteră ,
hiena de peşteră , că prioara de tundră .
Ró zsa m-a luat de mâ nă şi m-a condus în negură . Eram pentru prima
oară într-o peşteră . Mirosea groaznic. Cu câ t mergeam mai adâ nc, cu atâ t
mai rece, mai întunecată şi mai urâ t mirositoare devenea. Pâ nze de pă ianjen
se ataşau, ca traseele lungi de sufixe aglutinante, de braţele şi feţele noastre.
Câ nd ochii ni s-au obişnuit cu întunericul, am putut vedea pă ianjenii.
— Sunt obosiţi, a spus Ró zsa.
Într-adevă r, nu mai vă zusem niciodată o adună tură de pă ian-jeni atâ t
de lenţi.
Am încercat să mă gâ ndesc la omul primitiv – să mi-l imaginez cum se
trezeşte dimineaţa. Cum ştia omul primitiv câ nd era dimineaţă ? M-am
întrebat dacă Ivan fusese aici. Nu pă rea o peşteră foarte vizitată .
Era mai greu să cobor dealul decâ t fusese să -l urc. Încă lţă mintea
Birkenstock tot continua să alunece.
— Trebuie să faci paşi mici, a spus Ró zsa. Nu trebuie să te gră beşti, că
ai să cazi.
Dar paşii mici pă reau să prezinte mai multe oportunită ţi să alunec, aşa
că am fă cut paşi mari şi am sfâ rşit prin a alerga, câ ştigâ nd atâ t de multă
inerţie, încâ t a fost nevoie de mult efort să mă opresc la poale fă ră a că lca pe
cei aflaţi la picnic.

81
Expresia englezească corectă este woolgathering (ad. lit. „ aduna lâ nă ”)şi are sensul de
„a că dea pe gâ nduri”.
299
 — Ş tiu de ce ai fă cut asta, a spus Ró zsa, câ nd m-a prins din urmă .
Pentru că ţi-era frică .
Seara, câ nd nimeni nu se uita, am traversat strada pâ nă la gară . Ró zsa
spusese că nu trebuie să merg niciodată acolo: cafeneaua era frecventată de
ţigani.
Pe suprafaţa cerului se aflau nişte nori fibroşi, palizi, care semă nau cu
un castron inversat, albastru închis. Luna era un disc alb perfect. În fereastra
cafenelei, bă rbaţii, mesele, sticlele şi un pian se fă ceau remarcate la fel de
intens ca într-o scenă de film. La o oarecare distanţă , de cealaltă parte a
intră rii în staţie, era o cabină de telefon stră lucitoare.
Am intrat şi am închis uşa. Lumina de deasupra capului s-a aprins. Am
început să formez numă rul lui Ivan, dar nu am putut s-o fac pâ nă la capă t şi,
în loc de asta, am sunat-o pe Svetlana la Belgrad. A ră spuns la cel de-al
doilea apel şi aproape imediat s-a lansat într-o descriere a că lă toriei din
Italia cu Bill.
— Am fost fiecare copleşiţi de extazul prezenţei celuilalt, a spus ea.
— Asta este o frază mare, am spus.
— Recunosc că am pregă tit-o în prealabil. Am aşteptat pe cineva pe
care să o pot folosi.
— Oh – credeam că ai inventat-o doar pentru mine.
— Ei bine, probabil că am fă cut-o, la un anumit nivel. Nu-mi pot
imagina cui altcuiva i-aş putea-o spune. Poate că psihiatrului meu, dar el
devine capricios câ nd vorbesc despre Bill. Dar ştiam că vei înţelege. Câ nd te
gâ ndeşti la numă rul infinit de galaxii şi combinaţii ADN şi, contrar tuturor
acelor şanse, întâ lneşti această persoană – este un miracol. Vroiam să mă
rog în genunchi în fiecare biserică .
— Corect, am spus.
Nu-mi puteam imagina prezenţa lui Bill pe Pă mâ nt ca oricare alt
miracol, dar nu era asta însuşi miracolul – faptul că acea dragoste nu era
altceva decâ t o legă tură obscură şi impenetrabilă între indivizi, şi nu un
concurs economic în care toată lumea era potrivită în perechi în
conformitate cu gradul cuantificabil în care puteau fi iubiţi de că tre cineva?
I-am spus Svetlanei despre casa lui Piri.
— Ş tiu camera aia de zi, a spus ea. Există întotdeauna o muscă ce
bâ zâ ie undeva şi nimeni nu o poate prinde. De ce nu te-a salvat încă Ivan?
— Nu l-am sunat.
— De ce nu? Nu asta era toată ideea de a merge în Ungaria?
— Nu vreau să creadă că mă plâ ng. Oricum, probabil ar trebui să -mi
rezolv singură problemele.
300
 I-am spus cum mi-a zis să mă împrietenesc cu ceilalţi copii.
— Tu îţi dai seama câ t de nebună pari? Ar trebui să -l suni, înainte ca
acele ceasuri care tică ie să te facă şi mai nebună decâ t eşti.
Svetlana bă use o cafea cu prietena ei, Sanja – cea pe care obişnuia să o
tortureze câ nd erau copiliţe. Sanja avea o aventură cu un tip de 35 de ani,
că să torit, tată a doi copii mici. Era reporter de ştiri la postul naţional de
radio. Svetlana îi cunoştea foarte bine vocea – toţi sâ rbii i-o cunoşteau.
— Am aflat de demisia lui Radovan Karadžić din poziţia de bă rbat
că să torit care se culcă cu vechea mea prietenă din şcoală , Sanja, a reflectat
Svetlana.
— Trebuie să aibă o voce plă cută , am spus eu.
— De fapt, el vorbeşte cu o monotonie foarte iritantă . Sanja spune că
vocea lui este total diferită în pat. Sper, pentru binele ei. Îţi poţi imagina să
auzi nimicuri dră gă stoase cu vocea unui reporter de ştiri?
— Ai fă cut-o să plâ ngă ?
A urmat o pauză .
— De fapt, da, am fă cut-o. Nu cu intenţie. Încercam doar să -mi dau
seama, din interes ştiinţific, dacă avea vreo problemă etică de a avea o
aventură cu un bă rbat că să torit.
— Avea?
— Nu! Absolut deloc! Mai întâ i a glumit, apoi a intrat în defensivă , apoi
a început să plâ ngă . Dar nu din cauza remuşcă rilor – doar ca să mă facă să -
mi pară ră u pentru ea şi să schimb subiectul. Tată l meu spune că atunci câ nd
supravieţuieşti unui ră zboi, devii fie foarte înverşunat, fie foarte frivol. Cred
că pe Sanja a fă cut-o frivolă .
— Dar pe tine te-a înverşunat?
— Poţi să pui pariu. Dar aş prefera să fiu mai înverşunată decâ t frivolă .
Bine, experienţa mea sexuală ar putea fi limitată la să rutul iubitului
verişoarei mele în gră dina zoologică din Belgrad la vâ rsta de 13 ani, în timp
ce Sanja are o aventură cu un reporter de ştiri de vreo 35 de ani, că să torit.
Dar chiar şi aşa, cred că am o înţelegere mai profundă în ceea ce priveşte
dragostea decâ t are ea.
În acel moment, conversaţia noastră a fost întreruptă de un sunet
teribil, ca de izbitură . Privind în sus, am vă zut un om care încă lecase
fereastra spartă a cafenelei de la gară , cu un picior înă untru, iar cu celă lalt în
nişte tufişuri. Striga la un alt tip, care încă mai era în cafenea, apoi au să rit
amâ ndoi pe fereastră şi au început să se rostogolească pe pă mâ nt.
— Am crezut că Ró zsa este rasistă în ceea ce-i priveşte pe ţigani, am
spus.
301
 — Nu, Ungaria are o problemă cu romii, a spus Svetlana. Nu-mi vine să
cred că eşti în stare să priveşti cum se aruncă unii pe alţii prin ferestre.
— Nu pot să cred că eşti în stare să faci amantele bă rbaţilor să plâ ngă .
— Ş tiu. M-am gâ ndit să -i dau un telefon anonim soţiei, dar m-am
gâ ndit că nu era treaba mea cu adevă rat. Mă simt de parcă ar fi treaba mea,
totuşi, pentru că face parte din povestea că lă toriei mele la Belgrad. M-am
gâ ndit mult la asta în ultima vreme. Ş tii ce vreau să spun?
— Despre ce face parte din povestea că lă toriei tale?
— Da, exact. Vorbitul cu tine la telefon, acum face parte din povestea
că lă toriei mele la Belgrad, la fel şi bă taia din cafenea. Ş i câ nd o să spui tu
povestea că lă toriei tale în Ungaria, Sanja va face parte din ea.
— Adevă rat, am spus.
— De ceva timp, am fost conştientă de o tensiune în relaţia mea cu
tine, a spus Svetlana. Ş i cred că acesta este motivul. Este pentru că noi
amâ ndouă inventă m naraţiuni despre vieţile noastre. Cred că de aceea am
decis să nu locuim împreună anul viitor. Deşi, este evident că de aceea
suntem atâ t de atrase una de cealaltă .
— Toată lumea inventează naraţiuni despre propriile vieţi.
— Dar nu în aceeaşi mă sură . Gâ ndeşte-te la colegele mele de cameră .
Fern, de exemplu. Nu vreau să spun că nu are o viaţă interioară sau că nu se
gâ ndeşte la trecut sau că nu-şi face planuri de viitor. Dar ea nu repetă
compulsiv tot ce se întâ mplă cu ea sub forma unei poveşti. Este în povestea
mea – eu nu sunt într-a ei. Asta ne face pe ea şi pe mine să fim inegale, dar şi
oferă relaţiei noastre un fel de stabilitate şi siguranţă . Fiecare dintre noi are
rolul să u diferit. E ca un contract neverbalizat. Cu tine e mai multă
instabilitate şi tensiune, pentru că ştiu că şi tu inventezi o poveste, iar în
povestea ta sunt doar un personaj.
— Nu ştiu, am spus. Încă mai cred că toată lumea îşi tră ieşte propria
viaţă ca pe o naraţiune. Dacă n-ai avea în minte un fel de poveste continuă ,
de unde ai şti cine eşti câ nd te trezeşti?
— Asta este o definiţie slabă a naraţiunii. Asta spune că naraţiunea
este doar memorie plus cauzalitate. Dar, pentru noi, naraţiunea are, de
asemenea, şi estetică .
— Dar nu cred că asta e din cauza personalită ţilor noastre, am spus eu.
Nu este vorba mai mult despre câ ţi bani au pă rinţii noştri? Tu şi cu mine ne
putem permite să urmă rim o naraţiune doar pentru că este interesantă . Tu
ai putut să mergi la Belgrad să te împaci cu viaţa ta de dinainte de ră zboi, iar
eu am putut merge în Ungaria după Ivan. Dar Fern trebuie să lucreze pe
timpul verii.
302
 — Tu lucrezi.
— Dar mama mea a plă tit biletul de avion. Nu voi câ ştiga bani ca să -i
dau familiei mele, de exemplu.
— Nu cred că despre asta e vorba. Fern este doar un exemplu. Pă rinţii
Valeriei sunt ingineri, ea nu trebuie să muncească , şi totuşi este mai mult ca
Fern decâ t ca noi.
— Nu ştiu, am spus. Cred că are o rezonanţă elitistă să priveşti
lucrurile aşa.
— Nu crezi că tu eşti nesinceră prefă câ ndu-te că nu eşti elitistă ? a spus
Svetlana. Dacă te gâ ndeşti cu adevă rat la cine eşti şi ce preţuieşti?
Câ nd m-am întors, Ró zsa mă aştepta.
— Acum noi vom purta o discuţie, a spus ea, tră gâ ndu-mă în camera de
zi. Ce mai face prietenul tă u – care era numele lui? Era cumva Ivá n?
Nu ştiam cine îi spusese numele lui Ivan.
— Nu ştiu ce mai face.
— De ce nu?
— Pentru că nu am vorbit cu el! Am vorbit cu altcineva.
Ró zsa a tă cut.
— Îmi pare ră u, a spus ea. Îmi pare ră u şi sunt gata.
— Pentru ce?
— Îmi pare ră u, a repetat ea, şi sunt gata.
— Pentru ce eşti gata?
— Őrület, a spus ea, indicâ nd intrarea din dicţionarul ei: „manie,
frenezie, nebunie”.
— Eşti gata pentru nebunie? Ce înseamnă asta?
— În timp ce eraţi la gară , am vorbit şi eu la telefon. A sunat Tü nde. Pot
veni cu tine în tabă ră .
Autobuzul spre Szentendre a plecat dimineaţa devreme. Piri mi-a dat o
pastilă la micul dejun despre care mi-a spus că mă va împiedica să mi se facă
ră u. Câ nd am spus că aş prefera să aştept pâ nă câ nd mi se fă cea cu adevă rat
ră u înainte să iau orice fel de pastile, atâ t Ró zsa, câ t şi Piri au început să
vorbească aprins în acelaşi timp. „Malsano!” a strigat Piri în esperanto,
mimâ nd vomitatul. „Malsano, bleahhh!” În cele din urmă , am pus pilula sub
limbă şi m-am prefă cut că am înghiţit-o.
Câ nd autobuzul a trecut de gară , am vă zut că fereastra cafenelei
ţigă neşti era traversată în zig-zag de bandă adezivă . Am adormit cu capul pe
fereastră şi m-am trezit chiar câ nd am ajuns la intersecţia unde maşina lui
Ivan se supraîncă lzise. Acolo erau din nou: restaurantul chinezesc, gara
trenului de navetişti, ceasul solar modern.
303
 Ró zsa şi cu mine eram blocate la poarta taberei. Ea ţinea genţile şi eu
nu puteam să -mi dau seama cum să deschid ză vorul. Câ inele îngrijitorului s-
a repezit, acoperit de bale, în direcţia noastră , apoi s-a oprit brusc, ca şi câ nd
o mâ nă fantomatică l-ar fi apucat de zgardă . Îngrijitorul a ieşit din cabana lui
şi a început să strige la noi. Stă team cu Ró zsa acolo, urmă rindu-l.
— A spus că eşti proastă , mi-a spus Ró zsa după un moment.
— Înţeleg, am ră spuns.
Îngrijitorul încă ţipa.
— Nu proastă , a spus Ró zsa gâ nditoare. Idioată .
Copiii erau organizaţi să meargă la cantină pentru prâ nz. Unul dintre
profesorii de sport mi-a adus o conservă de porumb şi cea mai mare parte
dintr-un pepene verde. Mi-am dat seama că nu aveam să mă duc la cantină
împreună cu ceilalţi, ci că aveam să ră mâ n în tabă ră , mâ ncâ nd porumb şi
pepene verde. Pă rea un aranjament ciudat – cred că pă rea ciudat pentru noi
toţi – dar nu am protestat. Au fost sugerate preocupă ri privind siguranţa.
— Poţi să -ţi deschizi singură conserva, nimeni altcineva nu s-a atins de
ea, a spus Ró zsa.
O delegaţie de profesori de sport mi-a adus un pahar de apă de la
robinet, apoi l-au luat imediat şi l-au vă rsat în chiuvetă . Un profesor a ieşit
afară şi a confiscat o cutie de Coca-Cola de la un copil mic care era pe cale să
o deschidă şi mi-a dat-o. Am încercat să o returnez, dar toată lumea a
protestat vehement, inclusiv copilul.
M-am aşezat pe o bancă , am bă ut Coca-Cola şi m-am uitat la copiii care
erau adunaţi şi scoşi din tabă ră . Odată ce toată lumea avea să plece, m-am
hotă râ t eu, aveam să mă duc la gară şi să -l sun pe Ivan. În timp ce aşteptam,
am sfâ rşit prin a mâ nca toată conserva de porumb, precum şi cea mai mare
parte din pepenele verde.
Ivan a ră spuns la cel de-al treilea apel.
— Alo?
— Ivan?
Tă cerea de la celă lalt capă t al firului a fost atâ t de lungă , încâ t am
crezut că am fost deconectaţi.
— Unde eşti? a spus el în cele din urmă .
— Sunt în Szentendre. Sunt la ceasul solar modern.
A urmat un alt moment de tă cere.
— Vrei să vin să te iau?
Am încuviinţat, apoi mi-am amintit că nu mă putea vedea.
— Da.

304
 — Bine, a spus el şi ceva pă rea să se relaxeze între noi. Oricum, ce
dracu faci acolo?
Am încercat să descriu tabă ra. Am crezut că ar putea fi genul de
instituţie care ar avea sens pentru el ca ungur, dar pe mă sură ce vorbeam
mi-am dat seama că nu era aşa.
— Este o tabă ră de limbă engleză , studiază limba engleză ?
— Nu.
— Atunci ce faci acolo?
— Nu ştiu, am ră spuns. Cred că sunt în vacanţă .
Ivan mi-a spus că , dacă nu era nevoie de mine să predau limba engleză ,
ar trebui să -mi aduc o periuţă de dinţi şi să -mi petrec noaptea la casa
pă rinţilor lui. Mi-a spus că mă poate lua într-o oră – ne-am putea întâ lni la
un restaurant pe care-l cunoştea. Restaurantul era pe o barcă .
— Este uşor de recunoscut, a spus el, pentru că este singurul
restaurant care se află pe o barcă .
Chiar şi pentru el, punctul de reper pă rea o alegere diabolică .
— Cum o să -l gă sesc, dacă e pe o barcă ?
— Barca este staţionară . Ş tii, a adă ugat el, cred că îmi datorezi un
cadou.
Era adevă rat că nu-i dă dusem niciodată nimic, iar el îmi dă duse două
că rţi şi o casetă audio. După ce am închis telefonul, m-am oprit la un chioşc
de ziare. Vindeau ţigă ri, flori, ziare şi bilete de loterie. Dar Ivan nu fuma,
fetele nu dă deau flori bă ieţilor, toate ziarele erau acoperite cu fotografii
îngrozitoare ale politicienilor şi nu pă rea corect să iau un bilet de loterie
pentru cineva care îşi dă doctoratul în probabilitate.
...
Întoarsă în tabă ră , am pus o periuţă de dinţi, o cutie pentru lentile de
contact şi un râ nd de lenjerie de corp în rucsac. Puteam purta mâ ine aceiaşi
blugi, dar aş fi avut nevoie de un tricou în plus. Nu mă puteam hotă rî între
două tricouri: cel cu decolteul cel mai mă gulitor sau cel care era mai curat.
Tricoul curat, care era de fapt nepurtat, avea o croială amplă , asemă nă toare
unui că mă şoi, un guler strâ ns ca la sectanţi şi o imagine a lui Sam-I-Am a
doctorului Seuss, ţinâ nd în echilibru o farfurie de ouă verzi şi şuncă pe un
bă ţ. Fusese un dar de la fratele meu vitreg în vâ rstă de 5 ani – îl alesese el
însuşi. O parte din mine simţea că nu era potrivit pentru această ocazie. Ş i
totuşi, ştiam, fă cea parte din principiile mele, că nu-i puteam schimba
sentimentele lui Ivan pentru mine apă râ nd în faţa lui îmbră cată mai degrabă

305
cu un tricou decâ t cu altul, aşa că l-am luat pe cel care era curat şi care
fusese un cadou de la fratele meu, care era inocent.
M-am uitat printre lucrurile mele ca să vă d dacă am ceva ce ar putea fi
considerat un cadou. Tot ce am gă sit a fost o revistă de agricultură cu un
articol de tată l lui Gyula. La început pă rea inadecvat, dar am observat apoi
că întregul numă r era despre orzul de iarnă . Mi s-a pă rut că Ivan va înţelege
această aluzie la corespondenţa noastră despre recoltele de cereale – despre
boabele care dormeau în pă mâ nt şi erau trezite. Am pus revista în rucsac.
Câ nd directorul de tabă ră , Ildi, s-a întors de la prâ nz, i-am spus că o să
vizitez un prieten şi că mă voi întoarce a doua zi. Această veste nu a fost
primită cu calm – nu de Ildi, şi nici de vreunul dintre profesorii de sport.
— Cine este acest prieten? m-a întrebat unul dintre profesori, şi apoi
toată lumea a început să vorbească deodată .
Unii profesori pă reau să avanseze un punct de vedere; alţii, alt punct
de vedere. Ar fi fost interesant să vă d cum se termina, dar câ nd mi-am
verificat ceasul, am vă zut că trecuseră 45 de minute de câ nd îl sunasem pe
Ivan. Câ nd nimeni nu se uita la mine, mi-am pus rucsacul pe umă r şi m-am
strecurat pe poartă .
...
Mergâ nd de-a lungul malului, am examinat fiecare barcă după indicii
care ar putea fi un restaurant. Un tip pe o barcă mâ nca un sandvici, dar
semă na doar cu sandviciul să u fă cut acasă .
— Restaurant pe o barcă ? am întrebat în cele din urmă un bă rbat vesel
cu un set de pescuit.
— Restaurant pe o barcă , a spus el. Un kilometru.
L-am recunoscut imediat – era aproape comic câ t de mult ară ta
deopotrivă ca o barcă şi un restaurant. Compact, albastru, avea un bar jos şi
un restaurant pe puntea superioară . Ivan nu era nici în bar, nici în
restaurant. M-am aşezat pe o bancă la intrare, ridicâ ndu-mă şi coborâ nd
uşor odată cu curentul.
De unde stă team, sub nivelul pă mâ ntului, tot ce am vă zut la început au
fost picioarele lui Ivan. Le-am recunoscut imediat şi m-am dat jos din barcă .
— Ce fericire, am spus eu.
— Ce fericire, a spus el şi ne-am zâ mbit unul celuilalt.
Am observat că mama lui Ivan era acolo şi, de asemenea, maşina lor,
Opelul, cu o canoe legată de capotă . Mi-a trebuit un timp să înţeleg planul,
care era că Ivan şi cu mine aveam să mergem în canoe înapoi la Budapesta,

306
în timp ce mama lui avea să se întoarcă înapoi cu maşina. Mai întâ i, am intrat
toţi în restaurantul de pe barcă pentru a ne lua ceva de bă ut.
— Vrei o bere? m-a întrebat mama lui Ivan.
— Nu bea bere, a spus Ivan.
— Într-adevă r? Există vreun motiv?
— Bă nuiesc că nu sunt obişnuită cu ea, am ră spuns, adă ugâ nd că în
America există o vâ rstă de la care poţi să bei şi că era o adevă rată bă taie de
cap să obţii o carte de identitate falsă .
— Ah, atunci este din cauza legii americane, a spus ea.
— Ei bine, nu ştiu dacă este din cauza legii.
— Desigur că este!
Pă rea atâ t de sigură , că m-am întrebat dacă are dreptate.
— Presupun că o să iau o apă minerală , a spus ea chelnerului, pă râ nd
că regretă puţin câ nd am comandat o Coca-Cola, iar Ivan comandase
limonadă .
Mama lui Ivan m-a întrebat despre sat. I-am spus despre Margit, Gyula
şi Ró zsa. Pă rţile despre Ró zsa ar fi trebuit să fie amuzante, dar nici Ivan şi
nici mama lui nu au râ s, iar mama lui pă rea puţin îngrijorată . Câ nd am
încercat să plă tesc bă uturile ră coritoare, ea mi-a atins mâ na şi a spus că este
plă cerea ei.
— Nu sunt dese zilele în care reuşesc să -mi petrec timpul cu Ivan şi să -
i întâ lnesc pe prietenii lui.
Ideea că eram prietenă cu Ivan sau că întâ lnirea cu mine i-ar spune
ceva despre viaţa lui era atâ t de neobişnuită , încâ t am izbucnit în râ s. Ş i ea a
râ s. M-a întrebat dacă oamenii de la tabă ră ştiau că îmi voi petrece noaptea
în altă parte. Am spus că , atunci câ nd am plecat, ei discutau subiectul cu
însufleţire.
— Bine, deci ştiu, a spus Ivan.
Dar m-am simţit uşurată câ nd mama lui a spus că ar trebui să ne
întoarcem la tabă ră , ca să poată vorbi ea cu ei.
Mama lui Ivan a intrat în spatele maşinii, Ivan a condus, iar eu am stat
în faţă şi i-am ară tat drumul. Câ nd am parcat în faţa porţii, câ inele
îngrijitorului a început să latre ca dementul. Îngrijitorul s-a uitat urâ t la noi,
a apucat câ inele de zgardă şi a intrat în casă , trâ ntind uşa. O secundă mai
tâ rziu, am vă zut perdelele de la fereastra din faţă cum sunt închise cu o
smucitură .
— Tipul ă la crede că sunt o idioată , am explicat puţin mâ ndră .
Ró zsa a ieşit din cabana principală , purtâ nd o tunică de marinar. I-am
prezentat-o lui Ivan, care era mult mai înalt decâ t ea şi că ruia i s-a adresat
307
într-o manieră curtenitoare şi rezervată , izbitor de diferită de tonul aforistic
pe care îl folosise cu mine în limba engleză .
Mama lui Ivan şi cu mine am aşteptat lâ ngă maşină .
— Nu eşti prea norocoasă , trecâ nd de la Ró zsa direct la Ivan, mi-a spus
ea, punâ ndu-şi mâ na în jurul taliei mele. Se pare că eşti mereu sub comanda
unui că pitan.
Mi-a luat ceva timp pentru a procesa această grupare nouă de idei –
Ró zsa, Ivan şi norocul meu.
Ildi a ieşit din cabană . Privirea ei s-a plimbat de la Ivan, la Ró zsa, la
mine, la mama lui Ivan, la maşina parcată şi canoea de pe capotă , înainte de
a se întoarce la Ivan.
— Acesta trebuie să fie prietenul lui Selin, a spus ea.
Ivan a vorbit cu ea cu vocea lui caldă , cea care nu funcţionase cu
portarul de la că min. Curâ nd el şi Ildi râ deau amâ ndoi.
— Ne vedem mâ ine, mi-a spus ea şi i-a fă cut cu mâ na mamei lui Ivan,
care i-a fă cut şi ea cu mâ na.
Am urcat prima în canoe, care se agita şi pă rea ca însă şi viaţa. Ivan a
intrat în apă , a împins canoea de la ţă rm şi s-a urcat în spatele meu. Mi-a
ară tat cum să ţin vâ sla, unghiul la care să o bag în apă . Pentru că eram în
faţă , nu trebuia să câ rmesc sau să fixez ritmul. Trebuia doar să vâ slesc în
ritmul pe care-l stabilea el, ca să nu ne învâ rtim în cerc. În timp ce vorbea,
am simţit cum îmi plă cea să urmez instrucţiuni şi mi s-a fă cut ruşine.
Respectarea instrucţiunilor fusese ceea ce a dus la Holocaust. Ş i totuşi, s-a
dovedit că ruşinea era un lucru separat. Dacă îţi plă cea ceva, te bucurai de
acel lucru indiferent dacă ţi-era sau nu şi ruşine.
La început m-a deranjat faptul că nu-l puteam vedea pe Ivan. Dar,
treptat, el pă rea din ce în ce mai prezent, ca şi câ nd m-aş fi aflat cu faţa spre
el. Era uimitor să fim atâ t de aproape de apă , să vedem lumea cum se ridică
în jurul nostru ca nişte plante nebune. Tirurile cu 16 roţi alunecau pe barje,
aplecâ ndu-se asupra noastră , obturâ nd temporar soarele. Ivan mi-a explicat
că în zilele de duminică nu erau permise camioane pe stră zi, aşa că erau
transportate cu barjele. Ne-am zdruncinat după ce a trecut o barcă cu motor,
uşor, dar viguros, şi toate deodată .
Ivan muncea din greu, ca de obicei. A vorbit aproape tot timpul. Mi-a
spus povestea Sfâ ntului Gheorghe. A spus că existau două versiuni: una mai
adevă rată , alta mai puţin adevă rată . În versiunea mai adevă rată , l-au ucis pe
Sfâ ntul Gheorghe de opt ori, o dată bă tâ ndu-i cuie în craniu într-o închisoare
din Palestina, dar el revenise întotdeauna la viaţă . Versiunea mai puţin
adevă rată era cea despre balaur.
308
 Odată ca niciodată , a spus Ivan, un oraş fusese invadat de un balaur.
Ani de zile, oră şenii au reuşit să îmbuneze balaurul, oferindu-i două capre pe
lună . Apoi au ră mas fă ră capre şi au trebuit să treacă la oameni.
Guvernatorul a organizat o loterie, „un fel de tombolă ”, pentru a alege
victima. Într-o zi, lozul a că zut pe propria fiică . Guvernatorul dă dea din colţ
în colţ. Dar fiica a spus că regulile erau reguli.
— De ce-aveţi feţele astea lungi? i-a întrebat Sfâ ntul Gheorghe, care
trecea din întâ mplare pe-acolo.
Ei i-au explicat situaţia. El a spus că ştia exact ce să facă : avea să ucidă
balaurul.
Fiica, care avusese o zi lungă , a spus: „Oh, pleacă de-aici, Sfinte
Gheorghe” – deşi, de fapt el încă nu era sfâ nt, aşa că în realitate ea a spus:
„Pleacă de-aici, Gheorghe. O să fii şi tu mâ ncat. Planul tă u este de rahat.”
Chiar atunci a venit balaurul. Gheorghe a ridicat cazmaua de lemn pe
care o avea din nu ştiu ce motiv, în loc de o sabie („ceva în genul ă sta”, a spus
Ivan, ridicâ ndu-şi vâ sla de canoe), iar balaurul a că zut. Gheorghe şi-a pus
cureaua în jurul gâ tului balaurului – eram interesată cumva de partea în
care şi-a scos cureaua – şi l-a condus în oraş.
— Priviţi, le-a spus Gheorghe localnicilor. V-am îmblâ nzit balaurul, iar
acum, dacă vă veţi converti cu toţii la creştinism, o să -l omor.
Asta era poanta – partea la care Ivan, care începuse să râ dă la „Pleacă
de-aici, Gheorghe”, şi-a pierdut complet cumpă tul, aşa că am crezut că
canoea se va ră sturna. Am râ s şi eu, dar nu înţelegeam. Nu înţelegeam de ce
Gheorghe trebuia să ucidă balaurul, din moment ce era deja îmblâ nzit, sau
de ce îl îmblâ nzise lovindu-l şi nu ară tâ ndu-i iubire. În timp ce mişcam vâ sla
canoei din nou şi din nou, cu aceeaşi mişcare de fiecare dată , începuse să mi
se pară că eu eram balaurul şi că Ivan mă îmblâ nzise din motive care nu
aveau nimic de-a face cu mine. Soarele dogorea deasupra noastră – era cea
mai toridă parte a după -amiezei. Nu m-am identificat deloc cu fiica
guvernatorului. Nu mă identificam cu niciuna dintre fetele din povestirile pe
care mi le spusese Ivan. Obră znicia lor, spiritul lor, îmi pă reau în întregime
stră ine.
...
O altă canoe ne-a depă şit încet. Ivan i-a salutat pe vâ slaşi — un cuplu
cam de 60 de ani, veseli, bronzaţi, ciolă noşi – şi au vorbit un minut.
— Pentru prima dată în viaţă , pot să se plimbe cu canoea câ t de mult
vor. Au mers de la Budapesta la Visegrá d azi dimineaţă şi acum se întorc.
Asta e partea uşoară pentru că acum este în aval.
309
 Pentru un moment am simţit ca şi cum nu ne aflam nicicum pe Dună re,
ci pe râ ul vieţii şi fiecare se afla întru un punct diferit, deşi în alt sens ne
aflam toţi aici, în acelaşi timp.
Am ajuns la intrarea în oraş, trecâ nd pe sub primul din cele şase
poduri. Cel de-al doilea pod a pă rut să se apropie imediat. Ivan mi-a ară tat
podul dintre casa lui şi liceul unde învă ţase.
— Obişnuiam să îl traversez în fiecare zi. De două ori pe zi.
Am trecut pe lâ ngă o barcă numită COHЯ – asta însemnă „Sonia” – şi pe
lâ ngă alta numită „Steaua”, în limba româ nă .
— Practic, toate vasele româ neşti au stea în nume, a spus Ivan.
Planul era să acostă m lâ ngă al şaselea şi ultimul pod, să gă sim un
telefon public şi să îl sună m pe tată l lui Ivan să vină să ne ia. Mie mi se pă rea
un plan ciudat, dar în aparenţă ungurii aveau o toleranţă ridicată pentru
aranjamentele de ultim moment şi pentru condusul maşinii prin zonele
rurale. Dar, pe mă sură ce ne apropiam de cel de al şaselea pod, Ivan a spus
brusc că nu era sigur unde ne-am fi aflat dacă acostam acolo – nu era sigur
dacă tată l să u ar fi ştiut unde ne aflam. El a spus că există , de fapt, un al
şaptelea pod, unul nou, construit pentru Tâ rgul Internaţional care, de fapt,
nu avusese loc. Aproape de podul de la bâ lciul non-existent era un sat pe
care tată l să u îl ştia cu siguranţă .
— Ce pă rere ai? a spus el. Ar trebui să continuă m să mergem la cel de-
al şaptelea pod?
Am continuat să mergem că tre cel de-al şaptelea pod. Traficul şi
zgomotele oraşului au ră mas în urmă şi, pentru câ teva minute, ne-am oprit
din vâ slit şi am plutit în derivă . Singurele sunete erau ale apei izbindu-se de
canoe, ciripitul îndepă rtat şi foşnitul animalelor mici, şi încă şi mai
îndepă rtatul huruit al unui avion. Soarele se scufunda că tre apă . Aerul era
moale şi auriu.
Curâ nd, cel de-al şaptelea pod a apă rut deasupra noastră , modern şi
straniu, cu un fel de piloni din oţel roşu. Dar în ultima vreme fusese multă
ploaie şi locul de acostare la care se gâ ndise Ivan fusese inundat. Puteai
vedea vâ rfurile unor copaci şi tufişuri tinere ieşind din apă . Era imposibil să
ajungem la mal. Am continuat să mergem pâ nă am ajuns la un promontoriu
mic. Ivan a ieşit primul şi a tras canoea. I-am dat bagajele şi pantofii. M-a
ajutat să ies.
— Îmi este atâ t de foame că aş putea să mă nâ nc primul lucru care îmi
este în cale, a spus el.
— Asta suna ca un blestem dintr-o poveste – adică , spui asta şi primul
lucru pe care îl vezi este oaia ta favorită .
310
 — Nu am o oaie favorită . Câ nd îmi e foame există doar oi şi non-oi.
Mâ ncare şi non-mâ ncare. Apropo, tu eşti de mâ ncare?
Am stat să mă gâ ndesc.
— Nu ştiu.
— Nu îţi face griji, nu am să te mă nâ nc. Tu eşti oaia mea favorită .
Am ajuns la o că ră ruie care mergea ală turi cu un terasament. Ivan a
spus că va merge să gă sească un telefon şi se va întoarce în 20 de minute.
Mi-a spus că ar trebui să ră mâ n pe loc şi să pă zesc canoea.
M-am aşezat pe un buştean şi am pă zit canoea. Frunzele plantelor
pă reau mari şi preistorice. Întreaga lume a că pă tat încet culoarea albastră .
Am auzit paşi – foarte mulţi. Un bă rbat a intrat în raza mea vizuală pă storind
două capre. Caprele aveau expresii blâ nde, prosteşti. Nu pă reau interesate
de canoe.
A devenit din ce în ce mai greu să disting cifrele de pe ceas. Tremuram
şi îmi doream o jachetă . După un minut, am deschis rucsacul lui Ivan. Era
mai mare şi mai masculin decâ t al meu, negru cu margini roşii. Nici el nu
adusese o jachetă . Am auzit un motor şi m-am îngrijorat că tâ lharii veniseră
în sfâ rşit după canoe. În schimb, doi poliţişti mergeau pe motociclete. Am
stat perfect nemişcată şi am sperat că nu mă vor observa, dar au fă cut-o. S-
au dat jos de pe motociclete şi au început să îmi pună întrebă ri. Singura
întrebare pe care am înţeles o a fost dacă sunt fă ră adă post. Ai o casă? au
spus ei tare şi unul dintre ei şi-a ridicat mâ inile deasupra capului în forma
unui acoperiş ascuţit.
— Casă , da, am spus eu.
Poliţistul apă rut uşurat, a mai spus câ teva lucruri şi s-a uitat la mine în
expectativă , aşteptâ nd în aparenţă să îi explic situaţia.
M-am gâ ndit un moment cum ar fi cel mai bine să îi fac sumarul
circumstanţelor.
— Prietenul meu, am spus, s-a dus la telefon.
Această explicaţie a pă rut să îi satisfacă complet pe poliţişti.
— Bun, bun, au spus ei, apoi s-au suit din nou pe motociclete şi au
plecat.
După ce au plecat, m-am simţit un pic abandonată .
Nu mai puteam să stau acolo nici mă car un minut. M-am hotă râ t să
pornesc în direcţia în care plecase Ivan şi să continui pâ nă câ nd fie aveam să
îl gă sesc fie pe el, fie un telefon. Era deja aproape imposibil să distingi
canoea, dar am tâ râ t câ teva cră ci înfrunzite în faţa ei, pentru orice
eventualitate. Apoi mi-am scos agenda şi m-am aşezat pe terasament să

311
scriu un bilet, în întuneric, explicâ ndu-i lui Ivan că eram incapabilă să pă zesc
mai departe canoea.
Dragă Ivan, scrisesem, câ nd am auzit cum se apropie nişte paşi apă saţi.
Sunetul a crescut în intensitate din ce în ce mai mult şi apoi Ivan s-a pră buşit
pe pă mâ nt lâ ngă mine, cu ră suflarea tă iată , cu că maşa ruptă şi plină de
noroi.
— Am crezut că nu o să fiu în stare să te gă sesc, a spus el. Niciodată nu
simt că aş fi în stare să te gă sesc.
Am vrut să îl ating, să îl ţin în braţe cumva, dar i-am atins doar mintea.
— Îţi scriam un bilet, am spus eu. Tocmai voiam să plec să te caut.
Ivan mi-a povestit ce pă ţise el. Fusese urmă rit câ ţiva kilometri de un
câ ine să lbatic. La un moment dat a reuşit să scape de câ ine, iar apoi câ inele
are reapă rut cu un iepure gigantic mort în bot. Pâ nă la urmă , Ivan a să rit un
gard – aşa a scă pat de câ ine. Dar apoi a trebuit să gă sească un telefon pe
partea cealaltă a gardului.
— Chiar nu voiam să o dau în bară , a spus el. Mai ales după ultima
dată .
— Ultima dată ?
— Mâ ncarea nu a fost bună , începuse să plouă ...
Mi-a dat o sticlă de doi litri de Sprite – magazinul nu vindea apă .
Pentru o vreme am stat acolo vorbind despre câ ine, luâ nd înghiţituri lungi
de Sprite că lduţ, foarte acidulat, pâ nă câ nd Ivan a spus că ar trebui să ne
îndreptă m că tre ieşirea spre autostradă , de unde aveau pă rinţii lui să ne ia.
Veneau amâ ndoi: tată l să u, care cunoştea drumul, şi mama sa, care bă use
mai puţin vin la cină .
Am fost surprinsă să descopă r câ t de aproape era autostrada – o
plimbare de mai puţin de 10 minute. Am stat într-un adă post de autobuz cu
vedere spre o intersecţie complicată , cu o trecere pe deasupra, una pe
dedesubt şi o ocolire. Totul pă rea nou-nouţ. Literele de pe semne şi
marcajele benzilor erau de un alb stră lucitor. Asfaltul pă rea la fel de fin şi
pufos ca o bezea proaspă t coaptă . Nu se vedeau maşini. Un semn de
benzină rie stră lucea în depă rtare.
Ivan a început să se gâ ndească la ce ar fi putut să se întâ mple ră u cu
pă rinţii lui. Mama lui l-ar fi putut lă sa pe tată l să u să conducă maşina. Sau
tată l să u ar fi putut să adoarmă pe locul din dreapta şi să nu poată da
indicaţii.
— Nu mă înţeleg totdeauna cu tata, a spus el.
— Cum aşa? am întrebat eu.
Un autocar bine luminat a trecut în viteză pe pasajul de deasupra.
312
 — E de pă rere că sunt egoist.
Opelul a intrat în raza vizuală , înaintâ nd într-o manieră ezitantă . Ivan a
ieşit pe drum, cu o mâ nă ridicată , iar luminile farurilor l-au luminat pe el şi
ce era în jurul lui. Mama lui Ivan a tras maşina pe dreapta; tată l lui Ivan era
pe scaunul pasagerului. Ivan şi cu mine ne-am suit în spate. Atmosfera din
maşină era mai veselă decâ t mă aşteptasem. Nimeni nu pă rea supă rat sau
îngrijorat în mod special.
La început am crezut că va fi uşor să gă sesc canoea din moment ce era
atâ t de aproape, dar maşina nu se putea întoarce pe drumul pe care
veniseră m noi. Pâ nă câ nd am încercuit terasamentul şi am ajuns pe partea
cealaltă , îmi pierdusem orice simţ de orientare.
— Ai pă zit canoea mult timp, a spus Ivan. Îţi aduci aminte unde este?
Pă rea foarte ciudat că aveam atâ t de puţine de ară tat după tot timpul
pe care îl petrecusem peste zi cu canoea.
Ivan a fost cel care a recunoscut, în cele din urmă , locul de acostare
datorită unui copac uscat. Ivan şi tată l să u au că rat canoea înapoi şi au legat-
o de capotă .
— Toţi prietenii mei mi-au dus lipsa, a observat mama lui Ivan,
alungâ nd nişte ţâ nţari.
În bucă tă rie, mama lui Ivan a tă iat felii de că rnuri reci, brâ nză ,
castraveţi şi roşii pentru sandviciuri şi a deschis o sticlă de vin roşu, pe care
a bă ut-o împreună cu Ivan. Câ nd am terminat sandviciurile, mama lui Ivan a
spus că îmi va ară ta unde aveam să dorm. Era o cameră micuţă , pe nişte
scă ri în jos, cu o canapea extensibilă , un televizor şi o servantă de mahon pe
care erau aşezate ceşti de ceai filigranate. Ocupantul obişnuit al camerei,
Bö be, care pă rea să fie ori femeia de la treabă , ori o rudă , nu-mi puteam da
seama care, era plecată în timpul weekendului.
Ră masă singură , m-am spă lat, m-am schimbat în bluza cu doctor Seuss,
m-am bă gat în pat şi am început să scriu în agendă . Mă tot gâ ndeam la
calitatea inegală a timpului – felul în care era aproape tot timpul atâ t de gol,
dar apoi, fă ră niciun avertisment, veneau câ teva zile care pă reau atâ t de
dense şi vii şi reale, apă rea indiscutabil faptul că aceea era ceea ce era viaţa,
că natura sa reală fusese în sfâ rşit dezvă luită . Dar apoi timpul trecea, şi
devenea din nou mort într-un mod de neînchipuit, şi se dovedea că acea
plină tate fusese o aberaţie şi că era posibil să nu se mai întoarcă niciodată .
Voiam să scriu despre ea câ t încă o mai puteam simţi şi vedea în jurul meu,
în timp ce ceştile de ceai încă mai pă reau să tremure. Dintr-o dată mi-a
trecut prin cap că scopul scrisului nu era doar de a înregistra ceva trecut,
dar şi de a prelungi prezentul, ca în O mie şi una de nopţi, de a trage de timp
313
pâ nă câ nd avea să se întâ mple urmă torul lucru şi, exact atunci câ nd mă
gâ ndeam, am o vă zut o formă întunecată în spatele geamului sablat şi am
auzit o bă taie în uşă .
— Intră .
— Aproape că m-am aşteptat să nu fii aici, a spus Ivan. Tot timpul simt
ca şi cum nu pot conta pe tine să te afli undeva.
Se uita urâ t la servantă .
— Ş i eu mă simt la fel, am spus eu. Mişto ceştile de ceai.
— Bö be le-a adus din Anglia. Ea le-a aranjat aşa. A decorat toată
camera ea însă şi, de asta arată aşa.
Mâ nerele aurite ale ceştilor erau toate spre dreapta. Ivan a întors una
spre stâ nga. A spus că Bö be o să creadă că fantomele au întors-o – fantomele
lui Iisus Hristos şi Winston Churchill. Într-un final s-a uitat la mine.
— Ce scrii?
— Nimic.
Mi-am bă gat agenda în rucsac.
— A, vrei o revistă de agricultură despre cerealele de iarnă ?
— Nu neapă rat. Pot să mă aşez?
Am încuviinţat. A ezitat între pat şi scaun, apoi s-a aşezat pe scaun.
— Credeam că nu ai să mă suni, a spus el. Această Ró zsa trebuie să fie
îngrozitoare.
Am spus că voisem să îl sun mai înainte, dar lucrurile fuseseră
complicate. Am spus că Ró zsa nu era chiar aşa de rea – doar intensă . Ivan m-
a întrebat în ce fel era intensă . I-am povestit despre camera de zi cu patru
ceasornice şi cum voia să mă întrebe chestii despre ea şi să fac confesiuni
oneste.
— Asta ar putea fi amuzant, a spus Ivan.
— Nu mă pricep deloc la asta.
— Niciunul dintre noi nu se pricepe. Dar am putea exersa. Am putea să
devenim mai pricepuţi.
— Să exersă m cum?
— Am putea să ne punem întrebă ri unul altuia, ca un joc, cu reguli. Ar
trebui să fie întrebă ri reale, iar apoi cealaltă persoană ar trebui să dea
ră spunsuri cu adevă rat. Vrei să încercă m?
— Chiar acum?
— Pot să încep eu. Poţi să pun eu prima întrebare.
Se uita la podea. Întotdeauna fusesem surprinsă de profilul să u, de câ t
de delicat era.
— Bine, am spus.
314
 Ş i-a ridicat privirea.
— De ce m-ai sunat azi?
— Eu..., mi-am dres vocea. Am vrut să ne despă rţim în termeni mai
buni.
De unde ră să rise fraza aceea? Aproape fiecare cuvâ nt era greşit. Totul
după „am vrut” era greşit.
— În „termeni” mai buni?
— Cu un final mai bun decâ t înainte.
— Deci nu este un termen bun câ nd pur şi simplu dispari? Câ nd mă
laşi rece?
M-am uitat la chipul lui să vă d dacă era serios.
— Nu, am ră spuns, nu este.
Ceva s-a schimbat în atmosferă .
— Bine, a spus el. Acum e râ ndul tă u.
Dar nu îmi venea nimic în minte, nici gâ nduri, nici cuvinte.
Ivan a spus că o să pună el din nou o întrebare, ca să îmi dea timp de
gâ ndire.
— De ce mi-ai scris? Prima dată ?
Am simţit că mi se aprinde faţa.
— M-am întrebat acelaşi lucru de multe ori. Eram atâ t de curioasă în
ceea ce te priveşte. Aveai o energie atâ t de diferită faţă de a oricui altcuiva.
Voiam să vorbesc cu tine, dar nu ştiam cum.
— Cred că înţeleg, a spus el. Oricum, mă bucur că ai fă cut-o.
— Mă bucur că mi-ai ră spuns. Nu eram sigură că o să o faci.
— Credeai că există vreo şansă să nu îţi ră spund? Nici vorbă . Mesajul
tă u era atâ t de revigorant, atâ t de diferit faţă de toate lucrurile pe care
oamenii le spun de obicei.
— La fel am simţit şi eu în ceea ce te priveşte.
— Asta e bine.
— Ş tiu.
Nici eu nu am mai spus nimic pentru o vreme.
— Cred că o să fac infarct din cauza chestiei ă steia, a spus el în cele din
urmă . Cred că ar ajuta dacă mă car am bea nişte vin. Dar bă nuiesc că nu vrei.
— Dar tu poţi.
— Ce ar fi dacă aş aduce sticla, şi poate ai să bei şi tu puţin?
— Bine.
În momentul în care ieşit, camera a că pă tat o altă aură , secă tuită . M-am
uitat de jur împrejur. Ceva se mişca – o molie, zburâ nd în jurul lă mpii din

315
tavan. Lampa avea trei becuri, fiecare în propriul crin de sticlă , toate
înflorind dintr-un ventilator de tavan.
Ivan s-a întors cu o sticlă de bere.
— Cred că mama a terminat vinul, a spus el. Am bă ut mare parte din
ele înainte. Îmi spunea că ar fi trebuit să te distrez mai bine. Spunea că ar fi
trebuit să te scot afară .
— M-ai scos afară .
A luat o duşcă şi mi-a întins sticla. Am dat din cap.
— Nu îmi vine să cred că vrei să treci prin asta trează . Pă i, cred că e
râ ndul tă u.
Am inspirat adâ nc şi am încercat să îmi fac vocea sigură .
— De ce mi-ai spus să te uit? am întrebat.
Ş i-a fixat privirea într-un punct undeva la câ ţiva centimetri în faţa lui,
pe covor, ca şi cum ră spunsul ar fi fost scris acolo.
— Întotdeauna am ştiut că chestia asta dintre noi era foarte delicată , a
spus el după un moment.
Câ nd a spus „chestia asta dintre noi”, am simţit o presiune pe piept.
— Întotdeauna m-am gâ ndit că va veni un moment în care te vei
să tura. Am hotă râ t de la început că , atunci câ nd avea să se întâ mple asta,
aveam să te las să pleci şi să nu mai continui să te sun. Câ nd ţi-am scris
chestia aia, credeam că te hotă râ seşi să mă uiţi.
Nu am spus nimic.
— Trebuia să mă gâ ndesc aşa, după felul în care te purtai.
— Dar dacă deja mă hotă râ sem, de ce a trebuit să îmi spui?
A urmat o pauză .
— Asta e o întrebare bună , a spus el.
M-am simţit mâ ndră . Apoi m-am simţit ruşinată pentru că m-am simţit
mâ ndră .
— Bă nuiesc că îmi era destinată mie, a spus el. Eu trebuia să te uit. M-
am simţit ca un erou fă câ nd-o. Am decis că era timpul să renunţ la tine, şi
apoi am renunţat la tine.
— Chiar a durut, am spus eu.
— Ş tiu asta acum, a spus el. Îmi pare ră u. Dar ştii, câ nd am sunat şi tu
nu voiai să vorbeşti cu mine, m-a durut. Aşa că atunci câ nd ţi-am scris
chestia aia – în parte, a fost şi o chestie de putere.
Mi s-a oprit respiraţia în gâ t. Nu îmi trecuse niciodată prin minte că
puterea era ceva ce puteai folosi cu adevă rat, asupra mea dintre toţi
oamenii.
— Vrei să te mai întreb încă ceva acum? Ca să fim prinşi?
316
 — Dă -i drumul.
— De ce erai atâ t de sigur că avea să vină un moment în care aveam să
mă satur? De ce te-ai gâ ndit de la început că la un moment dat va trebui să
renunţi la mine?
— Pă i... În parte pentru că ştiam că voi pleca. Ş tiam că voi pleca
probabil în California şi că voi pleca cu siguranţă din Boston. Dar, de
asemenea, întotdeauna am simţit că treaba asta e foarte grea pentru tine.
Întotdeauna am simţit că era mai greu pentru tine decâ t pentru mine.
— De ce să fie mai greu pentru mine?
— Pentru că eşti singură .
M-am simţit de parcă aş fi fost lovită , de parcă aş fi aflat cel mai oribil
lucru pe care l-aş fi crezut adevă rat.
— Poftim?
— Vreau să spun, tu ai crescut singură , ai fost copil unic pentru mult
timp. Această chestie cu vorbitul, de exemplu, este mai uşoară pentru mine.
Am o gră madă de surori, sunt obişnuit să vorbesc cu ele.
Mi se pă rea că nu asta a vrut să spună . Dar nu mai voiam să întreb şi să
ştiu.
— E râ ndul tă u, am spus.
A dat din cap şi a luat o duşcă de bere.
— De ce mi-ai scris ce mi-ai scris câ nd eram în California?
Am simţit o undă de şoc atunci câ nd vorbise despre putere, dar de data
aceasta sentimentul mă intoxica. Am simţit-o, puterea lui – ca şi câ nd ar fi
avut de gâ nd să o folosească delicat, dar nu ca şi câ nd nu avea de gâ nd să o
folosească . Mi-am desfă cut clama şi pă rul mi-a că zut în ochi, aşa că l-am
prins la loc.
— Trebuia să îţi atrag atenţia, am spus eu. Mai întâ i aveai teza, şi nu-mi
scriseseşi de câ teva să ptă mâ ni bune. Iar apoi, câ nd în sfâ rşit mi-ai scris, deja
urma să pleci în altă parte. Plecai departe şi trebuia să îţi atrag atenţia.
— Ei bine, cu siguranţă mi-ai atras atenţia.
— Ş tiu.
A râ s.
— Dar ştii, nu înţeleg dacă chiar simţeai ce ai scris – sau dacă doar
încercai, aşa cum ai spus, să îmi atragi atenţia.
Am încuviinţat.
— Nici eu nu ştiu.
A ridicat sticla ca şi cum m-ar fi salutat, a bă ut din nou din ea, şi apoi
mi-a întins-o deasupra patului. După un moment, am luat-o. Îmi plă cea
greutatea, ră ceala dură a gâ tului îmbră cat în folie. Berea în sine era amară şi
317
apoasă , ca de obicei. E comic felul în care era exact la fel de fiecare dată câ nd
fusese bere.
— E râ ndul tă u, a spus el.
— Pă i – nu înţeleg de ce tu... – am tras adâ nc aer în piept – de ce tu...
— De ce eu ce?
— De ce te deranjezi?
— Mă deranjez?
Pă rea enervat.
— De ce depui atâ t de mult efort?
— Efort? Mă întrebi de ce depun eforturi să petrec timp cu tine?
Pentru că îmi face plă cere să îmi petrec timpul cu tine? Asta vrei să auzi?
— Îţi face?
— Da, îmi face. Acum e râ ndul meu, nu-i aşa?
— Mda.
— Deci, de ce nu m-ai sunat după ce te-ai dus în sat? De ce nu m-ai
sunat mai bine de două să ptă mâ ni?
Nu am spus nimic.
— Nu poţi să nu ră spunzi.
— Pentru că uneori, după ce te vă d, mă simt foarte ră u, am spus eu.
Este o durere aproape fizică .
Mi-am atins sternul.
Ş i-a întors faţa.
— Nu sunt obişnuit să aud de la tine, a spus el, şi puteam să aud din
tonul vocii că zâ mbea.
Era bucuros că mă durea aşa. Ş i ştiam că şi eu fusesem la fel de
bucuroasă ori de câ te ori spunea că fusese ră nit de mine. De ce era plă cut
pentru noi să ne facem să suferim unul pe celă lalt? Însemna oare asta că nu
era dragoste? Cu siguranţă nu asta era dragostea?
În orice caz, odată ce am recunoscut că simţeam durere fizică , lucrurile
au mers mai bine între noi, timpul însuşi pă rea să se mişte mai lin. Ivan m-a
întrebat ce pă rere aveam despre Ungaria, la fel cum mă întrebase şi Ró zsa. I-
am spus că era interesantă . Am spus că unele lucruri pă reau să îmi spună
mai multe despre el, iar altele pă reau că nu au nici o legă tură cu el.
— Aşa m-am simţit în New Jersey, a spus el. Voiam să aflu câ te ceva
despre tine. Dar nu am aflat nimic. Erau doar suburbii.
Ivan m-a întrebat dacă New Jersey era un loc intens, şi de câ t timp
ştiam că vreau să fiu scriitoare. L-am întrebat de ce pă ră sise Ungaria pentru
a studia peste hotare şi de ce credea tată l lui că îl consideră egoist. Ş i-a scos
ochelarii, ară ta atâ t de obosit şi chipeş.
318
 Ivan m-a întrebat de ce credeam că era atâ t de greu pentru noi să avem
o conversaţie: o evitasem în totalitate în tot acest timp, şi odată ce ne-am
forţat unul pe celă lalt, aproape că ne-am omorâ t reciproc.
Am spus că poate era specific vorbitului.
— Am putea să o facem prin e-mail.
— Nu ştiu, a spus el. Am fă cut-o cu râ ndul, practic tu scriai ceva, iar eu
scriam altceva, iar apoi tu scriai altceva. Nu a fost niciodată o conversaţie cu
adevă rat.
— Nu a fost niciodată o conversaţie cu adevă rat, am repetat eu, pe
gâ nduri.
— A fost mai bine, spuse el.
Molia, care adormise pe lampă , se trezise şi începuse să zboare în jurul
camerei.
— Probabil nu vrei să o omor, a spus.
— N-ai decâ t.
Dar a prins molia şi a ţinut-o în palme şi mi-a spus să deschid
fereastra. Am să rit din pat şi am ridicat cerceveaua, iar el a stat lâ ngă mine şi
a lă sat molia să zboare. Mi-am adus aminte că purtam doar un tricou şi
lenjerie, şi m-am bă gat la loc în pat.
Ivan a stat la piciorul patului, ca o umbră prelungă .
— E trecut de cinci dimineaţa, a spus el. Poate nu ar fi o idee rea să
dormim puţin.
— Probabil că nu este o idee rea, am spus eu.
Am mai stat acolo un moment, apoi a luat sticla de bere, a închis
lumina şi a plecat.
Am visat că eram într-o baie cu faianţă . O lumină de după -amiază
tâ rzie se strecura prin fereastra înaltă , apa se scurgea pe sub uşă , umplâ nd
încet camera, ridicâ ndu-se din ce în ce mai mult. Apoi uşa s-a deschis şi un
val de apă a nă vă lit înă untru şi, pe aceeaşi uşă , a intrat fratele meu, dar nu
era fratele meu din viaţa reală , era Ivan, şi eu m-am ridicat şi ne-am
îmbră ţişat. Apa ne ajungea pâ nă la genunchi. Ne ţineam unul pe altul foarte,
foarte strâ ns.
— Te iubesc atâ t de mult, am spus eu.
— Ş tiu, şi eu la fel, a spus el.
M-am trezit cu lacrimi în ochi. Razele de soare pă trundeau prin
fereastră , prelungindu-se pe ceştile aurite. Am gă sit un aparat de fotografiat
de unică folosinţă într-un buzunar al rucsacului, am fă cut o fotografie
ceştilor, cu o toartă orientată spre stâ nga. Cel puţin aveam să ştiu că nu
visasem chestia cu ceştile de ceai.
319
 ...
La micul dejun am avut şuncă . Citeai rimele alea pe vremea câ nd erai
copil, şi pă reau atâ t de abstracte – apoi creşteai şi acolo erau, ouă le şi şunca,
caprele şi bă rcile, buştenii şi câ inii, maşinile şi barurile. Nu voiam, nu
puteam, într-un avion. Nu voiam, nu puteam, în ploaie. Nu voiam, nu
puteam, aici sau acolo. Nu voiam, nu puteam, nică ieri.
Le-am întâ lnit pe ultimele două surori: cea care fusese într-o tabă ră
populară în Transilvania, şi cea care fusese în spital cu tată l prietenului ei.
Mama lui Ivan mi-a ară tat o diagramă pe care toată lumea obişnuise să o
folosească câ nd erau toţi acasă – un tabel cu toate zilele să ptă mâ nii şi
diferitele sarcini, cacao, şi vase, şi aşezarea mesei, cu câ te un marker pentru
fiecare dintre cei cinci copii. Puteai să îţi dai seama câ t de mult însemnaseră
acele zile pentru mama lui Ivan.
— Se întâ mplă foarte rar acum să fim cu toţii împreună , a spus ea. Din
fericire, mâ ine va fi una dintre aceste ocazii.
Sora cea mai mare a explicat că aveau să meargă cu toţii într-o excursie
cu canoele în vestul Ungariei.
Înainte ca Ivan să mă poată lă sa în Szentendre, a trebuit să ne oprim la
Ambasada Thailandei din Budapesta. Mi-a explicat în maşină că astă zi era
ultima zi în care îşi putea ridica viza thailandeză :
— Plecă m mâ ine, ne întoarcem vineri, şi plec la Bangkok sâ mbă tă
dimineaţă .
— Înţeleg, am spus eu.
— Aşa că ţi-ai ales un moment bun să mă suni.
Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că nu aveam să îl mai
vă d – nu pentru mult timp, şi poate că niciodată .
Ambasada Thailandei se afla pe o stradă laterală înfrunzită cu alei
nemarcate şi fă ră trotuare. Ivan a parcat pe o coastă , aproape într-un pat de
iederă , şi a mers la poartă . Am stat în maşina luminată de soare, ascultâ nd
pă să rile. Câ nd s-a întors, Ivan şi-a cerut scuze pentru că a durat atâ t de mult.
Dar mie mi-ar fi plă cut să stau acolo toată ziua.
Viza thailandeză ocupa o pagină întreagă în paşaportul lui. Printată pe
o pagină în culorile curcubeului, încorpora o hologramă , un bă rbat-vultur
roşu într-un cerc de flă că ri, şi o poză de paşaport copiată la xerox. Fă ră să
zâ mbească , subexpus, Ivan pă rea atâ t de cenuşiu şi murdar, ca un că rbunar
din timpuri de demult.
Câ nd ne-am întors în Szentendre, tabă ra era pă ră sită . Ró zsa îi spusei
lui Ivan, că dacă întâ rziam, îi puteam gă si pe plajă . Ivan a condus la hotelul
320
mare, alb, de la capă tul stră zii. A spus că era cea mai mare plajă . Plaja nu era
vizibilă din parcare – era la baza dealului, după nişte copaci.
— Vrei să cobori şi să te asiguri că sunt acolo? m-a întrebat el.
Am dat din cap.
— Pun pariu că sunt acolo, am spus eu.
Ne-am dat jos din maşină şi am stat unul în faţa celuilalt.
— Deci, a spus el, pleci.
Am simţit că mi se încordează sprâ ncenele.
— Tu pleci.
— Contul meu de e-mail va fi activ încă o vreme, a spus el. Iar al tă u va
fi activ pentru mult timp de-acum încolo. Aşa că am putea pă stra legă tura.
Totul durea, în special „am putea” şi „încă o vreme”.
— Ar trebui să încerci să te distrezi, a continuat el. Chiar şi aici.
Am încuviinţat.
— Ar trebui să mă vizitezi în California.
— Bine.
— Vino încoace.
Am fă cut un pas înainte şi m-a tras că tre el, ţinâ ndu-mă atâ t de
aproape, că respiram cu dificultate. Stâ nd pe vâ rfuri, cu obrazul presat de
pieptul lui, nu puteam să vă d peste umă rul lui şi m-am trezit în schimb
uitâ ndu-mă în jos, că tre poteca cu pietriş care ducea la plajă . L-am bă tut pe
spate, care pă rea atâ t de solid şi prezent sub tricoul lui. Nu ştiam ce să fac –
ce să spun, cum să respir, ce să gâ ndesc, nimic.
Am spus La revedere prima, ca să fiu curajoasă . Încă mai credeam că
merit o recompensă pentru curaj.
— La revedere, a ră spuns el.
Pă rea să fie nevoie de ore întregi ca să ajungi la începutul că ră rii cu
pietriş. Apoi am început să cobor că tre mal. După câ ţiva paşi, m-am oprit. Nu
auzisem portiera maşinii închizâ ndu-se. Nu auzisem motorul pornind. M-am
gâ ndit să mă întorc. Era unul dintre lucrurile care puteau fi fă cute? Pă i,
bineînţeles că era. Eram, în această lume, cu aceleaşi drepturi ca oricine
altcineva – mă puteam întoarce, puteam merge în cerc, puteam tropă i din
picioare. Dar niciunul dintre aceste lucruri nu schimba faptul că el pleca în
jurul Pă mâ ntului, fă ră niciun plan şi fă ră niciun motiv să se întoarcă unde
eram eu.
Am continuat să merg că tre râ u. Puteam auzi cum lacrimile mi se
adună . Scoteau un sunet ca un trosnit. Mă simţeam prea epuizată ca să le
alung clipind, şi oricum nu era nimeni acolo să le vadă . Am simţit cum mi se
schimbă chipul, obrajii cum mi se încing şi se înmoaie. Am ajuns la un teren
321
de tenis. Două cupluri de vâ rsta pă rinţilor mei jucau la dublu. Unul dintre
bă rbaţi, care avea barbă şi stă tea foarte aproape de plajă , striga – „É s!”82 –la
fiecare lovitură . Nimeni nu pă rea să observe sau să îi pese că era acolo o
persoană care plâ ngea, îmbră cată cu o bluză cu doctor Seuss. Invizibilitatea
apă rea o binecuvâ ntare.
În spatele terenului de tenis erau câ teva mingi de tenis de nuanţă
verde printre nişte pietre verzi. Am vă zut plaja. Am simţit un val de uşurare
şi mi-am dat seama că se datora faptului că plaja era goală , iar cei din tabă ră
se aflau în altă parte. Nu eram gata să mă ală tur lor. M-am întors la terenul
de tenis şi am privit jocul pentru câ teva minute, pentru a-i da timp lui Ivan
să plece. Apoi am urcat din nou dealul. Dispă ruse.
Mi-am aprins o ţigară şi am început să merg pe marginea drumului
principal. Ţ igara a oprit ca prin farmec şi fă ră echivoc şiroaiele de lacrimi.
Era imposibil să nu simţi că era o forţă binevoitoare, felul în care te proteja
aşa. Trecâ nd pe lâ ngă restaurantul din barcă , am urmat că rarea umbrită de
lâ ngă râ u pâ nă la locul de andocare al feribotului. Pufi asemă nă tori aliorului
că deau din copaci, în linişte şi în cantită ţi mari. Nu fuseseră acolo ultima
dată . Nu mai vă zusem niciodată aşa ceva. Martorii continuau să cadă şi să
cadă , ca o propoziţie din lingvistică sau din filozofia limbajului. M-am gâ ndit
la iarnă – cum tot mă ciocneam de Ivan plimbâ ndu-mă prin patrulaterul
acoperit de ză padă , cu cureaua unui sac trecâ ndu-i peste jacheta neagră ,
pufoasă . Mi-am amintit cum avusesem atâ t de mult timp la dispoziţie.
La docuri m-am aşezat pe o bancă , sub o salcie, încercâ nd să îmi fac un
plan. Primul lucru şi cel mai important era să nu încep să plâ ng din nou – să
fiu o fată de treabă . Acel gâ nd în sine m-a fă cut să mă doară gâ tul, pentru că
nu fusesem oare o fată de comitet, felul în care ascultasem toate acele
poveşti despre gloanţe, Beatles, şi pă zisem canoea? Mâ ncasem atâ t de mult
porc, m-am gâ ndit. Am clipit ca să alung o lacrimă .
Am gă sit o cabină de telefon şi am încercat să o sun pe Svetlana.
— Toate liniile că tre această ţară sunt ocupate, a spus opera-toarea.
Nu înţelegeam cum era posibil aşa ceva. După o scurtă ezitare, am
sunat-o pe mama. Nu era acasă , dar am gă sit-o la laborator. Nu am ştiut la
început cum să îi explic situaţia, dar apoi i-am spus că Ivan pleca în
Thailanda şi ea a pă rut să înţeleagă exact cum mă simţeam. Mi-a spus să mă
duc să vă d nişte lucruri frumoase. Frumuseţea încuraja producţia
endorfinelor, care te ajută să te simţi mai bine şi previne inflamaţia. Am stat

82
„Ş i!” (maghiară în orig.).
322
în cabina de telefon un timp îndelungat. O italiancă tot ţipa „Telefono!” şi
bă tea cu pumnii în geam. M-am prefă cut că nu observ.
M-am plimbat de jur împrejur, că utâ nd frumuseţe. Am vă zut un pod în
ruină , turnuri care se pră buşeau, raze de soare, o gră dină , clă diri ca nişte
debarale, clă diri în interiorul altor clă diri, plă ci cu cranii şi oase şi o madonă
de ceramică de forma unui cozonac. Am stat în biserică mult timp scriind în
agendă .
Cinci că lugă riţe câ ntau în spate. Oamenii intrau în biserică , vedeau
că lugă riţele şi ieşeau respectuos. Nimeni nu m-a fă cut să plec. Mi-am
petrecut toată ziua alternâ nd plimbarea cu scrisul.
La apus, m-am îndreptat că tre tabă ră . Ró zsa mă aştepta la poartă .
— Pe unde ai umblat?
I-am povestit despre Ambasada Thailandei şi cum mă dusesem să îi
caut pe plajă . Am încercat să fac să pară acele lucruri suficient de complicate
câ t să -mi fi luat toată ziua.
— Ai umblat ca o haimana, a spus ea.
Ró zsa nu era deloc proastă .
M-am împrietenit cu copiii. Două fetiţe mititele, Zsó fi şi Cica, m-au
urmă rit peste tot. Zsó fi s-a aşezat pe braţul scaunului meu şi mi-a zâ mbit, în
timp ce Cica mi s-a aşezat în poală surâ zâ nd.
— Clama de pă r e atâ t de frumoasă , au spus ele încet. Geanta ta e
frumoasă . Vorbeşti ungureşte foarte bine.
Le plă cea să se joace badminton. Uneori mă rugau să le perii pă rul.
Eram favorita lor, ceea ce mă fă cea să mă simt mâ ndră .
Mai era încă o fetiţă , Erzsébet, care încerca să stea în poala oamenilor
şi să facă contact vizual. Era puţin mai mare, mai dolofană , ca un cartof.
Nimeni nu vroia să o ia în poală . La început, mi-a pă rut ră u şi am încercat să
o mâ ngâ i.
— Nu trebuie să te prefaci că o placi pe Erzsébet, mi-a spus iritată
Ró zsa.
Ş i, de fapt, foarte curâ nd Erzsébet mi s-a apă rut insuportabilă şi mă
stră duiam din ră sputeri să o evit. Mă speria câ tă repulsie puteam să simt
faţă de fandoselile şi cochetă ria ei, de umilinţa ei care pă rea cumva agresivă ,
de felul în care îmi repeta numele şi încerca să se suie pe umerii mei.
Bă ieţii voiau, de asemenea, să interacţioneze, deşi reacţionau diferit.
Le plă cea să alerge că tre mine, să -mi spună ceva, apoi să fugă de acolo foarte
repede. Uneori întrebau despre versurile câ ntecelor pe care nu le înţelegeau.
— Nu am să îţi frâ ng niciodată inima, a citit Á dá m de pe o hâ rtie
împă turită din buzunarul lui – voia să ştie ce înseamnă să frâ ngi inima cuiva.
323
 — Ce înseamnă „Tokyo ghetto pussy”? m-a întrebat alt bă iat.
Câ ţiva au încuviinţat – toţi se întrebau.
Fá biá n, care avea 14 ani, era mereu sus, pe acoperiş sau să rea dintr-un
copac. L-am vă zut de multe ori, deoarece trusa de prim ajutor era în cabana
noastră . Într-o după amiază , câ nd stă tea pe pat citind şi Ró zsa îi punea
unguent pe o înţepă tură de albină , s-a uitat direct la mine şi a spus ceva ce
nu am înţeles. Ró zsa i-a spus ceva tă ios. Mi-am închipuit că fă cuse mişto de
mine. După ce a plecat, Ró zsa mi-a aruncat o privire cu înţeles.
— Vrea ceva de la tine, a spus ea. I-am spus că tu deja ai prieten şi eşti
prea bă trâ nă .
Nu se termina niciodată ? Unde se termina? Urmă toarea dată câ nd
Fá biá n a intrat alergâ nd în cabană ca un revoluţionar nebun, cu un tricou
însâ ngerat înfă şurat în jurul mâ inii, am simţit o tresă rire.
— Nu poate fata americană să înţeleagă nimic din ce spun? a întrebat-o
el pe Ró zsa în timp ce ea scotea iodul.
— Nimic, a ră spuns Ró zsa.
— Dar am auzit-o vorbind ungureşte.
— Imită ca un papagal.
— Papagal, am repetat eu.
Fá biá n a că scat ochii. A mai stat un moment, uitâ ndu-se fix la mine,
apoi a zbughit-o afară .
Ró zsa îi spusese ospă tarului de la cantină să nu îmi dea prea multe din
orice pentru că nu îmi era foame. Asta nu era adevă rat. S-a dovedit a fi un
complot pentru a mă face să merg cu ea la supermarket, ceea ce aş fi fă cut
oricum.
Supermarketul avea de toate. Nu mă simţisem niciodată mai fericită să
vă d Whiskas, mâ ncarea pentru pisici. Am cumpă rat pră jituri cu migdale şi
Ró zsa a cumpă rat tampoane. Ş i mie îmi venise menstruaţia – am sfâ rşit prin
a sincroniza. La raionul cu produse de frumuseţe, Ró zsa a privit cutiile de
vopsea de pă r.
— Vreau să îmi vopsesc pă rul, dar e prea scump, a anunţat pe un ton
mecanic, ca cineva care citea de pe un teleprompter.
Afară , i-am oferit o pră jitură , dar a spus că este la dietă .
— Nu trebuie să ţii dietă , am spus eu, ceea ce consideram că este
deopotrivă un lucru adevă rat şi politicos.
Dar ea mi-a aruncat o privire pasională şi a spus că „mâ ncatul fă ră
motiv este oribil – nu îl pot înţelege. Câ nd mă nâ nci lucruri inutile, te
îngraşi”.
Am mers o vreme în linişte.
324
 — Nu sunt fericită , a spus Ró zsa.
— De ce nu?
— Nu ştiu.
— Îţi faci griji pentru şcoală ?
— Nu.
— Atunci de ce?
— Pentru că sunt singură .
Am simţit un val de exasperare şi disperare. Oare aşa avea să fie toată
viaţa – trebuia să fii trist câ nd nu aveai prieten?
— Ne avem una pe alta, am spus încordată .
La gară , Ró zsa a început să se tocmească cu una dintre femeile în
vâ rstă care vindeau flori. A luat de 20 de forinţi un buchet de garoafe şi flori
să lbatice cu un trandafir roşu în el, toate legate cu o bandă elastică de
cauciuc. Ró zsa nu voise să cumpere decâ t trandafirul. L-a obţinut, într-un
final, pentru 5 forinţi.
— Acesta este trandafirul tă u, a spus ea. Îl vei pune în pahar şi atunci
nu vom mai fi singure.
A spus că nu trebuia încă să se întoarcă în tabă ră – am fi putut face o
plimbare, oriunde am fi vrut. Nu era nică ieri unde aş fi vrut să merg în mod
special. Am sugerat să mergem unde voia ea.
— Nu, a spus. Unde vrei tu.
— Dar eu vreau să merg unde vrei tu să mergi.
— Nu, eu trebuie să sufă r. Trebuie să mergem undeva unde nu vreau.
Am stat să mă gâ ndesc.
— De ce nu te gâ ndeşti la un loc care te face să suferi şi am putea
merge acolo?
— Selin nu vrea nimic, a spus Ró zsa pe un ton batjocoritor. Este
adevă rat?
— Aş vrea eu.
— De ce?
— Nu există suferinţă dacă nu vrei nimic.
Privirea Ró zsei a devenit şi mai intensă .
— Astea-s baliverne, a spus ea.
Ne-am aşezat pe un parapet. Un vâ nt rece se gră bea sub cerul din ce în
ce mai întunecat, un bebeluş plâ ngea undeva, şi o umbrelă mare, galbenă , cu
un logo de bere, se pră vă lea de pe un deal.
— Am fost acolo unde vrei tu să mergi, a spus Ró zsa. Am fost acolo
luni.
— Unde?
325
 — Am fost acolo, a repetat Ró zsa.
Ş i mi se pă rea că vrea să spună docurile, unde e chestia albă că zută din
copaci, şi nu eram sigură de ce, sau ce ar fi fă cut ea acolo.
— Crezi că va ploua? am întrebat eu.
— Da. De ce?
Inima a început să îmi bată mai repede.
— Nu ştiu, am spus eu.
Apoi mi-am dat seama că voiam să plouă pentru că aşa, poate Ivan şi
familia lui s-ar fi reîntors la Budapesta cu o zi mai devreme şi ar fi putut să
mă sune. Ş tiam că există o gră madă de defecte în acest raţionament. Dar
trupul meu nu ştia.
Un întreg ocean de ploaie pă rea să curgă din cer. Am stat sub o
marchiză lâ ngă o parcare de hotel şi am mâ ncat corcoduşe galbene. Pâ nă la
urmă , Ró zsa a mâ ncat una din pră jiturile pe care le cumpă rasem, fă câ ndu-
mă să mă simt fericită şi mâ ndră , ca şi cum aş fi hră nit un animal timid şi
mâ ndru.
În câ teva minute, soarele dogorea ca şi câ nd nu şi-ar fi amintit nimic.
Într-o seară , copiii erau într-un spectacol aranjat de Ildi şi profesorii de
sport. Era o scenă în aer liber, cu scaune pliante pentru adulţi. Bă ieţii mai
mari erau într-un program, fetele în altul. Bă ieţii mai mici nu erau deloc în
program, şi stă teau pe pă turi sub privirile atente ale profesorilor.
Pentru programul bă ieţilor mai mari, un ecran din carton fusese agă ţat
de tavan, terminâ ndu-se la câ teva picioare de pă mâ nt. Muzica tehno
nemţească a început să câ nte. Unul câ te unul, bă ieţii au mă rşă luit pe scenă în
ritm cu muzica. Ecranul le ascundea trupurile de la talie în sus. Tot ce puteai
vedea erau picioarele. Pe pantalonii scurţi fuseseră printate numere.
— Fata americană va judeca picioarele bă ieţilor, a anunţat unul dintre
profesorii de sport, dâ ndu-mi un clipboard cu un formular reprodus, pe care
trebuia să dau note picioarelor pe o scară de la 1 la 10.
M-am uitat de la formular la picioarele bă ieţilor adolescenţi. Ş tiam că
picioarele merg în circuit, pentru că numerele se tot repetau. Dar, în afară de
numere, toate ară tau la fel. Toate ară tau ca nişte picioare. Întreaga idee de a
avea feţe era că aşa puteai deosebi oamenii unul de altul.
— Nu pot, am spus câ nd s-a oprit muzica şi am încercat să dau înapoi
formularul.
Nu au vrut să îl ia în apă .
— Trebuie să îi vadă din nou! a strigat Ildi.
Muzica a început din nou. Picioarele şi-au reluat circuitul. Am început
să observ diferenţe între ele. Unele erau mai lungi, altele mai scurte, unele
326
mai subţiri, altele mai musculoase. Unele aveau pistrui şi câ teva aveau
genunchii juliţi. Am înţeles că numă rul 11 era Fá biá n, pentru că avea o
tă ietură pe coapsă , şi după felul în care mergea – era un fel de dans ţopă it. În
ciuda faptului sau poate pentru că tot ce puteai să vezi erau picioarele,
dansul era deopotrivă comic şi foarte caracteristic personalită ţii lui.
Cu toate acestea, câ nd am încercat să pun picioarele într-o oarecare
ordine, fie ascendentă , fie descendentă , am simţit cum mă cuprinde panica.
Profesorii de sport tot ară tau că tre clipboard şi mă îndemnau să scriu. Sau
trebuia să vă d picioarele a treia oară , a întrebat unul dintre ei, şi toată lumea
a râ s.
— Vrei să te ajut? mi-a şoptit Ró zsa.
Am încuviinţat.
— Vrea să vadă numerele 7, 11, 2, 14 şi 10, a spus Ró zsa.
Numerele 7, 11, 2, 14 şi 10 au ieşit din nou şi au ţopă it pe scenă . Ró zsa
s-a uitat atentă la ele şi mi-a şoptit notele. Apoi bă ieţii au ieşit din spatele
paravanului şi i-am premiat cu medalii de carton pe câ ştigă tori. Locul întâ i l-
a ocupat un bă iat musculos, cu pă rul închis la culoare, care avea 15 ani şi îmi
aducea aminte de prietenul lui Reni. Fá biá n era pe locul doi.
Piesa Vogue a Madonnei a început să câ nte. Era timpul pentru
programul fetelor: un concurs de modă . Fetele au intrat unduindu-se pe
scenă , două câ te două , câ te una din fiecare parte. Pozau la mijloc, apoi ieşeau
în direcţii opuse. Fiind date cu luciu de buze, fard de ochi şi purtâ nd clame
de pă r în formă de flori sau de scoici, pă reau atâ t de bine aranjate, aranjate
să facă pe plac. Nu exista niciun paravan care să le ascundă feţele, şi puteai
vedea multe lucruri diferite pe care le simţeau.
Zsó fi si Cica au ieşit împreună : Cica într-o bluză că zută pe umă r, mică ,
presă rată cu auriu, Zsó fi într-o rochie verde cu buline. Dreaptă , rotunjoara
Cica s-a plimbat în ritmul muzicii plină de încredere şi a pozat cu mâ na în
şold. Mai înaltă şi mai timidă , cu gene tremură toare, Zsó fi mai mult a stat
acolo, dansâ nd ocazional pe loc într-o manieră personală , gâ nditoare.
M-am gâ ndit că locul întâ i îl va ocupa Á gi, care avea 15 ani şi un pă r
scurt, tuns bă ieţeşte, în stil punk. A mă rşă luit pe scenă purtâ nd cizme pâ nă
la gleznă , pantaloni foarte scurţi şi o mică jachetă de piele, iar câ nd şi-a scos
jacheta şi a învâ rtit-o pe un deget, toată lumea a bă tut din palme şi a fluierat.
Á gi a împă rţit scena cu prietena ei, É va, care pă rea paralizată de timiditate.
Câ nd Á gi şi-a scos geaca, É va a început să -şi scoată uşor cardiganul maro.
— O să ţi se facă frig! a strigat un profesor de sport.
Ş i-a pus cardiganul la loc.

327
 Juriul era format din trei bă rbaţi adulţi: profesorul de sport, soţul lui
Ildi, care venise în vizită , şi un fel de mecanic care era mereu prin preajmă
meşterind ceva. Au fă cut câ teva rechemă ri, în timp ce fetele care nu erau
strigate stă teau stinghere într-o parte. Într-un final, mecanicul a anunţat
câ ştigă toarea şi locul doi: Zsó fi şi É va – dintre toate fetele din spectacol, cele
două pă ruseră cele mai confuze şi mai neîndemâ natice Nu am înţeles
imediat. Dar apoi am vă zut că , atunci câ nd te uitai dincolo de aparenţe şi
coafuri, Zsó fi si É va aveau într-adevă r cea mai multă frumuseţe fizică brută .
Chipul É vei era atâ t de îngrijorat, încâ t abia puteai să te uiţi la ea, dar avea
un trup frumos şi picioare lungi.
Zsó fi şi-a acceptat buchetul cu o expresie placidă , ca de Bambi. É va
începuse din nou să -şi scoată cardiganul, apoi s-a oprit, apoi l-a scos pâ nă la
urmă . De data aceasta eu am remarcat sâ nii dră guţi, optimişti. Mecanicul a
să rutat-o pe obraz. Apoi toate fetele au ieşit din nou pe scenă şi bă rbaţii le-
au să rutat pe toate. Ce fă cuseră oare bă rbaţii să merite atâ t de multă
frumuseţe şi graţie?
Mi-am petrecut ultima seară din tabă ră în cabană , scriind. Eram sigură
că Ivan avea să sune, pentru că era ultima lui noapte în Ungaria. Avea să se
întoarcă din excursia cu familia în seara aceasta, şi avea să plece la Bangkok
dimineaţă . Ş tia numă rul taberei. Mă întrebase câ t aveam de gâ nd să stau. De
ce m-ar fi întrebat, dacă nu avea de gâ nd să sune?
Din nu ştiu ce motiv, aproape toată lumea m-a lă sat singură în acea
seară . Nimeni nu voia să le câ nt câ ntece cu copiii sau să jucă m badminton. A
existat doar o singură întrerupere, în jur de nouă . Fá biá n a nă vă lit pe uşă , cu
piciorul lui stâ ng premiat acoperit de sâ nge.
— Poţi să mă ajuţi? m-a întrebat el.
Tocmai identificasem sticla de iod în trusa de prim ajutor câ nd doi
profesori de sport au intrat.
— Luká cs Fá biá n, lasă fata americană în pace! au ţipat iei şi,
conducâ ndu-l afară , i-au bandajat piciorul într-o manieră vizibil eficientă .
Am continuat să scriu pâ nă la zece.
Ivan nu a sunat.

August
Trebuia să ne întoarcem în sat pâ nă la ora opt dimineaţa. La opt fă ră
două zeci toţi copiii erau deja aliniaţi lâ ngă autobuz. Cu toate acestea,
328
autobuzul nu a plecat pâ nă la nouă fă ră două zeci. Nu-mi era clar ce s-a
întâ mplat în acest interval – de ce nu ne suiam pur şi simplu în autobuz, care
era chiar acolo, la fel ca şi şoferul. Fá biá n s-a zgâ it la mine aproape tot
timpul. La un moment dat, ni s-au întâ lnit privirile şi imediat s-a uitat în altă
parte.
Fá biá n şi prietenii lui şi-au petrecut tot timpul câ t am mers cu
autobuzul hâ rjonindu-se, câ ntâ nd şi gâ ndindu-se la diferite moduri în care
să profite de faptul că autobuzul avea o ieşire de urgenţă în tavan. Acum
şoferul autobuzului era cel care se holba la mine şi la Ró zsa, prin oglinda
retrovizoare de deasupra scaunului.
Ró zsa a că utat în dicţionar cuvinte despre care credea că o descriu şi
le-a scris pe o hâ rtie: lipsită de generozitate, mai presus de suspiciune, de
neuitat. I-am spus că sunt de acord cu „de neuitat”.
— Eu? m-a întrebat abia suflâ nd. De ce?
Ochii ei, privind într-ai mei, pă reau înspă imâ ntaţi. Voiam să -i spun: O
faci chiar în acest moment.
Am privit peisajul cum trecea pe lâ ngă noi, întrebâ ndu-mă dacă Ivan
era deja la aeroport, dacă era trist că pă ră seşte Ungaria sau doar bucuros că
pleacă în Thailanda. Pă rea ciudat acum câ t de important era pentru el din ce
ţară era, dar şi câ t de importante erau pentru el alte ţă ri. Sau nu, nu era
ciudat – pur şi simplu ţă rile erau importante pentru el. Considera că sunt
concepte pline de înţeles şi că realmente conta din care erai şi pe care le
vizitaseşi.
După ce a lă sat pe toată lumea la şcoală , şoferul autobuzului ne-a dus
acasă pe mine şi pe Ró zsa, şi chiar ne-a că rat bagajele pâ nă la uşa lui Piri.
Am luat cina la casa pă rinţilor Ró zsei. Pă rinţii ei nu se simţeau bine şi nu au
mâ ncat cu noi. Am mâ ncat de pe tă vi în camera ei, pe care o împă rţea cu
sora ei: o persoană pe care nu mi-o pomenise niciodată înainte.
Duminică m-am dus la o expoziţie de cai cu Juli, fata cu care aveam să
locuiesc în ultima să ptă mâ nă din program. Nu aveam o idee exactă despre
cum avea să arate o expoziţie de cai. Nici mă car câ nd am ajuns acolo nu
ştiam cum va fi. Era o gră madă de praf. Unii cai tră geau tră suri. Apoi a avut
loc o tombolă . Juli, care se pregă tea să fie profesoară de engleză , era
convinsă că o să câ ştige un cal. Tată l Juliei s-a oferit în repetate râ nduri să -
mi cumpere un purceluş. La început, am crezut că glumeşte, dar nu râ dea, şi
chiar era un bă rbat care vindea purceluşi.
Juli mi-a spus că era un cal frumos pe care trebuia să -l vedem. M-a
condus la un staul de lemn. Înă untru era calul cu oasele cele mai delicate, cu
ochi înnebuniţi, înconjurat în întregime de muşte. Mirosea groaznic. Cu
329
exact o să ptă mâ nă în urmă fusesem cu Ivan pe o canoe. Câ ştigă torii
tombolei erau anunţaţi. Juli era nestră mutată în convingerea ei că va câ ştiga
un cal – pâ nă în momentul în care i-au strigat numele şi câ ştigase o capră . A
încercat să o dea înapoi. Oamenii de la tombolă au râ s, apoi au devenit
ameninţă tori. Capra i-a cauzat Juliei o gră madă de probleme. Într-un final, a
fost nevoită să arvunească un bă rbat cu o camionetă ca să o ducă într-un sat
din apropiere şi să o lase acolo timp de câ teva zile, ca pe un fel de oaspete,
pâ nă putea să -i gă sească o locuinţă permanentă , cu oameni diferiţi.
...
— Ţ i-a plă cut expoziţia de cai? a vrut să ştie Ró zsa, câ nd m-am întors
la cină , acoperită de praf şi transpiraţie.
— A fost stresant, am ră spuns.
Ró zsa nu putea să ascundă câ t de bucuroasă era că fusesem stresată de
expoziţia de cai.
— Ş tiu că ai vă zut caii, dar cum ră mâ ne cu gorila? m-a întrebat Emese,
fiica lui Piri.
S-a dovedit că „Gorila” era numele pe care i-l dă duseră prietenului
Juliei.
Lucrurile au pă rut să meargă bine pâ nă la cină , câ nd nu mi-am
terminat piureul de cartofi.
— Câ te îngheţate ai mâ ncat cu Juli? m-a întrebat Ró zsa, trâ ntind
furculiţa.
După spusele Ró zsei, Juli nu voise să mă gă zduiască , dar nu avusese de
ales: toată lumea trebuia să mă suporte şi să mă gă zduiască pe râ nd.
Era ciudat să întâ lnesc în continuare oameni după ce plecase Ivan.
Venisem în Ungaria din cauza lui, iar acum, că el nu mai era, motivele pe
care le avusesem ca să fiu acolo erau din ce în ce mai neclare. Motivele
fuseseră neclare şi înainte, dar acum faptul era oarecum mai evident.
Juli locuia împreună cu familia ei într-un apartament de şase camere,
deasupra discotecii Elefá nt, unde tată l Juliei era manager. O figură care
corespundea, deopotrivă ca înfă ţişare şi ca atitudine, ideii pe care mi-o
fă cusem despre „un om înfrâ nt”, tată l Juliei dormea în camera de serviciu;
activitatea lui la discotecă îl ţinea ocupat deseori pâ nă la patru dimineaţa.
Am stat în dormitorul Bernadettei, sora Juliei, în timp ce Bernadett dormea
în sufragerie, pe o saltea pentru plajă . Salteaua pentru plajă era împodobită
cu o vulpe moartă .
Mama Juliei, de meserie cosmeticiană , era foarte slabă , cu ochi
neobişnuit de stră lucitori. Pentru cină a fă cut o supă care se numea „supa de
330
prins bă ieţi” şi o pră jitură care se numea „tortul soacrei”. Aceste două feluri
de mâ ncare pă reau să însumeze perspectiva asupra lumii de a prinde în
mreje şi de a împă ciui.
Bernadett, care şi ea avea să fie cosmeticiană câ nd se fă cea mare, nu îşi
aplica niciodată tratament cosmetic şi le considera o prostie. Petrecea ore
întregi în baie şi se plimba deseori prin casă fă ră să poarte nimic.
— Béna, a şuierat Juli.
Câ nd am întrebat-o ce înseamnă cuvâ ntul ă sta, Juli a citit din dicţionar
„paralitic – dizgraţios, jenant, hidos, diform”.
— Nu mă complimenta! a strigat Bernadett.
Că ţeaua Juliei, Blanka, un husky argintiu cu ochi palizi, mergea prin
sufragerie, camera de zi şi bucă tă rie, lovindu-se de pereţi şi mobilier. Uneori
se suia pe salteaua pentru plajă şi stă tea acolo, pă râ nd dezinteresată şi
confuză , ca un vizitator de pe altă planetă .
În fiecare seară , Julie şi Bernadett îşi umpleau buzunarele cu pietre şi
mergeam cu toatele să o plimbă m pe Blanka. „Lupul! Lupul!” strigau bă ieţii
în timp ce ne apropiam şi aruncau cu pietre – nu direct în fete sau în câ ine,
dar câ ţiva centimetri în faţa lor. Apoi Juli şi Bernadett aruncau cu pietre
direct în capul bă ieţilor.
Era interesant: Ró zsa spunea întotdeauna că oamenii o ură sc, dar nu
am vă zut nicio dovadă că ar fi aşa, în timp ce Juli şi Bernadett, deşi chiar
tră iau în starea asta de ră zboi cu bă ieţii din zonă , abia dacă pă reau să
observe ceva neobişnuit şi nici mă car nu-şi întrerupeau conversaţia câ nd
aruncau cu pietre în capul oamenilor.
Câ nd am ajuns la câ mpurile de dincolo de gară , Juli a scos lesa şi a
lă sat-o pe Blanka să alerge. Blanka era complet transformată , trupul ei
alungit nă pustindu-se peste câ mp, ras cu pă mâ ntul, cu coada zbâ rlită ca un
nor de fum.
Ne-am întors în apartament prin discoteca goală . Un glob disco din
oglinzi scâ nteia în întunericul aproape deplin. Juli a turnat trei pă hă ruţe
mici din lichiorul ei preferat: Charleston Follies. Bernadett se întinsese pe
spate pe masa de biliard şi se scă lâ mba cu picioarele în aer. Juli s-a uitat la
ea:
— Fasole mexicană să ltă reaţă 83, a spus ea cu dispreţ.
83
În original „mexican bean” – o specie de molii care îşi depun ouă le în pă stă ile florilor
de arbuşti. După câ teva să ptă mâ ni, ouă le eclozează , iar larva mă nâ ncă conţinutul pă stă ii şi
se prinde de pereţii acesteia cu fire de mă tase. Atunci cînd „fasolea” este pusă pe foc,
aceasta sare din cauza convulsiilor larvei, care încearcă astfel să îndepă rteze pă staia şi să o
mute într-un loc mai rece.
331
 — Tu tocmai i-ai spus că e fasole mexicană să ltă reaţă ? am întrebat.
— Da, a ră spuns ea. Este un vierme înă untru.
Juli a spus că Bernadettei îi plă cea la nebunie „să sară ca o că că rează de
capră într-o barcă ”. A spus că este o expresie ungurească .
— Juli, stroboscopul, a spus Bernadett, ridicâ ndu-se în capul oaselor.
Chiar era un reflector stroboscopic în colţ, pe un tripod. Juli l-a pornit.
Bernadett s-a întins înapoi pe masa de biliard şi şi-a reluat tă vă leala. Blanka
mergea la trap sub lumina stroboscopului, pâ lpâ ind în discoteca goală ,
întunecată , ca un film mut pe viu. Era o privelişte uimitoare. Ş i totuşi, nu
ştiam unde s-o pun. Pă rea să stea acolo, ca o pă lă rie de blană al că rei
membru de partid fusese îndepă rtat din poză .
Eram panicată să fiu atentă la tot, să îmi dau seama despre ce e vorba,
să îmi câ ştig retroactiv simplul drept de a mă afla în Ungaria – pentru că nu
aplicasem la program, Ivan vorbise pur şi simplu cu Peter, şi probabil că
trecusem peste capul multor profesori de engleză care ar fi meritat să vină .
Ş tiam că trebuie să existe ceva important de fă cut sau de învă ţat, doar dacă
mi-aş fi putut da seama cum să nu-mi irosesc timpul şi oportunită ţile.
Am stat la biroul Bernadettei pâ nă tâ rziu, sub un poster al unei trupe
nemţeşti numită Mr. President, alcă tuind o listă cu posibilele modalită ţi în
care mi-aş fi putut folosi timpul şi oportunită ţile.
1. Să învă ţ ungureşte. (Cum? Studiind în camera asta, vorbind cu Juli,
încercâ nd să mă împrietenesc cu ţigani?)
2. Să am experienţe universale şi pline de înţeles (în engleză ).
3. Să înţeleg istoria regională („otomani”, „comunism”, „habsburgi”).
4. Să schimb vieţile copiilor? Unii dintre ei (Á dá m, poate Csilla) pă reau
că vor să -şi schimbe vieţile.
M-am zgâ it mult timp la listă . Cu câ t mă uitam mai mult, cu atâ t pă rea
mai lipsită de înţeles.
În drum spre baie m-am uitat fă ră să vreau prin uşa deschisă că tre
camera de serviciu – de ce era atâ t de greu să nu tragi cu ochiul printr-o uşă
deschisă , chiar şi atunci câ nd nu voiai să vezi ce-i înă untru – şi l-am vă zut pe
tată l lui Juli stâ nd pe marginea patului, uitâ ndu-se la proba de ridicare de
greută ţi de la Olimpiadă . Trupurile sportivilor pă reau aproape verzi.
Tremurau, se umflau şi se încordau, ca şi cum ar fi urmat să explodeze.
În ultima să ptă mâ nă de şcoală am ajutat copiii să pună în scenă o
piesă . Nu aveam voie să aleg piesa. Era cum spusese Epictet despre viaţă :
„Adu-ţi aminte că eşti un actor într-o piesă , a că rei natură cade în sarcina
regizorului să o decidă .” Piesa pe care a ales-o Tü nde se numea Pui de pui.
Acţiunea era identică cu cea a poveştii pe care o ştiam sub numele de Chiken
332
Little. În trecut, mai auzisem expresia „pui de pui” utilizată doar ca să
descrie meniul cu crochete de pui de la Friendly. Ca nume pentru un
protagonist dramatic pă rea sinistru, grotesc. Am propus să îl schimbă m în
„Puiu’ mic”. Tü nde a spus că nu.
— Dacă este Curcă nilă , atunci este şi Pui de pui, a spus ea încruntată .
Curcă nilă , Ră ţoiu’ Norocel şi Gaga Gâ sca erau interpretaţi de trei bă ieţi,
cei mai mari din clasă . Purtâ nd mă şti de carton cu ciocuri, încovoindu-şi
umerii ca să semene cu aripi, defilau greoi în şir indian, mari ca nişte
totemuri.
— A, uite-l că vine, a spus naratorul. Cea mai proastă gă ină din lume.
Dialogul din piesă nu era foarte complicat, aşa că le-am spus elevilor
avansaţi să scrie monologuri în care să spună ceea ce gâ ndesc.
Curcă nilă a vorbit despre ce s-ar fi întâ mplat dacă ar fi că zut cerul.
— N-o să mai existe prea mult spaţiu, a spus el. Cerul se va sprijini de
Pă mâ nt, ca o carte pe o masă . Nu ştiu ce sau cine este rege, dar trebuie să
gă sim unul.
Bernadett era Vulpi Reaua.
— Îmi este foame tot timpul, a spus ea. Nu m-am să turat niciodată –
nici mă car o singură dată . Mâ ncatul este mai important decâ t să ai prieteni.
A spus că ură şte laşitatea şi prostia. Că nu ar putea să îi pară niciodată
ră u pentru cineva care nu este deştept, curajos şi puternic.
În ultima sâ mbă tă din program, toate clasele de engleză s-au adunat în
sala de spectacole din Feldebrö şi fiecare a interpretat câ te o piesă . Studenţii
lui Daniel au pus în scenă o adaptare după Romeo şi Julieta în stilul vestului
să lbatic, cu lupte cu pistolul şi pă lă rii de cowboy. Scenariul, recuzita şi
costumele erau mai sofisticate decâ t ale noastre, şi mi-am fă cut griji că elevii
mei ar putea să se simtă prost. Dar, câ nd i-am vă zut pe bă ieţi mă rşă luind pe
scenă în costumele lor pă să reşti, lă sâ nd la o parte energia de huligani şi
aparteurile lor ciudate, am înţeles că totul este în regulă şi m-a nă pă dit un
val de afecţiune şi mâ ndrie.
În ultima seară pe care am petrecut-o în sat a fost o petrecere la şcoală .
Au venit elevii de la engleză , cu pă rinţii lor şi cu ceilalţi profesori. Ró zsa
spusese că nu vine, dar a venit, purtâ nd fundiţe mici în pă r. Mi-a dat două
macrameuri pe care le fă cuse ea singură , cu margini vă lurite, trandafiri
purpurii şi un scris purpuriu care spunea, pe unul PENTRU DRAGA MEA
SELIN, iar pe celă lalt DE LA UN TRANDAFIR DE NEUITAT. Juli mi-a dat un
cactus în ghiveci, care avea ochi holbaţi, iar directorul şcolii mi-a oferit o
clamă de pă r din piele şi un pantof decorativ în miniatură .

333
 Vilmos, bucă tarul, a venit cu boneta lui albă . Fă cuse o supă minunată ,
chifteluţe, pateuri cu mere şi punci. Mai tâ rziu, m-a urmă rit pâ nă la baie, şi
se clă tina spre mine, şi mi-a pus mâ na pe talie, şi am vă zut că era foarte beat.
Nu mi-a fost frică .
— Eşti un bucă tar foarte bun, i-am spus, bă tâ ndu-l uşurel pe umă r şi
îndepă rtâ ndu-mă .
Nu m-a mai urmă rit – s-a întors înapoi, în hol.
Soarele apunea şi a transformat faţada roz a şcolii într-o culoare
lichidă , topită , arză toare. În acelaşi timp, se adunau nori de ploaie pe o parte
din cer. Corolele de floarea-soarelui stră luceau în lumina aurie, conturâ ndu-
se cu o claritate extrafină pe norii din ce în ce mai întunecaţi. Cineva fă cuse
un foc de tabă ră . Margit mi-a dat un chibrit. Toată lumea se ţinea de mâ ini în
jurul focului şi câ nta un câ ntec despre frumoşii ochi albaştri. La unul dintre
versurile despre ochii negri, Margit, care avea ochii negri ca şi mine, m-a luat
de mâ nă şi a câ ntat cu şi mai multă energie.
Câ nd s-a întunecat, Á dá m a adus afară un casetofon şi a început dansul.
Vilmos a apă rut din nou, dar nu mai purta boneta lui albă . Câ nd muzica a
trecut la un câ ntec molcom, şi toţi prietenii şi prietenele s-au adunat în
perechi, Gaga Gâ sca m-a invitat la dans. Ş i-a pus mâ inile pe talia mea, iar eu
mi-am pus mâ inile pe umerii lui. Nu mă mai uitasem niciodată cu adevă rat la
el, pentru că era atâ t de tă cut şi nu atâ t de bun la engleză , dar am vă zut acum
că era mai înalt ca mine şi avea ochi că prui. A spus câ teva lucruri în engleză .
Toate erau lucruri pe care eu îl învă ţasem să le spună .
La şapte şi jumă tate dimineaţa, Juli şi Bernadett m-au condus pâ nă la
gară . Tot îmi spuneau că nu trebuie să adorm, altfel voi ajunge în Praga.
Câ teva mame îmi dă duseră provizii pentru că lă torie: nişte piersici, o pungă
de corcoduşe, un kilogram de pră jituri şi şase batoane de ciocolată cu rom.
Pe peronul gă rii, mi-am auzit numele şi m-am întors să o vă d pe Nó ra
alergâ nd că tre mine, urmată de Margit şi Feri. Margit mi-a dat ceva într-o
pungă de plastic. Le-am îmbră ţişat pe fiecare dintre ele iar şi iar. Trenul a
intrat în raza vizuală , din ce în ce mai aproape, aducâ nd sentimentul de viu
şi plenitudine, inerent venirii trenurilor. Tocmai atunci, Gyula a venit
alergâ nd, trecâ nd peste terenul viran, fluturâ ndu-şi braţele. A reuşit să
ajungă pe peron tocmai la timp ca să îmi urce valiza după mine în tren.
— La revedere, Selin! La revedere! au strigat cu toţii, iar eu am strigat
„La revedere” şi uşile s-au închis.
Pe mă sură ce trenul a accelerat din staţie, uşile s-au deschis din nou, ca
o gaură în lume. Nu au putut fi închise pâ nă la urmă toarea staţie. M-am uitat
în punga pe care mi-o dă duse Margit. Avea genul de sandviciuri care îmi
334
plă ceau cel mai mult, cu felii subţiri de chiftele şi ardei gras verde. Am stat
pe coridor tot drumul, ca să nu adorm şi să mă trezesc în Praga. Un tip
prietenos, homosexual, mergea în susul şi în josul coridorului, fluturâ nd o
ţigară neaprinsă într-o manieră amuzantă . I-am dat o cutie de chibrituri. Ş i-a
împreunat mâ inile şi s-a înclinat în faţa mea. Apoi a stat lâ ngă mine, fumâ nd
afară , pe fereastră , pâ nă la oprirea lui, o mică staţie din mijlocul lui nică ieri.
Era doar o singură persoană care aştepta acolo, un bă rbat cu o tunsoare ca a
unui sectant virgin cu puteri mentale, stâ nd în umbră . Cei doi prieteni
pă reau atâ t de fericiţi să se vadă . Primul lucru pe care l-a fă cut tipul cu
tunsoarea de sectant virgin cu puteri mentale a fost să -i ofere prietenului
să u un foc.
La coada de înregistrare din aeroport, o fată mi-a zâ mbit şi i-am
zâ mbit şi eu, apoi a venit la mine şi mi-a spus povestea vieţii ei. Numele ei
era Teodora, era româ ncă şi mergea să se întâ lnească cu bă rbatul ei, care
era al treilea în lanţul de comandă pe un vapor comercial de mă rimea unui
mic oraş. În mod normal, vaporul bă rbatului ei dă dea ture neîntrerupte
între Danemarca şi China, dar acum se stricase şi avea să fie ancorat timp de
trei zile în Istanbul, aşa că avea şansa să -i facă o vizită .
— Nu mi-am vă zut soţul de două luni, mi-a spus ea.
Pentru o clipă , cuvintele „soţ” şi „două luni”, cu tot ceea ce implicau ele,
pă reau să deschidă un abis între noi.
Era prima dată pentru Teodora câ nd zbura, deşi, bineînţeles, petrecuse
mult timp pe vapoare. Nu fusese niciodată în Turcia.
— Sunt mulţi oameni ca tine acolo? m-a întrebat ea cu o expresie plină
de speranţă .
— Poţi să fii sigură , am ră spuns eu, întrebâ ndu-mă la ce aspecte din
persoana mea se referea.
M-a întrebat ce vâ rstă am. Chipul i s-a schimbat pentru o clipă .
— Eu am 26 de ani, mi-a spus ea, ca şi cum tocmai ar fi primit de
curâ nd nişte veşti proaste. Nu este vâ rsta pe care o resimt.
— Ce vâ rstă resimţi?
— Ca tine, 19.
Dar eu resimţeam cei 19 ani tot ca fiind foarte mulţi şi, cumva, stră ini
faţă de cine eram. Mi-a trecut prin cap că ar putea trece mai mult de un an,
poate chiar şi şapte ani, pâ nă să învă ţ să mă simt ca de 19 ani.
Câ nd am ajuns la biroul de înregistră ri, Teodora a început să explice
ceva foarte complicat lucră torilor din aeroport. Era ceva special, fie în
legă tură cu biletul ei, fie în legă tură cu maniera de manevrare a bagajului,
din cauza statutului internaţional pe care îl deţinea vaporul soţului ei.
335
Lucră torii nu erau familiarizaţi cu acest statut. Teodora pă rea să creadă că ei
se îndoiesc de acredită rile bă rbatului ei.
— Cum pot să dovedesc că soţul meu este al treilea în lanţul de
comandă pe un vapor? s-a întrebat ea, gâ nditoare. Am ancore pe că maşă !
Lucră torii liniei aeriene nu au fost prea impresionaţi de că maşă .
Majoritatea pasagerilor din zborul nostru erau turci de vâ rstă mijlocie,
cu feţe ră vă şite, îndreptâ ndu-se spre casă dintr-o excursie organizată în
Mallorca.
— Nici nu îţi vine să crezi prin ce-am trecut, mi-a spus în turcă un
bă rbat la poarta de îmbarcare.
La început am crezut că s-ar fi putut să mă confunde cu o persoană pe
care o cunoştea, dar apoi am vă zut, din expresia lui îngâ ndurată , că nici nu
mă cunoştea, şi nici nu îi pă sa dacă mă cunoaşte sau nu.
— Nu a fost frumos? am întrebat.
— Ce să fie frumos? Nimeni nu vorbea turceşte acolo. Am avut un ghid,
dacă îl poţi numi ghid – un sadic în sensul clinic. Ce poţi să spui despre un
bă rbat ca acela? Ş i-a că utat în viaţă un punct de sprijin şi l-a gă sit pe acesta.
Ş i-a scuturat capul, revă zâ nd, în aparenţă , locurile din lume unde
sadicii clinici îşi puteau gă si punctele de sprijin.
...
Micul avion s-a rostogolit şi s-a aplecat încolo şi-ncoace tot drumul
că tre Istanbul. De la un capă t puteai vedea pă mâ ntul, care se apropia şi se
retră gea nebuneşte; de la celă lalt, doar cerul. Compartimentele de deasupra
scaunelor s-au deschis. Un caşcaval gigantic s-a rostogolit pe interval. Apoi
avionul a pierdut din altitudine atâ t de brusc, încâ t câ ţiva pasageri s-au lovit
cu capul de tavan. Fiecare mişcare violentă era întâ mpinată cu gemete,
ţipete şi râ sete. Câ ţiva dintre pasagerii mai în vâ rstă se rugau. Un tip a
vomitat în punga specială , iar apoi au început să vomite cu toţii.
Partea cea mai rea a fost coborâ rea. Fiecare secundă era din ce în ce
mai dezgustă toare. Îţi puteai simţi şi sufletul cum se plimbă ca un lichid prin
trup, ţopă ind de colo-colo, precum că că rezele de capră într-o barcă . Teodora
m-a apucat de mâ nă , iar eu, la râ ndul meu, am strâ ns-o pe a ei. Apoi, dintr-o
dată , ultimii nori au ră mas în spatele nostru, iar acolo se aflau Marea
Marmara şi Bosforul, la fel de vii, şi sclipitoare, şi enigmatice ca nişte coaste
ale unui peşte gigantic. Teodora s-a aplecat absorbită că tre geam.
— Este vaporul bă rbatului meu, mi-a spus ea, ară tâ nd că tre fregatele
de departe, de jos. Undeva, una dintre ele.

336
 M-am uitat la ceafa ei, la pă rul ei pufos care scă pase din coada de cal, la
lă nţişorul de aur, delicat, cu încuietoare în formă de S de pe pielea ei
pistruiată – toate acele lucruri pe care bă rbatul ei trebuie că le cunoştea
prea bine.
Aveam să îmi petrec noaptea cu mă tuşa mea, Belgin, şi verişoara Defne
înainte să mergem cu toatele în Antalya, pe Mediterană , să ne întâ lnim cu
mama şi celelalte mă tuşi. Belgin şi Defne erau singurele mele rude din
Istanbul, un oraş pe care nu îl mai vizitasem din copilă rie. Am petrecut mai
mult timp în Ankara, oraşul de baştină al mamei mele – oraşul pe care îl
întemeiase Atatü rk, capitala republicii seculare. Mama era de pă rere că
Istanbulul era trist, cu stră zile sale înguste şi clă dirile lui dă ră pă nate. Dar eu
voiam să îl vă d, pentru că Ivan spusese că vrea să meargă acolo deoarece se
asemă na cu oraşele din romanele de secolul al XIX-lea: lă bă rţat,
multistratificat, eterogen, colcă ind de parveniţi, monomaniaci şi comercianţi
de mobilă veche.
Belgin, mă tuşa mea, lucra la un lanţ naţional de laboratoare, care
procesau analize medicale. Spuseseră că vor trimite un şofer la aeroport. Nu
am putut gă si şoferul. Am încercat să sun la laborator, dar codul AT&T nu a
funcţionat – trebuia să cumperi jetoane de telefon. Nu aveam bani turceşti,
iar la casa valutară nu primeau nici bani ungureşti, nici cecuri de că lă torie.
M-am întors la telefoanele publice şi am încercat să îmi dau seama cum
să dau un telefon cu taxă inversă , câ nd un tâ nă r foarte bine îmbră cat a
apă rut lâ ngă mine.
— Telefoanele funcţionează cu jetoane, mi-a spus el.
A continuat să -mi explice conceptul de jeton.
— E ca o monedă , dar nu funcţionează decâ t în telefon – şi s-a oferit să -
mi cumpere unul dacă îi dă deam banii.
I-am explicat că nu am decâ t bani ungureşti.
— Fie şi bani ungureşti, atunci, a spus el tolerant.
— Câ t ar trebui să -ţi dau?
— Câ t crezi tu.
I-am dat o bancnotă . A tulit-o cu o viteză incredibilă , iar apoi s-a întors
ţinâ nd aceeaşi bancnotă .
— Casa de schimb valutar nu primeşte bani ungureşti, mi-a spus el.
— Nu, nu primeşte, am fost de acord.
— O, pă i, dă -mi mie banii ungureşti, a spus tâ nă rul după un moment.
Cine ştie, poate am să -i folosesc vreodată . Aş putea să dau peste nişte turişti
unguri care se întorc în Ungaria. Atunci pot să îmi dea ultimele lor lire

337
turceşti şi eu am să le dau banii mei ungureşti. Ei o să spună „Mulţumesc”,
iar eu am să spun „La revedere, că lă torie plă cută ”.
În aparenţă înveselit de viitorul schimb, mi-a dat un jeton şi am sunat
la laborator. M-au transferat de patru ori. A cincea persoană cu care am
vorbit mi-a spus că şoferul a plecat şi că va ajunge în curâ nd.
Tâ nă rul mi-a că rat valiza de la telefoane pâ nă la ieşirea din vamă .
Periodic se revă rsa pe poarta de debarcare câ te un val de pasageri care
pă reau devastaţi. Pe unii dintre ei îi aştepta cineva, alţii mergeau singuri.
Am încercat să îi dau tâ nă rului mai mulţi forinţi, dar el a spus că are
destui.
— Pâ nă la urmă , nu am să dau vreodată peste vreun turist ungur.
Nu a vrut nici pră jituri. A spus că nu este în relaţii bune cu dulciurile.
Apoi s-a oferit să îmi cumpere o bere. Bere, din nou! M-am întrebat dacă
Ivan ar fi acceptat – dacă el şi acest tip ar fi sfâ rşit prin a fi prieteni prin
intermediul dragostei lor comune pentru bere. La despă rţire, tâ nă rul mi-a
mai dat un jeton de telefon.
— S-ar putea să ai nevoie de el, mi-a spus el. Dacă nu, o să fie o
amintire.
Singura persoană care aşteptase la ieşirea din vamă la fel de mult ca şi
mine era un bă rbat care ţinea o pancartă pe care scria AGENŢ IA DE TURISM
EMIRATELE REGALE ÎI UREAZĂ BUN VENIT DOMNULUI AHIB SADEEN. De
câ teva ori, două femei diferite s-au gră bit, de asemenea, că tre mine şi m-au
întrebat dacă îl vă zusem pe Ahib Sadeen.
— Nu încă , am ră spuns.
Un bă rbat a ieşit pe poarta vă mii într-o că maşă şi jachetă orbitor de
albe, însoţit de patru femei acoperite de burka negre. Era Ahib Sadeen.
Dintr-un motiv oarecare, sosirea lui a fost evenimentul decisiv care m-a
fă cut să mă gâ ndesc că aşteptasem prea mult. M-am dus la oficiul de
informaţii şi i-am rugat să îi dea mesaj „şoferului de la Laboratoarele
Gű ven”. Aceştia mi-au ră spuns că nu era posibil să dea mesaj unei persoane
decâ t dacă îi cunoşteau numele. Le-am subliniat faptul că ştiam numele
laboratorului. Ei mi-au ră spuns că nu puteau da mesaj unui laborator – pur
şi simplu nu se fă cea.
— Nu aţi putea s-o faceţi ca un gest de bună voinţă ? am întrebat.
Mama vorbea deseori despre bună voinţă în conversaţiile ei cu
angajaţii de servicii turci. În comparaţie cu maghiara, turca suna limpede ca
apa, dar vorbitul era foarte dificil. Pentru a spune ceva, mă simţeam ca şi
cum ar fi trebuit să -mi scotocesc creierul după fiecare frază pe care o

338
auzisem înainte şi apoi să o relansez pe cea care se potrivea cel mai bine cu
circumstanţele.
Într-un final, au fost de acord să îi dea mesaj lui „Gű ven Bey” – Domnul
Gű ven – ceea ce, evident, nu avea să ducă la nimic, deoarece Gű ven era un
nume comun, însemna încredere, şi nu era utilizat de sine stă tă tor, fă ră un
nume de familie, ca să dai mesaj cuiva în aeroport. Am aşteptat oricum o
perioadă în zonă . Nu a apă rut nimeni.
Am folosit al doilea jeton pentru a suna din nou la laborator.
— Poftim? Vreţi să spuneţi că Yusuf Bey nu a venit încă ? m-a întrebat o
secretară .
M-a cuprins un val de râ s. Îl cunoşteam pe Yusuf Bey. Fusese şoferul
bunicului meu ani de zile, în Ankara. Nu ajungea nică ieri niciodată la timp.
Odată , a stricat o maşină trecâ nd peste un bolovan enorm care stă tea chiar
în mijlocul drumului. Câ nd bunicul meu l-a întrebat „Yusuf, de ce nu ai ocolit
bolovanul?”, acesta a ră spuns „Am crezut că este o hâ rtie.”
Odată ce am ştiut că este Yusuf Bey, l-am gă sit imediat. Stă tea într-un
colţ, mâ ncâ nd seminţe de floarea-soarelui.
— A, deci tu eşti Selin Hanim, s-a minunat el, ştergâ ndu-şi mâ inile.
Ultima dată câ nd ne-am întâ lnit erai mai scundă .
— Aveam doar 10 ani.
— A, atunci de asta.
Totul în casa lui Belgin şi Defne era mic – scaunele, farfuriile,
carneţelele. Degetele mele de la picioare abia încă peau în papuci. Belgin
fă cuse o cină minunată cu să rmă luţe în foi de viţă , peşte lumâ nă rică , pe care
îl mâ ncai întreg, şi boabe de afine fierte în ulei de mă sline.
După masă , Defne şi vă rul meu, Ayhan, au venit în vizită . În anii de
câ nd nu îl mai vă zusem, devenise sinistru de chipeş, cu pă r castaniu ră vă şit
şi ochi albaştri pă trunză tori. Tocmai începuse să muncească într-un loc nou,
la un birou condus de tată l să u, fiind concediat din poziţia precedentă
pentru că muşcase un om de ureche.
Toţi patru ne-am uitat la ştiri. O bombă explodase în Atlanta, fă ră să
ră nească pe cineva. Un foc de pă dure fă cea ravagii de să ptă mâ ni întregi în
Marmaris; acum erau 30 de focuri şi nimeni nu ştia cum să le stingă . În
Valencia, un matador fusese stră puns pâ nă la moarte. I-au ară tat trupul cum
era aruncat de taur, în aparenţă cu atâ ta uşurinţă , apoi coşciugul care era
purtat de o mare de umeri. Mă tuşa Belgin a schimbat canalul. Bă rbaţi
africani, care nu purtau decâ t nişte pâ nze în jurul şoldurilor, alergau în
salturi peste un câ mp de iarbă galbenă , înaltă .
— A, Dracula japonez, a spus vă rul meu, Ayhan. Cum pot să ri...
339
 A repetat expresia „Dracula japonez” de câ teva ori.
— Cum pot fi japonezi, este Africa, a spus Defne.
— Dracula japonez poate fi gă sit şi în Africa. Dacă aş putea să ri şi eu
aşa...
S-a ridicat să facă o demonstraţie, ră sturnâ nd o mă suţă , dar prinzâ nd-
o înainte să lovească podeaua.
— Deci, copii, a spus el, mergem la un bar sau ce facem?
— La un bar, acum? Eşti nebun? a spus Defne. Selin tocmai a coborâ t
dintr-un avion, este obosită .
— Oricum, nu trebuie să te duci mâ ine la muncă ? l-a întrebat mă tuşa
Belgin.
— Nu înainte de opt şi jumă tate. Asta înseamnă că trebuie să mă
trezesc la şapte şi jumă tate, Dorm câ te trei ore pe noapte, patru ore maxim.
Deci, ră mâ n cinci ore să mergem la un bar.
— Să ri acasă , în pat, Dracula Japonez, i-a spus mă tuşa Belgin.
— Aş vrea eu! a spus cu tristeţe Ayhan, ridicâ ndu-şi jacheta.
Marginea că zii şi partea de sus a dulapului cu oglindă erau aglomerate
cu produse pentru pă r uscat sau deteriorat. Am vă zut un şampon pentru
recuperare în profunzime pentru pă rul deteriorat, o mască hidratantă cu
aplicare uscată pentru pă rul ondulat deteriorat, un balsam de reparare
completă pentru pă rul deteriorat şi uscat de produsele pentru coafat, un ulei
esenţial de hidratare pentru pă rul stresat şi o sticlă pe care scria:
TRATAMENT DE URGENŢ Ă : PĂ R DETERIORAT DE USCĂ CIUNE. Am stat sub
duş, ră sfă ţâ ndu-mă sub apa fierbinte, dar neliniştită din cauza unui
sentiment din ce în ce mai puternic de îngrijorare pentru pă rul rudelor
mele.
...
Canapeaua-pat era concepută pentru o persoană diferită de mine – nu
numai că mai mică , dar şi cu o personalitate diferită , mi se pă rea mie.
Dimineaţă , Defne m-a dus să vă d faimoasa universitate unde studia ea
managementul afacerilor, care se gă sea pe vâ rful unui deal cu vedere spre
Bosfor, chiar deasupra fortă reţei de secol al XV-lea care a jucat un rol
important în asediul de la Constantinopole. Chiar dacă era vară ,
universitatea avea un iz de nopţi tâ rzii şi relaţii intense, de cele mai vechi şi
cele mai noi că rţi, şi pentru prima dată am simţit un lică r de entuziasm la
gâ ndul că mă voi reîntoarce la şcoală în toamnă .
Am vizitat Palatul Topkapî, unde am plă tit în plus pentru a intra în
harem: un labirint pavat minunat, cunoscut anterior drept „cuşca de aur”.
340
Haremul era frumos, dar m-am simţit uşurată câ nd a sosit momentul să
plecă m că tre urmă toarea noastră destinaţie, un centru comercial gigantic,
unde am stat într-o curte şi am mâ ncat vafe belgiene. Peste tot în jurul
nostru, femei şi adolescenţi mâ ncau şi ei vafe belgiene. Centrul comercial
avea un magazin de hâ rtie tipizată japoneză , de unde am cumpă rat o agendă
cu spirală . Avea hâ rtia cea mai suplă şi ivorie, cu o copertă roz, decorată cu o
boabă de fasole antropomorfă maro. Boaba de fasole avea o mâ nă pe şold şi
o flutura pe cealaltă . Era o agendă minunată .
Avionul nostru a ajuns în Antalya la zece seara. Mama ajunsese cu
câ teva ore înainte. Ca de obicei, avea lucruri noi, elegante, pe care nu le mai
vă zusem sau la care nu mă mai gâ ndisem înainte: ochelari cu lentile
ultrasubţiri şi rame groase, cele mai pale sandale gri-crem cu tocuri joase, o
geantă de voiaj din piele de culoarea vinului roşu. Unghiile de la picioare
erau date cu o ojă aproape la fel de gri-crem, dar chiar mai palidă , o culoare
pe care nu o mai vă zusem niciodată înainte pe unghii. Sandalele erau
fermecă toare, ele însele ară tau ca două femei bine proporţionate.
Mama nu putea înţelege cum de aveam atâ ta energie după o că lă torie
cu avionul.
— Nu este normal, mi-a spus ea. Ai luat ceva?
Am spus că poate tocmai pentru că nu luasem nimic. Expresia
îngrijorată de pe faţa ei nu s-a schimbat.
— Ia asta, a spus ea şi mi-a dat jumă tate de Valium.
Mama însă şi luase jumă tate de Valium în avionul de la New York, cu
câ teva zile înainte, şi, în consecinţă , şi-a pierdut paşaportul şi a intrat în ţară
într-un fel despre care mi-a spus că ar fi mai bine dacă nu îl aflu. Mai tâ rziu,
în Ankara, mama se plimbase pe stradă şi că zuse din cauză că pavajul era
foarte denivelat. Un ajutor de bă can a ieşit alergâ nd din bă că nie, a ridicat-o,
a strigat-o „soră ” şi i-a oferit o ţigară . Ei bine, asta era Turcia: drumurile erau
de rahat, dar oamenii erau respectuoşi cu cei mai în vâ rstă ca ei.
— Asta a venit pentru tine de la Ankara, mi-a spus mama, dâ ndu-mi o
vedere cu imaginea Podului Suspinelor. Spatele era acoperit de un scris
compact, ondulat.

Bună , Selin,
Ei bine, am reuşit să ajung la locul de naştere al eroului meu literar, Casanova (ha,
ha). Atmosfera este foarte decadentă , aproape ireală . Mă tot simt ca şi cum aş fi în „Moarte
la Veneţia” şi pe cale să cedez molimei în drumul meu spre a necinsti un bă ieţel sau ceva de
genul. Bill tocmai a plecat. Am tră it momente extrem de intense, cu şi mai multe suişuri şi
coborâ şuri decâ t de obicei, ca să nu mai spun de „dezbaterea” noastră obişnuită despre artă
din fiecare catedrală . De asemenea, aici am avut vise extrem de ciudate. Cred că s-ar putea
341
să fiu afectată la nivel subconştient de faptul că Veneţia nu are o istorie clasică . A fost
fondată abia în secolul al V-lea (de refugiaţi din calea lui Atilla Hunul). Cred că , avâ nd
sensibilitatea clasică pe care o am, are sens să mă simt mai integrată în Roma. Ş i totuşi,
poate că sunt speriată doar pentru că voi merge la Belgrad. Oricum. Că veni vorba de Atilla,
sper că o duci bine pe tă râ mul „diavolului întrupat” şi că nimeni nu te fugă reşte. Chiar îmi
doresc să putem avea una din conversaţiile noastre lungi. Voiam să -ţi spun despre un vis pe
care l-am avut despre un carnaval orgiac cu că lugă riţe, dar am ră mas fă ră spaţiu, după cum
bine poţi vedea.
Cu dragoste, Svetlana

...
Era ceva deconcertant în ceea ce privea hotelul din Antalya: şuieratul
constant al stropitorilor din iarbă , expresiile angajaţilor în uniformele lor
brodate cu auriu, tufişurile cu florile ca nişte lei demenţi cu limbi rigide,
asemeni unor beţe. Auzeam rusă peste tot: începuturile drumului meu în
studierea limbii ruse au coincis cu o explozie de turişti ruşi în Mediterana
turcească . Deşi era august, magazinele cu produse din piele erau pline de
ruşi care îşi cumpă rau haine enorme de blană . Se pregă teau pentru viitor.
Era un bufet pentru cină , un stand cu kebap şi o lebă dă fă cută din unt
care transpira într-un tub de gheaţă . Ne-am aşezat cu toţii la o masă lungă –
eu, mama, Defne, mă tuşa Belgin, mă tuşile Seda, Ş enay şi Arzu, fiul lui Arzu,
Murat, şi noua prietenă a lui Murat, Yudum. De câ te ori Yudum pleca pentru
un minut, toată lumea începea să o critice. Defne avea ce-avea cu numele ei,
care însemna „a sorbi”.
— Cine are un nume ca ă sta? a întrebat Defne, al că rei nume însemna
„dafin”.
Yudum trebuia să împartă o cameră cu mama lui Murat, Arzu, care
lucra pentru serviciile secrete, avea o manie pentru cură ţenie şi se că ţă ra tot
timpul pe scaune pentru a şterge de praf suprafeţele de deasupra, invizibile,
ale lucrurilor. Murat avea propria lui cameră , dar Yudum nu avea voie să
stea cu el – trebuia să stea cu Arzu. Împreună au şters de praf partea
superioară a şifonierului.
...
Am încercat să îmi petrec timpul cu cei de vâ rsta mea, Defne, Murat şi
Yudum, dar am fost incapabilă să mă adaptez la în modul lor de a fi. Pă reau
că aşteaptă tot timpul ceva, îndepă rtarea unui oarecare obstacol – să se
deschidă un magazin, să se mute soarele pe cer sau ca cineva să se întoarcă
de unde se dusese să ia ceva. De câ te ori fă ceau realmente ceva, cum ar fi să
intre în apă , să mă nâ nce prâ nzul sau să plece undeva, o fă ceau într-un mod

342
abstract, fă ră tragere de inimă , ca şi cum ar fi vrut să arate că aceasta nu era
decâ t o diversiune de la principala activitate de a aştepta. Nu vorbeau decâ t
despre momentul în care lucrurile pe care le aşteptau aveau să se întâ mple.
Dar, de câ te ori acele lucruri se întâ mplau, nimic nu pă rea să se schimbe.
Sentimentul de provizorat era acelaşi, doar că îşi gă sea gradual un nou
obiect.
Pâ nă la urmă , mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului singură ,
citind sau înotâ nd. Îmi plă cea să înot mai mult decâ t oricui din familia mea –
asta mi se tră gea de la faptul că eram americancă . De asemenea, mergeam
pe jos mai mult.
— Merge de colo-colo, de aici pâ nă dincolo, de dincolo – înapoi, aici, a
observat mă tuşa Arzu de mai multe ori.
— Aşa e de mică , a spus mama cu mâ ndrie.
Mama înota jumă tate de oră pe zi, ţinâ ndu-şi capul foarte drept. Uneori
mă ală turam. Odată , câ nd înotam împreună una lâ ngă alta, am dat nas în nas
cu un rahat gigantic, care plutea la nivelul ochilor. Gâ ndindu-mă că ar putea
fi un fel de bă ţ sau de buştean mic, i l-am ară tat mamei.
— Este un rahat, a spus ea cu o expresie îndurerată .
Niciuna dintre mă tuşile mele nu ne-a crezut ce vă zusem. Tot încercau
să ne contrazică pe temeiuri teoretice.
— Rahatul s-ar fi dezintegrat în bucă ţi mici, a spus mă tuşa Arzu.
— Nu ar pluti niciodată aşa, intact, a fost de acord Ş enay.
— Cine a mai auzit de un rahat plutitor? Rahatul pluteşte? Nu am auzit
niciodată de aşa ceva, a intervenit şi Seda.
— O spun ca medic, a zis mama. Mergeţi să înotaţi acolo şi o să vedeţi
un rahat care pluteşte.
...
În fiecare zi, aproape de apus, înotam pâ nă la pluta de plastic care
fusese ancorată aproape de geamanduri, la aproximativ ١٠٠ de metri de mal.
Stă team întinsă pe spate pe plasticul albastru cald, ascultâ nd sunetul
valurilor şi toate zgomotele interne pe care capul meu le fă cea după ce
înotam. Soarele se scufunda că tre orizont puţin mai devreme în fiecare zi.
Stă team cu picioarele că tre mal şi mă gâ ndeam cum, la 5 000 de mile în
direcţia aceea, că tre soare, era Boston, în timp ce Tokio, unde se afla Ivan,
era la 5 000 de mile în direcţia întunericului care se apropia. Încă 5 000 de
mile în aceeaşi direcţie – în sensul acelor de ceasornic, raportat la Polul
Nord – era California.

343
 De obicei, eram singura persoană de pe plută , dar, într-o după -amiază
mi-am dat seama că un bă rbat se îndrepta în direcţia mea. Înota în stil craul,
fă ră să se gră bească şi cumva inexorabil, întorcâ ndu-şi capul ca să respire la
fiecare patru bă tă i. Câ nd a ajuns la plută , a bă tut apa pentru un minut,
uitâ ndu-se printre gene – avea vreo 40 sau 50 de ani, şi un cap ras – şi s-a
urcat pe scara de metal.
— E în regulă ? a întrebat, el ară tâ nd că tre plută .
Am încuviinţat. S-a întins pe spate, câ ţiva metri mai încolo de,
sprijinindu-se pe coate, cu apa stră lucindu-i pe braţe şi pe piept, care se
ridica şi se lă sa. Puteam să -mi dau seama, doar uitâ ndu-mă la el, că era rus.
Pluta a continuat să se unduiască şi să pleoscă ie pentru o vreme, apoi s-a
liniştit.
M-am hotă râ t să încerc să vorbesc cu bă rbatul. În afara cursului, nu
vorbisem niciodată rusă cu nimeni care era realmente de acolo. I-am spus că
studiam limba rusă la universitate.
— Nu mai spune, a zis el.
Pă râ nd doar puţin plictisit, m-a întrebat unde era universitatea, de
unde eram, de unde erau pă rinţii mei, unde m-am nă scut şi ce studiam: toate
întrebă rile la care ştiam să ră spund. L-am întrebat ce profesie are. A ră spuns
că este om de afaceri.
— Este interesant? am întrebat.
— Ideea nu este dacă e sau nu interesant, a spus el după un moment,
frecâ ndu-şi unul de altul degetul mare şi ară tă torul.
Am simţit şocul unui fior sexual şi am fost consternată . Ce era atâ t de
atractiv? Indiferenţa lui faţă de plictiseală ? Felul în care invocase banii? Ce
îmi pă sa mie de banii lui? Mi-am adus aminte câ t de izolată mă simţisem în
satele ungureşti, ascultâ nd Beatles cum câ ntă despre bani şi femei – am
crezut că este o chestie ciudată din anii ’50. Dar dacă trupul meu ră spundea,
într-un fel sau altul, la bani? Dacă acesta era felul de a fi al femeilor?
— Deci, a spus bă rbatul rus, eşti singură acum?
Am clă tinat din cap.
— Mama şi cele patru mă tuşi sunt aici.
— Patru mă tuşi, a spus el. Sunt multe.
A privit printre gene că tre mal, probabil uitâ ndu-se după mă tuşi.
— Ş i serile?
— Serile?
— Îţi petreci serile cu cele patru mă tuşi?
Am simţit imediat acelaşi fel de insultă şi jignire pe care o simţisem
uneori cu Ivan – ca şi cum râ dea de mine, sau încerca să mă tragă pe sfoară .
344
 — Nu ştiu, am ră spuns.
— Ş i ce este ceea ce nu ştii?
M-am uitat la el – la braţele lui, care aveau un semn maroniu din
naştere şi un vaccin contra varicelei, şi la gura lui, care în mod foarte clar nu
era, deşi din motive pe care nu le puteam articula, gură de american.
— Mi-a pă rut bine să te cunosc, am spus şi am alunecat pâ nă la
marginea plutei şi înapoi în apa rece, care mi-a cuprins, dintr-o dată , întreg
trupul, fă ră să dea uită rii vreun singur centimetru.
Primele cinci sau şase zile nu am suferit deloc, purtată de schimbarea
de decor şi de sensul de progres. Acesta era urmă torul pas în poveste. Ivan
se afla în Tokio, iar eu eram aici. Era ca atunci câ nd două personaje dintr-un
film mergeau în două locuri diferite.
Apoi s-a schimbat ceva. Viaţa nu mi se mai pă rea ca un film. Ivan era în
continuare în film, dar mă lă sase în urmă . Nu se mai întâ mpla nimic
extraordinar şi nici nu avea să se mai întâ mple. Eu doar eram acolo cu
rudele mele, tră ind zile fă ră sens şi fă ră formă , care nu mă aduceau mai
aproape de nimic. Mi se pă rea că această stare a lucrurilor era o uşurare
pentru mama. Din perspectiva ei, mă gâ ndeam eu, ultimele să ptă mâ ni
fuseseră o aventură periculoasă , temporară , ceva care trebuia îndurat, iar
acum lucrurile reveniseră la cum fuseseră , la normal. Era dureros să vă d că
scopurile noastre se aflau la poli opuşi. Aproape tot ceea ce era interesant
sau plin de înţeles din povestea mea era, în povestea ei, un hazard fă ră sens
sau o supă rare. Acest lucru era şi mai adevă rat în ceea ce le privea pe
mă tuşile mele. Ele nu luau în serios nimic din ceea ce fă ceam; totul era un fel
de activitate trivială , uşor supă ră toare, colaterală , asupra că reia insistam
dintr-un motiv sau altul, şi care nu avea nimic de-a face cu viaţa reală . Nu
puteam să contest sau să contrazic acest punct de vedere, nici mă car mie,
pentru că realmente nu ştiam cum să fac ceva de-adevă ratelea. Nu ştiam
cum să mă mut într-un alt oraş, sau să fac sex, sau să am un loc de muncă
adevă rat, sau să fac pe cineva să se îndră gostească de mine, sau să studiez
orice altceva care nu era un proiect de autoperfecţionare.
Pentru prima dată în viaţa mea nu puteam să mă gâ ndesc la nimic ce
mi-aş fi dorit în special să studiez sau să fac. Încă mai aveam vechea idee de
a deveni scriitoare, dar asta însemna a fi, nu a face. Nu spunea ce ar fi trebuit
să faci.
Mi s-a fă cut ră u fizic. Mă durea stomacul, îmi era greaţă tot timpul şi
mai ales câ nd încercam să citesc, picioarele şi umerii mă dureau, îmi
pierdusem puterea de a mă duce undeva sau de a face ceva, de a zâ mbi sau
de a-mi ţine colţurile gurii în sus, într-o poziţie normală , câ nd oamenii
345
vorbeau cu mine. Faţa mea că zuse pur şi simplu ca un tort. Mă tuşile mele
credeau că sunt supă rată sau îmbufnată şi mă tachinau. Nu eram îmbufnată
– pur şi simplu nu puteam să -mi mişc faţa. Nu puteam mâ nca, şi nici nu mă
puteam gâ ndi să mă nâ nc. Nici mă car nu puteam să încep să mă gâ ndesc să
stau la bufetul pentru cină – să ascult pe toată lumea cum îi spune chestii
pasiv-agresive lui Yudum, pe Yudum încercâ nd să îşi sporească capitalul
social luâ ndu-ne pe mine şi pe Defne peste picior, pe mă tuşa Seda îmbiindu-
mă cu miel şi tachinâ ndu-mă pentru faptul că în trecut fusesem vegetariană ,
şi pe Murat spunâ nd că sosul Bechamel avea nevoie de mai mult unt. Mama
le-a spus tuturor că mă durea stomacul şi a comandat ceai şi pâ ine pră jită de
la room-service. Pâ inea pră jită a venit înşirată pe un gră tar argintiu, ca o
corespondenţă care trebuia trimisă , cu gem de gutui – un tip de gem care
mereu mă amuzase în trecut.
După câ teva zile, simptomele fizice au trecut. În sufletul meu, încă mă
mai simţeam ca şi cum aş fi că zut de pe banda transportorului, dar eram
capabilă să mă nâ nc, să citesc, să înot şi să îmi menţin expresia astfel încâ t să
nu mă zgâ iesc constant la oameni cu o privire a unui om lovit de moarte.
Am fă cut cu mama o excursie de o zi ca să -l vizită m pe fratele vitreg al
bunicii, Ş ü krü , care cumpă rase recent nişte acţiuni la un hotel din regiunea
Antalyei. A fost o că lă torie lungă cu taxiul pe drumuri de ţară şerpuitoare
care m-a dezo-rientat. Hotelul nu avea ieşire la plajă – pă rea pur şi simplu
un hotel luxos gol, construit fă ră motiv într-o mlaştină . Ş ü krü ne-a aşteptat
pe o alee circulară de acces. Îndesat, onctuos, cu buze că rnoase şi ochi
deschişi, nu era deloc ca bunica mea – bunica mea slă bă noagă , cu ochii negri,
cu vocea ei gravă şi râ sul bubuitor.
Ş ü krü ne-a primit într-un chioşc, unde un chelner ne-a adus ceai şi
aperitive. Ne-a explicat că stă team în primul hotel cu teren de golf al Turciei.
Era o nouă manie printre americanii şi scoţienii bogaţi, să joace golf în
locaţii exotice, de pildă , Malayezia. În Turcia, oamenii încă erau prea
înapoiaţi şi nu ştiau despre hotelurile de golf. Partenerii lui cumpă raseră
acest teren pentru câ ţiva bă nuţi deoarece nu avea ieşire la plajă , iar tot ce
voiau turcii erau plajele. Ei bine, jucă torilor de golf nu le pă sa de plaje. Dacă
le dă deai o piscină şi un teren de golf de calitate, erau fericiţi.
În realitate, terenul de acolo era puţin cam prea mlă ştinos ca să fie în
totală concordanţă cu o experienţă de golf plă cută ; practic, era imposibil să
loveşti o minge în aşa fel încâ t să se ducă undeva, şi o mare parte a
proprietă ţii trebuia să fie asanată . Clă direa principală era terminată , din
toate punctele practice de vedere, iar Ş ü krü locuia el însuşi acolo, ală turi de
fiica lui – Seda ne-a informat pe scurt despre fiica lui, o persoană publică ,
346
care apă rea deseori în tabloide – şi nepotul lui, Alp. Lui Alp, a spus el, chiar îi
mergea bine acolo, în hotelul gol dintr-o mlaştină .
Alp a venit cu o maşină de golf stropită cu noroi. Deşi nu avea decâ t 8
ani, trupul lui, de forma unui butoi, burta şi ochii veseli îi dă deau aspectul
unui adult în miniatură .
— Urcaţi-vă , urcaţi-vă , ne-a spus Ş ü krü . O să vă facă turul.
Mama şi cu mine ne-am uitat una la alta. După un moment, ne-am suit
în maşina de golf. Mama stă tea în spate, lâ ngă şi, parţial, sub o greblă de
metal. Eu stă team în faţă , lâ ngă Alp, iar în jurul gâ tului lui scâ nteia o mică
patină aurie cu rotile pe un lă nţişor de aur. Schimbâ nd vitezele cu un gest
pedant, a intrat cu spatele în nişte tufişuri şi s-a repezit că tre aleea
principală .
Am trecut pe lâ ngă o flotă de maşini de golf parcate, un deal şi o movilă
de nisip, apoi am virat în verdeaţa viitorului teren de golf. Pă mâ ntul era atâ t
de mlă ştinos, încâ t cauciucurile lă sau urme în noroi. Ceea ce te izbea de-
adevă ratelea, în plină figură , era însufleţirea dimprejur. Pă rţi ale creaţiei lui
Dumnezeu continuau să -ţi zboare în faţă şi braţe. Peisajul tremura şi
zbâ rnâ ia, iarba înaltă şi frunzele de palmieri tremurau, noroiul pă rea să se
mişte-ncolo şi-ncoace. Broaştele să reau în iazuri şi creaturi necunoscute
fojgă iau printre frunze. Ceva a bâ zâ it tare pe lâ ngă urechea mea şi ceva, sau
cineva, mi-a zburat în ochi.
Alp a forţat motorul ca să treacă de un mic deal. Cauciucurile şi-au
pierdut pentru un moment aderenţa.
— Nu vă faceţi griji, sunt aici, a spus Alp.
— Uşor, dragul meu Alp, copilul meu, a spus mama.
— O să vă ară t totul, a spus Alp.
— Deja ne-ai ară tat atâ t de multe, a spus mama.
— Încă nu aţi vă zut nimic.
La un moment dat a frâ nat brusc, a să rit din maşină , a înşfă cat grebla
uriaşă şi a început să lovească pă mâ ntul. S-a dovedit că omora un şarpe. I-a
frâ nt coloana şi apoi l-a bă tut pâ nă nu s-a mai mişcat, amintindu-mi de
Sfâ ntul Gheorghe.
— Jeg, a explicat el, uitâ ndu-se la noi şi fă câ ndu-ne cu ochiul.
Nu eram sigură cum mergeau lucrurile pentru Alp aici, la staţiunea de
golf pă ră sită , din mlaştina plină de şerpi. Nu era deloc clar că totul merge
bine. Ş i totuşi, întâ lnirea cu el m-a fă cut să simt o lică rire de optimism. M-am
gâ ndit că aş putea scrie ceva despre asta, despre hotelul de golf. Dar, câ nd
am încercat să mă gâ ndesc la o intrigă care să ducă la acea mlaştină , nu am
putut face faţă – nu încă unui hotel, nu, nu puteam.
347
 Câ nd m-am întors la şcoală în toamnă , mi-am schimbat specialitatea de
la lingvistică şi nu a mai urmat cursuri de filozofie sau de psihologia
limbajului. Mă dezamă giseră . Nu învă ţasem ceea ce dorisem despre cum
funcţionează limbajul. Nu învă ţasem absolut nimic.

Mulţumiri
Lucrul la această carte m-a fă cut să devin din ce în ce mai conştientă de
datoria pe care o aveam faţă de toţi profesorii mei, în special faţă de cei pe
care i-am întâ lnit în primul an de facultate. Nu i-am crezut la momentul
respectiv, dar practic aveau dreptate în legă tură cu tot. De asemenea, aş dori
să îmi exprim afecţiunea şi gratitudinea faţă de foştii mei colegi de clasă din
aceeaşi perioadă , cu mulţi dintre ei nemaivorbind de ani buni, deşi
personalită ţile lor mai tinere încă le simt foarte prezente şi dragi mie.
Nina în Siberia se bazează pe un text real, Povestea Verei, pe care l-am
întâ lnit în 1995 şi care a avut, de-a lungul anilor, drept coautori, un numă r
de instructori de limbă rusă care lucrau, pe câ t am putut să îmi dau seama,
sub un vă l al disimulă rii. Mulţumesc Programului de limbă rusă de la
Harvard, în special Patriciei Chaput şi Nataliei Chirkov, pentru că mi-au spus
despre el.
348
 O primă formă a acestei că rţi a fost scrisă între 2000 şi 2001, cu
susţinerea lui Eric Hsu. Beatrice Monti della Corte şi Fundaţia Santa
Maddalena mi-au asigurat atmosfera idilică , saturată de mopşi, în care am
revizuit-o într-un final, şi am descoperit că timpulo transformase într-un
roman istoric. De asemenea, sunt recunoscă toare pentru generozitatea
Fundaţiei Rona Jaffe, Fundaţiei Whiting, Universită ţii Koç şi Cullman Center
for Scholars and Writers.
Agenta mea, Sarah Chalfant, şi editoarea mea, Ann Godoff, au susţinut
Idioata şi pe autoarea ei din toate punctele de vedere. Will Heyward a
contribuit cu idei preţioase asupra unor subiecte variind de la Stendhal la
fauna Noii Zeelande. Casey Rasch este destinat lucrurilor mă reţe. Lorin Stein
mi-a dat notiţe uimitoare, ca de obicei. Dimiter Kenarov a fost cu mult mai
util decâ t pieptenele pentru un bă rbat chel. Am scris sfâ rşitul acestei că rţi la
biroul lui Rajesh Parameswaran. Pă rinţii mei iubiţi, Olcay Ayanlar Batuman
şi Vecihi Batuman, au pus întotdeauna educaţia mea pe primul loc. Calitatea
de lector a lui Lindsay Nordell a fost ca o bijuterie stră lucitoare, splendidă ,
pe care încă nu îmi vine să cred că am putut să o ţin în mâ nă .
Feodor Mihailovici: câ nd vine vorba de titluri, şi nu numai de titluri, ce
scriitor ar putea vreodată să atingă poalele veşmâ ntului tă u nobil?

349