Biodiversitatea regiunii Mediteraneene și a zonelor cu

climat mediteranean
Introducere
Motivul pentru care am ales această temă are la bază dorința mea de cunoaștere mai detaliată
a tot ceea ce acest subiect are de oferit și interesul generat de acestă zonă mai mult sau mai
puțin vizitată și cunoscută din punct de vedere turistic, dar și nu numai. Aceste zone încântă
atât prin peisaje deosebite cât și prin o bogată biodiversitate, adaptată condițiilor variate de
mediu și climă, dar și complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic.
Biodiversitatea cuprinde totalitatea variației genelor, speciilor și a ecosistemelor care
constituie viața pe această planetă. Zona mediteraneană dar și celelalte zone cu climat
mediteranean se remarcă printr-o deosebită biodiversitate.
Capitolul I

1. Localizare geografică
Regiunea Mediteraneană se extinde asupra teritoriilor din jurul Mării Mediterane, ocupând
cea mai mare parte a peninsulei Iberice, țărmurile de sud ale Franței, țărmurile peninsulei
Italice și Balcanice, sudul Crimeii, litoralul Asiei Mici, împreună cu țările situate în zona de
est a Mării Mediterane. Climatul mediteranean se mai desfășoară și în America de Nord
(California), America de Sud (Chile), Africa de Nord, în zona Munților Atlas și Africa de
Sud, respectiv și în sud-vestul Australiei.

Fig. 1. Localizarea geografică a mediului mediteranean

2. Scurtă caracterizare a geologiei zonelor mediteraneene
Din punct de vedere al geologiei, unitățile de relief situate în zonele mediteraneene se
caracterizează printr-o diversitate de roci. Spre exemplu, se regăsește, pe teritoriul Italiei, în
munții Alpi, un relief dezvoltat pe calcare și dolomite, iar Munții Apenini se remarcă prin
prezența rocilor vulcanice, întâlnite și în Masivul Central Francez. Se găsesc roci dure
(granite), gresii și calcare și pe teritoriul Spaniei, în munții Iberici iar Munții Sierra Madre,
California și nordul Munților Cantabrici, Spania, se caracterizează prin roci sedimentare.

Fig. 2. relief dezvoltat pe dolomite, Munții Alpi, Italia

3. Relieful regiunii
Regiunile mediteraneene se caracterizează printr-un relief specific montan și destul de
fragmentat. Peisajul mediteranean variază în altitudine între 1000-1500 de m și în unele zone
chiar 3000 m, unde este prezent etajul de foioase și de amestec, subalpin și alpin. Domină
relieful înalt alcătuit din munți tineri, formați în orogeneza alpină precum: Munții Alpi,
Munții Apenini (Italia), Munții Sierra Nevada (Spania), Cordiliera Betică, Atlas (nordul
Africii). Pe versanții munților se produc dezagregări vara, torenți și alunecări de teren. Astfel
că se ajunge frecvent la crearea unui peisaj dezolant, cu o mulțime de ravene, torenți si
suprafețe pe care apar rocile în urma spălării solului. Acestea se numesc "pământuri rele" sau
"badland-uri", întrucât nu mai pot fi folosite în agricultură pentru împădurire.
 Fig. 3. Munții Atlas, N Africii

Fig. 4. Munții Sierra Nevada, Spania

În unele zone mai întâlnim și forme de relief reprezentate de podișuri. Meseta Spaniolă este
un podiș ușor accidentat datorită prezenței Sierrelor (culmi ce se desprind din Munții Iberici și
Cordiliera Betică spre est), cu altitudini de 500-600 m.
 Fig. 5. Meseta Spaniolă

4. Climatul regiunilor mediteraneene

Climatul mediteranean sau climatul subtropical, este întâlnit de o parte și de alta a
Ecuatorului, între paralele 30-40° latitudine nordică și sudică. Specificul mediului
mediteranean este datorat pretutindeni condițiilor climatice, dependența de întâlnire a maselor
de aer polare (iarna – ciclonii frontului polar) cu cele tropicale (vara – anticiclonii
subtropicali, care impun o mare uscăciune). Clima mediului mediteranean este caracterizat
prin două sezoane distincte, verile fiind aride cu secete prelungite și iernile blânde și ploioase
(ploile încep din a doua jumătate a toamnei când se refac stratele acvifere și reînvie vegetația
care a avut de suferit pe timpul verii).
Prezența maselor de aer tropicale, calde și uscate determină temperaturi ridicate vara cu medii
curpinse între 20 - 25°C, uscăciune și numeroase zile senine, iar în sezonul rece, se
înregistrează temperaturi mai scăzute, mediile fiind între 5°C și 10°C, nebulozitate accentuată
și o mare cantitate de precipitații ce cad frecvent sub formă de averse. Cantitatea anuală de
precipitații variază destul de mult de la o regiune la alta, în medie, ea este de 500-1000 mm,
dar în anumite condiții, local, ajung la valori mult mai mari, peste 1500 mm, sau foarte mici,
sub 350 mm. Sezonul secetos durează între 4 și 6 luni.
Pe țărmurile regiunii mediteraneene suflă frecvent vânturi, ce au viteze mari și anumite
caracteristici termice, vânturi reci ca Mistralul și Tramontanul în sudul Franței, Bora pe
țărmul dalmatic și vânturi calde ca Santa Ana pe țărmul vestic-american, Berg pe cel sud-
african și un vânt ce vine din ținuturile sahariene, vântul Sirocco.
 Fig. 6. Harta tipurilor de climă

Fig. 7. Iarna în Chile, în orașul și comuna La Reina

Fig. 8. Iarna în Africa de Sud

5. Hidrografia regiunii
Regimul hidrologic mediteranean este caracterizat prin variații sezoniere mari precum și
variații de nivel în funcție de caracterele zonei climatice din care fac parte. Râurile prezente în
aceste regiuni sunt scurte, au pante mari și o scurgere puternic influențată de modul de
manifestare al precipitațiilor. Se înregistrează debite importante în sezonul ploios când sunt
transportate torențial cantități însemnate de aluviuni, și debite mici în cel cald, când multe
dintre ele seacă. Râurile formează la vărsare delte, de exemplu Delta Padului. Fluvii din
zonele mediteraneane: Loa (Chile), Tibru, Pad (Italia), Izmir (Turcia), Los Angeles
(California), Limpopo și Orange (Africa de Sud). Totodată sunt există și lacuri precum Lacul
Garda(Italia), Lacul Villarrica (Chile).

Fig. 9. Lacul Villarrica, Chile

Fig. 10. Râul Tibru, Italia

6. Solurile regiunii
Între vegetație și sol există o strânsă interdependență. Caracteristicile fizico-chimice ale
solurilor determină instalarea unei anumite vegetații, iar vegetația la rândul său, constituie un
factor indispensabil formării anumitor soluri. Pe lângă vegetație și clima, relieful și substratul
litologic au mare rol în formarea și evoluția solurilor. Regiunile mediteraneene se
caracterizează prin soluri brune și soluri roșii ( terra rosa). Solurile terra rosa se formează
numai pe roci calcaroase. Ambele tipuri de sol sunt fertile. Astfel se explică dezvoltatrea
agriculturii în ținuturile mediteraneene încă din cele mai vechi timpuri.

Fig. 11. Viță de vie Malvasia, în solul Terra Rossa

7. Modul de folosință al teritoriului

În țările din bazinul mediteranean, utilizarea terenilurilor se realizează aproximativ sub
aceeași manieră, de exemplu în Spania terenurile sunt utilizate astfel: 41% terenuri arabile,
33% păduri, 13% pășuni și fânețe și 13% suprafețe cu alte destinații. În peninsula Iberică
terenurile agricole ocupă 31% culturile permanente 10%, iar pădurile 23%.Regiunea agricolă
mediteraneană se caracterizează prin interferența culturilor cerialiere cu cele ale citricilor și
măslinului, la care se adaugă vița-de-vie. Se practică creșterea ovinelor în regim sedentar sau
transhumant.
Capitolul II
Flora Mediterană și a zonelor cu climat mediteranean
Cea mai mare parte din flora mediteraneană își are originea în cea tropicală adaptată la
climatul de nuanță secetoasă. Foarte multe specii de plante au caracter sempervirescent.
Glaciațiunile cuaternare s-au simțit într-o oarecare măsură și pe țărmurile Mediteranei, prin
răcirea climei permițând unor specii migratoare eurasiatice să se instaleze pe teritoriile non-
africane, dintre care unele ( Cardamine pratensis, Ribes alpinum) supraviețuiesc și astăzi, iar
altele (carpen, salcie, crușin, etc) au dispărut, fiind cunoscute numai sub formă de fosile în
împrejurimile Algerului.

Fig. 12. Cardamine pratensis

Fig. 13. Coacăz de munte (Ribes alpinum)

Există aproximativ 100 de specii de antrofite care se găsesc în zonele mediteraneene. Dintre
genurile de plante care și-au găsit centrul biogenetic în zona mediteraneană enumerăm:
liliaceul ceapa-ciorii (Muscari) – există 3 plante din familia liliaceelor, una cu flori galbene
(Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum sau Leopoldia comosa), iar a treia
cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum sau Leopoldia tenuiflora), Rapița
(Brassica napus), mărarul (Anethum graveolens), Iasomia (Jasminum fruticans), Liliacul
(Syringa vulgaris), Jugastrul mediteranean (Acer monspessulanum).
 Fig. 14. Ceapa-ciorii (Muscari comosum)

Fig. 15. Rapița (Brassica napus)

Este un arbust mic, înalt până la 1,5 m, uneori chiar

până la 3 m, cu tulpină ramificată din familia oleacee
răspândit în regiunea mediteraneană și Asia Mică.
Înflorește în mai-iunie. În România crește spontan în
Dobrogea pe locuri stâncoase și pietroase, în
tufărișuri, în marginea pădurilor. Este cultivată ca
plantă decorativă. Iasomie sălbatică este declarată
monument al naturii și este ocrotită prin lege.

Fig. 16. Iasomia (Jasminum fruticans)

Este o specie din genul Syringa care înflorește primăvara. Este un arbust a
cărui înălțime poate ajunge până la șapte metri, cu ramuri drepte și lujeri
puțin muchiați.
Crește în tufișuri, în sălbăticie, dar este mai ales cultivat ca arbust
ornamental.
Liliacul are și proprietăți medicinale. În acest scop se recoltează frunzele,
din care se prepară infuzie sau comprese.

Fig. 17. Liliacul (Syringa vulgaris)

Vegetația mediteraneană este caracterizată și prin pădurile mediteraneene, tufișuri xerofile
(trăiesc în medii lipsite de umiditate) subtropicale cu frunze dure și mate și prin asociații
ierboase. Pădurea este rară, are o înălțime de circa 10 metri și arborii sunt adaptați la secetă
având frunze mici și lucioase, tulpini groase, rădăcini adânci și coroana sub formă de umbrelă.
Pădurile mediteraneene boreale sunt alcătuite din arbori semipervirescenti și arbori cu frunze
căzătoare.
Dintre arborii semipervirescenți predominant este stejarul verde, Quercus ilex (stejarul de
stâncă). Acesta ocupă o suprafață vastă în jurul Mării Mediterane, ajungând până în Sudul
Franței și Asia Mică. Se dezvoltă pe orice fel de sol, fiind însă exigent față de lumină.

Fig. 19. Stejarul de stâncă (Quercus ilex)

Fig. 20. Stejarul de pluta (Quercus suber), urca mai puțin în altitudine și preferă terenurile
silicioase și umede.

Fig.21. Pinul maritim (Pinus pinaster), ocupă țărmurile Mării Mediterane occidentale,
suportând cu greu frigul, este sensibil la îngheț și trăiește bine acolo unde temperatura de
iarnă nu diferă mult de 6 ° C.

Fig. 22. Pinul de Alep (Pinus

halepensis), are un areal aproape identic
cu cel al stejarului, fiind de asemenea
exigent în ceea ce privește căldura, căci
nu suportă temperatura sub -11°C. Este
capabil să colonizeze rapid zonele
deschise și abrupte. Poate constitui
păduri secundare, când se substituie
pădurii de stejar verde, distruse de foc.
Are un areal extins din Spania până în
Grecia, Maroc și Libia. Pinii de Alep
sunt folosiți pentru bonsai.
Tufișurile mediteraneene boreale
Arborii și arbuștii au frunze mici, lucioase: măslin, portocal, leandru, stejar de plută, pinul de
Alep etc. Pădurile inițiale au fost în mare parte defrișate și înlocuite cu o vegetație secundară
de tufișuri dese, numite maquis (Franța), garriga (Spania), frigana (Grecia). Alte denumiri ale
formațiunilor mediteraneene sunt: chapparal (California), matorral (Chile), scrub (Africa de
Sud).

Maquis-ul (denumire corsicană), este răspândit în

Corsica și pe tot țărmul nordic al Mediteranei până
la 400 m altitudine. El s-a format prin defrișări
succesive și pășunat excesiv. Nu este altceva decât
o pădure degradată situată pe soluri bogate în
siliciu. În componența floristică a maquis-ului intră
dafinul, măslinul sălbatic, mirtul, printre care apare
uneori stingher stejarul de plută.

Fig.23. Maquis-ul

Fig. 25. Mirt (Myrtus

communis)
Fig. 24. Dafinul ( Laurus
nobilis)

Garriga (Spania) este alcătuită din tufișuri mici situate pe roci calcaroase și marnoase,
dezvoltate îndeosebi în sudul Franței. Speciile dominante sunt cele ale stejarului de Kermes și
rozmarinul.

Fig. 27. Garriga

 Fig. 28. Rozmarinul (Rosmarinus officinalis)

Frigana este regăsită în Grecia, Creta, țărmul Asiei Mici unde formează asociații de arbuști cu
țepi.
Chaparral (California) este o formațiune joasă întâlnită în ținuturile uscate din vestul Statelor
Unite ale Americii, formată pe locul pădurilor cu frunze persistente.

Fig. 29. Formațiunea Chaparral, California Fig. 30. Frigana, Grecia

Fig. 32. Oleandru (Nerium

oleander)

Fig. 34. Arborele de căpșuni

(Arbutus unedo)
Fig. 31, Palmierul (Jubaea chilensis),
endemic într-o mică zonă din Chile
Astăzi pe aceste teritorii mediteraneene se cultivă grâul, porumbul, tutunul, vița de vie, orezul,
bumbacul, fisticul, smochinul, măslinul, citricele.

Fig. 35. Măslinul (Olea europaea) Fig. 37. Portocalul dulce (Citrus sinensis)

Fig. 36. Fistic (Pistacia vera) Fig. 36. Fistic (Pistacia vera)

Fauna
Biodiversitatea faunistică din zona mediteraneană și a zonelor cu climat mediteranean
prezintă adaptări specifice ale speciilor, determinate de condițiile climatice și de
precipitații. Astfel că unele își desfășoara activitatea în timpul nopții, în timp ce altele
prezină o rezistență ridicată la temperaturi și își caută hrană în timpul zilei. Fauna
pădurilor și tufișurilor xerofile cu frunze dure și mate din regiunea mediteraneană este
activă primăvara, fiind dominată de rozătoare, păsări, șoareci, șerpi,broaște-țestoase și
insecte.
Specii ca leul (Panthera leo) si antilopa (Oryx dammah ), au disparut din regiunea
mediteraneană în ultimile sute de ani ca rezultat al distrugerii habitatului natural și din
cauza vânatului excesiv.
 Fig. 40. Antilopa (Oryx dammah)
Fig. 39. Leul (Panthera leo)

Foca-călugăr (Monachus monachus) este o

specie de mamifere marine. Fiind una dintre
cele mai rare specii de mamifere, există un
risc extrem de mare de extincție în viitorul
imediat. Singura colonie adevărată de foci
călugăr din lume este Colonia de foci Cabo
Blanco care trăiește în cel mai vestic punct
al continentului African. Aici trăiesc
aproximativ 200 de foci călugăr
mediteraneene. Au fost abundente în Marea
Mediterană, Marea Neagră și o parte din
Oceanul Atlantic în apropiere de Gibraltar, Fig. 41. Foca-călugăr (Monachus monachus)
în jurul Madeira, Insulele Canare, Azore.
Din cauza vânătorii, a perturbărilor și a
schimbărilor nefavorabile ale mediului,
numărul acestora a scăzut dramatic. Acum,
doar aproximativ 450-510 dintre acestea
supraviețuiesc, mai ales în jurul Madeira, în
Marea Egee și în alte locații din Marea
Mediterană.

Fig. 42. Foca-călugăr (Monachus

monachus)
Magotul (Macaca sylvanus), de asemenea cunoscut ca și Maimuță barbară, este un macac
specii native din Munții Atlas de Algeria și Maroc alături de o populație mică de origine
incertă în Gibraltar. Este singura maimuță din Europa.

Fig. 43. Magot (Macaca sylvanus)

Liliacul mediteranean cu potcoavă (Rhinolophus euryale), este o specie de liliac rară din
regiunea mediteraneană.

Fig. 44. Liliacul mediteranean cu potcoavă (Rhinolophus euryale)

Fig. 46. Muflonul (Ovis musimon) Fig. 48. Șacalul auriu (Canis
aureus lupaster)

Fig. 45. Hiena vărgată (Hyaena hyaena)

Pelicanul comun este o pasăre mare, migratoare. este bun înotător și zboară cu ușurință pe
distanțe lungi; trăiește în colonii în stufăriș din sud-estul Europei (majoritatea în Delta
Dunării) până în estul Mongoliei și Africa, ajunge în timpul iernii până în Africa de Sud. Este
o specie rară, ocrotită la nivel internațional, fiind inclusă în Cartea Roșie și o specie-simbol
pentru Delta Dunării.

Fig. 49. Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus)

Fig. 50. Pelicanul dalmatin (Pelecanus crispus) este poate cea mai mare pasăre de apă dulce
din lume, deși rivalizat în greutate și lungime de cele mai mari lebede. Sunt păsări elegante
iar turmele lor zboară în sincronie grațioasă. Cu o gamă care se întinde pe mare parte din
Eurasia Centrală, de la Mediterana în vest până la strâmtoarea Taiwan în est și de la Golful
Persic în sud până în Siberia în nord, este un migrant pe distanțe scurte și medii între zonele
de reproducere si iernare. Ca și în cazul altor pelicani, masculii sunt mai mari decât femelele
și, de asemenea, dieta lor este în principal pește. Numărul speciilor a suferit o scădere
dramatică în timpul secolului al XX-lea, parțial din cauza utilizării terenurilor, perturbărilor și
activităților de braconaj, în prezent sunt pe cale de dispariție.
 Vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus) este o
pasăre răpitoare de zi de talie mare,
răspândită zonelor împădurite montane din
nord-vestul Africii și Peninsula Iberică, sud-
estul Europei (Balcani), Turcia, Orientul
Mijlociu, sud-vestul Asiei până în Munții
Pamir și Altai.

Fig. 50. Vluturul pleșuv sur (Gyps fulvus)

Țestoasa grecească este un animal cu viață

foarte lungă, atingând o durată de viață de peste
125 de ani, cu unele rapoarte neverificate de
până la 200 de ani.

Fig. 52. Broasca țestoasă grecească (Testudo graeca)

Fig. 53. Echidna cu cioc scurt (Tachyglossus aculeatus)

Echidna cu cioc scurt, este acoperit cu blană și tepi și are un bot distinctiv și o limbă
specializată, pe care o folosește pentru a-și prinde prada cu o viteză mare. Ca și celelalte
monotreme existente, echidna cu cioc scurt depune ouă (un singur ou pe an); monotremele
sunt singurul grup viu de mamifere care face acest lucru. Specia se găsește în toată Australia,
unde este cel mai răspândit mamifer nativ.
Vipera de Liban este un șarpe veninos foarte rar. Există informații limitate cu privire la
această specie. Este caracterizat printr-un număr redus de solzi, având pete mai închise la
culoare de-a lungul corpului, partea cea mai deschisă fiind vârful cozii de culoare galbenă.
Este întâlnită în Liban și Siria la altitudini între 1000 și 2200 de metri. Vipera de Liban este
regăsită în zonele de munte unde sunt prezente pădurile de cedru și peisajele alpine.

Fig. 54. Vipera de Liban (Montivipera bornmuelleri)

Pinguinul din Africa de Sud, este o specie de pinguin limitată în apele sud-africane.Cândva
extrem de numeros, pinguinul african este astăzi în declin rapid din cauza mai multor
amenințări și este clasificat ca fiind pe cale de dispariție. Este o specie carismatică și este
populară printre turiști.

Fig. 55. Pinguin african (Spheniscus demersus)

Damanul de stâncă este un mamifer din ordinul hiracoideelor (Hyracoidea) întâlnit în sud-
vestul și nord-estul Africii și Orientul Mijlociu. Damanul de stâncă trăiește în colonii de 4-40
de indivizi, alcătuite dintr-un mascul dominant, mai multe femele adulte și pui. Trăiește de
obicei în regiuni stâncoase, la altitudini foarte diverse - de la nivelul mării, până în zone de
munte de până la 4.000 m altitudine.

Fig. 56. Damanul de stâncă (Procavia capensis)

Valoarea științifică economică și istorică a regiunii

Peisajul din jurul Mării Mediterane este unul dintre cele mai transformate antropic de pe
întreaga planetă. Turismul este o parte importantă a economiei acestor regiuni. Una dintre
cele mai importante zone turistice ale lumii o constitue Marea Mediterană.
Mediul mediteranean a fost si este propice activitatilor antropice având repercusiuni în
alcătuirea și structura mediului natural. S-au înregistrat taieri abuzive de păduri, însoțite de
accelerarea proceselor de eroziune ce au dus la degradarea solurilor. Pe lângă poluare,
biodiversitatea este amenințată și de interesul economic deosebit exercitat asupra unor
specii lemnoase ce au fost supuse exploatării din cele mai vechi timpuri, acum fiind
amenințate cu dispariția. Un exemplu elocvent este cazul cedrului de Liban, care în
Antichitate ocupa vaste teritorii din Asia Mica, astăzi găsindu-se doar în câteva areale
protejate de lege, lângă Liban.
Bibliografie
1. Budui V. (2009), ), “Biogeografie”, Suceava
2. Heinrich W. (1974), ), “Vegetația Pămîntului în perspectivă ecologică”, Ed. Științifică
București
3. Larion D. (2009), ), “Geografia continentelor”, Ed. Pim
4. Lupașcu A. (2001), “Biogeografie”, ed. Fundației “România de mâine”, vol I
5. Pișota I. (2002), ), “Biogeografie”, ed. UNIVERSITARĂ București
6. Pop I. (1979), ), “Biogeografie ecologică”, Ed. Dacia Cluj-Napoca, Vol II
7. Rusu E., Marin I., Marin M. (2007), “Geografia continentelor”
8. http://www.zooland.ro
9. https://ro.wikipedia.org