PITEȘTI

- 2011 –
CUPRINS
pagina

INTRODUCERE...........................................................................................................................4
CAPITOLUL I...............................................................................................................................6
CARACTERIZAREA SISTEMULUI FISCAL ACTUAL ÎN ROMÂNIA.............................6
1.1. Teorii contemporane privind fiscalitatea..............................................................................6
1.2. Principiile unui sistem fiscal optimal....................................................................................7
1.3. Justificarea legitimităţii impozitului şi consimţirea la plata acestuia.................................11
1.4. Evoluţia nivelului şi structurii prelevărilor fiscale în România şi în ţările membre ale
Uniunii Europene.......................................................................................................................15
1.4.1. Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 2000-2010..........................15
1.4.2. Evoluţia gradului de fiscalitate în ţările membre ale Uniunii Europene, în perioada
2000-2008..............................................................................................................................17
1.4.3. Structura prelevărilor fiscale în România, în perioada 2000-2010..............................18
1.4.4. Influenţa presiunii fiscale asupra încasării veniturilor fiscale. Curba Laffer pentru
România.................................................................................................................................19
1.5. Necesitatea implementării acquis-ului comunitar în legislaţia fiscală românească............25
1.5.1. Scurt istoric al relaţiilor României cu Uniunea Europeană.........................................25
CAPITOLUL II...........................................................................................................................26
EVAZIUNEA FISCALĂ-CONŢINUT ŞI FORME DE MANIFESTARE ÎN ROMÂNIA..26
2.1. Evaziunea fiscală la adăpostul legii (licită)........................................................................26
2.2. Evaziunea fiscală sau frauda fiscală (ilicită).......................................................................28
2.3. Economia subterană............................................................................................................29
2.3.1. Munca la negru............................................................................................................29
2.3.2. Activităţile criminalităţii economice...........................................................................30
2.4. Mecanismele evaziunii fiscale în România........................................................................30
2.5. Analiza structurii evaziunii fiscale identificate, în România, în perioada 1995-2005....35
2.5.1. Structura evaziunii fiscale identificate, pe categorii de venituri fiscale şi categorii de
contribuabili...........................................................................................................................38
2.5.2. Structura evaziunii fiscale identificate, pe unităţi administrativ-teritoriale.................40
2.5.3. Structura evaziunii fiscale identificate, pe domenii de activitate................................43
2.5.4. Structura sumelor atrase suplimentar la buget în urma identificării cazurilor de
evaziune fiscală......................................................................................................................44
2.6. Estimarea nivelului evaziunii fiscale în România...............................................................46
2.6.1. Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei „de suprafaţă”.............46
Număr evazionişti = Număr contribuabili * Frecvenţa evaziunii fiscale în cazul ...........47
2.6.2. Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei subterane.....................48
CAPITOLUL III..........................................................................................................................50
EVAZIUNEA FISCALĂ ÎNTRE CAUZE ŞI EFECTE – STUDIU DE CAZ.......................50
3.1. Factori favorizanţi ai fenomenului evazionist (economiei subterane)................................50
3.1.1. Nivelul presiunii fiscale..............................................................................................50
3.1.2. Comportamentul socio-uman......................................................................................51
3.1.3. Multitudinea reglementărilor şi birocraţia...................................................................51
3.1.4. Cauze politice..............................................................................................................52
3.1.5. Nivelul de dezvoltare economică.................................................................................53
3.1.6. Cauze tehnice...............................................................................................................54
3.1.7. Corupţia.......................................................................................................................55
3
 3.2. Efectele evaziunii fiscale....................................................................................................56
3.2.1. Efecte asupra formării veniturilor statului...................................................................57
3.2.2. Efecte economice.........................................................................................................57
3.2.3. Efecte sociale...............................................................................................................58
CONCLUZII................................................................................................................................59
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................63

INTRODUCERE

În orice economie, scopul principal al unui sistem fiscal este de a constitui o sursă stabilă
şi solidă de venituri publice. Pe de altă parte, un sistem fiscal trebuie să aibă ca obiective
susţinerea dezvoltării economice a ţării şi sprijinirea categoriilor sociale defavorizate.
Realizarea acestor obiective trebuie să fie însoţită de preocuparea permanentă a
administraţiei fiscale pentru creşterea eficienţei sale. În acest proces, un factor de o importanţă
deosebită este reprezentat de reducerea evaziunii fiscale, în condiţiile în care aceasta contribuie
la diminuarea eficienţei structurilor statale, fiind în acelaşi timp un factor generator de corupţie.
Prezentă atât în cadrul economiei de suprafaţă, cât şi la nivelul economiei subterane, unde
fenomenul este generalizat, evaziunea fiscală a atins, în ultimii ani, în România, dimensiuni
relativ mari.
Desigur, acest fenomen nu este specific doar României, sau doar ţărilor cu o economie de
piaţă în formare (cum a fost cazul ţării noastre, în perioada de după 1989).
Fenomen tot atât de vechi pe cât este însăşi existenţa impozitului propriu-zis, evaziunea
fiscală nu are graniţe de timp sau de spaţiu. Cu toate acestea, amploarea acestui fenomen prezintă
diferenţe sensibile de la o ţară la alta, în general considerându-se că în ţările cu economii
dezorganizate, instabile, unde corupţia se manifestă din plin, economia subterană şi evaziunea
fiscală sunt la ele acasă.
Evaziunea fiscală are consecinţe, în primul rând, la nivel macroeconomic, constând în
privarea statului de veniturile cuvenite, prin aceasta diminuându-se posibilităţile de manevră în
economie şi în domeniul social.
Pe de altă parte, întreprinderile care se sustrag plăţii impozitelor, având costuri mai mici,
vor face o concurenţă neloială agenţilor economici care-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale,
distorsionând,
astfel, bunul mers al mecanismelor pieţei libere, subminând unele domenii de activitate.
Considerată, de unii analişti economici, o „manifestare brută a democraţiei”, evaziunea
4
fiscală ar avea, în unele viziuni, efecte favorabile pentru prosperitatea unei naţiuni. „În urma
evaziunii fiscale s-ar putea să aibă de câştigat economia în ansamblul ei, dacă eficienţa cu care
sunt utilizate resursele rezultate din evaziune este mai mare decât cea pe care ar fi obţinut-o
guvernul pentru aceste fonduri”1.
Astfel, dacă pe termen scurt evazioniştii au de câştigat, iar statul (puterea publică) a
pierdut, chiar mai mult decât o nerealizare a resurselor bugetare, pe termen lung, au de pierdut şi
ceilalţi contribuabili care nu au recurs la evaziune fiscală, printr-o posibilă creştere a sarcinii
fiscale a acestora, ceea ce îi poate determina şi pe aceştia, într-un final, să apeleze la evaziune
fiscală.
Acceptarea şi generalizarea acestui fenomen, însă, ar însemna, fără doar şi poate,
acceptarea suprimării, în timp, a statului, ori acest lucru este, în epoca modernă, imposibil, având
în vedere faptul că „niciodată şi nicăieri în lume, iniţiativa privată nu a fost capabilă să asigure,
ea singură, echilibrul social şi economic al unei naţiuni” 2. Existenţa statului, în epoca modernă,
este impusă de rolul acestuia, în primul rând, pe plan social şi economic, exercitat prin
mecanismul bugetar, respectiv prin politica de cheltuieli şi de procurare a veniturilor publice.
Prin urmare atitudinea cea mai eficientă faţă de fenomenul evazionist este aceea de a
realiza o bună administrare a lui, la nivelul identificării, previzionării, controlului şi valorificării
acestuia.
Trecând de la abordarea conceptuală a noţiunilor de sistem fiscal, politică fiscală,
presiune fiscală, economie subterană şi evaziune fiscală la analiza cauzelor şi implicaţiilor, mai
ales la nivel macroeconomic, ale fenomenului evazionist, în ţara noastră, lucrarea de faţă este o
încercare de a trata fenomenul evaziunii fiscale în contextul aderării României la Uniunea
Europeană.
În a doua parte a lucrării s-a realizat o analiză a evaziunii fiscale identificate, în
România, din punct de vedere al nivelului şi structurii acesteia, pe baza datelor oficiale obţinute
în urma activităţii de control fiscal, urmărindu-se în final o încercare de dimensionare a sumelor
totale sustrase bugetului public, atât ca sume absolute cât şi ca ponderi în deficitul bugetului
general consolidat şi în produsul intern brut.
Ultima parte a lucrării abordează subiectul transpunerii aquis-ului comunitar în legislaţia
românească privind combaterea evaziunii fiscale, în noile condiţii ale integrării ţării noastre în
Uniunea Europeană, prin prisma interesului extern de protejare a intereselor financiare ale

1
Nicolae Hoanţă, „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.281.
2
Nicolae Craiu, „Economia subterană între da şi nu”, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.223

5
acesteia.

CAPITOLUL I
CARACTERIZAREA SISTEMULUI FISCAL ACTUAL ÎN ROMÂNIA

1.1. Teorii contemporane privind fiscalitatea

Teoria economică şi practica politică au impus, în timp, două mari abordări fiscale, strâns
legate de concepţiile privitoare la rolul statului în economie.
Acele teorii economice şi doctrine politice care se axează pe stimularea liberei iniţiative,
cu menţinerea unui rol redus al statului în economie sunt, în mod clar, adeptele unei fiscalităţi
reduse, considerând că orice formă suplimentară de impunere înseamnă, de fapt, reducerea
capacităţii private de decizie pentru investiţie şi consum, decizie considerată a fi, din start, mult
mai eficientă decât cea a statului „nivelator”.
Aceste teorii au fost dezvoltate, în perioada postbelică, de adepţii neoclasicismului
economic, curent reprezentat, în special, de profesorul Milton Friedman 3, şi a devenit parte a
doctrinei politice, în special, pentru partidele conservatoare din lumea anglo-saxonă4.
În viziune neoclasică impozitul este perceput, mai degrabă, ca o variabilă financiară
decât ca o variabilă instrumentală. Spre deosebire de keynesişti, care sunt preocupaţi de
găsirea unei rate a presiunii fiscale susceptibile să permită realizarea obiectivelor
macroeconomice (cum ar fi, de exemplu, utilizarea deplină a forţei de muncă), neoclasicii se
preocupă mai ales de determinarea modalităţilor optime de finanţare a cheltuielilor publice, adică
de obţinerea unei structuri fiscale optime. Problema constă în găsirea acelui impozit care să
perturbe, cât mai puţin posibil, mecanismele pieţei. Numai în asemenea condiţii, se afirmă,
impozitul poate fi utilizat ca o variabilă de politică economică.
Obţinerea impozitului optimal i-a condus pe neoclasici la elaborarea teoriei „superiorităţii
3
Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie, fondator al celebrei şcoli de gândire economică de
la Chicago.
4
Partidul Republican din S.U.A., Partidul Conservator din Marea Britanie.
6
impozitului direct asupra impozitului indirect”. Un impozit direct pe venit este, în mod colectiv,
preferabil unui impozit indirect pe cheltuieli. În plus, acest impozit direct trebuie să fie cât mai
progresiv, pentru a fi just din punct de vedere social. Dacă, dimpotrivă, statul utilizează cu
precădere impozitul pe cheltuieli, atunci trebuie avut în vedere faptul că acesta este generator de
„distorsiuni fiscale”, datorită fenomenului de translaţie pe care îl ocazionează şi care este de
natură să perturbe echilibrul pieţei.
În esenţă, dezbaterea teoretică între adepţii celor două teorii se concentrează pe două
aspecte: funcţia de redistribuire a bugetului şi funcţia economică a bugetului.
Doctrinele care se axează pe acordarea unui rol important statului, în cadrul funcţiei de
redistribuire a veniturilor, argumentează, pe plan economic, necesitatea unei aplatizări a
discrepanţelor de venit şi a unei distribuţii sociale mai largi a veniturilor, care să stimuleze
„consumul de masă”. Ideea ca atare a fost aplicată în practică, în special, în Europa, cel mai
adesea de guvernele social-democrate.
Acordarea unui rol important funcţiei economice a bugetului este criticată prin prisma
ideilor legate de pragmatismul economic. Se consideră că multiplicatorul investiţional a fost
întotdeauna mai mare în cazul investiţiei private decât în cazul investiţiei publice, atâta vreme cât
statul nu ia decizii de natură exclusiv economică, aspectele politice şi sociale pe termen scurt
având întotdeauna o importanţă deosebită în actul decizional guvernamental.
Aceasta nu înseamnă că politicile fiscale care acordă un rol sporit statului atât în plan
economic, cât şi în redistribuirea veniturilor nu au avut în anumite momente şi efecte favorabile.
Politicile de redistribuire sunt în general bine primite de organismul social şi atenuează
chiar şi unele dezechilibre în structura consumului, dacă sunt aplicate pe perioade limitate de
timp şi, în general, urmează unei perioade mai largi de aplicare a unor politici fiscale liberale.
Rolul economic al statului este important, în special în ceea ce priveşte realizarea acelor
proiecte care necesită volum mare de investiţii şi au efect economic multiplicator indirect (care
se resimte asupra altor activităţi economice şi nu asupra investiţiei ca atare).

1.2. Principiile unui sistem fiscal optimal

O problemă importantă care se află astăzi în atenţia multor economişti şi factori de decizie
este aceea a optimizării sistemului fiscal. Introducerea sau modificarea unui impozit constituie o
problemă căreia trebuie să i se acorde o importanţă majoră datorită consecinţelor generate, de
aceasta, pe multiple planuri: economic şi financiar, social şi nu în ultimul rând politic.
Pentru a răspunde anumitor cerinţe de calitate şi performanţă, sistemele fiscale moderne,

7
trebuie să fie organizate şi să funcţioneze pe baza unor principii unanim acceptate. Dintre
acestea se detaşează principiul echităţii şi cel al eficienţei, a căror contrapunere face, de cele mai
multe ori, obiectul disputelor legate de fiscalitate, fiecare impozit căutând să împace mai mult
sau mai puţin, aceste două exigenţe.
Considerat de Adam Smith5 ca principiu definitoriu pentru un bun sistem fiscal,
principiul echităţii fiscale este cerut nu numai din considerente de ordin filozofic, respectiv
asigurarea unei dreptăţi sociale în materie de impozite, dar şi din considerente de ordin practic,
ştiut fiind faptul că un sistem fiscal inechitabil generează o stare de rezistenţă din partea
contribuabililor, care se materializează în amplificarea fenomenului de sustragere de la plată a
obligaţiilor fiscale. Mai mult decât atât, acumularea în timp a nemulţumirilor populaţiei poate
contribui la căderea de la putere a factorilor politici, care nu îşi conturează politica fiscală pe
criterii de echitate.
Teoretic, noţiunea de echitate fiscală este uşor de înţeles şi de explicat, aceasta
presupunând îndeplinirea cumulativă a unor condiţii, cum ar fi:
- stabilirea unui minim neimpozabil în funcţie de natura venitului ce cade sub incidenţa
impozitului, precum şi stabilirea unor scutiri şi reduceri de impozite care să permită
satisfacerea cerinţelor decente de viaţă;
- aplicarea generală a impozitelor şi taxelor, astfel încât acestea să afecteze toate
categoriile sociale care realizează venituri din aceeaşi sursă sau care posedă acelaşi gen
de avere;
- stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de puterea de contribuţie, acesta presupunând
diferenţierea sarcini fiscale de la un subiect impozabil la altul, atât în funcţie de
cuantumul şi natura materiei impozabile cât şi de situaţia personală a acestora;
- la aceeaşi putere de contribuţie sarcina fiscală să fie aceeaşi pentru toate persoanele
fizice, indiferent de categoria socială căreia îi aparţin, respectiv toate persoanele juridice,
indiferent de forma juridică în care sunt organizate şi funcţionează.
Având în vedere cele de mai sus, tot mai mulţi economişti, în special adepţi ai
neokeynesismului, consideră că un sistem fiscal modern trebuie să urmărească atât echitatea
orizontală, respectiv tratament fiscal identic pentru cei care sunt în esenţă egali din punct de
vedere a capacităţii de plată, cât şi echitatea pe verticală, respectiv tratament fiscal diferit pentru
persoanele diferite, urmărindu-se o redistribuire a veniturilor între membrii societăţii, în scopul
diminuării sau înlăturării inegalităţilor generate de mecanismul pieţei.
Dacă, în ceea ce priveşte asigurarea echităţii pe orizontală, aceasta este, în general, bine
acceptată şi apreciată, în privinţa echităţii verticale apar controverse legate de modalităţile
5
Adam Smith, „Avuţia naţiunilor” (Wealth of Nations 1776), Editura Academiei, Bucureşti, 1965.
8
posibile de realizare a redistribuirii veniturilor, redistribuire considerată de unii arbitrară.
În România egalitatea fiscală este consfinţită prin Constituţie, astfel „sistemul legal de
impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”.
Modelarea sistemului fiscal, în vederea obţinerii unei eficienţe maxime a încasării
impozitelor, presupune o analiza temeinică a cuantumului veniturilor ce se pot obţine, în paralel
cu nivelul cheltuielilor efectuate pentru încasarea acestora. Conform principiului eficienţei
încasării impozitelor (sau al randamentului) impozitele trebuie percepute cu minim de
cheltuieli şi prin obţinerea unui volum cât mai mare de venituri la bugetul statului.
Maximizarea veniturilor încasate din impozite trebuie privită din două puncte de vedere,
pe de o parte, din punct de vedere al nivelului de impozitare până la care există un grad de
suportabilitate din partea populaţiei şi, pe de altă parte, din punct de vedere al gradului în care se
încasează impozitele cuvenite bugetului de stat. Trebuie avut în vedere faptul că, în cazul unei
impozitări mai „uşoare”, se obţine un grad mai mare de încasare (gradul de conformare
voluntară a contribuabililor – plata integrală, benevolă şi la termen - este mai ridicat), ceea ce
face ca veniturile obţinute de stat sa fie mult mai mari, în unele cazuri, faţă de cele obţinute în
situaţia unei fiscalităţi „ apăsătoare”, în care gradul de încasare este mult mai mic, şi care
conduce, de regulă, la creşterea cheltuielilor cu încasarea impozitelor (creşte numărul
persoanelor care riscă în sustragerea de la plata impozitelor impunându-se, deci, atât o mărire a
aparatului fiscal cât şi o intensificare a acţiunilor de control).
În general, se consideră că un impozit cu o arie largă de cuprindere şi cu cote scăzute are
un randament mai ridicat decât un impozit cu o arie restrânsă şi cu cote ridicate.
Eficienţa încasării impozitelor este condiţionată de o serie de factori, printre care foarte
importanţi, mai ales în condiţiile ţării noastre, consider a fi următorii:
- stabilitatea legislaţiei, emiterea de acte normative şi norme de aplicare a acestora clare,
care să nu creeze confuzii în interpretare. In acest sens, A. Smith considera că „ un mic
grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât un considerabil grad de nedreptate”;
- pregătirea profesională, capacitatea intelectuală şi morală a personalului care-şi
desfăşoară activitatea în cadrul diverselor structuri organizatorice ale organelor fiscale;
- aplicarea unui tratament fiscal echitabil tuturor contribuabililor;
- reducerea la strictul necesar a cheltuielilor guvernamentale neproductive şi
neeconomicoase;
- o analiză mult mai temeinică asupra acordării unor facilităţi fiscale, astfel încât să se
atingă obiectivele urmărite prin acestea şi nu doar să contribuie la reducerea drastică a
veniturilor bugetare, aşa cum s-a întâmplat, de multe ori, în ultimii 15 ani;
- descurajarea evaziunii fiscale şi lichidarea economii subterane.
9
 Având în vedere diversele tipuri de impozite, se poate face aprecierea că impozitele
percepute prin metoda stopajului la sursă generează cele mai mici costuri cu încasarea şi
descoperirea cazurilor de evaziune fiscală.
La extrema opusa se situează accizele, aceste impozite fiind generatoare de cele mai mari
cheltuieli cu încasarea lor şi în special cu descoperirea cazurilor de evaziune fiscală. În cazul
acestor impozite tentaţia de sustragere, chiar in condiţii de risc maxim, de la plata obligaţiilor
fiscale, prin diferite forme, este foarte mare, datorită veniturilor uriaşe ce se pot obţine prin
eludarea legii, venituri generate de cotele de impunere foarte ridicate şi de modalitatea de calcul,
în cascadă, a acestora.
Literatura de specialitate a impus şi alte principii, care se adaugă celor expuse anterior,
principii ce trebuie îndeplinite de un sistem fiscal modern, şi anume:
• Principiul stabilităţii - reflectând maxima fiscală potrivit căreia ”un impozit bun este un
impozit vechi”, respectarea acestui principiu constituie, nu numai, o cerinţă pentru asigurarea
eficienţei încasării impozitelor dar şi pentru a permite contribuabililor luarea deciziilor de
investiţii în condiţii de certitudine, din punct de vedere al legislaţiei fiscale.
În privinţa stabilităţii legislaţiei fiscale, se poate aprecia că orice reformă fiscală trebuie
să pregătească facilităţile de tranziţie, gradualismul fiind adesea de preferat unei bulversări
brutale a modurilor de impunere, modificările foarte frecvente ale legislaţiei constituind o reală
sursă de ineficacitate. Din păcate, se pare că acest lucru este cu greu înţeles de guvernanţii noştri.
Stabilitatea impozitului mai este apreciată, în literatura de specialitate, şi prin prisma
randamentului constant al acestuia în toate fazele ciclului economic, foarte mulţi autori de
prestigiu considerând stabil acel impozit al cărui „randament rămâne constant de-a lungul
întregului ciclu economic”6.
•Principiul flexibilităţii, parţial în contradicţie cu principiul stabilităţii, este foarte
important în condiţiile în care fiscalitatea este utilizată ca mijloc de politică conjuncturală,
impozitul, a cărui bază de impozitare este sensibilă la evoluţia activităţii economice, putând să
joace, astfel, un rolul de stabilizator economic automat.
•Principiul simplicităţii, devenit prioritar în ţările care au trecut la reformarea sistemelor
fiscale în ultimii ani, are în vedere faptul că un impozit este mai uşor de administrat, mai uşor de
înţeles şi deci susceptibil de a fi mai uşor acceptat de contribuabili cu cât acesta este mai simplu,
fără să conţină prea multe excepţii de la regula generală.
• Principiul certitudinii se referă la faptul că orice contribuabil trebuie să ştie, dinainte,
termenele, modalităţile şi cuantumul obligaţiilor sale fiscale, în felul acesta acţionându-se pe
linia creşterii încasărilor bugetare.
6
Iulian Văcărel şi colectiv, „Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2004.
10
 •Principiul comodităţii se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la
termenele şi după o procedură cât mai convenabilă pentru contribuabili. În acest sens, impozitele
percepute prin metoda stopajului la sursa sunt de preferat.
• Principiul neutralităţii cere ca impozitele să fie selecţionate, legiferate şi aplicate în aşa
fel încât să reducă la minim influenţa acestora asupra deciziilor economice. Din optica statului,
aceasta neutralitate nu trebuie radicalizată, impozitele urmând a fi folosite pentru corectarea
ineficienţei diverşilor agenţi economici şi, în general, pentru atingerea unor obiective economice,
sociale, etc.
În funcţie de modul în care sunt respectate aceste principii, atunci când se construieşte
sau se modelează un sistem fiscal, se va obţine ca rezultat un sistem fiscal mai mult sau mai
puţin eficient, mai mult sau mai puţin echitabil, mai mult sau mai puţin optimal.
Având în vedere că echitatea fiscală este mai mult o trăsătură normativă 7şi că veniturile
guvernamentale şi cheltuielile afectează economia şi societatea în acelaşi timp, obţinerea unui
caracter optim a sistemului fiscal este destul de dificil de realizat.
Analizele referitoare la fiscalitate au căutat, în timp, să furnizeze sfaturi potrivite despre
cum poate fi îmbunătăţit nivelul de echitate la un nivel de eficienţă dat sau cum poate fi micşorat
costul bunăstării la un nivel dat de echitate.
Determinarea unui optim real rămâne, încă, o problemă nerezolvată. Se pare că echilibrul
între echitate şi eficienţă, în cadrul unui sistem guvernamental, trebuie rezolvat prin interacţiune
politică. În realitate, într-un sistem coercitiv, cum este cel fiscal, structura finanţelor
guvernamentale ce va rezulta nu va fi nici eficientă, nici echitabilă, din punctul de vedere al
tuturor cetăţenilor.

1.3. Justificarea legitimităţii impozitului şi consimţirea la plata acestuia

Idealul natural, dar naiv, al contribuabilului este de a nu suporta nici un impozit, acesta
fiind, însă, un ideal nerealizabil.
Existenţa impozitului este justificată de funcţionarea oricărei societăţi, funcţionare care
presupune anumite costuri ce trebuie acoperite pe seama unor resurse insuficiente. În acest
context, impozitele pot fi considerate plăţi ale serviciilor de orice natură pe care le asigură statul.
Definiţiile date impozitului diferă în funcţie de modul în care acesta s-a impus şi a fost
perceput, într-o etapă sau alta a istoriei sale milenare. De altfel, aceste definiţii se circumscriu
teoriilor despre impozit care au fost emise în decursul vremii, conţinând, fiecare, o anumită
7
Economia normativă, ca ramură a economiei, diferă de cea pozitivă (care studiază lumea reală pentru a descoperi
cum este şi cum funcţionează ea), emite judecăţi de valoare cu privire la modul în care ar trebui să fie lumea ideală.
11
justificare a existenţei acestuia..
În literatura românească s-a căutat definirea cât mai riguroasă a impozitului, astfel,
„impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea unei persoane
fizice sau juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această
prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu definitiv (nerambursabil) şi fără contraprestaţie
directă din partea statului”8.
Alţi specialişti din ţara noastră definesc impozitul ca „plată bănească obligatorie, generală
şi definitivă, efectuată pe persoanele fizice şi juridice în favoarea bugetului statului în cuantumul
şi la termene precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un
echivalent direct şi imediat”9.
Din definiţiile de mai sus ale impozitului se desprind trei caracteristici definitorii ale
acestuia:
 caracterul de autoritate al impozitului – oricare ar fi forma sa, impozitul este un act de
autoritate, o obligaţie impusă cetăţenilor, o restricţie a libertăţii cetăţeanului-contribuabil,
a posibilităţilor sale materiale. Constituţia României prezintă caracterul general şi
obligatoriu al impozitului în art.53, alin.1: „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin
impozite şi taxe, la cheltuielile publice”10. În conformitate cu art.138 din Constituţia
României, „impozitele şi taxele pot fi stabilite numai prin lege”.
 elementul de transfer al venitului (averii), transfer care are loc cu titlu definitiv şi fără
contraprestaţie directă. Această contraprestaţie nu este directă, personalizată, în favoarea
unei anumite persoane, în schimb este „imediată şi permanentă în favoarea (tuturor)
membrilor societăţii, chiar şi înainte ca aceştia să-şi achite obligaţiile către stat, prin
intermediul utilităţilor publice11.
 funcţia extinsă a impozitului, care cuprinde pe lângă funcţia tradiţională financiară a
impozitului (de acoperire a nevoilor colective şi a celor particulare ale statului) şi funcţia
redistributivă a veniturilor în societate, precum şi pe cea intervenţionistă, de alocare
resurselor în economie în scopul stabilizării cererii agregate.
Pentru obţinerea consimţământului contribuabililor la plata impozitului, de-a lungul
timpului, au fost elaborate o serie de teorii prin care s-a căutat o justificare a existenţei şi
legitimităţii acestuia.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea, a predominat teoria
8
Iulian Văcărel şi colectiv, „Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2004,
p.358.
9
Gherghe Bistriceanu, E. Negrea, I. Pătrăşcoiu, „Finanţe şi credit în industrie, construcţii şi transporturi”, Editura
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997, p.29.
10
Constituţia României, publicată în M. OF. nr. 767/31 octombrie 2003.
11
Anghelache Gabriela, Pavel Belean, „Finanţele publice ale României”, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 97.
12
impozitului-schimb, care, pentru justificarea legitimităţii impozitului, se baza pe ideea că
impozitul este preţul plătit de fiecare contribuabil pentru securitate şi serviciile (beneficiile)
oferite de către stat.
În secolul al XX-lea, această teorie a fost numită teoria beneficiului, la baza sa
aşezându-se un nou principiu, cel al echivalenţei, potrivit căruia contribuţia unei persoane, la
stat, trebuie să fie direct proporţională cu averea acesteia. Noua teorie priveşte impozitele ca
plată pentru valoarea primită şi ca reflectare a cererii pentru serviciile publice.
Principalele critici aduse acestei teorii se referă la:
- imposibilitatea stabilirii unui raport de echivalenţă corect între sumele plătite statului şi
valoarea serviciilor prestate de acesta (de exemplu, fiind imposibil de măsurat serviciul
pe care cheltuielile militare îl aduc contribuabilului);
- nerespectarea justiţiei sociale, deoarece cea mai mare nevoie de avantaje (beneficii) o au
cei cu capacitate foarte redusă de contribuţie (vârstnicii, şomerii, etc.).
Deşi un sistem fiscal bazat pe teoria beneficiului este inacceptabil şi inoperant într-o
societate modernă, totuşi teoria a fost aplicată sub forma tehnicii alocării sau destinării
(earmarking), care presupune instituirea sau majorarea unui impozit pentru realizarea unui
anumit obiectiv bine definit. În condiţiile unui obiectiv popular, cetăţenii se vor conforma mult
mai uşor plăţii impozitului decât în situaţia unor obiective generale, greu perceptibile de aceştia.
O teorie puţin susţinută, a fost teoria surplusului economic, emisă de către J.A. Hobson
(1857-1940), conform căreia, trebuie taxat ceea ce depăşeşte „ce este fizic şi moral necesar
pentru a garanta utilizarea factorului de producţie producător de venit, pentru proprietarul
acestuia”. Limitele acestei teorii au în vedere modul de stabilire a sumei minime primite de către
diferiţi indivizi sau afaceri şi de determinare a nivelurilor acceptabile din punct de vedere moral.
Ca o reacţie la teoria impozitului-schimb, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost susţinută
de curentele de gândire socialiste reformiste, în special de curentul solidarist, teoria impozitului
- solidaritate sau teoria sacrificiului.
Având la bază ideea că trebuie să se vegheze la o repartizare corectă a avuţiei în societate,
pentru a se evita disfuncţionalităţile, această teorie impune necesitatea ca impozitarea să ţină
seama de capacitatea contributivă a contribuabililor şi să se recurgă la o progresivitate a
impozitului, care să constituie, astfel, un instrument de redistribuire şi egalizare a avuţiei în
societate.
În această optică, susţinută şi de anumiţi autori liberali, impozitele sunt văzute drept
sacrificiul pe care trebuie să-l accepte contribuabilii pentru ca societatea să fie într-o relativă
armonie şi statul să-şi poată îndeplini rolurile.
În afara impozitului progresiv, teoria impozitului-solidaritate apelează şi la impozitul
13
negativ, în ideea că, întotdeauna va exista un număr de persoane excluse de pe piaţa muncii
cărora trebuie să li se vină în ajutor.
Impozitul negativ constă într-o alocaţie degresivă destinată să asigure beneficiarilor ei un
venit minim garantat, care însă nu trebuie să incite la lenevie, ci doar să le asigure subzistenţa.
Ideea impozitului negativ a apărut în S.U.A., în timpul administraţiei Nixon şi a fost
susţinută de personalităţi cu orientări economice diferite ca James Tobin, J.K.Galbraith, P.A.
Samuelson sau Milton Friedman.
Teoriile expuse constituie încercări de justificare a existenţei impozitului în vederea
obţinerii consimţământului contribuabililor faţă de acesta, deoarece cu cât un impozit apare mai
legitim în ochii celui ce trebuie să-l plătească, cu atât mai mare şi mai uşor va fi consimţământul
acestuia la plata impozitului.
Lucrările de specialitate contemporane fac referire la o legitimitate sociologică, o
legitimitate politică şi o legitimitate juridică a impozitului.
Sursele de legitimitate sociologică sunt sintetizate astfel:
- impozitul este legitim deoarece el este sursa intervenţiei economice a statului agent la stabilizarea
economiei, creând premisa unei bunăstării generale pe termen lung;
- impozitul este legitim pentru că este plătit pentru a beneficia, în schimb, de anumite servicii
publice;
- legitimitatea impozitului rezidă din necesitatea menţinerii păcii sociale prin supravegherea şi
menţinerea sub control a discrepanţelor sociale;
- legitimitatea impozitului poate fi fondată şi pe caracteristica profundă a existenţei umane, omul
fiind „din naştere debitor faţă de Dumnezeu, de strămoşi şi de moarte” 12, de aceea morala
creştină: „daţi tuturor ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul, daţi-i impozitul, cui datoraţi vama,
daţi-i vama, cui datoraţi frica, daţi-i frica, cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” este sugestivă în
acest sens.
Legitimitatea politică se consideră a fi asigurată şi furnizată de existenţa, în statele democratice,
a regimului parlamentar, care garantează principiul legalităţii fiscale. Deşi legitim prin votarea lui de către
aleşii contribuabililor, impozitul nu este, întotdeauna, consimţit la plată de către toţi contribuabilii.
Legitimitatea juridică a impozitului provine din existenţa unui număr de principii de drept
fiscal, printre care: principiul legalităţii fiscale, principiul egalităţii în faţa impozitului, principiul
necesităţii impozitului, principiul universalităţii impozitului, principiul capacităţii de contribuţie, etc.
Legitimitatea impozitului constituie un aspect esenţial de care depinde consimţirea la plata
acestuia şi gradul de civism fiscal cu impact direct asupra gradului de evaziune fiscală atins într-o
ţară, la un moment dat şi, implicit asupra nivelului veniturilor fiscale.

12
Ch. Malamound, „La dette”, în „Purusartha”, nr. 4, 1980, citat de Nicolae Hoanţă, „Economie şi finanţe publice”,
Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.158.
14
 1.4. Evoluţia nivelului şi structurii prelevărilor fiscale în România şi în ţările
membre ale Uniunii Europene

1.4.1. Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 2000-2010

Măsurile de politică fiscală promovate de autorităţile fiscale din ţara noastră, în perioada
2000-2010, alături de alţi factori, printre care calitatea gestionării creanţelor fiscale ale statului şi
gradul de conformare voluntară la impozit, au influenţat volumul şi structura încasărilor fiscale,
precum şi presiunea exercitată de acestea.
În tabelul 1.1. este prezentată evoluţia nivelului produsului intern brut şi a veniturilor
fiscale ale României precum şi a gradului de fiscalitate, în perioada 2000-2010.
Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 2000-2010
Tabelul 1.1.

PRODUS VENITURI GRAD DE GRAD DE

ANUL INTERN BRUT FISCALE FISCALITATE FISCALITATE
GENERALĂ (%) PARŢIALĂ (%)
(1) (2) (3) (4) (5)
2000 7.213,6 2.080,3 28,8 20,7
2001 10.891,9 2.925,6 26,9 19,4
2002 25.292,6 6.700,0 26,5 19,6
2003 37.379,8 10.541,1 28,2 20,0
2004 54.573,0 16.402,6 30,1 19,5
2005 80.377,3 23.504,8 29,3 18,6
2006 116.768,7 32.669,9 28,0 17,5
2007 151.475,1 41.816,6 27,6 17,0
2008 190.335,4 53.248,2 28,0 18,2
2009 238.791,4 66.678,3 27,9 18,5
2010 287.186,3 78.281,4 27,3 18,0
Legendă: (2) milioane RON, preţuri curente; (3) impozite, taxe şi contribuţii colectate la bugetul general consolidat,
impozite + taxe
milioane Ron, preţuri curente; (4)=(3)/(2); (5)= * 100.
PIB
Sursa: Site-ul Ministerului Finanţelor Publice, www.mfinanţe.ro.

În perioada considerată, gradul de fiscalitate generală, calculat cu luarea în considerare

a tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor încasate de autorităţile publice centrale şi locale, a
înregistrat, excepţie făcând anii 2003 şi 2004, o tendinţă continuă de scădere, de la 28,8%, în
anul 2000, la 27,3%, în anul 2010. Pe ansamblu, gradul de fiscalitate generală s-a redus, în
perioada considerată cu aproximativ 1,5 puncte procentuale.
Gradul de fiscalitate determinat, exclusiv, pe baza veniturilor încasate din impozite şi
taxe a oscilat în jurul a 20%, în perioada 2000-2005, după care s-a stabilizat la aproximativ 18%,
la sfârşitul intervalului analizat. În perioada 2000-2010, presiunea fiscală exercitată de impozite
şi taxe s-a redus cu aproximativ 3 puncte procentuale.

15
 Reducerea gradului de fiscalitate, în perioada 2000-2003, poate fi apreciată ca având
legătură cu declinul economiei reale, cu diminuarea continuă, în expresie reală a produsului
intern brut şi, în consecinţă, cu diminuarea bazei de impozitare. De asemenea, evoluţia gradului
de fiscalitate este determinată şi de evoluţia gradului de colectare a prelevărilor obligatorii, în
strânsă legătură cu conformarea voluntară a contribuabililor la plata acestora.

Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 2000-2010

Figura 1.1.

350.000 35

300.000 30

250.000 25

N
O 200.000 20
R
e
n %
a
o
il150.000
i 15
m

100.000 10

50.000 5

0 0
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

PIB
Venituri fiscale

În condiţiile în care, după anul 2005, produsul intern brut a început să crească, de la un an
la altul, în termeni reali, tendinţa descrescătoare a gradului de fiscalitate poate fi apreciată ca
efect al tendinţei generale de relaxare fiscală manifestată în ultimii cinci ani. Cu titlu de exemplu
se pot menţiona, în acest sens, reducerea, de la 1 ianuarie 2006, a cotei impozitului pe profit, de
la 38% la 25%, şi apoi la 16%, începând cu 1 ianuarie 2005, reducerea, tot de la 1 ianuarie 1995,
a cotei generale de T.V.A., de la 22% la 19% precum şi reducerea presiunii fiscale exercitate de
contribuţiile de asigurări sociale13, de la 55%, în anul 2007, la 49%, în anul 2010.

13
Contribuţia pentru asigurările sociale de stat, pentru condiţiile normale de muncă+ Contribuţia de asigurări sociale
de sănătate+ Contribuţia pentru asigurările sociale de şomaj.
16
 1.4.2. Evoluţia gradului de fiscalitate în ţările membre ale Uniunii Europene, în perioada
2000-2008
Pentru a vedea unde se situează România în comparaţie cu alte ţări, este prezentat, în
tabelul 1.2., gradul de fiscalitate generală în ţările membre U. E., în anii 2000, 2002 şi 2003.
În toţi anii, gradul de fiscalitate, în România, s-a situat sub media ţărilor membre
U.E. (medie neponderată). Diferenţa dintre gradul de fiscalitate generală, din România, şi cel
înregistrat pe ansamblul ţărilor membre U.E. a fost, în anii analizaţi, de aproximativ 11 puncte
procentuale.
Chiar şi ţările central-europene, membre ale U.E., înregistrează grade de fiscalitate mai
ridicate decât în ţara noastră, astfel, în anul 2008, Republica Cehă avea o fiscalitate generală de
37,7%, Ungaria, 38,5%, Polonia, 34,2%, Slovacia, 31,1%, faţă de 28%, în ţara noastră.
Veniturile fiscale totale ca procent din produsul intern brut în ţările membre ale Uniunii Europene
Tabelul 1.2.
-%-
Ţara 2000 2005 2007 2008
Austria 41,1 42,6 43,6 43,1
Belgia 44,8 45,7 46,2 45,4
Republica Cehă 37,5 36,0 37,0 37,7
Danemarca 49,5 50,1 48,7 48,3
Finlanda 46,0 48,0 45,8 44,8
Franţa 42,9 44,4 43,4 43,4
Germania 37,2 37,2 35,4 35,5
Grecia 32,4 38,2 37,1 35,7
Ungaria 42,4 39,0 38,8 38,5
Irlanda 32,8 32,2 28,7 29,7
Italia 41,2 43,2 42,5 43,1
Luxemburg 42,3 40,6 41,3 41,3
Olanda 41,9 41,2 39,2 38,8
Polonia 37,0 32,5 34,7 34,2
Portugalia 33,6 36,4 36,5 37,1
România 28,8 29,3 27,6 28,0
Slovacia 34,3 33,0 31,1
Spania 31,8 34,8 34,8 34,9
Suedia 48,5 53,9 50,1 50,6
Marea Britanie 35,1 37,5 35,6 35,6
Sursa: Site-ul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, www.oecd.org
În condiţiile în care gradul de fiscalitate se determină pe baza veniturilor fiscale încasate
efectiv, nivelul redus al acestuia s-ar putea explica printr-o slabă colectare a impozitelor şi
taxelor şi printr-un nivel înalt al sustragerii de la impunere la care se pot adăuga numeroasele
facilităţi fiscale acordate de-a lungul timpului.
La o rată a fiscalităţii situată, pe ansamblu, sub 30% din produsul intern brut, în România,
nu se poate vorbi de o fiscalitate excesivă. Mai mult decât atât tendinţa care se manifestă în
prezent, la nivel naţional, este aceea de reducere a nivelului fiscalităţii. Trebuie, însă, menţionat
că acest nivel al gradului de fiscalitate s-a determinat pe baza veniturilor fiscale colectate efectiv
şi nu a celor datorate, respectiv veniturile fiscale sustrase bugetului general consolidat nu sunt
luate în considerare, acestea fiind practic imposibil de comensurat la adevăratul lor nivel.
17
 1.4.3. Structura prelevărilor fiscale în România, în perioada 2000-2010

Pentru o imagine completă asupra modului de repartizare a sarcinii fiscale în ţara noastră,
sunt prezentate în tabelul 1.3., ponderile principalelor categorii de venituri fiscale în produsul
intern brut, în perioada 2000-2010.

Structura veniturilor fiscale ale României, ponderile acestora în P.I.B., în perioada

2000-2010
Tabelul 1.3.
-%-
ANUL IMPOZITE Impozit Impozit pe Contribuţii IMPOZITE Taxa pe ICM Taxe
DIRECTE pe salarii14/venit deasigurări INDIRECTE valoarea şi vamale
profit sociale adăugată accize
(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7) (8) (9)
2000 19,5 3,9 6,4 8,1 9,3 5,2 1,5 1,4
2001 18,0 3,3 6,1 7,5 8,9 4,9 1,4 1,5
2002 17,5 4,3 5,5 6,9 9,0 4,6 1,7 1,3
2003 17,2 3,0 5,0 8,2 11,0 6,1 2,3 1,9
2004 18,5 3,1 3,3 10,6 11,6 6,0 3,1 1,4
2005 17,7 2,5 3,4 10,7 11,6 6,3 2,6 1,1
2006 16,9 1,9 3,2 10,5 11,1 6,3 2,3 0,8
2007 16,5 2,0 2,8 10,6 11,2 6,9 2,1 0,6
2008 15,8 2,3 2,8 9,8 12,2 7,2 3,2 0,7
2009 16,0 2,7 3,0 9,4 11,9 6,9 3,3 0,7
2010 14,8 2,3 2,3 9,3 12,5 7,8 3,2 0,7
Sursa: Site-ul Ministerului Finanţelor Publice, www.mfinanţe.ro
Observăm o reducere a contribuţiei impozitelor directe şi, respectiv, de creştere a celor
indirecte dacă avem în vedere produsul intern brut. Astfel, ponderea impozitelor directe în
produsul intern brut s-a redus continuu, în perioada analizată, de la 19,5% în anul 2000, la
14,8%, în perioada actuală. Parţial, diferenţa a fost preluată de impozitele indirecte, a căror
pondere a crescut de la 9,3% în anul 2000, la 12,5%, în anul 2010.

Evoluţia structurii veniturilor fiscale ale României, în perioada 2000-2010

Figura 1.2.

14
Începând din anul 2000-impozitul pe venitul global.
18
 100%
90%
80%
70%
60%
50%
40%
30%
20%
10%
0%
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Alte impozite Impozit pe profit

Impozit pe salarii/venit Contribuţii deasigurări sociale

Taxa pe valoarea adăugată ICM şi accize

Taxe vamale

Menţinerea, încă, a unei ponderi mai ridicate a impozitelor directe, comparativ cu cele
indirecte, se datorează, exclusiv, contribuţiilor de asigurări sociale.
În condiţiile în care impozitele directe se caracterizează printr-un grad ridicat de
sensibilitate la fluctuaţiile economiei, creşterea ponderii impozitelor indirecte, în totalul
veniturilor publice, arată că atunci când economia nu funcţionează, datorită blocajelor economice
şi sociale, cea mai sigură sursă de venit pentru stat rămâne impozitarea consumului, mai ales că
aceasta este şi singura cale prin care veniturile create în economia subterană pot fi supuse
impozitării. Acest tip de impozite este de preferat deoarece, în condiţiile unui nivel scăzut al
averii şi veniturilor persoanelor fizice şi juridice, pot avea un randament fiscal ridicat, dar şi
datorită comodităţii şi costului relativ scăzut al perceperii acestora.

1.4.4. Influenţa presiunii fiscale asupra încasării veniturilor fiscale. Curba Laffer pentru
România
În sinteză, potrivit teoriei lui Laffer, încasările fiscale sunt direct proporţionale cu rata
fiscalităţii, până la un punct, numit „rata fiscalităţii optime”, după care, această relaţie devine
invers proporţională.
În acest paragraf se va determina influenţa presiunii fiscale asupra veniturilor fiscale
încasate la bugetul general consolidat al României, în perioada 2000-2010.
Datele luate în calcul sunt:
19
 o presiunea fiscală (exprimată prin gradul de fiscalitate generală calculat în tabelul
1.1.);
o veniturile fiscale totale încasate la bugetul general consolidat, nominale (exprimate în
preţurile curente ale fiecărui an);
o indicele P.I.B. deflator, cu bază în lanţ (în procente faţă de anul precedent);
Pe baza acestor date, se vor determina:
o indicele P.I.B. deflator, cu bază fixă (în procente faţă de anul 2000)
o veniturile fiscale totale încasate la bugetul general consolidat, reale (exprimate în
preţuri constante, anul de bază ales 2000);
Centralizarea datelor este realizată în tabelul 1.4.
Înainte de trasarea curbei Laffer pentru veniturile fiscale totale reale ale României,
trebuie remarcat faptul că acestea, în toată perioada analizată, s-au situat sub nivelul înregistrat în
2000.
Analiza datelor prezentate relevă următoarea evoluţie:
o veniturile fiscale reale, încasate la bugetul general consolidat au scăzut
simţitor în prima jumătate a intervalului analizat, astfel că în anul 2007, an în
care încasările fiscale totale au atins nivelul minim, acestea reprezentau doar
65,2% din veniturile fiscale încasate în anul 2000;
o după anul 1997, evoluţia încasărilor fiscale la bugetul general consolidat a avut un
trend crescător, acestea ajungând, în anul 2010 să reprezinte 87,5% din
încasările aferente anului 2000.
Această evoluţie a încasărilor fiscale ale României, poate fi pusă pe seama evoluţiei de
ansamblu a economiei româneşti dar şi fenomenului de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale
manifestat, din plin, în această perioadă.
Parametrii curbei Laffer pentru România
Tabelul 1.4.
Indicele Veniturile fiscale
Venituri fiscale Indicele PIB reale, încasate la
PIB
Presiunea nominale, încasate la deflator cu bugetul general
Anul deflator cu
fiscală (%) bugetul general bază în lanţ consolidat
bază fixă
consolidat (%) (milioane RON, an
(1990, %)
de bază 1990)
1 2 3 4 5 [ ( 2 / 4) *100]
1995 35,5 30,5 100 100 30,5
1996 33,2 73,2 295,1 295,1 24,8
1997 33,5 201,9 300,0 885,3 22,8
1998 31,3 626,9 327,4 2.898,5 21,6
1999 28,2 1.404,1 239,1 6.930,2 20,3
2000 28,8 2.080,3 135,3 9.376,6 22,2
2001 26,9 2.925,6 145,3 13.624,2 21,5
2002 26,5 6.700,0 247,3 33.692,7 19,9
20
 2003 28,2 10.541,1 155,2 52.291,1 20,2
2004 30,1 16.404,6 147,8 77.255,3 21,2
2005 29,3 23.504,8 144,3 111.524,1 21,1
2006 28,0 32.669,9 137,4 153.234,1 21,3
2007 27,6 41.816,6 123,4 189.090,9 22,1
2008 28,0 53.248,2 119,4 225.774,5 23,6
2009 27,9 66.678,3 115,8 261.446,9 25,5
2010 27,3 78.281,4 112,0* 292.820,5 26,7
Sursa: calculat pe baza datelor din tabelul 1.1. şi din Rapoartele BNR 1995-2010
(*) indicele preţurilor de consum, www.insse.ro

Evoluţia veniturilor fiscale reale încasate în România, în perioada 1995-2010

Figura 1. 3.

35

30

25

20
m il. RON
15
10

0
1995 1997 1999 2001 2003 2005 2007 2009

Veniturile fiscale reale, încasate la bugetul general consolidat

Prin compararea variaţiei presiunii fiscale (a gradului de fiscalitate) cu variaţia veniturilor

fiscale reale încasate (tabelul 1.5.) vom putea observa dacă presiunea fiscală, în România, în
intervalul 1995-2010, s-a situat în zona admisibilă a curbei Laffer sau în zona inadmisibilă.
Astfel, dacă o creştere (scădere) a presiunii fiscale de la un an la altul va fi însoţită de o creştere
(scădere) a veniturilor fiscale reale încasate, presiunea fiscală se va afla în partea admisibilă a
curbei Laffer. Dacă, în schimb, creşterea (scăderea) presiunii fiscale va fi asociată cu scăderea
21
(creşterea) veniturilor fiscale reale încasate, atunci putem considera că presiunea fiscală a depăşit
nivelul presiunii optime, situându-se în partea inadmisibilă a curbei.
Variaţia anuală a presiunii fiscale şi a veniturilor fiscale reale, încasate la bugetul general
consolidat al României, în perioada 1995-2010
Tabelul 1.5.
Variaţia veniturilor Zona pe curba Laffer
Variaţia presiunii fiscale reale,
Anul fiscale (%) încasate la bugetul
general consolidat
(mil. RON, preţuri admisibilă inadmisibilă
curente ale anului
1990)
1995 - - - -
1996 -2,3 -5,7 x
1997 0,3 -2 x
1998 -2,2 -1,2 x
1999 -3,1 -1,3 x
2000 0,6 1,9 x
2001 -1,9 -0,7 x
2002 -0,4 -1,6 x
2003 1,7 0,3 x
2004 1,9 1 x
2005 -0,8 -0,1 x
2006 -1,3 0,2 x
2007 -0,4 0,3 x
2008 0,4 1,5 x
2009 -0,1 1,9 x
2010 -0,6 1,2 x
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro .
În anii 1997, 2006, 2007, 2009 şi 2010, rata fiscalităţii s-a situat în zona inadmisibilă a
curbei Laffer. În anul 1997, creşterea cu 0,3 puncte procentuale a ratei fiscalităţii a determinat
scăderea cu 2 milioane RON (preţuri curente, an 2000) a încasărilor fiscale (sau, mai curând,
creşterea presiunii fiscale acceptate în condiţiile scăderii veniturilor fiscale încasate relevă
scăderea mult mai mare a produsului intern brut). În ceea ce priveşte anii 2006, 2007, 2009 şi
2010, deşi presiunea fiscală în scădere a determinat sau a corespuns unei creşteri a veniturilor
fiscale încasate, aceasta se află tot în zona inadmisibilă a curbei Laffer, întrucât acel nivel al
presiunii fiscale, care prin reducerea lui determină creşterea încasărilor fiscale, este superior
acelei presiunii fiscale optime care asigură maximul de încasări fiscale, ceea ce înseamnă că
acesta poate fi redus în continuare până la atingerea nivelului optim (sau, mai degrabă, scăderea
presiunii fiscale acceptate în condiţiile creşterii veniturilor fiscale încasate este rezultatul unei
majorări mai importante a numitorului, respectiv a produsului intern brut, în condiţiile reducerii
cotelor de impozitare pentru principalele impozite).
Deşi pare uşor ilogic să se afirme că dacă scăderea presiunii fiscale este urmată de
scăderea veniturilor fiscale încasate ne aflăm în zona admisibilă a curbei, iar dacă scăderea
presiunii fiscale este urmată de creşterea încasărilor fiscale, ne aflăm în zona inadmisibilă,
aprecierea trebuie făcută, conform teoriei emise de Laffer, în raport cu nivelul optim al presiunii
fiscale care asigură maximul de încasări, prin urmare, în primul caz nivelul presiunii fiscale se
22
află sub nivelul optim, iar în cel de-al doilea, peste nivelul optim.
Această analiză nu exclude ideea că pe termen lung scăderea fiscalităţii poate determina
creşterea bazei de impozitare prin stimularea muncii, a investiţiilor, şi prin scoaterea la suprafaţă
a cât mai multe din activităţile subterane.
De asemenea această evoluţie evidenţiază rezervele existente în ceea ce priveşte
posibilităţile de atragere la bugetul public a unor încasări sporite din venituri fiscale.
În 10, din cei 15 ani, gradul de fiscalitate a înregistrat o variaţie anuală negativă, creşterea
încasărilor fiscale înregistrându-se doar în 4 ani, în 6 ani scăderea presiunii fiscale corespunzând
cu reducerea veniturilor fiscale încasate. Cele 5 variaţii anuale pozitive ale presiunii fiscale au
determinat, în 4 cazuri, creşterea veniturilor fiscale încasate.

Curba Laffer pentru bugetul general consolidat

Figura 1.4.
35

e 30
t
a
s
a
c 25
n
i
,
e
l 20
a
e
r
e
l
a
15
c
s
i
f
e
li
10
r
u
ti
n
5
e
V
0
,5 ,2 ,5 ,3 ,2 8,8 ,9 ,5 ,2 ,1 ,3 28 ,6 28 ,9 ,3
35 33 33 31 28 2 26 26 28 30 29 27 27 27
Presiunea fiscala

Din figura 1.4. se poate observa că, exceptând rata de impozitare de 35,5%, din anul
1995, neconcludentă pentru perioada actuală, având în vederea că acela a fost anul în care a fost
demarat procesul de aşezare a sistemului fiscal pe principiile economiei de piaţă, gradul de
fiscalitate generală la care s-a înregistrat cel mai ridicat nivel de încasare a veniturilor
fiscale este cel de 27,3%, înregistrat în anul 2010, când veniturile fiscale au reprezentat 26,5

23
milioane RON (preţuri curente, an 1995).
Acest nivel al presiunii fiscale, de 27,3%, care generează maxim de venituri fiscale
încasate nu exclude existenţa fenomenului de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale, fenomen
observabil cu ochiul liber, în economia românească, fără cunoaşterea şi analiza datelor obţinute
în urma controalelor fiscale, dar confirmat de acestea. În aceste condiţii, presiunea fiscală
„impusă” depăşeşte nivelul de 27,3%.
De asemenea, trebuie făcută precizarea că, în condiţiile determinării presiunii fiscale pe
baza impozitelor încasate, respectiv plătite de contribuabili, cu cât nivelul fraudei fiscale este mai
mare cu atât presiunea fiscală „acceptată” este mai redusă.
*
Nivelul redus al gradului de fiscalitate în România, în condiţiile în care cotele de
impozitare pentru principalele impozite sunt similare celor practicate de alte state din estul
Europei, indică o slabă colectare a prelevărilor fiscale datorată, în principal, fenomenului de
sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.
Scăderea continuă a gradului de fiscalitate în România, după anul 2009, pe fondul
creşterii, în termeni reali, a produsului intern brut şi, respectiv, reducerii cotelor de impozitare
pentru principalele impozite, poate fi explicată fie prin faptul că majorarea bazei de impozitare
nu este suficientă pentru a compensa pierderea de venituri datorată reducerii cotelor de
impozitare, fie prin scăderea tot mai drastică a gradului de conformare fiscală şi expansiunea
fenomenului evazionist.
Deşi, în general, similară, fiscalitatea din România a fost percepută de contribuabil ca
fiind ridicată, în special de către persoanele fizice salariate, în cazul cărora contribuţiile de
asigurări sociale s-au situat, de cele mai multe ori, la cel mai înalt nivel, comparativ cu alte state
Europa Centrală şi de Est
Analiza în structură a prelevărilor obligatorii arată o scădere, în timp, a ponderii
impozitelor directe în totalul veniturilor fiscale, şi o creştere a celor indirecte, preferate datorită
randamentului lor mai ridicat, inclusiv în perioadele mai puţin prospere din punct de vedere
economic, dar profund inechitabile pentru contribuabilii-persoane fizice.
Concluzia este că, în România, în perioada 1995-2010, sarcina fiscală a apăsat cu
precădere pe umerii persoanelor fizice, atât prin nivelul ridicat al impozitării muncii cât şi prin
impozitarea indirectă, aceasta determinând o scădere importantă a gradului de conformare fiscală
a acestei categorii de contribuabili.

24
 1.5. Necesitatea implementării acquis-ului comunitar în legislaţia fiscală
românească

1.5.1. Scurt istoric al relaţiilor României cu Uniunea Europeană

România este prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu
Comunitatea Europeană, încă din anul 1967.
La 1 februarie 1993, România semnează Acordul European de asociere între România, pe
de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora 15 (intrat în vigoare la 12
aprilie 1995), pe de altă parte, prin care se instituie asocierea României la Uniunea Europeană şi
se stabilesc formele dialogului politic permanent şi cooperării economice dintre cele două părţi.
În acelaşi an, statele membre decid că statele asociate din Europa Centrală şi de Est pot
deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile economice şi
politice necesare.
La 22 iunie 1995, România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană. În iulie
1997, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a
României, iar în martie 1998, Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de
extindere. În luna noiembrie a aceluiaşi an, Comisia Europeană publică primul raport cu privire
la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare.
Prin decizia Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, de a deschide
negocierile de aderare cu România, urmată de lansarea oficială, în februarie 2000, a procesului
de negociere a aderării României la Uniunea Europeană, se face trecerea la o nouă etapă de
consolidare a relaţiilor dintre ţara noastră şi Uniunea Europeană. Consiliile Europene de la
Copenhaga (decembrie 2002), de la Salonic (iunie 2003) şi Bruxelles (decembrie 2003 şi iunie
2004) reconfirmă sprijinul statelor membre ale Uniunii Europene pentru finalizarea negocierilor,
în 2004 (decembrie 2004), semnarea Tratatului de Aderare, în 2005 (Luxembourg, 25 aprilie
2005) şi aderarea efectivă, la 1 ianuarie 2007.
Preluarea acquis-ului comunitar în legislaţia naţională se numără printre cerinţele pentru
integrarea României în Uniunea Europeană. Acesta reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii
comune ale statelor membre ale Uniunii Europene şi se bazează, în principal, pe Tratatul de la
Roma (1957), Actul Unic European (1985), Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht
(1992), etc., precum şi pe legislaţia secundară (directive, reglementări, decizii, etc.).
Capitolul 10 – Impozitarea a fost deschis în cadrul Conferinţei de aderare a României la
Uniunea Europeană, din 26 octombrie 2001 şi închis provizoriu în timpul Conferinţei de aderare,
15
ratificat prin Legea nr. 20/1993, publicată în M. Of. nr. 73/4 decembrie 1993.
25
din 2 iunie 2003. Capitolul a fost, apoi, redeschis şi închis provizoriu, în data de 26 noiembrie
2004, prin formularea poziţiei faţă de acquis-ul adoptat ulterior închiderii capitolului, respectiv,
în anul 2003.
România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar privind Capitolul 10 – Impozitarea,
şi s-a angajat în procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu acesta, în conformitate cu
angajamentele asumate prin Acordul European.

CAPITOLUL II
EVAZIUNEA FISCALĂ-CONŢINUT ŞI FORME DE MANIFESTARE ÎN
ROMÂNIA

2.1. Evaziunea fiscală la adăpostul legii (licită16)

Deşi nici o lege pentru combaterea evaziunii fiscale nu se referă la o evaziune fiscală
licită (dar nici ilicită), expresia este des întâlnit în literatura de specialitate, iar practica respectivă
este şi mai des întâlnită.
Evaziunea fiscală licită reprezintă sustragerea unei părţi din materia impozabilă,
fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune. Ea presupune exploatarea
cadrului normativ existent, în sensul valorificării inteligente a inconsecvenţelor, contradicţiilor
sau echivocităţii unor prevederi legale, în scopul evitării obligaţiilor legale către stat.

16
în unele lucrări de specialitate este utilizată expresia „evaziune fiscală legală”. Referitor la folosirea termenului
„legal” pentru desemnarea acestei forme de evaziune fiscală, Nicolae Hoanţă, în lucrarea sa „Evaziunea fiscală”,
apreciază că este mai corectă folosirea termenului „evaziune fiscală licită” (adică îngăduită de lege), deoarece,
conform DEX, legal înseamnă, ceva „care există sau se face în temeiul unei legi, care este prevăzut de o lege, este
conform cu legea”.

26
 În unele cazuri, intenţionalitatea acţiunii, coroborată cu faptul că prin aceasta se
urmăreşte evitarea plăţii obligaţiilor fiscale, conduce la concluzia că şi această formă a evaziunii
fiscale atrage culpa subiectului economic implicat. Cu toate acestea, acestuia nu i se aplică
sistemul de penalităţi care însoţeşte frauda fiscală, având în vedere faptul că acesta nu a încălcat
nici o lege, ci practic a profitat de legislaţia existentă (sau de lipsa ei), singurul „vinovat” de
producerea evaziunii fiscale licite fiind, deci, legiuitorul.
Evitarea obligaţiilor fiscale, în limitele legii, necesită, de obicei, asistenţă din partea unor
contabili sau avocaţi specializaţi în domeniul fiscal. Aceste costuri de evitare sunt suportate şi
justificabile doar pentru contribuabilii cu venituri mari, în timp ce contribuabilii cu venituri
modeste apelează, atunci când se sustrag impozitului, la frauda fiscală, deoarece nu presupune
costurile unei consultanţe specializate.
Frecvenţa acesteia este mai accentuată în perioadele când se modifică sau se introduc legi
noi, precum şi atunci când statul utilizează, în mod intenţionat, impozitul în scopul promovării
unor politici stimulatoare faţă de anumite categorii socio-profesionale sau în anumite domenii de
activitate.
În practică, faptele de evaziune fiscală licită, bazate pe interpretarea favorabilă a legii,
sunt foarte diversificate, în funcţie de inventivitatea contribuabilului şi largheţea legii.
Evaziunea fiscală licită este favorizată de:
- acordarea unor facilităţi fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parţiale, reduceri,
deduceri, etc.;
- acordarea unor scutiri delimitate temporar, în cazul înfiinţării de noi societăţi comerciale;
- scoaterea de sub incidenţa impozitului a veniturilor aferente depozitelor bancare şi a celor
provenite din plasamente în obligaţiuni emise de stat;
- nereglementarea cheltuielilor generale ale societăţilor comerciale, aceasta creând tentaţia
supraevaluării, prin creşterea, nejustificată economic, a acestora;
- impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice, pe baza unor
norme medii de venit, creează condiţii pentru contribuabilii care realizează venituri mai
mari decât media, să nu plătească impozit pentru diferenţa respectivă;
- exploatarea unor lacune ale legii, etc.
În România, evaziunea fiscală licită s-a realizat, adesea, pe baza:
- facilităţilor fiscale acordate de guvern: eşalonări, amânări sau scutiri la plata impozitelor şi
taxelor, a majorărilor şi penalităţilor aferente acestora. Astfel, au fost avantajaţi contribuabilii
rău-platnici în defavoarea celor care au înţeles să-şi onoreze obligaţiile fiscale în termenele
legale. Prin aceste facilităţi s-a încălcat, în mod direct, principiul echităţii fiscale, în scopul
realizării, mai mult declarate, a unor finalităţi de natură economică sau socială.
27
- omisiuni în reglementarea unor impozite şi taxe. De exemplu, persoanele fizice autorizate în
producţia de băuturi alcoolice, în perioada 1993-1995, au fost omise din categoria subiecţilor
impozabili, combustibilul M şi unele derivate ale motorinei nu au fost supuse accizării, etc.
O altă sursă importantă de evaziune fiscală licită, la îndemâna persoanelor fizice, a
constituit-o neimpozitarea, până în 2004, a unor venituri realizate de acestea (veniturile realizate
din vânzările imobiliare, câştigurile de capital, veniturile ocazionale).
Prin urmare evaziunea fiscală licită va acţiona ori de câte ori prin legile fiscale sunt lăsate
posibilităţi de opţiune, de excepţie de la regulă, de omisiune, de interpretare în mai multe
modalităţi a legii, acolo unde există exprimate facilităţi fiscale, în anumite cazuri definite de
lege, evaziunea licită fiind favorizată de existenţa unei legislaţii paralele pentru o firmă, care îşi
poate, astfel, reorganiza activitatea în aşa fel încât să profite de pe urma acesteia.
Această formă a evaziunii fiscale poate fi evitată prin corectarea şi îmbunătăţirea cadrului
juridic prin care a devenit posibilă, însă, de multe ori, existenţa unor interese politice, economice
şi sociale, determină tolerarea tacită a unor situaţii evazioniste.

2.2. Evaziunea fiscală sau frauda fiscală (ilicită)

Evaziunea fiscală frauduloasă (frauda fiscală), constituie o forma de eludare agravantă,
fiind studiată, analizată, legiferată şi sancţionată, prin măsuri pecuniare şi privative de libertate,
ori de câte ori este depistată. Aceasta constă, deci, în ascunderea ilegală, totală sau parţială, a
materiei impozabile ce către contribuabili, în scopul reducerii sau eliminării obligaţiilor fiscale
ce le revin.
Evaziunea fiscală frauduloasă se prezintă sub următoarele forme:
a) evaziunea tradiţională (prin disimulare), care constă în sustragerea, parţială sau totală,
de la plata obligaţiilor fiscale, fie prin întocmirea şi depunerea de documente incorecte, fie prin
neîntocmirea documentelor cerute de legislaţia în vigoare.
Această formă a evaziunii fiscale frauduloase presupune o serie de procedee, printre care:
- întocmirea unor declaraţii fiscale false sau neîntocmirea acestora;
- reducerea intenţionată a încasărilor, în scopul reducerii T.V.A. şi a profitului impozabil,
prin încasări în numerar fără chitanţe şi vânzări fără factură;
- creşterea voită a cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil;
- producerea şi comercializarea de bunuri şi servicii în mod clandestin;
- desfăşurarea unor activităţi profesionale recompensate în mod clandestin (la negru);
- diminuarea valorii moştenirilor primite şi a tranzacţiilor cu bunuri imobiliare, etc.
28
 b) evaziunea juridică, constă în a ascunde adevărata natură a unui organism sau a unui
contract (de exemplu, când un contract de asociere este transformat, în mod ascuns, într-un
contract de muncă, pentru ca beneficiarul acestuia să obţină anumite avantaje din calitatea de
salariat sau invers) pentru a scăpa de anumite consecinţe fiscale.
c) evaziunea contabilă, greu de identificat în practică, constă în a crea impresia unei
evidenţe contabile corecte, utilizând documente false, în scopul creşterii cheltuielilor, diminuării
veniturilor, reducerii profitului impozabil şi, în consecinţă, a obligaţiilor fiscale datorate statului.
d) evaziunea prin evaluare, constă în diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea
amortismentelor şi provizioanelor în scopul deplasării profitului în viitor.

2.3. Economia subterană

În ţara noastră, trecerea după anul 1990 la economia de piaţă şi multiplicarea relaţiilor
economice cu străinătatea au condus inerent la "importul" acestor noi tipuri de infracţiuni din
lumea occidentală, fără a exista o ripostă din partea organelor de aplicare a legii. Fiind
descoperiţi din punct de vedere legislativ, dar şi cu o experienţă redusă în instrumentarea
acestora, în timp ce principalele sancţiuni erau aplicate pentru nerespectarea legii contabilităţii 17,
a confiscărilor prin legea privind activităţile ilicite 18, probleme legate de lipsa autorizaţiilor de
funcţionare, prin sistemul nostru financiar-bancar au avut loc activităţi de spălare a banilor şi
evazioniste. Odată cu apariţia legii pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor 19, cu
aplicabilitate din 21.04.1999, problemele legate de aceasta şi de legea evaziunii fiscale 20 au
început să evidenţieze aspecte mai relevante. Având în vedere acest fenomen, urmărirea
focarelor evazioniste şi delimitarea asocierilor şi investiţiilor bine intenţionate faţă de cele tip
"fantomă", în condiţiile politicii fiscale şi sociale de atragere a investitorilor, reprezintă o
problemă cu care se confruntă toate statele, în mod special cele pentru care economia de piaţa a
început să funcţioneze de puţină vreme.

2.3.1. Munca la negru

Principalele cauze ale muncii la negru le reprezintă, pe fondul şomajului generat de
tranziţie, implementările tehnologice, politicile economice, necesitatea persoanelor apte de
17
Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, publicată în Monitorul Oficial nr. 265/27 decembrie 1991, Partea I, modificată
şi completată.
18
Legea nr.12 din 6 august 1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, publicată
în Monitorul Oficial nr. 97/8 august 1990, Partea I, modificată şi completată.
19
Legea nr. 21 din 18 ianuarie 1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, publicată în Monitorul Oficial
nr. 18/21 ianuarie 1999, Partea I, modificată şi completată.
20
Legea nr. 87 din 18 octombrie 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr.
299/24 octombrie 1994, Partea I, modificată şi completată.

29
muncă de a realiza venituri cu orice preţ, bucurându-se de "trecerea" de la şomaj la găsirea unui
loc de muncă stabil, cu forme legale.
Problema capătă forme accentuate în cazurile situate la cele două extreme ale pregătirii
profesionale. În multe activităţi subterane sunt implicate în munci brute persoane fără calificare,
slab salarizate, care într-o anumită situaţie ar putea da foarte puţine relaţii şi ar avea o
credibilitate scăzută. La cealaltă extremă, se situează persoanele care, beneficiind de o pregătire
şi o capacitate intelectuală deosebită, sunt dispuse să se implice în organizarea şi desfăşurarea
unor activităţi subterane.

2.3.2. Activităţile criminalităţii economice

Criminalitatea economică reprezintă componenta cea mai periculoasă a activităţii
subterane, îmbrăcând formele activităţii de producţie, distribuţie şi consum de droguri, traficul de
arme, material radioactiv, furtul de automobile, prostituţia, traficul de carne vie, corupţia. O
caracteristică importantă a activităţilor criminale o reprezintă caracterul organizat cu multiple
conexiuni internaţionale. Scopul acestora este obţinerea unor venituri importante şi plasarea lor
în economia oficială, cu consecinţe uneori ireversibile în stabilitatea şi politica economică a unei
ţări.

2.4. Mecanismele evaziunii fiscale în România

Domeniile cele mai propice fraudei fiscale sunt comune tuturor ţărilor, ele fiind
reprezentate, în special, de activităţile terţiare (comerţul şi serviciile) şi de construcţii. Comerţul
deţine, însă, primul loc în cadrul activităţilor generatoare de economie subterană.
Frauda este extrem de extinsă în cazul veniturilor declarate de contribuabili, cum este
cazul impozitului pe venitul global şi a impozitului pe societate (pe profit). În cazul impozitelor
reţinute la sursă, precum şi în cazul impozitelor locale, când administraţia stabileşte bazele de
impozitare, posibilităţile de fraudă sunt mai reduse.
Pe categorii de contribuabili, se consideră că cele mai mari posibilităţi de fraudare le au
contribuabilii care desfăşoară activităţi industriale şi comerciale precum şi cei care desfăşoară
activităţii libere (avocaţi, medici, arhitecţi, etc.).
În perioada de după 1989, în România, o serie de societăţi comerciale au pus în aplicare
diverse modalităţi şi tehnici, din ce în ce mai elaborate, prin care s-au sustras fraudulos de la
plata obligaţiilor fiscale, mijloacele şi pârghiile de ordin legislativ şi administrativ fiind
insuficiente pentru a le contracara. În aceste condiţii, frauda fiscală a căpătat dimensiuni

30
alarmante, atât prin cazurile numeroase, cât mai ales prin sumele mari de bani cu care a fost
prejudiciat bugetul public.
Instituţiile de control au evidenţiat o creştere a actelor de evaziune fiscală frauduloasă, ale
căror aspecte principale se referă la:
• sustragerea de la plata impozitelor printr-o înregistrare incorectă a operaţiunilor
economice în actele contabile;
• înfiinţarea „companiilor fantomă” şi conducerea de activităţi evazioniste în numele
acestora;
• distrugerea documentelor importante şi a evidenţelor contabile;
• conducerea unor evidenţe contabile duble;
• elaborarea şi prezentarea unor date nereale, în balanţele contabile;
• nedeclararea anumitor activităţi comerciale sau a unor surse de impozitare;
• subzistenţa unor activităţi economice fără declararea subsidiarilor, punctelor de lucru şi
antrepozitelor;
• prezentarea de documente false privind operaţiunile de import-export.
În continuare, sunt prezentate, unele din cele mai utilizate tehnici de fraudare fiscală,
constatate în urma acţiunilor de control efectuate, în România, grupate pe categorii de obligaţii
fiscale:
a) în cazul impozitului pe profit:
- reducerea bazei de impozitare, prin includerea pe costuri a unor cheltuieli, fără
documente justificative sau bază legală (amenzi, penalităţi, etc.);
- înregistrarea unor cheltuieli supradimensionate sau peste limita admisă de lege
(amortizări, cheltuieli social-culturale cheltuieli de deplasare, cheltuieli de protocol, etc.);
- deducerea unor cheltuieli personale ale asociaţilor sau dobânzi la împrumuturi acordate
de patroni propriei societăţi;
- neînregistrarea integrală a veniturilor realizate, fie prin neîntocmirea documentelor de
evidenţă primară, fie prin înscrierea în documente a unor preţuri de livrare sub cele
practicate în mod real;
- transferul veniturilor impozabile la societăţi nou create în cadrul aceluiaşi grup, aflate în
perioada de scutire de la plata impozitului pe profit, concomitent cu înregistrarea de
pierderi de către societatea-mamă;
- determinarea impozitului pe profit prin aplicarea necorespunzătoare a prevederilor legale,
în special în ceea ce priveşte reducerea impozitului aferent profitului reinvestit;
- necalcularea de către unele organizaţii nonprofit a impozitului aferent veniturilor
31
 rezultate din activităţi economice;
- neînregistrarea în contabilitate a diferenţelor stabilite prin actele de control sau chiar a
obligaţiilor privind impozitul pe profit datorat.

b) în cazul taxei pe valoarea adăugată

Cu toate că agentul economic nu suportă sarcina acestui impozit, ci numai îl gestionează,
deoarece suportator este consumatorul final, înclinaţia spre evaziune în materie de T.V.A. este
determinată pe de o parte, de tendinţa însuşirii unor sume deloc neglijabile, iar pe de altă parte,
de impactul acestui impozit asupra trezoreriei şi lichidităţilor agenţilor economici.
Mecanismul principal prin care se realizează sustragerea de la plata taxei pe valoarea
adăugată îl constituie fie majorarea fictivă a T.V.A. deductibilă, prin intrări scriptice de bunuri,
fie micşorarea T.V.A. colectată, ca urmare a subevaluării valorii ieşirilor de produse, mărfuri şi
servicii.
Prin urmare:
- aplicarea eronată a regimului deducerilor (deducerea taxei pe valoarea adăugată pe baza
unor documente care nu au înscrisă taxa sau chiar deduceri fără documente sau cu
documente nelegale, deduceri duble, ca urmare a înscrierii repetate a unor facturi în
jurnalele de cumpărări, deduceri pe baza unor documente aparţinând altor societăţi
comerciale, deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă operaţiunilor scutite fără drept
de deducere, etc.);
- necuprinderea unor operaţiuni ce intră în sfera taxei pe valoarea adăugată în baza de
calcul a taxei sau necuprinderea în baza de calcul a taxei a tuturor facturilor;
- neevidenţierea şi nevirarea taxei pe valoarea adăugată aferentă avansurilor de la clienţi;
- neînregistrarea ca plătitor la depăşirea plafonului minim;
- sustragerea de la plata taxei pe valoarea adăugată aferentă importurilor de bunuri, prin
prezentarea în vamă a unor acte fictive de donaţie, de la parteneri externi, în loc de acte
de cumpărare, precum şi neincluderea în deconturi a taxei pe valoarea adăugată de plată
în vamă;
- emiterea de chitanţe fiscale şi facturi cu taxă pe valoarea adăugată, fără ca agentul
economic să fie plătitor şi fără să înregistreze şi să vireze taxa pe valoarea adăugată;
- neutilizarea sau utilizarea defectuoasă a formularisticii tipizate, cu înregistrări incomplete
în jurnale sau înregistrări repetate în jurnalele de cumpărare, facturi „pierdute”, amânarea
întocmirii facturilor fiscale în scopul amânării plăţii taxei pe valoarea adăugată,
necuprinderea în baza de calcul a tuturor elementelor din factură (ambalaje, cheltuieli de
transport, etc.);
32
 - sustragerea de la plata taxei pe valoarea adăugată prin declararea unor importuri ca fiind
temporare;
- cereri de rambursare nejustificate;
- „erori de calcul”, etc., constituie doar câteva din metodele utilizate pentru fraudarea taxei
pe valoarea adăugată.
c) în privinţa impozitului pe salarii :
- neimpozitarea tuturor sumelor plătite salariaţilor cu titlu de venituri salariale (diverse
ajutoare în bani sau în natură, alte drepturi acordate în natură, prime, sume reprezentând
participări la beneficiu, stimulente, etc.);
- aplicarea incorectă a tabelelor de impozitare a drepturilor salariale;
- nereţinerea şi nevirarea impozitului pe salariu datorat pentru persoanele angajate pe bază
de convenţii civile sau pentru zilieri;
- necumularea, în vederea impozitării, a tuturor veniturilor salariale;
- neînregistrarea obligaţiilor de plată a impozitului pe salarii;
- nerespectarea legislaţiei privind stabilirea bazei de impozitare, cumul, scutirile şi
reducerile de impozit.
Impozitului pe venitul global, care a funcţionat în perioada 2000-2004, a oferit, de
asemenea, multiple posibilităţi de practicare a evaziunii fiscale legale, printre care:
- necuprinderea, în baza de impozitare, a tuturor veniturilor realizate, în special a celor
pentru care impunerea se realiza pe baza declaraţiei subiectului impozabil (ex: venituri
din chirii, venituri din activităţi independente);
- identificarea unor modalităţi de generare de cheltuieli fictive cu salarizarea unor
persoane, reuşindu-se pe această cale plăţi de natura dividendelor camuflate sub formă de
drepturi salariale;
- crearea unor facilităţi salariaţilor, care să nu intre în sfera de impunere a impozitului pe
venitul global, astfel încât să plătească la bugetul de stat un impozit mai mic;
- transformarea salariaţilor în societăţi comerciale independente şi deci transferarea din
impozitarea pe venitul global în impozitarea pe venitul microîntreprinderilor sau în
impozitul pe profit, după caz. Astfel se evită impozitarea cu coeficienţi de impunere
foarte mari de ordinul 18%-40%, şi înlocuirea cu un impozit de 1,5% pe venitul
microîntreprinderilor, plus 5% impozitul pe dividende, economia fiind extrem de mare;
- obţinerea de către salariaţi a unor statute ce le conferă scutirea de la plata impozitului pe
venitul global, cum ar fi: certificate de revoluţionari, certificate de handicapaţi, etc.
d) în ceea ce priveşte accizele:
- necuprinderea în baza de impozitare a tuturor sumelor impozabile;
33
 - micşorarea bazei de impozitare prin subevaluarea produselor importate, în vamă, prin
folosirea de documente duble;
- necalcularea accizelor aferente modificării concentraţiei alcoolice;
- neincluderea accizelor în preţul de vânzare al produselor pentru care se datorează accize;
- neevidenţierea în contabilitate a obligaţiei de plată a accizelor;
- sustragerea de la plata accizelor prin schimbarea denumirii produselor accizate şi trecerea
lor la produse neaccizate sau accizate cu cote reduse (pentru uleiuri minerale, alcool,
etc.).
e) în ceea ce priveşte celelalte impozite şi taxe datorate bugetului de stat sau
bugetelor locale:
- evidenţierea în contabilitate a unor clădiri la valori inferioare celor reale;
- nedepunerea, la organele fiscale, a declaraţiilor privind clădirile aflate în patrimoniu, a
mijloacelor de transport aflate în posesie şi a terenurilor deţinute sau aflate în
administrarea agenţilor economici;
- declararea unor date eronate, neactualizate sau nesincere, în ce priveşte impozitul pe
clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate
de stat, etc.;
- neconstituirea şi nevirarea impozitului pe dividende, calcularea eronată a acestuia;
- nereţinerea impozitului pe dividende aferent avansurilor acordate în cursul anului, care
după realizarea profitului şi aprobarea bilanţului, au avut destinaţia de dividende;
- nedeclararea veniturilor realizate, de către persoanele fizice, din diverse activităţi
(meditaţii, venituri din închirieri, comercializarea de produse prin consignaţii, etc.);
- încălcarea prevederilor legale privind modul de desfăşurare şi impozitare a activităţii de
taximetrie auto, de către persoanele autorizate să desfăşoare astfel de activităţi, prin
neprezentarea, la organul fiscal, pentru citirea aparatelor de taxat sau alterarea
informaţiilor furnizate de acestea, etc.
Potrivit oficialilor, cele mai noi şi mai utilizate modalităţi de fraudare a bugetului statului
sunt: simularea unor exporturi; trecerea scriptică a operaţiunilor prin mai multe firme;
organizarea în asociere a acţiunilor frauduloase, prin implicarea mai multor firme dispersate în
teritoriu, aparent fără legătură între ele; întocmirea de documente care îndeplinesc doar formal
cerinţele legale, urmate de transferuri bancare prin care simulează stingerea obligaţiilor fictive
între parteneri.
Datorită complexităţii procesului de integrare, ritmului accelerat al globalizării, evaziunea
fiscală din România este la ora actuală legată de infracţiuni economice şi financiare, precum şi
de organizaţiile de crimă organizată.
34
 2.5. Analiza structurii evaziunii fiscale identificate, în România, în perioada
1995-2005

În raport cu reglementările fiscale, la nivelul contribuabililor se manifestă diverse

tendinţe şi motivaţii de a eluda obligaţiile fiscale. Proporţiile la care a ajuns evaziunea fiscală, în
ţara noastră, fac ca acest fenomen să fie atât de real, încât prezenţa sa a devenit cotidiană în toate
sferele aducătoare de venit.
Putem spune, fără să exagerăm, că în perioada de după anul 1989, s-a impus, treptat dar
sigur, o normă socială de evaziune fiscală, contribuabilul român, indiferent de poziţia sa
financiară sau de statutul social, încercând şi reuşind, de cele mai multe ori, să se sustragă de la
plata obligaţiilor fiscale.
Omniprezenţa evaziunii fiscale în ţara noastră a fost susţinută de o serie de factori, printre
care se remarcă:
- o legislaţie fiscală caracterizată prin prezenţa unor lacune, prin incoerenţă, imprecizie şi
absenţa stabilităţii în timp;
- apariţia târzie a unei legi de combatere a evaziunii fiscale (Legea nr. 87/1994 a intrat în
vigoare la sfârşitul anului 1994);
- inexistenţa, până în anul 2004, a unui cod fiscal şi a unui cod de procedură fiscală,
indispensabil unei aplicări uniforme a legislaţiei fiscale cu efect asupra limitării evaziunii
fiscale;
- existenţa unei fiscalităţi ridicate în raport cu capacitatea reală de plată a contribuabilului
român;
- corupţia existentă la nivelul societăţii;

Disciplina fiscală la nivel naţional dar şi atitudinea organelor abilitate în descoperirea şi

sancţionarea evaziunii fiscale frauduloase sunt relevate de următoarele date, date care privesc
numărul verificărilor şi rezultatele acestora, pentru perioada 2000-2010.

Evoluţia evaziunii fiscale identificate în România, în perioada 2000-2010

Tabelul 2.1.
Nr. Denumire 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2008 2009 2010
crt. indicator
Nr. de
1 verificări 668.54 760.46 741.45 623.87 469.503 494.209 446.822 273.020 286.903
3 7 5 8
35
 Nr. cazuri
2 evaziune 273.48 235.57 285.51 257.76 197.018 199.139 195.425 120.077 115.158
fiscală 2 3 4 6
identificată
Frecvenţa
3 evaziunii 40,9 31 38,5 41,3 41,9 40,3 43,7 44 40,1
fiscale (%)
(2/3*100)
Val. totală
4 a evaziunii 87.597 92.720 180.98 203.56 341.920 360.512 798.900 982.350 1.746.304
fiscale 4 0
identificate
(mii RON)
Val. totalăa
5 sancţiunilor … 95.505 368.06 743.17 1.126.68 1.147.67 1.804.70 1.984.52 1.137.326
aplicate 2 0 5 9 0 2
(mii RON)
Total sume
6 atrase … 188.22 549.04 946.73 1.468.60 1.508.19 2.603.60 2.966.87 2.883.630
suplimentar 5 6 0 5 1 0 2
(mii RON)
(4+5)
Sursa: Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
Departamentul de Control Financiar- Fiscal, Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro şi calcule proprii.

Din datele prezentate se observă că, deşi, numărul verificărilor efectuate de organele de
control şi numărul contribuabililor depistaţi că au încălcat legislaţia fiscală, au scăzut, fiecare, în
perioada 2000-2010, cu aproximativ 57%, frecvenţa cazurilor de evaziune fiscală s-a menţinut,
mai ales după anul 2003, aproximativ constantă, în jur de 40% din numărul verificărilor
efectuate (Figura 2.1.).
Frecvenţa cazurilor de evaziune fiscală în total verificări, în perioada 2000-2010
Figura 2.1.

36
 800.000 50

45
700.000
40
600.000
35
500.000
30

400.000 25 %

20
300.000
15
200.000
10
100.000
5

0 0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2003 2004 2005

Nr. de ve rif icăr i Nr. cazur i evazi une fi sca lă id en ti fica tă

Frecvenţa evaziunii fiscale

Menţinerea aproximativ constantă a frecvenţei evaziunii fiscale, ca indicator care descrie

disciplina fiscală, poate fi apreciată prin faptul că, în această perioadă, conformarea fiscală a
contribuabilului român nu a suferit îmbunătăţiri. Din contră, luând în considerare uşoara creştere
a frecvenţei evaziunii fiscale identificate, în perioada 2001-2009, putem spune că numărul
celor care se sustrag impunerii prin mijloace ilegale a înregistrat o uşoară creştere, astfel,
dacă în 2001, din 100 de verificări efectuate erau descoperiţi 31 de evazionişti, în anul 2010,
numărul lor ajunsese la aproximativ 40, iar în anul 2009, 44. Bineînţeles că importantă este şi
organizarea controlului fiscal şi îndreptarea acestuia către contribuabilii cu risc sporit din punct
de vedere al evaziunii fiscale, astfel că sporirea uşoară a frecvenţei cazurilor de evaziune fiscală
poate şi apreciată şi ca o îmbunătăţirea a activităţii de identificare a cazurilor de evaziune fiscală.
Extrapolând şi luând în considerare o anumită marjă de eroare, putem aprecia că ceva mai puţin
de jumătate din contribuabilii români se sustrag, prin procedee ilicite, de la plata obligaţiilor
fiscale.
Reducerea numărului de verificări efectuate şi, deci, a probabilităţii ca un contribuabil
evazionist să fie descoperit, în afara faptului că determină o reducere a costurilor actului de
control fiscal, nu poate avea un impact favorabil asupra gradului de conformare fiscală a
contribuabilului român.
În ceea ce priveşte valoarea nominală a evaziunii fiscale identificate , aceasta s-a
majorat, în perioada considerată, de la 87.597 mii RON, în anul 2000, la 1.746.304 mii RON, în
anul 2010, aceasta însemnând o creştere de 1.893,5%.
37
 Ponderea evaziunii fiscale identificate în produsul intern brut şi în veniturile fiscale ale
bugetului general consolidat, în perioada 2000-2010
Tabelul 2.2.
-%-
200 2001 2002 2003 2004 2005 2008 2009 2010
0
Ponderea evaziunii fiscale în PIB 1,2 0,8 0,7 0,5 0,6 0,4 0,4 0,4 0,6
Ponderea evaziunii fiscale identificate
în veniturile fiscale ale bugetului 4,2 3,2 2,7 1,9 2,1 1,5 1,5 1,5 2,2
general consolidat
Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
Departamentul de Control Financiar - Fiscal, Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro.

Ponderea evaziunii fiscale identificate în produsul intern brut a înregistrat o scădere,

faţă de începutul intervalului analizat, de la 1,2%, în anul 2000, la 0,4% în anul 2010, urmată de
o uşoară creştere în anul 2010, 0,6%.
Evoluţia ponderii evaziunii fiscale identificate în PIB şi în veniturile fiscale ale
bugetului general consolidat, în perioada 2000-2010
Figura 2.2.

4,5
4
3,5
3
2,5
%
2
1,5
1
0,5
0
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2008 2009 2010

Ponderea în PIB Ponderea în VFBGC

Din păcate această reducere nu trebuie percepută ca o reducere a evaziunii fiscale ci ca o

reducere a celei descoperite, având în vedere cele prezentate la începutul acestui paragraf, ca
urmare a scăderii numărului controalelor efectuate şi prin urmare a posibilităţilor de descoperire
a evaziunii fiscale, dar şi ca urmare a creşterii produsului intern brut într-un ritm mai rapid decât
cel al valorii evaziunii fiscale identificate (tabelul 2.2.). De asemenea, ponderea evaziunii fiscale
identificate în veniturile fiscale ale bugetului general consolidat a scăzut de la 4,2%, în anul
2000, la 2, 2%, în anul 2010.
2.5.1. Structura evaziunii fiscale identificate, pe categorii de venituri fiscale şi categorii de
contribuabili
Atât din punct de vedere legal, cât şi sub aspectul specificităţii activităţii desfăşurate,
subiecţii economici au comportamente evazioniste diferite. Această diferenţiere se manifestă cu
38
 deosebire după criteriul naturii juridice a contribuabilului.
Fraudarea fiscală este un fenomen care, în funcţie de conjunctură, de momentul ciclului
economic sau de modificarea reglementărilor, îşi schimbă orientarea, acordând „preferinţe” unui
impozit sau altul.

Structura evaziunii fiscale identificate, pe categorii de venituri fiscale şi categorii de contribuabili 21

Tabelul 2.3. -%-
Categorii de venituri fiscale 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Persoane fizice şi asociaţii familiale 0,02 0,1 2,5 0,1 0,01 0,06 0,6
Impozit pe Persoane Cu capital de stat şi 45,4 31,7 46,7 20,8 99,9 99,9 99,4
profit juridice regii autonome
Cu capital privat şi mixt 54,58 68,2 50,8 79,1
Persoane fizice şi asociaţii familiale 0,05 0,1 2,95 0,1 3,7 19,6 0,7
Impozit pe Persoane Cu capital de stat şi 61,6 62,3 51,8 67,8 96,3 80,4 99,3
salarii juridice regii autonome
Cu capital privat şi mixt 38,35 37,6 45,25 32,1
Persoane fizice şi asociaţii familiale … 55,4 67,3 81,1 79,4 54,8 64,0
Impozit pe Persoane Cu capital de stat şi … 3,2 10,6 2,0 20,6 45,2 36,0
venit juridice regii autonome
Cu capital privat şi mixt … 41,4 22,1 16,9
Persoane fizice şi asociaţii familiale 0,4 0,3 1,4 0,4 1,0 1,0 1,0
T.V.A. Persoane Cu capital de stat şi 37,8 32,6 66,3 27,1 99,0 99,0 99,0
juridice regii autonome
Cu capital privat şi mixt 61,8 67,1 32,3 72,5
Persoane fizice şi asociaţii familiale 0,04 0,2 0,9 0,1 - 1,6 0,1
Accize Persoane Cu capital de stat şi 20,7 7,0 21,9 2,8 100 98,4 99,9
juridice regii autonome
Cu capital privat şi mixt 79,26 92,8 77,2 97,1
Persoane fizice şi asociaţii familiale 8,1 7,4 35,7 49,8 1,9 0,3 0,02
Impozite şi Persoane Cu capital de stat şi 46,7 23,8 26,3 6,5 98,1 99,7 99,9
taxe locale juridice regii autonome
Cu capital privat şi mixt 45,2 68,8 28,6 43,7
Persoane fizice şi asociaţii familiale 18,1 2,7 1,7 1,6 3,0 3,5 3,7
Alte impozite Persoane Cu capital de stat şi 35,9 18,4 70,8 39 97 96,5 96,3
şi taxe juridice regii autonome
Cu capital privat şi mixt 46 78,9 27,5 59,4
Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
Departamentul de Control Financiar - Fiscal.

Din datele prezentate se observă că, în general, preferinţele diferitelor categorii de

contribuabili se îndreaptă către acele impozite pe care le au în administrare din punct de vedere
al calculării, declarării şi plăţii (peste 90%).
Astfel, impozitul pe profit, impozitul pe salarii, taxa pe valoarea adăugată şi accizele sunt
fraudate, în special, de către persoanele juridice. În cadrul fraudei înregistrate la aceste impozite
(mai puţin impozitul pe salarii), ponderi importante au deţinut, în perioada 2004-2010,
persoanele juridice cu capital privat şi mixt. În ceea ce priveşte impozitul pe salarii, la societăţile
comerciale cu capital de stat şi regiile autonome, pentru aceeaşi perioadă, s-a înregistrat
21
pentru anii 2008, 2009, 2010 datele raportate de Ministerul Finanţelor Publice grupează categoriile de contribuabili în persoane fizice şi
persoane juridice, fără defalcării după tipul de proprietate asupra capitalului social al persoanelor juridice.
39
aproximativ 60% din frauda constatată la acesta. Din păcate, după anul 2003, datele raportate cu
privire la evaziunea fiscală identificată nu mai deosebesc persoanele juridice după tipul de
proprietate asupra capitalului social.
De asemenea, ponderi importante din frauda înregistrată la impozitele şi taxele locale şi
la categoria „alte impozite şi taxe”, au fost deţinute de persoanele juridice. De menţionat că în
categoria „alte impozite şi taxe” sunt incluse, printre altele, impozitul pe dividende şi
contribuţiile sociale, impozite care pot fi fraudate, cu precădere, de către persoanele juridice.
Persoanele şi asociaţiile familiale fraudează, în principal, impozitul pe venit (între 55% şi
81% din frauda înregistrată la acest tip de impozit) şi impozitele şi taxele locale (de exemplu, în
anul 2010, persoanele fizice au reprezentat aproximativ 50% din frauda înregistrată la aceste
impozite).

Structura evaziunii fiscale identificate pe categorii de venituri fiscale şi categorii de contribuabili, în

anul 2010
Figura 2.3.

100%
90%
80%
70%
60%
50%
40%
30%
20%
10%
0%
Impozit Impozit Impozit T.V.A. Accize Impozite Alte
pe profit pe salarii pe venit şi taxe impozite
locale şi taxe

Persoane fizice şi asociaţii familiale Persoane juridice

Structura evaziunii fiscale pe categorii de venituri fiscale oferă informaţii importante cu

privire la orientarea eforturilor organelor fiscale pentru reducerea infracţionalităţii la acele
categorii de impozite. Astfel, anticiparea zonelor cu risc mare de fraudă fiscală contribuie, într-o
măsură semnificativă, la combaterea eficientă a fenomenului, constituind, totodată, una dintre
măsurile importante de previziune şi prevenire.

2.5.2. Structura evaziunii fiscale identificate, pe unităţi administrativ-teritoriale

40
 Analiza pe judeţe a fenomenului evaziunii fiscale identificate relevă un tablou destul de
diferenţiat, (vezi tabelul nr. 2.4.).
Astfel, în anul 2009, cel mai înalt nivel al evaziunii fiscale identificate , s-a înregistrat în
judeţul Vâlcea, 70.110 mii RON, respectiv 7,14% din totalul evaziunii fiscale identificate,
urmat de municipiul Bucureşti, 65.000 mii RON (6,62%), judeţul Constanţa, cu 62.970 mii
RON (6,41%), judeţul Bacău, cu 58.670 mii RON (5,97%), judeţul Braşov, cu 57.050 mii RON
(5,81%) şi judeţul Arad, cu 55.890 mii RON (5,69%).
Nivelurile cele mai scăzute ale evaziunii fiscale identificate s-au înregistrat în judeţele:
Covasna, 2.520 mii RON (0,26%), Mehedinţi, 3.240 mii RON (0,33%) şi Sălaj, 3.790 mii RON
(0,39%).
Observăm că repartizarea pe judeţe a evaziunii fiscale identificate ţine cont de
gradul de dezvoltare economică a zonei respective . Prin urmare nu este surprinzător faptul că
unul din cele mai înalte nivele al evaziunii fiscale identificate şi probabil şi ale evaziunii fiscale
totale (inclusiv cea nedescoperită) se înregistrează în municipiul Bucureşti, care concentrează
mare parte a activităţii economice din ţara noastră. Surprinzătoare este, însă, situarea judeţul
Vâlcea, pe primul loc, în ceea ce priveşte nivelul evaziunii fiscale identificate.
După cum se observă, datele referitoare la marii contribuabilii sunt prezentate separate,
prin urmare introducerea acestor date în repartizarea pe judeţe a evaziunii fiscale identificate, va
schimba oarecum clasamentul prezentat. În ceea ce priveşte contribuabilii mari, nivelul evaziunii
fiscale identificate se ridică, în anul 2009, la 120.790 mii RON, adică 12,3% din totalul evaziunii
fiscale identificate.

Structura veniturilor fiscale atrase suplimentar, în urma identificării cazurilor de evaziune fiscală,
pe unităţi administrativ-teritoriale, în anul 2009
Tabelul 2.4.
Nr. crt. Judeţul VENITURI ATRASE SUPLIMENTAR
Total, din care: Valoarea evaziunii Valoarea totală a
fiscale identificate sancţiunilor aplicate
mii RON % mii RON % mii RON %
1 Alba 21.710 0,73 10.050 1,02 11.660 0,59
2 Arad 106.750 3,60 55.890 5,69 50.860 2,56
3 Argeş 22.350 0,75 12.000 1,22 10.350 0,52
4 Bacău 170.530 5,75 58.670 5,97 111.860 5,64
5 Bihor 93.200 3,14 27.200 2,77 66.000 3,33
6 Bistriţa-Năsăud 8.250 0,28 4.540 0,46 3.710 0,19
41
 7 Botoşani 18.440 0,62 10.140 1,03 8.300 0,42
8 Braşov 91.150 3,07 57.050 5,81 34.100 1,72
9 Brăila 10.060 0,34 5.090 0,52 4.970 0,25
10 Buzău 19.880 0,67 4.220 0,43 15.660 0,79
11 Caraş-Severin 188.450 6,35 17.580 1,79 170.870 8,61
12 Călăraşi 5.630 0,19 4.600 0,47 1.030 0,05
13 Cluj 93.480 3,15 11.140 1,13 82.340 4,15
14 Constanţa 78.480 2,65 62.970 6,41 15.510 0,78
15 Covasna 3.410 0,12 2.520 0,26 890 0,04
16 Dâmboviţa 117.830 3,97 20.770 2,11 97.060 4,89
17 Dolj 77.500 2,62 20.020 2,04 57.480 2,90
18 Galaţi 66.100 2,23 21.160 2,15 44.940 2,26
19 Giurgiu 34.540 1,16 4.830 0,49 29.710 1,50
20 Gorj 104.620 3,52 17.890 1,82 86.730 4,37
21 Harghita 27.280 0,92 12.410 1,26 14.870 0,75
22 Hunedoara 28.180 0,95 20.370 2,07 7.810 0,39
23 Ialomiţa 28.480 0,96 14.340 1,46 14.140 0,71
24 Iaşi 165.350 5,58 27.060 2,75 138.290 6,97
25 Ilfov 56.820 1,92 16.370 1,67 40.450 2,04
26 Maramureş 37.730 1,27 25.590 2,61 12.140 0,61
27 Mehedinţi 7.490 0,25 3.240 0,33 4.250 0,21
28 Mureş 21.550 0,73 8.070 0,82 13.480 0,68
29 Neamţ 32.870 1,11 5.350 0,54 27.520 1,39
30 Olt 26.260 0,89 11.230 1,14 15.030 0,76
31 Prahova 101.560 3,42 21.900 2,23 79.660 4,01
32 Satu Mare 31.220 1,05 11.160 1,14 20.060 1,01
33 Sălaj 6.320 0,21 3.790 0,39 2.530 0,13
34 Sibiu 18.930 0,64 9.960 1,02 8.970 0,45
35 Suceava 43.180 1,46 20.730 2,11 22.450 1,13
36 Teleorman 16.260 0,55 12.010 1,22 4.250 0,21
37 Timiş 143.570 4,84 39.030 3,97 104.540 5,27
38 Tulcea 12.860 0,43 5.380 0,55 7.480 0,38
39 Vaslui 26.840 0,90 14.710 1,50 12.130 0,61
40 Vâlcea 101.270 3,41 70.110 7,14 31.160 1,57
41 Vrancea 28.320 0,95 15.420 1,57 12.900 0,65
42 Mun. Bucureşti 162.920 5,49 65.000 6,62 97.920 4,93
43 Mari contribuabili 509.252 17,16 120.790 12,30 388.462 19,57
TOTAL 2.966.872 100 982.350 100 1.984.522 100
Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
Departamentul de Control Financiar- Fiscal.

Structura evaziunii fiscale identificate pe unităţi administrativ-teritoriale, în anul 2009

Figura 2.4.

42
 Alba Arad Ar geş Bacău Bihor
Bistriţa-Năsăud Botoşani Braşov Brăila Buzău
Caraş-Severin Călăraşi Cluj Constanţa Covasna
Dâmboviţa Dolj Galaţi Giurgiu Gorj
Harghita Hunedoara Ialomiţa Iaşi Ilfov
Maramureş Mehedinţi Mureş Neamţ Olt
Prahova Satu Mare Sălaj Sibiu Suceava
Teleorman Timiş Tulcea Vaslui Vâlcea
V ranc ea Mun. Bucureş ti Mari c ontribuabili

Comportamentul evazionist al contribuabililor a fost sancţionat prin aplicarea unor

sancţiuni, sub forma dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere (majorărilor de întârziere), a
amenzilor contravenţionale şi a confiscărilor.

2.5.3. Structura evaziunii fiscale identificate, pe domenii de activitate

Similar cu situaţia din majoritatea ţărilor europene, şi în ţara noastră comerţul şi

construcţiile sunt sectoarele în care practicile subterane, respectiv evaziunea fiscală, sunt
preponderente.
Concluziile inspecţiilor fiscale, la nivelul anului 2009, în domeniile considerate „de risc”,
sunt prezentate sintetic în tabelul următor:

Situaţia sumelor atrase suplimentar la buget şi a sesizărilor penale, pe domenii de

activitate, în anul 2009
Tabelul 2.5.
Sume atrase Sesizări penale
43
 DOMENIUL suplimentar
(stabilite)
% nr. Valoare
mii RON din sesizări
total mii % din
RON total
Comerţ cu produse petroliere 318.160 10,7 53 119.170 19,4
Producerea şi comercializarea alcoolului şi băuturilor alcoolice 104.840 3,5 34 26.240 4,3
Gestionarea şi valorificarea deşeurilor industriale reciclabile 90.150 3,0 172 27.840 4,5
Prelucrarea şi comercializarea materialului lemnos 144.240 4,9 96 39.310 6,4
Construcţii 85.590 2,9 56 5.5640 0,9
Prestări servicii 373.270 12,6 300 69.610 11,3
Comerţ cu amănuntul şi en gros 490.470 16,5 605 183.710 29,8
Alte sectoare de activitate 1.360.152 45,9 797 144.050 23,4
TOTAL 2.966.872 100 2.113 615.570 100
Sursa: www.mfinanţe.ro, „Agenţia Fiscală 2009”.

Venituri atrase suplimentar la buget, stabilite pe domenii de activitate, în anul 2009

Figura 2.5.

600.000

490.470
500.000

400.000 373.270
318.160
300.000

200.000 144.240
104.840
90.150 85.590
100.000

0
Comerţ cu produse Producerea şi Gestionarea şi Prelucrarea şi Construcţii Prestări servicii Comerţ cu amănuntul şi
petroliere comercializarea valorific area deşeurilor comercializarea en gros
alcoolului şi băuturilor industriale reciclabile materialului lemnos
alcoolice

2.5.4. Structura sumelor atrase suplimentar la buget în urma identificării cazurilor de

evaziune fiscală
În perioada analizată, cu excepţia anului 2010, sancţiunile aplicate în urma identificării
evaziunii fiscale au fost cu mult mai mari decât valoarea evaziunii fiscale însăşi.

Structura sumelor atrase suplimentar la buget, în perioada 2003-2010

Tabelul 2.6.
2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Total sume atrase suplimentar la buget, din care: 100 100 100 100 100 100 100 100
Diferenţe de impozite şi taxe 49,3 32,9 21,5 23,3 23,9 30,7 33,1 60,6
Sancţiuni aplicate pentru evaziune fiscală 50,7 67,1 78,5 76,7 76,1 69,3 66,9 39,4
Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
Departamentul de Control Financiar - Fiscal.

Datele prezentate oferă informaţii cu privire la capacitatea ridicată a organelor de a

44
atrage, în mod suplimentar, sume la bugetul public. Anul 2010 este singurul, din seria analizată,
în care diferenţele de impozite şi taxe constatate în urma identificării evaziunii fiscale au depăşit
sancţiunile aplicate în urma identificării acesteia.
Pentru atragerea efectivă a acestor sume suplimentare la bugetul public, Ministerul
Finanţelor Publice a întreprins în perioada analizată o serie de acţiuni, între care, mai buna
colectare a veniturilor a reprezentat un obiectiv permanent declarat, dar, evident insuficient.
Gradul de colectare prezintă, însă, probleme relativ la modul de calcul. Metodologia de
calcul practicată de Ministerul Finanţelor Publice, care relevă grade de colectare de peste 100%,
este incorectă. Imposibilitatea de a calcula corect şi prudenţa cu care se fac evaluările bugetare
conduc la această situaţie paradoxală: deşi gradul de colectare sau realizare, este totdeauna peste
100%, se vorbeşte de o „insuficientă colectare” şi de evaziune fiscală. Şi aceasta pentru că
specialiştii din Ministerul Finanţelor Publice ştiu că metodologia de calcul adoptată nu este cea
potrivită.
În opinia Ministerului Finanţelor Publice, gradul de colectare se poate calcula, în două
moduri şi anume, ca raport procentual între:
1) încasat şi datorat, în acest caz fiind un indicator care arată mai curând nivelul blocajului
financiar, lipsa de lichidităţi sau indisciplina financiară;
2) realizat efectiv şi programat (din legea bugetului rectificat), folosit în practica curentă
pentru a cunoaşte gradul de colectare a impozitelor şi taxelor la bugetul de stat.
La acest mod de calcul al gradului de colectare se pot face o serie de observaţii, între
care:
 metoda de la punctul 1, care este în realitate modul corect de calcul, nu se aplică deoarece
se consideră ca nefiind posibilă calcularea sumelor datorate (sau nu se doreşte acest
lucru);
 metoda de calcul de la punctul 2 este incompletă, destul de incorectă, depinzând foarte
mult de caracterul prudent al evaluărilor ce constituie suma programată. Acesta este şi
motivul pentru care, deşi se ştie că se propune, în permanenţă, mai buna colectare, prin
acest mod de calcul, în fiecare an se fac depăşiri.
Mai buna colectare a datoriilor restante la bugetul statului presupune atragerea la buget a
acelor venituri nedeclarate de agenţii economici prin practicarea fraudei şi evaziunii fiscale sau
prin întârzierea plăţii precum şi a sancţiunilor stabilite în urma identificării evaziunii fiscale.
Din păcate, structura actuală de raportare a datelor primare privind identificarea şi
combaterea evaziunii fiscale este încă deficitară sub diverse aspecte, ceea ce nu permite o analiză
de fineţe şi împiedică predictibilitatea fenomenului în cauză.

45
 2.6. Estimarea nivelului evaziunii fiscale în România

Modelul conceput porneşte de la ideea că evaziunea fiscală se manifestă atât la nivelul

economiei „de suprafaţă” cât şi la nivelul economiei subterane, unde aceasta este generalizată.
Prin urmare modelul cuprinde două submodele:
 primul submodel, utilizat pentru estimarea evaziunii fiscale la nivelul economiei de
suprafaţă, care porneşte de la raportările Ministerului Finanţelor Publice privind nivelul
evaziunii fiscale identificate şi numărul de contribuabil înregistraţi;
 al doilea submodel, utilizat pentru estimarea evaziunii fiscale la nivelul economiei
subterane, care porneşte de la estimările 22 realizate de Friedrich Schneider, profesor la
Universitatea Johannes Kepler din Linz, privind nivelul economiei subterane în România,
în perioada 1990-2003.
Evaziunea fiscală se va obţine prin însumarea nivelului evaziunii fiscale manifestate în
economia de suprafaţă (submodelul1) cu nivelul evaziunii fiscale din economia subterană
(submodelul 2).
Deşi modelul conceput prezintă anumite limite, fiind susceptibil de o serie de
îmbunătăţiri, mai ales în condiţiile în care unele date de intrare sunt, ele însele, aproximări,
acesta serveşte, totuşi, formării unei imaginii de ansamblu asupra nivelului fenomenului
evaziunii fiscale în ţara noastră şi influenţelor acestuia asupra veniturilor bugetului general
consolidat şi deficitului bugetar.

2.6.1. Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei „de suprafaţă”

Acest submodel ia în calcul rezultatele obţinute în urma identificării cazurilor de

evaziune fiscală de către organele de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, la
nivelul contribuabililor - persoane juridice, în perioada 1997-200523. Evaziunea fiscală totală, la
nivelul economiei de suprafaţă se va obţine prin extrapolarea acestor rezultate la nivelul întregii
populaţii de contribuabili – persoane juridice.
Astfel, pornind de la numărul de contribuabili persoane juridice24şi de la frecvenţa
22
F.Schneider, D.Ernste, „Increasing Shadow Economies all over the World – Fiction or Reality? A Survey of the Global
Evidence of their Size and of their Impact from 1970 to 1995”, The Institute for the Study of Labor (IZA), Bonn, 1998
F. Schneider, „The Size of Development of the Shadow Economies and Shadow Economy Labor Force of 22 Transation and
21 OECD Countries: What do we really know?”, Institute of Public Finance, Zagreb, 2002
F. Schneider, „Shadow Economies of 145 Countries all over the World: Estimation Rezults over the Period 1999 to 2003”,
2005, citat de Rădulescu Stela Aurelia (căs. Toader) în teza de doctorat citată, p. 250.
23
Mai puţin anii 2001 şi 2002, pentru care aceste date nu sunt disponibile.
24
Contribuabilii- persoane juridice cuprind: regiile autonome, societăţile comerciale, societăţile cooperatiste,
instituţiile administraţiei publice şi organizaţiile administraţiei private (ONG-urile). Pentru perioada 1997-2003
aceste date sunt preluate din Anuarul statistic al României pe anul 2004, www.insse.ro. Pentru anii 2004 şi 2005
46
cazurilor de evaziune fiscală în rândul acestora se va determina numărul (estimativ) al
persoanelor juridice care se sustrag impunerii în mod ilicit, prin relaţia:
Număr evazionişti = Număr contribuabili * Frecvenţa evaziunii fiscale în cazul
persoane juridice persoane juridice contribuabililor – persoane juridice
Pe baza numărului estimativ al contribuabililor - persoane juridice care fraudează bugetul
public se va determina, luând în calcul mărimea medie a evaziunii fiscale identificate pe un
contribuabil – persoană, valoarea totală (estimativă) a evaziunii fiscale în cazul acestei categorii
de contribuabili, după relaţia:
Valoarea totală = Număr evazionişti * Mărimea medie a evaziunii fiscale
a evaziunii fiscale în cazul persoane juridice în cazul persoanelor juridice
persoanelor juridice
Considerând că ponderea evaziunii fiscale identificate în cazul persoanelor juridice în
totalul evaziunii fiscale identificate (persoane fizice şi persoane juridice) se menţine aproximativ
constantă şi la nivelul populaţiei totale de contribuabili – persoane juridice, se va determina, pe
baza acesteia, valoarea totală a evaziunii fiscale (descoperită şi nedescoperită), astfel:
Valoarea evaziunii fiscale identificate în cazul persoanelor juridice/ Valoarea evaziunii
fiscale identificate totale = Valoarea totală a evaziunii fiscale în cazul persoanelor
juridice/valoarea evaziunii fiscale totale

Valoarea (estimativă) a evaziunii fiscale totale, în cadrul economiei de suprafaţă, în

România, în perioada 2004-2010
Tabelul 2.7.
Nr. Specificaţie 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
crt.
1 Nr. contribuabili- 663.111 685.985 747.523 780.358 958.771 1.030.000 1.050.000
persoane juridice
2 Frecvenţa evaziunii 63,3 59,6 57,5 50,1 48,1 40,4 38,5
fiscale identificate la
persoanele juridice
(%)
3 Nr. evazionişti 419.749 408.847 429.826 390.959 461.169 416.120 404.250
(1*2 persoane juridice
)
4 Mărimea medie a 1.257,4 1.412,8 2.550,9 2.666,0 5.858,8 15.601,4 25.809,2
evaziunii fiscale
identificate la
persoanele juridice

calculele au fost determinate pe baza înmatriculărilor şi radierilor în/din Registrul Comerţului, www.onre.ro, a
societăţilor comerciale, regiilor autonome şi societăţilor cooperatiste, pentru celelalte categorii de persoane juridice
modificarea numărului acestora în anii 20047 şi 2005, faţă de 2003, considerându-se nesemnificativă pentru
influenţarea rezultatelor.
47
 (RON)
5 Valoarea totală a 527.918, 577.619, 1.096.443, 1.042.296, 2.701.896, 6.492.054, 10.433.369,1
(3*4 evaziunii fiscale în 3 0 1 7 9 6
) cazul persoanelor
juridice (mii RON)
6 Ponderea evaziunii 97,7 96,3 96,3 96,9 97,8 97,5 97,0
fiscale identificate la
persoanele juridice
în totalul evaziunii
fiscale identificate
(%)
7 Valoarea 540.346 599.812 1.138.570 1.075.642 2.762.676 6.658.517 10.756.051
(5/6) (estimată) a
evaziunii fiscale
totale (mii RON)
Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
Departamentul de Control Financiar - Fiscal, Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro şi calcule proprii.

Valoarea (estimată) e evaziunii fiscale totale, manifestată în cadrul economiei

oficiale, a crescut, în termeni nominali, de la an la an, ajungând, în anul 2010, la
aproximativ 10.756.000 mii RON, adică 3,74% din P.I.B.- ul oficial, estimat pentru acest
an.
Rezultatele obţinute sunt, însă, doar aproximări ale nivelului evaziunii fiscale totale,
dintr-o serie de motive legate, pe de o parte, de datele intrate în model, iar pe de altă parte, de
deficienţele modelului utilizat, printre care faptul că nu ia în calcul evaziunea fiscală descoperită
dar neînregistrată de către inspectorii fiscali corupţi.

2.6.2. Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei subterane

Cel de al doilea submodel are în vedere estimarea valorii evaziunii fiscale totale la nivelul
economiei subterane. Pentru aceasta se porneşte de la rezultatele privind ponderea economiei
subterane în P.I.B.-ul oficial obţinute de prof. F. Schneider25, în România.
Pe baza acestei ponderi şi a nivelului P.I.B.-ului oficial se va estima nivelul economiei
subterane, în România. Aplicând, asupra acestuia, rata fiscalităţii, se va obţine nivelul veniturilor
fiscale sustrase bugetului public de către cei care activează în economia subterană (evaziunea
fiscală din economia subterană).
Întrucât rata de fiscalitate determinată în capitolul 3 este cea acceptată de către
contribuabilii din zona oficială a economiei, care include ea însăşi un anumit nivel a evaziunii
fiscale, se va recalcula o rată a fiscalităţii „impuse” ca raport între veniturilor fiscale încasate şi a
veniturilor fiscale sustrase în economia oficială (evaziunea fiscală din sectorul oficial) şi P.I.B.-
ul oficial.
Şi acest submodel prezintă o serie de deficienţe printre care mai importante:
- nivelul economiei subterane este estimat, acesta neputând fi cunoscut cu
25
Idem 30.
48
 exactitate;
- acest submodel contribuie la estimarea unei evaziunii fiscale la nivel subteran
care nu este în totalitate frauduloasă, şi aceasta deoarece o parte din activităţile
subterane (munca în gospodării şi voluntariatul) sunt necontabilizate şi
neimpozitate în mod oficial, iar o altă parte (activităţile criminale) ilegale şi, de
asemenea, neimpozitate.

Valoarea estimativă a evaziunii fiscale totale, în cadrul economiei subterane, în România, în

perioada 2007-2010
Tabelul 2.8.
Nr. crt. Specificaţie 2007 2008 2009 2010
1 Ponderea economiei subterane în PIB- ul 34,4 33,4 36,1 37,4
oficial(%)
2 PIB- ul oficial (mii RON) 80.377.300 116.768.700 151.475.100 190.335.400
3 Economia subterană 27.649.791 39.000.746 54.682.511 71.185.440
(1*2) (mii RON)
4 Venituri fiscale încasate 23.504.800 32.669.900 41.816.600 53.248.200
(mii RON)
5 Venituri fiscale neîncasate (evaziunea 1.075.642 - - 2.762.676
fiscală în economia de suprafaţă) (mii
RON)
6 Total venituri fiscale 24.580.442 - - 56.010.876
(4+5) (mii RON)
7 Rata fiscalităţii recalculată (%) 30,6 28,3 27,6 29,4
(6/2)
8 Valoarea totală a evaziunii fiscale, în 8.460.836 11.037.211 15.092.373 20.928.519
(3*7) cadrul economiei subterane (mii RON)
Sursa: Studiile profesorului F. Schneider cu privire la nivelul economiei subterane, Ministerul Finanţelor
Publice, www.mfinanţe.ro.

Şi valoarea evaziunii fiscale în cadrul economiei subterane a crescut în perioada analizată

de la 8.460.836 mii RON, în anul 2007, la 20.928.519 mii RON, în anul 2010.
2.6.3. Centralizarea rezultatelor
Modelul conceput, relevă încă o dată, dificultatea determinării cu exactitate a mărimii unui
fenomen cum este cel al evaziunii fiscale.

Estimarea nivelului total al evaziunii fiscale, în România

Tabelul 2.9.
Specificaţie 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Evaziunea fiscală, 540,35 599,81 1.138,5 1.075,64 … … 2.762,68 6.658,52 10.756,05
în economia 7
oficială (mil RON)
Evaziunea fiscală, … … … 8.460,84 11.037,2 15.092,3 20.928,5 … …
în economia 1 7 2
subterană (mil
RON)
Evaziunea fiscală … … … 9.536,48 … … 23.691,2 … …
totală
(mil RON)
Deficitul bugetar 887,65 1.329,29 1.007,8 3.204,51 3.758,1 3.982,65 4.395,1 2.907,5 2.326,3
(mil RON) 2
Ponderea 60,8 45,1* 112,9* 297,6 293,7** 378,9** 539,0 229,0* 462,4*
evaziunii fiscale
totale în deficitul
bugetar (%)

49
 Veniturile 7.676 11.710,8 17.910, 25.109,5 35.170,2 44.895,4 56.692,8 70.826,3 83.469,9
bugetului general 8 4
consolidat (mil
RON)
Ponderea 7,0* 5,1* 6,4* 37,9 31,4** 33,6** 41,8 9,4 12,9
evaziunii fiscale
totale în veniturile
bugetului general
consolidat (%)
Produsul intern 25.292, 37.379,8 54.573, 80.377,3 116.768, 151.475, 190.335, 238.791, 287.186,3
brut oficial (mil 6 0 7 1 4 4
RON)
Ponderea 2,1* 1,6* 2,1* 11,9 9,5** 9,9** 12,4 2,8* 3,7*
evaziunii fiscale în
PIB- ul oficial (%)
(…)- lipsă date; (*) doar pentru evaziunea fiscală din sectorul oficial; (**) doar pentru evaziunea fiscală din sectorul
subteran. Sursa: Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală de Sinteză a Politicilor Bugetare.

Rezultatele obţinute (tabelul 2.9.) arată că în România evaziunea fiscală atinge cote
foarte înalte, atât ca pondere în P.I.B. oficial cât şi ca pondere în veniturile bugetului general
consolidat.
În ceea ce priveşte deficitul bugetar acesta se situează, cel puţin în ultimii doi ani, 2009
şi 2010, cu mult sub nivelul evaziunii fiscale din economia de suprafaţă, ceea ce înseamnă că o
organizare mai bună a controlului fiscal, în vederea descoperirii şi sancţionării cazurilor de
evaziune fiscală, dar şi în ceea ce priveşte încasarea efectivă a sumelor respective, ar determina
acoperirea acestuia din această resursă financiară care este evaziunea fiscală.
Din calculele efectuate reiese că evaziunea fiscală în România se situează la
aproximativ 11-12% din P.I.B.-ul oficial, înregistrând, în ultima perioadă, o uşoară
tendinţă de creştere, de la 11,9%, în anul 2005, la 12,4%, în anul 2008, apoi scade. De
asemenea, ponderea evaziunii fiscale totale estimate în veniturile bugetului general consolidat a
crescut, de la 37,9%, în anul 2005, la 41,8%, în anul 2008, după care scade considerabil la 12,9
% în anul 2010.
CAPITOLUL III
EVAZIUNEA FISCALĂ ÎNTRE CAUZE ŞI EFECTE – STUDIU DE CAZ

3.1. Factori favorizanţi ai fenomenului evazionist (economiei subterane)

3.1.1. Nivelul presiunii fiscale
Determinată ca raport între veniturile fiscale şi produsul intern brut, creşterea nivelului
impozitelor este, chiar dacă nu în toate cazurile, direct proporţională cu creşterea preţurilor.
Această măsură se amplifică pe parcursul comercial al mărfurilor, lovind in beneficiarii
situaţi spre sfârşitul traseului. Pe acest fond, economia subterană înregistrează profituri
suplimentare, deoarece:

50
 - oferă produse mai ieftine, chiar dacă sunt de o calitate îndoielnică, deoarece
sustrăgându-se de la plata impozitelor, producătorul clandestin îşi permite să
pretindă preţuri care concurează fraudulos pe cele din economia reală;
- atrage noi activităţi în sfera sa, deoarece mulţi contribuabili împovăraţi
suplimentar aleg ca opţiune de ieşire economia subterană;
- având activităţi neimpozitate, deci venituri necontrolate, se va crea imediat
posibilitatea muncii la negru, a chiriei la negru, instalarea spiralei evazioniste
fiind iminentă;
- tranzacţiile se efectuează rapid în numerar, fără a necesita transferuri bancare.

3.1.2. Comportamentul socio-uman

Încercând să abordez acest subiect, din punct de vedere economic, am constatat

dificultatea şi probabilitatea de a nu reuşi să ofer o explicaţie suficient de concludentă unor
fenomene, de altfel evidente. Astfel, nu este deloc de neglijat faptul că înclinaţia spre câştig a
indivizilor este nelimitată, banii având nu doar rolul de economii şi investiţii, fiind deopotrivă
măsura tuturor lucrurilor, deci inclusiv a puterii.
Dorinţa de câştig şi spiritul de competiţie, care de altfel asigură progresul omenirii,
acţionează ca un „tranchilizant” asupra simţului de conservare şi protecţie, mergând uneori până
la extrem, explicând poate astfel, riscurile asumate de către reprezentanţii marilor companii, care
acceptă implicarea în tranzacţii deosebite ce depăşesc frecvent chiar şi limitele economiei
subterane.

3.1.3. Multitudinea reglementărilor şi birocraţia

În timp ce sarcina fiscală poate fi cuantificată, intensitatea reglementărilor, înţeleasă ca

ansamblul de dispoziţii, proceduri şi operaţiuni ce sunt impuse contribuabililor pentru obţinerea
autorizării unei activităţi economice sau funcţionarea acesteia, reprezintă un alt aspect al
înclinaţiei spre economia subterană. Astfel, potrivit percepţiei contribuabilului, dificultatea
reglementărilor şi intensitatea acestora sunt considerate un cost suplimentar, o reducere a
posibilităţii sale de alegere.
Sintetizând o gamă substanţială de factori, am ajuns la concluzia că principalele trăsături
negative ale reglementărilor economice, în special cele de natură fiscală, care favorizează
economia subterană, sunt:
51
 - instabilitatea legislativă, manifestată prin modificarea frecventă, contradictorie
chiar a normelor de lucru şi chiar a principiilor de bază, ce reglementează o
anumită activitate;
- lipsa de reglementări specifice unor anumite activităţi sau, dimpotrivă, abundenţa
reglementărilor, având acelaşi obiect;
- proceduri dificile, cu interpretări aleatoare, lăsate la îndemâna operatorului sau
reprezentanţilor autorităţii;
- acordarea unor facilităţi pe criterii arbitrare, promovarea unor inechităţi sau
favorizarea evidentă a unor grupuri;
- existenţa unui sistem sancţionatoriu arbitrar, exagerat sau, dimpotrivă, lipsit de
autoritate;
- decredibilizarea acţiunilor întreprinse de organele statului de drept, alterate de
structuri clientelare.
Un rol important în decizia unui contribuabil de a nu se alinia normelor legale, urmând să
caute posibilităţi legale de diminuare a impozitelor plătite sau de a alege „opţiunea de ieşire” în
economia subterană îl are şi comportamentul autorităţilor.
Astfel, comportamentul profesional, consecvent şi obiectiv, determină un răspuns pozitiv
din partea contribuabililor, în timp ce comportamentul discret, evaziv, dual al autorităţilor,
amplifică influenţele negative generate de intensitatea reglementărilor şi determină apariţia şi
dezvoltarea economiei subterane.

3.1.4. Cauze politice

Cauzele politice26 sunt legate atât de folosirea impozitelor ca resurse pentru acoperirea
cheltuielilor publice, cât şi de utilizarea lor ca instrumente ale politicii financiare, economice şi
sociale, ca pârghii de stimulare a unor activităţi şi sectoare sau de inhibare şi de descurajare a
altora. Aceasta a făcut să apară şi să se dezvolte evaziunea fiscală şi mai ales fraudele fiscale ca
forme de rezistenţă la impunere.
În anii de după 1989, guvernele au folosit frecvent impozitele pentru rezolvarea unor
probleme macroeconomice; combaterea inflaţiei, echilibrarea balanţei de plăţi şi, mai ales,
26
Beju Viorel, (2006), „Resursele financiare publice- Evaziunea fiscală şi corupţia”, Cluj-Napoca, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă.., p. 157.

52
reducerea deficitului bugetar. Majorarea frecventă a accizelor pentru reducerea deficitului
bugetar a generat cele mai multe şi frecvente cazuri de fraude fiscale, la produsele petroliere,
alcool şi tutun.
Politica de stimulare a înfiinţării şi dezvoltării unor societăţi comerciale noi, aşa cum a
fost concepută şi aplicată, a fost germenele a numeroase şi de amploare fenomene de evaziune
fiscală. Aceasta s-a realizat atât prin scutirile acordate pentru primii ani de funcţionare, cât şi prin
cadrul juridic stabilit pentru societăţile cu răspundere limitată. Acceptarea înfiinţării unei
societăţi cu răspundere limitată cu un capital de doar 100.000 lei (majorat după multă vreme la
2.000.000 lei) a făcut ca pagubele aduse bugetului de stat, bugetelor locale sau bugetului
asigurărilor sociale şi altor fonduri speciale prin neachitarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor
să nu poată fi recuperate din lipsa disponibilităţilor, iar capitalul social ca „parte responsabilă”
pentru acoperirea pagubei să fie insuficient.
Politica de stimulare prin facilităţi fiscale a exportului şi a investiţiilor în zonele
defavorizate a oferit şi ea numeroase posibilităţi de evaziune fiscală.
Politica socială practicată, mai ales, de guvernele PSD-iste, favorabilă nemuncii, a avut şi
ea o influenţă asupra fenomenului evazionist. Astfel, politica de acordare a unor ajutoare de
şomaj, a unor ajutoare sociale (şi diferite scutiri) pe scară largă, ajutoare justificate în unele
cazuri, iar în altele nu, a făcut ca numărul contribuabililor să scadă vertiginos. Aceştia trebuiau
să suporte întreaga povară fiscală, mărită şi din cauza numeroaselor forme de protecţie socială.
Impozitele sunt destinate acţiunilor publice şi asigurării binelui comun. Acest scop nu a
fost atins, în anii de după 1989, întrucât orientarea resurselor financiare publice s-a făcut în prea
mare măsură spre unele domenii (administraţie, apărare şi ordine publică, cheltuieli mari pentru
integrare) care nu au legătură cu nivelul de trai al majorităţii populaţiei şi nici nu asigură premise
pentru o creştere viitoare a standardului de viaţă. În condiţiile unei astfel de politici financiare,
tentaţia la evaziune a cuprins numeroase persoane fizice şi juridice.

3.1.5. Nivelul de dezvoltare economică

Cauzele economice determină şi ele tendinţa sustragerii de la plata impozitelor. Ele sunt
legate de situaţia financiară şi materială a indivizilor şi agenţilor economici27.
Economia subterană este o prezenţă semnificativă, chiar dacă uneori discretă, în toate
statele indiferent de nivelul lor de dezvoltare economică şi de sistemul politic ce le guvernează.
O analiză sumară ne permite să constatăm că elementele componente ale economiei subterane nu

27
Beju Viorel, op. citată, p. 159.

53
se manifestă uniform în toate statele lumii.
În timp ce statele aflate în curs de tranziţie sunt afectate în primul rând de frauda fiscală
şi se constituie în principalii exportatori de muncă la negru, statele dezvoltate îşi concentrează
forţele pentru a combate activităţile criminale.
Sigur că nu trebuie neglijat nici aspectul statelor slab dezvoltate, în care dificultăţile
cotidiene impun, inclusiv economiei subterane, să furnizeze resurse pentru supravieţuirea
populaţiei.
Posibilităţile de eludare diferă de la o categorie socială la alta, în funcţie de natura şi
provenienţa veniturilor ori a averii supuse impozitării, de modul de stabilire a materiei
impozabile, de modul de organizare a controlului sau de alţi factori specifici.

3.1.6. Cauze tehnice

Sustragerea de la impunere este legată şi de complexitatea sistemului fiscal, a tehnicilor şi

procedurilor fiscale. Metodele de evaluare sofisticate: cu o sumedenie de elemente ce deduc sau
nu se deduc din materia impozabilă ( în cazul impozitului pe profit, a impozitului pe salarii şi a
TVA); cu o diferenţiere excesivă a cotelor (mai ales la accize şi taxe vamale) combinată cu riscul
încadrării greşite a produselor şi sortimentelor în anumite categorii; cu o diversitate de
documente financiar-contabile şi fiscale; cu facilităţi fiscale variate etc. au creat multe posibilităţi
pentru producerea evaziunii fiscale. În aceste condiţii, şi controlul fiscal avea şanse reduse de a
depista şi combate evaziunea, mai ales având în vedere diviziunea exagerată a muncii în
administrarea impozitelor şi taxelor. Au fost şi sunt puţini specialişti care să cunoască
problematica impozitelor de la un capăt la altul. Datorită acestei diviziuni exagerate, se ajunge în
situaţia ca un impozit să fie gestionat de chiar 3-5 persoane (una constată materia impozabilă,
alta face impunerea, alta efectuează revizia sau rezolvă contestaţiile, unele colectează impozitele
sau gestionează documentele fiscale etc.)
Sustragerea de la plata impozitelor este prima formă a rezistenţei individuale faţă de
impozite. Au existat şi există în lume şi forme diferite de rezistenţă colectivă la impozite, ca de
exemplu: asociaţii sau ligi ale contribuabililor, partide politice antifiscale, demonstraţii de stradă
sau greve fiscale, rezistenţe ideologice şi doctrinale înfăptuite de specialişti reputaţi şi oameni
politici care militează pentru relaxarea fiscalităţii etc28.

28
Beju Viorel, op. citată, p. 160.

54
 3.1.7. Corupţia

Între evaziune fiscală şi corupţie există un raport de intercondiţionare, corupţia

favorizând apariţia sau, mai degrabă, expansiunea evaziunii fiscale iar, aceasta din urmă susţine
şi alimentează fenomenul corupţiei.
Cert este că posibilitatea de eschivare de la plata impozitelor şi sancţiunilor aplicate,
printr-o „înţelegere” cu inspectorii fiscali români, uşor coruptibili, atât din cauza nivelului redus
de salarizare a acestora, cât şi prin lipsa unei integrităţi şi demnităţi profesionale, date şi de o
slabă educaţie fiscală, a ridicat esenţial atractivitatea evaziunii fiscale şi numărul celor care se
complac în aceasta (potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială, în anul 2005, aproximativ
27% din firmele româneşti plăteau mită inspectorilor fiscali).
Eliminarea corupţiei este elementul primordial în perfecţionarea controlului fiscal ca
element de combatere a evaziunii fiscale. Corupţia, alături de incompetenţă, sunt elementele care
favorizează creşterea evaziunii fiscale, între cele două componente existând o relaţie direct
proporţională.
Corupţia este prezentă şi în sânul economiei şi societăţii româneşti, mult mai mult odată
cu trecerea la economia de piaţă, deşi ea este prezentă de secole în ţara noastră. Nici controlul
financiar nu a scăpat de acest fenomen. Cauzele sunt multiple:
- salarizarea modestă a funcţionarilor care nu asigură nici necesităţile curente;
- birocraţia şi incompetenţa;
- numărul mare de funcţionari publici existenţi datorită gradului mare de implicare
a statului în economie;
- politizarea activităţii de control prin numirea în funcţii de conducere şi
management a unor reprezentanţi ai puterii publice;
- presiunea fiscală relativ ridicată la care sunt supuşi agenţii economici;
- dreptul arbitrar sau uneori părtinitor de a stabili cuantumul sancţiunilor de către
organele de control;
- nivelul de dezvoltare a economiei;
- perpetuarea nivelului de trai scăzut al populaţiei.
Mulţi funcţionari şi oameni politici pot implicaţi direct sau mascat în activitatea unor
agenţi economici (administratori, cenzori, membrii ai consiliilor de administraţie etc.), fiind
interesaţi de bunul mers al acestora, fiind protejate de eventualele controale ale organelor
abilitate. O parte din funcţionari lucrează în cadrul sistemului de control sau în posturi de decizie
tocmai pentru a-şi proteja afacerile.
Deşi legile apărute după 1990 au prevăzut ca funcţionarii publici să nu fie implicaţi în
55
activitatea societăţilor comerciale, aceştia nu au renunţat nici la afaceri, nici la funcţii din
administraţia publică, cesionând conducerea societăţii pe numele rudelor sau apropiaţilor
acestora.
Lupta împotriva corupţiei ca pârghie de combatere a evaziunii fiscale trebuie dusă de
guvern, dar şi de oamenii de afaceri şi persoanele cinstite care îşi leagă afacerile de speranţele
pentru o viaţă mai bună atât pentru ei cât şi pentru ceilalţi. În primul rând trebuie acţionat asupra
cauzelor care o generează şi o perpetuează.
Putem afirma că aceasta presupune:
1. Selecţionarea şi perfecţionarea personalului pe bază de competenţă;
2. Salarizarea motivată a personalului din activitatea de control fiscal prin acordarea
de retribuţii decente, premii, avantaje în natură, autoturism şi telefon de serviciu,
concedii gratuite, transport gratuit pe mijloacele de transport;
3. Protejarea funcţionarilor şi a familiilor acestora împotriva pericolelor la care se
expun prin activitatea de control;
4. Promovarea în funcţii de conducere a unor profesionişti în domeniu;
5. Libertatea de decizie în acţiunile pe care le desfăşoară şi neimplicarea politicului
în activitatea acestora;
6. Alocarea de sume importante de la bugetul statului pentru combaterea evaziunii
fiscale (echipamente tehnologice, culegerea de informaţii, publicaţii de
specialitate etc.);
7. Pedepsirea celor care se fac vinovaţi de acte de corupţie, indiferent de poziţia pe
care o deţin.

3.2. Efectele evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală constituie un factor de risc la adresa securităţii naţionale, atât direct,
prin diminuarea resurselor financiare publice posibile de realizat la un moment dat, necesare
pentru finanţarea obiectivelor strategice din economie, cât şi indirect, prin efectele pe care
aceasta le are asupra altor factori care influenţează asigurarea securităţii sociale şi naţionale.
Evaziunea fiscală produce o serie de efecte 29 care se pot grupa în câteva tipuri: efecte
asupra formării veniturilor statului, efecte economice şi efecte sociale.

29
Beju Viorel, op. cit., p. 161.

56
 3.2.1. Efecte asupra formării veniturilor statului

Evaziunea fiscală duce în mod direct la diminuarea veniturilor statului, comparativ cu

cele estimate, producând un dezechilibru bugetar. Pentru anihilarea acestuia, statul se vede
obligat fie să majoreze cotele la impozitele existente, sau să înfiinţeze impozite noi, fie să
contracteze împrumuturi publice, care însă majorează costurile datoriei publice. Dacă se
foloseşte prima variantă, are loc creşterea presiunii fiscale care, la rândul ei, duce la creşterea
rezistenţei la impozitare, şi implicit la o creştere a evaziunii fiscale, urmată de diminuarea
veniturilor statului.
Se ajunge astfel la un cerc vicios din care nu se poate ieşi numai dacă se reduce
semnificativ evaziunea fiscală, astfel încât veniturile ce se fraudează să fie cât mai mici.
De aici se poate trage concluzia că evaziunea fiscală influenţează negativ nivelul
veniturilor statului prin două modalităţi: în mod direct, prin reducerea veniturilor care se
încasează nemijlocit la buget, şi în mod indirect, prin determinarea administraţiei de stat de a
majora cotele de impozitare, crescând presiunea fiscală, dar şi rezistenţa la impozite şi amploarea
fenomenului de evaziune fiscală, având ca rezultat diminuarea veniturilor statului.
Un efect negativ asupra procesului bugetar au şi necolectarea sau nevărsarea integrală şi
la timp a sumelor ce se cuvin statului, determinând anumite goluri în execuţia bugetară.

3.2.2. Efecte economice

Scăderea veniturilor statului, ca urmare a evaziunii fiscale, are efecte economice, atât la
nivel de economie naţională, cât şi la nivelul contribuabililor. Prin fondurile bugetare centralizate
la dispoziţia statului se realizează o serie de obiective macroeconomice: se asigură echilibrul
general economic, se asigură finanţarea unor domenii strategice, se realizează anumite proporţii
în dezvoltarea economico-socială, inclusiv în profil teritorial etc. Diminuarea veniturilor statului
prin evaziunea fiscală periclitează realizarea acestor obiective. Pe de altă parte, existenţa unor
importante sume la dispoziţia contribuabililor evazionişti generează presiuni asupra monedei
naţionale, conducând la scăderea puterii de cumpărare a leului prin creşterea preţurilor şi deci a
inflaţiei.
Din punct de vedere al contribuabililor, efectele sunt diferite. Astfel, contribuabilil care
îşi achită obligaţiile fiscale îşi diminuează veniturile ce le rămân la dispoziţie pentru consum,
economisire şi investire. În opoziţie cu aceştia, contribuabilii care nu-şi respectă obligaţiile
fiscale, beneficiază de efectele evaziunii fiscale materializate în venituri mai mari care le rămân
integral la dispoziţie. În acest mod, evaziunea fiscală creează serioase distorsiuni, favorizându-i
57
pe evazionişti şi dezavantajându-i pe contribuabilii oneşti în activităţile concurenţiale.
Pe termen mediu şi lung, menţinerea evaziunii fiscale la un nivel ridicat degradează
mediul de afaceri şi diminuează atractivitatea economiei pentru investitorii străini. Există şi
păreri după care evaziunea fiscală, pe lângă consecinţele negative numeroase, poate avea şi
efecte de altă natură. Astfel se apreciază că prin ocolirea impozitelor şi taxelor se creează resurse
financiare care încurajează activitatea economică, investiţiile şi reducerea şomajului. În aceste
condiţii, evaziunea fiscală ar asigura economiei publice flexibilitatea şi capacitatea de adaptare
de care duce lipsă, suplinind domeniile de care duce lipsă.

3.2.3. Efecte sociale

Evaziunea fiscală are multe efecte negative şi în sfera socială. Astfel, diminuarea
veniturilor statului ca rezultat al evaziunii reduce posibilităţile de finanţare corespunzătoare a
sănătăţii, a asistenţei sociale, a învăţământului şi culturii şi de majorare a pensiilor şi a
ajutoarelor sociale etc., generând acţiuni de protest ale diferitelor categorii sociale, care pot
degenera în tulburări ale ordinii de drept.
Evaziunea fiscală necombătută produce modificări în mentalitatea diferiţilor
contribuabili. Cei cinstiţi, observând situaţia materială bună a evazioniştilor, nesancţionaţi de
autoritatea fiscală, pot ajunge la concluzia că este mai profitabil din punct de vedere economic să
practice şi ei evaziunea fiscală. Concluzia este declanşată de profunda inechitate ce o resimte
contribuabilul onest faţă de atitudinea celui evazionist care are un standard de viaţă mai ridicat.
Această inechitate poate fi resimţită atât de contribuabilii persoane fizice, cât şi de agenţii
economici.
În ceea ce priveşte agenţii economici, o inechitate generală a fost creată prin politica
statului de acordare de facilităţi fiscale pentru investitorii străini, imediat după anul 1989.
Inechitatea resimţită de agenţii economici români a fost foarte mare pentru că investitorii străini,
în general, dispuneau de un capital însemnat şi de o experienţă bogată în managementul
economic specific economiei de piaţă şi, în plus, majoritatea ţărilor din care proveneau îi
protejau, pe când în România situaţia a fost invers. În aceste condiţii, a avut loc o scădere
drastică a încrederii contribuabililor în autoritatea publică şi în politica dusă de aceasta, fiind
tentaţi să găsească modalităţile cele mai ingenioase de sustragere de la plata impozitelor.
Evaziunea fiscală, în condiţiile imposibilităţii autorităţilor de a o prevenii şi combate,
produce serioase atingeri respectului populaţiei faţă de munca cinstită, echitate şi justiţie, cu
grave consecinţe în plan psihologic şi social. De asemenea, ea provoacă serioase distorsiuni şi
inechităţi, pentru că cei care îşi onorează obligaţiile fiscale vor suporta, direct sau indirect, mai
58
devreme sau mai târziu, povara fiscală suplimentară, rezultată din sustragerea de la plată a
evazioniştilor.
Problema esenţială a evaziunii fiscale este şi va rămâne erodarea bazei de impozitare şi,
prin diminuarea veniturilor publice, micşorarea posibilităţilor statului de intervenţie în economie
şi în domeniul social.

CONCLUZII

Fenomenul evaziunii fiscale produce multiple efecte atât la nivel macroeconomic, cât şi
la nivel individual, al contribuabilului, în primul rând nefavorabile, dar şi unele efecte benefice,
atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, prin urmare o încercare de sistematizare a tuturor
acestor efecte este dificil de realizat şi în acelaşi timp foarte riscantă.
Contează, în acest sens, poziţia pe care se situează cel ce face o astfel de analiză, indicat
fiind ca „cercetătorul fenomenului numit evaziune fiscală să privească echidistant interesul
individual şi pe cel al statului, în ceea ce priveşte evaziunea fiscală” 30.
Evaziunea fiscală, în diversele sale forme de manifestare, reprezintă o ameninţare reală
30
Nicolae Hoanţă, „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.281
59
pentru procesele de realizare a veniturilor statului ca urmare a nedeclarării şi neplăţii sumelor
reprezentând accize, T.V.A., taxe vamale sau impozit pe profit corespunzătoare activităţilor
ilegale. Mai mult decât atât, prin sustragerea de la impozitare se acumulează profituri mari în
mâna unor grupuri restrânse de persoane în detrimentul celorlalţi contribuabili, sarcina fiscală
fiind astfel distribuită inechitabil.
Analiza fenomenului trebuie efectuată prin prisma raportului dintre efectele sale benefice
(formarea capitalului) şi eforturile sau costurile acestuia (o mare risipă de resurse bugetare,
crearea de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor, etc). De asemenea, trebuie să
se ţină seama că „efectul benefic al intervenţiei statului (în susţinerea unui anumit grad de
evaziune fiscală), în special sub raport legislativ, este direct, imediat şi, ca să spunem aşa, vizibil,
în timp ce efectele ei nefaste sunt treptate şi indirecte, neperceptibile…”31.
Contradicţiile pe care acest fenomen le induce, mai ales într-un sistem democratic (între
nevoia generală de resurse financiare din impozite şi sustragerea ilegală de la plata acestora; între
contribuabilii care îşi achită conştiincios obligaţiile fiscale şi cei care urmăresc sustragerea de la
plata acestora, ceea ce conduce la mărirea ecartului dintre veniturile disponibile ale primilor şi
ale celor din urmă, etc.) fac necesară „lupta” permanentă pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale.
Evoluţia evaziunii fiscale în România, a fost una ascendentă, reflectată atât prin sumele
din ce în ce mai mari, în termeni reali, sustrase bugetului public, cât şi prin metodele şi tehnicile
de sustragere. Practic acestea au evoluat continuu, din 1989, de la simpla evaziune fiscală
tradiţională, realizată prin nedeclararea unor venituri, la metode din ce în ce mai elaborate şi mai
complexe, mijlocele şi pârghiile de ordin legislativ şi administrativ dovedindu-se ineficiente în
lupta împotriva acestui flagel.
Evaziunea fiscală, la ora actuală, în ţara noastră, se îmbină armonios şi cu alte infracţiuni
economico-financiare, cum sunt: bancruta frauduloasă, contrabanda, spălarea banilor, etc.,
precum şi cu activităţile de crimă organizată. Marii evazionişti au devenit, treptat, foarte
puternici şi cu destul de multă influenţă, ceea ce face ca, în mediul corupt ce caracterizează
societatea românească, aplicarea legii şi a măsurilor de tragere la răspundere a acestora să fie
mult îngreunate.
Referitor la prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale trebuie spus, încă de la început,
că fenomenul evaziunii fiscale, atât, în forma sa legală cât şi în forma sa frauduloasă, nu poate fi
complet eradicat şi aceasta pentru că legi fiscale perfecte nu există, iar inventivitatea

31
207 A.V. Dicsy, „Low and public opinion in England”, ediţia a II-a, Londra, Mac Millan, 1914, citat de N.
Hoanţă,
„Evaziunea fiscală – evaluări, sancţiuni, prevenire”, Revista „Impozite şi Taxe”, nr.5/1996

60
contribuabilului nu are limite şi, mai mult decât atât, oricât de drastice ar fi sancţiunile aplicate
întotdeauna vor exista contribuabili pentru care câştigurile din fraudarea fiscului vor depăşi
riscurile la care aceştia se expun. Acest fenomen îşi va face simţită prezenţa atât timp cât va
exista şi impozitul, ca formă de prelevare obligatorie a unei părţi din venitul sau averea
contribuabilului, care nu va plăti decât acel impozit pe care nu poate sa nu-l plătească.
În aceste condiţii, lupta împotriva evaziunii fiscale are în vedere limitarea la maxim
posibil a acesteia şi a efectelor sale negative, aceasta ducându-se pe două planuri, de o parte pe
planul prevenirii, iar pe de altă parte pe planul represiunii fenomenului.
În privinţa evaziunii fiscale licite, aceasta poate fi evitată, numai, prin îmbunătăţirea
cadrului juridic prin care a devenit posibilă, însă, de cele mai multe ori, existenţa unor interese
politice, economice şi sociale, determină tolerarea tacită a acestui fenomen.
Metodele şi tehnicile de combatere a fraudei fiscale, în special în planul prevenirii
acesteia, trebuie să aibă în vedere, în principal, perfecţionarea sistemului fiscal, pe de o parte, şi,
pe de altă parte, perfecţionarea controlului fiscal.
Perfecţionarea sistemului fiscal se poate realiza prin îmbunătăţirea politicii fiscale şi
bugetare şi prin reducerea presiunii fiscale.
În ceea priveşte reprimarea fenomenului evazionist, aceasta se poate realiza printr-o
sancţionare corespunzătoare a celor vinovaţi.
Legislaţiile fiscale ale ţărilor cu economie de piaţă au prevăzut pedepse pentru faptele de
evaziune fiscală săvârşite de agenţii economici. Sancţiunile sunt îndreptate, în special, spre
recuperarea sumelor sustrase de la plata, a dobânzilor, penalităţilor şi a altor diferenţe de plată
stabilite de organele de control. La acestea se adaugă pedepsele adiacente, respectiv, sancţiunile
contravenţionale, penale sau administrative.
Studiile efectuate şi aplicate îndeosebi în ţările puternic dezvoltate au demonstrat că
aplicarea celor mai aspre măsuri au nu numai un rol reparator, de a incasa impozitul stabilit cu
ocazia descoperirii lui, dar şi un rol preventiv pentru descurajarea acestor fapte, prin aplicarea
corectă şi fără discriminare a sancţiunilor precum şi prin mediatizarea cazurilor descoperite. De
aceea, sancţiunile fiscale trebui să fie diversificate şi suficient de aspre în raport cu gravitatea
faptelor, cu nivelul impozitului sustras, de recidivă, etc. Trebuie avut, însă, în vedere faptul că
într-o economie cu un înalt nivel al corupţiei în rândul funcţionarilor publici, ratele de penalizare
foarte înalte pot determina nu atât reducerea evaziunii fiscale cât mai ales intensificarea
corupţiei.
În ceea ce priveşte rezultatele obţinute în planul inhibării şi limitării fenomenului în ţara
noastră, acestea pot fi considerate modeste. Cauzele sunt multiple: unele incoerenţe legislative,
prevederi ambigui pentru aceleaşi impozite în mai multe legi, un aparat fiscal nu îndeajuns de
61
specializat şi motivat, un aparat judecătoresc luat prin surprindere de complexitatea fenomenelor
economico-financiare în comparaţie cu pregătirea şi practica judecătorească, etc.

***
România îndeplineşte, în general, angajamentele şi cerinţele care decurg din negocierile
de aderare în domeniul T.V.A., al accizelor şi al impozitării directe (cu excepţia unor aspecte
care ţin de domeniul IT) şi, în ceea ce priveşte alinierea legislativă, la data aderării aceasta a
implementat acquis-ul în aceste domenii. În finalizarea pregătirilor pentru a deveni membru,
România ar trebui să încheie alinierea legislativă într-o serie de domenii, precum: adaptarea
pragului de înregistrare şi scutire de T.V.A., adoptarea cadrului legislativ pentru aranjamentele
tranzitorii acordate cu privire la cotele de accizare pentru anumite produse energetice, finalizarea
transpunerii Directivelor privind impozitele directe pentru majorarea de capital, companie
mamă-filiale, dobânzi, redevenţe şi economii.
***
Protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor şi lupta împotriva fraudei şi a altor
activităţi ilegale în defavoarea intereselor financiare ale acestora reprezintă un obiectiv principal
al politicii fiscale a Uniunii Europene.
În scopul combaterii fraudei şi evaziunii fiscale , creşterii colaborării între
administraţiile fiscale ale statelor membre şi schimbului de informaţii, care va facilita aşezarea
corectă a impozitelor pe venit şi pe capital, instituţiile Uniunii Europene sunt, în mod constant,
în căutarea intensificării asistenţei reciproce între autorităţile statelor membre, în domeniul
impozitelor directe şi indirecte.
Prin urmare, integrarea României în Uniunea Europeană transformă lupta internă
împotriva fraudei fiscale într-una de interes comunitar şi aceasta deoarece, după integrare,
frauda fiscală nu va mai afecta doar bugetul public naţional ci şi pe cel comunitar.
Pentru o ţară nou intrată în Uniunea Europeană, politica fiscală va trebui să
includă o puternică represiune a economiei subterane, a corupţiei, infracţionalităţii
economice şi fraudei fiscale.
Promovarea unor obiective strategice de politică fiscală, în paralel cu eficientizarea
controlului fiscal, ar trebui să îmbunătăţească disciplina fiscală, să aibă ca efect creşterea
volumului de taxe colectate, precum şi reducerea corupţiei şi creşterea eficienţei în recuperarea
sumelor derivate din evaziune fiscală.

62
 BIBLIOGRAFIE

1. Adam Smith, (1965), „Avuţia naţiunilor (Wealth of Nations 1776)”, Editura Academiei,
Bucureşti.
2. Anghelache Gabriela, Pavel Belean, (2003), „ Finanţele publice ale României”, Editura
Economică, Bucureşti.
3. Anghelache Constantin, (2005), „România 2005- Starea economică la a câta
schimbare?”, Bucureşti, Editura Economică.
4. Balaban Cosmin, (2003), „Evaziune fiscală- Aspecte controversate de teorie şi practică
judiciară”, Bucureşti, Editura Rosetti.

63
5. Beju Viorel, (2006), „Resursele financiare publice- Evaziunea fiscală şi corupţia”, Cluj-
Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.
6. Beju Viorel, (2002), „Metode şi tehnici fiscale”, Târgu Mureş, Editura Dimitrie
Cantemir.
7. Bistriceanu D. Gheorghe, E. Negrea, I. Pătrăşcoiu, (1997), „Finanţe şi credit în
industrie, construcţii şi transporturi”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. Brezeanu Petre, Ilie Şimon, Sorin Celea, (2005), „Fiscalitate europeană”, Bucureşti,
Editura Economică.
9. Bîrle Vasile, (2003), „Evaziunea fiscală şi corupţia în sistemul fiscal”, Baia Mare,
Editura Casei Corpului Didactic.
10. Craiu Nicolae, (2004), „Economia subterană între „Da” şi „Nu” , Bucureşti, Editura
Economică.
11. Drăgoescu Elena, (2000), „Finanţe. Finanţe publice”, Târgu Mureş, Editura Dimitrie
Cantemir.
12. Dobrescu M. Emilian, (2001), „Integrarea economică”, Bucureşti, Editura All Beck.
13. Florescu A. P. Dumitru, Paul Coman, Gabriel Bălaşa, (2005), „Fiscalitatea în
România”, Bucureşti, Editura All Beck.
14. Fudulu Paul, Lucian Albu, Adrian Baboi-Stroe -analişti seniori, E. Simonova, C.
Vrabie –analişti juniori, Dominique Jacques –mediator, (2002), Studii de impact
(PAIS I), „România şi măsurile U.E. pentru combaterea criminalităţii economice şi
financiare”, Bucureşti, Institutul European din România.
15. Hoanţă Nicolae, (1997), „Evaziunea fiscală”, Bucureşti, Editura economică.
16. Hoanţă Nicolae, (2000), „Economie şi finanţe publice”, Iaşi, Editura Polirom.
17. Minea Ştefan Mircea, Lucian Teodor Chiriac, Flavius Cosmin Costaş, (2005),
„Dreptul finanţelor publice”, Cluj –Napoca, Editura Accent.
18. Moraru Dan, Mihai Nedelescu, oana Preda, Cristina Stănescu, (2006), „Finanţe
publice”, Bucureşti, Editura Economică.
19. Rădulescu Stela Aurelia (căs. Toader), (2006), „Evaziunea fiscală în România în
perioada de tranziţie”, teză de doctorat, Academia de Studii Economice, Bucureşti.
20. Roş Viorel, (2005), Drept financiar”, Bucureşti, Editura All Beck.
21. Văcărel Iulian- coordonator, Gh. D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache, Florian
Bercea, Tatiana Moşteanu, Maria Bodnar, Florin Georgescu, (2004), „Finanţe
publice”,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagocică R.A., Ediţia a-IV-a.
22. *** Analele Universităţii din Craiova, (2005), Nr. 33, Volumul 2, Seria: Ştiinţe
economice.
64
23. *** Analele Universităţii din Craiova, (2006), Nr. 34, Volumul 3, Seria: Ştiinţe
economice.
24. *** Universitatea din Piteşti, facultatea de ştiinţe economice, juridice şi
administrative, (2004), „Economia contemporană. Prezent şi perspective”, Bucureşti,
Editura Agir, Sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice.
25. *** Revista tinerilor economişti, (2004), An II-Nr.3, Universitatea din Craiova,
Facultatea de ştiinţe economice.
26. *** Revista „eFinance”, (2006-decembrie) , Bucureşti.
27. *** Revista „Euroconsultanţa -Ghidul firmei”, (2006) noiembrie-decembrie,
Bucureşti.
28. *** Revista „Probleme economice”, (2006)-selecţii , Bucureşti, Editor Academia
Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice.
29. *** http://www.efinance.ro/
30. *** http://www.finint.ase.ro/
31. *** http://www.ier.ro/
32. *** http://www.infoeuropa.ro/
33. *** http://www.insse.ro/
34. *** http://www.mfinanţe.ro/
35. *** http://www.mie.ro/
36. *** http://www.uniuneaeuropeană.ro/

65