CINE EȘTI TU ÎN FIECARE SECUNDĂ A VIEȚII TALE?

- despre rolurile pe care le joci în fiecare moment, și care te fac

să uiți cine ești cu adevărat
Tu nu mai ești aceeași persoană ca în copilărie; nu mai ești
aceeași nici față de luna trecută, nici măcar față de ieri. Te-ai
schimbat deja și față de cum ai fost când ai început să citești
materialul.
Dacă te-aș întreba cine ești tu în fiecare secundă a vieții, ce mi-ai
răspunde? Ai spune un „păi, eu, cine altcineva”?
Dar cine ești tu? Te-ai gândit vreodată de ce în anumite
momente ești calm și relaxat, iar în altele ești nervos, iritabil,
nerăbdător sau lipsit de toleranță?
Cine ești tu, cel care nu accepți anumite comportamente? Cine
nu ți-a acceptat anumite comportamente și ți-a pus în
permanență condiții despre cum să fii și să faci ca să nu
deranjezi? Și dacă acum te comporți la fel ca atunci, crezi că ești
cel din acest moment sau cel de atunci?
Cine ești tu, cel care cauți alinarea în țigară, alcool, facebook,
telefon, mâncare sau în salvarea altora?
Cine ești tu, cel care ai vrea să fii alinat și să-ți găsești liniștea?
Câți ani ai tu, cel care te superi ca un copil?
Crezi că ești cel care azi are o anumită vârstă matură sau ești
copilul acela din trecut care nu și-a rezolvat supărarea?
Poate că unul dintre cele mai subtile lucruri din viață, ceva la
care nu te-ai gândit, este că acel „EU” e o grămadă de TU din
trecut rămas acolo, „înghețat” în acel moment.
Dă-mi voie să îți explic.
Să presupunem că în copilărie, pe la 2-3 ani, ai fost despărțit de
părinți și dus la bunici unde ai rămas un timp îndelungat.
Percepția ta a fost că ai fost abandonat, iar lipsa părinților a
creat în tine un gol care te făcea să suferi. Și ce făceai atunci
când simțeai golul? Mâncai mai mult, aveai nevoie de atenția
tuturor, iar orice despărțire de prieteni era percepută ca un nou
abandon. Ai crescut, ai uitat ce s-a întâmplat atunci, dar asta nu
înseamnă că s-a și vindecat rana. Și dacă ai fi atent acum, ai
vedea că atunci când cineva iese din viața ta, sau pierzi ceva
important pentru tine, te apuci să mănânci, sau te îngropi în
muncă, sau consumi alcool sau orice altceva care să îți creeze
senzația că nu ești singur. Sau vrei să îi împaci pe toți, iar tu vei
face orice pentru alții, vei uita de tine, vei înghiți multe
nedreptăți, doar să nu fii părăsit.
De fiecare dată când te comporți așa, tu ești acel copil
abandonat de părinți, redevii pruncul de 2-3 ani indiferent ce
vârstă ți-ar arăta buletinul că ai. Iar acel copil va prelua
conducerea de câte ori (ai senzația că) pierzi ceva sau pe cineva.
Dar, după cum îți spune mintea, nu te poți comporta
iresponsabil la muncă și în societate. Nu! Vei face asta în
particular, cu cei apropiați, vei fi imatur și plin de frustrări. Dar în
societate ai învățat să îți pui măști și să joci roluri.
Poți fi serios, cu un comportament impecabil în public, dar acasă
să fii tiran; doar așa, prin impunere și forță, să îi obligi pe ceilalți
să nu te abandoneze. Sau poți evita orice formă de relații; așa
nu te poate nimeni părăsi. Sau poți lucra într-un domeniu unde
alții să depindă de tine, care să îți dea puterea (și iluzia) că ții
oamenii sau că-i alungi atunci când vrei tu.
Toate acestea se numesc simplu: CONTROL.
Poți avea 30, 40, 50, 60 de ani, nu contează, dar când e să pierzi
ceva sau pe cineva, copilul de 2-3 ani preia conducerea. El e
acolo, supărat încă, și îți va face viața praf până ce nu lucrezi cu
el și nu revii în prezent acceptând fără probleme plecarea oricui
din viața ta.
Acesta este doar un exemplu, dar problemele din trecut au creat
noi și noi aspecte ale tale care te condiționează în prezent să joci
roluri.
Când joci roluri, nu ești tu însuți, nu ești cel real. Iar când te și
identifici cu acel rol, golul din tine care crește se numește
DEPRESIE, ANXIETATE, DEPENDENȚĂ.
Tu nu ești munca pe care o faci.
Tu nu ești funcția pe care o ai. Tu nu ești doar părinte sau
soț/soție.
Tu nu ești doar ceea ce vrei să arăți lumii.
Ești cu mult mai mult, dar acele aspecte nerezolvate din trecutul
tău te condiționează să joci roluri.