scriu. Şi nu vreau să aştept vreo ocazie specială să ţi-o trimit. Şi nu vreau să aştept să nu-mi mai fie ciudat să-ţi vorbesc aşa, sensibil şi cu emoţie, doar pentru că nu mi-e la îndemână să te înduioşez cu sincerităţi. Îmi amintesc greutatea mâinii tale pe umerii mei, un moment scurt, când îmi spuneai: „Tăticule, tu ştii că te iubesc!”. Iar pe mine mă stingherea. Acum nu mă mai stinghereşte. Şi eu te iubesc, tata! Îmi mai amintesc cât de tare mă necăjeam când te supăram. Când tu te supărai, ştiam c-am greşit rău şi că te-am dezamăgit. Şi pe tine nu prea ştiam cum să te împac. Nu funcţionai ca alţii. Nu ştiam cum să-mi dreg greşeala, pentru că uneori erau greşeli ce nu mai puteau fi drese. Îmi pare rău, rău tare pentru toate greşelile alea care ne-au durut şi pe mine, şi pe tine. Iartă-mă, tată! Deşi ştiu că m-ai iertat… Îmi amintesc că tu m-ai învăţat să merg pe bicicletă, să joc şah, să plantez pomi, să pescuiesc, să fiu cinstită, să fiu bună, să fiu îndrăzneaţă, să cred în mine. M-ai învăţat să nu aştept, ci să fac şi să mă descurc, dar mai ales m-ai învăţat despre Dumnezeu din Ceruri şi despre credinţă. M-ai învăţat să iubesc, să apreciez, să împac, să las de la mine. M-ai învăţat cum să mă port cu oamenii. M-ai învăţat cum să-i fac pe oameni să se poarte cu mine aşa cum îmi place. M-ai învăţat ce înseamnă respectul, dreptatea, bunăvoinţa, pedeapsa, judecata dreaptă. M-ai învăţat să-mi fie ruşine în faţa ta. Să fac în aşa fel încât să stau mereu cu capul sus privind în ochii tăi. Am crescut mare şi-am învăţat nu doar să văd, ci să şi iubesc şi să înţeleg. Să triez neghinele. Şi lecţia asta tot tu mi-ai dat-o. Am avut unde să văd ce înseamnă un tată bun. Şi-am avut atâtea să văd, încât, aruncată în lumea asta, îmi vine tot mai greu să cred c-am să găsesc toate care-mi plac la tine în alt bărbat, care să fie tatăl copiilor mei. Un tată care să-i facă într-o zi să simtă ce simt eu acum, pentru tine. Dar am să-l caut, pentru că, datorită ţie, tată, ştiu ce vreau. Sunt atâtea lucruri pe care le apreciez abia acum. Şi atâtea pe care le voi aprecia abia cînd voi avea şi eu copii. Vreau să cred că te cunosc. Şi vreau să cred că mereu mi-am răspuns corect când mă întrebam: „Oare tata ce-ar spune? Oare tata cum ar face?”. Îţi mulţumesc, tată! Pentru tot. Şi… te iubesc, tăticule! Cu drag, fiica ta...
Am găsit scrisoarea aceasta pe internet şi am creat o prezentare pentru ca ea
sa fie citită de cat mai multă lume…e iubire pura…Dumnezeu să binecuvânteze pe cea care a scris-o si toată familia ei… PPS creat de lliliana…19.08.2010.