6.

UTILIZAREA RESURSELOR REGENERABILE DE ENERGIE

6.1. Energia solară.
6.2. Energia eoliană.
6.3. Hidroenergetica.
6.4. Bioenergetica.

6.1. Energia solară

Tot ceea ce permite producerea de energie utilă în mod direct sau prin
transformare se numesc surse de energie. Toate sursele de energie pot fi împărţite
în două tipuri:
Surse regenerabile de energie (SRE) - acestea sunt surse existente în mediul
ambiant, care pot să se regenereze continuu sau cu o periodicitate oarecare,
consumul cărora nu aduce la o posibilă epuizare. Aceste surse de energie sunt:
soarele, pământul (energia geotermică), vântul, biomasa, apa curgătoare, fluxul şi
refluxul, valurile mării [1,3,14].
Surse fosile de energie (SFE) prezintă rezervele de materiale, care pot fi
utilizate de om pentru a produce energie. Astfel de materiale sunt: cărbunele,
petrolul, gazul, minereul de uraniu, şisturi bituminoase ş.a. Spre deosebire de cea
regenerabilă, energia surselor fosile este încorporată (legată) şi ea poate fi eliberată
numai în urma unei activităţi a omului.
Energia solară a fost prima sursă de energie folosită de om. Ea reprezintă
elementul esenţial în procesul dezvoltării omenirii. Fără energie solară nu ar exista
viaţă pe pământ. Chiar şi după descoperirea secretului focului de către om, plantele
crescute datorită luminii solare - au fost acelea care au alimentat focul. De abia în
secolul al XIX-lea acestora li s-a adăugat cărbunele şi petrolul: astfel omul a
început să folosească şi surse fosile de energie, acumulate pe parcursul a miliarde
de ani care s-au format, la rândul lor, datorită soarelui. Dar această "eră
fosilă" va dura în dimensiunile istoriei terestre doar un scurt timp, înaintea acestei
ere a existat, iar când ea se va termina, va reveni iarăşi o civilizaţie solară. Aceasta
este "logica solară" sau "ciclul solar", pe care nu le putem ignora pe termen lung.
Valoarea totală a energiei solare interceptată de pământ este de 178. 109 MW,
ceea ce e de 15 000 ori mai mult decât necesarul curent al omenirii. Densitatea
medie a fluxului radiant pe o suprafaţă orizontală variază între 250 W/m2, în
Sahara, şi 100 W/m2, în Europa Centrală. Valorile globale ale energiei solare în
Republica Moldova pe o suprafaţă orizontală
variază de la 1250 kWh/m2-an, în zona de nord, până la 1400 kWh/m2-an, în zona
de Sud.
Soarele, o stea de mărime medie, reprezintă un corp incandescent cu
temperatura în interior de 10...15 mii. K şi la suprafaţă - 5762 K. Temperatura este
menţinută de reacţiile de fuziune, în cea mai mare măsură, a hidrogenului în heliu.
Spectrul solar poate fi împărţit în trei regiuni de bază:
radiaţie ultravioletă ( λ < 0,38 μm) - 7%;
radiaţie vizibilă (0,38 μm < λ < 0,78 μm) - 47,3%;
radiaţie infraroşie (λ > 0,78 μm) - 45,7%.

1
 Densitatea fluxului de radiaţie la suprafaţa atmosferei pământului constituie
1,353 kW/m2. Această mărime mai este numită şi constantă solară [1-5,14].
La suprafaţa pământului ajunge mai puţin de jumătate din radiaţia iniţială
(figura 6.1), cca 29% din ea fiind absorbită şi 25% reflectată de atmosferă. Se
schimbă şi compoziţia ei spectrală, razele ultraviolete fiind aproape complet
absorbite de stratul de ozon.

Figura 6.1. Schema bilanţului de radiaţie al globului terestru

De suprafaţa pământului sunt absorbite în medie circa de 40% din radiaţia

solară de unde scurte, din care peste jumătate - radiaţie directă şi cealaltă parte -
indirectă, supusă difuzării, difracţiei sau reflecţiei de către componentele
atmosferei.
Utilizarea radiaţiei solare este un proces complex, care include integral sau
parţial următoarele etape: (captarea radiaţiei solare; concentrarea ei; conversia în
alte forme de energie; stocarea energiei; transportul la distanţă; consumarea ei).
Conversia radiaţiei solare are loc în următoarele forme de energie secundară:
(termică; electrică; chimică; biologică; mecanică).
Conversia biologică este reprezentată de reacţiile biochimice ale fotosintezei,
care au loc în plantele verzi.
Conversia chimică este reprezentată de reacţiile fotochimice, utilizate pe larg
în fotografie şi mai puţin răspândite deocamdată în industrie, ca de exemplu, la
producerea caprolactamei, în procesele de clorare fotochimică etc.
Conversia termică şi electrică sunt cele mai pe larg folosite forme, din care
cauză lor le vor fi dedicate aproape în întregime următoarele paragrafe ale
capitolului curent, şi în capitolul următor.
Conversia mecanică are loc, de obicei, prin intermediul căldurii. Are loc atât
în natură (vântul, curenţii de apă), cât şi în unele agregate tehnice, care vor fi
descrise ulterior.
Energia solară poate fi convertită direct în energie electrică, folosind efectul
fotoelectric. Dispozitivele în care se realizează conversia energiei luminii solare în
energie electrică prin efect fotovoltaic sunt denumite generatoare fotovoltaice
(PV). Generatoarele fotovoltaice elementare se numesc celule fotovoltaice sau
fotocelule. Generatoarele PV sunt considerate cele mai promiţătoare surse de
energie. Ele nu poluează mediul şi pot fi folosite oriunde, chiar şi la lumină difuză.

2
 Celula fotovoltaică este un dispozitiv electronic, funcţionarea căruia se
datorează purtătorilor de sarcină minoritari. Ca material iniţial pentru fabricare se
utilizează semiconductor de tip p sau n, pe suprafaţa căruia prin diverse metode
tehnologice se formează straturi, care conţin impurităţi pentru a obţine joncţiunea
p-n. în figura 8.6 este prezentată schema constructivă simplificată a celulei PV,
având la bază material semiconductor de tip p.
Să analizăm fenomenele ce au loc, dacă celula PV este expusă unei radiaţii
incidente (figura 8.2, a). Această radiaţie poate fi echivalată cu un flux de fotoni
care au energia:
Wf=hυ, (6.1)
unde: h - constanta lui Planck;
υ - frecvenţa radiaţiei.
Dacă energia fotonului este suficient de mare, atunci în urma coliziunii
fotonului cu un atom electronul din banda de valenţă va trece în banda de
conducţie, devenind liber, generând, totodată, un gol în reţeaua cristalului. Astfel,
sub acţiunea fotonilor are loc generarea de perechi electroni-goluri. Acest efect se
mai numeşte efect fotovoltaic interior, în figura 8.2, a fotonul A are o frecvenţă mai
mică şi deci o energie mai mică, fotonul B are o frecvenţă mai mare şi
corespunzător o energie mai mare (unda electromagnetică cu frecvenţă mică
pătrunde în material la adâncimi mai mari şi invers).

Figura 6.2. Celula fotovoltaică: a - referitor la principiul de funcţionare;

b - schema constructivă a celulei cu contact – grila

Purtătorii de sarcină noi apăruţi sunt supuşi acţiunii câmpului electric al

joncţiunii p-n. Aici sarcina spaţială a joncţiunii va avea rolul de separator de sarcini
libere - perechi electroni-goluri. Electronii vor fi dirijaţi spre zona n, golurile - spre
zona p a celulei. Acesta este motivul pentru care sub influenţa luminii zona p se
încarcă pozitiv, zona n se încarcă negativ, ceea ce conduce la apariţia unui curent
electric prin joncţiune, determinat de conversia fotovoltaică a radiaţiei solare. Acest
curent, circulând prin joncţiune dinspre zona n spre zona p (figura 6.2, a) duce la o
cădere de tensiune U pe sarcina externă R, conectată la contactele din spate şi
contactul-grilaj de la suprafaţă (figura 8.2, b). Tensiunea U în raport cu joncţiunea
p-n acţionează în sens direct şi, la rândul său, va determina prin joncţiune un curent
direct Id de sens opus curentului fotovoltaic Is.

3
 6.2. Energia eoliană
Energia eoliană a fost utilizată din cele mai vechi timpuri, în China, cu 4000
mii ani în urmă, existau deja mori de vânt şi instalaţii eoliene pentru pompare. Una
din cele mai dezvoltate ţări în acest domeniu se consideră Danemarca, care a lansat
prima turbina generatoare de electricitate din lume, în anul 1890. în perioada
interbelică pe teritoriul Basarabiei funcţionau peste 1600 mori de vânt şi instalaţii
pentru pomparea apei. Un adevărat salt în tehnica şi tehnologia eoliană s-a produs
după 1973, odată cu declanşarea crizei energetice mondiale. Până în anul 2000
numai ţările Uniunii Europene preconizează să instaleze cea 4000 MW putere
electrică în surse eoliene [1,3,14].
Potenţialul energetic al unui curent de aer se determină cu relaţia
P = 0,6AV, (6.2)
unde: A - prezintă aria suprafeţei descrise de elice;
V - viteza curentului de aer.
Pentru viteze ale vântului cuprinse între 5-10 m/s vom avea o putere specifică
de 75-600 W/m2. Numai o parte din energia cinetică a vântului poate fi
transformată de turbina eoliană în energie mecanică. Capacitatea de transformare a
energiei vântului în energie mecanică se apreciază cu coeficientul de putere Cp,
valoarea teoretică a căruia nu depăşeşte 0,6. Coeficientul de putere C p
caracterizează eficienţă de conversie a energiei vântului în energie mecanică.
Pentru cele mai performante turbine eoliene Cp este egal cu 0,4 şi deci puterea
mecanică obţinută se va calcula cu expresia
Pm = 0,24AV 3, (6.3)
Republica Moldova nu are un potenţial eolian pronunţat, dar există câteva
zone, în care viteza medie anuală a vântului este peste 5 m/s. în aceste zone de pe
fiecare metru pătrat al suprafeţei descrise de elice se poate obţine circa 240 kWh
energie electrică pe an, dacă admitem Cp=0,4 şi randamentul generatorului 0,9.
Aceeaşi cantitate de energie electrică poate fi obţinută şi de pe un metru pătrat de
suprafaţă acoperit cu celule fotovoltaice, dar costurile vor fi cu mult mai mari.
Se utilizează mai multe principii de clasificare a aeromotoarelor eoliene:
 conform principiului de funcţionare;
 conform orientării axului principal;
 conform nivelului de viteză.

Figura 6.3. Structura aeromotorului tip Turbowinds:

1 - bucşă; 2- pală; 3- sistem pitch; 4 - lagărul palei; 5 - lagăr principal; 6 – arbore principal; 7-
multiplicator; 8- cuplaj; 9- arbore; 10- senzor direcţia vântului; 11- traductor turaţie; 12- generator
electric; 13, 14, 15- sistem de rotire şi orientare după vânt; 16- turn; 17- sistem hidraulic de putere; 18-
corp nacelă; 19- mecanism orientare mecanică a rotorului.

4
 6.3. Hidroenergetica
Asemenea energiei eoliene, energia hidraulică a fost utilizată din timpurile cele
mai străvechi. Termenul hidroenergetica se referă la domeniul energeticii, care
utilizează energia căderilor de apă [7-14].
Puterea torentului apei căzătoare se determină cu relaţia:
P = QH∙10 4, W, (6.4)
unde: Q - debitul torentului măsurat în m/s;
H - înălţimea de cădere a apei.
Debitul Q este determinat de condiţiile meteorologice în regiunea dată, asupra
cărora practic nu putem influenţa. Pentru a mări potenţialul energetic al torentului
de apă trebuie să mărim înălţimea de cădere a apei H. În acest scop se construiesc
baraje şi rezervoare de acumulare, costul cărora deseori depăşeşte costul utilajului
hidroenergetic al centralei.
În prezent hidroenergetica este cea mai dezvoltată ramură a SRE. Puterea
tuturor centralelor hidroelectrice în lume constituie circa 1,0 TW (10 12 W),
potenţialul hidraulic fiind estimat la 1,5 TW, în care nu este inclus potenţialul
râurilor mici. Astfel, constatăm că potenţialul hidraulic al râurilor mari, deja
valorificat, se apropie de cel estimat. După anul 1980 în toată lumea o atenţie
deosebită se acordă dezvoltării microhidroenergeticii, care operează cu instalaţii
mici cu puterea de la 10 până la 1000 kW. Spre deosebire de centralele
hidroelectrice mari, cele mici nu necesită construcţii capitale costisitoare,
înstrăinarea suprafeţelor mari de teren.
Potenţialul hidroenergetic al Republicii Moldova constituie circa 2,1 mlrd.
kWh, inclusiv al râurilor Nistru şi Prut - 1,9 mlrd. kWh, al râurilor mici şi
rezervoarelor de apă - 0,2 mlrd. kWh. Puterea hidroelectrică deja instalată
constituie 64 MW, inclusiv centralele de la Dubăsari - 48 şi de la Costeşti - 16 MW.
Anual, ambele centrale produc 0,3 mlrd. kWh energie electrică. Potenţialul tehnic
al râurilor mici şi rezervoarelor de apă este de circa 50 MW. Conform estimărilor
Institutului de Energetică o jumătate din acest potenţial poate fi utilizat eficient.

Figura 6.4. Harta cu apele curgătoare interne ale Republicii Moldova

6.4. Bioenergetica
Biomasa este considerată una din cele mai principale surse de energie
regenerabilă a viitorului datorită marelui său potenţial şi diferitelor sale beneficii pe

5
plan social şi al mediului ambiant. Principalele surse de biomasă sunt: deşeurile
forestiere, agricole şi solide urbane, băligarul, plantele agricole energetice. Pe
durata "erei petrolului ieftin" (până în anul 1973) biomasă a fost marginalizată.
Astăzi, această sursă de energie este redescoperită şi devine principala sursă
regenerabilă, având o cotă parte de 65 % din totalul energiilor regenerabile
utilizate.
Republica Moldova posedă un potenţial considerabil de biomasa, care cu
regret nu este utilizat eficient, în 1996 deşeurile numai din silvicultură, agricultură
şi industria de prelucrare a lemnului a constituit circa 200 mii tone. Utilizarea
eficientă a acestora ar asigura producerea a 40 MW putere electrică şi circa 60 MW
putere termică pe o durată de 7000 ore anual. Energia electrică produsă ar constitui
280 mln. kWh, adică 7% din consumul de energie a anului 1997.
Utilizarea biomasei în calitate de combustibil nu afectează mediul ambiant,
deoarece ciclul tehnologic în acest caz se încadrează în ciclul natural al biomasei.
Sub acţiunea fotosintezei, în prezenţa bioxidului de carbon din atmosferă, sărurilor,
apei, humusului din soi, are loc acumularea energiei în biomasă. Producerea
energiei termice prin combustie sau a biogazului este însoţită de emanarea aceluiaşi
bioxid de carbon care se reîntoarce în atmosferă. Reziduurile se introduc în sol,
ridicând fertilitatea acestuia. Emanările de oxizi nocivi NOX şi SO2 la combustia
biomasei este de zeci de ori mai mică decât la combustia combustibilului fosil.
Tehnologia de producere a biogazului din deşeurile de natură organică şi de
stabilizare a acestora constă din dezvoltarea în condiţii special create (favorizante),
în spaţii de asemenea special amenajate, denumite bazine de fermentare
(metantancuri) a unor populaţii mixte de microorganisme, alcătuite predominant
din bacterii strict anaerobe, alimentate cu substanţele organice care se găsesc în
deşeurile respective.
În cadrul proceselor vitale ale bacteriilor, denumite procese metabolice, are loc
transformarea substanţelor organice complexe, care se găsesc în deşeuri (hidraţi de
carbon, grăsimi, proteine ş.a.) în elemente chimice simple, constituente ale
protoplasmei celulare şi sinteza celulelor bacteriene din aceste elemente.
Din procesele metabolice, pe lângă bacterii noi, mai rezultă o serie de compuşi
chimici stabili în stare coloidală, solvită şi gazoasă, denumiţi produşi intermediari
şi finali de metabolism.
Produsul gazos al proceselor metabolice, cunoscut sub denumirea de gaz de
fermentare sau biogaz, este alcătuit, în principal, din gaz metan (CH4) şi bioxid de
carbon (CO2), la care se adaugă cantităţi mai mici din alte gaze ca hidrogenul (H2),
hidrogenul sulfurat (H2S), amoniac (NH3) ş.a.
În general, în literatura de specialitate, ansamblul reacţiilor de hidroliză, de
producere a acizilor volatili şi de descompunere în continuare până la elemente
chimice simple este denumit fermentare sau fermentaţie.
Succesiunea treptelor de fermentare anaerobă a diverselor substanţe organice
care se regăsesc mai frecvent în nămolurile şi apele reziduale din localităţi,
industrie şi zootehnie.
Astfel, conform concepţiilor actuale fermentarea anaerobă metanică este
constituită din patru stadii interconexe:

6
 I - stadiul hidrolizei fermentative a substanţelor organice insolubile şi
complexe din care rezultă substanţe solubile şi simple;
II - stadiul acidogen sau de formare a acizilor graşi volatili, a
aminoacizilor, alcoolilor şi a produselor gazoase sub formă de hidrogen şi bioxid
de carbon;
III - stadiul acetogen de transformare a acizilor graşi volatili, a
aminoacizilor în acid acetic, care disociază în anion de acetat şi cartion de
hidrogen;
IV - stadiul metanogen de formare a metanului din acid acetic, precum şi în
rezultatul reducerii bioxidului de carbon de către hidrogen. Unii autori unesc
primele două stadii în una şi atunci procesul se consideră constituit din trei stadii.
Stadiul acidogen este realizat de aceeaşi formaţie de bacterii eterogene care
utilizează carbonul substanţelor hidrolizate. Conform conceptului lui McCarty, 20
% din substanţa organică a materiei prime sunt transformate în acid acetic, 15 % -
în acid propionic şi 65 % - în alte substanţe intermediare (vezi figura 8.28). Stadiul
acidogen, de obicei, nu limitează stadiile ulterioare ale fermentării, deoarece
bacteriile care îl realizează nu sunt pretenţioase faţă de mediul în care activează şi
se dezvoltă repede. Dar datorită vitezei mari de proliferare a proceselor de hidroliză
şi formare a acizilor (durata nu depăşeşte 7 ore), poate avea loc acumularea acizilor
volatili şi căderea pH-ului şi, prin urmare, aceasta poate fi cauza reprimării
reproducerii bacteriilor care asigură stadiile ulterioare ale procesului de fermentare.
Astfel, la concentraţii ridicate de acetat şi căderea pH-ului până la 5,2-5,5 are loc
inhibarea transformării de către bacteriile acetogene a acidului propionic în acid
acetic şi în continuare este inhibată şi metanogeneza. Din figura 8.28 se vede că atât
timp cât condiţiile procesului de fermentare metanicâ a substanţelor organice sunt
favorabile, bacteriile metanogene vor utiliza preferenţial acetaţii (72%) pentru
formarea metanului (CH4).
Stadiul acetogen este realizat de 2 grupe de bacterii acetogene. Una din ele
formează acetat cu degajarea hidrogenului din produsele solubile ale stadiului
precedent. A doua formează acidul acetic, utilizând hidrogenul pentru reducerea
bioxidului de carbon (CO2).
În stadiul metanogen bacteriile metanogene generează metan pe două căi
diferite - prin scindarea acetatului şi prin reducerea anhidridei carbonice (CO2) cu
ajutorul hidrogenului (H2). Cum a mai fost menţionat, prin prima cale se formează
72 % de metan, prin a doua - 28 %. în acest proces de metanogeneza pot participa 5
grupe principale de bacterii metanogene: Methanococcus, Methanobacterium,
Methanospirillum, Methanotrix şi Methanosarcina. Pentru formarea metanului prin
scindarea acetatului se dezvoltă preponderent ultimele 2 grupe de bacterii
metanogene. Funcţie de pH, durata procesului şi temperatura, predomină una din
ele. Bacteriile metanogene sunt strict anaerobe şi sunt foarte sensibile la prezenţa în
mediu a oxigenului dizolvat şi a azotaţilor. Valoarea optimală a pH-ului este de 7,0-
7,5, deşi pot activa şi la pH=9-10, dacă timpul de retenţie în sistemul de fermentare
nu este mai mic de 20 zile.