10.

SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Reducerea emisiilor poluante este posibilă prin creşterea randamentului proceselor

energetice bazate pe combustibili fosili, iar eliminarea lor prin tehnologii energetice fără carbon
precum energetica nucleară şi resursele regenerabile.

10.1. Energia solară

10.1.1 Generalităţi
Avantajele energiei solare:
 este inepuizabilă (regenerabilă);
 este mult mai uniform distribuită în zonele locuite ale planetei; decât alte surse de energie;
 este gratuită;
 consecinţele ecologice ale utilizării sunt minime.
Printre dezavantajele acestei surse de energie se pot menţiona:
 densitatea redusă de putere;
 variaţie zilnică şi anuală datorate mişcărilor planetei;
 influenţă puternică a nebulozităţii şi poluării.
Două sunt principalele moduri de utilizare a energiei solare: conversia termică şi
conversia directă în energie electrică. Deşi conversia termică este, în prezent, mai răspândită,
pentru programele pe termen lung importanţa conversiei directe în electricitate este mai mare.
Traversând atmosfera terestră, radiaţia solară este supusă mai multor fenomene, care au
ca efect atenuarea radiaţiei:
 reflexia radiaţiei de către nori;
 absorbţie selectivă de către moleculele gazelor componente a atmosferei, vaporii de apă şi
aerosoli;

10.1.2 Fotocelulele
Fotocelule sunt de fapt diode semiconductoare. O joncţiune semiconductoare furnizează
o tensiune continuă (a cărei mărime medie este de 0,3-0,4 V). Pentru a obţine tensiunea necesară
unui consumator, fotocelulele se conectează în serie, iar pentru a obţine intensitatea necesară, se
grupează în paralel. Un grup de fotocelule asamblate într-o carcasă unică formează un modul,
mai multe module grupate pe un suport plan formează un panou, iar mai multe panouri
interconectate formează un câmp (fig.10.1).

Fig. 10.1 Interconectarea fotocelulelor

Puterea debitată de fotocelulă are expresia: P  UI [W]
unde: U – tensiunea; I – intensitatea curentului.
41
 Randamentul fotocelulei: este raportul dintre puterea electrică furnizată şi puterea
radiaţiei solare incidentă pe celulă.
U I
fu 
E  S  fo

U (tensiunea) şi I (intensitatea) depind de mărimea sarcinii, randamentul maxim se va

atinge atunci când puterea electrică furnizată va fi maximă. Puterea incidentă pe celulă depinde
de densitatea radiaţiei solare (E [W/m2]), de suprafaţa celulei (S [m2]) şi de factorul de orientare
(fo). Factorul de orientare are expresia:
fo  cos i
unde i este unghiul de incidenţă al razelor solare la suprafaţa fotocelulei.

Observaţie: Pe teritoriul României densitatea de putere a radiaţiei directe E (W/m2 ) are:

- valori maxime vara (iulie) 900 - 1000 (cer senin)
iarna (decembrie) 750 - 950
- valori minime vara (iulie) 50 - 350 (cer noros)
iarna (decembrie) 30 – 220

Fig. 10.2 Aplicaţii ale sistemelor solare Fig. 10.3 Câmp de panouri fotoelectrice, 40 MW
rezidenţiale

10.1.3 Conversia termică a energiei solare

10.1.3.1. Introducere. Factorul de concentrare geometrică a radiaţiei

Transformarea energiei solare radiante în energie termică are loc permanent în natură,
prin absorbţia acesteia de către solul terestru, de către apele oceanului planetar şi de către
vegetaţie. Realizarea, în mod controlat, a acestei conversii, în scopul utilizării energiei obţinute,
se realizează cu dispozitive numite captatoare / colectoare solare. Energia termică produsă de
către aceste captatoare este transportată la consumator cu ajutorul unor fluide (lichide sau gaze).
Principalul parametru energetic al unui asemenea fluid este temperatura sa la ieşirea din captator.
Spre deosebire de conversia radiaţiei solare în electricitate ai cărei parametri (tensiune,
intensitate) pot fi modificaţi în limite largi prin conectarea serie sau paralel a mai multor
fotocelule identice, în cazul conversiei termice, obţinerea temperaturii cerute pentru agentul
termic nu se poate face decât prin folosirea unor captatoare adecvate. Din acest motiv, s-au
propus şi realizat numeroase variante constructive, care nu pot fi apreciate, tehnic şi economic,
decât în limitele categoriei din care fac parte.
O primă mare împărţire a captatoarelor termice se poate face în funcţie de factorul de
concentrare geometrică a radiaţiei,
S
Cg  C
SR
definit ca raportul dintre suprafaţa concentratorului (SC), pe care cade radiaţia solară incidentă şi
suprafaţa receptorului de energie solară (SR), unde are loc conversia termică propriu-zisă.

42
 Se deosebesc două categorii:
- captatoare fără concentrarea radiaţiei solare, Cg =1;
- captatoare cu concentrare a radiaţiei solare, Cg >1.
Prima categorie este, în general, destinată încălzirii agentului termic la temperaturi sub
100 C, iar a doua pentru temperaturi mai înalte, chiar de peste 1000 C.

10.1.3.2. Captatoare fără concentrarea radiaţiei solare

Deoarece Cg =1, rezultă SC = SR sau, cu alte cuvinte, suprafaţa iluminată şi suprafaţa
încălzită sunt identice. Prin modul de construcţie şi de comportare în funcţionare, aceste
captatoare prezintă o serie de avantaje:
- utilizează atât radiaţia solară directă cât şi radiaţia difuză a cerului;
- nu necesită orientare foarte precisă după soare;
- construcţie relativ simplă, folosind materiale uşor accesibile;
- cheltuieli de investiţie şi de exploatare reduse;
- domeniu larg de utilizare datorită numărului mare de consumatori de energie termică
la temperatură scăzută;
- randament foarte bun în comparaţie cu conversia fotoelectrică.
Captatoarele fără concentrare pot fi realizate în numeroase variante constructive. Una
dintre structurile cu bune performanţe energetice este dată în fig. 10.4.
Funcţionarea acestui captator se bazează pe fenomenele de absorbţie a radiaţiei solare de
către corpurile materiale ca şi pe aşa numitul „efect de seră”. Dacă absorbţia radiaţiei solare
este o proprietate generală a materiei, efectul de seră apare datorită corpurilor transparente cu
comportare selectivă la traversarea de către radiaţii cu lungime de undă diferite. Astfel, energia
solară radiantă (compusă din fotoni cu lungimi de undă de ordinul micronilor) traversează cu
atenuare redusă straturile transparente de la partea superioară a captatorului, în timp ce pentru
radiaţia infraroşie emisă de placa absorbantă, având lungime mare de undă mult mai mare,
corespunzătoare temperaturii plăcii, aceste straturi transparente sunt foarte opace.
conducte sticlă incoloră

placa absorbantă izolaţie termică

Fig. 10.4 Captator plan
O comportare asemănătoare are şi atmosfera terestră, care contribuie la păstrarea unei
temperaturi a scoarţei terestre favorabilă existenţei vieţii.

10.1.3.3. Captatoare cu concentrator

Prin intercalarea între razele soarelui şi receptorul captatorului a unui sistem optic, care
poate concentra radiația incidentă folosind fenomenele de reflexie sau de refracţie, densitatea
puterii radiante pe suprafaţa absorbantă poate fi crescută, ceea ce permite obţinerea unei
temperaturi mult mai mari a fluidului termic în raport cu captatoarele fără concentrator. În
această situație, cerințele referitoare la calitatea materialelor folosite pentru construcţia
receptorului sunt mult mai mari decât la captatoarele fără concentrator plan; de asemenea
construcţia propriu-zisă este mai pretenţioasă.
Cu cât factorul de concentrare este mai ridicat, cu atât orientarea precisă spre soare este
mai importantă pentru menţinerea regimului de funcţionare prevăzut ca şi a eficientei economice
a instalaţiei de conversie. Orientarea, realizându-se cu ajutorul unor sisteme automate, implică
atât tehnologie mai avansată cât şi consum de energie permanent pe durata funcţionării.

43
 Variantele constructive de captatoare cu concentrator sunt numeroase, iar factorul de
concentrare a radiaţiei poate lua valori de la ordinul unităţilor până la ordinul miilor.

10.1.4 Centrale electrice solare

Căldura obţinută din energie solară la temperatură suficient de înaltă poate fi folosită
pentru generarea energiei electrice printr-un ciclu termodinamic apă-abur asemănător aceluia din
termocentralele pe combustibili fosili. Modul de realizare a părţii solare a centralei are influenţă
directă asupra schemei termice ca şi asupra puterii termocentralei.

10.1.4.1. Centrală solară cu câmp de captatoare

În acest caz (fig.10.5), conversia energiei solare în energie termică, are loc în captatoarele
cu concentrare (de obicei cilindro-parabolice) care ocupă o suprafaţă de teren adecvat, iar
agentul termic primar este folosit pentru vaporizarea apei într-un generator de abur. În circuitul
secundar sunt incluse componentele unui ciclu termodinamic clasic: turbină + generator electric,
condensator, pompe, etc.
Dacă se utilizează captatoare cu focalizare, temperatura agentului termic primar fiind
ridicată, acesta trebuie să aibă punct ridicat de vaporizare (ulei mineral), iar în circuitul secundar
se poate obţine abur saturat.
Puterea instalată a centralelor cu câmp de captatoare concentrator poate atinge şi nivelul
de 1000 kW. Peste această valoare, numărul de captatoare şi suprafaţa de teren ocupată devin
prea mari astfel că lungimea conductelor prin care circulă agentul termic primar creşte mult ca şi
mărimea pierderilor de căldură pe aceste trasee. Un exemplu de ansamblu de captatoare cu
concentrare pentru o centrală termică solară este dat în fig. 10.6.

Fig. 10.5 Centrală electrică solară cu câmp de captatoare

Fig. 10.6 Termocentrală cu câmp de captatoare

44
 10.1.4.2. Centrale solare cu câmp de heliostate
Pentru puteri instalate mari (>1MW), se recurge la un sistem de concentrare format din
numeroase oglinzi, care trimit energia reflectată pe acelaşi receptor realizând astfel un factor de
concentrare foarte mare (fig.10.7). În circuitul primar al energiei se pot produce numai pierderi
optice la suprafaţa oglinzilor (heliostate). În circuitul secundar, în care foloseşte apă / abur ca
agent termic, parametrii termodinamici pot atinge ordinul de mărime obişnuit pentru centralele
electrice convenţionale. Există realizări de centrale pilot industrial de acest fel cu puteri de până
la 10 MW (fig. 10.8).

Fig. 10.7 Termocentrală cu câmp de heliostate

Fig. 10.8 Centrală solară cu câmp de heliostate, 10 MW

10.2. Energia eoliană

10.2.1 Parametri principali

Energia eoliană este o formă transformată a energiei solare, transmisă atmosferei prin
încălzirea aerului de la suprafaţa pământului. Captarea energiei eoliene folosind numai instalaţii
montate pe sol, este limitată la un strat de aer a cărui grosime depinde de dimensiunile (diametru,
înălţime) posibile ale captatoarelor.
În vederea captării energiei eoliene este necesară cunoaşterea unor parametri ai
curenţilor de aer, care au influenţă directă asupra construcţiei şi funcţionării instalaţiilor de
conversie. Principalii parametri avuţi în vedere sunt viteza vântului, direcţia vântului, durata
anuală a vântului în funcţie de viteză.
Viteza vântului prezintă fluctuaţii destul de ample şi adeseori rapide, ceea ce influenţează
direct puterea dezvoltată de instalaţia de conversie.
Viteza vântului este variabilă în funcţie de altitudine, datorită frecării straturilor de aer cu
solul şi a influenţei diferitelor obstacole. Începând de la cca. 500-600 m altitudine, această
influenţă nu se mai manifestă, dar pentru captatoarele eoliene această înălţime este însă în afara
zonei de acces.

45
 Direcţia vântului are importanţă mai ales pentru stabilirea modului de aşezare a
captatoarelor eoliene în ansambluri de dimensiuni mari. Cu ocazia măsurării vitezei vântului se
poate determina şi direcţia acestuia.
Frecvenţa mişcării aerului se poate exprima prin numărul de ore pe durata unui an în
care viteza vântului depăşeşte o anumită valoare. Luând în considerare cea mai mică viteză 1a
vântului care ar putea fi folosită de către instalaţiile de conversie (vmin = 3 m/s), peste 50% din
teritoriul ţării noastre prezintă condiţii de utilizare a energiei eoliene. Această evaluare nu are
consecinţe practice directe, deoarece variantele de captatoare de mare putere, avute în vedere
pentru racordare la reţelele de transport a energiei electrice necesită viteze medii ale vântului de
cca. 8 m/s pentru a funcţiona în condiţii economice acceptabile. Cele mai favorabile zone pentru
captarea energiei eoliene sunt litoralul Mării Negre, Dobrogea, zonele montane, podişul
Moldovei.

10.2.2 Puterea captatorului eolian

Puterea nominală a captatorului eolian este puterea mecanică dezvoltată la axul rotorului,
care nu poate depăşi puterea generatorului electric (sau a maşinii de lucru antrenate). Deoarece
puterea preluată de la vânt creşte neliniar, iar puterea maximă a maşinii antrenate este fixă,
modul de variaţie a puterii furnizate de o instalaţie eoliană, în funcţie de viteza vântului are
forma din fig. 10.9.
P

Pn

v
vmin vn vmax
Fig. 10.9 Puterea captatorului eolian
Astfel, pentru viteze ale vântului cuprinse între vmin (viteza minimă) şi vn (viteza
nominală), puterea dezvoltată creşte neliniar, pentru viteze ale vântului cuprinse între vn şi vmax
(viteza maximă), puterea dezvoltată este limitată la valoarea nominală, folosind posibilităţile de
reglare ale captatorului eolian (unghiul de atac al palelor, suprafaţa expusă la vânt etc.) sau ale
transmisiei mecanice intermediare (frânare, variaţia raportului de transmisie, etc.).
Pentru viteze mai mari decât vmax funcţionarea trebuie oprită, fiind depășite posibilitățile
de limitare a puterii preluate. În această situaţie, trebuie luate măsuri de protecţie a rotorului
împotriva distrugerii (ex.: aşezarea palelor paralel cu direcţia vântului „în drapel”, etc.).

10.2.3 Amplasarea captatoarelor eoliene

Prima condiţie care trebuie îndeplinită pentru amplasarea captatoarelor eoliene este
disponibilitatea resursei eoliene atât ca durată anuală cât şi ca parametri. Altă condiţie este
accesibilitatea terenului necesar instalării numărului proiectat de captatoare, luând în considerare
distanţele care trebuie păstrate între acestea. Unele terenuri pot fi ocupate fie de localităţi fie de
obiective economice sau sociale, care nu pot fi dezafectate. Influenţele de natură ecologică a
ansamblurilor care cuprind multe rotoare apropiate, prin modificarea aspectului peisajului,
zgomot şi mişcare permanentă, indepărtarea păsărilor etc., sunt alte aspecte care pot contribui la
limitarea accesului pentru parcurile eoliene.
Captatoarele eoliene proiectate în scopul producerii de energie electrică pentru sistemele
electroenergetice, au puteri nominale de la câteva zeci de kW până la 2-3 MW, existând şi
proiecte până la 20 MW pe unitate, limită care va fi greu de atins sau de depăşit. Pentru a instala
46
în parcurile eoliene puteri comparabile cu acelea ale centralelor electrice convenţionale, este
necesară participarea a zeci şi sute de rotoare amplasate cât mai compact. Pentru ca toate
captatoarele să lucreze în condiţii identice, acestea trebuie separate prin distanţe suficiente pentru
ca viteza vântului, care se micşorează la trecerea prin captator, să se poată restabili.
Modul de amplasare a captatoarelor în parcuri eoliene depinde de modul de variaţie
direcţiei vântului de-a lungul anului. Dacă există o direcţie dominantă anuală a vântului (ex:briza
marină, alizeele) aşezarea poate fi mai compactă decât în cazul vânturilor cu direcţie sezonieră.
Un alt aspect în legătură cu amplasarea captatoarelor eoliene îl reprezintă influenţa
accidentelor de pe sol, a prezenţei vegetaţiei şi a clădirilor asupra vitezei vântului. În fig.10.10
este ilustrată influenţa unor asemenea obstacole asupra variaţiei vitezei vântului în funcţie de
altitudine. Trebuie evitată amplasarea în zonele şi la înălţimile la care viteza vântului prezintă
reduceri sau chiar inversare de sens. Se recomandă ca înălţimea de instalare să fie mai mare de
cel puţin 3 ori decât înălţimea obstacolului, iar distanta minimă faţa de obstacol să fie cca. 20
ori înălţimea acestuia.

Fig. 10.10 Influenţa obstacolelor asupra vitezei vântului

10.3. Energia geotermală

10.3.1 Consideraţii generale. Energia geotermală de potenţial termic ridicat
Etimologic, cuvântul geotermal provine din combinarea cuvintelor greceşti „geo”
(pământ) şi "therme" (căldură). Energia geotermală provine din: căldura generată de
dezintegrarea radioactivă, în principal, a izotopilor de uraniu (U235), toriu (Th232) şi potasiu (K40),
precum şi din căldura provenită de la formarea pământului, din reacţiile chimice exoterme,
frecări, energia solară şi altele.
Japonia Rusia (Kamchatka) S.U.A. Mexic Islanda Portugalia
535 MWe 79 MWe 2564 MWe 953 MWe 202 MWe (Azores): 16 MWe
Italia
791 MWe
Turcia
Filipine
China (Tibet) 1930 MWe 20 MWe
28 MWe

Etiopia
7,3 MWe
Indonezia
797 MWe
Kenya
129 MWe

Franţa (Guadeloupe)
Guatemala: 33 MWe 15 MWe
El Salvador: 151 MWe
Papua Noua Guinee Noua Zeelandă Nicaragua: 77 MWe
6 MWe 435 MWe Costa Rica: 163 MWe

Fig. 10.11 Plăcile tectonice

(1) zone de extragere a energiei geotermale; (2) fracturi pe direcţie transversală; (3) zone de subducţie, în care placa
de subducţie se îndoaie în jos şi se topeşte în astenosferă. Capacităţi instalate (exprimate în MW electrici), existente la
începutul anului 2005, ce utilizează energia geotermală

Litosfera este formată din mai multe plăci (Figura 10.11) (în figură, săgeţile subţiri
indică direcţia de mişcare a plăcilor spre zonele de subducţie), aflate într-o mişcare permanentă,

47
cu o viteză de deplasare foarte mică (de circa 1÷13 cm/an). În urma mişcări relative a plăcilor
tectonice una faţă de cealaltă, acestea intră în interacţiune unele cu altele, generând forţe de
compresie sau întindere. De asemenea, plăcile pot glisa unele peste altele. Prin fisurile apărute,
ca urmare a interacţiunilor dintre plăci, magma pătrunde în zonele superioare ale scoarţei
terestre, putând apărea erupţiile vulcanice. Aceste zone se află, de altfel, la originea resurselor
geotermale de înaltă temperatură. În figură s-au indicat cele mai importante capacităţile instalate
(exprimate în MWel.), existente la începutul anului 2005, ce utilizează energia geotermală.
Diferenţa medie de temperatură în interiorul pământului este de circa Δt = 25÷30 °C/km.
Totuşi, creşterea de temperatură cu adâncimea variază mult în funcţie de structura geologică
locală. Aşa cum există zone în care Δt = 8 °C/km, de asemenea, există şi zone în care Δt = 70
°C/km. De la aceste valori (Δt > 70 °C/km) devin interesante sistemele geotermale de
valorificare a potenţialului termic al scoarţei terestre.
Pentru a extrage căldura din scoarţa terestră trebuie să existe, cel puţin, următoarele
elemente:
- un rezervor permeabil sau care să conţină roci fracturate;
- un fluid (apa) în rezervor;
- canal(e) (puţ de extracţie) între suprafaţa pământului şi rezervor;
- strat impermeabil situat deasupra rezervorului (şi sub acesta).
Fluidul din rezervor înmagazinează căldura provenită din pământ. Puţul transportă
fluidul din rezervor către suprafaţa pământului, pentru a putea valorifica căldura geotermală.
Stratul impermeabil de rocă de deasupra rezervorului are rolul de a împiedica apa (şi căldura) să
se disipeze. Rezervorul se poate alimenta natural cu apă prin straturi permeabile adiacente
acestuia şi prin fisuri, în scoarţă, către rezervor (Figura 10.12). Alimentarea naturală a
rezervorului se realizează cu ajutorul apelor pluviale şi/sau din acumulări mari de apă adiacente
rezervorului (lacuri, mări, oceane, etc.).

centrală
ocean, mare, … geotermală
c
infiltraţii
puţ de
infiltraţii b producere zonă
permeabilă
zonă
puţ de
permeabilă zonă cu injecţie
permeabilitate
redusă

fisuri,
fisuri, a strat acvifer fracturi
fracturi sau roci
fracturate

zonă cu permeabilitate redusă

sursa de căldură
Fig. 10.12 Schemă simplificată de extracţie a căldurii dintr-un sistem geotermal hidrotermal

Una din condiţiile necesare pentru asigurarea viabilităţii valorificării resurselor

geotermale este aceea că alimentarea naturală cu apă a rezervorului să facă faţă exploatării
acestuia pentru o perioadă suficient de îndelungată. Dacă această condiţie nu este îndeplinită,
iniţial sau la un moment dat, sau dacă rezervorul nu conţine apă, trebuie ca alimentarea acestuia
să se facă în mod artificial. Alimentarea artificială a rezervorului se realizează cu ajutorul unor
puţuri de injecţie a apei, forate către rezervor. Locul de injecţie a apei în rezervor trebuie să fie
la o distanţă suficientă de locul de extracţie a apei pentru a putea asigura încălzirea acesteia. Apa
de injecţie provine, uzual, din apa extrasă, după ce aceasta a cedat căldură sistemului de
valorificare a energiei geotermale.

48
 Crearea rezervorului şi permeabilitatea acestuia poate fi realizată de către om. Procedeul
de realizare artificială a rezervorului şi a permeabilităţii se aplică la noile metode de extragere a
căldurii din rocile uscate fierbinţi. Acesta constă în injecţia de apă sub presiune pentru a fractura
rocile. Pentru ca acest procedeu să fie cât mai eficient, atât din punct de vedere tehnic, cât şi
economic, se încearcă găsirea unor fracturi naturale în roci şi stimularea hidraulică a acestora.
Astfel, prin mărirea fracturilor existente şi crearea altora, se asigură traseele de circulaţie a apei
între locul de injecţie şi cel de extracţie al apei din rezervor (Figura 10.13). Este evident faptul,
că pentru acest procedeu, avem nevoie în zonă de o cantitate foarte mare de apă.
pompă de
centrală reinjecţie
geotermală

apă rece
apă sub
fierbinte presiune

puţ de
puţuri de
injecţie
producere

zonă cu
permeabilitate
naturală redusă
roci fracturate
artificial
roci uscate
fierbinţi
(granit)
fracturi

sursa de căldură
Fig. 10.13 Schemă simplificată de extracţie a căldurii dintr-un sistem de roci uscate fierbinţi

10.3.2 Valorificarea directă (sau non-electrică) a energiei geotermale sub formă de

căldură
Utilizarea directă a căldurii este cea mai veche, versatilă şi comună formă de utilizare a
energiei geotermale. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au utilizat izvoarele termale pentru
scăldat, gătirea alimentelor sau relaxare. În zilele noastre, sursele de ape geotermale mai sunt
încă folosite pentru baie şi relaxare, însă au fost dezvoltate şi multe alte forme de exploatare.
În sistemele moderne de utilizare directă, se forează un puţ până la rezervorul geotermal,
prin care se va asigura un flux continuu de apă/abur fierbinte. Fluidul este adus către suprafaţă,
unde un sistem mecanic – conducte, schimbător de căldură şi dispozitive de control – livrează
energie termică în mod direct pentru utilizare. După extragerea căldurii, apa este fie reinjectată în
sol, fie dispersată la suprafaţă (dacă reglementările ecologice permit această operaţie).
Valorificarea directă (sau non-electrică) a energiei geotermale presupune utilizarea
imediată a acesteia, în locul conversiei în altă formă de energie - cum ar fi de exemplu cea
electrică. În general, temperaturile fluidului geotermal utilizat direct sunt mai mici decât cele ale
fluidului utilizat pentru producerea energiei electrice.
Energia geotermală poate fi utilizată în multe aplicaţii care necesită o sursă de căldură.
Utilizările sale actuale includ încălzirea şi răcirea spaţiilor, balneoterapie, agricultură (încălzirea
serelor, uscarea legumelor şi fructelor), piscicultură, precum şi diverse procese industriale.
Aplicaţia cu cea mai mare pondere o constituie valorificarea directă a energiei geotermale cu
ajutorul pompelor de căldură.

49
 10.3.3 Valorificarea energiei geotermale de potențial termic mediu-coborât, cu
ajutorul ciclurilor termodinamice inversate (pompe de căldură)

Pompele de căldură (PC) reprezintă una dintre soluţiile cele mai eficiente din punct de
vedere energetic pentru alimentarea consumatorilor cu energie termică sub forma de căldură
şi/sau frig în multe aplicaţii, deoarece utilizează recuperarea căldurii surselor de potenţial coborât
(reziduale sau regenerabile) din împrejurimi. Chiar şi la temperaturi joase, aerul, solul sau apa
conţin o cantitate suficient de mare de căldură, ce este regenerată permanent de Soare.

Căldura circula singură (în mod normal) de la un corp cald către cel rece. Inversarea
sensului de circulație a căldurii (de la rece la cald) se face întotdeauna cu aport exterior de
energie sub formă de lucru mecanic sau de căldură. Scopurile inversării sensului de circulație a
căldurii pot fi:
a) extragerea căldurii dintr-un mediu și menținerea temperaturii scăzute (ex.: frigider,
răcire încăpere pe timp de vară, etc.);
b) încălzirea unui mediu (spațiu de locuit, piscină, etc.);
c) cele două scop[uri de mai sus realizate simultan (ex.: extragerea căldurii din apă
pentru a realiza un patinoar și încălzirea apei di bazinul unei piscine de înot).

Pompele de căldură (PC) preiau căldura de la o sursa cu nivel termic coborât (apă, aer,
sol), îi ridică potențialul termic (crește temperatura, dar și cantitatea de căldură) și apoi transmite
căldura către un mediu cu nivel termic ridicat. Creșterea potențialului termic se face prin aport de
energie1 din exterior. Obs.: Dacă dorim sa preluam căldura dintr-un mediu pentru a-l răci (ex.:
răcire încăpere pe timp de vară, frigider, etc.), PC reprezintă în acest caz o instalație frigorifică.

În Figura 13.14 este prezentată schema de principiu a unei pompe de căldură cu

compresie mecanică de vapori, având următoarele componente: vaporizatorul (V), condensatorul
(C), compresorul (K) şi ventilul de laminare (VL). Componentele sunt conectate între ele şi
formează un circuit închis prin care circulă fluidul de lucru (sau agentul frigorific).

În vaporizator, temperatura fluidului de lucru lichid este păstrată la o valoare mai mică
decât temperatura sursei de căldură, determinând transferul căldurii de la sursă către lichid, iar
fluidul de lucru se evaporă. Vaporii produşi în vaporizator sunt comprimaţi în compresor, la
nivele de presiune şi temperatură mai ridicate. Vaporii supraîncălziţi intră apoi în condensator,
unde condensează şi degajă căldura utilă. În final, fluidul de lucru de presiune înaltă se destinde
în ventilul de laminare până la presiunea şi temperatura vaporizatorului. Fluidul de lucru este
readus astfel la stadiul iniţial şi se reia ciclul de la nivelul vaporizatorului.
joasă presiune înaltă presiune

K
~M
Sursa de C Sistem de
căldură V
încălzire

VL

Fig. 13.14 Schema de principiu a unei pompe de căldură cu compresie mecanică de vapori

Pompele de căldură cu compresie mecanică de vapori în circuit închis necesită un fluid de

lucru din categoria agenţilor frigorifici.
1
lucru mecanic în cazul PC cu compresie mecanică de valori, sau căldură în cazul PC cu absorbție.

50
 Pompele de căldură geotermale transferă căldura din pământ în imobile, pentru încălzire
şi în unele cazuri pentru preîncălzirea apei calde menajere. Ele pot fi utilizate şi pentru
condiţionarea aerului, caz în care solul este utilizat pentru disiparea căldurii extrase din spaţiul
supus climatizării. Acest tip de instalaţii reprezintă una dintre aplicaţiile energiei regenerabile cu
cea mai accelerată dezvoltare în lume. Principalul său avantaj constă în utilizarea energiei solului
sau a apelor freatice, ce se află la temperaturi cuprinse între aproximativ 5 şi 30 ºC, disponibilă
pe întreg globul pământesc.
Elemente componente ale sistemelor de pompe de căldură geotermale
Sistemele de pompe de căldură geotermale se compun din trei elemente importante
(Figura 13.15):
- colectorul geotermal, format în cele mai multe cazuri din conducte (de polietilenă),
îngropate în pământ. Prin colector circulă apă sau un amestec de apă cu antigel, care
preia căldura stocată în sol;
- pompa de căldură, a cărei funcţionare a fost prezentată anterior;
- sistemul de distribuţie a căldurii, format din serpentine pentru încălzirea prin podea
sau radiatoare pentru încălzirea spaţiilor şi în unele cazuri echipamente pentru stocarea
apei calde.
Cele trei circuite sunt conectate între ele prin intermediul vaporizatorului respectiv
condensatorului pompei de căldură.

K
Sistem de
încălzire
V C

Colector VL
geotermal

Pompa de căldură

Fig. 13.15 Sistem de pompă de căldură geotermală

10.4. Biomasa
10.4.1 Definirea biomasei şi a bioenergiei
Biomasa este un termen ştiinţific pentru materii vii (orice material organic care derivă din
plante ca rezultat al procesului de fotosinteză). Acelaşi termen este folosit pentru produsele ce
provin din organisme vii (lemn, plante recoltate, părţi de plante şi alte reziduuri), plante acvatice
şi deşeuri animale. “Biomasa” este fracţia biodegradabilă a produselor, deşeurilor şi reziduurilor
din agricultură (inclusiv substanţele animale şi vegetale), industria forestieră şi prelucrarea
lemnului, ca şi fracţiile biodegradabile ale deşeurilor industriale şi municipale.
Valoarea energetică a biomasei provine din energia solară prin procesul de fotosinteză.
Energia biomasei (bioenergia) este stocată sub formă de energie chimică şi include combustibili
solizi, lichizi sau gazoşi (biocombustibili).
În natură toate tipurile de biomasă se descompun în molecule elementare în prezenţa
razelor solare cu degajare de căldură. Pe durata procesului de conversie biomasa degajă energie,
deseori sub formă de căldură, iar carbonul este re-oxidat în dioxid de carbon pentru a înlocui
acea cantitate de carbon absorbită pe toată durata creşterii plantei. Este esenţial de menţionat că
utilizarea biomasei pentru producerea energiei este inversul fotosintezei.
Bioenergia este produsă într-un ciclu pe durata căruia majoritatea carbonului provine din
atmosferă, fiind ulterior reintrodus în atmosferă prin procesul de combustie. Deşeurile primei
părţi a ciclului formează materii prime pentru următoarele faze ale acestuia. Astfel, utilizarea

51
biomasei pentru scopuri energetice nu are impact negativ asupra mediului ambiant, deoarece la
arderea ei nu se produce o cantitate suplimentară de dioxid de carbon (CO2).

10.4.2 Resursele de biomasă

Resursele de biomasă care pot fi folosite pentru producerea de energie sunt foarte diverse.
O clasificare poate fi făcută din punct de vedere al reziduurilor (deşeurilor) primare, secundare şi
terţiare, şi biomasa care este special cultivată pentru scopuri energetice
 Reziduurile primare sunt produse din plante sau din produse forestiere. Astfel de
biomasă este disponibilă “în câmp” şi trebuie colectată pentru utilizarea ei ulterioară.
 Reziduurile secundare sunt produse reziduale din industria prelucrării lemnului (biomasă
lemnoasă), produse agricole şi agroindustriale reziduale (biomasă din plante; biomasă din
fructe şi seminţe), produse animale reziduale. Acestea sunt disponibile în industria
alimentară, la fabrici de producere a hârtiei, etc.
 Reziduurile terţiare devin disponibile după ce un produs din biomasă a fost folosit.
Reprezintă diferite deşeuri, care variază din punct de vedere al fracţiei organice,
incluzând deşeuri menajere, deşeuri lemnoase, deşeuri de la tratarea apelor uzate, etc.
Biomasa mai poate fi produsă prin cultivarea specială a unor plante pentru generarea de
energie electrică. Astfel de plante se mai numesc “plante energetice”. Plantele energetice pot fi
cultivate pe terenuri agricole care nu sunt folosite în agricultură (de obicei terenuri care sunt
scoase din circuit din diverse motive sau terenuri considerate nepotrivite pentru cultivarea
plantelor alimentare). În comparaţie cu plantele agricole tradiţionale, plantele energetice necesită
mai puţină îngrijire şi mai puţine îngrăşăminte minerale şi pesticide.

10.4.3 Conversia biomasei

În cele mai multe cazuri stocurile de biomasă nu pot fi utilizate direct şi ele trebuie
convertite în combustibil solid, lichid sau gazos.

Principalele tehnologii de conversie a biomasei sunt:

 arderea directă (biomasa solidă poate fi arsă pentru producerea de căldură);
 piroliza / gazeificarea (obţinerea de gaz combustibil din combustibil solid);
 digestia anaerobă (producerea de biogaz din deșeuri organice, bazată pe ajutorul natural
al microorganismelor, într-un mediu fără oxigen; conține în principal CH4 și CO2 și
cantități mici de H2S și umiditate);
 fermentarea (producerea de biogaz sau bioetanol prin fermentarea componentelor de
zahăr și amidon, biobutanol);
 esterificarea (producția de biodiesel, bazată pe reacția chimică între uleiul vegetal sau
grăsimea animală și un alcool).

Tehnologiile de conversie a biomasei pot fi împărţite în trei mari categorii de bază:

 Procese de conversie termo-chimică (arderea directă, piroliza / gazeificarea),
 Procese bio-chimice (digestia anaerobă, fermentarea etanolului), şi
 Procese fizico-chimice (esterificarea – producerea de biodiesel).

52