Energii regenerabile.

Sisteme de depoluare.

Cel mai raspândit procedeu de producere a energiei electrice necesita o sursa de caldura care sa
asigure încalzirea apei în scopul obținerii de vapori sub presiune. Acesti vapori, destinzându-se într-o
turbina, antreneaza generatorul (de curent alternativ), care produce energie electrica. Dupa ce au efectuat
lucrul mecanic necesar, vaporii sunt condensați cu ajutorul unei surse de frig, care este, în general, o sursa de
apa rece (apa curgatoare, mare), în care se construiesc circuite de racire. În figura 1 este reprezentat ciclul de
producere clasica a energiei electrice.

Figura 1. Ciclul clasic de producere a energiei electrice.

În cazul în care caldura rezultata la condensarea vaporilor, este recuperata si utilizata pentru
încalzire, apare noțiunea de cogenerare. Sursa de caldura, este în mod clasic, rezultatul arderii
combustibililor fosili (petrol, gaz, carbune), sau rezultatul fisiunii nucleare, în reactoare proiectate sa
controleze amploarea
acestei reacții.

Distributia procentuala pe tipuri de surse de energie electrica poate fi consultată pe site-ul

Transelectrica: http://www.transelectrica.ro/home
Combustibilii fosili sau uraniul utilizate în aceste cicluri, pot fi înlocuite de surse regenerabile. Sursa
de caldura poate fi astfel:
- arderea biomasei (lemn, biogaz, deseuri organice);
- caldura din interiorul planetei (geotermica), ce poate fi obținuta fie prin pomparea catre suprafața direct a
apei calde, fie exploatând temperatura ridicata a rocilor de adâncime, prin injectarea apei de la suprafața si
recuperare ei, dupa încalzire;
- soarele, prin concentrarea razelor cu ajutorul unor oglinzi parabolice, sau prin exploatarea apei calde de la
suprafața marilor din zonele tropicale.

În cazul unor surse regenerabile de energie, nu este necesara sursa de caldura pentru producerea
energiei electrice. Este cazul energiei eoliene, hidraulice si solare fotovoltaice. În cazul energiilor eoliana si
hidraulica, turbina ce antreneaza generatorul electric, este antrenata la rândul ei de presiunea vântului sau a
apei. În figura 2 este reprezentata aceasta modalitate de conversie energetica.
 Figura 2. Modalitatea eoliana sau hidraulica de producere a energiei electrice.

Presiunea vântului este rezultatul energiei sale cinetice. Presiunea apei este rezultatul energiei sale
potențiale si cinetice.

În cazul generarii solare fotovoltaice, energia electrica este produsa direct, prin intermediul celulelor
semiconductoare de siliciu, pe baza energiei conținute de radiația solara. Convertoarele statice de putere sunt
în general utilizate pentru a asigura optimizarea conversiei energetice. În figura 3 este reprezentata aceasta
modalitate de conversie energetica.

Figura 3. Modalitatea solara fotovoltaica de producere a energiei electrice.

Factorul cheie pentru competitivitatea sistemelor de producere a electricitații bazate pe energii

regenerabile este prețul kilowattului-ora produs. Acest cost se calculeaza plecând de la prețul de investiție al
sistemului de generare, de durata sa, de marimea dobânzii la eventualul împrumut contractat si de costurile
de funcționare legate de întreținere, de energia primara (care este gratuita daca este vorba de soare, vânt …)
si platita în cazul combustibililor fosili, nucleari,...
În sistemele care funcționeaza într-o maniera aleatoare (eoliene, solare, hidro), productivitatea
sistemului depinde fundamental de condițiile naturale (de exemplu, cât din perioada unei zile este însorita);
în concluzie deci, costul de investiție depinde în mod direct de puterea critica. O instalație eoliana de 1MW
poate furniza cel mult o putere de 1MW, dar ea nu poate produce aceasta putere în permanența, din pricina
fluctuațiilor vitezei vântului, spre deosebire de centralele care utilizeaza combustibili fosili sau nucleari.
Pentru instalațiile eoliene, solare, microhidraulice, ceea ce conteaza este puterea generata (nu cea instalata).
 Tabelul 1 prezinta factorul de randament al instalațiilor de producere a electricitații pe baza de
energii regenerabile, în instalații care nu se bazeaza pe ciclul clasic apa-vapori. Factorul de randament este
raportul dintre energia furnizata de sistemul de producție în toata durata lui de viața si energia consumata
pentru a construi sistemul de producție.

Tabelul 1. Factorul de randament al sistemelor de producere a energiei electrice pe baza energiilor

regenerabile.

Factorul de randament este mai bun pentru instalațiile hidraulice de mare putere (durata de viața de
peste 30 ani, ajungând chiar la 50 ani) în raport cu instalațiile hidraulice de mica putere (durata de viața între
20 si 50 ani).
Puterea instalațiilor eoliene a evoluat de la câteva sute de kW înainte de 2000 ajungând la ordinul de
MW dupa 2000 si putându-se stabiliza la o putere de 5 MW în 2010. Durata de viața a unei instalații eoliene
este de 20 pâna la 25 ani.
Sistemele fotovoltaice au un factor de randament foarte scazut, din cauza ca realizarea celulelor cu
siliciu necesita multa energie. O celula genereaza dupa tocmai 4 sau 5 ani energia consumata la fabricarea ei.
Cum durata sistemelor fotovoltaice este de 20 - 30 ani, factorul de randament poate ajunge, în cele mai bune
cazuri, la valoarea de 6.
 Filiera eoliana este destul de dezvoltata în Europa, deținând poziția de lider în topul energiilor
regenerabile. Acest tip de energie regenerabila asigura necesarul de energie electrica pentru 10 milioane de
locuitori. Dealtfel, 90 % din producatorii de eoliene de medie si mare putere, se afla în Europa.
Repartiția în Europa a energiei electrice produse pe baza eolienelor, arata diferențe între state
Germania este liderul pe piața europeana. Spania, pe poziția a doua, continua sa instaleze intensiv parcuri
eoliene.

Principiu de conversie

Tipuri de instalari

O eoliana ocupa o suprafața mica pe sol. Acesta este un foarte mare avantaj, deoarece perturba puțin
locația unde este instalata, permițând menținerea activitaților industriale sau agricole din apropiere.
Se pot întâlni eoliene numite individuale, instalate în locații izolate. Eoliana nu este racordata la
rețea, nu este conectata cu alte eoliene. În caz contrar, eolienele sunt grupate sub forma unor ferme eoliene.
Instalarile se pot face pe sol, sau, din ce în ce mai mult, în largul marilor, sub forma unor ferme eoliene
offshore, în cazul carora prezența vântului este mai regulata. Acest tip de instalare reduce dezavantajul sonor
si amelioreaza estetica.
Structura
 Chiar daca eolienele de prima generație erau deranjante din punct de vedere sonor, se pare ca în
prezent, dezvoltarile tehnologice au permis reducerea considerabila a zgomotului produs de astfel de
instalații. Astfel, pe scara surselor de zgomot, eolienele se situeaza undeva între zgomotul produs de un vânt
slab si zgomotul diț interiorul unei locuințe, respectiv la aproximativ 45 dB. Evoluția nivelului sonor în
funcție de numarul de eoliene este logaritmica, respectiv instalarea unei a doua eoliene determina cresterea
nivelului sonor cu 3 dB si nu dublarea acestuia.
Pentru diminuarea poluarii sonore exista mai multe cai:
- multiplicatoarele sunt special concepute pentru eoliene. În plus, se încearca favorizarea acționarilor
directe, fara utilizarea multiplicatoarelor;
- profilul palelor face obiectul unor cercetari intense pentru reducerea poluarii sonore determinata de
scurgerea vântului în jurul palelor sau a emisiilor datorate nacelei sau pilonului. Arborii de ransmisie
sunt prevazuți cu amortizoare pentru limitarea vibrațiilor;
- antifonarea nacelei permite, de asemenea, reducerea zgomotelor.

Clasificarea eolienelor

În funcție de puterea lor, generatoarele eoliene pot fi clasificate:

Diametrul palelor Puterea nominala

Mica putere <12 m < 40 kW
Medie putere 12 la 45 m 40kW la 1 MW
Mare putere > 46 m > 1 MW

Ca ordin de marime, 1 MW reprezinta necesarul de putere a aproximativ 900 de locuințe de 3

persoane, fara încalzirea electrica.
Greutate

Generator

500 kW / 32 rot/min masa totala 10 t, 4,5 MW / 12 rot/min – masa totala 50 t

Funcționare

Distribuția procentuala a probabilitații vitezei vântului (distribuție Weibull)

Eoliana cu viteza fixa
Zone de functionare
Eoliene cu viteza variabila sau parțial variabila

Pentru optimizarea puterii debitate în rețea, în funcție de viteza vântului, este de dorit ca sa se poata
regla viteza de rotație a eolienei. Ideea de baza este de a realiza un generator cu frecvența fixa, dar cu viteza
variabila. Generatorul cu viteza variabila ar permite funcționarea pentru o gama mult mai larga a vitezei
vântului, deci recuperarea unei cantitați mai mari din energia vântului, reducând în acelasi timp zgomotul pe
durata intervalelor cu vânt slab. În cazul eolienelor cu viteza variabila, sistemul este reglat astfel încât, pentru
fiecare viteza a vântului, eoliana sa funcționeze la puterea maxima. Este ceea ce se numeste Maximum
Power Point Tracking (MPPT). Pentru o anumita viteza de rotație a eolienei, puterea maxima se obține în
concordanța cu caracteristica eolienei P(Ω).
 Totusi, aceasta putere nu poate fi recuperata în totalitate, deoarece o parte este necesara
pentru evacuarea aerului care a efectuat lucru mecanic asupra palelor turbinei. Se introduce
coeficientul de putere (de performanța) al turbine Cp.
Parametrii ce caracterizeaza rotorul unei turbine eoliene sunt:
- randamentul aeromotorului;
- densitatea aerului [kg/m³];
- numarul de pale;
- diametrul palelor [m];
- pasul elicei;
- suprafața acoperita [m²];
- înclinarea palelor;
- înalțimea pilonului [m];
- viteza nominala a vântului [m/s];
- turația nominala a rotorului [rot/min].

Concluzionând, o turbina eoliana poate fi modelata ținând cont de urmatoareleexpresii:

 puterea (potențiala) a vântului

în care:
ρ– densitatea aerului;
S – suprafața maturata de palele turbinei;
v – viteza vântului;
 viteza specifica

în care:
Ωt – viteza unghiulara a turbinei;
R – raza palelor turbinei;

 coeficientul de putere. Acesta reprezinta randamentul aerodinamic al turbinei. Valoaea sa

depinde de unghiul de orientare a palelor ß si de viteza specifica λ. Pentru o eoliana cu trei
pale, pe baze empirice, s-a stabilit urmatoarea expresie

 puterea si cuplul dezvoltate de turbina:

Studiul unei eoliene cu viteza parțial variabila si motor asincron cu dubla alimentare
(MADA)

Funcționarea unei eoliene cu viteza variabila se poate diviza în patru zone (Fig. 1)

Fig. 1 Zonele de funcționare ale unei eoliene cu viteza variabila

1 – zona de pornire; turbina eolian a este menținuta oprita pâna când viteza vântului nu este superioar
a unei valori de prag (2-3 m/s). Peste aceasta valoare, turbina este pornita;
2 – zona MPPT (Maximum Power Point Tracking); în aceasta zona unghiul de orientare a palelor turbinei
fața de planul de rotație este menținut constant la valoarea optima de β= 2 ;

3 – zona de funcionare cu viteza constanta; în aceasta zona, puterea debitata de turbina poate ajunge la 90%
din puterea nominala;
4 – zona de pitch control; în aceasta zona, unghiul de orientare a palelor se modifica pentru a nu se depasi
puterea nominala a eolienei.

În cazul în care viteza vântului devine prea mare (aprox. 20 m/s), palele sunt puse în drapel (unghiul de
înclinare este menținut 90).

Strategia de command a a turbinei se realizeaza prin controlul în permanența a vitezei vântului, a vitezei
turbinei eoliene si a unghiului de orientare a palelor (Fig. 2)
Fig. 2 Comanda turbinei eoliene

Curbele de culori diferite reprezinta dependențele cuplului dezvoltat de turbina, în funcție de viteza
ei de rotație, pentru diferite viteze ale vântului. Curbele pline corespund unui unghi constant de orientare a
palelor, iar cele punctate corespund unor unghiuri de orientare care sa asigure puterea maxima.
Curba groas a în rosu corespunde controlului eolienei astfel încât randamentul de funcționare sa fie
maxim, pentru diferite viteze ale turbinei. Curba groasa în verde reprezinta hiperbola corespunzatoare puterii
nominale. O posibila strategie de comanda este cea figurata prin linia groasa în negru:
 eoliana este pornita pentru viteza vântului mai mare de 4 m/s;
 între punctele B si C1 viteza turbinei este controlata prin intermediul generatorului asincron,
astfel încât sa se funcționeze cu coeficient de putere C p maxim;
 la atingerea vitezei nominale a turbinei, aceasta este menținuta cvasi-constanta.Puterea
debitata atinge valoarea nominala (segmentul C1-D1);
 în cazul în care viteza vântului creste în continuare, unghiul de orientare a palelor este
crescut (se înrautațeste randamentul turbinei) pentru a nu se depasi puterea nominala a
acesteia (pitch control, Fig. 1).
Sunt posibile si alte strategii de comanda (liniile negre punctate).
EțERGIA SOLARA

Durata de viața a astrului solar este de 5 miliarde de ani, ceea ce înseamna ca, la scara
noastra a timpului, el reprezinta o energie inepuizabila si deci regenerabila. Energia totala captata de
scoarța terestra este de 720*106 TWh pe an, corespunzatoare unei medii de 200W/m2. Aceasta
valoare înseamna ca o locuința de marime medie are un acoperis mai mult decât suficient pentru a
produce energie electrica necesara. În fapt, energia primit a zilnic de Pamânt de la Soare, reprezinta
necesarul de energie al întregii populații a Terrei pentru 27 de ani! Dar disponibilitatea acestei
energii depinde de ciclul zi-noapte, de latitudinea locului unde este captata, de anotimpuri si de
patura noroasa.

În continuare, se vor considera doar cele doua forme „clasice” pentru energia solara,
respectiv conversiile solar-termic si solar-electric (fotoelectricitatea).

CONVERSIA SOLAR-TERMIC

În ceea ce priveste conversia solar-termic, exista doua categorii majore, respectiv:

- CSP – Concentrating Sun Power – energia solar a este concentrata si utilizata pentru
cresterea temperaturii unui agent termic, utilizat ulterior pentru producerea energiei
electrice, într-un sistem de amploare industriala;
- captatori de mica putere, destinați, în general utilizarii pe scara redusa, pentru obținerea
apei calde (aplicații casnice sau industriale de mica putere).
În ceea ce priveste eficiența economica, în tabelul de mai jos sunt sintetizate prețurile pe kW
pentru cele mai reprezentative tehnologii neconvenționale
Convertoare de tipul CSP (Concentrating Sun Power)

Exist a trei tehnologii de baza pentru acest tip de conversie:

- Power tower;
- oglinzi parabolice liniare (trough = troace);
- oglinzi parabolice si motoare Stirling sau generator de aburi.

Tehnologia Power tower

Studiile au debutat în anii 1970, când inginerii de la Sandia țational Laboratories din
Albuquerque, țew Mexico si Livermore, California, au studiat conceptul de turn de forța si au ajuns
la concluzia ca s-ar putea obține energie electrica pe scara mare, suficienta pentru a alimenta orase
întregi. În consecința, în anul 1976 s-a construit la Sandia în Albuquerque baza experimentala
țational Solar Thermal Test Facility (țSTTF).

La țSTTF, turnul are 63 m în alțime si 222 heliostate (oglinzi) controlate digital.

Acestea pot direcționa razele solare catre una din cele patru facilitați de producție, fiind capabile de
o producție termica de 5 MW. Baza experimentala a fost folosita în cadrul a sase programe
importante de dezvoltarea a turnurilor de forța (Power tower), inclusiv pentru Solar Two
(tehnologie cu sare topita).
Câteva caracteristici ale bazei experimentale:
- putere termic a 5 MW;
- flux maxim 260 W/cm2;
- suprafața de captare 2800 m2

Principiul de funcționare al centralelor de tipul Power tower este ilustrat în figura urmatoare.
Energia solara este concentrata în vârful turnului, unde este încalzit agentul termic, ce este utilizat
apoi pentru producerea aburului necesar antrenarii turbinelor, ca într-o central termo-electrica
clasica.

Centralele de tip Power tower pot atinge factori de încarcare medie anuala de pâna la 60%.
Pe durata zilelor de vara (mai lungi), factorul de încarcare poate atinge chiar 80%. Aceste valori
sunt posibile doar utilizând sisteme de stocare. Fara astfel de sisteme, factorul de încarcare este
limitat la aproximativ 25%.

Cele mai mari probleme întâmpinate au fost legate de:

- realizarea unor oglinzi foarte mari cu care sa fie focalizate razele solare, ținând cont de deplasarea
Soarelui;
- energia foarte mare captata de receptorul central (de pâna la 1000 de ori mai mult decât radiația
normala, ceea ce duce la atingerea unor temperaturi de pâna la 565 C.

Tehnologia cu oglinzi parabolice liniare

Energia Soarelui este concentrata, cu ajutorul unor oglinzi parabolice liniare, fiind
direcționata catre un tub (aflat în focarul parabolei) prin care circula ulei. Energia termica este apoi
utilizata pentru obținerea aburului pentru antrenarea unei turbine clasice, care la rândul ei
antreneaza un generator electric.

O astfel de centrala presupune un câmp de oglinzi parabolice orientate pe direcția nord-sud,

care pot fi rotite est-vest pentru a urmari deplasarea Soarelui.

În prezent, toate centralele de acest tip sunt „hibride”, în sensul ca folosesc combustibil fosil
(gaze) pentru compensarea perioadelor cu radiație redusa. Ele sunt prevazute si cu sisteme de
stocare.
Imagini ale centralei de la Kramer Junction, California
Tehnologia Solar Tower

Reprezinta o combinație între tehnologia solara si cea eoliana.

În principiu, funcționarea se bazeaza pe evacuarea printr-un cos a aerului încalzit de sub un
acoperis. Caldura soarelui, împreuna cu cea a pamântului încalzesc aerul din colector. În mijlocul
acoperisului se afla un cos cu spații mari de acces a aerului la baza. Îmbinarea dintre acoperi s si cos
este etansa. Aerul cald are tendința sa se ridice si astfel este atras mai mult aer cald din olector, care
la rândul sau atrage aer din jurul colectorului. Radiația solara asigura curentul ascendant permanent.
Energia cinetica a aerului concentrat în turn este transformat a în energie mecanica cu ajutorul unei
turbine de presiune care antreneaza generatorul electric, ca într-o eoliana.

O singura astfel de centrala (colector de 5 km în diametru, turn de 1000 m înalțime si 150 m

diametru) poate fi realizat a pentru a genera 200 MW. Aceasta energie ar fi suficienta pentru a
asigura energia necesara unui oras cu 120.000 de locuitori. Într-o țara în curs de dezvoltare, ar fi
suficienta chiar pentru 500.000 locuitori. Suprafața ocupata la sol nu este mai mare decât cea
ocupata de o termocentrala convenționala de aceeasi putere. În acelasi timp, o astfel de centrala ar
reduce emisiile de gaze cu efect de sera cu 830 de mii de tone anual.

Câteva astfel de centrale ar putea genera energia furnizat a de o centrala nucleara.

Principalele avantaje ale tehnologiei Solar Tower sunt:

 nu exista nicio consecința negativa asupra mediului
 Colectorul capteaza si valorifica atât radiația directa cât si cea difuza (razele Soarelui nu
cad direct pe receptor, ci sunt difuzate de diferite obstacole, în general nori). Acest aspect
este un mare avantaj fața de celelalte tehnologii cu concentratoare (Power Tower, oglinzi
parabolice liniare, oglinzi parabolice), care nu valorifica decât radiația directa si reprezinta
o facilitate importanta mai ales pentru țarile tropicale, unde ponderea radiației directe nu
este foarte mare (norii sunt frecvenți).
 Colectorul asigura acumularea naturala de energie, fara tehnologii adiționale de stocare.
Solul de sub captator acumuleaz a energie în timpul zilei, pe care o elibereaza pe durata
nopții. Prin dispunerea pe sol a unor conducte cu apa care sa acumuleze mai mult a energie
termica pe timpul zilei, se poate ajunge ca centrala sa produca energie 24 ore / zi.
 Datorita faptului ca viteza aerului la baza turnului este de aproximativ 15 m/s, iar
temperatura nu este foarte ridicata, se pot face întreținerile periodice fara oprirea
capacitații, spre deosebire de celelalte tehnologii de mare putere. Turbinele, transmisiile si
generatoarele sunt echipamente care nu necesita o înteținere deosebita.
 Consumul propriu de energie este foarte mic.

Prototipul

Schlaich Bergermann and Partners au dezvoltat pe parcursul mai multor ani de studii
principiul Solar Tower pe care l-au dovedit si testat în cadrul unui prototip de 50 kW. Cercetarea
teoretica preliminara si o serie de teste în tunele aerodinamice au condus la realizarea unei
capacitați experimentale în anii 1981/82 având o putere de vârf de 50 kW întro locație asigurata de
compania Spaniola Union Electrica Fenosa în Manzanares (cca.150 km sud de Madrid). Proiectul a
fost finanțat de Ministerul German al Cercetarii si Tehnologiei (BMFT).

Principalele caracteristici ale prototipului de la Manzanares sunt cele de mai jos

În alțimea turnului: 194,6 m

Diametrul turnului: 10,16 m
Raza medie a colectorului: 122 m
Înalțimea medie a colectorului: 1,85 m
țumarul de pale ale turbinei: 4
Viteza specifica a turbinei: 10
Funcționare: independenta sau conectata la rețea
Cresterea de temperatura: ∆T = 20 K
Puterea nominala: 50 kW
Suprafața colectoare acoperita cu membrana de plastic: 40.000 m²
Suprafața colectoare acoperita cu sticla: 6.000 m²

Turnul este componenta care asigur a prin tirajul sau transformarea energiei termice
înmagazinate de aer în energie cinetica a maselor de aer, care apoi este transformata în energie
mecanica de catre turbine. Eficiența lui depinde de diferența de temperatura dintre aerul cald de la
baza lui si cea a aerului din capatul de evacuare. O diferența de temperatura de 1°C la fiecare 100 m
poate asigura tirajul necesar. Principiul de funcționare are avantajul ca poate asigura generarea de
energie chiar si pe timpul nopții sau în zilele mai reci, deoarece eficiența depinde de diferența de
temperatura, care se pastreaza aproximativ aceeasi.
Un alt aspect important îl reprezinta relația dintre înalțimea si diametrul turnului. Turnul
trebuie sa fie cât se poate de înalt pentru a asigura un tiraj suficient de mare pentru ca aerul sa
antreneze turbinele. Eficiența investiției (prețul kWh produs) este mai buna în cazul unui turn mai
mare decât pentru mai multe turnuri mai mici.

Pentru centrala de 200 MW turnul va avea 1000 m înalțime si 150 m diametru !

Diametrul colectorului va fi de aproximativ 5 km (suprafața 2.000 de hectare) !
În cazul în care nu exist a cerere de energie, centrala poate fi oprita prin simpla închidere a
cailor de acces a aerului în captator.
Centrala de 200 de kW va avea 32 de turbine cu ax orizontal, dispuse pe periferia bazei
turnului de evacuare.
Sisteme de încalzire solara

Parți componente
Principala aplicație de încalzire solara este prepararea apei calde menajere, aplicațiile
secundare uzuale fiind încalzirea spațiilor de locuit si a piscinelor. Desi diferitele tipuri de sistemele
de încalzire solara difera mult sub aspect constructiv, anumite componente se regasesc la toate
variantele constructive.
Colectorul solar are rolul de a colecta energia solara si a o transforma în caldura. Exista mai
multe tipuri constructive, cel mai raspândit fiind colectorul plan. Un alt tip de colector solar folosit
la încalzirea apei menajere este colectorul cu tuburi vidate. Colectoarele de acest tip au performanțe
ridicate, funcționând chiar si pe timpul iernii.
Rezervorul de acumulare este folosit pentru a stoca apa încalzita solar. Capacitatea
rezervorului trebuie sa fie suficient de mare pentru a putea stoca cel puțin cantitatea de apa calda
necesara zilnic. Exista mai multe tipuri de rezervoare:
- nepresurizate sau sub presiune;
- cu sau fara schimbatoare de caldura;
- cu sau fara încalzitor electric auxiliar etc.

Tipul rezervorului de acumulare se alege în funcție de particularitațile aplicației de încalzire

solara, însa rolul sau e acelasi. Exista chiar sisteme de încalzire solara cu doua sau mai multe
rezervoare.

Fiecare tub este format din doua tuburi concentrice din sticla borosilicat (foarte rezistenta si
cu transparenta ridicata), sudate între ele. Spațiul dintre cele doua tuburi se videaza iar suprafața
interioara a tubului interior se acopera cu un strat selectiv cu excelente proprietați de absorbție a
radiației solare (>92%) si cu reflexivitate foarte redusa (<8%).
Caldura este transferata agentului termic fie în mod direct, fie cu ajutorul unui tub termic.

Tipuri de sisteme
Sistemele de încalzire solara se împart dupa doua criterii:
- în funcție de modul de circulare a agentului termic:
- sisteme pasive;
- sisteme active.
- în funcție de modul de transfer al caldurii:
- cu transfer direct de caldura;
- cu transfer indirect de caldura.

Tipuri de sisteme
Sistemele de încalzire solara se împart dupa doua criterii:
- în funcție de modul de circulare a agentului termic:
- sisteme pasive;
- sisteme active.
- în funcție de modul de transfer al caldurii:
- cu transfer direct de caldura;
- cu transfer indirect de caldura.

Sisteme pasive directe cu termosifonare

Avantajele acestui tip de sistem sunt:

 construcție simpla, pasiva;
 cost redus;
 pierderi scăzute pe durata nopții;
 nu necesita pompe, echipamente de automatizare, alimentare cu energie electrica.

Principalele dezavantaje sunt:

 greutate ridicata;
 estetica este redusa;
 instalațiile nepresurizate necesita o dispunere a componentelor sistemului care sa asigure
cadere naturala;
 risc de îngheț.

Sisteme pasive indirecte

Avantajele acestui tip de sistem sunt:
 construcție simpla, pasiva;
 funcționeaza sub presiune;
 nu prezinta risc de îngheț;
 pierderi scazute pe durata nopții;
 nu necesita pompe, echipamente de automatizare, alimentare cu energie electrica.

Principalele dezavantaje sunt:

 greutate ridicata;
 estetica este redusa

Sisteme active directe

Sistemele active directe, cunoscute si sub numele de sisteme cu circuit deschis sau în bucla
deschisa folosesc o pompa pentru recircularea prin colectorul solar a apei de încalzit. Caldura de la
colector este transferata direct apei de încalzit, fara elemente intermediare. Apa calda menajera se
stocheaza într-un rezervor sau într-un boiler.

Avantajele acestui tip de sistem sunt:

 randament ridicat;
 pierderi reduse;
 modularitate, flexibilitate
Principalul dezavantaj este acela ca nu pot fi folosite în zone cu apa dura sau acida.

Sisteme active indirecte

Sistemele active indirecte, se mai numesc si sisteme cu circuit închis sau în bucla închisa si
folosesc o pompa pentru recircularea unui agent termic prin colectorul solar. Caldura de la colector
este transferata indirect apei de încalzit, prin intermediul unui schimbator de caldura. Apa calda
menajera se stocheaza într-un boiler.
Avantajele acestui tip de sistem sunt:
 randament ridicat;
 pierderi reduse;
 modularitate, flexibilitate.

Principalul dezavantaj este acela ca randamentul este mai scazut decât la sistemele directe.

CONVERSIA FOTOVOLTAICA
Producția de energie fotoelectrica depinde de expunerea la Soare a locației si de
temperatura, deci de situare geografica, de anotimp si de ora zilei: producția este maxima la amiaza
(ora solara), cu cer senin. Valoarea maxima înregistrata este de aproximativ 1000 W/m² (valoare,
numita "de referința"). Aceasta înseamna ca pentru o instalație de 20 m², se poate obține o producție
zilnica de aproximativ 2,8 kWv, respectiv 5 - 8 kWh, ceea ce ar putea acoperi nevoile unei locuințe
de patru persoane.

Tipuri de sisteme fotovoltaice

Exista trei tipuri de sisteme fotoelectrice: sisteme autonome, hibride si conectate la rețea.

Sisteme autonome
Sistemele autonome se bazeaz a doar pe energia solara pentru a asigura necesarul de energie
electrica. Asa cum s-a aratat mai înainte, ele pot conține acumulatori, care înmagazineaza energia
produsa pe timpul zilei, furnizând-o pe durata nopții sau când radiația solara este insuficient

Acest tip de sistem, poate, de asemenea, sa corespunda nevoilor unei aplicații (cum ar fi
pomparea apei), fara sa se utilizeze acumulatori. Ca regula generala, sistemele FV autonome se
instaleaza acolo unde reprezinta sursa cea mai economica de energie electrica. Oricând se poate
opta, din motive de mediu, sau pentru a asigura un sistem mai fiabil fara conectare la rețea, pentru
un sistem hibrid.
Sisteme hibride
Sistemele hibride, care sunt, de asemenea, independente de rețeaua electrica de distribuție,
se compun dintr-un generator fotoelectric, asociat cu o eoliana sau grup electrogen cu motor cu
ardere interna, sau cu ambele. Un astfel de sistem se dovedeste util în cazul aplicațiilor care necesita
alimentarea continua cu putere relativ mare, în cazul în care nu este suficienta lumina pe durata
unor perioade ale anului sau pentru reducerea investiției în ceea ce priveste modulele fotoelectrice si
bateriile de acumulatori.

Sisteme conectate la rețea

Sistemele de producere a energiei fotoelectrice, conectate la rețea, sunt rezultatul tendinței
de descentralizare a rețelelor electrice. Energia este produsa mai aproape de locul unde se consuma
si nu numai în termocentrale sau hidrocentrale mari.
În timp, sistemele conectate, vor reduce necesitatea cresterii capacitații liniilor de transport
si distribuție. Un sistem conectat la rețea asigura necesarul local de energie electrica, iar eventualul
excedent îl debiteaza în rețea; acest transfer, elimina necesitatea achiziționarii si întreținerii
bateriilor de acumulatoare.
Sistemele mai mari presupun un invertor de putere mare ce poate fi conectat la mai multe
panouri (ca în cazul sistemelor neconectate la reNea). Curentul continuu este transformat în curent
alternativ, sincronizat cu reNeaua. Aceasta se comporta ca o baterie de acumulatori fara limita de
capacitate.
 Cea mai mare parte a costului unui sistem conectat la rețea o reprezinta fabricația modulelor
fotoelectrice din componența acestuia. Aceste costuri au cunoscut reduceri importante pe parcursul
ultimilor ani si este de asteptat ca aceasta tendința sa continue.
În consecința, acest tip de sistem devine din ce în ce mai abordabil:
• În unele regiuni urbane cu climat cald, costul kWh de electricitate produsa de sistemele
fotoelectrice conectate la reNea, este comparabil cu cel produs prin alte metode "clasice".
• În regiunile cu radiaNie solara redusa, acest tip de sistem este mai puțin interesant.Exista
un cert potențial al pieței de sisteme rezidențiale fotoelectrice conectate la rețea, dar trebuie ca
prețul lor sa mai scada, pentru a putea deveni competitive economic cu distribuția "clasica" de
energie, relativ ieftina si disponibila.

Componentele unui sistem fotovoltaic

Componentele unui sistem fotoelectric depind de aplicație: locuința izolata sau în apropierea
rețelei, utilizarea unei baterii sau doar a energiei solare, existența convertoarelor statice de putere.
Un sistem fotoelectric cuprinde:
 Celulele solare
 Baterii de acumulatoare
 Regulatoare de sarcina
 Convertoare statice
 Alte componente
 Sisteme de depoluare

Poluarea atmosferei creşte odată cu dezvoltarea civilizaţiei noastre şi este în general

provocată de ea.

An după an, emisiile de praf şi cenuşă au generat efectul de seră şi subţierea stratului de
ozon care printr-o filtrare necorespunzătoare a razelor solare determină efecte negative asupra stării
de sănătate.

Prevenirea poluării este principalul scop al construirii instalaţiilor de desprăfuire

electrostatică (electrofiltrelor). Aceasta este dublată uneori şi de recuperarea unor materiale ce pot fi
utile în alte procese şi care altfel sunt pierdute prin dispersare în atmosferă.

Desprăfuirea electrostatică este considerată metoda cea mai avansată şi cea mai adaptabilă
pentru captarea suspensiilor aflate în gazele de ardere. Ea se bazează pe precipitarea prafurilor,
fumurilor şi a ceţurilor cu ajutorul câmpului electric, în electrofiltre.

Filtrele electrostatice sunt instalatii utilizate pentru captarea particulelor de praf existente în
gazele rezultate în urma diverselor procese industriale (centrale termoelectrice, incineratoare, etc).
Functionarea acestor filtre este bazata pe fortele de natura electrica exercitate de câmpul electric
asupra particulelor de praf încarcate cu sarcina. Spre deosebire de mijloacele de filtrare clasice, ca
de exemplu filtrele mecanice care utilizeaza fortele de inertie sau cele centrifuge (decantoarele,
cicloanele etc…), în precipitatoarele electrostatice fortele separatoare actioneaza direct asupra
particulelor ce se doreste a fi retinute.
 În general, electrofiltrele industriale au electrozii de colectare sub forma de placi paralele si
echidistante. La mijlocul distantei dintre doua placi colectoare se gasesc electrozii de ionizare, cel
mai adesea alimentati cu o tensiune continua de polaritate negativa. Aceasta tensiune electrica, de
ordinul zecilor de kilovolti, determina aparitia unor descarcari corona în imediata apropiere a
electrozilor de ionizare (cel mai adesea sub forma de tije pe care sunt dispuse varfuri). Are loc o
puternica ionizare a gazului ce strabate electrofiltrul, lucru care conduce la formarea unei sarcini
ionice spatiale foarte dense în apropierea electrozilor de ionizare. Particulele de praf aflate în
suspensie în gaz, capteaza o parte din acesti ioni pâna când sarcina electrica acumulata atinge o
valoare maxima, numita în general, sarcina limita.

1. Efectul electrostatic de depunere

Etapele principale ce intervin în functionarea unui filtru electrostatic sunt următoarele:

- ionizarea gazului ce strabate electrofiltrul si formarea sarcinii ionice spatiale;
- încarcarea cu sarcina electrica a particulelor de praf aflate în suspensie în gaz;
- migrarea particulelor încarcate cu sarcina electrica catre placile colectoare;
- captarea particulelor pe suprafata electrozilor colectori;
- îndepartarea stratului de particule colectate prin scuturarea mecanica a placilor.
 O bună întelegere a funcţionării filtrelor electrostatice in vederea imbunătăţirii performantelor
necesita un studiu aprofundat al fiecarui fenomen ce se desfasoara în interiorul acestor instalatii. Un
astfel de studiu implica dificultati majore deoarece, între fenomenele ce se produc în timpul functionarii
unui precipitator electrostatic exista interactiuni importante.
 Fig. 1 Incarcarea particulelor

2. Avantajele si dezavantejele filtrelor electrostatice

Electrofiltrele prezinta o serie de avantaje în raport cu alte aparate colectoare de particule, cum ar fi:
- posibilitatea utilizarii la temperaturi ridicate ale gazelor purtatoare(200-2500 C);
- au o foarte mica cadere de presiune(10...15 Pa),rezultând costuri minime ale energiei
electrice consumate de ventilatoare;
- gradul de separare(randamentul de desprafuire) al electrofiltrului este foarte
mare(94...99,5%),daca utilizarea este adecvata tipului de praf, putând scadea drastic daca
proprietatile prafului nu sunt bine cunoscute;
- acopera un larg domeniu de marimi de particule si concentratii de praf, eficienta optima
fiind pentru particule cu diametrul echivalent sub 10 mm;
- costurile de întretinere si reparare sunt mult mai reduse decât pentru oricare alt tip de
sistem de colectare.
Folosirea electrofiltrelor este limitata într-o oarecare masura de anumite dezavantaje:
- cost initial ridicat;
- necesitatea unui spatiu de instalare mare;
- imposibilitatea captarii particulelor de praf combustibile;
- sunt inadecvate pentru variatii bruste ale rezistivitatii prafului si debitului de gaze
 Vin in parculet

Fig. 3 a Electrofiltre

4. Componentele unui precipitator electrostatic

Un precipitator electrostatic
este alcatuit din:
- electrozi de descarcare
- electrozi de colectare
- un sistem de inalta tensiune
- sistem de scuturare
- palnii

Fig. 3 b Electrofiltrul
Electrozii de descarcare sunt fie sarme/fire cu un diametru mic care atarna vertical (in filtrele
electrostatice), fie un electrod rigit fabricat dintr-o singura bucata de metal. Electrozii de descarcare
creaza un camp electric puternic ce ionizeaza gazul.
Cea mai comuna marime de diametru pentru sarme este de aproximativ 0,25 cm. Electrozii
de descarcare sunt atarnati vertical si sustinuti la varf de o rama. Sunt tinuti intinsi de o greutate de
la baza filtrelor. Sarmele sunt facute de obicei din otel cu continut mare de carbon, insa pot fi facute
si din otel imbogatit cu alama, titan si aluminiu. Au de obicei 11,4 Kg. Aceste sarme sunt grupate in
rame. Un mare dezavantaj al acestor rame este dificultatea la inlocuire a unei sarme rupte, pentru ca
este nevoie de scoaterea intregii rame.
Exista diverse geometrii a electrozilor de descarcare prezentate in figura de mai jos.

a) fire electrod cu greutati b) Profile electrozi

 c) Grupare in rame a elctrozilor de descarcare

Fig. 4 Electrozi de descarcare

Electrozii de colectare – sunt folosite placi cu profile pentru ca se creaza o suprafata

mare de depunere. Spatiul dintre acestea este cuprins între 20-38 cm si au o lungime cuprinsă între
6-12 m. Acestea trebuie să îndeplineasca condiţiile mecanice impuse de sistemele de scuturare
(vibratii, socuri, lovituri).

Fig. 5 Electrozi de colectare

Sistemul de inalta tensiune –determina si controleaza puterea campului electric generat intre
electrozi. In mare acest sistem este alcatuit din: un transformator de mare putere, un rectifier de
voltaj mare, un dispozitiv de control si protectie. Acest sistem trebuie sa mentina tensiune la un
nivel cat mai mare fara a se produce scanteie (arc alectric) intre electrozi. Un astfel de sistem
produce variatii de la 400 volti la 50.000 de volti. O schema specifica a acestui sistem este prezentat
in figura .
 Fig. 6 Sistemul de înaltă tensiune

Sistemul de scuturare – ajuta la indepartarea prafului acumulat pe electrozii de depunere

prin producerea de batai, socuri, vibratii. Acest sistem trebuie sa asigure o intensitate si frecventa
variabila a batailor pentru conditii de operare variata. O data ce conditiile de operare sunt setate,
sistemul trebuie a fie capabil de a mentine o bataie uniforma pentru o lunga perioada de timp.
Aceste socuri sunt realizate de un ciocan/nicovala sau impulsuri magnetice ale sistemului. Astfel,
ciocanele sunt folote pentru placile rigide, iar socurile magnetice pentru sarme.

Un sistemul ciocan/nicovala este prezentat in figura 7. Acest sistem foloseste ciocane care
sunt puse pe un ax rotativ. Cand axul se roteste, ciocanele cad (datorita gravitatiei) si lovesc
nicovalele ce sunt atasate pe placile de colectare. Loviturile pot fi provocate in partea de sus sau in
artea de jos a placilor. Intensitatea batailor este controlata de greutatea ciocanelor si de bratul
ciocanului. Frecventa bataii poate fi schimbata modificand viteza de rotatie a axului. Astfel
intentitatea si frecventa batailor poate fi ajustata pentru concentratii diferite ale aerului ce urmeaza a
fi purificat.
 Fig. 7 Sistem de scuturare cu ciocane

Impulsurile magnetice sunt generate de un piston de otel care este ridicat de un puls de
curent dintr-o bobina. Pistonul ridicat cade datorita grazitatiei, lovind un numar de placi, asa cum
este prezentat in figura 8 de mai jos. Frecventa si intensitatea batailor sunt usor reglabile printr-un
sistem de control electric. De obicei acestea sunt mai frecvente decat cele ale ciocanelor/nicovala,
deoarece au o intensitate mai mica.
 Fig. 8 Scuturare electrica si magnetică

Pâlniile – ajuta la eliminarea prafului rezultat in urma scuturarii. Praful trebuie eliminat cat
mai repede posibil pentru a se evita tasarea lui, care ii va face eliminarea dificila. Palniile sunt
priectate cu inclinari intre 50-70 de grade, uzual 60 garde, care sa permita curgerea usoara a
prafului.Unii fabricanti aduc inbunatatiri acestor dispozitive: strike plates, poke holes, vibrators,
rappers

a) usa evacuare

b) Palnie

c) sistem de evacuare elicoidal d) sistem de evacuare cu valve e)sistem de evacuare palete

f) sistem de evacuare cu aer comprimat g) sistem de evacuare cu raclete

Fig. 9
 Carcasa –trebuie sa indeplineasca conditiile de coroziune, sa fie izolata.

Fig. 10 Carcasa electrofiltru

5. Modelarea geometriei filtrelor

Factorii ce influenteaza miscarea particulelor în interiorul unui electrofiltru sunt grupati, în
doua categorii: factori electrici si factori aerodinamici. Prima grupa se refera în principal la
repartitiile spatiale ale câmpului electric si ale sarcinii electrice ionice în interiorul filtrului. Acestea
determina într-o buna masura o alta marime esentiala ce intervine în procesul de separare
electrostatica si anume, sarcina electrica acumulata de particule în cursul deplasarii lor în interiorul
precipitatorului.
Fig. 11 - Echipament interior al electrofiltrului (2h = 400 mm)

Parametrul central ce guverneaza miscarea particulelor încarcate cu sarcina sub influenta

câmpului electric si care intervine direct în modelarea functionarii filtrelor electrostatice este viteza
de migrare a particulelor notata cu w. Este cunoscut faptul ca în prezenta câmpului electric, asupra
unei particule încarcate cu sarcina se exercita o forta de natura electrica proportionala cu sarcina
acesteia qp. Într-un electrofiltru, prezenta acestei forte are drept consecinta deplasarea particulelor
catre placile colectoare, proces ce poarta numele generic de migrare a particulelor. Considerând ca
particulele sunt sferice, se defineste viteza de migrare teoretica, obtinuta prin echilibrul mecanic
între forta electrica si forta de frecare vâscoasa data de legea lui Stokes:

(1)
 Expresia vitezei de migrare a particulelor (1) arata, în mod evident, importanta majora a
repartitiei spatiale a câmpului electric asupra miscarii particulelor în interiorul filtrului. Pe de alta
parte, sarcina de încarcare qp depinde la rândul ei atât de distributia sarcinii ionice create de
descarcarea corona cât si de cea a câmpului electric E, determinat de nivelul de inalta tensiune cu
care este energizat electrofiltrul.

Primul pas in determinarea performantelor unui electrofiltru si a vitezei de migratie este

determinarea repartitiei intensitatii campului electric, potentialului si sarcinii electrice spatiale, in
conditiile reale ale echiparii unui electrofiltru (2h = 400 mm si 2h = 300 mm).

Problema fizica propusa spre a fi studiata in acest proiect este cea a unui câmp electric a
carei distributie este afectata de o sarcina ionica spatiala. Consideram urmatoarele ipoteze de baza:

- electrozii de ionizare sunt sub forma de lame verticale cu sectiunea dreptunghiulara cu

varfuri ionizante;

- descarcarile corona care se produc pe suprafetele electrozilor de emisie sunt uniforme. În

modelul de fata neglijăm regiunea foarte redusa din vecinatatea varfurilor electrozilor de ionizare si
vom considera, ca ionii sunt injectati direct la suprafata electrozilor de ionizare;

- turbulenta gazului asigura un amestec suficient pentru a stabili o concentratie uniforma de

particule in sectiunea transversala a precipitatorului;

- viteza medie de curgere a gazelor în interiorul electrofiltrului este cea întâlnita în mod
obisnuit în cazul filtrelor electrostatice (inferioara valorii de 2 m/s), constanta in lungul
electrofiltrelor si direct proportionala cu intensitatea campului electric;

- viteza de migratie a particulelor este constanta pentru toate particulele;

- domeniul de calcul D rezulta în urma observarii formelor electrozilor electrofiltrului si

identificarii diverselor plane de simetrie (tinem cont de periodicitatea în xa
electrozilor de ionizare)

Într-un mediu imobil, câmpul electromagnetic este caracterizat cu ajutorul sistemului de

ecuatii Maxwell :
 (2)

Fig12. Reprezentarea schematica a domeniului de calcul D.

unde φ reprezinta densitatea sarcinii spatiale din domeniul de calcul considerat si este densitatea
curentului electric.

În situatia când mediul investigat este caracterizat printr-o conductivitate electrica foarte
redusa sau printr-o densitate a curentului electric mica si timpi caracteristici mari (cum este cazul
gazului din interiorul electrofiltrului), câmpul magnetic poate fi neglijat si o foarte buna aproximatie
se poate face considerând H=0 si B =0.

În domeniul de calcul D, gazul este un mediu izotrop si omogen, cu permitivitatea electrica

foarte apropiata de cea a vidului ε 0 = 8.85 x 10¯¹²F/m. În cazul de fata, în regim

electrocinetic stationar, repartitia câmpului electric este influentata de sarcina spatiala ionica si
sistemul de ecuatii (2) poate fi scris astfel:
 (3)gvvvvvvvvv

Pentru situatia mediului dispers din electrofiltru se considera urmatoarele

ipotezesimplificatoare:

- Di se neglijeaza

- sarcina electrica este unipolara (negativa);

- mobilitatea ionilor negativi este cea din aer Ki 2,2 10 -4m2/Vs, deoarece se neglijeaza influenta
curgerii gazului asupra miscarii purtatorilor de sarcini.

In aceste conditii sistemul (3) devine:

- calculele s-au efectuat fara sarcina spatiala determinata de prezenta particulelor de praf.

Cu conditiile de limita impuse de simetria din electrofiltru:

 pe axele de simetrie (OA, OC si AB) de tipul Newmann

 la suprafata electrozilor

se obtine distributia spatiala a campului electric intre electrozii electrofiltrului.

Densitatea initiala de sarcina 0 se va calcula in urma unui proces iterativ respectand

conditia E = E0, unde E0 este intensitatea campului electric la care se produce amorsarea
descărcării corona.

Peek pe baza unor studii experimentale realizate in diverse configuratii (ac-plan, fir-placa)
stabileste o forma empirica pe baza careia se calculeaza E0

Cu aceste ipoteze, considerandu-se electrozii de emisie lame cu sectiune dreptunghiulara si

deci sarcina ionica injectata uniform in lungul electrodului s-a determinând influenta distantei dintre
electrozii de depunere (2h) si dintre electrozii de emisie de pe aceeasi rama asupra marimilor
electrice care caracterizeaza functionarea electrofiltrului.

Pentru stabilirea influentei distantei dintre electrozii de depunere asupra campului din
electrofiltru s-au determinat:

- variatia intensitatii campului electric in directia perpendiculara pe electrodul de depunere in

dreptul electrodului de emisie in cazul a doua configuratii 2h = 350 mm si 2h = 400 mm, pentru 2d
= 300 mm (Figurile 12; 13 );
- variatia intensitatii campului electric la suprafata electrodului de depunere in cazul a doua
configuratii 2h=350 mm si 2h = 400 mm pentru 2d = 300 mm (Figurile 14; 15);

- variatia densitatii de volum a sarcinii spatiale ionice in directia perpendiculara pe electrodul de

depunere in dreptul electrodului de emisie in cazul a doua configuratii 2h = 350 mm si 2h = 400
mm pentru 2d = 300 mm ( Figurile 16; 17; 18 si 19 );

- variatia densitatii curentului ionic la suprafata electrodului de depunere intre doi electrozi de
emisie in cazul a doua configuratii 2h = 350 mm si 2h = 400 mm pentru 2d = 300 mm (Figurile
14 si15).

Aceste determinari s-au executat pentru aceeasi tensiune de alimentare si se constata ca

intensitatea campului electric si densitatea de volum a sarcinii ionice spatiale cresc odata cu
descresterea pasului dintre electrozii de depunere. Deci este necesar ca odata cu cresterea distantei
dintre electrozii de depunere, echipamentele de inalta tensiune sa aiba posibilitatea de a livra
potential electric electrozilor de emisie mai mare, electrofiltrul sa fie energizat cu un nivel de
tensiune marit proportional cu cresterea pasului. In caz contrar particulele de praf se vor incarca cu
o sarcina electrica mai mica si fortele de natura electrica vor fi mai mici, deci se vor inrautati
performantele de desprafuire ale electrofiltrului.

Totodata se poate observa ca aria relativa a zonei intre doi electrozi de emisie vecini in care
densitatea curentului electric este nula este foarte redusa indiferent de pas, de aproximativ 8%. In
aceasta zona fortele de natura electrica ce se exercita intre particulele din stratul de praf depus pe
electrozii de depunere sunt reduse si pot apare reantrenari. Cresterea pasului conduce si la scaderea
curentului ionic mediu pentru aceeasi tensiune de alimentare.

Pentru stabilirea influentei distantei dintre electrozii de emisie de pe aceeasi rama asupra
campului electric din electrofiltru s-au determinat :

- variatia campului electric in directia perpendiculara pe electrodul de depunere in dreptul

electrodului de emisie in cazul a doua configuratii 2d = 300 mm si 2d = 600 mm pentru 2h = 400
mm (Figurile 13 si 20);

- variatia intensitatii campului electric la suprafata electrodului de depunere intre doi electrozi de
emisie alaturati, in cazul a doua configuratii 2d = 300 mm si 2d = 600 mm pentru 2h = 400 mm
(Figurile 15 si 21);

- variatia densitatii de volum a sarcinii spatiale ionice in directia perpendiculara pe electrodul de

depunere in dreptul electrodului de emisie in cazul a doua configuratii 2d = 300 mm si 2d = 600
mm pentru 2h = 400 mm (Figurile 18, 19, 22 si 23);
- variatia densitatii curentului ionic la suprafata electrodului de depunere intre doi electrozi de
emisie vecini in cazul a doua configuratii 2d = 300 mm si 2d = 600 mm pentru 2h = 400 mm
(Figurile 25 si 26).

Aceste determinari s-au executat pentru aceeasi tensiune de alimentare si se constata o

scadere a intensitatii campului electric in zona activa a electrofiltrului, a sarcinii spatiale ionice si a
curentului ionic odata cu marirea distantei dintre electrozii de emisie (2d).

Intensitatea campului electric in dreptul electrodului de emisie are o scadere

nesemnificativa, dar scade chiar la jumatate pe suprafata electrodului de depunere, la jumatatea
distantei dintre cei doi electrozi de emisie.

Corespunzator intensitatii campului electric constatam o scadere nesemnificativa a densitatii

de volum a sarcinii spatiale ionice in directia perpendiculara pe electrodul de depunere in dreptul
electrodului de emisie si o scadere dramatica a densitatii curentului ionic la suprafata electrodului
de depunere, in special la jumatatea distantei dintre doi electrozi de emisie.

Odata cu cresterea pasului este necesar sa creasca si distanta dintre electrozii de emisie,
corespunzator cu cresterea tensiunii de alimentare a electrofiltrului.

Prin modelul propus se poate optimiza modul de dispunere a echipamnetului interior,

(corelarea dintre h si d) astfel incat sa se obtina parametri electrici maximi cu efecte economice
majore.

Cresterea pasului si a distantei dintre electrozii de emisie conduce la cresterea tensiunii de

alimentare a electrofiltrului (deci a vitezei de migratie care este direct proportionala cu patratul
tensiunii) cu mentinerea consumului specific de curent si scaderea cheltuielilor de fabricatie, montaj
si exploatare.
 Fig. 13

Fig. 14

Fig.15
Fig. 16

Fig. 17
Fig. 18

Fig. 19
 Fig. 20

Fig. 21
Fig. 22

Fig. 23
Fig. 24

Fig. 25
 Fig. 26

Fig. 27
 6. MODUL DE FUNCTIONARE

6.1. EXPLICAREA NOTIUNILOR •

Electrofiltrul este partea instalaţiei de desprăfuire electrică în care are loc ionizarea şi
separarea particulelor din gaze.

El este constituit în principal din carcasa şi echipamentul interior, alcătuit din

sistemele de electrozi si sistemele de scuturare.

Echipamentul interior este impărţit in :

- Câmpuri electrice care definesc grupele de electrozi suspendaţi între două grinzi de
acoperiş;

- Sistemele de scuturare emisie si depunere.

Fiecare electrofiltru are patru câmpuri active dotate cu sisteme de scuturare pe partea de
emisie cât şi pe partea de depunere.

6.2. PRINCIPIUL DE DESPRAFUIRE ELECTRICA

Agregat de

putere
 Gazul brut strabate carcasa electrofiltrului, al carui echipament interior este constituit
in principal din electrozii de emisie cuplaţi la polul negativ al inaltei tensiuni si din
electrozii de depunere - legaţi la pămant - care formează polul pozitiv.

" Particulele in suspensie din gaze se încarcă. cu sarcini electrice si se separa din
curentul de gaze depunandu-se pe electrozii legaţi la pământ.

Particulele se încarcă cu ionii produşi de descarcarea corona de la electrozii de

emisie alimentaţi cu curent continuu de înalta tensiune.

Prin acţiunea câmpului electric ce se crează simultan între electrozii de emisie si de

depunere, particulele incărcate sunt atrase de electrozii de depunere legaţi la pământ.

Particulele separate pe electrozii de depunere se scutură periodic şi cad în buncărul

colector de unde sunt evacuate de organele de extracţie. Pentru scuturarea particulelor
depuse pe electrozi exista dispozitive de scuturare cu ciocane.

Intervalele intre scuturări se ajustează potrivit proprietaţilor de aderenţă ale

particulelor cu ajutorul unor dispozitive de programare.
1. Descriere sintetică a stației de epurare Făcăi

Stația de Epurare Ape Uzate Făcă i a fost proiectată și construită pentru tratarea apelor
menajere din Municipiul Craiova respectâ nd standardele de calitate ale efluentului conform normelor
europene în vigoare.

Pentru a asigura flexibilitatea în funcționare, stația este structurată pe 4 linii de operare

independente, atâ t în treapta primară, câ t și în cea secundară (biologică ). Capacitatea de tratare a
stației este de 5 mc/s în treapta mecanică , din care 2.5 mc/s se pot trata și în treapta biologică.

Debitul de apă uzată , care intră în stație, este mă surat cu ajutorul unui debitmetru tip Parschal,
montat pe canalul de intrare, lunar înregistrâ ndu-se cca. 1.4 milioane metri cubi de apă provenită din
sistemul de canalizare ce deservește populația Municipiului Craiova.

Procesul tehnologic de epurare care stă la baza funcționarii stației constă în:

Treapta primară – mecanică ;

Treapta secundară – biologică

Treapta terțiară – chimică

Treapta primară cuprinde:

- Secțiunea gră tarelor, echipată cu patru gră tare rare și patru gră tare dese cu auto cură țare,
comandate automat printr-un sistem tip SCADA, datele fiind transmise în dispeceratul de comandă al
stației; deșeurile reținute în Secțiunea Gră tare sunt colectate în containere și ulterior eliminate.

- Secțiunea Denisipare – degresare, echipată cu patru poduri racloare automatizate care

colectează separat nisipul și gră simile, acestea fiind evacuate cu ajutorul unui sistem de pompe +
sortatoare în containere, ulterior fiind eliminate.

Întreg ansamblul de echipamente, poduri, pompe, sortatoare, precum și suflantele care

furnizează aerul necesar separă rii nisipului și a gră similor, sunt comandate automat prin același
sistem de comandă SCADA, datele fiind transmise pe monitoarele aflate în Dispeceratul stației.

După ieșirea din treapta mecanică , apa ajunge în camera pompelor de apa uzată, de unde, cu
ajutorul celor trei pompe tip Flygt (P = 160 Kw și Qmax = 4500 m³) este pompată că tre treapta
biologică ; debitul de apă uzată că tre treapta biologică variază în funcție de nivelul apei din camera
pompelor, funcționâ nd, după caz, o pompă , două sau trei, putâ nd ajunge la un maxim de 2.5 mc/s
atunci câ nd nivelul apei în camera pompelor devine 6 m și funcționează trei pompe simultan.

Pornirea pompelor se face progresiv, fiind asigurată de un demaror tip Altistart care, în funcție
de semnalul analogic primit de la indicatorul de nivel LIT 07-01/02, transmite o frecvență variabilă
că tre pompă , proporțională cu debitul acesteia.

Treapta secundară cuprinde secțiunea Bio-P, structurată pe patru linii (bazine) cu o

capacitate de 3375 m³ fiecare.

În camera de distribuție de la intrarea în treapta biologică, apa uzată este mixată cu nă molul
activat de retur (RAS) pentru a inocula bacteriile necesare funcționarii corespunză toare a procesului
biologic.

Geometria bazinelor (carusel) și agitația produsă de că tre mixerele montate în bazine (câ te
unul pentru fiecare bazin) împiedică sedimentarea nămolului și, în același timp, menține un amestec
apă uzată – nă mol activ (masa biologică ) omogen, care, în condiții anaerobe, permite îndepă rtarea
fosforului. Fiecare bazin anaerob este dotat cu senzor ORP ce mă soară potențialul REDOX (Oxidation
Reduction Potential (ORP or REDOX Potential)) al masei biologice care este strâ ns legat cu gradul de
încă rcare organică al acesteia; plaja de mă surare a echipamentului este între -1500 mV ÷ +1500 mV,
valoarea mă surată de senzorul imersat (tip CPM253-PR0005+CPF82-PA 11 A3 + CYA 611 – 0B) fiind
vizualizată local pe un aparat tip ENDRESS & HAUSER LIQUIS M CPM 253+CPF 82+CPA 111, câ t și la
dispeceratul stației, prin sistemul de comandă SCADA.

Fiecare bazin anaerob este conectat la câ te un bazin de aerare cu o capacitate de 15000 mc,
printr-o conductă subterană Ø 2000 mm cu stă vilar manual de acces .

Geometria bazinelor, mixajul dat de mixerele M 08 – 01/…../ 08 (câ te două pentru fiecare linie
de aerare) și aerul suflat prin difuzoarele de aer permit nă molului să nu se sedimenteze și să creeze
condițiile aerobe necesare bacteriilor nitrificatoare și denitrificatoare.

Fiecare linie de aerare este dotată cu echipament ce mă soară potențialul REDOX , câ t și

echipament ce mă soară cantitatea de oxigen introdusă cu ajutorul suflantelor tip HV TURBO, senzorii
fiind imersați în zona anoxică , respectiv în zona aerobă .

ORP-ul este asemă nă tor cu cel din bazinele anaerobe, iar echipamentul ce mă soară oxigenul este
tip ENDRESS& HAUSER LIQUIS M COM 253 + COS 41 + CPA 111 dotat cu senzor tip COM 253 - DX
0005 + COS 41 – 2F + CYA 611 – 0A .

Corelarea automată a necesarului de oxigen funcție de debit și încă rcarea organică se realizează
cu ajutorul valvelor de regularizare (câ te una pentru fiecare linie de aerare); ele pot fi comandate cu
ajutorul sistemului SCADA și de că tre operatorul aflat în dispeceratul stației.
 După o retenție de cca. 7 ore, biomasa omogenă trece peste pragul de prea-plin al bazinelor în
camera de distribuție a decantoarelor, ulterior fiind distribuită că tre decantoarele finale aflate în
funcțiune (S 10-01/03) prin câ te o conductă poziționată în centrul decantorului, permițâ nd o
distribuție omogenă în acesta.

Nămolul activat care este sedimentat pe fundul bazinului este colectat printr-o mișcare lentă a
screperelor inferioare instalate pe podurile rotative MS 10-01/03; o pompă vacuum instalată pe
fiecare pod rotativ creează vacuum în cele două sifoane ale podurilor prin intermediul că rora nă molul
sedimentat este absorbit prin conductele cu DN 250 în inelul central. Debitul de nămol este regularizat
de valvele telescopice cu DN 225, instalate pe fiecare conductă. Nă molul din inelul central este
direcționat spre conexiunea hidraulică în Stația de Pompare RAS prin intermediul conductelor cu DN
800, debitul fiind regularizat de valvele telescopice DN 800/ DN 900, instalate la fiecare capă t al
conductelor cu DN 800 în Stația de Pompare RAS.

Fig. 1 Vedere aeriană - Stație Epurare Făcăi

2. Prezentarea Stației
Stația completă constituie un ciclu de depoluare continuu, cu secțiune de pre-tratare și
secțiune biologică cu nă mol activat. Stația este compusă din urmă toarele secțiuni:

2.1. Linia apei uzate

Linia apei uzate este divizată în urmă toarele parți:

 Intrare și linie bypass

  Mă surare debit
 Gră tare rare
 Gră tare fine
 Separator nisip și gră simi
 Sedimentare primară
 Stație de pompare
 Bio-P
 Bazin de aerare
 Decantoare finale
Aceasta linie primește apa uzată care vine din oraș, apoi se realizează pre-tratarea și tratarea
biologică , fiind îndepă rtate toate pă rțile solide, uleiul și gră simea, materialele organice, nitrogenul,
fosforul etc. pentru a se atinge parametrii efluentului.

Intrarea în
Separatoare, Grătare Măsurare stație și linie
sedimentare rare și fine debit intrare bypass

Bazine
sedimentare
primară
Rezervor
biogaz

Platformă
uscare nămol

Fig. 2 Vedere aeriană 1 – pă rți componente - Stație Epurare Făcă i

Apa uzată netratată intră în stația de tratare prin canalul colector, care colectează toată apa uzată din
orașul Craiova. La intrarea apei în camera de distribuție de intrare, apa uzată netratată este deviată
prin intermediul a două stă vilare manuale spre camera de deversare sau spre canalul by-pass că tre
râ ul Jiu, prin intermediul a două stă vilare monitorizate. În camera de deversare, apa uzată care
depă șește 5m3/s este deversată în canalul by-pass și de aici în râ ul Jiu. Canalul de deversare este
construit avâ nd ca dotă ri două stă vilare. În canalul dintre camera de distribuție de intrare și cea de
deversare și secțiunea gră tarelor este plasat un debitmetru, care este folosit la mă surarea debitului de
intrare în tratarea primară. La intrarea în secțiunea gră tarelor, apa uzată întâ lnește patru gră tare rare
frontale automate care se auto-cură ță ; patru gră tare fine se află după gră tarele rare. Un canal by-pass
și un gră tar manual by-pass sunt plasate de-a lungul gră tarelor rare și fine. Stă vilarele cu acționare
izolează fiecare linie în avalul gră tarelor rare și în amonte de gră tarele fine. Materialul rezultat de la
gră tarele rare este preluat de un conveior și descă rcat într-un container. Materialul reținut de
gră tarele fine este colectat de un conveior și apoi transportat (prin intermediul unui conveior
încrucișat) în două compactoare; materialul este apoi descă rcat în două containere.

După secțiunea gră tarelor, apa uzată intră în două canale de îndepă rtare a nisipului și gră similor. Cinci
suflante (una dintre ele în stand-by) furnizează aerul în canale prin intermediul difuzoarelor de aer
pentru a separa materialul plutitor și nisipul din debitul principal. Nisipul depus este colectat la partea
de jos a canalelor prin intermediul unui screper de nisip anexat la podurile mobile. Nisipul este
îndepă rtat prin intermediul a patru pompe care pompează în două sortatoare de nisip; sortatoarele de
nisip sunt dimensionate pentru a prelua 100% din volumul de nisip descă rcat de la canalele de
îndepă rtare nisip și gră sime. Nisipul, prin intermediul unui sortator, este descă rcat în containere, iar
apa rezultată este deviată în canalul colector. Materialul plutitor este colectat prin intermediul lamelor
de colectare fixate pe podurile mobile într-un canal, iar de aici sunt împinse prin intermediul
gravitației în gră tare rotative micro-fine pentru o separare ulterioară a apei de ulei, gră sime și
material plutitor. Apa este direcționată că tre canalul colector în timp ce materialul plutitor este
colectat în containere. Cele patru canale pot fi izolate prin intermediul unor stă vilare instalate în avalul
structurii. La ieșirea din camera de îndepă rtare nisip și gră sime există două stă vilare de monitorizare.
Apa rezultată de la compactorul de ecranare, de la sortatorul de nisip și de la gră tarele rotative micro-
fine este colectată în stația de pompare retur și merge la intrarea în stație. De aici, două pompe
submersibile fixate, de capacitate egală, recirculă apa în interiorul unită ții de îndepă rtare a nisipului și
a gră simii.

După trată rile preliminare, apa uzată de la separatorul de nisip și gră simi poate merge că tre Camera
de Distribuție pentru Bazinul de Sedimentare Primară prin intermediul conductei GRP DN 2000, sau
poate fi direcționată că tre by-pass. De la camera de distribuție, apa este distribuită în mod egal celor
patru bazine de sedimentare prin intermediul unui stă vilar manual. Bazinele de sedimentare sunt
bazine de beton circulare care au în partea din mijloc un recipient pentru nămol, un mecanism de
ră zuire pentru nă mol și un dispozitiv de îndepă rtare a spumei. Posibila spumă formată pe suprafața
bazinelor va fi îndepă rtată prin intermediul lamelor screperului și va fi împinsă în cutiile de spumă , iar
de aici, la stația de pompare spumă primară . Efluentul (apa tratată primar) va fi deversat peste
sistemul periferic de deversare în Stația de Pompare a Nămolului Primar.

Apa uzată poate fi pompată în camera de distribuție pentru bazinele Bio-P; debitul în exces de 2.5 m3/s
va fi bypasat în râ ul Jiu. În camera de distribuție, 4 stă vilare manuale permit accesul la bazinul Bio-P,
unde are loc îndepă rtarea biologică a fosforului. Stă vilarele direcționează debitul de la bazinul Bio-P
specific la bazinul Anaerob corespunză tor. Apa uzată tratată de la bazinele de aerare este distribuită la
decantoarele finale prin intermediul închiderii și deschiderii stă vilarelor de la camera de distribuție.
Apa curată de la stă vilare este direcționată în că minele de colectare și de aici spre ieșirea că tre raul Jiu.

Digestoare
Ieșire stație – măsurare anaerobe Rezervor
debit la ieșire biogaz

Decantoare
finale Namol
fermentat

Deshidratare
namol

Bazine Bio-
P
Bazine
Aerare

Fig. 3 Vedere aeriană 2 – pă rți componente - Stație Epurare Făcă i

2.2. Linia nămolului

Linia nă molului este divizată în urmă toarele secțiuni:

 Nămol primar și spumă

 Îngroșă toare
 Nămol secundar și spumă
 Stații de pompare RAS și SAS
 Pre-deshidratare
 Bazin nămol brut
 Digestoare
 Bazin nămol fermentat
 Deshidratare
 Zona de depozitare
 Fig. 4 Vedere aeriană 3 – pă rți componente - Stație Epurare Făcă i

Nămolul sedimentat în decantoarele primare este colectat în centrul bazinelor, iar de aici este
distribuit gravitațional în stația de pompare nă mol primar. De aici nămolul este pompat în două
îngroșă toare de nă mol și livrat în bazinul de depozitare nă mol brut. Nămolul biologic activat, depus în
decantoarele finale, este absorbit în Stația de Pompare RAS și apoi re-circulat în camera de distribuție
pentru bazinele Bio-P; nă molul activat în surplus este livrat pentru pre-deshidratare prin intermediul
pompelor SAS. Aici nă molul este amestecat cu poli-electrolit, îngroșat de filtrele mecanice și trimis
că tre bazinul de nă mol brut. Bazinul de nă mol brut colectează nă molul primar îngroșat, nămolul
secundar pre-deshidratat și spuma plutitoare din decantoarele primare și secundare. Nă molul brut
mixt de la bazinul de stocare nă mol brut este pompat în schimbă torul de că ldură și de aici în
digestoare. Nă molul fermentat este direcționat gravitațional că tre bazinul de stocare nă mol fermentat
și de aici că tre secțiunea de deshidratare. Aici nămolul fermentat este amestecat cu poli-electrolit,
deshidratat prin intermediul preselor și apoi colectat în conveiorul care îl direcționează în zona de
depozitare.

2.3. Linia biogazului

Linia biogazului este compusa din urmă toarele secțiuni:

 Rezervor biogaz
 Facilită ți de reconversie energie
 Arză tor surplus gaz
Biogazul produs în digestoare poate fi depozitat în rezervorul de biogaz sau tratat în unitatea de de-
sulfurare. De aici, poate fi ars (cu flacă ră ) sau utilizat pentru a produce energie prin intermediul unor
echipamente specializate de reconversie energie.

3. Schema bloc a stației

În Fig. 1 este prezentată fereastra principală a sistemului SCADA implementat în Stația de

Epurare Făcă i.

Principale componente ale stației urmă rite în SCADA sunt:

1. Camera de distribuție recepție și camera deversor

2. Secția gră tare
3. Separator nisip și gră simi
4. Camera distribuție pentru decantoare primare
5. Bazin aerare
6. Camera distribuție pentru decantoare secundare
7. Bazin BIO-P
 8. Digestor anaerob nămol
9. Stație pompare apă uzată tratată primar
10. Deshidratare nă mol
11. Îngroșă tor nămol
12. Fermentator nă mol

Fig. 1 Fereastra principală sistem SCADA – Stație Epurare Fă că i

În Fig. 2 sunt prezentate pă rțile componente ale Stației de Epurare Fă că i.

Fig. 2 Fereastra principală sistem SCADA – Stație Epurare Fă căi – detalii componente stație

Fig. 3 01. Camera de Distribuție: Intrare stație și By-pass stație

Fig. 4 02. Secțiunea Gră tare, separatoare

Fig. 5 03. Separator nisip, gră simi

Fig. 6 04. Camera distribuție pentru decantoare primare

Fig. 7 04-1. Decantoare primare

Fig. 8 Treapta BIOLOGICA – camera distribuție bazine bio, bazine bio, bazine aerare

Fig. 9. Îngroșător nămol

Fig. 10. Fermentare anaerobă

Fig. 11. Deshidratare