Cateheză la Duminica a 5-a din Postul Mare

SUFERINȚA OMULUI ÎNSTRĂINAT DE DUMNEZEU

Pregătirea aperceptivă:
Sufletul păcătos, robit patimilor, nu poate avea pace, nici nu poate să se bucure de Domnul,
chiar dacă ar avea toate bogățiile pământului și chiar dacă ar împărăți peste lumea întreagă.
Anunțarea temei:
Am început cateheza cu un cuvânt al Sfântului Siluan Athonitul. În
cuvântările anterioare am abordat problema suferinței, punând accentul în special
pe partea trupească, pe suferință ca boală. Astăzi aș dori să medităm asupra unei
suferințe mult mai profunde, a cărei cauză adesea este trecută cu vederea. Este vorba
despre durerea omului care s-a înstrăinat de Dumnezeu, despre suferința născută din
păcat.
Tratarea temei:
Pentru a înțelege problema, o vom trata pas cu pas. Plecăm din momentul
creației, când omul a fost zidit de Dumnezeu după chipul Său. Datorită acestui fapt,
el manifestă o sete după infinit, un dor după Dumnezeu. Pecetea chipului lui
Dumnezeu îl atrage pe om spre iubirea supremă și îl conduce spre realizarea
comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii.
Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu. (Psalmul 62, 2)
Zilele noastre sunt pline de dorul de a pătrunde în sfera dumnezeiască cu toate fibrele ființei
noastre. (Sfântul Sofronie Saharov)
Iubirea din lume este răsfrângere a infinitei iubiri dintre Persoanele
Preasfintei Treimi. Împlinirea omului ca persoană și implicit fericirea sau nefericirea
lui constau în răspunsul pe care îl oferă iubirii divine. Dumnezeu trimite Cuvântul
Său ca pe o chemare adresată omului. Răspunsul omului se manifestă prin rugăciune,
prin pocăință, prin asceză. Pe acestea s-a înfiripat dialogul între Dumnezeu și om.
Sufletul meu tânjește după Domnul și Îl caut cu lacrimi. Cum aș putea să nu te caut? Tu m-ai
găsit mai întâi și mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh și sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne,
întristarea mea și lacrimile... Dacă nu M-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut.
Dar Duhul Tău mi-a dat să te cunosc și sufletul meu se bucură că Tu ești Dumnezeul și Domnul meu
și tânjesc după Tine până la lacrimi. (Sfântul Siluan Athonitul)
Grija excesivă pentru trup propagată în societatea actuală a înăbușit dorul
sufletului după Dumnezeu. Omul a pierdut conștiința propriei origini și a destinului
său ceresc. Nu mai poate estima corect valoarea vieții. Efectele păcatului se răsfrâng
și asupra celorlalți, stricând relațiile și armonia dintre cel ce păcătuiește și semenii
săi și contribuind la deteriorarea atmosferei morale în întreaga societate.
 Păcatul este întotdeauna lipsa dragostei și, deci, separarea, izolarea, războiul tuturor
împotriva tuturor. (Părintele Alexander Schmemann)
Omul trăiește tot mai intens drama înstrăinării, simțindu-se abandonat. De
fapt, păcatul îl exclude, așa cum a oprit-o și pe Sfânta Maria Egipteanca să se apropie
de lemnul cinstitei Cruci. Neliniștea și frica îi provoacă o serie de boli ale trupului,
dar îi paralizează și puterile sufletului. Toate acestea sunt generate de golul rămas în
om ca urmare a despărțirii de Dumnezeu, gol pe care nu-l poate umple altcineva sau
altceva.
S-a întunecat mintea noastră cu cele lumești și nu poate să caute spre Tine cu durere; s-a răcit
inima noastră de atâtea ispite și nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine.
(Rugăciunea de la finalul Acatistului Mântuitorului Iisus Hristos)
Ieșirea din criză o reprezintă întoarcerea omului la starea lui firească, acea
venire în sine, de care a dat dovadă și Sfânta Maria, însoțită de făgăduința pocăinței
sincere și definitive. Aceasta se concretizează prin statornicia în bine și tăria în lupta
cu păcatul. În Biserică, prin Sfintele Taine și cuvânt, omul soarbe tăria de a se
împotrivi răului și de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Prin
acestea depășește spațiul și timpul acestei lumi, descoperind sensul eshatologic al
propriei existențe.
O viață creștinească autentică se întemeiază pe rugăciune. Aceasta devine
medicament pentru suflet. Ea îi aduce echilibru celui care începe să o practice. Cel
care se roagă se vindecă întâi pe sine, apoi devine factor de însănătoșire și de coeziune
pentru cei din jur. Cel ce se roagă îi poartă pe ceilalți în inima sa, iar ei sunt atrași de
bunătatea, sinceritatea și toleranța rugătorului, doresc comuniunea cu el, îi cer să se
roage pentru ei și îi solicită sfatul. Rugăciunea este prilejul întâlnirii reciproce a
oamenilor în iubirea lui Dumnezeu.
Dobândește pacea și mii de oameni în jurul tău se vor mântui. (Sfântul Serafim de Sarov)
Recapitulare:
Oamenii își identifică reciproc valoarea și demnitatea doar atunci când
comunicarea dintre ei cuprinde lauda adusă lui Dumnezeu.
Prietenia nu poate rămâne deplină și desăvârșită decât între cei cu aceleași virtuți, pe care
aceeași voință și aceleași țeluri de viață nu-i lasă niciodată, sau numai foarte rar, să aibă sentimente
deosebite sau să nu fie de aceeași părere în cele ce duc la plinătatea vieții duhovnicești.
(Sfântul Ioan Casian)
Asociere:
Rugăciunea este strâns legată de liniște. Cea de-a doua este impusă ca o
condiție exterioară pentru prima, fiind caracterizată prin absența zgomotului.
Din tăcere se naște liniștea, iar din liniște, rugăciunea. (Sfântul Varsanufie de la Optina)
Efectul se produce însă în interior. Rugăciunea aduce liniștirea sufletului.
 Când ți se întâmplă o ispită sau te întărâtă vreo vorbă spusă împotriva ta, pentru ce să-ți
întorci mânia împotriva unui om sau să scoți un țipăt nearticulat? Aminteşte-ți atunci păcatul pe
care acestea îl atrag, fugi la rugăciune şi vei linişti îndată această mişcare fără rânduială dinlăuntrul
tău. (Gheronda Iosif Vatopedinul)
Generalizare:
Nevoia de muzică permanentă descoperă incapacitatea omului modern de a se bucura de
liniște, de a o înțelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o absență, ci tocmai ca pe o prezență și ca pe o
condiție pentru orice prezență reală. (Părintele Alexander Schmemann)
Liniștea este cadrul în care auzim șoapta lui Dumnezeu, în care reușim să ne
transpunem în situația fratelui nostru pentru a-i înțelege nevoile și nu în ultimul
rând, este locul unde ne întâlnim cu noi înșine. Abia acolo, în liniște. Poate nu ne
place ce vedem. Poate doare. Dar acesta e locul de unde începe scara către Împărăția
lui Dumnezeu.
Aplicare:
În zilele noastre numărul celor care obișnuiesc, măcar pentru câteva ceasuri
pe săptămână, să părăsească agitația și să se retragă în natură, într-o zonă puțin
aglomerată, este din ce în ce mai mare. E îmbucurător acest lucru. A petrece timp în
natură înseamnă sănătate pentru trup, pentru minte, dar și pentru suflet. Iar, dacă în
acestă destindere am lua cu noi și o carte de rugăciuni sau o Psaltire, din care să citim
15-20 de minute, cu siguranță efectele benefice ar fi mult mai vizibile.

Surse bibliografice:

CITIRIGĂ, Vasile, Omul fără rugăciune și suferințele lui, în „Sensul vieții, al suferinței și al
morții”, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2008.
LARCHET, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, București, Editura Sophia, 2006;
SCHMEMANN, Alexander, Postul cel mare, București, Editura Sophia, 2013;
SFÂNTUL SILUAN ATHONITUL, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Sibiu, Editura
Deisis, 2001;
TATSIS, Dionisie, Rugăciunea, comunicarea tainică cu Dumnezeu și alte texte folositoare
de suflet, Galați, Editura Egumenița, 2014;