Dificultăţile rugăciunii

12 Martie 2009

2941359-
lgDificultatea cea mai frecventă, cea cunoscută de fiecare din experienţă este arta foarte delicată
de a pune în acord lumea noastră psihică, conţinutul ei mişcător, agitat, încărcat de grijile
momentului prezent, cu conţinutul rugăciunii liturgice sau al rânduielii noastre personale. Dar în
spatele acestei tensiuni foarte reale de căutare a unui dificil acord, se ascunde deseori o surdă
existenţă, o formă de ispită foarte rafinată.

De obicei ea se foloseşte de argumentul sincerităţii: nu te afli pentru moment într-o stare de

rugăciune; dacă te forţezi, rişti să profanezi sacrul, fiindcă, oricum, ai rămâne ispitit, exterior,
absent, şi în cele din urmă, plictiseala şi apăsarea sufletului ar triumfa.

Trebuie oare în acest caz, să aştepţi momentul inspiraţiei, cu riscul de a nu-l afla niciodată ?

Pentru a suprima în germene această formă de tentaţie şi a îndepărta orice neînţelegere, este
important să sesizăm că rugăciunea comportă o stare preliminară, un aspect ascetic de efort.

Iată experienţa unui sihastru: "Eu cred că nu există lucru mai greu decât rugăciunea. Când omul
vrea să se aşeze la rugăciune tocmai atunci vrăjmaşii, demonii. caută să-l împiedice....rugăciunea
cere luptă până la ultima suflare."
Apare de asemenea rezistenţa firii, decurgând din lenevirea şi greutatea sufletului. Toată
această latură întunecată a fiinţei umane ne face să înţelegem, pe urmele lui Origen, "că un singur
sfânt e mai puternic în luptă prin rugăciunea sa, decât o mulţime de păcătoşi." Altundeva, acelaşi
autor face în treacăt precizarea că urcuşul unui munte înalt este obositor ...

Dispunem noi de timp suficient pentru a ne ruga ? Desigur, şi încă de mult mai mult decât
credem. "Câte clipe de toropeală, de neatenţie ar putea deveni clipe de rugăciune, aşa încât să
ajungem atenţi, prezenţi faţă de fiinţe şi lucruri. Chiar grija, dacă devine dialog cu Dumnezeu,
lăsare în grija Lui. I se poate dărui până şi oboseala care ne împiedică să ne rugăm, chiar şi
neputinţa de a ne ruga."

Tocmai în aceste clipe frecvente de singurătate, de oboseală, numele lui Iisus poate deveni un
strigăt de chemare interioară, lumina care dă sens unei munci monotone, sunetul realului pentru a
îndepărta reveria sau, în sfârşit, pura binecuvântare asupra fiinţelor şi a lucrurilor.

"Aducerea aminte de Dumnezeu, chiar fără să fie rostit un singur cuvânt, este deja rugăciune şi
ajutor", spune Sfântul Varsanufie.

Totodată "la ceasul când duhul rătăceşte este mai bine să citeşti decât să te rogi", până în clipa
când "Duhul însuşi învaţă inima". De aceea, explică Sfântul Isaac, "rugăciunea este cheia care
deschide înţelegerea Scripturii."

(Reeditare) (Paul Evdochimov - Vârstele vieţii spirituale)