Scurtă

incursiune
în arta miniaturii

CATALOG DE EXPOZIȚIE
BUCUREȘTI 2019
 Expoziție Organizată
în Cadrul Salonului de Miniatură Ediția I
de Serviciul Manuscrise-Carte rară al Bibliotecii Academiei Române
Coordonator: Gabriela Dumitrescu

Redactare texte
Gabriela Dumitrescu
Lectori
Luminița KÖvari, Lorența Popescu, Mădălina Lascu
Concepție grafică și tehnoredactare
Gabriela Dumitrescu

Coperta
Frontispiciu din manuscrisul românesc 2711,
miniat de Popa Flor

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Scurtă incursiune în arta miniaturii: Catalog de expoziție / coord. Gabriela Dumitrescu. -
București: Tracus Arte, 2019
ISBN 978-606-023-138-7

I. Dumitrescu, Gabriela (coord.)

Cuvânt-înainte
Se știe că, până la apariția tiparului, mai întâi
în China, pe la sfârșitul secolului al IX-lea, apoi
în Europa, către mijlocul veacului al XV-lea,
principalele mijloace de înregistrare, conservare și
vehiculare - în timp și spațiu - a gândirii umane au
fost manuscrisele.
În Orientul Antic se scria pe tăblițe de ceramică,
iar în Egiptul, Grecia și Roma aceleiași epoci, mai
cu seamă pe foi de papirus. Începând cu secolul al II-lea,
atât în Orient, cât și în Occident, se răspândește
scrisul pe suluri de pergament, numite rotulus, care
înlocuiesc treptat papirusul și tăblițele de ceramică.
În Evul Mediu, înainte de nașterea tiparului, scrisul
era atributul exclusiv al Bisericii, iar cărțile erau
scrise de mână. Pentru diseminarea textelor liturgice
și a Bibliei, fiecare mare mănăstire sau abație avea
un atelier de copiști călugări care recopiau scrierile
religioase. Pentru a sublinia importanța scrierilor
liturgice, copiștii împodobeau literele inițiale ale
paragrafelor și decorau marginile paginii.
Începând cu secolul al XI-lea, pergamentului i
se substituie tot mai mult hârtia, adusă inițial în
Europa din țările Orientului. Ulterior, Europa însăși
va produce bogate sortimente de hârtie, filigranate
cu mărcile manufacturilor producătoare, ceea ce
facilitează adeseori cercetătorilor din epoca noastră
datarea unor texte după filigranul din hârtia lor,
atunci când ele însele nu sunt datate. Multe veacuri
însă, paralel cu hârtia, pergamentul a continuat să
constituie prestigiosul suport al unor somptuoase
manuscrise.
Încă de la apariția lor, cărțile caligrafiate pe foi
de pergament sau de hârtie, religioase sau laice, au
fost frecvent împodobite cu diverse elemente decora-
tive - litere ornate, viniete, chenare, frontispicii,
reprezentări simbolice și figurative, monocrome
sau policrome - cunoscute, global, sub numele de
miniaturi, termen derivat din denumirea oxidului
roșu de plumb, numit miniu, folosit inițial la
executarea acestor decorații. Deși ulterior s-au
utilizat în acest scop și alte substanțe colorante,
minerale sau vegetale, ornamentele respective
au continuat să se numească miniaturi, dar
înțelesul noțiunii s-a restrâns cu vremea numai
la sfera ilustrațiilor figurative ale manuscriselor,
extinzându-se apoi asupra tuturor reprezentărilor
de mici dimensiuni, indiferent de tehnica lor.
Prima tehnică a fost aceea a guașei pe pergament
(înainte de invenția hârtiei); apoi, acuarela pe
vellum, care a oferit picturii și suportului său efectele
combinate ale luminozității și transparenței. Deși
vulnerabilă la lumină, miniatura, protejată în cărți,
a păstrat prospețimea culorilor originale.
Constatând că în „orice istorie a artelor (...),
miniatura este așezată între artele minore, fără
niciun fel de dreptate, fiindcă arta nu se socotește
după dimensiuni”, Nicolae Iorga pleda pentru
așezarea acesteia „la un loc cu pictura, fiindcă
este exact același lucru”, concluzionând totodată
că ea constituie „una dintre manifestările cele mai
splendide ale sufletului Evului Mediu”.
Întrucât realizarea cărților manuscrise era o
întreprindere migăloasă, îndelungată și costisitoare,
fiecare exemplar constituind un unicat, durata lor de
utilizare trebuia să fie cât mai mare. Pentru a rezista
eroziunii timpului și altor deteriorări, ele erau legate
în scoarțe de lemn, îmbrăcate în catifea, în piele sau
în plăci din metale prețioase, decorate la rândul
lor - prin ștanțare, gravare, cizelare sau ciocănire
- cu diferite motive ornamentale, geometrice și
vegetale, cu scene religioase și figuri de sfinți, cu
scurte inscripții liturgice sau votive, cu incrustații
de emailuri și pietre scumpe. Lucrate astfel, aceste
ferecături dobândeau ele însele atributele unor
autentice opere de artă.
În ultimii douăzeci de ani, studiul manuscriselor
cu miniaturi a trecut printr-o adevărată revoluție.
Îndepărtându-se de cercul restrâns al codicologilor
și al criticilor literari, cercetările privind cartea
medievală au fost larg deschise specialiștilor în
istoria artei și au fost marcate de studii și publicații
majore. Studiile și cataloagele de expoziții s-au
succedat reciproc și au făcut posibilă evidențierea
atât a bibliotecilor și muzeelor, a colecțiilor de
patrimoniu, cât și a artiștilor și a operelor lor.
Să ne amintim că, în domeniul filologiei, avem
tendința de a publica și a republica cu bucurie
aceleași texte, privilegiindu-i pe scriitorii care
au primit eticheta de „reprezentanți de seamă ai
literaturii”. În același mod, studiile de fond din
istoria artei se concentrează pe „marii maeștri”,
neglijându-i, astfel, pe „micii maeștri”, rămași mult
timp în umbră. Studierea producției manuscrise
într-un anumit loc sau regiune în mod exhaustiv,
combinând datele furnizate de manuscrisele care
au supraviețuit și sursele de arhivă, reprezintă o
metodă excelentă de raportare între „miniaturiști”
și „mici maeștri”. Astfel de studii ar fi fundamentale
pentru construirea unei viziuni de ansamblu asupra
dezvoltării imaginii.
Expoziția de față oferă oportunitatea unui nou
impuls cercetărilor referitoare la cartea miniată,
prin deschiderea de noi domenii de studiu. De fapt,
cercetând conceptele de funcționare a scriptoriilor
sau a atelierelor, această expoziție nu va deschide
doar un număr mare de căi de cercetare asupra
artiștilor și a operelor lor, ci, în același timp, va genera
o serie de întrebări privind condiţiile de producție
și difuzare a manuscriselor miniate în contextul
mai larg al artei figurative și, de asemenea, asupra
permeabilității practicilor artistice.
Gabriela Dumitrescu
5
6
Manuscrise românești
7
Filothei sin Agăi Jipei, Psaltichie rumânească
1713; hârtie, 259 f. ; 210 x 150 mm
B.A.R., Ms. rom. 61
Textul Psaltichiei - o frumoasă scriere cursivă -, cât
şi notaţia muzicală sunt cu cerneală neagră și roșie;
titlurile şi iniţialele sunt redate cu cerneală roşie.
Titlul manuscrisului (f. 4r) este încadrat de o poartă
de carte susţinută de două coloane pe care urcă vrejuri
de acant; în partea superioară, un arc în plin cintru,
bogat împodobit cu frunze de acant. Pe versoul foii
de titlu se află portretul lui Constantin Brâncoveanu,
în tuş negru, încadrat într-un medalion de formă ovală,
înscris într-un dreptunghi, pe fond verde, ornamentat cu
vrejuri, frunze şi flori de acant, fin executate; același tip
de ornamentație se regăsește în frontispiciile de la filele:
8
5r (în tuș negru), 8r (pe fundal verde), 68r (pe fundal
verde), 114r (pe fundal verde), 227r (pe fundal galben);
alte frontispicii, prezente în general la începutul
capitolelor, sunt în tuş negru și roșu, cu motive florale,
cu entrelacs-uri, colorate în roșu și negru sau roșu și
verde (f. 71r); inițialele marginale ornate, în cerneală
roșie; la f. 8r şi 114r, se găsesc iniţiale colorate în verde,
de dimensiuni mai mari, ornate cu motive florale.
Volumul are o legătură în piele maro, pe tăblii de
lemn, cu ornamente presate aurite; pe coperta
anterioară, în medalion, Scena Răstignirii, iar pe cea
posterioară, imaginea Fecioarei Maria cu Pruncul.
 9

Portretul domnitorului Constantin Brâncoveanu

Slujebnicul arhieresc al Mitropolitului
Ştefan al Ungrovlahiei
Secolul XVII (mijloc); hârtie, 114 f.; 280 x 190 mm
B.A.R., Ms. rom. 1790
Slujebnicul arhieresc al Mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei
este un strălucit exemplu pentru preluarea elementelor
occidentale în arta miniaturii româneşti, în care copistul,
preluând din elementele străine, ceea ce corespundea
limbajului plastic românesc în spiritul tradiţiei şi viziunii
artistice proprii, realizează o capo­doperă.
Caracteristicile Slujebnicului sunt conferite de introdu-
cerea iniţialelor cu valoa­ re de ornament în mici
compoziţii, alături de care miniaturistul aduce o
contribuţie pro­­prie, şi anume ilustrarea textului liturgic,
pe parcursul a 114 file, prin imagini ce urmă­resc riguros
textul. Originea în icono­grafia pietistă occidentală este
evidentă, scenele prezentate fiind, de fapt, o repre­
10
zentare de factură occidentală adaptată la sensibilitatea
liturgică răsăriteană, legată totuşi de primele semne
ale unei revigorări euharistice în spaţiul creştinismului
românesc.
Specificul secolului al XVII-lea, evident şi în arta
miniaturii, este întrepătrunderea reciprocă a influenţelor
între Moldova şi Ţara Românească, chiar dacă miniatu-
riştii care au lucrat în Ţara Românească au fost
mai conservatori, portretele evangheliştilor nefi­ ind
prezentate în plină pagină, ci înca­drate în ornamentul
vegetal al frontispiciului. Această modalitate de repre-
zentare a evangheliştilor în frontispiciu nu era însă
străină de arta bizantină.
11
12
13
Psaltire cu tâlc
1754; hârtie, 276 f.; 315 x 205 mm
B. A.R., Ms. rom. 2711
Copistul şi ilustratorul manuscrisului este popa Florea,
traducător şi „dascăl slovenesc” la Şcoala domnească de
la biserica „ Sf. Gheorghe Vechi” din Bucureşti.
Textul manuscrisului este pe două coloane, scris cu
cerneală neagră, titlurile şi iniţialele cu roşu; frontispicii
şi miniaturi împodobesc filele 1r-v, 2, 3v, 4.
Preotul Florea a copiat mai multe lucrări teologice şi
istorice: Tâlcul Evangheliilor al lui Teofilact al Ohridei
(după traducerea episcopului Damaschin), 1764; Pateric
sau Otecinic al Pecerscăi, ce cuprinde întru sine viaţa
sfinţilor părinţilor noştri ce-au strălucit în peşterile de-
acolo (1758 - partea întâi tâlcuită de Vasile Dascălul,
iar partea a doua de „sfinţia sa popa Florea, dascălul
14
slovenesc din Bucureşti”); Cronograf (două exemplare
nedatate); Cartea cu întrebările lui Constantin
Cantacuzino şi Răspunsurile lui Ioan Cariofil care s-au
tălmăciuit de pre limba elinească pre limba rumânească,
prin îndemnarea popei Flor, dascăl slovenesc, hartofilax;
Pomelnicul bisericii Şerban Vodă din Bucureşti; Condica
sfintei Mănăstiri Dealul; o copie după cunoscuta lucrare
iconografică a mitropolitului Antim Ivireanul - Chipurile
Vechiului şi Noului Testament, adecă obrazele oamenilor
celor vestiţi ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie şi în
Evanghelie şi adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au
făcut pe vremea lor... (B.A.R., Ms. rom. 5896), cuprinde
503 portrete în medalion, 7 desene şi 4 miniaturi.
15
Vincenzo Cornaro, [Poemul Erotocrit]
București, 1787; hârtie, 219 f.; 239 x 190 mm
B.A.R., Ms. rom. 3514
În literatura populară a secolului al XVIII-lea românesc,
Erotocritul a circulat sub forma unui roman-poem, fiind
tradus pentru prima dată în limba română de Hristodor
Ioan Trapezuntul în anii 1770-1780, iar a doua oară,
de un anonim. Mai târziu, Anton Pann şi Tudorache
Iliad realizează o nouă traducere în limba română,
publicată la Sibiu în 1837. De această dată, poemul a
fost publicat sub titlul Noul Erotocrit, după prelucrarea
în versuri, în limba neogreacă, a lui Dionisie Fotino,
apărută la Viena în 1818. De-a lungul timpului, poate
mai mult decât oricare alt roman cu caracter popular,
Erotocritul s-a bucurat de o largă răspândire în cadrul
societăţii româneşti, îndeosebi în vremea domniilor
fanariote. Mulţi boieri de seamă din Valahia și din
16
Moldova au fost interesaţi de conţinutul acestui roman
şi au contribuit cu bani la copierea şi răspândirea lui.
Aşa se face că numărul manuscriselor care s-au păstrat,
atât din traducerea moldovenească în proză, cât şi din
traducerea muntenească, atribuită de Eugenia Dima lui
Alecu Văcărescu, este destul de mare, cele mai multe
dintre ele aflându-se la Biblioteca Academiei Române.
Dintre acestea, manuscrisul copiat la Bucureşti în 1787
de logofătul Ioniţă şi ilustrat de Petrache logofăt este
considerat de Vasile Grecu cel mai aproape de original.
Ilustrația volumului se compune din două tipuri de
ornamente: ornamente fitomorfe și miniaturi care
însoțesc textul romanului.
17
18
19
20
21
Istoria lui Alexandru cel Mare (Alixăndria)
Iaşi, 1790; hârtie, 80 f.; 360 x 230 mm
B.A.R., Ms. rom. 869
Manuscrisul Alixăndriei a fost copiat şi ilustrat în
manieră populară de Năstase Negrule din Iaşi. Textul
este scris cu cerneală neagră şi roşie, cu scriere cursivă,
titluri şi iniţiale cu roşu. Volumul conţine numeroase
miniaturi, unele în plină pagină, în culori (peniţă şi
acuarelă), reprezentând scene din viaţa lui Alexandru
Macedon. Romanul popular Alixăndria, al cărui text
original datează din secolul al III-lea î. Ch., a fost scris
în Egiptul elenistic, în limba greacă, de un anonim. Din
Egipt, romanul a călătorit apoi în Răsărit, în ţările care
făcuseră parte din Imperiul lui Alexandru cel Mare
şi s-a răspândit cu deosebire în Imperiul Bizantin,
22
unde a căpătat un colorit creştin. În forma în care
romanul bizantin s-a întors din Occident în Balcani,
personalitatea marelui cuceritor a fost transformată
după concepţia cavalerismului medieval: Alexandru
a devenit un împărat creştin, cu trăsături cavalereşti,
mărinimie, lealitate, ca şi eroii din romanele courtois.
Introdusă în literatura noastră în secolul al XVI-lea,
povestea s-a răspândit repede în toate straturile
societăţii şi, până în pragul secolului al XIX-lea, a
format lectura de copilărie a marilor scriitori care au
pus temeliile literaturii moderne: I. Heliade Rădulescu,
Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu.
24
25
Cartea zugravilor Mihai, Radu, Avram şi Niţă
din Târgovişte
1740 - 1862; hârtie, 148 f.; 240 x 175 mm
B.A.R., Ms. rom. 4602
Pictura din Ţara Românească a cunoscut un progres
remarcabil în secolul al XVII-lea şi la începutul
secolului următor. Din îmbinarea iconografiei tradi-
ţionale din secolele anterioare, cu unele influenţe
străine, mai ales din arta postbi­zantină athonită,
zugravii români au reuşit să realizeze, spre sfârşitul
secolului, o artă cu trăsături proprii, specific
românească, menţinută şi în secolul următor. În
cadrul epocii postbrâncoveneşti, pictura biseri-
cească s-a făcut cunoscută prin numeroase
ansambluri care vor deveni modele pentru noile
generaţii de artişti, care şi-au îmbogăţit creaţia atât
26
prin transpunerea în pictură a elementelor realităţii
înconjurătoare, cât şi prin respectul faţă de tradiţie.
Deşi desenele lui Radu Zugravu sunt cuprinse în
două manu­scrise (4602 şi 5307), în realitate ele se
constituie într-o singură serie. Această concluzie
este confirmată de însemnările făcute de Radu
Zugravu, putându-se constata cu uşurinţă că
ele sunt ale unei singure persoane pentru toate
lucrările care aparţin veacului al XVIII-lea şi
până în primii ani ai veacului al XIX-lea, ultima
însemnare a artistului datând din 1802.
27
28
29
Andrei Criteanul, Canonul cel Mare
Sălişte, 1859; hârtie, 71 f.; 214 x 180 mm
B.A.R., Ms. rom. 1638
Volumul este scris de Procopie Pătruţ, „eclisiarh”, cum
se menţioneză în foaia de titlu. Textul este cu cerneală
neagră şi roşie în pagină cu chenar. Manuscrisul are
numeroase miniaturi şi iniţiale ornate, realizate în
peniţă şi acuarelă.
Poet, pictor, imnograf şi imnolog, copist bisericesc, dar
şi unul dintre cei mai mari miniaturişti ai României,
Picu Pătruţ a desfăşurat, alături de activitatea sa duhovni-
cească, şi o vastă activitate cultural-religioasă, ce se
reflectă în sute de cântări, imnuri şi poeme, ilustrate cu
aproape 3 000 de miniaturi în culori.
În cadrul unui dialog al artelor, Picu Pătruţ realizează o
serie de miniaturi reprezentând fragmente sau momente
biblice importante, înţelegând că vizualul are întâietate
30
faţă de verbal, mai ales într-o perioadă în care nu toţi
ştiau să citească sau să scrie. Prin reprezentările sale, a
deschis o poartă spre cunoaşterea textului biblic şi nu
numai, oferind posibilitatea înţelegerii scriptice prin
imagine. Astfel, imaginea se poate dovedi mai puternică
decât ideile şi cuvintele atunci când vehiculează unul
sau mai multe simboluri care concentrează în mod
firesc şi la cel mai înalt grad sensibilate şi sens.
O înţelegere profundă a scrierilor biblice a dat naştere
acestor miniaturi deosebite, care impresionează prin
fineţea artistică şi tehnica specială, susţinută de o
bună cunoaştere a compoziţiei picturii religioase şi a
iconografiei ortodoxe.
31
32
33
34
Manuscrise grecești
35
Canon de pocăință
Secolul XI /XII; pergament, 10 f.; 220 x 160 mm
B.A.R., Ms. grec 1294
Opera spirituală a sfântului Ioan Sinaitul - Scara
dumnezeiescului urcuş -, scrisă în prima jumătate
a veacului al VII-lea, a fost, până în pragul epocii
moderne, cea mai citită lucrare din domeniul literaturii
ascetice. Manuscrisul Scării de la Princeton şi codicele
Sinaiticus gr. 418125, cărora li se adaugă codicele
Vaticanus gr. 394126, toate din secolele XI-XII, au o
desfăşurare concurentă a ciclului de ilustraţii. Un grup
distinct de ilustraţii este acela care însoţeşte Canonul de
pocăință inspirat de al V-lea capitol al Scării, compus
pentru nevoinţele sfinţilor osândiţi.
Manuscrisul grec 1294, considerat a fi cel mai vechi al
colecţiei B.A.R. (secolul XI/XII), este totodată şi cel mai
valoros. Copiat pe pergament, cu miniaturi ocupând
36
2/3 din fiecare pagină, în culori, pe fond de aur, codicele
B.A.R. şi Vaticanus graecus 1754 reprezintă singurele
copii de epocă bizantină cunoscute ale acestui text,
inspirat de capitolul al V-lea al Scării.
Canonul începe cu o scenă de instrucţie corespunzătoare
invocaţiei: „Alergaţi şi vă apropiaţi, veniţi, ascultaţi şi
vă voi povesti vouă, toţi cei ce l-aţi mâniat pe Domnul.
Adunaţi-vă şi vedeţi câte a arătat sufletului meu spre
zidire... Luaţi aminte, fraţii mei, la cuvântul meu”.
Transpunerea vizuală a textului urmăreşte secvenţele
poemului, care sunt echivalate cu unele scheme grafice
care se compun în formule iconografice organizate
după exigenţe strict plastice.
 37

Fecioara Maria în rol de intercesoare, rugându-se pentru pocăiţi în poziţie tipic bizantină de rugă
38
 39

Grup de penitenţi
40
 41

Călugări penitenţi care se abandonează plânsului şi tânguirii, împovăraţi de patimi şi păcate

A treia miniatură din ciclu este reprezentarea invocaţiei
din capitolul al V-lea al Scării dumnezeiescului urcuş,
oda I, 3: „Străpunşi de săgeata celui rău, ajunşi din
nebăgare de seamă aproape de pieire şi depărtaţi de la
faţa Ta, nu ne trece cu vederea, Preamilostive!”
În prim plan, un grup de trei călugări, plasaţi în stânga
42
imaginii, sunt înfăţişaţi în poziţii tipic bizantine de
rugă (în picioare, cu mâinile întinse înainte şi palmele
întoarse în sus, iar chipul îndreptat spre cer). Ruga le
este ascultată şi cerul se deschide (colţul dreapta sus)
într-un arc de cerc în nuanţe de albastru, de unde mâna
lui Iisus binecuvântează.
A cincea miniatură din ciclu este reprezentarea invo-
caţiei din capitolul al V-lea al Scării dumnezeiescului
urcuş, oda III, primul tropar. În prim plan, un grup de
şase penitenţi de diverse vârste sunt înfăţişaţi în poziţii
de pocăinţă şi smerenie, meditând la păcatele comise.
În textul odei se menţionează că oamenii au primit în
trecut o haină nemuritoare, dar, pierzând-o, ei sunt
nevoiţi acum să stea la pământ, pe cenuşă şi înveliţi
în pânză de sac. Totuşi, personajele sunt reprezentate
îmbrăcate în tunici colorate în nuanţe deschise de ocru, verde,
albastru şi roz. Personajele stau aşezate pe panta unui deal
stâncos, iar fundalul este acoperit cu aur şi reprezintă cerul.
43
Tetraevangheliar
Secolul XIII; pergament, 261 f. (252 f. pergament,
restul hârtie); 230 x 175 mm
Provenienţă: Biblioteca D. A. Pappazoglu
B.A.R., Ms. grec 1175
Majoritatea scriptoriilor bizantine, fiind dependente de
curte și de înaltul cler, au respectat cu strictețe canoanele
pentru imaginile religioase. Tetraevangheliarul de față
se remarcă prin valoarea excepţională a miniaturii
şi a ornamentaţiei. Copiat pe pergament, în secolul
al XIII-lea, în Mănăstirea Simonopetra din Muntele
Athos, volumul este splendid decorat cu patru
miniaturi policrome în plină pagină, pe fond de aur,
reprezentându-i pe cei patru evanghelişti, şi cu deosebite
ornamente miniate pentru tabelele de concordanţă,
copiate în pagină de compoziţie arhitectonică, cu
capiteluri, arcade şi colonete, realizări exemplare ale
44
artei iconografice şi ornamentale bizantine.
Caligrafia elegantă, cu litere cel mai adesea cu aur, își
împletește efectele cu acelea ale chenarelor somptuoase
din repartiția decorativă a tabelelor de concordanță, în
care florile și păsările, reale sau fantastice, însuflețesc
cu o viață feerică imaginea. În coloritul intens al acestor
miniaturi se vede înrâurirea pe care emailurile și
țesăturile au exercitat-o asupra rafinamentului compo-
zițiilor și a expresiei de robustă măreție a imaginii.
Bizanțul și-a creat astfel un stil propriu în miniatura
ornamentală, foarte îndepărtat de modelele antice şi de
artele somptuare din Orient.
45
46
47
48
49
Imnul Acatist al Maicii Domnului
Secolul XVII; hârtie, [39 f.]; 190 x 140 mm
B.A.R., Ms. grec 113
Imnul Acatist este ilustrat cu 24 scene, corespunzătoare
celor 24 de icoase. Celebrarea Acatistului începe cu
o rugăciune în care se invocă iertarea şi ajutorul lui
Dumnezeu în favoarea tuturor oamenilor. Imnul este
alcătuit din 24 de strofe împărţite în două părţi distincte
care formează o unitate poetică. Ilustrarea Imnului este
mult ulterioară compunerii lui. Ea începe să se manifeste
mai întâi prin miniatură, apoi prin ţesături şi icoane, iar
mai târziu se trece la decorarea bisericilor. Cum însă în
50
interiorul lăcașurilor de cult fiecare porţiune a zidurilor
era destinată să primească, prin tradiţie, anumite scene şi
figuri sfinte, Imnului Acatist, venit mai târziu, nu i s-a putut
face loc decât în nartex, alături de alte reprezentări sacre.
Execuţia manuscrisului grec 113 s-a făcut, mai mult ca
sigur, la muntele Athos, căci volumul a fost în posesia
unui călugăr de la mănăstirea athonită Vatoped, numit
Nicodim, conform însemnării: ἐκ τῶν τοῦ Νικοδήμου
τοῦ Βατοπαιδινοῦ (din cărţile lui Nicodim Vatopeditul).
 51

Buna Vestire
 52

Buna Vestire
 53

Naşterea lui Iisus şi închinarea păstorilor

54
 55

Întoarcerea Magilor la Babilon

 56

Călătoria Magilor către stea

 57

Închinarea Magilor
58
 59

Fuga în Egipt
60
Manuscrise slave
61
Tetraevangheliar
1643; pergament, 317 f.; 420 x 280 mm
Copiat de monahul Mardarie și ilustrat
de Vlaicu Zugravul
B.A.R., Ms. slav 13
Cronologic, manuscrisele slave din colecția Bibliotecii
Academiei Române acoperă o vastă perioadă, din
secolul al XI-lea până în seco­lul al XIX-lea; tematic, ele
ilustrează spe­cificul ideologic, cultural, istoric al fiecărei
epoci, cuprinzând toată gama scrierilor religioase, de la
operele Sfinţilor Părinţi până la cărţile de cult liturgic
sau de învăţătură şi formare spirituală, precum şi lucrări
de lite­ratură laică, scrieri parenetice şi istorice.
Dintre Tetraevangheliarele provenite din Ţara Românească
se evidenţiază somptuosul Tetraevangheliar din 1643,
comandat de Matei Basarab pentru mănăstirea
Căldăruşani, copiat de călugărul Mardarie şi miniat de
62
Vlaicu Zugravul. Aşadar, la realizarea acestui manuscris
au contribuit doi artişti: un copist şi un miniaturist -
Mardarie, care a copiat textul şi a realizat frontispiciile
şi iniţialele, iar Popa Vlaicu, portretele Evangheliştilor;
Popa Vlaicu Zugravul semnează o singură dată, cu alb,
pe imaginea Sfântului Luca. Dimensiunile, splendida
grafie, portretele în plină pagină ale celor patru
evanghelişti, frontispiciile şi iniţialele în culori şi aur, dar
şi excepţionala legătură în catifea verde, cu medalioane
şi colţare de argint aurit fac din acest manu­scris un
preţios obiect artistic.­
 63
Pagina de titlu a Evangheliei după Marcu
64
65
66
67
Liturghier
Rădăuți, 1643; hârtie, [169] f.; 200 x 147 mm
B.A.R., Ms. slav 170
Înflorirea miniaturii moldovenești în secolul al XVII-lea
coincide cu domnia lui Vasile Lupu, care a asigurat un
nou avânt culturii bisericești. Cel mai înzestrat copist
din acea vreme a fost Ivanco din Rădăuți, cel care a
executat Liturghierul de la 1643.
Înainte de acest manuscris, în 1641, el copiase și
ilustrase un Tetraevangheliar, la comanda lui Gavril
Coci Hatmanul, fratele domnitorului Vasile Lupu,
pentru ctitoria acestuia de la Agapia.
Fie că realizează frontispicii, inițiale ornate sau figuri de
68
evangheliști, Ivanco se dovedește mai puțin tradiționalist
decât Anastasie Crimca; fără să renunțe la experiența
bizantină, el se lasă influențat de baroc și de procedeele
occidentale, vădește oarecare preferință pentru mobilier
ca fundal, schițează chiar unele elemente de perspectivă
geometrică. Astfel, frontispiciile și inițialele ornate sunt
combinații de cordaje, dragoni şi elemente fitomorfe, cu
linii suprapuse, trasate la margini cu aur; în general,
culorile folosite sunt ocru, verde, roşu, brun roşcat și
albastru.
69
70
71
Liturghier
Ţara Românească, scris de grămăticul Radu
1653 – 1654; hârtie, 138 f.; 285 x 200 mm
B.A.R., Ms. slav 651
Cărţile utilizate în cultul liturgic s-au păstrat în multiple
copii, în mod special lucrările de teologie practică, iar
dintre acestea Liturghierul constituie cartea de căpătâi,
alcătuită din normele stabilite de marii Părinţi ai Bisericii,
Vasile cel Mare, Grigore Dialogul şi Ioan Hrisostomul.
De-a lungul secolelor care au reflectat istoria tiparului
românesc, se poate deduce adevărul importanței Liturghi-
erului, care a fost cea mai solicitată carte de cult, deoarece
el a cunoscut cel mai mare număr de ediții fie slavone,
fie românești (începând din secolul al XVIII-lea mai ales,
72
când limba română și-a făcut definitiv loc în cult).
Scris între 1653–1654, manuscrisul slav 651 este ornat cu
excepţionale miniaturi în plină pagină, reprezentându-i
pe Matei Basarab şi Doamna Elena (miniatura are un
caracter pur decorativ și un sens simbolic) şi cu o multi-
tudine de letrine, într-o surprinzătoare diversitate, de
tipul împletiturilor, comune întregului spaţiu balcanic,
dar foarte apropiate de acelea care ornează manuscrisele
din Moldova din secolele XV–XVI, cu foarte elaborate
ornamente din punct de vedere grafic şi coloristic.
Deisis, Portretele lui Matei Basarab şi al Elenei Doamna
 74
Sf. Ioan Hrisostomul
 75
Sf. Vasile cel Mare
Apostol
Moldova, 1609; hârtie, [343] f.; 255 x 230 mm
Scris de Dimitrie Belinski, din porunca
lui Anastasie Crimca
B.A.R., Ms. slav 22
La începutul secolului al XVII-lea, Anastasie Crimca,
mitropolitul Moldovei, a pus bazele unei școli de caligrafi
și miniaturiști la Mănăstirea Dragomirna, care a avut
un rol extrem de important în evoluția artei miniaturii
în Moldova medievală. De la imaginile evangheliștilor,
frontispiciile și inițialele ornate proprii manuscriselor
miniate până atunci, acum s-a produs un pas înainte în
tehnica împodobirii manuscriselor în Moldova. Apar
pentru prima oară scene bogate, peisaje, compoziții cu
personaje intercalate în text, miniaturi în formă de ciclu
iconografic, tehnică ce-și va afla apogeul la începutul
76
secolului al XVII-lea, la Mănăstirea Dragomirna. De
sorginte bizantină, întreaga operă realizată aici este
profund originală prin contribuția imaginației artiștilor
și prin elementele autohtone introduse. Stilul și tehnica
întrebuințate conferă acestor manuscrise o notă de
individualitate în raport cu toate celelalte manuscrise
românești. Diacul Dimitrie (Dumitrașco) Belinski, făcând
parte din Școala de la Dragomirna, a copiat şi legat
Apostolul din porunca lui Anastasie Crimca, pentru
pomenirea părinţilor săi, Ioan Crimca şi Cârstina
(însemnare manuscrisă, ff. 2 -7).
 77
Începutul Evangheliei după Ioan
80
Manuscrise orientale
81
Abu l-Qāsim Firdawsῑ, Shāh Namē (Cartea regilor)
Secolul XVIII; hârtie, 573 f., 290 x 205 mm;
text pe 4 coloane, scriere ta’lik
Proveniență: colecţia prinţului George Bibescu
B.A.R., Ms. oriental (persan) 333
Un grup care formează un ansamblu omogen şi impor-
tant este reprezentat de cele 70 de manuscrise persane,
care cuprind lucrări din diverse discipline, cum ar fi
istoria, filosofia, lexicologia şi prozodia, ştiinţele naturale,
matematica, îmbrăţişând aspectele caracteristice ale
lumii şi culturii persane. Cea mai mare epopee persană,
compusă de Firdawsῑ şi intitulată Shāh Namē prezintă,
pe parcursul a 50 000 de versuri, istoria unui mare
imperiu, începând cu originile sale mitice până la
cucerirea musulmană. Cartea a cunoscut nume­roase
versiuni, cele mai multe ilustrate.
82
Ornamentaţia copiei păstrate în colecţia B.A.R. se înscrie
în ciclul regal-eroic, cu un repertoriu prolific: lupta,
petrecerea, vânătoarea, jocurile. Acestea au generat
motive ale ilustraţiei cărţii care preiau secvenţe din
vechiul repertoriu iranian, precum imaginile din ciclul
preislamic al sărbătorilor religioase, ce se regăsesc în
scenele de conversaţie, de petrecere sau de vânătoare,
prezente în cuprinsul întregii epopei. Bogata ilustraţie a
manuscrisului se compune dintr-un frontispiciu şi 78 de
miniaturi executate în stil timûrid, cu influenţe turceşti,
veritabile opere de artă.
Afinitatea dintre textul literar şi miniaturile aparţinând
ciclului regal, care includ elemente ale moştenirii
religioase iraniene, integrarea elementelor diferitelor
tradiţii picturale, interpretarea subiectului şi utilizarea
culorilor dezvăluie semnificaţiile vechilor reprezentări
figurative. În plus, se remarcă armonia coloristică şi
proporţia între culorile calde şi culorile reci, echilibrul
între culorile dominante şi cele complementare,
măiestria cu care sunt redate detaliile. Subiectul plastic,
prin convenţiile sale de reprezentare, completează
atmosfera epică, conferind originalitate şi prestigiu
fiecărei copii a acestei opere. Secţiunea legendară a
epopeei Șah-Namé este dominată de Rostam, celebrul
erou al folclorului persan. Se spune că Firdawsī a profitat
de textele vechi pentru a scrie Șah-Namé, care include
vechi mituri persane, dar Rostam nu a existat înainte de
Firdawsī. Rostam a fost creat de Firdawsī, simbolizând
salvarea poporului persan. Altfel spus, literatura a fost
aceea care a făcut să circule mitul.
Volumul aflat în fondul de manuscrise orientale al
Bibliotecii Academiei Române a făcut parte din colecția
familiei prinţului George Bibescu.
83
84
85
86
87
88
89
Širvani Mohammad Eskandar, Kitab-e Hakikat
ol-Bayam Sarafet ol Ensan (Ade­vărul revelaţiei
pentru cinstirea omului)
1866 (1282 e. H.); hârtie, 326 f.; 300 x 200 mm
B.A.R., Ms. oriental (persan) 386

Scrisă pe baza învăţăturilor Coranului, opera include o
expunere a minu­ nilor naturii (animale, păsări, peşti,
plante) şi a înţelepciunii omului credincios şi raţional.
Ilustraţia acestui manuscris se compune din 36 de
miniaturi în culori şi aur, reprezentând scene diferite, cu
perso­naje şi vietăţi reale sau imaginare. Paleta co­loristică
este vie, cu un efect decorativ semnificativ. Miniatura
păstrează vechi formule de compoziţie, în care culorile
intense alternează cu cele pastelate. Legătura lăcuită, cu
un decor policrom pe fond roşu mineral, cu medalioane
flancate de păsări şi palmieri, completează frumuseţea
acestui manuscris.
Acest tip de legătură, cu o tehnică specifică - legătură
pictată și lăcuită - a apărut în secolul al XV-lea în
regiunea Herat, devenind legătura curentă în Iran până
în secolul al XIX-lea.

90
92
93
94
95
96
97
Culegere de imnuri religioase
(după ritul armean)
Secolul XV/XVI; pergament, 304 f.; 135 x 100 mm
B.A.R., Ms. oriental (armean) 356
Manuscrisele armene reprezintă un grup destul de
restrâns în cadrul colecţiei de manuscrise orientale a
Bibliotecii Academiei Române. Este general recunoscută
frumuseţea şi fineţea miniaturilor din manuscrisele
armeneşti, iar volumele din colecția Bibliotecii
Academiei o dovedesc cu prisosință. Despre miniatura
armeană, profesorul Joseph Strzygowsky spunea:
„În artă, vechii armeni erau maeştri. Modelele
lor erau de preferinţă florile, păsările, peştii. S-au
servit în ornamentaţiile lor şi de figuri geometrice.
În reproducerea figurilor umane, erau înapoiaţi.”
98
Această carte de imnuri liturgice (Şaracnoţ) este scrisă
cu cerneală neagră și roșie, cu litere rotunde (bolorgir)
și este decorată cu miniaturi care prezintă Buna Vestire
a Anei şi a lui Ioachim, Femeile mironosiţe la mormântul
lui Iisus şi Cea de-a doua venire a lui Hristos, având și
diferite ilustraţii marginale. În privinţa culorilor utili-
zate, în afară de albastru şi auriu, întâlnim și culoarea
de predilecţie a artiştilor armeni, roşu-violet, preparată
după o reţetă proprie. Influenţată de Orient şi Occident
deopotrivă, arta armeană este o artă originală şi deosebit
de interesantă.
99
100
101
102
103
Evangheliar
Secolul XVIII; hârtie, 480 f.; 368 x 244 mm
B.A.R., Ms. oriental (armean) 225
Se spune că armenii au acordat o importanță deosebită
manuscriselor, dintre care unele aveau puteri mira-
culoase; ei purtau Evanghelia cu ei în timpul campaniilor
militare, la fel cum bizantinii purtau o icoană ca steag
ostășesc. Cele patru Evanghelii au fost textele cele mai
ilustrate. Pe lângă scenele narative cu figurile și peisajele
lor, miniaturiștii armeni au dovedit o pricepere aparte
în desenarea decorațiunilor geometrice și florale de
o complexitate deosebită, folosite din cele mai vechi
104
timpuri pentru a orna tabelele canonice.
Textul din Evangheliile armene a fost, de asemenea,
ornat destul de generos, fiind introduse decorații
marginale de diferite tipuri - păsări, pești, cruci, motive
florale și geometrice, chiar mici scene narative, în
culori vii, utilizându-se evident și culoarea roşu-violet,
pe care arabii o numeau chiar „culoare armenească”,
considerată tot atât de preţioasă ca şi purpura.
106
107
Meghilat Esther (Istoria Esterei)
1673; sul de pergament, 1750 x 173 mm
B.A.R., Ms. oriental (ebraic) 405
Parte din Ketuvim, în conformitate cu tradiția ebraică și
cărțile istorice ale Vechiului Testament, Meghilat Esther
se referă la o serie de evenimente care au loc în mai
mulți ani: un evreu urcat pe tronul Imperiului Persan
devine cel mai puternic din timpul său; sub domnia lui,
populația evreiască este amenințată cu ex­ter­minarea
prin decretul Vizirului Haman, dar este salvat de
intervenţia Esterei și a unchiului său Mardoheu. Pentru
a comemora acest miracol, evreii au stabilit sărbătoarea
Purimului. Valoarea istorică a acestei povești a fost
mult timp obiectul unor controverse. Încă din secolul al
108
XVII-lea, oamenii de știință au afirmat că niciun detaliu
menţi­o­nat în Cartea Esterei nu este verificabil din punct
de vedere istoric, evenimentele neputând fi corelate cu
datele existente în istoria persană.
De asemenea, s-a subliniat faptul că multe din eveni-
mentele descrise au fost puțin probabile sau mai
degrabă improbabile și s-a ajuns la concluzia că această
carte este o ficțiune.
Se pare că acest sul a fost oferit în dar de rabinul Iaşului
lui Dosoftei, în perioada în care acesta era Mitropolit al
Moldovei.
Exegeţii tradiționaliști însă și-au menținut în
bună parte susţinerea pentru valoarea istorică a
poveștii. Alegoria este manifestă încă de la început,
în fiecare carte, fiindcă, de fapt, Ester înseamnă
ascuns, prenumele persona­jului fiind Adassa. Fără
îndoială, ea şi-a schimbat numele în momentul în
care a fost aleasă, pentru a-şi păstra anonimatul. De
asemenea, numele lui Dumnezeu nu este prezent
în text, dar numeroşi exegeţi susţin că atunci cănd
apare cuvântul rege, el înseamnă de fapt Dumnezeu,
fiindcă atunci când în text se referă pur şi simplu la
rege, acesta este menţionat cu numele întreg.
Unii autori creştini consi­deră Cartea Esterei ca
pe o alegorie ce repre­zintă relaţia între biserică
şi Dumnezeu. Această abordare este similară cu
aceea a comentatorilor Cântării Cântărilor, în care,
de asemenea, nu apare numele lui Dumnezeu.
109
110
111
112
113
114
Manuscrise latine
115
Guillaume Durand, Rationale divinorum officiorum
1370; pergament, 271 f.; 450 x 330 mm
B.A.R., Ms. latin 2
Opera lui Guillaume Durand, episcop de Mende, a
fost scrisă în perioada 1285-1291 și a constituit cel
mai important tratat medieval despre simbolismul
arhitecturii bisericii și ritualurile de cult, reprezentând,
timp de trei secole, cea mai semnifica­­­tivă scriere despre
liturghie. Popularitatea imensă a lucrării lui Durand
este atestată, printre altele, de traducerile în franceză,
germană, spaniolă, ita­lia­­nă și engleză, de cele peste două
sute de manuscrise şi cele 110 ediţii tipărite, prima
ediţie fiind aceea de la Mainz din 1459. Ediţiile care
i-au urmat, Roma, 1473, Lyon, 1503, 1512, 1534, 1584,
116
Anvers, 1570, Veneţia, 1599, 1609, sunt astăzi foarte
rare. Se înregistrează treisprezece ediții în secolul al XV-
lea şi alte treisprezece în secolul al XVI-lea; Rationale
şi cealaltă lucrare a lui Durand Speculum judiciale
(din 1271) au fost instrumentele cheie în educația și
formarea clerului din Vest, lucrările fiind strâns legate
de inițiativele de reformă.
Durand s-a bazat în elaborarea operei sale pe tratatele
lui Lothario de Segni (viito­rul Papă Inocențiu al III-lea),
Sicardus de Cremona și Guillaume d’Auxerre, arhi­dia­con
de Beauvais, maestru în teologie şi profesor universitar.
Alături de alte manuscrise şi tipărituri, lucrarea a ajuns
mai târziu în Ţara Româ­nească, fiind cumpărată de
către umanistul şi bibliofilul Constantin Canta­cuzino
stolnicul de la ostaşii români care au participat la asediul
Vienei din 1683. După moartea stolnicului, biblioteca
s-a destrămat, ajungând parțial în posesia lui Nicolae
Mavrocordat. Se pare că manuscrisul lui Guillaume
Durand a rămas totuşi în familie, întrucât cel care a
donat această preţioasă operă Bibliotecii Academiei, în
1905, a fost doctorul Ioan Cantacuzino.
Pe versoul primei file a manuscrisului, cu litere chirilice,
stolnicul a notat: „Ciastă carte veche şi grea este adusă de
oştenii noştri care au oştit cu turcii la Beciu, dintr-acolo
luată, mergând la anul de la spăsenia lumii 1683, măsaţa
mai, când creştinătatea au bătut toată puterea turcească
şi i-au gonit cu mare ruşine d-acolo luându-le şi toată
avuţia şi armele, cap oştirilor tut[u]ror creştineşti fiind
Ioan al treilea Craiul Leşăscu, din rodul Sobiestilor, şi
Carol duce al Lotaringhiei ce era şi cumnat (...) dintâi
împărat al Romanului, iar al turcilor era Vizirul Cara
Must[afa] (...) Ibrahim.”
117
118
119
Biblia Sacra
Secolul XIII/XIV; vellum, 617 f.; 130 x 90 mm
B.A.R., Ms. latin 183
Titlul întreg al manuscrisului este: Biblia sacra Veteris et
Novi Testamenti juxta vulgatum editionem, ad Hebrae-
orum veritatem pristino candori restituta. Cum vocum
hebraicarum interpretatione (Biblia sfântă a Vechiului
şi Noului Testament, conformă cu ediţia vulgata redată
strălucirii originare prin restabilirea textului ebraic. Îm-
preună cu tălmăcirea cuvintelor ebraice).
Textul, repartizat pe două coloane, cu 50 de rânduri pe
pagină, este scris cu o frumoasă minusculă gotică textura,
care evocă călugării copişti şi conferă paginii un aspect
de ţesătură strânsă. Volumul este ornamentat cu iniţiale
120
policrome, în frumoase combinaţii florale și geometrice,
culorile predominante fiind roşul şi albastrul, la care se
adaugă inserţii de aur; multe iniţiale sunt prelungite pe
întregul spaţiu marginal.
Manuscrisul a aparţinut, în timp, unei mănăstiri
minorite din Turingia. Legătura, realizată în perioada
în care a aparţinut mănăstirii, este tipic medievală,
în piele brună, cu ornamente presate la rece, cotor cu
binduri, pe care sunt înscrise titlul şi numărul sub care
codicele a fost înregistrat în biblioteca respectivă.
122
Breviar
1422; pergament, 245 f.; 120 x 80 mm
B.A.R., Ms. latin 70
Breviarul este o sinteză a cărților care servesc preoţilor
catolici pentru slujba divină. El este compus din psalmi,
antifoane, răspunsuri, imnuri, versete, orații, lecturi
etc., precum și rubrici care marchează diferențele dintre
sărbători. Textul manuscrisului este scris cu cerneală
neagră, cu inserţii de aur, iar iniţialele sunt ornate cu o
mare varie­tate de motive florale, în culori strălucitoare,
cu albastru, purpuriu, lila, verde şi aur. Cele 245 de file,
aproape toate cu miniaturi, au o structură uniformă din
124
punct de vedere compoziţional, caracteristică şi altor
manus­crise latine medievale de la începutul secolului
al XV-lea.
Volumul a fost donat Academiei Române în 1932 de
profesorul Stephen Gaselee, de la St. Magdalen College,
Cambridge, prin intermediul lui Dimitrie N. Ciotori,
ataşat de presă la Legaţia Română din Londra şi prieten
cu Nicolae Titulescu şi Nicolae Iorga.
125
126
127
Gradual
Secolul XVII; pergament, 271 f.; 635 x 435 mm
B.A.R., Ms. latin 1

Gradualul prezintă liturghia de celebrare a Euharistiei
Bisericii Romano-Catolice și conține anumite antifoane,
numite „graduale”, cântate la slujba Liturghiei, după
citirea sau cântarea Epistolei. Aceast antifon a primit
numele fie datorită faptului că era cântată pe treptele
altarului, fie în timp ce diaconul urca treptele amvonului
pentru citirea sau cântarea Evangheliei.
Manuscrisul, copiat în secolul al XVII-lea, este un in folio
mare, scris pe pergament, cu șase linii pe pagină, cu
neume pătrate, scrisul cu cerneală neagră, cu literă
tăiată, numită aşa datorită asemănării cu bolţile
din arhitectura gotică. Bogat ornamentat cu inițiale
elaborate și miniaturi în stil renascentist, în culori
strălucitoare și aur, volumul reprezintă o excepţională
realizare artistică.

128
129
130
131