UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ

DĂNUŢ TURCU

IMUNOLOGIE

NOTE DE CURS

- 2004 -

1
2
CUPRINS
Capitolul 1 Introducere în studiul imunologiei
1.1. Momente importante în dezvoltarea imunologiei …………………………… 5
Capitolul 2 Imunitatea
2.1 Imunitatea naturală …………………………………………………………. 5
2.1.1 Factorii celulari ai imunităţii naturale ………………………………… 7
2.1.2 Fenomenul inflamator ……………………………………………………. 8
2.2 Imunitatea dobândită ………………………………………………………… 9
Capitolul 3 Sistemul imunitar …………………………………………………. 10
3.1. Structura sistemului imunitar ………………………………………………… 10
3.2. Capacitatea unui organism de a recunoaşte nonselful ……………………….. 12
3.3. Mecanismul de elaborare de anticorpi specifici faţă de antigen …………….. 12
3.4. Celule imunologic competente ………………………………………………. 13
3.4.1. Limfocitul T ……………………………………………………………….. 13
3.4.2. Limfocitul B ………………………………………………………………… 15
3.4.3. Criterii de diferenţiere între limfocitul B şi T ………………………………. 16
3.5. Celule auxiliare ale imunităţii ……………………………………………….. 19
3.5.1. Celule care îndeplinesc în mod constant funcţia de celulă prezentatoare
de antigen …………………………………………………………………… 19
3.5.2. Celule care îndeplinesc ocazional funcţia de celulă prezentatoare
de antigen ……………………………………………………………………. 20
3.5.3. Celulele celei de a treia populaţii …………………………………………… 21
Capitolul 4 Organele sistemului imunitar …………………………………… 22
4.1. Organele limfoide primare ……………………………………………………. 22
4.2. Organele limfoide secundare ………………………………………………… 23
4.3. Circuitul limfocitelor T şi B de la organele limfoide primare spre
cele secundare ……………………………………………………………….. 25
Capitolul 5 Antigenul …………………………………………………………… 26
5.1. Definiţii ………………………………………………………………………. 26
5.2. Condiţiile antigenităţii şi imunogenităţii ……………………………………. 26
5.3. Specificitatea antigenelor ……………………………………………………. 30
5.4. Clasificarea antigenelor ……………………………………………………… 31
Capitolul 6 Imunogeneza ………………………………………………………. 39
6.1. Definiţii ………………………………………………………………………. 39
6.2. Efectorii umorali ai răspunsului imun ………………………………………… 40
6.2.1. Structura diferitelor clase de imunoglobuline ……………………………… 40
6.2.2. Formele sub care se găsesc în organism imunoglobulinele ………………... 42
6.2.3. Tipuri funcţionale de imunoglobuline ……………………………………… 43
Capitolul 7 Biosinteza şi catabolismul imunoglobulinelor …………………… 45
7.1. Biosinteza imunoglobulinelor ……………………………………………….. 45
7.2. Particularităţi ale imunoglobulinelor la animale ……………………………… 45
7.3. Catabolismul imunoglobulinelor …………………………………………….. 47
Capitolul 8 Anticorpii monoclonali ……………………………………………… 48
8.1. Necesitatea preparării anticorpilor monoclonali ……………………………… 48
8.2. Metodologia de obţinere a anticorpilor monoclonali ………………………… 48
8.3. Aplicaţii practice ale anticorpilor monoclonali ………………………………. 50
Capitolul 9 Efectorii neimunologici ai imunităţii ……………………………… 51
9.1. Principalii efectori neimunologici ai imunităţii ………………………………. 51
9.1.1. Interleukinele ………………………………………………………………. 52

3
9.1.2. Interferonii ……………………………………………………………….. 54
9.1.3. Factorii de necroză ai tumorilor …………………………………………. 54
9.1.4. Neuroleukinele …………………………………………………………… 55
9.1.5. Factorii de stimulare ai coloniilor celulare ……………………………….. 55
9.1.6. Prostaglandinele, prostaciclinele, tromboxanii şi leucotrienele ………….. 55
9.1.7. Factorii de transformare a creşterii ………………………………………. 56
9.1.8. Complementul …………………………………………………………… 57
Capitolul 9 Răspunsul imun umoral …………………………………………. 66
9.1. Elemente implicate în răspunsul imun umoral ……………………………. 66
9.2. Cooperarea celulară în cadrul răspunsului imun umoral …………………… 66
9.3. Secvenţa de activare a răspunsului imun umoral …………………………… 68
9.3.1. Cooperarea directă dintre APC şi limfocitele Th …………………………. 68
9.3.2. Cooperarea indirectă dintre APC şi limfocitele Th ……………………….. 69
9.3.3. Subclasele de limfocite Th ………………………………………………… 69
9.3.4. Principalele interleukine implicate în răspunsul imun umoral ……………. 70
9.3.5. Cooperarea dintre limfoblastul B şi limfoblastul Th ……………………… 70
9.3.6. Răspunsul imun umoral primar şi secundar ………………………………. 71
Capitolul 10 Răspunsul imun celular …………………………………………… 72
10.1. Particularităţi ale răspunsului imun celular …………………………………. 72
10.2. Imunitatea celulară mediată prin anticorpi …………………………………. 72
Capitolul 11 Filogenia şi ontogenia imunocompetenţei ……………………… 73
11.1. Filogenia imunocompetenţei ………………………………………………. 73
11.2. Ontogenia imunocompetenţei ……………………………………………… 73
11.3. Maturarea celulelor imunocompetente …………………………………….. 74
Capitolul 12 Reglarea răspunsului imun ……………………………………… 74
12.1. Mecanisme de reglare a răspunsului imun ………………………………… 74
12.2. Reglarea răspunsului imun prin anticorpi …………………………………... 74
12.3. Reglarea răspunsului imun prin complexe imune ………………………….. 75
12.4. Reglarea răspunsului imun prin anticorpi anti-idiotipici …………………… 75
12.5. Reglarea răspunsului imun prin celule helper supresor şi contrasupresor …. 76
12.6. Reglarea neuroendocrină a răspunsului imun ……………………………… 77
12.7. Reglarea genetică a răspunsului imun ……………………………………… 77
Capitolul 13 Imunomodularea răspunsului imun …………………………….. 78
13.1. Diminuarea răspunsului imun (imunosupresia) ……………………………. 78
13.2. Amplificarea răspunsului imun (imunostimularea) ………………………… 80
Capitolul 14 Aplicaţii practice ale imunologiei ………………………………. 81
14.1. Diagnostic …………………………………………………………………. 81
14.1.1. Detectarea anticorpilor …………………………………………………… 81
14.1.2. Detectarea antigenelor …………………………………………………... 82
14.1.3. Modificări pe care le suferă antigenul după ce are loc cuplarea cu anticorpii 82
14.1.4. Metode imunologice pentru evidenţierea antigenelor cu ajutorul
anticorpilor marcaţi ……………………………………………………… 83
14.2. Profilaxie şi combatere ……………………………………………..……… 84
14.2.1. Vaccinuri obţinute prin metode clasice …………………………………. 84
14.2.2. Vaccinuri moderne ……………………………………………………… 85
14.2.3. Căi de administrare a vaccinurilor ……………………………………… 85
14.2.4. Stabilirea oportunităţii şi momentului potrivit pentru vaccinare ………… 86

4
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE ÎN STUDIUL IMUNOLOGIEI

Imunologia este o ramură a biologiei care se ocupă cu studiul tuturor tipurilor şi

mecanismelor de răspuns imun.
Imunologia ca ştiinţă a apărut la sfârşitul secolului XIX, prin descoperirea metodelor
de serologie, care au permis analiza detaliată a reacţiilor antigen-anticorp şi a specificităţii
anticorpilor.
Imunologia este ştiinţa care studiază toate fenomenele care se datorează modificărilor
induse “in vivo” de către antigen (imunitate, fenomene imunopatologice, toleranţă
imunologică etc.), precum şi reacţiile de recunoaştere Ag-Ac care au loc “in vitro” (reacţii
folosite pentru diagnostic).
În concepţia clasică imunologia (imunis = scutit de boală) se ocupă cu studiul
mecanismelor prin care un organism este protejat de o anumită boală. Ea studiază toate
fenomenele care presupun interacţiuni dintre organism şi ceea ce este străin organismului.
În limbajul internaţional s-au impus doi termeni: self = propriu şi nonself = străin.
În concepţia modernă, imunologia studiază ansamblul de fenomene self şi nonself
favorabile, precum şi a celor nefavorabile organismului. Aşa a apărut imunopatologia ca o
disciplină de graniţă. Imunopatologia se ocupă cu studiul contradicţiilor dintre self şi nonself
nefavorabile organismului.
Imunologia este strâns legată de microbiologie datorită multiplelor fenomene de
imunitate determinate de către microorganisme. Ulterior s-au dezvoltat şi alte secţiuni ale
imunologiei cum ar fi imunogenetica, imunochimia, imunoprofilaxia, imunoterapia,
legate de iniţierea şi dezvoltarea proceselor specifice de interacţiune dintre antigene, pe de o
parte şi organism în ansamblu sau anumite celule (limfocite, macrofage), anticorpi etc., pe de
altă parte.
1.1. Momente importante în dezvoltarea imunologiei
Cu 4-5 mii de ani î.e.n. ciobanii din vechea Chină variolizau oile.
Istoricul grec Tukidide a descris acum 430 î.e.n. la Atena ciuma la om. În timp, s-a
constatat că oamenii bolnavi şi vindecaţi (trecuţi prin boală) nu mai fac boala a doua oară.
Aristocrata engleză Mary Wortley Montagne a încercat variolizarea la om încă din
secolul al XV-lea. În secolul al XVIII-lea (1797) s-a practicat o metodă de imunizare
(vaccinare) superioară, medicul englez Edward Jenner a demonstrat că la vaci există
imunitate. El a observat că unele dintre vaci fac o formă uşoară de variolă şi devin imune.
Vaccin vine de la cuvântul vacă.
Primul om de ştiinţă care a făcut o ierarhizare a imunologiei a fost imunologul Niels
Jerne. În dezvoltarera imunologiei ca ştiinţă se pot deosebi mai multe perioade (etape):
• Prima perioadă denumită şi perioada aplicaţiilor practice. A căpătat amploare datorită
lui Louis Pasteur.
Edward Jenner a folosit în scopul imunizării vacilor contra variolei material
neprelucrat (mojarat – suspensie de organe în ser fiziologic) provenite de la animale bolnave.
Vaccinul lui Pasteur era prelucrat (material microbian) în scopul diminuării
patogenităţii şi păstrării capacităţii imunogene.
Între anii 1880-1885 Louis Pasteur a preparat 3 vaccinuri celebre: contra pasteurelozei
(holerei) aviare; contra antraxului (cărbunelui - denumit apoi vaccin anticărbunos) şi
procedeul de verificare a eficacităţii vaccinului anticărbunos şi vaccinul antirabic (experiment
efectuat pentru prima dată pe copilul unui cioban muşcat de un lup).
• Perioada a II-a denumită şi perioadă descriptivă, a fost marcată de primele investigaţii
ale mecanismelor imunologice
În anul 1890 rusul Ilia Mecinicov (zoolog) a descoperit fenomenul de fagocitoză.
În anul 1890 Behring şi Kitasato descoperă serul antidifteric.
În 1889 Victor Babeş a preparat serul antirabic.

5
 Paul Erlich a anticipat fenomenul de recunoaştere imunologică.
• Perioada a III-a între anii 1930-1950 denumită şi perioadă a descoperirii unor
mecanisme moleculare biochimice. A început studiul anticorpilor şi a mecanismelor de
protecţie imunitară.
• Perioada a IV-a denumită şi perioada a descoperirii mecanismelor celulare. Într-o
perioadă de timp de aproximativ 20 ani s-au cercetat mecanismele celulare care au loc în
celulele care produc anticorpi, precum şi mecanismele prezente în celulele care intervin
direct asupra nonselfului fără să producă anticorpi.
• Perioada a V-a este denumită şi perioadă sistemică. În această perioadă se corelează
într-o concepţie integrativă mecanismele imunologice moleculare cu cele celulare.
Imunologia este astăzi o ramură foarte dinamică a ştiinţei, care se dezvoltă exploziv
prin descoperiri rapide. Această perioadă reprezintă o etapă importantă, facilitată şi de
posibilitatea de a dispune de cantităţi mai mari de imunoglobuline omogene.
S-a descoperit structura şi diversitatea moleculelor de anticorpi. În ultimii ani, s-a
precizat rolul sistemului limfocitar ca substrat morfofuncţional al reacţiilor imune, s-au
identificat cele două tipuri principale de limfocite (T şi B) şi s-a precizat rolul fiecăruia dintre
ele, precum şi mecanismele lor de activare, cooperare şi reglare etc.
Toate aceste descoperiri au constituit o nouă etapă în dezvoltarea imunologiei
moderne.
Conceptul de specificitate imunologică s-a conturat treptat în timp: popoarele antice
foloseau produse patologice recoltate de la bolnavii de variolă pentru a induce rezistenţă
specifică antivariolică; Louis Pasteur (1880) vaccina, imuniza activ împotriva holerei găinilor
(pasteureloza aviară) folosind agentul etiologic al bolii, iar în 1881 vaccina împotriva
cărbunelui (antraxului) folosind agentul specific al cărbunelui; Victor Babeş (1886)
demonstra posibilitatea prevenirii rabiei (turbării) cu seruri provenite de la animale vaccinate
antirabic şi în 1888 emitea principiul seroterapiei specifice în bolile infecţioase; Behring
(1890) comunica lumii ştiinţifice că serul provenit de la animale imunizate cu toxină difterică
neutralizează toxina difterică prezentă la animalele bolnave; Pfeiffer şi Issaeff (1894)
descopereau acţiunea specifică a serului imun urmărind modificările suferite de vibrionul
holeric în infecţia experimentală, sub influenţa anticorpului şi a alexinei (complementului);
Gruber şi Durham (1896) puneau în evidenţă aglutinarea bacteriilor “in vitro” cu ajutorul
serului provenit de la indivizi imunizaţi specific; Kraus (1897) descoperea precipitarea
antigenului solubil în prezenţa serului imun specific (care conţine anticorpi) etc.
S-a constatat că un organism poate răspunde prin formarea de diferite tipuri de
anticorpi faţă de diferite antigene. De asemenea, s-a constatat că răspunsul imunologic poate
să determine nu numai reacţii favorabile organismului (de apărare antiinfecţioasă - adică
imunitate), ci şi fenomene imunopatologice.
În final se poate afirma că imunologia este ştiinţa care studiază toate fenomenele
datorate modificărilor induse de antigen “in vivo” (imunitate, fenomene imunopatologice,
toleranţă etc.), ca şi reacţiile de recunoaştere Ag-Ac care au loc “in vitro” (folosite pentru
diagnostic).
Primele substanţe cunoscute ca antigene (Ag), capabile să inducă apariţie de Ac în
organism, au fost bacteriile şi toxinele bacteriene. S-a constatat apoi că şi celulele care nu
produc infecţii (ex. globule roşii), proteine netoxice de origine animală sau vegetală pot să
determine apariţia de anticorpi.
De asemenea, s-a constatat că unele antigene induc apariţia de Ac umorali
(imunoglobuline), iar altele efectori celulari (celule cu funcţie de anticorp, sau specific
sensibilizate).

6
CAPITOLUL 2
IMUNITATEA

Imunitatea poate fi naturală (nespecifică sau constitutivă) şi dobândită (inductibilă).

2.1. Imunitatea naturală
Imunitatea naturală se realizează prin mecanisme pasive denumite bariere naturale,
reprezentate de: piele; mucoase; membrana celulară (pentru virusuri) şi prin mecanisme
active. Este denumită şi rezistenţă nespecifică sau constitutivă.
Imunitatea naturală se studiază şi la disciplina fiziologie (mecanisme fiziologice de
apărare) şi din acest motiv a rămas un pic la mijloc nefiind preluată în totalitate de către
disciplina de imunologie. Imunitatea naturală este înnăscută şi se bazează pe structura
genetică a fiecărei specii.
Imunitatea naturală este definită prin următoarele caracteristici:
• determină absenţa unui răspuns propriu faţă de un nonself (calitatea de non-
răspuns la un anumit titru antigenic);
• se transmite ereditar;
• presupune mecanisme nediferenţiate (neadaptate) naturii nonselfului. Deci,
indiferent de compoziţia lui chimică reacţia este aceeaşi;
• nu sunt implicate mecanisme de memorie. Dacă nonselful revine organismul
reacţionează la fel ca înainte.
• are importanţă în protecţia organismului
Amplificarea efectului barierelor naturale se poate produce prin existenţa unor
structuri anatomice cum ar fi de ex.: mucoasa nazală prin corneţii nazali (datorită structurii lor
anatomice aerul capătă un traseu sinuos creând adevărate capcane anatomice); epiteliul ciliat
determină o înaintare către exterior a elementelor străine care sunt baleate (măturate) către
exterior de către cili; secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare care au un pH acid cu acţiune
antibacteriană intensă; secreţiile lacrimale acţionează prin enzimele pe care le conţin şi prin
spălarea mucoasei conjunctive; sucurile digestive sunt foarte active prin conţinutul lor în
enzime proteolitice (pepsina, tripsina) şi acid clorhidric etc.
În unele secreţii ale organismului există enzime cum ar fi de exemplu lizozimul,
descoperit de către Fleming (tot el a descoperit şi penicilina). Lizozimul este o enzimă din
grupa glucidazelor care acţionează asupra moleculelor de glucide. Este secretat de către
granulocitele polimorfonucleare neutrofile (PMN) şi macrofage. Este prezent în lacrimi,
secreţii nazale, secreţii ale pielii, în cantitate mare este prezent în albuşul de ou (întârzie
alterarea ouălor) şi foarte puţin în serul sanguin.
Lizozimul se găseşte şi în structura unor bacterii şi virusuri. Prezenţa lui se pune în
evidenţă printr-o metodă biologică bazată pe sensibilitatea la lizozim a bacteriei Micrococcus
lyzodeicticus. Lizozimul acţionează asupra peretelui bacterian al bacteriilor Gram pozitive
prin ruperea pe cale enzimatică a legăturile dintre acidul N-acetilmuramic şi
N-acetilglucozamină.
Un alt constituient al imunităţii naturale este complementul (alexina). Complementul
este un complex seric format dintr-un ansamblu de molecule prezente în serul sanguin al
tuturor speciilor. Are acţiune nespecifică, lizează unele membrane bacteriene, dar mai ales
cooperează cu diferiţi factori ai imunităţii inductibile (dobândite) cum sunt anticorpii şi unele
celule ale sistemului imunitar. Are efect hemostatic şi chemotactic (atrage) fagocitele. Unele
subfracţiuni ale complementului potenţează fenomenul de fagocitoză prin efectul de
opsonizare.
Opsonina este un component seric capabil să se lege specific de suprafaţa moleculelor
sau celulelor care urmează să fie captate prin endocitoză (fagocitoză). Pentru a putea fi
fagocitate majoritatea tipurilor de particule trebuie să fie în prealabil opsonizate.

7
 Opsonizarea reprezintă legarea opsoninei la antigenele solubile sau particulate,
reacţie care permite aderenţa acestora de suprafaţa celulelor care au pe suprafaţa membranei
lor receptori Fc sau receptori C cu rol major în inducerea endocitozei.
2.1.1 Factorii celulari ai imunităţii naturale
Sistemul fagocitar este reprezentat de celule fixe (macrofage) şi mobile (leucocite
polimorfonucleare, monocite etc.).
Fagocitoza este procesul prin care se realizează distrugerea nonselfului. Distrugerea
nonselfului se realizează prin înglobarea şi digerarea lui în interiorul fagocitului. După
mărimea particulelor înglobate se disting două tipuri de procese: fagocitoza şi pinocitoza
Fagocitoza se referă la înglobarea unor particule mari cum ar fi de exemplu: corpii
microbieni, iar pinocitoza la înglobarea unor particule mici sub formă de macromolecule cum
ar fi de exemplu toxinele microbiene.
Ambele fenomene se produc în 3 faze: apropierea, înglobarea şi digestia (figura 1, 2).
Apropierea se realizează printr-o atracţie chimică (chimiotactism) şi electrică care duce la
apropierea fagocitului de materialul străin organismului.
În vederea înglobării materialului străin, membrana citoplasmatică a fagocitului, care
este foarte elastică, formează expansiuni sub forma unor falduri. Vacuola citoplasmatică în
care se află înglobat corpul străin este denumit fagozom la fagocitoză şi pinozom la
pinocitoză.
Figura 1. Etapele în care se desfăşoară procesul de fagocitoză

Corp Macrofag Înglobarea Digestia Superantigen

străin care emite falduri corpului străin corpului strin
= fagozom = fagolizozom
Digestia şi implicit distrugerea corpului străin se realizează în interiorul fagozomului
datorită unui aflux de enzime lizozomale, care migrează din citoplasma fagocitului spre
fagozom. Rezultă un fel de lizozom mai mare denumit fagolizozom (pinolizozom) în care se
produce distrugerea (prelucrarea) materialului fagocitat.

Figura 2.
Celula M din intestin
fagocitând bacterii din
genul Salmonella.
A Microscopie electrnică
scanning. B Ultrasecţiune.
O porţiune din citoplasma
celulei M: fagocitoza,
fagozom şi fagolizozom

Există însă şi excepţii de la regulă. Astfel, unii microbi dispun de mecanisme (factori)
anti-fagocitare. Ex. stafilococii secretă o enzimă denumită coagulaza care are proprietatea de

8
a determina coagularea plasmei din jurul bacteriei, realizând un fel de manşon care face ca
bacteria să nu mai fie identificată ca nonself şi în consecinţă să nu mai fie fagocitată. Un alt
factor antifagocitar îl reprezintă capsula la bacteriile care au capacitatea de a capsula.
Bacteriile capsulate nu pot fi fagocitate de către fagocite. Ex.: capsula prezentă la Bacillus
anthracis (bacilul antraxului) motiv pentru care bacteria nu poate să fie înglobată de către
fagocite. Un alt ex. de mecanism de apărare se produce în cazul lui Mycobacterium
tuberculosis (bacilul lui Koch sau bacilul tuberculozei). Mycobacteriile sunt fagocitate de
către monocite sau/şi macrofage, dar datorită structurii peretelui bacterian sunt inaccesibile
enzimelor lizozomale. În consecinţă fagolizozomul format în citoplasma fagocitului va deveni
un adevărat mediu de cultură pentru Mycobacterium tuberculosis, iar bacilii se vor multiplica
intens la acest nivel. Acest fenomen a fost descoperit şi descris pentru prima dată de către
Robert Koch. Pe această temă a intrat în dispută cu Ilia Mecinikov care spunea că fagocitoza
este benefică organismului, iar Robert Koch susţinea că este nefavorabilă (nocivă) pentru că
produce diseminarea microbilor în organism. Acest lucru este adevărat, dar numai în cazul
micobacteriilor. Ambii savanţi aveau însă dreptate.
2.1.2 Fenomenul inflamator
Inflamaţia care apare ca rezultat al interacţiunii dintre un microorganism şi
macroorganism este considerată o reacţie situată la graniţa dintre favorabil şi nociv.
Ea presupune apariţia în macroorganism apariţia mai multor fenomene care sunt
determinate de prezenţa nonselfului: permeabilizarea vaselor, aflux sanguin crescut şi odată
cu el al fagocitelor, mobilizarea celulelor cu rol în apărarea organismului etc., care în final
duc la întreruperea agresiunii organismului de către nonself.
Atunci când apărarea naturală este învinsă (nu se realizează distrugerea nonselfului)
aceste reacţii care se produc în cadrul fenomenului inflamator pot să devină ele însele nocive
pentru organism şi apare ceea ce denumim stare de boală.

2.2. Imunitatea dobândită (inductibilă)

Este definită prin următoarele caracteristici:
• nu are caracter de specie şi nu depinde de individ;
• nu este înnăscută, se învaţă în cursul vieţi, mai ales postembrionar;
• nu se transmite ereditar;
• presupune reacţii diferenţiate în funcţie de natura non-selfului;
• în realizarea ei intervin mecanisme foarte fine din punct de vedere al diferenţierii
unui nonself de alt nonself (particularităţi biochimice de mare fineţe). Reacţie
diferită faţă chiar de antigene care în lumină polarizată sunt levogire sau
dextrogire;
• imunitatea se bazează pe mecanisme de memorie. După primul contact cu un
antigen, celulele responsabile de acest mecanism (limfocitele T de memorie)
memorează structura antigenică şi la o viitoare reîntâlnire organismul va reacţiona
mai prompt şi mai intens faţă de primul contact.
Figura 3. Căi prin care se poate obţine imunitatea dobândită

9
CAPITOLUL 3
SISTEMUL IMUNITAR

Sistemul imunitar reprezintă un ansamblu de celule care populează diverse organe şi

compartimente ale organismului care acţionează pentru îndeplinirea aceluiaşi obiectiv.
Jerne defineşte sistemul imunitar ca fiind un „organ difuz celular şi molecular”.
Celular deoarece este alcătuit dintr-un număr mare de limfocite (aproximativ 2x1012celule) şi
molecular pentru că este constituit din aprox 1020 molecule de anticorpi”.
Toate acestea (celule şi molecule) îndeplinesc funcţia esenţială de supraveghere a
identităţii organismului. Tot acest ansamblu acţionează ca o maşină de recunoaştere faţă de tot
ceea ce este străin organismului (nonself) şi este tolerantă faţă de constituenţii proprii (self).
Faţă de tot ce este nonself reacţionează prin distrugere, eliminare sau neutralizare. În
acest caz, neutralizarea se referă la anularea anumitor însuşiri fără ca nonselful să fie complet
distrus.
3.1. Structura sistemului imunitar
Sistemul imunitar este alcătuit din celule instruite în prealabil şi apoi distribuite în
diverse organe. Principalele celule sunt limfocitele, dar şi alte celule care se încadrează în
grupa celulelor prezentatoare de antigen (macrofagul, celula dendritică, unele limfocite B
etc.). Rar se întâmplă ca stimulul antigenic să acţioneze direct asupra limfocitului. Antigenul
trebuie să fie mai întâi prelucrat (procesat) de o altă celulă denumită celulă prezentatoare de
antigen (APC- Antigen Presenting Cell) şi numai după aceea să fie prezentat ca un
superantigen limfocitului de tip B.
Celulele care participă la realizarea imunităţii inductibile sunt produse în măduva
osoasă hematogenă de unde trec în sânge prin fenomenul de citodiabază şi apoi sunt
distribuite în organele limfoide primare (centrale).
După ce sunt instruite în
organele limfoide primare centrale
limfocitele sunt distribuite înorganele
limfoide secundare (periferice sau de
depozit) ale sistemului imun.
Organele limfoide primare sunt
reprezentate în perioada embrionară de
către ficatul fetal, iar în timpul vieţii de
către măduva osoasă, timus şi bursa
Fabricius la păsări.
Unele organe limfoide primare ale
sistemului imun îndeplinesc rol de
geneză şi instruire (măduva osoasă), iar
altele numai rol de instruire (timusul şi
bursa Fabricius la păsări şi timusul şi
echivalenţii bursei Fabricius la
mamifere).

Figura 4. Schema structurii măduvei osoase hematogene, după L. M. Popescu şi col, 2002

Măduva osoasă îndeplineşte funcţie dublă de geneză şi de instruire. Timusul şi bursa

Fabricius au rol numai de instruire.
Celula iniţială se formează în măduva osoasă şi se numeşte celulă mezenchimală,
multipotentă sau celulă STEM.
Celula STEM se dezvoltă pe 2 filiere (căi): mieloidă (care dă naştere la macrofage şi
diferite leucocite polimorfonucleare) şi limfoidă (care dă naştere la limfocite) (figura 5 şi 6).

10
Figura 5. Originea şi filierele de dezvoltare a celulelor cu rol de apărare a organismului

Figura 6.
Etapele hematopoiezei normale şi
principalii factorii de reglare care
intervin. După L.M.Popescu şi col.,
2002

11
 După ce părăsesc măduva osoasă prin fenomenul de citodiabază, limfocitele ajung în
2 organe principale (timus şi bursa lui Fabricius la păsări şi timus timus şi măduva osoasă la
mamifere), în care aceste celule sunt instruite şi specializate.
După locul în care se produce instruirea în sistemul imunitar iau naştere 2 tipuri de limfocite:
limfocite T instruite în timus şi limfocite B instruite în măduva osoasă la mamifere şi bursa
lui Fabricius la păsări.
Organele limfoide secundare sau periferice sunt reprezentate de splină, amigdale,
limfonoduli, plăcile Payer, apendicele cecal şi ţesutul limfoid difuz. Ele îndeplinesc în
principal rolul de depozit a celulelor instruite în organele limfoide primare.
În imunologie procesul de transfer a celulelor instruite în organele primare spre cele
secundare poartă denumirea de homing.

3.2. Capacitatea unui organism de a recunoaşte nonselful

Există o capacitate teoretică şi una reală de răspuns din partea organismului faţă de
toate tipurile de non self.
Organismul poate recunoaşte teoretic aproximativ 1030 substanţe străine (nonself). În
realitate nu se poate realiza acest lucru, datorită faptului că în cursul vieţii un organism poate
veni în contact cu aproximativ 107–108 substanţe străine.
Dacă se face analogie cu o limbă bogată în cuvinte, aceasta nu depăşeşte în mod
obişnuit aproximativ 100.000 de cuvinte. Rezultă deci că limbajul imunologic este mult mai
bogat.

3.3. Mecanismul de elaborare de Ac specifici faţă de Ag

În prezent circulă mai multe teorii care pot fi încadrate în două grupe:
a) O grupă de teorii instructive în care antigenul învaţă limfocitul să producă anticorpi
specifici lui;
b) Teoria selecţiei clonale elaborată de Burnet care are la bază principiul că în organism
există atâtea celule cap de clonă sau celule cap de linie (limfocite) câte antigene există
pentru specia respectivă.
După pătrunderea antigenului în organism se selectează pentru el o clonă prespecializată,
celulă limfoidă care vine din organele limfoide secundare sau de depozit, după care se produc
fenomenele de expansiune clonală (înmulţirea celulelor din această clonă). Aceste celule
limfoide activate (stimulate) deţin toate informaţiile necesare sintezei şi excreţiei de anticorpi.
Celulele cap de clonă se formează în cursul dezvoltării embrionare. În perioada
embrionară organismul nu are discernământ imunologic adică nu poate deosebi selful de
nonself, ceea ce denotă că până în momentul maturării imunologice, care se află în apropierea
naşterii, produsul de concepţie produce anticorpi la întâmplare.
În momentul naşterii, celulele cap de clonă, care ar putea produce anticorpi contra
produşilor proprii, se atrofiază printr-un fenomen fiziologic denumit apoptoză. Termenul de
apoptoză a fost creat de Kerr şi col. Pentru a denumi o formă de moarte celulară, distinctă din
punct de vedere morfologic şi biochimic. Celulele sunt eliminate ca urmare a unui proces
înscris genetic de autodistrugere, iar rămăşiţele lor (denumite corpi apoptotici) sunt fagocitate
fie de către celulele învecinate, fie de către fagocite specializate, fără să se declanşeze un
răspuns imun (clearance apoptotic). Această formă de moarte celulară participă alături de
mitoză la menţinerea homeostaziei tisulare sub aspect numeric. Foarte important este faptul că
în momentul naşterii nu mai există clone de limfocite care să producă anticorpi faţă de self.
Toleranţa imunologică. Dacă în perioada embrionară se administrează un antigen, după
naştere organismul nu mai produce anticorpi faţă de acest antigen. Se produce fenomenul de
toleranţă imunologică faţă de antigenul respectiv. Explicaţia constă în faptul că în perioada
embrionară antigenul a fost recunoscut ca self, iar după naştere a intervenit fenomenul de
apoptoză.

12
 Într-o perioadă de timp s-a admis şi ipoteza de trezire a clonelor interzise conform căreia
unele dintre clonele atrofiate ar mai supravieţui, iar la un moment dat ar putea deveni
funcţionale.
În bolile autoimune organismul are capacitatea de a produce Ac faţă de self. Aşa de
exemplu în boala autoimună denumită lupus sistemic organismul produce anticorpi
anti-nucleari faţă de celulele proprii. Un alt exemplu, atunci când ţesutul renal este alterat
de o toxină de origine streptococică şi devine nonself organismul produce anticorpi
anti-ţesut renal etc.

3.4 Celule imunologic competente

3.4.1 Limfocitul T
În grupa leucocitelor denumite şi globule albe sunt incluse şi unele celule mici cu
diametru de 8-15μm, cu suprafaţa aproximativ netedă, nucleu mare şi citoplasmă puţină.
Pe suprafaţa membranei acestor celule se găsesc nişte structuri proteice denumite
molecule de membrană care au funcţii bine definite şi care poartă numele de receptori.
Receptorii prezenţi pe suprafaţa acestor celule pot să se cupleze cu structuri din
exteriorul lor (antigene, eritrocite, imunoglobuline etc.). Aceşti receptori poartă şi denumirea
de liganzi.
Receptori (liganzi) prezenţi pe membrana limfocitelor T
Pe suprafaţa membranei celulare a limfocitelor T se găsesc trei tipuri de receptori (figura 7):
• receptori pentru antigen (TCR);
• receptori pentru imunoglobuline (anticorpi) (Fc);
• receptori pentru eritrocite (E).

Figura 7.
Tipuri de receptori prezenţi pe
suprafaţa membranei limfocitelor T

Receptorii pentru antigen notaţi cu TCR (T Cell Receptor) se găsesc în structura

membranei limfocitelor T şi sunt alcătuiţi din două lanţuri peptidice asimetrice cu aceleaşi
extremităţi NH2 şi COOH-. Cele două lanţuri pot fi la rândul lor de două tipuri α şi β sau γ şi
δ. Cele mai importante sunt limfocitele T care au receptorii constituiţi din lanţuri α şi β. Între
cele două lanţuri nu există o simetrie privind lanţurile de aminoacizi sau buclelele formate pe
traseu. Aceşti receptori îndeplinesc funcţia de legare (fixare) a antigenului.
Receptorii pentru imunoglobuline notaţi cu Fc. Ei leagă imunoglobulinele
(anticorpii) prin fragmentul cristalizabil al acestora.

13
 Receptorii pentru eritrocite sunt notaţi cu E. Ligandul este reprezentat de globulele
roşii.
Ca proporţie limfocitele T sunt majoritare în organismul animal în comparaţie cu
limfocitele B, deoarece limfocitele T au funcţii mult mai numeroase comparativ cu limfocitele
B. Limfocitele T sunt celule cu viaţă lungă (săptămâni-luni).

Markerii antigenici
• Markeri antigenici prezenţi în membrana limfocitelor
Markerii antigenici sunt molecule prin care limfocitele se pot diferenţia din punct de
vedere antigenic unele de altele şi se notează cu simboluri. În 1981 la Paris s-a convenit să se
noteze cu iniţialele CD (Cluster of Diferentiation – criterii de diferenţiere).
Markerii CD sunt foarte numeroşi, aproximativ 145 la număr. O celulă poate avea mai
mulţi markeri, dar pentru o familie de limfocite numai unul dintre ei este esenţial.
Unii dintre markeri au însă şi funcţie de receptor, deci îndeplinesc rol dublu.
Identificarea markerilor antigenici se poate face numai prin tehnici de laborator în care se
utilizează anticorpi monoclonali cunoscuţi.
Pe baza markerilor CD se poate stabili tipul de limfocit, momentul de formare şi
stadiul în care se află limfocitul.
Pentru limfocitele T mature s-au identificat 3 markeri CD:
➢ CD3 care este prezent în membrana tuturor limfocitelor de tip T;
➢ CD4 care este prezent în membrana limfocitelor T helper (Th) (de aceea
limfocitele Th se numesc şi limfocite CD4+);
➢ CD8 care este prezent în membrana limfocitelor T citotoxice (Tc) (de aceea
limfocitele Tc se numesc şi limfocite CD8+) Limfocitele Tc sunt principalii
efectori ai imunităţii celulare.
Structura markerului CD4
Markerul CD4 este constituit dintr-un lanţ peptidic care are 4 bucle. O extremitate a
lanţului se află la suprafaţa celulei şi poartă gruparea aminică (NH2), iar cealaltă extremitate
se află în interiorul celulei şi poartă gruparea terminală COOH ˉ. Cele 4 bucle îşi menţin
forma datorită legăturilor disulfidice intralanţ realizate prin punţi disulfidice (figura 8).

Figura 8.
Structura markerului
CD4 prezent pe
membrana limfocitului
Th

Markerul CD4 are însă şi o funcţie negativă pentru organism, deoarece el este receptor
pentru virusul HIV (virusul SIDA). Virusul SIDA se ataşează de limfocitul Th prin
intermediul acestui marker care acum funcţionează ca receptor de virus şi astfel poate să
pătrundă în citoplasma limfocitului Th, se multiplică la acest nivel şi în final îl distruge (aşa se
explică imunosupresia profundă carer apare în mecanismul patogenetic al acestei boli
incurabile).
Structura markerului CD8
Markerul CD8 este prezent pe membrana limfocitului Tc şi este alcătuit din două lanţuri
asimetrice unul α şi altul β.
• Antigenele de histocompatibilitate ca markeri antigenici prezenţi în membrana
tuturor celulelor din organism

14
 Antigenele de histocompatibilitate (antigene HC) sunt structuri prezente în membrana
tuturor celulelor din organism şi conferă identitate fiecăreia dintre ele (ca un buletin de
identitate).
Prin antigenele de histocompatibilitate se diferenţiază celulele unei specii de celulele
altei specii şi un individ de altul.
În cadrul diverselor mecanisme imunologice care se petrec între limfocite şi celulele
prezentatoare de antigen (APC) are loc o legitimare a APC de către limfocite şi în funcţie de
antigenele HC prezente pe APC se poate face sau nu, predarea superantigenului de la APC
către limfocit.

Familii de limfocite T
Lmfocitele T se subîmpart în familii:
Limfocite T helper (ajutătoare) LTh
Sunt limfocite care îndeplinesc o funcţie intermediară între celulele prezentatoare de antigen
(APC = Antigen Presenting Cell) şi limfocitele de tip B. Antigenul care a fost prelucrat de
APC nu ajunge direct la limfocitul B, ci el este preluat de limfocitul Th şi transmis
limfocitului B. Cu alte cuvinte limfocitul Th preia informaţia antigenică şi o transmite
limfocitului B.
Dar în cadrul familiei limfocitelor Th există şi subfamilii. Aceste subfamilii de limfocite Th
se diferenţiază între ele prin tipul citokinelor (limfokinelor) pe care le secretă.
❑ Limfocitul Th1 (LTh1)produce interleukina 2 (IL2), interferonul γ (IFN γ) şi
factorul de necroză a tumorilor α şi β (TNFα şi TNF β). Limfocitele Th1 sunt
stimulate de interferonul γ (IFN γ) şi interleukina 12 (IL12) şi sunt inhibate de
interleukina 4 (IL4) şi interleukina 10 (IL10). LTh1 sunt implicate în mecanismul de
producere al alergiei de tip IV întârziat
❑ Limfocitele Th2 produc IL4, IL5 şi IL10. Limfocitele Th2 sunt implicate în
imunitatea umorală.
Limfocitele T citotoxice (Tc) sunt principalii efectori ai imunităţii celulare. Ele sunt
echivalenţii anticorpilor din cadrul imunităţii umorale. Aşa de exemplu în imunitatea anti-
canceroasă celulele care acţionează asupra antigenului sunt limfocitele Tc. Limfocitele Tc
sunt în acest caz efectorul celular. Un alt exemplu, limfocitele Tc sunt principalii efectori
celular din cadrul fenomenului de rejecţie (intoleranţă) a grefelor. S-a constatat că fenomenul
de rejecţie a grefei este determinat în principal de către limfocitele Tc şi mai puţin de către
anticorpi.
Limfocitele T supresor (Ts) au funcţie inversă limfocitelor Th. Ele au rolul de a
diminua răspunsul imun prin micşorarea efectului stimulului antigenic.
Limfocitele T contrasupresor acţionează ca antagonişti al limfocitelor Ts.
Limfocitele Td (delayed = întârziat) intervin în mecanismul de producere al
hipersensibilităţii de tip IV de tip întârziat

3.4.2 Limfocitul B
Receptori (liganzi) prezenţi pe membrana limfocitelor B.
Limfocitele B au în structura membranei celulare următoarele tipuri de receptori (figura 9):
• pentru antigen (IgD şi IgM monomerică);
• pentru imunoglobuline (anticorpi) (Fc);
• pentru complement (C).

Receptorii pentru antigen prezenţi pe suprafaţa membrani limfocitelor B sunt diferiţi

de receptorii TCR prezenţi pe membrana limfocitelor T. Receptorii pentru antigen de la
limfocitele B au o structură peptidică şi sunt alcătuiţi din lanţuri simetrice. De reţinut că
receptorii pentru antigen prezenţi în membrana limfociotelor B sunt de fapt imunoglobuline
(Ig) din 2 clase: IgD şi IgM monomerică (figura 9).

15
 Figura 9.
Tipuri de receptori prezenţi
pe suprafaţa membranei
limfocitelor B

Ca toate imunoglobulinele, Ig monomerice sunt alcătuite din patru lanţuri: două lanţuri
grele notate cu H (heavy = greu) şi două lanţuri uşoare notate cu L (light = uşor) (figura 10).

Figura 10.
Structura receptorului pentru
antigen prezent pe membrana
limfocitului B

Receptorii pentru antigen din membrana limfocitelor B au şi o altă caracteristică foarte

importantă, sunt mobili (se mişcă asemănător cu bilele unui rulment), iar în cursul răspunsului
imun ei se pot grupa în diferite regiuni ale membranei limfocitului B. Aceste zone de pe
suprafaţa limfocitului B în care se adună mai mulţi receptori se numesc petece (patking).
Alteori toţi receptorii se strâng pe o zonă mare alcătuind o aşa numită bonetă (caping).
Receptorii pentru imunoglobuline (anticorpi) sunt notaţi cu Fc.
Receptorii pentru complement sunt notaţi cu C.
De reţinut că limfocitele B nu au receptori pentru eritrocite.

3.4.3 Criterii de diferenţiere între limfocitele B şi limfocitele T

• Din punct de vedere morfologic aproape că nu se pot diferenţia.
➢ Limfocitele de tip T sunt ceva mai mici; au suprafaţa membranei citoplasmatice mai
netedă; în celulă raportul nucleu/citoplasmă (N/C) este în favoarea nucleului;
citoplasma este în cantitate mai mică şi aparatul citoplasmatic este mai rudimentar.
Cromatina nucleară este dispusă uniform în toată masa nucleului.

16
 ➢ Limfocitele de tip B sunt mai mari, au suprafaţa membranei celulare mai boselată; în
celullă raportul nucleu/citoplasmă este în favoarea citoplasmei, au aparatul
citoplasmatic mai dezvoltat şi implicit o activitate de biosinteză mai intensă.
Cromatina nucleară este mai abundentă şi este dispusă radiar ca spiţele unei roţi de car.
Limfocitele de tip B pot fi:
➢ limfocite B naive sunt reprezentate de limfocitele B care nu au fost stimulate de
antigen;
➢ limfocitele B stimulate de către antigen care vor evolua şi se vor transforma în
plasmoblast apoi în plasmocit;
➢ Plasmocitul care este celula producătoare de anticorpi (imunoglobuline)
(figura 11).

Figura 11. Plasmocitul

Nu toate limfocitele B stimulate se transformă însă în plasmocite. Un număr
redus dintre ele devin celule cu viaţă lungă, rezultând limfocite B de memorie.
Limfocitele B de memorie rămân în organele liomfoide periferice şi iniţiază fie
răspunsul imun secundar, fie reacţia anamnestică.
Uneori unele limfocite B se pot transforma malign (celule tumorale) ducând la
dezvoltarea de tumori denumite mieloame, iar limfocitele B transformate malign se
numesc celule mielomatoase. Celulele mielomatoase cresc şi se multiplică uşor “in
vitro” şi de aceea sunt folosite în producţia de hibridoame.
• Din punct de vedere funcţional
Atât limfocitele de tip T cât şi cele de tip B se pot clasifica din punct de vedere
funcţional după stadiul evolutiv şi momentul intervenţiei stimulului antigenic în limfocite:
➢ progene (imature);
➢ mature virgine (naive) sunt limfocitele care nu au venit în contact cu antigenul;
➢ mature efectoare sunt limfocitele stimulate antigenic care elaborează anticorpi
sau diverse citokine denumite limfokine. Limfokinele sunt citochine sintetizate şi
eliberate de limfocitele stimulate antigenic.
În urma stimulării antigenice o parte din limfocite devin celule de memorie. La un
nou contact cu antigenul răspunsul este mult mai rapid şi mai pronunţat datorită memoriei
acestor celule.

• Diferenţierea limfocitelor T de limfocitele B prin metode de laborator

Diferenţierea între limfocitele T şi B prin metode de laborator se poate realiza pe baza:
➢ evidenţierii markerilor CD cu ajutorul anticorpilor monoclonali cunoscuţi;
➢ stimularea creşterii în culturi de celule cu substanţe mitogene;
➢ testul de rozetare. Se bazează pe evidenţierea prezenţei pe suprafaţa limfocitelor T a
receptorilor pentru eriotrocite şi absenţa acestora la limfocitele B. Prin amestecarea
limfocitelor T cu globule roşii se formează rozete. Globulele roşii se fixează pe
suprafaţa membranei limfocitelor T asemănător cu petalele unei flori şi formează
adevărate rozete vizibile la microscop. Această rozetare se numeşte rozetare de tip EA
(figura 12). Limfocitele B nu produc rozetare de tip EA deoarece ele nu dispun de

17
 receptori pentru globulele roşii. În cazul limfocitelor B se poate aplica o tehnică de
rozetare de tip EAC (figura 13). În această reacţie se folosesc ca reagenţi eritrocite,
anticorpi anti-eritrocitari şi complement. Limfocitele B se tratează cu ser antieritrocitar
(obţinut prin inocularea la iepure a globulelor roşii de oaie). Anticorpii eritrocitari
trebuie să fie însă utilizaţi în doze subhemolitice pentru că altfel produc liza
hematiilor.
Figura 12. Rozetă de tip EA. Figura 13. Rozetă de tip EAC

În tabelul 1 sunt redate cele mai importante caractere de diferenţiere dintre limfocitele
T şi limfocitele B.
Tabelul 1. Principalele deosebiri dintre limfocitele T şi limfocitele B

18
3.5 Celule auxiliare ale imunităţii
Alte celule care exercită rol imunitar în organism au fost denumite celule auxiliare ale
imunităţii. Din punct de vedere funcţional ele pot fi profesionale şi ocazionale. Sunt denumite
şi celule prezentatoare de antigen - APC (Antigen Presenting Cells).
Celulele prezentatoare de antigen se pot clasifica din punct de vedere funcţional în
două categorii:
• celule care îndeplinesc în mod constant funcţia de celule prezentatoare de antigen
(macrofagul, celula dendritică şi unele limfocite B);
• celule care îndeplinesc ocazional funcţia de celule prezentatoare de antigen (celulele
polimorfonucleare neutrofile-PMN, celulele endoteliale, celulele epiteliale din timus şi
astrocitele din sistemul nervos central).

3.5.1 Celule care îndeplinesc în mod constant funcţia de APC (macrofagul, celula
dendritică şi unele limfocite B)
• Macrofagul
Face parte din sistemul fagocitar mononuclear. Este o celulă mare cu un diametru cuprins
între 14 şi 20 μm cu nucleu reniform, membrană celulară foarte elastică care permite formarea
de falduri. Aceste falduri au o mare importanţă în realizarea fenomenului de fagocitoză şi
pinocitoză. Macrofagele pot fi:
➢ Macrofage circulante – monocitul care este şi cea mai mare celulă albă din organism;
➢ Macrofage fixe care sunt distribuite în multe compartimente din organism şi care pot
să evolueze şi să transforme în macrofage active:
❑ Histiocitul celulă prezentă în ţesutul conjunctiv;
❑ Celula Kupfer prezentă în structura ficatului;
❑ Macrofagele alveolare din pulmon;
❑ Macrofagele din endoteliul vascular;
❑ Nevroglia din sistemul nervos central;
❑ Osteoclastele din ţesutul osos etc.
Tipuri de receptori prezenţi în membrana macrofagului
Macrofagele conţin în membrana lor molecule cu rol de receptori. Receptorii prezenţi în
membrana macrofagelor sunt de două tipuri (figura 14):
➢ receptori Fc pentru imunoglobuline (anticorpi);
➢ receptori C pentru complement.
Figura 14. Tipuri de receptori prezenţi pe suprafaţa macrofagului

Macrofagele au activitate de biosinteză şi secretorie. Ele conţin enzime lizozomale cu

ajutorul cărora se realizează fenomenul de digestie a meterialului fagocitat.
Macrofagele activate secretă:
➢ O parte din fracţiunile complementului C1, C2, C3, C4 şi C5 (în total complementul are
15 fracţiuni);

19
 ➢ Monokine (citochine secretate de către monocite) cum sunt:
❑ Interleukina 1 (IL1) care este cea mai importantă citochină secretată de către
monocite;
❑ Interferonul γ (IFN- γ) este singurul dintre interferoni care are rol în imunitate.
Celelalte două tipuri α (IFN-α) şi β (IFN-β) de interferon au acţiune predominant
antivirală;
❑ Prostaglandine şi leucotriene care sunt derivaţi ai acidului arahidonic şi intervin în
fenomene imunopatologice, cum ar fi de ex: fenomenul de anafilaxie.
Funcţiile macrofagului
❖ În cadrul imunităţii naturale cea mai importantă este funcţia fagocitară prin care se
realizează distrugerea nonselfului neantigenic. El acţionează şi ca un factor al apărării
naturale.
❖ În cadrul imunităţii inductibile îndeplineşte funcţia de celulă prezentatoare de antigen
(APC-Antigen Presenting Cell). Fagocitarea antigenului este urmată de prelucrarea
intrafagocitară a acestuia. La nivelul fagolizozomului se realizează o digestie parţială fără
distrugerea completă a antigenului. Astfel se păstrează anumite secvenţe moleculare pe
care macrofagul le exprimă la suprafaţa membranei sale celulare şi le oferă în mod
obişnuit unui limfocit Th şi mai rar unui limfocit B. Prin digestie parţială a antigenului se
realizează transformarea acestuia, atât cât este necesar, pentru a-l face accesibil
limfocitului Th.
Funcţia imunoreglatoare se realizează prin intervenţia interleukinei 1 (IL1).
Macrofagul participă însă şi la dezvoltarea procesului inflamator şi contribuie la
producerea febrei. De asemenea, sub acţiunea unor limfokine se poate activa devenind foarte
eficace din punct de vedere fagocitar, fiind în acest caz un efector propriu-zis al imunităţii de
tip celular.
Uneori însă se transformă în celule de neoformaţie care sunt celule patologice. Aşa de
exemplu în granulomul infecţios din tuberculoză, macrofagul care a fagocitat Mycobacterim
tuberculosis se transformă în celulă epitelioidă şi apoi în celulă gigantă.
Macrofagele prezintă în membrana celulară receptori pentru imunoglobuline (Fc) şi
pentru complement (C). Tot pe suprafaţa membranei celulare a macrofagului sunt prezente şi
antigenele de histocompatibilitate de clasa a II-a (AgHCII).
Macrofagele din piele participă şi la mecanismul de producere a alergiei denumită
dermită de contact.
Alte celule care îndeplinesc frecvent rolul de APC
➢ Celula dendritică este denumită astfel deoarece prezintă prelungiri filamentoase
asemănătoare cu celulele dendritice din
sistemul nervos central. Macrofagele
dendritice prezente în limfonoduri şi piele
sunt denumite celule Langerhans şi nu au nici
o legătură cu insulele Langerhans din
pancreas.

Figura 15. Celulă dendritică

➢ Unele limfocite B de dimensiuni mai mari care au pe suprafaţa membranei celulare

multe molecule HC de clasa a II-a (AgHCII) şi sunt producătoare de IL1.
3.5.2 Celule care îndeplinesc ocazional rolul de APC sunt reprezentate de:
➢ Celulele polimorfonucleare neutrofile (PMN);
➢ Celulele endoteliale;
➢ Celulele epiteliale din timus;
➢ Astrocitele din sistemul nervos central

20
3.5.3 Celulele celei de a treia populaţii (TPC) (Third Population Cells)
Celulele TPC sunt reprezentate de către: celulele NK, celulele K şi celulele LAK.
Celulele NK (Natural Killer) se aseamănă cu nişte limfocite mari, dar au citoplasma mai
granulară. Din punct de vedere numeric, ele reprezintă a 5-a parte din totalul limfocitelor
circulante. Nu au receptori pe suprafaţa membranei celulare şi astfel sunt posibil de diferenţiat
de limfocite. Markerii de pe suprafaţa acestor celule sunt asemănători cu cei ai limfocitelor T
imature (limfocite pre-T). Ele distrug alte celule denumite generic celule ţintă. Aceste celule
ţintă sunt reprezentate de celule tumorale, celule infectate cu virusuri etc. Foarte important
este faptul că aceste celule acţionează independent de antigenul de histocompatibilitate
(AgHC). Celulele NK recunosc celulele ţintă pe baza markerilor CD2, CD16 şi a lamininei (o
proteină) prezenţi în structura membranei celulare a acestor celule modificate.
• Celulele K sunt de fapt o variantă a celulelor NK şi sunt responsabile de fenomenul de
ADCC (Antibody Dependent Cells Mediated Citotoxicity) - imunitate citotoxică
dependentă de anticorpi sau imunitate celulară mediată prin anticorpi (figura 16, 17).
Celulele K au pe suprafaţa lor receptori Fc. Ele recunosc şi distrug orice ţintă (celulă) pe
suprafaţa căreia se găsesc receptori pentru Ig, fenomen benefic în cazul celulelor tumorale,
dar nefavorabil pentru rejecţia grefelor.

Figura 16.
Celula Killer
După N. Manolescu, 2003

Figura 17.
Mecanismul
citotoxicităţii celulare
dependentă de
anticorpi (ADCC)
După ataşare se
produce citoliza
celulei ţintă prin
acţiunea granzimelor
conţinute în
granulaţiile din
citoplasma celulei
citotoxice.

• Celulele LAK (Limfokine Activated Killer). Sunt de fapt celule K activate prin citochine
(monokine, limfokine).

21
CAPITOLUL 4
ORGANELE SISTEMULUI IMUNITAR

Sistemul imunitar este format din organe limfoide primare (centrale) care îndeplinesc
rolul de geneză şi educare şi organe limfoide secundare (periferice) cu rol de depozitare şi
aşteptare.

4.1. Organele limfoide primare

4.1.1. Măduva osoasă este organul esenţial care îndeplineşte funcţia de geneză a celulelor
sistemului imun. Aici se formează toate celulele din sânge: seria roşie, seria albă,
histiocitele, monocitele şi megacariocitele (trombocitele). Imunologic se pleacă de la
celula STEM numită şi celulă mezenchimală sau multipotentă (vezi figura 2 pagina
10).
4.1.2. Timusul. Prezintă o zonă corticală către exteriorul organului şi una medulară la
interior. La exterior organul este învelit de o capsulă care trimite spre interiorul
organului travei. În corticala timusului se găsesc macrofage, celule epiteliale cu
caracteristici deosebite asemănătoare cu celulele dendritice şi celule doică (figura 18).
Celulele dendritice care au un rol deosebit în educarea limfocitelor T. Printre aceste
trei tipuri de celule se găsesc celule mici care provin din celula STEM denumite
timocite de corticală. În acest stadiu celulele STEM care au devenit timocite primesc
seturi de antigene de histocompatibilitate (Ag CMH) şi markerii CD care sunt incluşi
în membrana celulară. Aceşti markeri CD sunt diferiţi de markerii CD de la
limfocitele T. Aceste celule sunt de fapt instructorii timocitelor care vor deveni
timocite de medulară. Medulara timusului este alcătuită din celule epiteliale de
medulară, macrofage şi corpusculi Hasall. Celulele epiteliale de medulară reprezintă
locul unde timocitele îşi desăvârşesc instruirea. Aici dispar markerii din corticală şi
apar alţi markeri care rămân permanent pe suprafaţa membranei acestor celule. Aceste
celule instruite pleacă apoi spre organele periferice denumite organe limfoide
secundare sau organe de depozit. Corpusculii Hasall sunt alcătuiţi din celule timice
degenerate şi nu au nici un rol în procesele de maturare a limfocitelor T. Tot în timus
se secretă şi nişte hormoni timici (timopoetina, timulina, factorul hormonal timic) care
se pare că au rol de instruire a limfocitelor. Este important să se reţină şi faptul că nu
toate limfocitele ajunse în timus se maturează şi devin limfocite T. Numai aproximativ
5% din limfocitele ajunse în timus se maturează (instruiesc) şi devin limfocite T.

Figura 18.
Schema structurii
timusului

22
4.1.3. Bursa Fabricius este învelită la exterior de o capsulă elastică, iar la interior prezintă
o mucoasă care formează multe pliuri şi un orificiu denumit orificiu bursal (figura 19).
Între aceste falduri ale mucoasei există foliculi bursieri unde ajung celulele STEM
pentru instruire (asemănător cu cele din timus). Rolul educator îl exercită celulele care
alcătuiesc epiteliul mucoasei. De reţinut că numărul de celule venite la instruire este
foarte mare. Acesta este locul unde limfocitele venite pe cale sanguină şi limfatică din
măduva hematoformatoare se maturează (instruiesc) şi devin limfocite B. Şi aici ca şi
la timus instruirea se face în prezenţa unui hormon denumit bursopoetină care are rol
în maturarea limfocitelor B. Bursa Fabricius apare ca rudiment la embrionul de pasăre,
în a 4-5-a zi de incubare şi este complet dezvoltată în a 3-4-a săptămână după
ecloziune. Atinge o dimensiune maximă la 10-12 săptămâni după ecloziune, după care
involuează. Involuţia completă se termină odată cu maturarea sexuală.

Figura 19.
Schema structurii Bursei
lui Fabricius

4.2. Organele limfoide secundare

Organele limfoide secundare sunt organe în care se depozitează celulele instruite la

nivelul organelor limfoide primare şi sunt reprezentate de splină, amigdale, limfonoduri, plăci
Payer, glanda Harder la păsări şi mici noduli limfoizi diseminaţi în tot organismul.
4.2.1. Splina. Este învelită la exterior de o capsulă groasă şi foarte elastică care trimite la
interior travei denumite trabecule. Ţesutul splinei este foarte vascularizat. Celulele
sunt dispuse oarecum în cordoane denumite cordoane Bilroth, reticulare, sinusuri
venoase şi o mare aglomerare de celule din sânge globule roşii (pulpa roşie) şi din
globule albe leucocite (pulpa albă). Aria limfocitelor T se află în jurul arterelor
splenice sub formă de aglomerări care formează manşoane perivasculare (figura 20).
Aria lifocitelor B se află mai departe de artere în foliculii splenici zonă cu activitate
mitotică mai intensă. De reţinut faptul că aceste localizări sunt constante.

Figura 20.
Schema structurii
splinei
Aria lifocitelor T şi a
limfocitelor B în
splină

23
4.2.2. Limfonodurile. Accesul limfei în interiorul limfonodurilor se produce pe căile
limfatice aferente care sunt în număr variabil, iar evacuare se realizează pe căi
eferente.La exterior limfonodulul este acoperit de o capsulă fibroasă. La interior
există trei zone: corticala care se află imediat sub capsulă; paracoticala care este o
zonă intermediară între corticală şi medulară şi medulara situată la interiorul
foliculului. Limfocitele T populează paracorticala, iar limfocitele B corticala şi
medulara limfonodurilor (figura 21 ). În urma stimulului antigenic are loc o
expansiune a populaţiei celulare la nivelul acestui organ şi limfocitele încep să se
multiplice.
Figura 21. Dispunerea limfocitelor T şi B în limfonoduri

4.2.3. Plăcile Payer sunt variabile ca număr (12-200) şi sunt diseminate în partea distală a
intestinului subţire. Au o zonă centrală denumită cupolă sau dom şi una periferică
formată din foliculi limfoizi. Aria limfocitelor B se află la nivelul domului, iar a
limfocitelor T în coridoarele laterale (figura 22).
Figura 22. Schema structurii unei plăci Payer Figura 23. Celula M din placa Payer

4.2.4. Tonsilele sau amigdalele palatine

Figura 24.
Aspect al structurii histologice
a amigdalei palatine

E = epiteliu
F = folicul limfoid constituit
din limfocite

24
4.2.5. Apendicele cecal
4.2.6. Noduli limfoizi diseminaţi în toate organele
4.2.7. Glanda Harder la păsări.

4.3. Circuitul limfocitelor T şi B de la organele limfoide primare spre cele secundare

Circulaţia limfocitelor de la nivelul organelor primare către organele secundare se
realizează pe cale sanguină, iar procesul a fost denumit homing. Fenomenul de homing
reprezintă localizarea preferenţială a limfocitelor în ţesuturi similare celor din care provin.
Fenomenul a fost observat după reconstituirea sistemului limfoid al animalelor iradiate letal şi
inoculate apoi cu limfocite recoltate de la animale aparţinând aceleiaşi linii inbred, izolate din
ganglionii limfatici sau din GALT (limfocite prezente în mucoasa tubului digestiv). S-a
demonstrat că există două subpopulaţii de limfocite care sunt formate din celule B şi celule T
care sunt recirculate preferenţial, unele prin GALT şi sunt drenate prin ganglionii mezenterici,
iar altele prin DALT (ţesut limfoid asociat dermului) şi sunt drenate prin ganglionii limfatici
regionali. DALT este format din totalitatea infiltratelor celulare difuze şi a aglomerărilor de
limfocite prezente în mod normal în derm. Acest compartiment al sistemului limfoid este
considerat uneori ca o subdiviziune particulară, specializată a sistemului imun, analogă
aglomerărilor limfoide asociate mucoasei arborelui respirator (BALT) sau a ţesutului limfoid
asociat tubului digestiv (GALT). O caracteristică a acestor infiltrate celulare o constituie
prezenţa preferenţială la acest nivel a limfocitelor T cu receptori pentru antigen (TCR)
constituiţi din lanţuri γ şi δ. Ţesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT) are rol important în
apărarea antimicrobiană la nivelul mucoaselor şi este considerat şi el o subdiviziune
particulară şi specializată a sistemului imun.
Această migrare nu se realizează la întâmplare, ea este dirijată de anumite molecule,
numite molecule de adeziune care îndeplinesc roluri diferite şi poartă variate denumiri.
Moleculele de adeziune alcătuiesc o superfamilie şi sunt denumite integrine. Migrarea
limfocitelor este asigurată de o categorie de integrine denumită selectine.
La un moment dat migrarea se opreşte, iar fenomenul este controlat de VCAM care
sunt molecule de adeziune de epitelii. Astfel limfocitele vor adera de epitelii mai slab la
început şi apoi tot mai puternic.
Lipirea puternică de epitelii este determinată de alte molecule de adeziune LFA care
sunt molecule asociate cu funcţia limfocitară.
La un moment dat, limfocitele părăsesc patul vascular prin intervenţia altor molecule
ICAM care sunt molecule de adeziune intercelulară.
Mai există o categorie de molecule denumite adresine care se găsesc la punctul final
al migrării limfocitelor şi care marchează precis locul (adresa) la care trebuie să ajungă
limfocitul. Natura şi rolul adresinelor nu este unanim recunoscută în comparaţie cu celelalte
molecule de adeziune.

25
CAPITOLUL 5
ANTIGENUL

5.1 Definiţii
Alături de apărarea prin factori constituţionali nespecifici prin care organismul rezistă
la agresiunea unor agenţi animaţi şi neanimaţi din mediul extern, de-a lungul filogeniei
speciilor, la vertebrate s-a dezvoltat sistemul celular imunocompetent (SCIC) care dă
răspunsuri specifice faţă de anumite substanţe denumite antigene, fenomen pe care îl
denumim imunocompetenţă.
Principalele caracteristici ale imunocompetenţei sunt recunoaşterea nonself-ului,
memoria nonself-ului şi specificitatea răspunsului imun.
Din cele mai vechi timpuri omul a remarcat că supravieţuitorii epidemiilor de variolă,
rezistă la variolă şi că supravieţuitorii ciumei rezistă la o nouă epidemie de ciumă. S-a tras
concluzia că organismul păstrează memoria bolii prin care a trecut, o recunoaşte şi
reacţionează specific rezistând la o nouă infecţie.
S-a constatat că un organism poate răspunde prin formarea de diferite tipuri de anticorpi
faţă de diferite antigene. De asemenea, s-a constatat că răspunsul imunologic poate determina
nu numai reacţii favorabile organismului, de apărare antiinfecţioasă, adică imunitate, ci
uneori şi reacţii nefavorabile manifestate prin procese imunopatologice.
Imunologia este ştiinţa care studiază toate fenomenele datorate modificărilor induse de
antigen “in vivo” (imunitate, fenomene imunopatologice, toleranţă etc.), precum şi reacţiile de
recunoaştere antigen/anticorp care au loc “in vitro” (reacţii folosite în scop de diagnostic).
Primele substanţe cunoscute ca antigene (Ag) capabile să inducă sinteză de anticorpi
(Ac) în organism au fost bacteriile şi toxinele bacteriene. S-a constatat apoi că şi celule
neinfectante (globule roşii), proteine netoxice de origine animală sau vegetală pot determina
apariţia de anticorpi. S-a constatat că antigenele induc, atât apariţia de Ac umorali
(imunoglobuline), cât şi de efectori celulari (celule cu funcţie de anticorp, sau celule specific
sensibilizate).
Antigenul (Ag) sau antigenul complet este reprezentat de către orice substanţă care
ajunsă în organism este capabilă să determine un răspuns imunologic (apariţie de anticorpi),
fenomen care poartă numele de imunogenitate şi reacţionează specific cu anticorpii respectivi
(prin reacţii Ag-Ac), atât in vivo cât şi in vitro, ceea ce denumim antigenitate.
Haptena sau antigenul incomplet este reprezentat de o structură chimică lipsită de
imunogenitate (incapabilă să determine apariţia de Ac), dar dotată cu antigenitate. Haptena
poate reacţiona specific, atât in vitro cât şi in vivo, cu Ac induşi de antigene complete din care
haptena face parte ca determinant de specificitate.
După structură antigenul poate fi: imunogen, alergen sau tolerogen.
• Imunogen. Antigene care induc o stare de imunitate. Această imunitate asigură protecţia
organismului faţă de efectul nociv al antigenelor care au stat la baza formării anticorpilor;
• Alergen. Antigene care induc efectori care nu protejează organismul, dar care la un nou
contact cu organismul produc hipersensibilitate sau alergie;
• Tolerogen. Antigene care induc într-un organism toleranţă imunologică. În cadrul unei
specii pot exista indivizi care nu dezvoltă un răspuns imun faţă de un antigen, la care în
mod obişnuit ceilalţi membri ai speciei dezvoltă.
Denumirea de antigen a fost introdusă în imunologie de către Deutsch în anul 1899.
Rezultatul acţiunii antigenului asupra unui organism sunt efectorii imunităţii (anticorpi
sau celule) capabili să reacţioneze cu un anumit grad de specificitate cu antigenul care a indus
formarea lor.
5.2 Condiţiile antigenităţii şi imunogenităţii
Pentru ca o substanţă să fie antigen trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să posede o
structură străină sistemului celular imunocompetent (SCIC), să aibă o greutate moleculară

26
suficient de mare, să ajungă nemodificată până la SCIC şi să persiste ca atare un timp
suficient pentru ca să se producă iniţierea răspunsului imunologic.
• Prima condiţie a antigenităţii este ca substanţa să fie din punct de vedere chimic
străină SCIC din organismul în care pătrunde. Excepţie: SCIC recunoaşte ca antigene
proprii (self) pe toate acele antigene cu care a venit în contact în perioada sa de
maturare (perioada embrionară) şi ca urmare, nu formează anticorpi faţă de ele,
fenomen care poartă numele de toleranţă imunologică naturală. După maturare,
SCIC are capacitatea de a recunoaşte ca Ag străine (nonself) toate antigenele cu care
nu a venit în contact în timpul maturării. În consecinţă va reacţiona faţă de ele, fie prin
formare de Ac şi reacţie de rejet (eliminare), ceea ce numim răspuns imunologic, fie
prin lipsă de răspuns, fenomen la fel de specific, numit toleranţă imunologică
dobândită.
Cu cât diferenţele structurale dintre antigenul străin şi antigenele proprii
organismului în care a pătruns sunt mai mari, cu atât puterea lui imunogenă (măsurată
prin cantitatea de Ac indusă) este mai mare. Aceste diferenţe sunt cu atât mai
numeroase cu cât structura moleculeculei de Ag este mai complexă şi cu cât specia de
la care provine este mai îndepărtată în scara filogenetică de specia producătoare de Ac.
De aceea, antigenele microbiene sunt foarte imunogenice în organismul animal şi
uman.
• A doua condiţie ca o substanţă să fie imunogenă este ca ea să aibă o anumită greutate
moleculară. Greutatea moleculară optimă este de 40.000 D. Greutatea moleculară
minimă necesară este cel puţin 10.000 D. Excepţii: ex.: oxitocina 1.000 D şi este
antigenică. Cu cât greutatea moleculară este mai mare, cu atât imunogenitatea este mai
crescută. Explicaţia constă în faptul că cu cât o moleculă este mai mare, cu atât există
mai multe şanse ca structura ei să fie mai complexă şi astfel să posede grupări chimice
străine pentru SCIC. În acelaşi timp molecula mai complexă va fi mai greu eliminată
din organism şi se asigură astfel timpul necesar iniţierii răspunsului imunologic.
Aminoacizii nu sunt antigenici, deoarece pe de o parte au greutate moleculară mică, iar
pe de alta sunt structuri identice, recunoscute ca proprii organismului la toate speciile
animale. La proteine, antigenitatea apare la o greutate moleculară medie de peste
10.000 daltoni. Proteinele globulare sunt mult mai bune antigene decât lanţurile
polipeptidice. Exemple: ovalbumina care are greutatea moleculară de 40.000 daltoni
este un bun antigen; albuminele (70.000 daltoni) şi globulinele serice (150.000-
1.000.000 daltoni), exotoxinele bacteriene (1.200.000 daltoni) sunt foarte bune Ag.
Hemocianina (pigmentul respirator de la insecte) şi virusul mozaicului tutunului care
au greutate moleculară mare sunt cele mai puternice antigene. Există şi excepţii,
proteine cu greutate moleculară mare, dar neantigenice, cum ar fi gelatina.
Neantigenitatea gelatinei se explică prin lipsa de rigiditate a moleculei. În ceea ce
priveşte comportarea ca haptene, aceasta aparţine şi unor substanţe simple cu greutate
moleculară sub 1.000. Există însă şi excepţii, astfel, la unele proteine cu greutate
moleculară mică, cum ar fi insulina (6.000 daltoni) şi chiar glucagonul (3.800 daltoni),
s-a dovedit că sunt antigenice, fenomen care se explică, atât prin lipsa specificităţii de
specie, cât şi prin prezenţa rigidităţii moleculare.
• A treia condiţie este ca antigenul să ajungă nemodificat până la SCIC şi să aibă o
anumită structură (configuraţie) moleculară (figura 25):
➢ o parte mare care este reprezentată de o macromoleculă proteică (suport) numită
paratop sau purtător de haptenă. Paratopul îndeplineşte un rol minor în cadrul
determinismului antigenic. El conferă doar mărimea masei moleculare.
➢ una sau mai multe molecule mici denumite epitopi (haptene). Haptena (epitopul)
reprezintă determinantul antigenic sau gruparea determinantă.

27
 Mărimea unui epitop este de aproximativ 5.000 D, ocupă o suprafaţă de aprox.
7 nm2 şi este compus din 15-20 aminoacizi dintre care numai 5-6 aminoacizi sunt
esenţiali.
Tipul de aminoacizi influenţează foarte mult antigenitatea. Cei mai buni aminoacizi
imunogeni sunt: tirozina, fenilalanina, triptofanul, iar dintre radicali cei aromatici şi
carboxilici. O antigenitate slabă o au radicalii metilici, halogenaţi şi metoxilaţi.

Figura 25.
Structura unui antigen
complet

Numărul de epitopi de pe un paratop

Puţine antigene au doar un epitop. Exemple de antigene cu mai mulţi epitopi
pe acelaşi paratop: ribonucleaza are 3 epitopi; ovalbumina are 5 epitopi, albumina
serică are 69 de epitopi, iar hemocianina are 75 de epitopi. De reţinut faptul că rolul
epitopilor în specificitatea antigenică nu este însă egal.
Determinantul antigenic imunodominant
Reprezintă epitopul cu rolul cel mai important. Antigenele cu mai mulţi epitopi
angajează în răspunsul imun mai multe celule cap de clonă, deci rezultă un răspuns
imun umoral constituit din mai multe tipuri de imunoglobuline (anticorpi
policlonali).
Astăzi, prin utilizarea tehnologiei hibridoamelor s-au obţinut şi introdus în
practica de laborator anticorpii monoclonali.
Proprietăţile fizice pe care trebuie să le îndeplinească un epitop pentru a
fi imunogen:
❑ Gradul de rigiditate. Pentru a fi antigenici epitopii trebuie să aibă un anumit grad
de rigiditate. Ex.: gelatina ar trebui să fie un bun antigen dar nu este, pentru că
epitopii ei nu au rigiditate; în chirurgia cardiacă se folosesc valve cardiace
recoltate de la porc a căror zimţi îşi îşi pierd rigiditatea după impregnare cu o
substanţă specială.
❑ Direcţia de rotaţie a luminii polarizate. Structurile levogire sunt mai antigenice
în comparaţie cu cele dextrogire;
❑ Accesibilitatea determinanţilor antigenici din punct de vedere al configuraţiei
spaţiale. Determinanţii antigenici trebuie să fie complementari cu efectorii imuni
pe care îi elaborează organismul. Între aceştia trebuie să existe o
complementaritate de genul “lacăt-cheie”;
❑ Limfocitele pe care le activează. Din acest punct de vedere epitopii sunt de două
categorii: epitopi T care stimulează direct limfocitele Th şi epitopi B care
stimulează direct limfocitele B.
Epitopii T la rândul lor pot să fie secvenţiali sau conformaţionali.
➢ Epitopii T secvenţiali au o configuraţie lineară (lanţ format din 8-12
aminoacizi sau 1-7 unităţi monozaharidice legate între ele). Lanţurile pot fi
simple sau ramificate. Aminoacizii hidrofilici din aceste lanţuri stabilesc
contactul cu TCR, iar aminoacizii hidrofobi stabilesc contactul cu antigenele

28
 CMH de clasa a II-a. TCR şi antigenele CMH de clasa a II-a schimbă
configuraţia sterică a complexului format.
➢ Epitopii T conformaţionali prezintă secvenţe repetitive (o structură chimică
care se repetă).
• A patra condiţie este reprezentată de persistenţa antigenelor în organism, viteza de
metabolizare a antigenului sau timpul de remanenţă al acestuia în organism. Dacă
antigenul se degradează repede în organism structura nu este antigenică. Pentru a
induce apariţia de anticorpi, antigenele trebuie să persiste în organism o perioadă
suficient de mare de timp. Aceeaşi cantitate de antigen este mai bună producătoare de
anticorpi dacă este inoculată în doze fracţionate, decât dacă este injectată într-o singură
doză. Aceeaşi substanţă este mai antigenică dacă este înglobată într-un adjuvant, decât
dacă este injectată ca atare.
❑ Calea de administrare. Antigenitatea este mai puternică la antigenele administrate pe
cale parenterală. Pentru ca un antigen să determine sinteza de anticorpi trebuie să ajungă
nemodificat din punct de vedere al structurii chimice până la celulele SCIC.
În mod natural această condiţie este îndeplinită în timpul infecţiilor microbiene
(antigenele microbiene reprezentate de exotoxine, exoenzime, antigene corpusculare eliberate
consecutiv bacteriolizei sunt în mod obişnuit eliberate direct în ţesuturi şi umori).
Unele antigene pot pătrunde în organism prin mucoase, în special prin mucoasa
tractusului respirator şi digestiv: antigene vegetale (polenuri), antigene microbiene eliberate
de flora normală a mucoaselor. Antigenele sunt captate de macrofage direct de pe aceste
suprafeţe. Unele antigene pot pătrunde şi prin plăgi accidentale sau/şi chirurgicale.
În mod artificial antigenele şi haptenele sunt introduse în organism pe cale
parenterală, prin injectare de vaccinuri, medicamente etc. (intradermic, subcutanat,
intramuscular, intraperitoneal, intravenos, intraarterial etc.), prin implante şi transplante.
❑ Doza de antigen. Cantitatea minimă de antigen necesară pentru a induce imunitate este de
aproximativ 10-4ng. Dozele prea mici ca şi dozele prea mari de antigen nu duc la apariţia
unui răspuns în anticorpi din partea organismului, fenomen cunoscut sub denumirea de
toleranţă imunologică „la prag jos” şi respectiv „la prag înalt”.
➢ Toleranţa imunologică la doze mici de antigen (la prag jos) se explică prin
insuficienţa stimulului antigenic (absenţa unui contact eficient cu macrofagul care este
celula răspunzătoare de iniţierea răspunsul imunologic).
➢ Toleranţa imunologică la doze mari de antigen (la prag înalt) se poate produce
prin două mecanisme:
(1) antigenul în exces blochează sediile de recunoaştere de pe suprafaţa
limfocitelor şi face imposibil contactul macrofag-limfocit (contact absolut
necesar pentru predarea informaţiei antigenice limfocitului);
(2) antigenul în exces saturează anticorpii pe măsură ce ei sunt eliberaţi în
circulaţie. Toleranţa dobândită prin doze mari de antigen este însă pasageră.
Astfel, anticorpii serici pot fi puşi din nou în evidenţă după o perioadă de
„eclipsă” (timp în care se realizează eliminarea excesului de antigen din
organism).
Dozele imunogene se situează între aceste două extreme.
Doza eficientă de antigen diferă foarte mult de la un antigen la altul şi este corelată direct
cu tipul de antigen, specia animală la care se inoculează şi calea de administrare. Aşa de
exemplu, acelaşi răspuns în anticorpi se poate obţine cu doze de 10 până la 100 de ori mai
mici, dacă antigenul se înglobează în adjuvant şi se inoculează pe cale subcutanată, decât
dacă se inoculează ca atare pe cale intravenoasă.
Ex. Pentru albuminele serice, pragul minim pentru obţinerea răspunsului în
anticorpi la iepure este în medie de 100μg/Kg greutate corporală. La acelaşi antigen
înglobat în adjuvant (care este astfel uşor captat de macrofag), doza scade între 1 şi 10
μg/Kg. greutate corporală.

29
 Cantitatea minimnă de anticorpi care poate să fie decelată în serul sanguin se
situează în jurul valorii de 0,01μg/ml de ser.
Cantitatea maximă de anticorpi, indiferent de doza de antigen inoculată, de calea şi
ritmul de administrare depăşeşte în mod excepţional 10 μg/ml de ser.
❑ Ritmul de administrare al antigenelor (dozelor). Ritmul de administrare a dozelor de
antigen poate influenţa direct nivelul răspunsului imunologic umoral. Aceeaşi cantitate de
antigen a dus la apariţia unui răspuns în anticorpi superior dacă s-a administrat în doze
fracţionate comparativ cu situaţia în care s-a administrat în doză unică.
Astfel, repetarea unor doze mici de antigen, chiar la intervale de ani de zile de la
administrarea primei doze, determină apariţia unui nivel mai ridicat de anticorpi decât
după prima administrare.
Într-un organism în care s-a obţinut un răspuns în anticorpi ca urmare a inoculării
unui antigen conjugat, reinocularea numai a conjugatului singur, determină creşterea
anticorpilor anti-substanţa conjugată. Aşa se explică, atât răspunsul tot mai puternic la
haptenele cu care organismul vine frecvent în contact, în mod ocult, cum ar fi
„endotoxinele” bacteriilor Gram-negative, prezente ca epifite în intestin şi pe alte
mucoase, precum şi manifestările de toleranţă la „endotoxină” care se observă uneori.
În practica instituirii profilaxiei specifice antiinfecţioase prin vaccinuri, astfel de
studii care privesc componenţa antigenică, doze şi ritm de administrare sunt absolut
necesare.

5.3. Specificitatea antigenelor

Specificitatea este principala proprietate a antigenelor şi constă atât în particularităţi de
structură chimică a moleculei de antigen, cât şi în capacitatea de cuplare numai cu anticorpul
pe care l-a indus în organism.
Date ştiinţifiice importante, prin care s-a demonstrat relaţia între variaţiile de structură
chimică şi specificitatea antigenică au fost obţinute atât prin studiul antigenelor conjugate, cât
şi prin alterarea în diferite grade a antigenelor.
5.2.1 Situaţii în care antigenele îşi pot modifica antigenitatea
• Conjugarea unui antigen proteic cu o haptenă (polizaharidică de exemplu) modifică
specificitatea antigenică a proteinei sau adaugă o nouă specificitate complexului antigenic.
Înlocuirea haptenei (ca de exemplu, conjugarea unei proteine cu dextroizomerii,
levoizomerii sau mezoizomerii acidului tartric) determină producerea de anticorpi
specifici, corespunzători fiecăruia din cele trei haptene conjugate.
• Alterarea antigenelor prin căldură, substanţe chimice sau enzime (scindare enzimatică)
duce, de asemenea, la modificarea sau pierderea specificităţii antigenice. Există însă şi
agenţi fizici (căldură moderată), precum şi unii agenţi chimici moderaţi (formolul în
anumite concentraţii) care pot modifica unele proprietăţi biologice ale Ag, fără să-i
modifice specificitatea antigenică şi imunogenitatea.
Aşa de exemplu, unele microorganisme omorâte prin căldură sau fenol, rămân
bune vaccinuri (pierd infecţiozitatea); exotoxinele formolate devin vaccinuri valoroase
(anatoxine imunogene cu specificitate conservată) şi îşi pierd toxicitatea.
• Relaţia dintre compoziţia chimică şi antigenitate. Substanţele anorganice nu sunt
antigenice, dar ele pot deveni antigenice prin cuplare cu o proteină macromoleculară.
Acest fenomen este posibil în condiţii experimentale rezultând antigene artificiale. Acest
fenomen de cuplare chimică poartă denumirea de haptenizare.
Cele mai bune rezultate s-au obţinut atunci când pentru haptenizare s-au folosit
proteinele mici (peptide sau glicopeptide) şi apoi glucidele (ex: la streptococ antigenele
sunt glucidice). Acizii nucleici şi lipidele sunt slab antigenice (excepţie fac antigenul
Forsman şi cardiolipinul).

30
 Practic atunci când se prepară un vaccin polivalent (cu mai multe antigene) trebuie
să se verifice în prealabil competiţia antigenică, deoarece pot apare interferenţe prin care
un antigen scade răspunsul imun al celuilalt.
Datele ştiinţifice obţinute atât prin conjugarea, cât şi prin alterarea antigenelor au
demonstrat că structurile care imprimă specificitatea antigenică (care se pune în evidenţă
prin specificitatea de reacţie cu anticorpul a cărui apariţie a indus-o) sunt structuri de
suprafaţă, denumite „determinanţi antigenici”, „haptene”, „sedii de cuplare” sau
„valenţe”.
Se poate trage concluzia că specificitatea antigenică nu rezidă numai în structura
primară a proteinelor, ci mai ales, în structura lor terţiară şi cuaternară.
• Multivalenţa antigenelor. Un antigen poate fi multivalent, ceea ce înseamnă că pe
suprafaţa antigenului acelaşi determinant antigenic se repetă ca structură de mai multe ori,
putând cupla mai multe molecule de anticorp. De exemplu molecula de:
- ovalbumină are 5 sedii de cuplare (valenţe) cu anticorpii;
- serumalbumina are 6 sedii de cuplare cu anticorpii;
- toxina difterică are 8 sedii de cuplare cu anticorpii;
- tireoglobulina are 40 sedii de cuplare cu anticorpii;
- hemocianina are 231 sedii de cuplare cu anticorpii.
• Multispecificitatea antigenelor. Antigenele pot fi multispecifice, acest lucru înseamnă că
pe aceeaşi moleculă purtătoare (carrier) pot fi prezenţi, concomitent, mai mulţi
determinanţi antigenici (haptene) cu specificităţi diferite, imprimând moleculei multiple
specificităţi antigenice.

5.4. Clasificarea antigenelor

5.4.1. După origine antigenele pot fi:
➢ Heteroantigene sunt antigene exogene provenite de la altă specie animală, microbi
paraziţi etc.;
➢ Izoantigene sunt antigene exogene provenite de la un alt grup de indivizi din cadrul
speciei producătoare de Ac (ele sunt comune unor grupe de indivizi din cadrul aceleaşi
specii). Pe baza acestor antigene se realizează clasificarea în grupe antigenice în
interiorul speciei şi reflectă variaţiile genetice din cadrul unei specii. Exemplu:
grupele sanguine la speciile animale şi la om.
➢ Autoantigene sunt substanţe care devin antigenice în propriul organism şi induc
apariţia de auto-anticorpi. Originea auto-antigenelor este foarte diferită, iar infecţiile şi
toxiinfecţiile microbiene joacă un rol important în apariţia lor:
❑ În organism există Ag care datorită poziţiei anatomice speciale a organelor în care
se găsesc, nu vin în contact cu SCIC şi de aceea nu sunt recunoscute ca proprii.
Prezenţa lor nu se manifestă imunologic atât timp cât bariera care le separă faţă de
SCIC rămâne normală. Numeroase infecţii microbiene, ca şi traumatismele,
intervenţiile chirurgicale, pot duce la alterarea acestor bariere naturale şi aceste
antigene pot să vină în contact cu SCIC care le recunoaşte ca non-self şi produce
auto-anticorpi care determină aşa numitele boli de autoagresiune;
❑ Numeroase antigene celulare (hematii, leucocite, celule tisulare) ca şi unele
proteine umorale pot deveni „non-self” datorită apariţiei la un moment dat pe
suprafaţa lor a unor modificări chimice induse de agenţi exogeni reprezentaţi de
microorganisme, toxine şi enzime microbiene sau de agenţi fizici, substanţe
chimice simple şi medicamente. Astfel mecanismul patogenetic al unor boli
produse prin auto-anticorpi s-a putut explica prin existenţa de Ag comune cu
structura microbului infectant (de ex. streptococ beta-hemolitic grup A şi a
organului afectat de boală cum ar fi de exemplu cordul). Hetero-anticorpii care
apar datorită infecţiei streptococice acţionează ca auto-anticorpi faţă de antigenul

31
 identic prezent în cord (reacţie încrucişată) şi determină alterările care apar în
miocardita reumatismală.
5.4.2. După structura chimică
Antigenele sunt substanţe capabile să inducă apariţia de anticorpi. Atât proteinele cât
şi proteinele conjugate sunt foarte bune antigene.
Polizaharidele, acizii nucleici, lipidele şi unele cristaloide devin antigenice numai
atunci când sunt cuplate cu proteine.
➢ Antigenele proteice sunt foarte bune antigene. Specificitatea antigenică este dată de
unele structuri de suprafaţă. Aşa de exemplu pentru ca unele molecule să fie detectate
de către SCIC ca „străine” este suficient ca aranjamentul unor aminoacizii (între 5 şi
10 aminoacizi) să posede o configuraţie diferită de aceea a moleculelor recunoscute ca
„proprii”. Aceste structuri de suprafaţă imprimă moleculei specificitate antigenică şi
sunt denumite determinanţi antigenici sau haptene („valenţe”);
➢ Antigenele proteice conjugate cu glucide, lipide, acizi nucleici şi substanţe chimice
simple sunt, de asemenea, foarte bune antigene. Imunogenitatea acestora revine în
totalitate componentei proteice, iar conjugata induce doar specificitate antigenică.
Exemplu: proteina A conjugată cu glucidul B induce în organism formarea atât de
anticorpi anti-A, cât şi de anticorpi anti-B. Proteina A neconjugată induce formarea de
anticorpi anti-A şi rezultă că ea este un antigen. Glucidul B neconjugat cu proteină nu
induce apariţie de anticorpi, dar el poate să reacţioneze cu anticorpii induşi de
complexul A+B. Rezultă că glucidul B este o haptenă.
Unele substanţe de origine exogenă, medicamente, diverse substanţe chimice,
toxine şi exoenzime microbiene, care odată ajunse în organism se pot adsorbi sau pot
reacţiona cu proteine serice sau tisulare şi pot să inducă transformarea acestora în
„non self” (auto-antigene). Această posibilitate a fost demonstrată experimental prin
cuplarea artificială a unor proteine naturale proprii cu grupări chimice străine
organismului, acestea devenind capabile de a induce Ac cu specificitate pentru
substanţa conjugată;
➢ Antigenele polizaharidice sunt foarte bune haptene. Ele capătă specificitate
antigenică atunci când sunt cuplate cu proteine, aşa cum se întâmplă în structurile
bacteriene. Aşa de exemplu polizaharidele capsulare din structura pneumococului
(polizaharid pe suport proteic) induc apariţia unor mari cantităţi de anticorpi anti-
polizaharidici (până la 50 mg/ml de ser), în timp ce, injectarea aceluiaşi polizaharid
purificat induce numai rareori apariţie de anticorpi şi numai la anumite specii de
animale (şoarece, om etc.), dar nu şi la iepure. Dacă sunt cuplate cu proteine devin
însă antigenice şi în organismul iepurelui;
➢ Antigenele nucleice se comportă ca haptene, determină apariţia de anticorpi anti-
ADN, sau anti-ARN numai în complex cu unele proteine. În condiţii normale acizii
nucleici sunt protejaţi morfologic faţă de SCIC;
➢ Antigenele lipidice nu sunt imunogene şi numai unele dintre ele sunt bune haptene.
Lipidele adsorbite pe un suport proteic (conjugat lipo-proteic) induc formarea de
anticorpi antilipoidici. Ex.: Lipidul din complexul lipo-polizaharid-polipeptid care
reprezintă „endotoxina” bacteriilor Gram-negative;
➢ Cristaloidele singure nu sunt imunogene. Unele se comportă ca haptene (penicilina,
chinidina, aspirina, sulfamidele etc.).
5.4.3. După gradul de complexitate al moleculei de antigen
➢ Antigenul complet este reprezentat de către orice substanţă care ajunsă în organism
determină un răspuns imunologic specific (apariţie de anticorpi). Această calitate a
antigenului este denumită imunogenitate. Substanţa imunogenă este capabilă să
reacţioneze specific cu anticorpii a căror sinteză a fost indusă de ea. Reacţia specifică
dintre antigen şi anticorpii specifici lui se poate dovedi prin reacţii imunologice atât in
vitro cât şi in vivo;

32
 ➢ Antigenul incomplet sau haptena este reprezentat de o structură chimică lipsită de
imunogenitate (incapabilă să determine apariţia de Ac), dar dotată cu antigenitate.
Haptena poate reacţiona specific, atât in vitro cât şi in vivo cu anticorpii induşi de
antigene complete din care haptena face parte ca determinant de specificitate.
5.4.4. După modul de formare
➢ Antigene naturale: bacteriene, virale, parazitare etc.;
➢ Antigene artificiale care se obţin prin procesul de haptenizare. Substanţele
anorganice nu sunt antigenice, dar ele pot deveni antigenice prin cuplare cu o proteină
macromoleculară. Acest fenomen este posibil în condiţii experimentale rezultând
antigene artificiale. Acest fenomen de cuplare chimică poartă denumirea de
haptenizare;
➢ Antigene sintetice sunt antigenele obţinute în laborator prin metode biochimice.
5.4.5. După capacitatea de a stimula limfocitele T sau B
➢ Antigene T dependente;
➢ Antigene T independente.
5.4.6. După provenienţă
5.4.6.1. Antigene naturale
• Antigene bacteriene. Prin structura lor complexă, bacteriile reprezintă mozaicuri de Ag
şi haptene. Fiecare antigen şi haptenă cuplată cu o proteină determină în organism apariţia
de anticorpi care îi sunt specifici. Din punct de vedere practic, este importantă cunoaşterea
antigenelor de specificitate precum şi a antigenelor de patogenitate. Date ştiinţifice
privind structura antigenică a bacteriilor s-au obţinut prin studii imunochimice şi
serologice. Prin utilizarea de metode imunochimice s-a reuşit separarea (purificarea) de
fracţiuni antigenice. La aceste fracţiuni s-a studiat valoarea imunogenă şi au fost definite
ca haptenă sau ca antigen complet. Prin utilizarea unor metode serologice (aglutinare,
precipitare, fixare a complementului etc.) folosindu-se seruri imune specifice şi prin
executarea de reacţii încrucişate între diferite bacterii s-a reuşit chiar identificarea unor
fracţiuni comune. Antigenele şi haptenele bacteriene de specificitate se pot clasifica în
antigene de virulenţă şi toxine. Antigenele specifice sunt antigene cu mare valoare
imunizantă şi sunt singurele care permit obţinerea de vaccinuri valoroase, iar anticorpii
la care dau naştere au valoare protectoare.
Pentru unele bacterii, antigenul sau antigenele de specificitate pot fi totodată şi
antigene de patogenitate. Exemple: la Clostridium tetani, exotoxina este atât antigen de
specificitate (de identificare a speciei), cât şi antigen de patogenitate (folosit pentru
prepararea vaccinului denumit anatoxină tetanică); la Streptococcus pneumonie
polizaharidul este atât antigen de specificitate, cât şi factor de virulenţă. Se poate trage
concluzia că o bună caracterizare antigenică a unei tulpini bacteriene se face pe baza celor
mai importante antigene de specificitate şi de patogenitate pe care le deţine şi din acest
punct de vedere distingem:
❑ Antigene de structură sau celulare (corpusculare). Antigenele de structură sunt
denumite cel mai adesea după structura anatomică a bacteriei la care aparţin:
➢ antigene flagelare (ciliare) sau „H” (hauch = văl) sunt obţinute din flagelii (cilii)
bacteriilor ciliate. Posedă o înaltă specificitate de specie şi de tip, iar pe baza lor
se împarte specia în tipuri antigenice. O bacterie poate avea unul sau mai multe
antigene ciliare. Din punct de vedere chimic sunt constituite din proteine foarte
antigenice şi stimulează în special limfocitele B. Antigenele flagelare se studiază în
special la bacteriile din familia Enterobacteriaceee şi dintre acestea la bacteriile
din genul Salmonella la care, de altfel şi sunt utilizate pentru tipizarea
(identificarea) serologică.
➢ antigene fimbriale ”F” se obţin din fimbriile (pilii) bacteriilor piliate (ex.
Eschericia coli) şi sunt constituite din proteine foarte diferite din punct de vedere
antigenic în cadrul aceleiaşi specii. Antigenele F sunt implicate în mecanismul

33
 patogenetic al colibacilozei la purcei şi viţei şi s-a constatat că antigenul F4 (K88)
este prezent la tulpinile patogene pentru purcei iar F5 (K99) la cele patogene pentru
viţei. Antigenele F favorizează fixarea colibacililor pe suprafaţa hematiilor.
➢ antigene capsulare “K” fac parte din structura capsulei la bacteriile care au
capacitate capsulogenă. Din punct de vedere chimic sunt polizaharidice.
Antigenele capsulare reprezintă factori foarte importanţi de virulenţă, iar în
mecanismul patogenetic inhibă fagocitoza şi au o mare specificitate de specie şi de
tip. De exemplu: polizaharidul capsular de la pneumococ (Streptococcus
pneumonie) reprezintă singurul factor de patogenitate şi este cel mai important
important antigen pentru obţinerea imunităţii. O bună imunitate se obţine prin
folosirea unui vaccin corpuscular, în care polizaharidul este legat de proteine. Pe
baza specificităţii acestui antigen s-au identificat în cadrul speciei 83 de tipuri
antigenice. Un vaccin anti-pneumococic ar trebui să conţină, teoretic, toate cele
83 de tipuri existente. În practică, vaccinul pneumococic se prepară din tipurile
care circulă mai mult în zona geografică în care se va folosi. Acest principiu este
valabil şi pentru alte bacterii. La Klebsiella pneumoniae antigenele capsulare sunt
tot de natură polizaharidică şi până în prezent s-au identificat tot 83 de tipuri
antigenice. La Bacillus anthracis antigenul capsular este de natură polipeptidică.
➢ antigenele de suprafaţă “Vi” corespund stratului superficial al peretelui bacterian
şi sunt foarte diferite de la o specie bacteriană la alte. Aceste antigene au structură
lipopolizaharidică-proteică şi sunt prezente la tulpinile „S” (smooth) a bacteriilor
Gram-negative. Ele definesc capacitatea de virulenţă şi sunt situate la exteriorul
antigenului somatic din structura celulei bacteriene. Prezenţa lor a fost descrisă la
unele salmonele cum ar fi: S. tiphy, S. typhimurium, dar şi la alte specii de bacterii
Gram-negative cum ar fi de ex. Citrobacter sp. Sunt antigene termolabile şi nu
sunt inactivate de formol sau alcool. Antigenele Vi au capacitatea de a împiedica
aglutinarea serurilor anti-O. Acest fenomen de inhibare a aglutinării poate fi
eliminat prin încălzirea acestor tulpini la 56oC pe baie de apă timp de 30 minute.
➢ antigenele somatice “O”. La bacteriile Gram-pozitive sunt reprezentate de acizii
lipoteichoici, iar la cele Gram-negative de endotoxine. Unele posedă specificitate
de grup şi gen. Antigenele somatice sunt imunogene şi determină specificitatea de
grup la bacteriile Gram-pozitive şi de specie la cele Gram-negative. Sunt antigene
termostabile de natură polizaharidică şi sunt extrase preponderent din peretele
celular. Sunt denumite antigene „R” deoarece sunt prezente şi la tulpinile „R”
(rough) care au pierdut antigenele de suprafaţă.
❑ Antigene nestructurale (solubile) sunt reprezentate de exotoxine şi exoenzime.
Antigenele solubile sunt proteine eliberate extracelular, în general puternic antigenice
şi foarte specifice, diferenţiate în exotoxine (tetanică, difterică, botulinică,
eritrotoxina streptococică etc., cu mare valoare vaccinală şi uşor de transformat în
vaccinuri denumite anatoxine) şi exoenzine (hemolizine, fibrinolizine, hialuronidaze,
lecitinaze, cu specificitate de specie şi de tip) care inoculate în organism determină
apariţia de anticorpi neutralizanţi. În cadrul bacteriologiei speciale, la fiecare gen în
parte sunt descrise antigenele de specificitate şi de patogenitate, datorită importanţei
lor pentru înţelegerea diagnosticului etiologic, a patogenităţii bacteriei şi a metodelor
de profilaxie specifică.
• Antigene virale. Capacitatea imunogenă a virusurilor este dată de structura lor biochimică
complexă. Componentele proteice din capsida virală îndeplinesc condiţii de antigenitate şi
imunogenitate determinând apariţia de răspunsuri imune corespunzătoare. Acizii nucleici
virali au o slabă capacitate imunogenă. Unele virusuri sunt unice din punct de vedere
antigenic cum ar fi de exemplu: virusul rinotraheitei in fecţioase-vulvovaginitei pustuloase
bovine (IBR/IPV), virusul pseudopestei aviare, virusul bolii hemoragice a iepurelui şi sunt
utilizate la prepararea unor vaccinuri eficiente în practică. Alte virusuri prezintă o

34
 accentuată variaţie antigenică, caracterizată printr-o mare labilitate antigenică şi în
special imunogenetică, care are ca rezultat apariţia de noi variante antigenice, uneori chiar
în cursul aceleaşi epidemii. Aşa se întâmplă în cazul virusului febrei aftoase care prezintă
7 tipuri cu mai multe subtipuri (variante), virusul exantemului veziculos al porcului la care
s-au identificat 11 variante, virusul pestei porcine africane cu 20 variante imunologic
disticte etc. La virusurile cu genom segmentat din familia Orthomyxoviridae (virusuri
gripale) există posibilitatea “rearanjări” unor segmente genomice care provin atât de la
tulpini virale diferite întâlnite la aceeaşi specie, cât şi între virusurile gripale de la specii
diferite, porcine şi aviare, umane şi ecvine etc. Această variaţie antigenică care determină
schimbarea periodică a profilului antigenic crează mari greutăţi în fabricarea unor
vaccinuri eficiente. La unele virusuri din familia Retreoviridae ex. virusul anemiei
infecţioase ecvine s-a descris fenomenul denumit “derivă antigenică” prin care
antigenitatea anvelopei virale se modifică sub acţiunea anticorpilor formaţi în organism,
astfel că, virionii progeni apăruţi în organism se deosebesc din punct de vedere antigenic
de tulpinile parentale.
• Antigene parazitare. Toţi paraziţii au o structură antigenică complexă şi reprezintă un
mozaic de antigene. Paraziţii se menţin în organismul gazdă prin intermediul unor organite
de fixare sau prin acoperirea suprafeţei lor cu substanţe prin care se evită răspunsul imun
din partea organismului gazdă. La unii paraziţi, cum sunt tripanosomele, boreliile,
plasmodiul malariei apar frecvent mutaţii spontane, care au ca rezultat modificarea
permanentă a structurii antigenice, prin care aceşti mutanţi pot să suporavieţuiască
răspunsului imun al organismului gazdă. Antigenele parazitare pot fi particulate
(somatice) sau solubile (produşi de metabolism). În infestaţiile cu paraziţi intracelulari
organismul gazdă dezvoltă în principal imunitate de tip celular care îi conferă rezistenţă
faţă de agresiunea parazitară. În cazul infestaţiei cu paraziţi extracelulari (nematode,
cestode, trematode etc) organismul gazdă produce anticorpi de tip reaginic (IgE) şi stare
de hipersensibilitate imediată. Se cunoaşte faptul că organismul gazdă produce anticorpi
faţă de paraziţii care în ciclul lor evolutiv dezvoltă larve care invadează ţesuturile gazdei.
Faţă de paraziţii care se localizează în intestin organismul gazdă nu dezvoltă răspuns imun
care să-i asigure protecţie. Prin metode de laborator s-au obţinut antigene, atât din paraziţi
adulţi, cât şi din diferite stadii larvare, care s-au folosit pe de o parte la imunizarea unor
animale de laborator în scopul producerii de anticorpi specifici, iar pe de alta au fost
utilizate ca reagenţi în reacţii serologice de laborator cum sunt recţiile de
imunoprecipitare, hemaglutinare pasivă, imunoenzimatic (ELISA), imunofluorescenţa
(IF) sau/şi alergice. S-au obţinut antigene din Toxoplasma gondii, Tripanosoma
equiperdum, Trichinella spiralis, Hipoderma bovis, Anaplasma marginalis, Cysticercus
celulose etc.
5.4.6.2. Antigene de grup sanguin şi Rh
• Antigene de grup sanguin. În membrana hematiilor (eritrocitelor) există antigene care
determină diferenţe antigenice între indivizii aceleaşi specii. Acestea au fost denumite
antigene de grup sanguin. Toate antigenele de grup sanguin produc anticorpi specifici.
Ele se pot identifica în laborator printr-o reacţie imunologică cu ajutorul anticorpilor
specifici. Prezenţa acestor antigene au ca rezultatat apariţia şocului în transfuzii şi a bolilor
hemolitice la nou născuţi. La om aceste antigene au fost clasificate în conformitate cu
sistemul A,B,O în 4 grupe distincte:
➢ Grupa I sau O cu aglutinine dar fără aglutinogeni;
➢ Grupa II sau A, cu aglutinogen A şi aglutinine β;
➢ Grupa III sau B cu aglutinogen B şi aglutinine α;
➢ Grupa IV sau AB cuaglutinogeni AB dar fără aglutinine.
Transfuzia de sânge este posibilă numai între indivizii din cadrul aceleaşi grupe
sanguine, cu excepţia grupei O care se poate folosi la toţi oamenii fără probleme.

35
 Dacă nu se respectă grupa sanguină, transfuzia de sânge poate fi fatală pentru receptor,
deoarece aglutininele proprii ale organismului receptor aglutinează hematiile transfuzate
de la donator şi dă naştere la trombi care obstruează vasele sanguine.
Aceşti antigeni denumiţi aglutinogeni se transmit ereditar şi se află sub controlul
genelor A şi B cu trei alele (A,B,O), 6 genotipuri (AA, AO, BB, BO, OO, AB) şi
4 fenotipuri A, B, O, AB).
Grupa O este întotdeauna homozigotă (OO), iar grupa IV heterozigotă (AB).
Antigenele de grup sanguin din sistemul ABO se produc în organism la comanda unor
gene situate pe cromozomul 9. Ele se exprimă în principal la suprafaţa hematiilor, dar şi la
suprafaţa unor celule tisulare. La unii indivizi denumiţi şi secretori ele se pot detecta şi în
unele lichide biologice (ex. salivă).
• Antigene Rh. Lansteiner şi Wiener, (1940) citaţi de Carp-Cărare (2002), au constatat că
în serul iepurilor imunizaţi cu hematii de la maimuţele Macaccus rhesus se găsesc
anticorpi care aglutinează hematiile la aproximativ 85 % dintre oameni. Oamenii la care
se produce aglutinarea au fost denumiţi Rh-pozitivi (Rh+), iar la cei care nu produce
aglutinarea au fost denumiţi Rh negativi (Rh -). Prin izoimunizări s-au obţinut antiseruri
cu care s-au identificat în total 26 de antigene Rh. Dintre acestea cel mai frecvent
îăntâlnite sunt antigenel:e D,d; C,c şi E.e. Grupul de gene care codifică sinteza antigenelor
Rh se transmite ereditar după legile mendeliene. O mamă Rh-negativă care poartă un fetus
Rh-pozitiv (caracter moştenit de la tată), va produce anticorpi anti-hematii fetale. Aceşti
anticorpi maternali produc aglutinarea hematiilor fetale şi în final moartea produsului de
concepţie.
5.4.6.3. Antigene leucocitare (Human Leulocyte Antigen –HLA). La om sunt codificate de
gene grupate într-o zonă a braţului scurt al cromozomului 6 denumită “ Complexul
major de histocompatibilitate – CMH”.
• Antigenele de histocompatibilitate (AgH) la om. Antigenele de histocompatibilitate
sunt structuri moleculare prezente pe suprafaţa membranei tuturor celulelor unui
organism. Ele diferă de la un individ la altul în funcţie de linia genetică din care provine.
Este vorba despre materialul genetic (genomic) controlat de CMH. La om acest complex
conţine 3500 Kbaze şi se află sittuat pe cromozomul 6. Este de 20 ori mai mare decât cel
de la şoarece şi egal cu întregul genom al bacteriei Escherichia coli. Aceste antigene sunt
codificate de gene de histocompatibilitate situate pe cromozomi. Complexul major de
hiostocompatibilitate este format din mai mulţi loci care codifică sinteza a trei familii de
proteine:
➢ proteine din clasa I;
➢ proteine din clasa aII-a;
➢ proteine din clasa a III-a.
Proteine de clasa I.
Locii A, B şi C codifică sinteza proteinelor care se află pe suprafaţa membranelor
tuturor celulelor nucleate, a hematiilor la mamifere şi a trombocitelor şi au fost denumite
proteine din clasa I.
În cadrul mecanismelor de imunitate de tip celular au rol în recunoaşterea ţintelor.
Antigenul este reprezentat de obicei de o celulă (tumorală, încărcată cu virus, celule dintr-o
alogrefă) care reprezintă ţinta.
Distrugerea acestor celule ţintă o realizează limfocitele T citotoxice.
AgH de clasa I este alcătuit din două lanţuri: un lanţ α care formează patru bucle
menţinute prin punţi disulfidice şi o microglobulină β2 care formează o singură buclă
(figura ).
Numărul maxim de AgH de clasa I se găsesc pe membrana limfocitelor B şi T
activate, iar numărul minim pe celulele ţesutului muscular.

36
Proteine de clasa a II-a.
În regiunea D se găsesc locii DP, DQ şi DR care codifică sinteza proteinelor din clasa
a II-a. Aceste gene se exprimă pe suprafaţa unui număr mai restrâns de celule: macrofage,
limfocite B şi limfocite T activate.
Sunt glicoproteine constituite din 2 lanţuri de dimensiuni aproape egale: unul α ceva
mai mare de 33 KD şi unul β de 27 KD (figura ).
Proteinele din clasa I împreună cu cele din clasa a II-a formează sistemul antigenelor
HLA. Caracterele diferenţiale dintre AgH de clasa I şi AgH de clasa a II-a sunt sintetizate în
tabelul 2.
Tabelul 2 Caractere diferenţiale dintre antigenele de histocompatibilitate de clasa I şi clasa a
II-a
Sistemul antigenelor HLA
Caracter diferenţial
AgH de clasa I AgH de clasa aII-a
Structura lanţurilor α + β2 microglobulină α+β
Distribuţie Pe majoritatea celulelor Pe limfocite şi APC
nucleate
Markerii CD cu care
CD8 CD4
interacţionează
Rezultatul acţiunii
Cooperări intercelulare
(mecanismul în care Citotoxicitate T
APC- limfocit Th
intervin)

Proteine de clasa a III-a.

Pe lângă genele care codifică sinteza proteinelor din sistemul HLA, complexul major
de histocompatibilitate (CMH) mai cuprinde 3 loci care codifică sinteza unor componente din
cadrul sistemului complement şi anume fracţiunile C2 şi C4, Bf, proteine de şoc termic şi
factorul de necroză al tumorilor TNF (Tumor Necrosis Factor).
• Antigenele de histocompatibilitate la animale. Materialul genetic (genomul) este
controlat de complexul major de histocompatibilitate (CMH). Moleculele codificate de
aceste gene sunt antigene de histocompatibilitate (AgH) şi se află pe suprafaţa tuturor
celulelor dintr-un organism. Antigenele de histocompatibilitate sunt de trei feluri:
❑ AgH de clasa I - se găsesc pe suprafaţa tuturor celulelor nucleate. La unele specii
şi pe hematii (celule anucleate la mamifere);
❑ AgH de clasa a II-a se găsesc numai în membrana limfocitelor şi macrofagelor.
Au o contribuţie foarte importantă în fenomenele de cooperare intercelulară
implicate în răspunsul imun;
❑ AgH de clasa a III-a codifică o serie de proteine care intervin în unele fenomene
imunologice cum ar fi: fracţiunile complementului, proteine de şoc termic şi o
citokină denumită factorul de necroză al tumorilor – TNF (Tumor Necrosis
Factor).
Aceste proteine reprezintă antigene de histocompatibilitate şi sunt notate cu LA
(Lymphocite Antigen - antigen limfocitar). LA este precedat de o literă care reprezintă iniţiala
care indică specia, cum ar fi de ex.
➢ HLA – Human Lymphocite Antigen;
➢ BoLA- Bovine Lymphocite Antigen;
➢ DLA - Dog Lymphocite Antigen;
➢ FLA - Feline Lymphocite Antigen etc.
Aceste antigene sunt strâns legate între ele şi formează pachete de gene care se
transmit ereditar = haplotip.

37
AgH de clasa I.
Au rol foarte important în recunoaşterea ţintelor în cadrul mecanismelor de
imunitate de tip celular. Antigenul este reprezentat de obicei de o celulă (tumorală, încărcată
cu virus, celule dintr-o alogrefă etc.) care reprezintă ţinta. Distrugerea acestor celule o face
limfocitele Tc. În procesul de recunoaştere a ţintei rolul cel mai important revine AgH de
clasa I.
Din punct de vedere structural AgH de clasa I este alcătuit din două lanţuri: un lanţ α
foarte complicat care formează patru bucle menţinute prin punţi disulfidice şi o
microglobulină β2 care formează o singură buclă.
Numărul cel mai mare de AgH de clasa I se găsesc pe limfocitele B şi T, iar numărul
minim pe celulele ţesutului muscular.
Genele care codifică AgH de clasa I sunt în număr de: 60 la şobolan, 30 la şoarece,
20 la om şi 6 la porc.
AgH de clasa I se caracterizează printr-un grad mare de polimorfism datorită prezenţei
a numeroase gene alele.
AgH de clasa I se evidenţiază practic prin testul de imunofluorescenţă folosind
anticorpi monoclonali marcaţi cu fluoresceină.
AgH de clasa aII-a.
Sunt glicoproteine constituite din 2 lanţuri de dimensiuni aproape egale: unul α ceva mai mare
de 33 KD şi unul β de 27 KD. Fiecare lanţ are două bucle menţinute prin punţi disulfidice.
Polimorfismul lor este foarte mare.
La bovine BoLA - AgH de clasa I sunt localizate pe cromozomul 23 pe un singur
locus. Acest locus conţine 10 gene cu 32 alele (variante ale genelor), iar AgH de clasa a II-a
se află pe cromozom în 4 regiuni.
La cal ELA (Equine Lymphocite Antigen) AgH de clasa I se află pe cromozomul 7 pe
3 loci, în total 7-10 gene cu 40 alele, iar AgH de clasa a II-a se află pe 2 loci.
La oaie OLA AgH de clasa I se află pe 3 loci şi are 16 alele, iar cele de clasa a II-a pe
2 loci.
La câine DLA, AgH de clasa I se află pe 3 loci: I cu 8 alele, II cu 5 alele şi III cu
4 alele, iar AgH de clasa a II-a pe 3 loci.
La feline FLA AgH de clasa I se află pe cromozomul 2 o genă cu 2 alele iar cele de
clasa a II-a pe 2 loci.
La păsări există 2 subfamilii de gene. A III-a subfamilie de gene nu există la
mamifere.
5.4.6.4.Antigene sechestrate. La organismele sănătoase, deci în condiţii fiziologice, unele
structuri tisulare, care se găsesc în tiroidă, creier, testicul, ochi etc. nu sunt vehiculate
în organism şi au fost denumite antigene sechestrate. Aceste antigene nu vin în
contact cu limfocitele circulante şi ceea ce este foarte important, pentru ele nu există o
toleranţă imunologică înnăscută. În situaţii patologice se produce trecerea acestor
antigene în circulaţia sanguină şi la contactul lor cu celulele imunocompetente
prezente în sânge sunt recunoscute ca non-self. Rezultatul final al acestor contacte va
consta în producerea de efectori imuni şi apariţia de boli autoimune. Exemple în acest
sens sunt: aspermia autoimună, tiroidita autoimună, oftalmia simpatică etc.
5.4.6.5.Antigenele de „tip Forssman”. Antigenele de „tip Forssman”, denumite şi antigene
comune sau ubiquitare, este numele generic dat mai multor antigene identice (sau
aproape identice) prezente în celule şi umori la diferite specii de animale, microbi şi
chiar plante. Din punct de vedere chimic, antigenele de tip Forsman se pare că sunt
haptene reprezentate de mucopolizaharide conjugate cu lipide. Mai bine studiat este
antigenul pus în evidenţă de Forssman, prezent în globulele roşii provenite de la mai
multe specii de animale (cal, oaie, câine, pisică, şoarece, găină), ca şi la unele bacterii
(tulpini de bacili dizenterici, N. catarrhalis, Cl. perfringens etc.). Cunoaşterea
existenţei acestor antigene „comune” permite înţelegerea multor fenomene

38
 imunologice, care de altfel apar ca „aberaţii”. De exemplu, speciile animale care
posedă astfel de antigene comune în structurile proprii, nu produc anticorpi împotriva
aceloraşi antigene de provenienţă microbiană; sau un organism care a produs anticorpi
faţă de o bacterie care posedă o anumită haptenă, va da un răspuns imunologic de tip
secundar la întâlnirea cu o altă bacterie care îl posedă etc.

CAPITOLUL 6
IMUNOGENEZA

6.1. Definiţii
Imunogeneza sau răspunsul imun este reacţia organismului prin care acesta produce
efectorii imuni ca urmare a unui stimul antigenic. Prima condiţie a dezvoltării unui răspuns
imun este recunoaşterea nonselfului.
În cazul imunităţii naturale organismul acţionează în mod egal, nediferenţiat
împotriva nonselfului, indiferent de compoziţia lui chimică şi indiferent dacă acesta are sau nu
proprietăţi antigenice.
În cazul răspunsului imun organismul elaborează efectori imuni faţă de structuri
nonself dotate cu atributele antigenităţii, caracterizate printr-un înalt grad de specificitate,
reprezentate de structuri noi, care nu nexistau în organism anterior pătrunderii antigenului.
Efectorii imuni pot fi, ca nivel de organizare, molecule (imunoglobuline) sau celule.
Efectorii imuni cu nivel de organizare molecular se numesc anticorpi
(imunoglobuline), denumire care subliniază complementaritatea lor faţă de antigen.
Denumirea de imunoglobuline este un termen mai modern care precizează compoziţia
chimică şi este corelată cu intervenţia lor în procesele imune.
Efectorii imuni cu nivel de organizare celulară poartă denumiri diferite, în funcţie de
natura celulelor efectoare, de modul lor de formare şi de acţiune.
Starea de imunitate instalată pe baza răspunsului imun poate fi considerată ca fiind
de tip umoral sau celular, în funcţie de predominanţa uneia din cele două categorii de efectori
imuni (anticorpi sau celule). Practic această împărţire este arbitrară, deoarece şi efectorii
imunităţii umorale sunt tot rezultatul unor activităţi celulare (anticorpii sunt sintetizaţi de
plasmocite).
Trăsătura esenţială a răspunsului imun constă în faptul că, atât în recunoaşterea
nonselfului, cât şi în procesul de elaborare a efectorilor imuni, organismul reuşeşte să
diferenţieze structuri fizico-chimice foarte fine ale antigenului şi să determine sinteza unor
molecule complementare foarte specifice.
Capacitatea organismului de a diferenţia aceste detalii este elocvent demonstrată de
exemplul clasic în care în procesul de sinteză a anticorpilor specifici unor antigene artificiale
preparate prin cuplarea unei proteine cu acidul tartric, gradul de specificitate al anticorpilor
merge până la sesizarea tipului de rotaţie a luminii polarizate. Acest lucru a fost demonstrat
practic prin reacţii imunologice încrucişate în care anticorpii a căror sinteză a fost determinată
de antigenul care conţine acid tartric dextrogir nu au reacţionat decât cu acest antigen şi au
fost incapabili să reacţioneze cu antigenul în care gruparea determinantă este reprezentată de
acidul tartric levogir.
Capacitatea unor sisteme morfofuncţionale ale organismului de a produce efectori
imuni poartă numele de imunocompetenţă. Imunocompetenţa este un atribut al tuturor
organelor, ţesuturilor şi celulelor care contribuie într-un fel sau altul la realizarea răspunsului
imun.

39
 Imunologul român Victor Gheţie a definit imunocompetenţa ca însuşire a unor celule
din organism de a recunoaşte cu ajutorul receptorilor imunologici prezenţi pe suprafaţa lor
semnalele antigenice, de a le traduce şi a le amplifica intracelular, determinând celula să
producă efectori imuni, sau să îndeplinească ea însăşi acest rol.
Filogenetic imunocompetenţa apare la vertebrate. Peştii sunt prin urmare vieţuitoarele
cele mai evoluate, capabile să dezvolte un răspuns imun. Urcând pe scara filogenetică se
constată o strânsă corelaţie între nivelul treptei de evoluţie şi complexitatea răspunsului imun.

6.2. Efectorii umorali ai răspunsului imun (anticorpii)

Într-un organism normal răspunsul imun umoral se realizează prioritar faţă de
următoarele antigene: eritrocite (hematii) heterologe, bacterii, virusuri, proteine plasmatice
heterologe, paraziţi care determină infestaţii cu evoluţie acută etc.
Efectorii răspunsului imun umoral sunt proteine specifice denumite anticorpi (Ac) sau
imunoglobuline (Ig).
Ig sintetizate în urma stimulării organismului cu un anumit antigen sunt capabile să se
unească cu antigenul care le-a indus apariţia în organism şi să rezulte aşa numitele reacţii
antigen-anticorp.
Anticorpii sunt molecule complexe care dispun de 2 poli funcţionali:
• Un pol serveşte pentru “recunoaşterea antigenelor” şi este reprezentat de o zonă cu o
structură moleculară foarte variabilă. Această zonă are o capacitate foarte mare de a
recunoaşte diferite structuri antigenice din mediu (se admite că numărul maxim de
structuri recunoscute de către anticorpi este de ordinul 1017 );
• Celălalt pol este denumit “efector” şi are o structură constantă. El induce activarea
complementului prin calea clasică şi determină ataşarea (imunoaderenţa) la membrana
macrofagelor. Din punct de vedere biologic anticorpii sunt molecule adaptative
bifuncţionale. Pe de o parte ei sunt piese de legătură care mijlocesc ataşarea
antigenelor pe suprafaţa membranei fagocitelor (macrofagelor), iar pe de alta
transformă antigenele într-un semnal unic şi accesibil mecanismului ancestral de
apărare care este fagocitoza.

6.2.1. Structura diferitelor clase de imunoglobuline (Ig)

Ig sunt formate din combinaţii de lanţuri polipeptidice cu lungimi diferite: unele lungi,
denumite lanţuri grele sau H (Heavy = greu) şi altele scurte denumite lanţuri uşoare sau L
(Light = uşor).
Există 5 tipuri de lanţuri H γ (gama), α (alfa), μ (miu), δ (delta) şi ε (epsilon) şi două
de lanţuri L κ (kapa) şi λ(lambda).
Lanţurile H definesc clasa de imunoglobuline (ex.; γ pentru IgG, α pentru IgA,
μ pentru IgM, δ pentru IgD şi ε pentru IgE).
La om genele care comandă sinteza de lanţuri H şi L sunt plasate pe cromozomi
diferiţi (cromozomul 14 pentru lanţurile H, cromozomul 2 pentru lanţurile K şi cromozomul
22 pentru lanţurile lambda). Imunoglobulinele sunt sintetizate de către plasmocite. O celulă
produce un singur tip de lanţ uşor (κ sau λ). Lanţurile grele şi cele uşoare se formează pe
poliribozomi diferiţi, după care se asamblează 2 câte 2 şi formează molecula de
imunoglobulină.
Structura imunoglobulinei G (IgG).
Structura acestei Ig este considerată modelul tip pentru toate clasele de Ig.
IgG este formată din 2 perechi de lanţuri, fiecare dintre ele alcătuite din câte un lanţ H
şi un lanţ L. Cele patru lanţuri sunt legate între ele prin punţi disulfidice. Configuraţia
generală a moleculei de Ig, schematizată după imaginea observată la microscopul electronic,
se aseamănă cu litera Y, în care cele două braţe reprezintă extremităţile aminoterminale, iar
coada, extremităţile COOH- ale lanţurilor (figura 26).

40
 Figura 26.
Schema structurii IgG

După compoziţia în aminoacizi, lanţurile H şi L sunt formate din două domenii:

variabil (V), la extremitatea aminoterminală şi constant (C) la extremitatea carboxilică.
Secvenţa de aminoacizi din structura domeniilor V diferă de la o moleculă la alta.
Diferenţele sunt maxime în trei puncte ale secvenţei care sunt denumite zone
“hipervariabile” şi care formează situsul combinativ cu antigenul.
Domeniile C sunt cele care caracterizează lanţurile γ, κ sau λ.
Există patru variante de lanţuri gama (γ1, γ2, γ3 şi γ4) care definesc patru subclasse de
IgG (IgG1, IgG2, IgG3, şi IgG4).
Papaina desface molecula de IgG în amonte de legătura disulfidică (-S-S-) care uneşte
cele două lanţuri H şi rezultă două fragmente Fab (ab=antigen binding) care conţine secvenţe
combinative cu antigenul şi un fragment Fc (c=cristalizabile) care constituie elementul
efector al moleculei (prin el se realizează fixarea complementului şi fixarea pe celule care
posedă receptori specifici pentru Fc).
Locul activităţii proteolitice a pepsinei este plasat în aval de puntea disulfidică dintre
lanţurile H şi rezultă un rest F(ab)2 format din cele două Fab-uri unite prin puntea disulfidică
care se comportă ca un anticorp, plus 2 resturi ale C14 care sunt degradate în peptide mici.
Foarte important este faptul că IgG pot străbate bariera endotelială. Ele difuzează în
spaţiile extravasculare unde participă activ la reacţia de apărare antibacteriană. După ataşarea
pe corpii microbieni, IgG mijlocesc prin segmentul efector Fc, imunoaderenţa şi uneori,
activarea complementului. De asemenea, prin capacitatea lor de a traversa placenta ele
protejează fătul (al cărui sistem imun este incapabil să dezvolte reacţii eficiente) împotriva
infectării cu microbi.
Structura imunoglobulinei M (IgM).
Are dimensiuni mai mari (“macroglobulină”) rezultate din asocierea a 5 unităţi
monomerice compuse şi ele din împerecherile de lanţuri H (aici lanţuri μ) cu lanţuri L
(κ sau λ). Există două feluri de lanţuri μ (μ1 şi μ2). Cele 5 unităţi monomerice se unesc între
ele prin extremităţile distale ale segmentelor Fc şi formează imaginea unei stele cu 5 braţe.
În consecinţă molecula pentamerică conţine 10 Fab-uri (10 situsuri combinative cu
antigenul). În cadrul răspunsului imun primar sinteza de IgM o precede pe aceea de IgG.
Din cauza dimensiunilor foarte mari IgM (pentamerică) nu poate să părăsească uşor
spaţiul intravascular şi de aceea ea joacă un rol foarte important în distrugerea bacteriilor din
sânge. Datorită faptului că dispune de multiplele valenţe combinative cu antigenul (10 situsuri
combinative cu antigenul/molecula de IgM), IgM poate să lege simultan, mai muţi corpi

41
bacterieni (fenomen care este denumit aglutinare), iar prin capacitatea lor deosebită de a
activa complementul (o moleculă de IgM fixată pe un antigen declanşează calea clasică de
activare a complementului) determină liza acestora.
Structura imunoglobulinei A (IgA).
Se prezintă sub două forme: IgA serică şi IgA secretorie. Structura de bază este o combinaţie
de 2 lanţuri H de tip α cu 2 lanţuri L (κ şi λ). Există două subclase de IgA: IgAα1 şi IgAα2.
IgA serică poate fi monomerică, dimerică sau polimerică. Rolul său nu este bine
cunoscut.
IgA secretorie este prezentă în concentraţie mare în salivă, lapte, lacrimi, spută sau
secreţii digestive. Este formată din două unităţi monomerice unite între ele printr-o “piesă
secretorie” şi un mic polipeptid (lanţul J).
IgA secretorie este produsă local de celulele limfoide specializate din submucoase,
sub formă de dimeri stabilizaţi prin lanţuri J. Aceştia se unesc cu un receptor expus pe
membrana celulelor epiteliale cu care formează un complex care traversează aceste celule
către suprafaţa lor externă sau luminală.
La acest nivel molecula receptorului se scindează, iar fragmentul care rămâne legat de
dimerul de IgA formează “piesa secretorie”. Piesa secretorie ar avea rolul de a apăra IgA
expusă pe suprafeţele mucoaselor de proteoliza unor enzime porezente în secreţiile enumerate
mai sus. IgA secretorie asigură protecţia antibacteriană la nivelul suprafeţelor mucoase care
vin în contact cu mediul extern. IgA inhibă aderenţa microorganismelor la mucoase şi previne
în acest mod străbaterera barierelor naturale externe de către agenţii microbieni.
Structura imunoglobulinei D ( IgD).
Este la fel ca IgG o structură monomerică cu formula δ2 + L2 (κ sau λ). Concentraţia
serică a IgD este foarte redusă (0,025 g/litru). La fel ca şi IgM, IgD sunt frecvent exprimate pe
suprafaţa membranei limfocitelor B unde funcţionează ca receptori specifici pentru antigen.
Structura imunoglobulinei E (IgE)
IgE sunt produse în cantitate mare în cursul reacţiilor alergice, când se fixează pe
receptorii Fc de pe membrana granulocitelor bazofile şi a mastocitelor declanşând eliberarea
de histamină şi alte amine vasoactive. Au fost denumite şi “reagine”. Sunt alcătuite din
lanţuri epsilon şi L. Urme de IgE există şi în serul normal. IgE au rol de protecţie a
suprafeţelor mucoaselor externe.
Microbii care depăşesc apărarea locală controlată de către IgA se combină cu IgE şi
induc prin intermediul unor mecanisme mediate de acestea, o creştere locală de efectori
solubili (de ex. complement şi IgG) şi de celule (în special de fagocite).
6.2.2. Formele sub care se găsesc în organism imunoglobulinele secretate de
limfocitele B
• Imunoglobuline care se exprimă pe suprafaţa membranei limfocitelor B: moleculele
respective sunt încastrate în membrana limfocitelor printr-o “piesă de legătură” (secvenţa
de aminoacizi de la nivelul carboxi-terminal al moleculei), iar extremitatea amino-
terminală (care conţine situsul combinativ) proemină în afara membranei limfocitelor B.
Aceste Ig de suprafaţă joacă rolul de receptor pentru antigen fiind prezente pe suprafaţa
membranei limfocitelor B. Interacţiunea specifică dintre receptor şi antigen produce un
semnal care determină activarea limfocitului B care se transformă în plasmocit..
• Imunoglobuline secretate de către limfocitele B activate şi transformate în plasmocite
se găsesc ca molecule libere în plasmă, în secreţii şi lichidele extravasculare unde joacă
rol de anticorpi care se cuplează cu antigenul recunoscut în prealabil de imunoglobulinele
de suprafaţă cu rol de receptor pentru antigen. Această dublă recunoaştere şi interacţiune
cu antigenul este posibilă deoarece imunoglobulinele de suprafaţă şi anticorpii, ca produşi
de secreţie ai aceleaşi celule sau a unei clone de celule, au situsul combinativ cu structură
moleculară identică de tipul lacăt-cheie. Spre deosebire de imunoglobulinele de pe
suprafaţa membranei limfocitelor B, care funcţionează ca receptori pentru Ag, moleculele
de anticorpi, nu au piesă de legătură. Extremitatea lor carboxilică posedă un situs de

42
 combinare cu componenta C1q a complementului. C1q se ataşează pe anticorp după
cuplarea acestuia cu antigenul. Ataşarea C1q la anticorp declanşează secvenţa activării
complementului pe calea clasică. De reţinut că imunoglobulinele se găsesc în organism
sub două forme: exprimate la suprafaţa limfocitului B (imunoglobuline de suprafaţă care
funcţionează ca receptori pentru Ag) şi ca molecule libere.
Pe suprafaţa macrofagelor se găsesc receptori pentru imunoglobuline pe care ataşează
anticorpii prin segmentul lor carboxi-terminal (Fc). Prin intermediul acestor anticorpi,
macrofagul îşi apropie antigenul care este fixat la celălalt pol al moleculei anticorpului şi se
crează astfel, condiţia optimă pentru fagocitarea antigenului.
Fixarea şi activarea complementului împreună cu ataşarea şi fagocitarea complexelor
antigen-anticorp reprezintă cele două mecanisme prin care se realizează eliminarea
antigenului.
6.2.3. Tipuri funcţionale de imunoglobuline
Imunoglobulinele reprezintă o situaţie unică în biologie pentru că pot să fie în acelaşi
timp şi anticorpi şi antigene (prin natura lor proteică se comportă ca imunogene care provoacă
apariţia unor Ac anti-Ac sau Ac anti-Ig). Anticorpii formaţi recunosc diverşi epitopi ai
moleculelor prezente pe lanţurile H şi L care compun molecula de imunoglobulină.
Există trei tipuri de epitopi (determinanţi antigenici) prezenţi în anumite zone precise
ale moleculei.
• Tipuri de epitopi prezenţi pe imunoglobuline
➢ Epitopi care determină specificitatea de specie (izotipică)
Clasele de imunoglobuline (Ac) sunt identice din punct de vedere antigenic pentru toţi
indivizii care aparţin unei specii (isos = egal + tupos = formă, amprentă).
Izotipurile sunt determinate de lanţurile grele (H). Antigenicitatea izotipică este
exploatată în practică pentru prepararea de reactivi. Aşa de exemplu dacă la un iepure se
injectează imunoglobuline umane acestea se comportă ca antigene. Iepurele dezvoltă o reacţie
imună în urma căreia se produce anticorpi anti-Ig umane. Serul animalului imunizat a primit
numele de “anti-ser” deoarece reacţionează in vitro (prin anticorpii săi anti-Ig) cu Ig din serul
uman.
Cu ajutorul unui astfel de antiser se poate evidenţia prezenţa Ig umane în diverse
umori sau pe suprafaţa unor celule. Pe acest principiu funcţionează testul Coombs direct prin
care se evidenţiază anticorpii fixaţi pe hematii (antigene eritrocitare).
În practica medicală testul Coombs (figura 27) este utilizat pentru diagnosticul
anemiilor hemolitice autoimune şi al bolii hemolitice a nou-născutului.
Izotipul defineşte o clasă de anticorpi pentru o specie dată.
Figura 27. Schema testului Coombs

43
➢ Epitopii specifici pentru indivizii unei specii (alotipuri)
Alotipul (allos = altul + tupos = formă, amprentă): desemnează moleculele de
anticorpi din aceeaşi clasă care diferă între ele prin determinanţii prezenţi pe regiunile
constante
Aceşti epitopi sunt situaţi pe regiunile constante ale lanţurilor γ (sistemul A2m) sau κ
(sistemul Km).
Alotipurile se găsesc sub comanda unor gene somatice şi se transmit după legile
mendeliene. Datorită expresiei acestor alotipuri, imunoglobulinele diferă din punct de vedere
antigenic de la un individ la altul. Dacă sunt inoculate la alţi indivizi ai speciei,
imunoglobulinele unei clase (izotip) pot genera în anumite condiţii sinteza de anticorpi
anti-alotip. În practică s-a constatat că foarte rar incompatibilitatea dintre alotipuri poate
genera reacţii postransfuzionale.
➢ Epitopi care sunt specifici numai pentru moleculele de imunoglobuline elaborate de
o clonă celulară (idiotipuri).
Un individ va elabora familii de molecule de Ig care exprimă fiecare alt idiotip
(idios = particular + tupos = formă). Fiecare clonă de limfocite B produce molecule de Ig care
exprimă determinanţii individuali prezenţi la nivelul regiunilor variabile.
Printr-un experiment efectuat pe iepuri cu identitate alotipică Jacques Oudin a
demonstrat în anul 1963 existenţa idiotipurilor. El a administrat unui iepure un antigen (X),
apoi a separat anticorpii anti-X şi i-a administrat la alt iepure. În mod neaşteptat, cel de al
doilea iepure a dezvoltat anticorpi anti-anti-X, ceea ce sugerează că moleculele anti-X posedă
structuri antigenice particulare şi individuale, altele decât specificitatea alotipică.
Determinanţii idiotipici sunt dispuşi la nivelul regiunilor hipervariabile ale lanţurilor
H şi L. S-a demonstrat ulterior că un individ normal ar dispune de mai multe sute de mii de
idiotipouri diferite, distribuite pe Ig serice şi pe receptorii pentru antigen ai limfocitelor
B şi T. Răspunsul la antigenul X nu s-ar limita numai la producţia de Ac specifici, deoarece
aceştia prin determinanţii lor idiotipici (care se comportă ca antigene) ar declanşa şi producţia
unor anticorpi anti-idiotip (anti-Id1). Aceştia la rândul lor vor genera molecule de anti-anti-
idiotip (anti-Id2) care în continuare vor duce la producţia unor anti-Id3 ş.a.m.d.
Dacă admitem foarte schematic că situsurile combinative ale unui Ac (paratopii)
reproduc în negativ configuraţia spaţială a antigenului şi că aceleaşi situsuri combinative
conţin şi idiotipurile generatoare de anti-Id, putem concepe două aspecte caracteristice ale
acestei reacţii în lanţ şi anume:
• Anti-Id2 pot prezenta un grad mare de identitate cu Ac iniţiali anti-X şi deci posibilitatea
de recunoaştere a Ag;
• Configuraţia paratopilor care intră în compunerea anti-Id ar putea fi extrem de
asemănătoare cu Ag însuşi. Anticorpii anti-Id1 s-ar comporta deci ca un fel de “imagine
internă” a antigenului, ceea ce înseamnă că în interiorul sistemului imunitar sunt
reproduse elemente ale lumii exterioare organismului. Această reţea de interacţiuni, în
care sunt implicate şi celulele limfoide B şi T (prin idiotipurile exprimate de receptorii lor
pentru antigen) crează un sistem de reglare foarte flexibil “teoria reţelei idiotipurilor”
concepută în 1974 de Niels Jerne.

44
CAPITOLUL 7
BIOSINTEZA ŞI CATABOLISMUL IMUNOGLOBULINELOR

Imunoglobulinele sunt sintetizate în interiorul plasmocitului. Lanţurile H şi L se formează

independent la nivelul ribozomilor. Sinteza fiecărui lanţ este determinată de o genă prezentă
în interiorul celulei secretoare (plasmocitului). Lanţurile sunt sintetizate la nivelul
poliribozomilor (formaţi din 7-8 unităţi ribozomale). Asamblarea lanţurilor se realizează în
sacii reticulului endoplasmic.
Procesul de sinteză a imunoglobulinerlor se autoreglează în conformitate cu “legea
cibernetică a conexiunii inverse”. În conformitate cu această lege biosinteza
imunoglobulinelor este inhibată atunci când atinge o concentraţie mare în umorile
organismului şi este reluată atunci când această concentraţie scade.

7.1. Biosinteza Ig
În cadrul răspunsul imun umoral putem vorbi despre o dinamică a biosintezei
imunoglobulinelor. În situaţia unei stimulări antigenice, organismul va reacţiona prin sinteză
de Ac, proces care poartă denumirea de răspuns imun primar.
Prima categorie de anticorpi specifici care apar sunt imunoglobulinele de tip M (IgM),
care cresc într-un ritm de 80 molecule/secundă şi au tendinţă de epuizare rapidă.
După aceea sunt sintetizate IgG, care prezintă la început un nivel de creştere lentă şi
progresivă şi după o perioadă scurtă de menţinere în platou se constată o tendinţă de scădere.
Dacă organismul vine din nou în contact cu acelaşi antigen, se produce răspunsul
imun secundar în care creşterea de IgM este aproape neglijabilă şi se epuizează rapid, iar
IgG cresc intens şi rapid şi ating un nivel ridicat care persistă un timp îndelungat. Nivelul de
IgG scade apoi lent până la un aşa numit prag de protecţie imună reziduală.
Diferenţa între răspunsul imun primar şi cel secundar constă în aceea că în cazul
răspunsului imun secundar se produce într-un timp mai scurt, iar titrul titrul anticorpilor este
mult mai ridicat, indiferent de doza de antigen reinoculată.
7.1.1. Particularităţi ale imunoglobulinelor de la animale
La diferite specii de animale, imunoglobulinele înregistrează variaţii în ceea ce
priveşte antigenitatea, greutatea moleculară, viteza de sedimentare, proporţia lor în diferite
umori (tabelele 3 şi 4), variaţii condiţionate de o mare diversitate de factori cum ar fi: specia,
rasa, vârsta, starea de întreţinere, anotimpul etc.
S-a constatat că există o corelaţie între conţinutul în imunoglobuline al serului sanguin
şi vârstă, zonă geografică, anotimp, tehnologia de creştere şi starea epizootologică a
efectivelor.
Astfel s-a observat că IgG serice au prezentat valori maxime în perioada
august-octombrie şi minime în perioada martie-mai. Efectul anotimpului asupra calităţii Ig a
fost mai vizibil la viţei în vârstă de 31-90 zile. Astfel, la viţeii crescuţi în grup şi pe aşternut
nivelul Ig a fost mai ridicat comparativ cu viţeii crescuţi în boxe individuale fără aşternut.

45
Tabelul 3. Principalele proprietăţi ale diferitelor clase de imunoglobuline la bovine
IgG IgM IgA
Caractere şi proprietăţi
IgG 1 IgG 2 Ser Secreţii
Număr subclase 2 2 1 1 ?
Greutate moleculară 163.00
165.000 150.000 900.000 400.000
0
Constanta de sedimentare 20
6,3 6,6 1,9 6,7 10-12
Sw
Mobilitatea electroforetică  şi  2 2 2
Procent glucide 1-2 % 1-2 % 6% 1,5 % 5-9 %
Concentraţia în ser g/100ml 18,4 18,4 2,6 0,3 0,3
Concentraţia în salivă 4,0 4,0 1,0 56,0 56,0
Concentraţia în colostru
40-60 40-60 4,9 4,5 4,5
g/100 ml
Timp de înjumătăţire zile 9,6 9,6 17,7 2,0 2,0
Fixarea complementului + ? + 0 0
Fixarea la piele + ? 0 0 0
+ = reacţie pozitivă, 0= reacţie absentă, ? = necunoscut

S-a tras concluzia că titrul IgG seric poate constitui un indicator al influenţei pe care o
exercită factorii ecologici asupra sănătăţii viţeilor până la vârsta de 100 zile. După vârsta de
100 zile concentraţia IgG în sânge se stabilizează la 18 mg/ml şi se modifică mai greu sub
influenţa factorilor de mediu.
Atât la bovine cât şi la ovine clasele de IgE şi IgD au fost puţin studiate.

Tabelul 4. Principalele proprietăţi ale diferitelor clase de imunoglobuline la ovine

IgG IgM IgA
Caractere şi proprietăţi
IgG1 IgG2 Ser Secreţii
Număr subclase 2 2 1 2 ?
Greutate moleculară 150.000 150.000 900.000 170.000 420.000
Constanta de sedimentare
6,5 6,7 19 7,0 10,8
20 Sw
Mobilitatea electroforetică  şi  2 2 2
Glucide % 1,7-1,8 1,7-1,8 4 4,1 -4,2 4,1-4,2
Concentraţia în ser g/100ml 2,1 2,1 1,2 0,25 ?
Concentraţia în salivă 10,0 10,0 1,0 56,0 56,0
Concentraţia în colostru
60,0 60,0 4,1 ? 2,0
g/100 ml
Concentraţia în lactoser
30,0 30,0 3,0 ? 6,0
g/100 ml
Fixarea complementului + + + 0 0
+ = reacţie pozitivă, 0= reacţie absentă, ? = necunoscut

În ceea ce priveşte clasele şi subclasele de imunoglobuline la bubaline, acestea sunt

apropiate de taurine.
La cabaline se pare că se găsesc mai multe izotipuri, astăzi fiind admise la această
specie şase clase.
• IgT sunt o clasă de Ig specifică ecvinelor, care iniţial a fost considerată ca fiind
analoagă cu IgA prezente la alte specii. Ulterior s-a dovedit că este mai apropiată
de IgG decât de IgA. Lanţurile uşoare ale IgT sunt din punct de vedere antigenic

46
 identice cu cele ale IgG. În ceea ce priveşte structura în aminoacizi a fracţiunii Fc
s-a constatat că există o diferenţă faţă de IgG (IgT conţine 14 aminoacizi, iar IgG
conţine 19 aminoacizi). Masa moleculară a IgT este de 150.000 D.
• IgB sunt o altă clasă de Ig specifice cabalinelor. Au masa moleculară de 160.000
D şi un coeficient de sedimentare de 7 Sw şi 19 Sw.
Datele ştiinţifice despre IgD şi IgE la cabaline sunt sumare şi necomncludente.
La suine se găsesc în umorile organismului izotipurile clasice de Ig. Studii mai
aprofundate au fost făcute pentru IgG, IgM, IgA şi mai puţin IgE.
La păsări se găsesc aceleaşi clase de Ig ca şi la mamifere. IgG şi IgM sunt principalii
anticorpi serici. IgA a fost evidenţiată mai mult în secreţia biliară. La embrion se găsesc IgA
şi IgM şi provin mai degrabă din albuş decât din gălbenuş. IgG din intestin se pare că au
originea în gălbenuş şi ajung în embrion prin lichidul amniotic după a 12-a zi de ecloziune.

7.2. Catabolizarea moleculelor de Ig

Degradarea sau catabolizarea moleculelor de Ig este un proces fiziologic prin care se
realizează înlocuirea permanentă a moleculelor de Ac îmbătrânite cu altele tinere, în aşa fel
încât în organism să existe în permanenţă un nivel constant de Ig active.
Catabolizarea Ig se exprimă prin timpul de înjumătăţire (T1/2).
Între rata de catabolizare (K), concentraţia de imunoglobulină (A) şi timpul de
înjumătăţire (T) există o relaţie proporţională K = A/T, în care K este rata de catabolizare care
se produce într-o zi.
Timpul de înjumătăţire a unei Ig în organism este cu atât mai lung cu cât rata sa de
catabolizare este mai mică. În afară de rata de catabolizare, timpul de înjumătăţire mai este
dependent şi de: clasa de imunoglobuline, specia animală, viteza cu care se sintetizează
moleculele, nivelul concentraţiei lor în serul sanguin etc.
Pentru a se determina timpul de înjumătăţire al acestor molecule în organism s-a
utilizat metoda marcării cu I125, după care s-a urmărit prezenţa iodului în organism.
Aşa de exemplu la om timpul de înjumătăţire al IgM este de 5,1 zile, iar al IgG de
22 zile. La şoarece, care este un animal cu greutate corporală mică şi cu activitate metabolică
intensă T ½ al IgG este de numai 3,9 zile.
La animalele cu greutate corporală mare, valoarea T1/2 este mult mai mare.
Procesul de degradare (catabolizare) al Ig se produce atât la nivelul ficatului, cât şi al
altor organe interne, bogate în sistem reticulo-histiocitar. Mecanismele prin care se
catabolizează moleculele de Ig nu sunt încă bine cunoscute şi de aceea au fost emise mai
multe ipoteze prin care se încearcă explicarea acestora.
Prin ipoteza “catabolizării selective” se susţine că prin îmbătrânire molecula de Ig îşi
modifică conformaţia şi devine străină (nonself) pentru organism. Organismul ar dispune de
anticorpi, care recunosc aceste molecule modificate, se combină cu ele şi rezultă complexe
imune Ag-Ac care sunt fagocitate, digerate şi eliminate din organism, de către celulele seriei
monocito-macrofagice.
Printr-o altă ipoteză se susţine că monocitele au pe suprafaţa lor receptori pentru Fc
prin care fixează moleculele de Ig. Moleculele de Ig sunt apoi atacate de enzima protein-
disulfid-reductază care desface legăturile dintre lanţurile H sau dintre lanţul H şi lanţul L.
După desfacere lanţurile devin sensibile la acţiunea unor enzime denumite catepsine care le
descompune până la nivel de aminoacizi liberi.
S-a constatat că la hipergaglobulinici (exces de Ig), timpul de înjumătăţire scade la
jumătate faţă de valoarea normală (aproximativ 12 zile), iar la hipogamaglobulinici creşte de
aproximativ 3 ori faţă de normal (aproximativ 70 zile).
Catabolizarea Ig din clasele IgM şi IgA nu este influenţată de concentraţia lor din sânge.

47
CAPITOLUL 8
ANTICORPII MONOCLONALI (AMC)

8.1. Necesitatea preparării anticorpilor monoclonali

În mod obişnuit serurile convenţionale sunt policlonale adică conţin mai multe tipuri
de anticorpi în funcţie de numărul determinanţilor (epitopilor) de pe antigen. Rezultă că aceste
seruri convenţionale “clasice” sunt policlonale şi conţin mulţi anticorpi inutili (de balast).
În munca de laborator acest inconvenient major al serurilor policlonale se manifestă
prin lipsa de specificitate a unor reacţii imunologice, care se traduce prin imposibilitatea de a
recunoaşte antigenii comuni precum şi dificultatea de a discrimina diversele tipuri de virusuri
sau bacterii (ex.: virusul herpetic tip I de virusul herpetic tip II), dificultatea de a discrimina
doi hormoni care au fragmente comune (hormonul foliculostimulant hipofizar-FSH faţă de
hormonul gonadotropic corionic uman-HCG), lipsa de omogenitate din cauza reactivităţii
individuale a organismului producător de ser, precum şi dificultăţi în dozajul imunologic al
unor medicamente (ex.: digoxină şi teofilină care dau reacţii încrucişate datorită produşilor
intermediari de metabolism).
8.2. Metodologia de obţinere a anticorpilor monoclonali
În anul 1975, la Cambridge Kohler G. şi Milstein C. în timp ce studiau structura şi
modalitatea de a realiza fuziunea celulară “in vitro” au ajuns printr-o întâmplare fericită să
descopere principiul preparării anticorpilor monoclonali.
În procesul de formare a anticorpilor monoclonali intervin două celule: limfocitul B
preluat din splina de şoarece imunizat cu hematii de oaie şi celula mielomatoasă de şoarece
(linia P3).
Prin fuzionarea acestor două celule se formează o celulă hibridă în care limfocitul
participă cu informaţia antigenică, iar celula mielomatoasă produce Ig întotdeauna de un
singur tip (de obicei IgG) şi are capacitatea de a se divide la infinit. Foarte important este
faptul că nu s-au decelat modificări de cariotip nici după 20 de generaţii.
S-a obţinut astfel o nouă celulă denumită hibridom (figura 28).
Pentru obţinerea limfocitului de tip B utilizat în procesul de fuzionare s-a utilizat ca
Ag hematiile de oaie, care au fost purificate de o serie de epitopi care nu erau specifici şi s-au
conservat numai aceia care conferă strictă specificitate pentru acest Ag.
Hematiile astfel preparate s-au inoculat direct în splina şoarecilor. După o perioadă de
timp de 7-14 zile s-a prelevat splina din care s-au obţinut limfocite.
Celulele mielomatoase s-au obţinut prin inocularea intaperitoneală la şoareci de ulei
mineral. S-a obţinut mieloame (cancere ale sistemului imunitar) şi implicit linii de celule
mielomatoase murine (linia X6, NS, MSO etc.)
Hibridarea s-a realizat prin punerea în contact, într-un mediu de cultură celulară a
limfocitului normal cu celula mielomatoasă
Fuziunea se poate realiza prin două metode:
• în prezenţa polietilenglicolului (PEG) sau
• prin electrofuziune.
Fuziunea cu ajutorul PEG. Prin adăugarea de PEG în mediul de fuziune numai un
limfocit dintr-o populaţie de 200.000 celule poate să fuzioneze.
Fuziunea prin metoda electrică denumită electrofuziune rata de fuzionare poate
creşte până la 80%.
Procesul de fuzionare a celor două celule se urmăreşte la microscop, unde se poate
observa apropierera limfocitelor de celulele mielomatoase.
În momentul în care în câmpul microscopic se observă mai multe astfel de apropieri se
realizează o descărcare de curent electric în lichidul de cultură şi imediat după aceea se

48
observă cum cele două tipuri de celule fuzionează reztultând o celulă nouă hibridă. Urmează
procesul de clonare a celulelor fuzionate.

Figura 28. Reprezentarea schematică a procesului de obţinere a anticorpilor monoclonali

(AMC) (Monoclonal antibody = MAb) după LM Popescu şi col. 2002

Etapa de clonare se
realizează pentru a găsi
(identifica) şi alege clona
care produce Ac specifici
(ser monoclonal).
Celula hibridă obţinută este
denumită hibridom şi
moşteneşte de la celula
mielomatoasă capacitatea de
a sintetiza un singur tip de
Ac (Ig), de obicei IgG.
Clonarea celulelor fuzionate
se realizează cu ajutorul
mediului HAT (Hipoxantină-
Aminopterină-Timidină).
Celulele hibridom se menţin,
în condiţii de laborator, pe
culturi celulare de ţesuturi
sau se inoculează
intraperitoneal la şoareci
“nuzi” (care sunt lipsiţi de
timus şi nu au păr).
Aceşti şoareci nu dispun de
nici un fel de apărare
imunologică. În urma
inoculării celulelor hibridom,
şoarecii fac tumori
limfomatoase
intraperitoneale, iar lichidul
ascitic care se produce în
cavitatea peritoneală a
acestora este foarte bogat în
anticorpi monoclonali.

49
 În concluzie pentru obţinerea de anticorpi monoclonali trebuie parcurse următoarele
etape:
• Purificarea antigenelor în vederea obţinerii de epitopi specifici;
• Inocularea antigenului purificat la şoareci;
• La 7-14 zile după inoculare se face prelevarea splinei şi obţinerea de limfocite B;
• Hibridarea (fuzionarea limfocitului B cu celula mielomatoasă);
• Clonarea celulelor fuzionate pe mediul HAT.
• Menţinerea clonelor producătoare de AMC în culturi de celule sau prin inoculare ip la
şoareci nuzi.

8.3. Aplicaţii practice ale Ac monoclonali

Cu ajutorul Ac monoclonali:
• Se pot identifica populaţiile şi subpopulaţiile de limfocite etc.
• Se pot diferenţia tipurile de bacterii sau de virusuri strâns înrudite între ele;
• Se pot identifica chlamidiile;
• Se pot identifica rapid şi specific germenii care determină diarei la nou născuţi;
• Se pot identifica în timp scurt ( 2 ore) salmonelele din alimente (în procedeul clasic
durează aproximativ 6 zile);
• Se pot identifica virusurile respiratorii sinciţiale;
• Se poate doza progesteronul;
• Se pot depista celulele maligne, în special din colon şi rect;
• Se pot utiliza ca reagenţi în majoritatea seturilor de diagnostic imunologic.

Diverse societăţi prepară astăzi seturi de Ac monoclonali. Dificultăţile de obţinere a Ac

monoclonali sunt legate în primul rând de găsirea şi obţinerea în stare pură a epitopilor
specifici.

50
CAPITOLUL 9
EFECTORII NEIMUNOGLOBULINICI AI IMUNITĂŢII

9.1. Principalii efectori neimunologici ai imunităţii

Efectul de cooperare dintre limfocitele T şi B a fost demonstrat în culturi de celule, în

care, cele două populaţii celulare au fost separate, de o membrană cu pori foarte fini.
Suplimentarea mediului de cultură cu diverse populaţii de celule a indus activarea sau
inhibiţia dezvoltării acestora.
Rezultă că celulele implicate în reacţia imună pot comunica între ele prin factorii
solubili care posedă anumite activităţi biologice.
Macrofagele şi limfocitele T sunt principale celule care secretă citokine. De aceea
produsele acestor celule au fost denumite monokine (monocite) şi respectiv limfokine
(limfocite).
Monokinele şi limfokinele sunt secretate numai de către celule activate, fie specific (în
urma contactului cu antigenul), fie nespecific (de către alte citokine).
Activarea nespecifică prin citokine a celulelor implicate în răspunsul imun determină
atragerea (chemarea) unui număr mare de celule la locul conflictului cu antigenul care duce la
amplificarea reacţiei de apărare a organismului.
Aceste substanţe solubile (citochine), care asigură interacţiunea dintre diferite celule,
au fost denumite “interleukine” termen care regrupează limfokinele şi monokinele.
Interleukinele au o caracteristică funcţională foarte importantă şi anume aceea de a
induce reacţii reciproce de stimulare a celulelor partenere.
Din punct de vedere structural citokinele sunt glicoproteine. Citokinele nu sunt
specifice, de aceea mai multe tipuri de celule, pot secreta, după stimularea antigenică
(specifică) sau nespecifică acelaşi tip de substanţă. Această sunstanţă poate acţiona, la rândul
ei, asupra mai multor tipuri de celule, la care poate să inducă activităţi biologice diferite.
Majoritatea citokinelor acţionează asupra celulelor-ţintă asemănător cu hormonii
peptidici: se fixează pe un receptor specific al membranei, activează un mesager secundar
intracelular, care la rândul lui transmite semnalul la nucleu şi astfel, induce apariţia efectului
biologic specific.
Numărul şi densitatea receptorilor de pe suprafaţa membranei celulelor ţintă sunt bine
determinaţi. Efectul biologic al citokinelor nu este corelat cu numărul receptorilor exprimat pe
suprafaţa membranei celulare. În acest sens, afinitatea receptorului pentru ligandul său
fiziologic are un rol important.
Efectorii neimunoglobulinici ai imunităţii sunt de tip umoral (molecule solubile) şi
intervin în general nespecific. Au rol important dar nu determină specificitatea mecanismelor
imune.
Cei mai importanţi efectori neimunoglobulinici sunt:
• Hormonii timici;
• Hormonii bursali;
• Citokinele sunt secreţii elaborate de diferite celule prezente în organism:
➢ Interleukine (IL);
➢ Interferoni (IFN);
➢ Factori de necroză a tumorilor (TNF);
➢ Factori de creştere;
➢ Factori de stimulare;
➢ Sistemul complement
➢ Chemokine care determină atracţia dintre celule;

51
 ➢ Molecule secretate de limfocitele Tc;
➢ Derivaţii acidului arahidonic;

9.1.1. Interleukinele
• Interleukina 1 (IL1) este secretată de celulele prezentatoare de antigen (macrofage, celule
dendritice) şi granulocitele polimorfonucleare neutrofile. Producţia de IL1 creşte
substanţial după activarea celulelor monocito-macrofagice. Această activare poate fi
indusă de endocitarea antigenului (în cadrul procesului de “prezentare”) sau prin acţiunea
altor citokine asupra macrofagelor (IL2, γIFN). IL1 acţionează asupra mai multor tipuri de
celule. În principal, contribuie la activarea limfocitelor B şi T. Pentru ca această activare
să se producă este nevoie, ca asupra limfocitelor să acţioneze simultan mai multe semnale.
Se pare că IL1 ar furniza unul dintre aceste semnale. Ca răspuns la această stimulare
limfocitele secretă şi alte limfokine (IL2, IL3, γIFN etc.). IL1 stimulează şi celulele
endoteliale care produc prostaglandină care este responsabilă de apariţia febrei (pirexie).
Tot ea stimulează hepatocitele să producă proteine de fază acută care au rol în apărarea
nespecifică, cum ar fi de exemplu proteina C-reactivă. De asemenea, creşte capacitatea
funcţională a granulocitelor polimorfonucleare neutrofile şi determină mobilizarea lor
chemotactică.
• Interleukina 2 (IL2) sau (T-cell growth factor). Este produsă în special de limfcitele Th.
Secreţia IL2 necesită prezenţa a două semnale: antigenul (prezentat pe suprafaţa
macrofagelor) şi IL1. În stare de repaos limfocitele Th exprimă pe membrana lor un număr
mic de receptori pentru IL2. După ce primesc semnalele de activare de la Ag şi IL1 se
produce iniţial o creştere rapidă a numărului receptorilor pentru IL2, după care are loc
secreţia de IL2. IL2 nou apărută acţionează pe de o parte asupra celulei care a produs-o
(efect autocrin), iar pe de alta asupra altor celule T pe care le activează nespecific. Se pare
că IL2 activează toate tipurile de subpopulaţii T (Th, Ts, Tc) care răspund identic prin
exprimarea pe suprafaţa membranei celulare a receptorilor IL2 şi prin proliferare. În plus,
IL2 activează şi alte tipuri de celule (limfocite B, macrofage, celule NK) şi determină
creşterea activităţii “killer” a limfocitelor Tc. Hormonii glucocorticoizi inhibă producţia
de IL2, prin intermediul inhibării secreţei de IL1 de către macrofage.
• Interleukina 3 (IL3) este produsă de limfocitele T activate de către antigen şi are efecte
funcţionale multiple. Din cauză că determină proliferarea “in vitro” a celulelor STEM
multipotente, precum şi a celulelor liniei eritroide (din care rezultă formarea de colonii
celulare) a primit numele de “multi-CSF” (CSF-Colony Stimulating Factor). Rolul său în
imunitate este neclar. Se pare că ar contribui indirect la diferenţierea limfocitelor T şi la
creşterea activităţii citotoxice a macrofagelor. La acestea se mai adaugă efecte de
stimulare asupra sistemului hematopoetic care furnizează majoritatea celulelor auxiliare cu
rol în apărare.
• Interleukina 4 (IL4). Acţionează ca factor de proliferare a limfocitelor B (de aici şi
vechea denumire a acesteia BCGF1 (B Cell Growth Factor 1). Acţionează într-o etapă a
activării limfocitelor B, când aceste celule exprimă receptorii specifici şi poate induce
secreţia de IgG1 (o subclasă de IgG care apare rareori în răspunsul imun). În plus ar putea
conferi activitate citotoxică macrofagelor normale şi ar induce proliferarea mastocitară.
• Interleukina 5 (IL5). BCGF2 (B Cell Growth Factor 2) ar induce la şoareci proliferarea
limfocitelor B şi secreţia de IgM, IgG şi IgA. La om rolul IL5 nu a fost complet elucidat.
Este produsă de limfocitele T. Un astfel de factor a fost izolat din culturile de celule T
umane stimulate cu HTLV-1 (Human T-cell lymphoma/leukemia virus 1).
• Interleukina 6 (IL6). Este produsă de macrofage. Acţionează sinergic cu IL3 asupra
celulelor STEM multipotente ale hematopoiezei. Este implicată în activarea limfocitelor T
şi în inducerea producţiei proteinelor de fază acută. Sinteza IL6 este stimulată de IL1.

52
• Interleukina 7 (IL7). Este produsă de celulele stromale ale măduvei osoase. Induce
diferenţierea limfocitelor foarte tinere (pre-B), dar nu are efecte asupra limfocitelor B
mature.
• Interleukina 8 (IL8). A fost cunoscută la început ca un factor proteic de activare a
neutrofilelor. Face parte din familia chemokinelor (citokine pro-inflamatorii). Astăzi se
ştie că IL8 este o citokină produsă de monocite, macrofage, granulocite neutrofile,
limfocite T, celule endoteliale, epiteliale şi fibroblaste ca răspuns la o varietate de stimuli
care include LPS, TNF-α, IL1, IL7, precum şi starea de hipoxie. Are proprietate de
chemotactism asupra neutrofilelor, bazofilelor, limfocitelor T, efecte proinflamatorii
(degranularea neutrofilelor şi bazofilelor, stimularea metabolismului oxidativ şi a
aderenţei polimorfonuclearelor) şi angiogenetice (neoformare de vase sanguine). De
asemenea, stimulează activitatea enzimelor lizozomale şi exprimarea receptorilor pentru
complement.
• Interleukina 9 (IL9). Este un factor de proliferare pentru limfocite T şi mastocite, fiind
secretată de limfocitele T active (CD4+) şi limfocitele T cu memorie. IL9 acţionează
asupra limfocitelor B, limfocitelor T, precursorilor hematopoetici şi mastocitelor. La
nivelul limfocitelor B stimulează producţia de IgG, IgE (sinergism cu IL4) şi determină
proliferarea limfocitelor T din sângele periferic. Exercită un efect stimulator al producţiei
de precursori eritropoietici şi a diferenţierii mastocitelor (mai ales în parazitozele
intestinale). Acţiunea IL9 se manifestă împreună cu alte limfokine produsă de celulele Th2
cum ar fi: IL3 , IL4 şi IL10. Receptorii pentru IL9 sunt prezenţi pe diferite celule cum ar fi
Th, clone celulare de limfoame, macrofage şi mastocite.
• Interleukina 10 (IL10). A fost descrisă în 1989 şi este produsă de clone de celule Th2 care
inhibă sinteza de citokine de către alt set de clone Th1. IL10 este produsă de mai multe
tipuri de celule: limfocite T CD4+ şi CD8+, limfocite B, monocite, eozinofile, mastocite,
celule epiteliale bronşice, unele tipuri de celule canceroase etc. Exercită efecte biologice
imunomodulatoare pe de o parte anti-inflamatoare şi imunosupresoare, iar pe de alta
imunostimulatoare. Se poate spune că principalele acţiuni biologice ale IL10 sunt cele
inhibitorii asupra activităţii monocitelor/macrofagelor, ale Th1 şi antiinflamatorii.
• Interleukina 11 (IL11). Pentru prima oară a fost identificată în supernatantul unei linii
celulare de măduvă osoasă. Este secretată de limfocitele T şi are efecte stimulatoare asupra
limfocitelor B. Există date ştiinţifice care arată că IL11 împreună cu IL3 induce formarea
precursorilor megacariocitari atât prin creşterea numărului cât şi a dimensiunii. De
asemenea, activează proliferarea şi producţia de Ig de către limfocitele B.
• Interleukina 12 (IL12). A fost izolată în anul 1989 şi este o citokină heterodimerică cu
masa moleculară de 70 KDa. Este produsă de celulele prezentatoare de antigen
(macrofage, celule dendritice şi limfocite B active). Exercită o dublă acţiune:
proinflamatorie şi imunoreglatoare.
• Interleukina 13 (IL13). A fost descoperită aproape concomitent cu IL12 şi are funcţii
asemănătoare cu IL4, dar sunt mai slabe ca intensitate. Este o proteină cu masa moleculară
de 10 KDa şi este produsă de limfocitele T CD4+ active (Th0, Th1, Th2) şi limfocitele
T CD8+ active care acţionează la nivelul limfocitelor B şi monocitelor/macrofagelor.
• Interleukina 14 (IL14). A fost identificată în anul 1991 şi este produsă de limfocitele T şi
stimulează limfocitele B activate (dar nu şi pe cele în repaus). În schimb inhibă sinteza de
Ig în cazul în care limfocitul B este activat de mitogeni cum sunt concanavalina A (ConA)
şi fitohemaglutinina (PHA).
• Interleukina 15 (IL15). A fost descrisă în anul 1994, independent, de două grupe de
cercetărtori, ca un analog funcţional al IL2, capabil să stimuleze limfocitele T şi NK. Sursa
primncipală de IL15 în organism o constituie placenta, dar este exprimată şi în alte ţesuturi
(plămân, ficat, rinichi, inimă, muşchi striaţi etc.) sau celule (monocite/macrofage, celule
stromale medulare, epiteliale etc.). Asemănător situaţiei întâlnite la IL3, IL15 ar putea fi o

53
 formă alternativă a IL2 necesară în limfopoieză şi/sau modularea răspunsului imun, având
în plus şi activitate de stmulare a proliferării mastocitelor.
• Interleukina 16 (IL16). Este produsă de limfocitele T (Tc, CD8+ şi CD4+), mastocite,
eozinofile, celule epiteliale din căile respiratorii etc. Exercită acţiune proinflamatorie şi
imunomodulatoare. La locul inflamaţiei exercită acţiune chemotactică pentru limfocitele
T CD4+, monocite şi eozinofile. De asemenea, stimulează exprimarea receptorului pentru
IL2, γIFN şi celulele de adeziune la matricea extracelulară a monocitelor şi eozinofilelor.
• Interleukina 17 (IL17). Este o citokină identificată recent. Are activitate de stimulare a
secreţiei de citokine proinflamatoare, chemokine şi prostaglandine de către fibroblaşti,
celule epiteliale şi endoteliale, precum şi a exprimării moleculelor de adeziune de către
aceste celule. Are efecte de stimulare a hematopoiezei şi determină producerea de IL6.
• Interleukina 18 (IL18). Sinonime: factorul inductor al sintezei de γIFN. A fost
descoperită în anul 1995 de echipa condusă de Okamura deoarece inducea producerea de
γIFN la şoarecii cu şoc endotoxic. Are o masă moleculară de 18,3 KDa. Este exprimată pe
membrana diferitelor tipuri de celule tisulare, din pancreas, rinichi, muşchi scheletic, ficat,
plămân, os (osteoblaste) şi piele (keratinocite). De asemenea, a fost identificat şi
receptorul pentru IL18 (IL18R) care este exprimat în special pe membrana celulelor din
splină, timus, leucocite, ficat, plămân, inimă, intestin, prostată, şi placentă. Acţionează
asemănător cu IL2 ca un factor stimulatror asupra limfocitelor Th1 şi are un efect de
activare a celulelor NK.

9.1.2. Interferonii
Până în prezent s-au descris 3 tipuri de interferoni α, β şi γ.
• Interferonul α (IFNα). Este sintetizat de către leucocite (interferon leucocitar) sau de
tip 1, iar dintre acestea cele mai bune producătoare de IFNα sunt macrofagele. Exercită
următoarele efecte:
❑ este unul din principalii interferoni cu acţiune antivirală;
❑ stimulează sinteza de antigene CMH de clasa I;
❑ stimulează activitatea celulelor NK;
❑ stimulează producţia de IL12;
❑ stimulează diferenţierea limfocitelor Th1;
❑ are efect antiprolimfocitar.
• Interferonul β (IFN). Este produs de celulele epiteliale, dar mai ales de fibroblaste.
Sinonim IFN de tip1 fibroblastic. Exercită în organism următoarele efecte:
❑ are activitate antivirală;
❑ induce sinteza de Ag CMH1;
❑ are acţiune antiproliferativă.
• Interferonul γ (IFN). Este cel mai important privind intervenţia lui în mecanismele
imunologice. Se mai numeşte şi interferon imun. Exercită în organism următoarele
efecte:
❑ este sintetizat în principal de limfocitele T şi celulele NK;
❑ induce sinteza de Ag CMH I şi II;
❑ exercită efect activator asupra macrofagelor;
❑ creşte adeziunea limfocitelor la endoteliile vasculare;
❑ induce sinteza de citokine;
❑ are efect antiviral mai redus decât IFNα şi IFN.
• La om există şi interferon δ (IFNδ) care s-a identificat în culkturi de monocite umane
stimulate cu fitohemaglutinină (PHA).

9.1.3. Factorii de necroză ai tumorilor (TNF) (Tumor Necrosis Factor)

Sunt de două tipuri α şi β.

54
• TNFα Este produs de către macrofage, mastocite şi limfocite şi exercită în organism
următoarele funcţii:
❑ activează macrofagele, granulocitele şi limfocitele citotoxce;
❑ stimulează procesul de adeziune a limfocitelor pe suprafaţa endoteliilor;
❑ potenţează producţia de Ag CMH de clasa I;
❑ stimulează angiogeneza.
Pe lângă efectul de distrugere a celulelor tumorale “in vitro”, TNFα cooperează
sinergic cu IL2 în exercitarea următoarele activităţi:
❑ activează chimiotaxia şi funcţia de bactericidie a granulocitelor polimorfonucleare
neutrofile;
❑ activează limfocitele T (care la rândul lor vor produce în principal IL 2 şi IFNγ, dar şi
alţi factori stimulatori);
❑ reglează producţia de anticorpi;
❑ eliberează activ proteine de fază acută din hepatocite ex. proteina C reactivă..
Pentru organism are şi efecte oarecum negative deoarece determină pirexie şi cahexie.
• TNFβ. Este produs de limfocitele T activate şi are efecte citolitice asupra celulelor ţintă
(tumorale, străine sau alterate de agresiunea antigenică).

9.1.4. Neuroleukinele
Sunt substanţe de interacţiune între sistemul nervos şi reţeaua de citokine.
In vitro în culturi de celule s-a identificat o proteina murină formată din 588
aminoacizi care s-a dovedit a fi un factor de creştere pentru anumiţi neuroni. De asemenea, in
vivo s-a constatat că ea este secretată de glandele salivare, muşchiul striat, creier, dar mai ales
de limfocitele T stimulate prin lectine. Din punct de vedere imunologic, neuroleukina
împreună cu IL4 şi IL5 joacă un rol important în activarea expansiunii clonale a limfocitelor B.
În mod curios, ea prezintă o foarte mare homologie cu o enzimă (fosfoexoz-izomerază) cu
acţiune importantă în procesul de glicoliză.

9.1.5. Factorii de stimulare a coloniilor celulare

• CSF (Colony Stimulating Factor). Numeroase citokine sunt capabile, printre alte activităţi,
să stimuleze creşterea uneia sau mai multor linii hematopoietice. Acest lucru este evident
în cazul IL3, dar şi în cazul IL1, IL6 şi IL7. IL1, IL6 şi IL7 sunt considerate în acest caz
drept CSF, deoareca s-a constatat că au avut acelaşi titru ca şi IL3.
• GM-CSF (Granulocite and Macrofages Colony Stimulating Factor - Factorul stimulator al
coloniilor de granulocite şi macrofage). El este o citokină care stimulează proliferarea
liniilor precursoare pentru macrofage şi granulocite din măduva osoasă hematogenă.
Activează în mod egal şi granulocitele polimorfonuclearele mature. La om este format
dintr-un lanţ polipeptidic constituit din 127 aminoacizi. Este produs în principal de către
macrofage, celulele stromale ale măduvei osoase prin limfocitele T activate, fibroblaste şi
celulele endoteliale, dar şi de unele linii de celule tumorale.
• G-CSF (Granulocite Colony Stimulating Factor - Factorul stimulator al coloniilor de
granulocite). Acest factor stimulează în mod particular linia precursoare de granulocite din
măduva osoasă hematogenă.
• M-CSF (Macrofages Colony Stimulating Factor - Factorul stimulator al coloniilor de
macrofage). Acest factor stimulează proliferarea liniei precursoare a monocitelor. El poate
fi produs de fibroblaste, celule endoteliale sau macrofage.

9.1.6. Prostaglandinele (Pg), prostacicline, tromboxani şi leucotriene

Sunt compuşi biologici activi, produşi practic de către toate ţesuturile şi celulele care
au suferit un proces de stimulare la nivelul membranei citoplasmatice.

55
 Sunt sintetizate local, în cantităţi foarte mici şi acţionează pentru scurt timp, datorită
metabolizării lor rapide. Sunt printre cele mai răspândite şi active substanţe din natură,
prezenţa lor fiind semnalată până la specii din lumea vegetală.
Pe baza structurii şi activităţii lor biologice s-au descris mai multe clase de
prostaglandine: PgA, PgC, PgD, PgE, PgF, PgH, PgI, iar în cadrul acestor clase există
molecule cu una sau două duble legături notate ca molecule de tip 1 sau 2. De exemplu: PgE1,
PgE2 .
O sursă importantă de Pg o reprezintă acizii graşi nesaturaţi, hidrolizabili şi polioxigenaţi,
care conţin un inel de ciclopentan şi au un schelet de bază alcătuit din acid prostanoic.
Sub influenţa fosfolipazelor acidul prostanoic se transformă în acid arahidonic care este
precursorul tuturor moleculelor de prostaglandine.
Acidul arahidonic este un acid gras nesaturat care rezultă din alterarea fosfolipidelor
prezente în membranele celulare. Această degradare este determinată de anumite enzime, iar
convertirea lui enzimatică se poate face pe două căi: prin intervenţia ciclooxigenazei şi prin
intervenţia 5-lipooxigenazei.
Prin acţiunea ciclooxigenazei acidul arahidonic este degradat în endoperoxizi şi
rezultă 3 mediatori chimici:
• Prostaglandine;
• Prostacicline;
• Tromboxani.
Aceşti mediatori solubili şi tot acest complex de degradări intervin în fenomenul de
anafilaxie de tip I. De reţinut că acidul arahidonic este prezent în permanenţă în membrana
mastocitelor.
• Prostaglandinele au fost evidenţiate iniţial în spermă. Şi s-a crezut că sunt produse
numai de către prostată. Ulterior s-a constatat că sunt produse de diverse membrane
celulare răspândite în tot organismul şi sunt de mai multe tipuri.
• Prostaciclinele sunt prezente în membrana celulelor endoteliale din pereţii vaselor
sanguine.
• Tromboxanii sunt prezenţi în membrana trombocitelor şi sunt de mai multe tipuri.
Aceşti mediatori chimici exercită în organism următoarele efecte biologice:
❑ determină contracţia sau relaxarea musculaturii netede;
❑ stimulează acţiunea enzimelor adenil- şi guanil-ciclaza;
❑ au efect chemotactic;
❑ inhibă sau stimulează agregarea trombocitelor;
❑ au efect pirogen în fenomenele inflamatorii;
❑ au efect atenuant în bolile produse de complexele imune.
Prin acţiunea enzimei 5-lipooxigenaza asupra acidului arahidonic rezultă mediatori
chimici denumiţi leucotriene.
• Leucotrienele intervin în mecanismul de producere a anafilaxiei de tip I. Leucotrienele
odată formate exercită în organism efecte chemotactice şi determină contracţia
musculaturii netede (ex. bronhospasmul din astm etc.). Astmul este prin excelenţă o boală
alergică. De asemenea, leucotrienele stimulează exprimarea receptorilor pentru
complement pe suprafaţe limfocitelor B.

9.1.7. Factorii de transformare a creşterii (TGF) (Transformating

Growth Factor)
TGF formează o familie de citokine care sunt produse de limfocitele T activate de
către antigene şi de către celulele mononucleare activate la rândul lor de către bacterii. Au
structură proteică şi sunt de două feluri TGF-α şi TGF-β.
• TGF-α stimulează creşterea şi diferenţierea celulelor mezenchimale şi epiteliale. De
asemenea, modulează creşterea, diferenţierea şi activarea limfocitelor B, limfocitelor Th,
limfocitelor Tc, celulelor NK şi celulelor LAK.

56
• TGF-β este principalul factor de transformare a creşterii având o acţiune stimulatoare sau
inhibitoare asupra celulelor ţintă. Efectul lor se exercită în funcţie de tipul celular şi de
interacţiunea cu alţi factori celulari. TGF-β inhibă activarea celulelor NK, precum şi
producţia de citokine a limfocitelor T, din care motiv este considerată o citokină
importantă cu rol imunosupresor al expansiunii celulare excesive în cadrul răspunsului
imun.

Importanţa descoperirii citokinelor

Descoperirea citokinelor are o importanţă fundamentală. Ea a demonstrat că în cadrul
răspunsului imun se produce de fapt o comutare de la un mecanism dirijat în mod specific de
Ag la un sistem universal de reglare de tip hormonal.
Datorită faptului că citokinele nu acţionează ca imunomodulatori, dirijarea activităţii
lor ar putea constitui noi linii de terapie în boala neoplazică.
• Administrarea de IL2 ar duce în anumite condiţii la selectarea unor celule cu potenţial
citotoxic antitumoral (Lymphokyne Activated Killer Cells = LAK). În ciuda unor rezultate
promiţătoare la bolnavi cu cancer avansat, metoda rămâne limitată de efectele toxice ale
IL2 (produce grave tulburări ale permeabilităţii capilare cu apariţia fenomenului de
anazarcă);
• Diverşi IFN preparaţi prin inginerie genetică sunt utilizaţi astăzi cu succes în terapia
multor afecţiuni neoplazice: leucemia cu celule păroase, limfoame cutanate, leucemia
granulocitară cronică, sarcomul Kapoşi secundar, sindromului SIDA etc. În hepatita
cronică activă tratamentul cu IFN grăbeşte eliminarea virusurilor HBs şi HBc. De
asemenea, în asociere cu acyclovirul IFN constituie tratamentul de elecţie al keratitei
herpetice etc.;
• Unele boli autoimune ar fi corelate cu o activare dezorganizată a limfocitelor T. Recent
s-a descoperit o substanţă extrasă dintr-o ciupercă (Cyclosporina A = Cy-A) care este
capabilă să inhibe selectiv limfocitele T fără efecte secundare asupra hematopoiezei. Pe
aceste baze s-a conceput administrarea Cy-A în aplazia medulară idiopatică. Cy-A s-a
utilizat pe scară restrânsă la receptorii de grefe de organ pentru stăpânirea fenomenelor de
respingere (rejecţie) a grefei.

9.1.8. Complementul
Complementul este un complex seric a cărui prezenţă a fost semnalată în anul 1891 de
germanul Buchner şi are ca sinonime: amboceptor, alexina.
Bordet în 1895 şi Erlich în 1905 au studiat independent acest complex seric pe care
l-au denumit în lucrările lor ştiinţifice complement.
Complementul este un complex molecular format din 15 fracţiuni.
Un prim grup din aceste fracţiuni sunt notate cu litera C şi un număr de la 1 la 9.
(C1, C2, C3, C4, C5, C6, C7, C8, şi C9). Dar acest tip de fracţiuni sunt în număr de 11 pentru că
fracţiunea C1 are 3 subfracţiuni care sunt notate cu C1q, C1r şi C1s. Aceste fracţiuni intervin
în calea clasică (sau în cascadă) de activare a complementului.
Un alt doilea grup de fracţiuni sunt notate cu literele B, D, H şi P şi intervin în calea
alternativă (nespecifică sau properdinică) de activare a complementului.
• Structura fracţiunilor complementului.
Fracţiunile care alcătuiesc complementul sunt sintetizate de diverse celule: macrofage,
fibroblaste şi hepatocite. Din punct de vedere structural sunt proteine sau polipeptide
alcătuite din câte 60 aminoacizi în majoritatea lor prolină, cisteină, triptofan, tiroxină şi
glicină.
Sinteza fracţiunilor este codificată de Ag CMHIII. Majoritatea lor sunt globuline şi
reprezintă 10% din globulinele serice.
Au mase moleculare cuprinse între 80.000 D (C9) şi 400.000 D (C1q).

57
 În cursul activării complementului aceste fracţiuni se scindează în 2-3 subfracţiuni
(a,b,c). Una dintre ele este considerată fracţiunea majoră care are rol determinant în realizarea
cascadei, iar celelalte sunt denumite minore. La majoritatea subfracţiunilor complementului
subfracţia “b” este majoră, iar la celelalte subfracţii sunt minore. Excepţie face numai
fracţiunea C3 la care subfracţiunea “a” este majoră, iar subfracţiunea “b” este minoră.
• Activarea complementului
Se realizează în următoarele etape mai importante:
➢ recunoaşterea şi declanşarea secvenţei de iniţiere a activării;
➢ activarea enzimatică şi asamblarea complementului;
➢ formarea moleculei ucigaşe şi perforarea membranei celulei ţintă.
• Calea clasică de activare a complementului denumită şi cale specifică
Declanşarea căii clasice de activare a complementului începe de la formarea unui
complex imun antigen-anticorp (Ag+Ac).
Figura 29. Calea clasică de activare a complementului

Pentru iniţierea căii clasice de activare a complementului sunt necesare cel puţin
2 molecule de IgG sau o moleculă de IgM.
Fracţiunea C1q are aspect de litera Y. Spaţial ea este alcătuită dintr-un ansamblu de
18 lanţuri care sunt dispuse ca lalelele într-un buchet.

58
 Sub acţiunea fracţiunii C1q şi în prezenţa ionilor de Ca se activează celelalte fracţiuni
C1 (C1r şi C1s). Fracţiunea C1s acţionează asupra fracţiunii C4 care la rândul ei se desface în
subfracţiunile C4a şi C4b. Subfracţiunea C4b este majoră, iar C4a este minoră.
Subfracţiunea C1r acţionează asupra fracţiunii C2 care se desface şi ea în
subfracţiunile C2a majoră şi C2b minoră.
Sub acţiunea subfracţiunilor majore C4b şi C2a şi în prezenţa ionilor de magneziu se
formează complexul C4bC2a, care este de fapt o convertază clasică C3 şi îndeplineşte rol de
enzimă. Convertaza clasică C3 (C4aC2a) acţionează asupra fracţiunii C3 şi determină
scindarea acesteia în subfracţiunile C3a şi C3b. Din unirea subfracţiunilor C4b cu C2a şi C3b
rezultă complexul C4bC2aC3b care are rol de convertază clasică C5.
Prin calea clasică de activare în cascadă se continuă acest lanţ de activări, până la
fracţiunea C9 inclusiv, după care se produce perforarea membranei celulelor ţintă.
Prin această perforare se modifică echilibrul ionic dintre cele două feţe ale membranei
celulare normale, iar celula este recunoscută ca nonself şi distrusă. Fracţiunea C9 este
alcătuită din molecule monomerice care se asamblează şi formează un cilindru cu un capăt
ascuţit (ca un trocar sau ac de seringă) denumit perforină sau celulă ucigaşă care acţionează
asupra celulelor ţintă, la care determină perforarea membranei celulare urmată apoi de liză
totală (distrugerea ţintei).
În derularea ei, calea clasică de activare a complementului parcurge trei etape
distincte: generarea C3-convertazei, generarea C5-convertazei şi generarea MAC (Complexul
de Atac Membranar).
Generarea C3-convertazei este prima etapă de activare a căii clasice şi este stimulată
de prezenţa de complexe imune (CI) ataşate la membranele celulare. Antigenele care intră în
componenţa acestor complexe imune pot să fie antigene constitutive, adică fac parte
integrantă din structura membranei celulare sau sunt antigene ataşate aşa cum este cazul
haptenelor.
Anticorpii din componenţa complexelor imune pot fi de tip IgM, în cazul în care
cascada complementului este declanşată în cadrul răspunsului imun primar, sau de tip IgG
în cazul în care cascada complementului este declanşată în cadrul unui răspuns imun
secundar.
De reţinut că cele mai puternice activatoare de complement sunt complexele imune
care au în componenţa lor Ac de tip IgM. Anticorpii de tip IgM sunt anticorpi pentamerici şi
conţin un număr mult mai mare de situsuri activatoare de complement. Anticorpii de tip
IgG, deşi sunt şi ei activatori de complement, au totuşi o capacitate stimulatoare mai redusă şi
variabilă de la clasă la clasă sau de la izotip la izotip de IgG.
Rezultă deci că există o anumită ierarhie a complexelor imune, în ceea ce priveşte
capacitatea lor de a declanşa cascada de activarte a complementului, capacitate variabilă care
este dependentă în ultimă instanţă de tipul de Ac conţinut în complexul imun format:
IgM  IgG3  IgG1  IgG2  IgG4.
Complexele imune, indiferent de componenţa lor imunoglobulinică, declanşează
cascada de activare a complemetului pe calea clasică, inclusiv şi prima ei etapă, prin activarea
componentei C1q sau componentei de recunoaştere.
Condiţia minimă a activării C1q este ca măcar o singură unitate din cele trei
constituiente să fie stimulată. O singură unitate de C1q poate să fie stimulată de o singură
moleculă de complex imun dacă acesta are în constituţia sa Ac de tip IgM sau de două
molecule de complexe imune dacă acestea au în constituţia lor Ac de tip IgG.
De aici, se poate deduce că pentru a se activa complementul, complexele imune
formate din Ag şi IgG trebuie să aibă o anumită densitate pe membrana celulei ţintă.
În principiu, activarea cascadei clasice a complementului este iniţiată după
recunoaşterea diverselor antigene membranare de către Ac de tip IgM sau IgG.
Această recunoaştere se realizează prin situsul combinativ pentru Ag situat la nivelul
Fab al anticorpului şi se soldează, printre altele, cu apariţia unor modificări conformaţionale

59
în lanţurile H ale imunoglobulinelor care se transmite dinspre capătul Fab cătrte cel Fc al
acestora şi contribuie în acest fel la exteriorizarea secvenţelor de aminoacizi activatoare de
complement.
Dacă densitatea complexelor imune la nivelul membranelor celulelor ţintă este
suficient de mare, aceste secvenţe activatoare de complement (exteriorizate pe suprafaţa
imunoglobulinei cuplate cu antigenul) pot să fie recunoscute de către componenta C1q care
prin angajarea unor legături cu acestea prin capătul său COOH-terminal suferă modificări
conformaţionale şi declanşează calea clasică de activare a complementului.
• Calea alternativă de activare a complementului este denumită şi cale nespecifică,
deoarece factorii declanşatori sunt de altă natură decât complexe imune Ag-Ac
(figura 30).
În organism există diverse molecule care pot să activeze complementul. O astfel de
moleculă de iniţiere o denumim spre exemplu factorul 1 şi îl notăm cu F1.
F1 acţionează asupra unor fracţiuni ale complementului care nu intervin în calea
clasică de activare a complementului (ex. fracţiunea B).
Asupra fracţiunii B acţionează fracţiunea D la care se asociază şi subfracţiunea C3b.
Fracţiunea C3 are o rată foarte mică de autoscindare din care poate să rezulte
fracţiunea C3b liberă.
La subfracţiunea C3b se adaugă şi properdina. Rezultă astfel o convertază C3
formată din C3bBbP denumită şi convertaza căii alternative. Această convertază declanşează
scindarea fracţiunii C3 în proporţie mare rezultând subfracţiunile C3a şi C3b.
Foarte important de reţinut este faptul că fracţiunea C3 reprezintă partea comună de
activare a complementului prin una din cele două căi de activare descrise mai sus.
Figura 30. Schema căii alternative de activare a complementului

• Funcţiile complementului
Complementul îndeplineşte în organism funcţii complexe dintre care amintim:
➢ Efect litic. Împreună cu IgG sau IgM produce liza celulei ţintă (animală, bacteriană
etc.);

60
 ➢ Efect chemotactic Prin fracţiunile minore C3a şi C5a şi complexul C5aC6b orientează
deplasarea celulelor cu rol fagocitar către nonself;
➢ Efect de creştere a imunoaderenţei. Prin legarea pe suprafaţa membranei fagocitelor a
excesului de subfracţiuni C3b, C4b şi a complexului C4bC2bC3b;
➢ Efect amplificator asupra digestiei intrafagocitare. Prin elaborarea în cantităţi mai mari
de enzime lizozomale (prin fracţiile C3 şi C5), dar şi efect negativ prin exces de enzime
lizozomale care poate duce la distrugerea celulelor;
➢ Efect imunosupresor. Fracţiunea C3a poate bloca limfocitele Th şi limfocitele Tc;
➢ Efect stimulator asupra limfocitelor T de memorie;
➢ Efect stimulator asupra expansiunii clonale a limfocitelor T şi B prin subfracţiunea
C5a;
➢ Efect mediator al cooperărilor intercelulare în filiera răspunsului imun;
➢ Efecte pentru circulaţia sanguină: permeabilizant asupra pereţilor vaselor sanguine şi
stimulator al coagulării sângelui prin subfracţiunea C3b care aglutinează trombocitele;
➢ Stimulează contracţia muşchilor netezi;
➢ Efect hemolitic;
➢ Efect inflamator prin atragerea în focar a celulelor care au receptori pentru
complement;
➢ Efect alergic exercitat prin subfracţiunile C3a şi C5a (anafilatoxine);
➢ Efect conglutinant asupra celulelor şi particulelor capabile să fixeze fracţiunea C3.
• Rolul complementului în sistemul imun umoral
Complementul este un sistem multienzimatic (format din aproximativ 30 de componente
cu rol de enzimă) care în cadrul răspunsului imun umoral joacă rolul unui mecanism
efector auxiliar şi îndeplineşte două funcţii majore, definitivează acţiunea anticorpilor
asupra antigenelor şi realizează o recunoaştere imunologic nespecifică a structurilor
nonself.
Aceste două funcţii pot fi îndeplinite ca funcţii separate sau ca funcţii intricate.
➢ Definitivarea acţiunii anticorpilor asupra Ag prin intermediul complementului este un
aspect de importanţă fundamentală deoarece funcţia anticorpilor este doar aceea de a
recunoaşte antigenele declanşatoare, fără însă ca ca această recunoaştere să aibă un efect
decisiv asupra antigenelor. Prin efect decisiv se poate înţelege, pe de o parte distrugerea
antigenelor declanşatoare (care este necesară mai ales în cazul antigenelor cu structură
complexă cum sunt antigenele corpusculare), iar pe de alta îndepărtarea antigenelor
declanşatoare cu structură simplă (cum sunt antigenele solubile). Distrugerea antigenelor
corpusculare este rezultatul unei recunoaşteri antigenice specifice exercitate prin anticorpi
şi necesită în mod special prezenţa şi activarea complementului pe calea clasică.
❑ Mecanismul prin care sunt îndepărtate antigenele corpusculare. Antigenele
corpusculare (bacterii, virusuri, paraziţi mici, celule somatice devenite antigenice etc.)
prezente în lichidele interstiţiale, exprimă pe suprafaţa lor diverşi antigeni
conformaţionali care sunt recunoscuţi într-o primă etapă de către IgM şi IgG prezente
local. Această recunoaştere se realizează prin capătul Fab al IgG sau IgM care
angajează legături cu structurile de pe suprafaţa antigenului, iar o consecinţă a
stabilirii acestor legături o reprezintă apariţia unor modfificări conformaţionale care se
transmit dinspre capătul Fab către cel Fc al acestor imunoglobuline şi care determină
exteriorizarea situsului activator de complement. În consecinţă, se produce stimularea
componentei C1q care se soldează cu declanşarea cascadei de activare clasică a
complementului la finele căreia se formează complexul de atac membranar (MAC).
MAC ia forma unor structuri tubuliforme (perforina) pătrunde în membrana celulei
ţintă, o perforează şi prin alterarea gradientelor ionice de o parte şi alta a membranei,
contribuie la liza osmotică a celulei pe suprfaţa căreia s-a depozitat şi activat
complementul.

61
 ❑ Mecanismul prin care sunt îndepărtate antigenele solubile (molecule). La finele
răspunsului imun umoral normal, anticorpii difuzează în întreg organismul şi la un
moment dat ajung în contact cu antigenul declanşator, indiferent de localizarea
acestuia. Ca urmare a recunoaşterii antigen-anticorp specifice care are loc, se formează
complexe imune (CI) Ag+Ac care având dimensiuni mari şi fiind organizate ca un fel
de “plase sau năvoade”, fixează în ochiurile lor diverse elemente solubile, printre care
şi componenta C3q, care este produsă continuu în organism, dar are un nivel scăzut de
activitate şi care determină activarea complementului pe cale alternativă. Complexele
imune încărcate cu C3q pot să fie îndepărtate prin două mecanisme, în funcţie de locul
formării lor sau de locul pătrunderii antigenului în organism.
❖ Dacă antigenul a pătruns direct intratisular şi aici s-au format CI, acestea pot să fie
îndepărtate de către macrofagele tisulare locale (rezidente) care au pe suprafaţa
membranei lor numeroşi receptori pentru complement (CR).
❖ Dacă antigenul a pătruns direct în circulaţia sanguină, iar CI sau format în sânge,
ele sunt fixate sau ataşate într-o primă etapă pe membrana eritrocitelor, care
exprimă CR (receptori pentru complement) pe membranele lor, pentru ca apoi sub
această formă, să fie transportate la SRE (Sistemul Reticulo Endotelial) din splină
şi limfonoduri, unde sunt preluate şi distruse de către macrofagele din splină şi
limfonoduri.
Prin distrugerea CI de către macrofagele rezidente sau cele din SRE se realizează
şi distrugerea antigenelor care intră în constituţia acestora.
Figura 31. Schema formării MAC după L.M. Popescu şi col., 2002.

➢ A doua funcţie majoră a complementului o reprezintă recunoaşterea imunologic

nespecifică a structurilor nonself. Această funcţie se bazează pe proprietatea componentei
C3b de a se ataşa de membranele celulare în mod selectiv, adică dependent de natura

62
 acestora. Componenta C3b se depozitează numai pe membranele nonself, deoarece
acestea, spre deosebire de cele self, nu sunt protejate anticomplement. Membranele
nonself sunt prin definiţie structuri antigenice, iar această depozitare echivalează cu o
recunoaştere imunologic nespecifică.
• Principalele caracteristici funcţionale ale sistemului complement:
❑ Complementul funcţionează pe principiul cascadei. În mediile lichide, fiecare factor al
complementului se află sub formă de enzimă inactivă sau de zimogen. Dacă un factor
este activat el este convertit în enzimă activă, care acţionează asupra altui zimogen cu
activarea enzimei corespunzătoare, care la rândul său acţionează asupra altui zimogen
etc. (cascadă);
❑ Conversia zimogenului în enzimă activă se face prin proteoliză limitată, proces în
urma căruia rezultă două fragmente: un fragment mic care se notează convenţional cu
“a” şi un fragment mare care se notează cu “b” care în cadrul reacţiilor
complementului poate funcţiona ca enzimă sau cofactor (determină fixarea pe
membrana celulară a unui alt factor);
❑ Cea mai mare parte a reacţiilor complementului se desfăşoară pe suprafaţa
membranelor celulare acceptoare de complement prin fragmentele (“b”) care se
depoziteză pe membranele celulare şi prin depuneri succesive formează complexe
macromoleculare, iar fragmentele mici (“a”) rămân în fază lichidă şi îndeplinesc sau
nu anumite funcţii biologice (vasodilataţie, creşterea permeabilităţii capilare,
chemoatracţia şi activarea leucocitară etc.);
❑ O parte din reacţiile complementului se desfăşoară prin comutarea specificităţii
enzimatice. Prin modificarea specificităţii de substrat aceleaşi enzime acţionează
asupra unor noi zimogeni, ceea ce asigură continuitatea reacţiilor din cascada
complementului.
Luat în ansamblu, sistemul complementului se aseamănă într-o anumită măsură cu cel
al coagulării, în sensul că există două căi distincte de activare care au o secvenţă comună.
Evenimentul central al cascadei complementului este reprezentat de conversia sub
acţiunea C3-convertazelor a zimogenului C3 în C3b şi trebuie reţinut că aceste enzime sunt
generate pe ambele căi.
Calea clasică de activare a complementului are o funcţionalitate episodică, fiind
declanşată de prezenţa complexelor imune care se ataşează pe membranele celulare. Ea este o
achiziţie filogenetică de dată recentă.
Spre deosebire de calea clasică de activare a complementului calea alternativă are o
funcţionalitate continuă şi de intensitate scăzută. Ea se amplifică ca urmare a prezenţei unor
membrane celulare activatoare (bacteriene, virale, parazitare etc.) care permiţând depozitarea
pe suprafaţa lor a factorilor complementului, permit implicit şi derularea reacţiilor
complementului la acest nivel. Această cale este o achiziţie filogenetică de dată mai veche.
În concluzie activarea căii clasice sau/şi a celei alternative, deşi se realizează prin
mecanisme diferite, se soldează cu generarea C3-convertazei care la rândul ei activează
zimogenul C3 în C3b. Activarea zimogenului este un eveniment central al declanşării
cascadelor complementului, iar în final este activată secvenţa terminală şi se constituie pe
membranele ţintă complexul de atac al membranelor (MAC) care are ca rezultat distrugerea
ţintei.
• Factorii căii clasice de activare a complementului
În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în cursul diverselor reacţii de activare a căii
clasice, principalii factorii participanţi la acestea pot fi clasificaţi în:
➢ factori declanşatori (C1q);
➢ factor ataşabili de membrane sau cofactori (C3 şi C4);
➢ factori enzimatici (C1r, C1s, C2 şi C8);
➢ factori citotoxici (C9).

63
➢ Factorul C1 este un complex trimolecular cu o masă moleculară de 750 KDa constituit
din trei componente: C1q, C1r şi C1s. C1q este denumită şi componenta de recunoaştere a
complementului, iar C1r şi C1s au funcţie de serinsintetaze.
Factorul C1q este componenta centrală a complexului C1. Este o gamaglobulină
termolabilă cu greutate moleculară de aproximativ 400 KDa şi în sânge se găseşte într-o
concentraţie de 70 μg/ml.
Factorul C1q este compus din 6 subunităţi identice asamblate între ele două câte
două, şi formează trei unităţi identice, iar în spaţiu au profilul literei Y. O singură
subunitate (din cele şase) este constituită din trei lanţuri notate cu A, B, C. Către capătul
lor NH2-terminal au o configuraţie colagenică, iar către capătul C-terminal au o structură
globuloasă.
Prin cele două capete lanţurile A, B şi C îndeplinesc funcţii total diferite. Prin
capătul COOH-terminal aceste lanţuri realizează contacte cu domeniile activatoare de
complement ale imunoglobulinelor, care intră în constituţia complexelor imune
membranare (CIM).
Secundar asamblării C1q la CIM, C1b suferă modificări conformaţionale care se
transmit dinspre capătul C-terminal către cel N-terminal, ceea ce se soldează cu
exteriorizarea unei secvenţe de aminoacizi capabilă să fixeze şi ulterior să activeze,
componenta C1r care, fiind o serinsintetază, fixează şi activează componenta C1s.
Componenta C1s este principala serinsintetază a complexului C1 şi de activarea ei depinde
declanşarea activării căii clasice a complementului.
Componenta C1s odată activată acţionează în două etape succesive clivând şi în
felul acesta activând factorii C4 şi C2.
➢ Factorul C2 este constituit dintr-un singur lanţ peptidic şi este fixat pe membrana ţintă de
către factorul C4 care astfel îndeplineşte funcţia de cofactor pentru C2. După ce este fixat
pe membrana ţintă de către factorul C4, factorul C2 este clivat de către C1s.
Factorul C2 reprezintă partea enzimatică a C3-convertazei şi a C5-convertazei căii
clasice de activare a complementului, enzima C2 modificându-şi specificitatea de substrat
prin adiţia C3b (fragmentul mare rezultat din clivarea zimogenului C3) la C3-convertază.
Această comutare a specificităţii de substrat este esenţială pentru asigurarea
continuităţii căii clasice de activare a complementului care astfel va evolua către
generarea complexului de atac al membranei (MAC) şi distrugerea ţinţei.
➢ Factorul C3 este componenta centrală a complementului, ea activează pe ambele căi şi se
află în sânge (în raport cu restul factorilor) în concentraţiile cele mai mari (0,5-1,5 mg/ml).
Zimogenul C3 are o masă moleculară de aproximativ 185 KDa şi este constituit din două
lanţuri notate cu α (110 KDa) şi β (75 KDa) asamblate între ele prin punţi disulfidice.
Lanţul α are ca principală particularitate structurală faptul că undeva către capătul
C-terminal prezintă un buzunar hidrofob care realizează legături interne tiolesterice
formate între cisterna din poziţia 988 şi glutamina din poziţia 900. Lanţul β prezintă o
secvenţă de aminoacizi capabilă să fixeze sau să ataşeze zimogenul C5 pentru care
funcţionează ca un cofactor. Zimogenul C3 poate fi activat prin două mecanisme: prin
mecanism enzimatic, ceea ce permite factorului C3 să activeze în ambele căi ale
complementului sau prin mecanism nonenzimatic, prin care C3 este implicat strict în
reacţiile căii alternative de activare a complementului.
Activarea enzimatică se realizează sub acţiunea C3-convertazei care clivează lanţul
α undeva către capătul său NH2-terminal. În urma acţiunii acestei enzime rezultă un mic
fragment notat cu C3a (9 KDa) care rămâne în fază fluidă şi care exercită efecte de
anafilatoxină (vasodilataţie, creşterea permeabilităţii capilare, efect chemoatracant şi
activator pentru leucocite) şi un fragment mare notat cu C3b, care este constituit din cea
mai mare parte a lanţului α, din lanţul β integral şi din punţi disulfidice.
Fragmentul C3b odată generat nu rămâne în fază lichidă, el are o tendinţă crescută
să se ataşeze de membranele celulare acceptoare de complement.

64
 Această depozitare se realizează prin intermediul legăturii tiolesterice interne, care
are un pronunţat caracter electronofil (acceptoare de electroni).
După ce lanţul α este clivat de de către C3-convertază, suferă modificări
conformaţionale care se transmit din aproape în aproape către capătul C-terminal,
respectiv către buzunarul hidrofob care se relaxează şi exteriorizează gruparea tiolesterică,
ceea ce face posibilă angajarea de legături între aceasta şi grupările nucleofile (NH2 şi
OH) ale membranelor acceptoare de complement.
Depozitarea componentei C3b pe membranele nonself duce la opsonizarea
acestora, dar şi la recunoaşterea lor imunologic nespecifică.
Activarea nonenzimatică a factorului C3 se realizează de către moleculele de apă
care pătrund lent dar continuu în buzunarul hidrofob şi reacţionează permanent cu
gruparea tiolesterică. Aceasta este desfăcută în grupări tiolice (SH) şi carboxilice
(COOH). Ruperea legăturii tiolesterice se soldează cu apariţia unor modificări
conformaţionale în lanţul α care se transmit dinspre capătul COOH către cel NH2-terminal
şi determină exteriorizarea unei secvenţe de aminoacizi capabilă să fixeze sau să ataşeze
factorul B, care determină declanşarea cascadei de activare a complementului pe cale
alternativă. Întrucât moleculele de apă pătrund în permanenţă, dar lent în acest buzunar
hidrofob, rezultă că prin adiţia continuă a factorului B, calea de activare alternativă a
complementului este menţinută continuu în stare de funcţionare, dar la un nivel de
activitate redus.
➢ Factorul C4 al complementului se află în sânge într-o concentraţie de 400-500 μg/ml, are
o masă moleculară de aprox. 200 KDa şi este constituită din 3 lanţuri notate cu
α (90 KDa), β (80 KDa) şi γ (30 KDa) legate între ele prin punţi disulfidice.
Lanţul α are ca principală particularitate structurală faptul că prezintă undeva către
capătul său C-terminal un buzunar hidrofob care, spre deosebire de cel al componentei C3,
realizează o internalizare marcată a unei legături tiolesterice interne, ca urmare a faptului
că, deschiderea sa este foarte redusă.
Lanţul β este un element structural, iar lanţul γ are rol funcţional important
deoarece prezintă în structura sa o secvenţă de aminoacizi cu rol în fixarea sau ataşarea
componentei C2 faţă de care C4 are funcţie de cofactor.
Deşi asemănător factorului C3, C4 dispune de un buzunar hidrofob şi de aceeaşi
grupare tioloesterică. Factoru C4 nu poate să fie activat decât pe cale enzimatică. Hidroliza
grupării tioloesterice de către moleculele de H2O nu se poate realiza deoarece deschiderea
extrem de redusă a buzunarului (gura) şi nu permite accesul moleculelor de apă.
Prin acţiune enzimatică se produce clivarea lanţului α undeva către capătul său
NH2-terminal şi rezultă un fragment mic notat cu C4a (care rămâne în fază fluidă) şi un
fgragment mare notat cu C4b care este constituit din restul lanţului α, lanţul β, lanţul γ şi
punţile disulfidice integre.
Ca şi fragmentul C3b, fragmentul C4b au aceeaşi pronunţată tendinţă să se ataşeze
de membranele celulare. În urma clivării, lanţului α suferă modificări conformaţionale
care se transmit către capătul COOH-terminal şi conduc la relaxarea buzunarului hidrofob,
cu exteriorizarea grupării tioloesterice, care fiind electronofilă realizează legături cu
grupările nucleofile NH2 din constituţia proteinelor şi cele OH din structura glucidelor
membranare.
Factorii din secvenţa terminală a complementului
➢ Factorul C5 este iniţiatorul formării complexului de atac al membranelor (MAC) şi este
alcătuit din două lanţuri polipeptidice. Factorul C5 este clivat sub acţiunea
C5-convertazei după ce acesta a fost ataşat într-o primă etapă la lanţul β al C3b care intră
în structura enzimei.
➢ Factorul C6 este format dintr-un lanţ peptidic şi intră în structura MAC.

65
➢ Factorul C7 este format dintr-un singur lanţ peptidic şi este un element component al
MAC. Prin proprietăţile sale lipofile contribuie la localizarea MAC la nivelul membranei
celulei ţintă.
➢ Factorul C8 este format din 3 lanţuri peptidice şi este un element constitutiv al MAC. Are
funcţie de polimerază.
➢ Factorul C9 este elementul central al MAC. El este constituit dintr-un sigur lanţ şi are ca
particularitate faptul că în fază lichidă adoptă configuraţia unei plăcuţe. Sub acţiunea
polimerazei C8 şi în prezenţa ionilor de calciu fracţiunea C9 se asamblează şi formează
structuri tubuliforme (perforina) care pătrund în membrana celulei ţintă, o perforează şi
creează comunicări între mediul extern şi cel intern celular, fapt care conduce la liza
osmotică a celulei ţintă.

66
CAPITOLUL 9
RĂSPUNSUL IMUN UMORAL (RIU)

9.1. Elemente implicate în răspunsul imun umoral

La baza răspunsului imun umoral declanşat de către antigenele T dependente stă o

cooperare celulară la care participă trei categorii de celule:
➢ celulele prezentatoare de antigen (APC);
➢ limfocitele cu rol imunoregulator, reprezentate de către limfocitele T helper (Th) şi
T supresoare (Ts);
➢ limfocitele efectorii, reprezentate de limfocitele B.
Caracteristica fundamentală a acestei cooperări o reprezintă faptul că este
bidirecţională, în sensul că implică parcurgerea a două secvenţe diametral opuse: de activare
şi de inhibiţie.
Secvenţa de activare sau efectorie cuprinde toate influenţele exercitate în sens
centripet dinspre APC către limfocitele B, care odată activate se transformă în plasmocite şi
devin celule producătoare de anticorpi (adevărate fabrici producătoare de Ac), iar secvenţa
inhibitorie sau de recontrol se realizează în special prin activarea limfocitelor T supresoare
(Ts) care prin unii factori T supresori notaţi TSF (T Supresor Factors) inhibă limfocitele
B şi T participante la RIU.
În cadrul secvenţei de activare se realizează selecţia clonală, activarea şi expansiunea
clonelor Ag-specifice şi producţia unei cantităţi adecvate de imunoglobuline (anticorpi) în
vederea neutralizării, îndepărtării sau distrugerii antigenului declanşator.
Funcţia principală a secvenţei de recontrol este aceea de a limita intensitatea
răspunsului imun umoral la un nivel minim necesar unei apărări eficiente. Această secvenţă
îndeplineşte şi funcţia unui mecanism de protecţie, prin care se evită apariţia a două efecte
nefavorabile pentru organism: (1) proliferarea necontrolată a clonelor stimulate antigenic şi
(2) producţia unei cantităţi excesive de anticorpi (imunoglobuline).
În principiu, recontrolul se realizează de către unele subclase de IgG în special prin
activarea limfocitelor T supresoare (Ts) care prin unii factori T supresori notaţi TSF
(T Supresor Factors) inhibă limfocitele B şi T participante la RIU. În mod obişnuit, între cele
două secvenţe se realizează un echilibru funcţional dinamic extrem de fin care asigură
homeostazia răspunsului imun umoral.

9.2. Cooperarea celulară în cadrul RIU

În cadrul cooperării se pot distinge mai multe etape de cooperare succesive.
Iniţial antigenul declanşator (format din partea haptenică şi carrier) este preluat de
către APC şi transportat în ariile timodependente ale organelor limfoide.
Celulele prezentatoare de antigen implicate în această primă etapă sunt APC non-B,
adică macrofage sau celule dendritice.
În ariile timodependente APC prelucrează antigenul şi apoi îl prezintă ca superantigen
limfocitelor Th. Ag este prezentat într-un complex împreună cu moleculele CMHII şi este
orientat cu partea sa de carrier către limfocitele Th. Limfocitele Th recunosc Ag-ul prin
receptorii TCR.
Odată cu recunoaşterea antigenului, cele două celule aflate în contact încep să
coopereze prin cotact direct (cognitiv). Ulterior această cooperare este completată şi printr-o
cooperare indirectă (necognitivă) care se realizează prin IL1 elaborată de către APC. IL1 la
rândul ei stimulează suplimentar limfocitele Th.
Limfocitele Th stimulate atât pe cale directă, cât şi pe cale indirectă, se activează
complet şi încep să se transforme în lifoblaşti Th. După un anumit interval de timp

67
limfoblaştii Th încep să migreze şi ajung în alte arii ale organelor limfoide, unde aşteaptă
limfocitele B cu care urmează să coopereze într-o etapă ulterioară (figura 32).
Figura 32. Cooperarea celulară în răspunsul imun după L.M.Popescu şi col., 2002

68
 Între timp, Ag difuzează în organism şi în cele din urmă, ajunge pe calea vaselor
limfatice aferente în ariile bursodependente din organele limfoide secundare, la care nivel Ag
este recunoscut de către limfocitele B antigen-specifice. Limfocitele B antigen-specifice
recunosc antigenul declanşator prin partea lui haptenică.
Limfocitele B selectate şi activate se transformă în limfoblaşti B, iar pe măsură ce se
produce această transformare, ei migrează şi vin în contact cu limfoblaştii Th cu care încep să
coopereze.
Iniţial se produce o cooperare directă (cognitivă) în cadrul căreia limfoblastul B
funcţionează ca APC, moment în care el expune pe suprafaţa membranei celulare un număr
mare de molecule CMHII.
Ulterior, ca urmare a activării limfoblastului Th, cele două celule încep să coopereze
noncognitiv (indirect) prin intermediul interleukinelor (IL2 şi IL4) produse de acesta.
La finele acestei cooperări directe şi indirecte se produce activarea completă a
limfoblastului B, care se transformă în plasmocit, celulă producătoare de Ac specifici care
sunt puşi în circulaţie.
Referitor la acest model de cooperare, trebuie făcute câteva observaţii.
Primele care vin la cooperarea cu APC sunt limfocitele T, deoarece acestea, spre
deosebire de limfocitele B, sunt celule intens recirculante şi au un număr mai mare de
contacte cu APC.
La această cooperare participă două categorii de celule prezentatoare de antigen, care
sunt implicate în etape diferite ale RIU: primele sunt APC non-B, ele fiind reprezentate de
către macrofage şi celulele dendritice şi secundele sunt limfocitele B, care intră în funcţie mai
târziu, după ce Ag-ul a fost difuzat în ariile bursodependente ale organelor limfoide.
Limfocitele B care aparţin clonei Ag-specifice îndeplinesc în succesiune trei funcţii
diferite: captează Ag, prezintă Ag şi devin limfocite B efectorii sau celule producătoare de
anticorpi (plasmocite).

9.3. Secvenţa de activare a RIU

Activarea RIU se poare realiza pe două căi: prin cooperare directă între APC şi celule
Th (figura ) şi prin cooperare indirectă între celule APC şi Th.

9.3.1. Cooperarea directă dintre APC şi celulele Th

Această primă etapă a cooperării APC-Th se produce în ariile timodependente ale organelor
limfoide secundare (paracorticala limfonodurilor, zona PALS internă a splinei), iar contactele
dintre cele două celule sunt iniţial Ag independente şi ulterior Ag dependente.
Primele contacte care se stabilesc între celule, se realizează pe seama cuplurilor
(receptorilor) de adeziune CD2-LFA3 (CD58). Deşi, aceste contacte iniţiale, implică
participarea doar a unui singur cuplu de adeziune, legăturile realizate sunt însă suficient de
ferme ca să menţină în contact celulele implicate, deoarece aceşti receptori prezintă o foarte
mare afinitate unul faţă de celălalt, iar numărul de astfel de legături este de la început foarte
mare per cuplu celular.
Angajarea de legături prin acest cuplu de adeziune de linia întâia, favorizează
stabilirea, într-o etapă ulterioară, de contacte şi prin cuplul de linia a doua, care este
reprezentat de către LFA1-ICAM.
Aceste legături apar mai târziu, deoarece cei doi liganzi au o afinitate mai scăzută unul
pentru celălalt, iar aceste contacte, deşi se realizează, nu sunt stabile cel puţin pentru o
anumită perioadă de timp.
Stabilirea acestor legături Ag-nespecifice prin CD2-LFA3 şi LFA1-ICAM obligă cele
două celule la realizarea unor contacte intime şi pe suprafeţe membranare întinse, ceea ce
favorizează cooperarea dintre ele, dar şi legături Ag-specifice: menţinerea în contact intim a

69
membranelor celor două celule permite, printre altele, difuzarea laterală a moleculelor care
prezintă Ag-ul (CMHII) şi a moleculelor care recunosc Ag (TCR).
Contactele MHCII-TCR reprezintă momentul de vârf al cooperării directe dintre cele
două celule, iar stabilirea unui număr mare de contacte conduce printre altele la activarea
metabolică a limfocitului T prezent la cooperare.
O consecinţă a debutului activării limfocitului T o reprezintă însă intensificarea
contactelor dintre cele două celule deoarece, ca urmare a fosforilării lanţului β al LFA1, creşte
afinitatea acestuia pentru ICAM, membranele celulelor fiind astfel menţinute în poziţie intimă
pentru intervale mari de timp, lucru care favorizează cooperarea indirectă dintre ele.

9.3.2. Cooperarea indirectă dintre APC şi limfocitele Th

Deşi acest tip de cooperare apare târziu, după ce între cele două celule s-au stabilit
deja primele contacte atât antigen nespecifice, cât şi antigen specifice, ea este totuşi esenţială,
pentru că simpla recunoaştere a complexului Ag-CMHII de către TCR este insuficientă pentru
a se produce activarea limfocitului Th la un nivel corespunzător pragului declanşării unui
răspuns imun complet, tradus prin producţia unei cantităţi adecvate de anticorpi.
Atingerea acestui prag şi chiar depăşirea lui este posibilă numai ca urmare a elaborării
şi eliberării de către APC a unui costimulator.
Cel mai important costimulator pe care îl sintetizează şi eliberează APC este IL 1. IL1
care este produsă şi eliberată de către majoritatea APC (macrofage, celule dendritice şi
limfocite B).
În funcţie de anumite particularităţi structurale şi funcţionale se disting două forme de
IL1 (IL1β şi IL1α).
IL1β este forma solubilă şi este produsă de către APC care o exocitează în exteriorul
celulei. IL1β exercită efecte proinflamatorii (proflogistice).
IL1α este produsă de către APC şi este doar expusă pe membrana acestor celule şi din
acest motiv este denumită şi IL membranară (mIL1).
Dintre cele două forme de prezentare a IL1 cea mai importantă este IL1α pentru că ea
este expusă pe membrana celulelor APC în fanta dintre celula APC şi limfocitul Th. În felul
acesta APC activează direcţionat numai limfocitul Th cu care APC se află deja în contact.
IL1α stimulează (activează) limfocitul Th. Acest efect activator durează aproximativ
3-4 ore. Sub acţiunea stimulatoare a IL1α limfocitul Th suferă pe de o parte o activare în sens
autocrin (suferă o activare metabolică suplimentară) şi începe să producă IL2-R (CD25), iar pe
de alta se produce o stimulare a mitozelor care conduce în final la o expansiune a clonei
limfocitare T-Ag specifice.
În felul acesta este atins şi chiar depăşit pragul răspunsului imun umoral, deoarece la
această cooperare participă o popolaţie de celule mult mai numeroasă şi activată
corespunzător.
La sfârşitul cooperării directe şi indirecte dintre APC şi limfocitele Th rezultă
activarea şi proliferarea limfocitelor Th care se diferenţiază în subclase celulare în funcţie de
gradul de maturizare pe care îl ating.

9.3.3. Subclasele de limfocite Th

Limfocitele Th activate reprezintă o populaţie celulară foarte heterogenă din punct de
vedere funcţional. Ele apar în timpul cooperării dintre o celulă APC şi limfocitul Th.
Limfocitele Th diferă între ele după tipul de interleukine pe care le elaborează (sintetizează).
• Limfocitele Thp sunt celule primitive sau imature care nu au mai avut nici un contact cu
Ag pentru care ele sunt predestinate. Limfocitele Thp dispun de întregul set de gene
necesare sintezei de interleukine, dar celula elaborează numai IL2 (p = limfocit Th
producător de IL2). Cu excepţia genei pentru IL2 toate celelalte gene sunt inhibate sau
represate.

70
• Limfocitele Tho sunt celule care prezintă un grad superior de maturizare comparativ cu
Thp. Ele apar în urma stimulării Ag-ice de scurtă durată şi produc cantităţi extrem de mici
din toate interleukinele.
În funcţie de anumite condiţii de cooperare limfocitele Tho se diferenţiază în două
forme complet maturizate.
Dacă la cooperarea celulară (în nici un moment al acesteia) nu sunt prezente
limfocitele B atunci limfocitele Tho se transformă în limfocite Th1 care sintetizează
cantităţi mari de IL2, IFN, limfotoxină şi IL3.
Dacă la cooperarea celulară sunt prezente limfocitele B, atunci limfocitul Tho se
transformă în limfocit Th2 care sintetizează cantităţi mari de IL4, IL5, IL6 şi IL10.
Prin seturile de interleukine sintetizate, limfocitele Th1 amplifică RIU, pe când
limfocitele Th2 stimulează RIC (răspunsul imun celular).
Diferenţierea limfocitelor Tho în Th1 sau Th2 depinde nu numai de anumite
condiţii de cooperare celulară, ci şi de natura Ag-ului şi mai ales de fenomenul de
excludere reciprocă prin care cele două tipuri de limfocite, pe măsură ce se maturează, se
inhibă reciproc: limfocitele Th1 odată maturate inhibă prin IFN maturarea Th2, iar
limfocitele Th2 odată maturate inhibă prin IL10 maturarea Th1.
Deşi limfocitele Th1 şi Th2 sunt implicate în răspunsuri imune diferite (Th1 în RIU
şi Th2 în RIC), ele pot avea şi acţiuni comune în cadrul acestor răspunsuri. Ambele cresc
expresia de molecule CMHII pe membranele APC. Acest efect stimulativ este exercitat de
IFN produs de limfocitele Th1 şi IL4 elaborată de către limfocitele Th2.
Prin creşterea de numărului de molecule CMHII creşte nu numai capacitatea de a
prezenta antigene, dar şi gradul de maturare al limfocitelor Th participante la cooperarea
celulară.

9.3.4. Principalele interleukine implicate în controlul RIU

• Interleukina 2 (IL2) este secretată în principal de limfocitele Thp, Tho şi Th1. Sinteza de
IL2 se produce numai atunci când limfocitele sunt complet activate pe cale directă sau
indirectă. IL2 eliberată în cursul cooperării celulare poate avea două categorii de efecte:
➢ autocrine atunci când celulele se autostimulează pe calea CD25 prin propria IL2;
➢ paracrine prin care IL2 activează alte tipuri de celule cum ar fi limfocite B, limfocite T,
celule NK, monocite şi macrofage.
În stare de repaus celula nu exprimă mai mult de 500 de receptori pe suprafaţa sa,
iar atunci când este activată celula exprimă pe suprafaţa sa între 10.000 şi 50.000 de
receptori pentru IL2.
IL2 poate activa răspunsuri imune diferite în funcţie de celulele care o sintetizează:
dacă IL2 este produsă de către Th1 interleukina activează RIC, iar dacă este produsă de
către Thp sau Tho ea stimulează RIU primar.
• Interleukina 4 (IL4). Principale limfocite Th care sintetizează IL4 sunt limfocitele Tho şi
mai ales limfocitele Th2. IL4 stimulează în principal RIU secundar. De asemenea, IL4
stimulează maturarea intramedulară şi producţia de limfocite B, funcţia de APC a
limfocitelor B (creşte expresia de molecule MHCII pe membrana limfocitelor B), dar mai
ales pe aceea de celule efectorii (adică producătoare de Ac). Inhibă producţia de IgM şi o
stimulează pe cea de IgG sau împreună cu CD23s o activează pe cea de IgE.
• Interleukina 5 (IL5) este produsă în principal de limfocitele Tho şi mai ales Th2. IL5
amplifică RIU la nivelul mucoaselor (bronhică, digestivă, urogenitală etc.). IL5 stimulează
producţia de limfocite B CD5+ producătoare de Ac polireactivi şi de eozinofile, iar prin
activarea mecanismului de comutare izotipică (sau de switch) inhibă producţia de IgM şi o
induce pe cea de IgA.

71
 9.3.5. Cooperarea dintre limfoblastul B şi limfoblastul Th
Acest tip de cooperare are loc târziu după ce limfocitele B şi Th-Ag-specifice s-au
activat şi au migrat de la locul contactului antigenic. Limfoblastul B şi limfoblastul Th vin în
contact unul cu celălalt, fie în splină, fie în paracorticala limfonodurilor, totul depinzând de
calea de pătrundere a antigenelor şi de calea pe care o străbat acestea prin organism.
Cooperarea directă dintre cele două celule presupune realizarea unor contacte
Ag-specifice şi Ag-nespecifice. Contactele Ag-specifice sunt reprezentate de prezentarea şi
recunoaşterera Ag şi constau în stabilirea de contacte între complexul Ag-MCHII expus pe
suprafaţa limfoblastului B şi receptorii TCR prezenţi pe membrana limfoblastului Th.
În plus, între cele două celule se stabilesc şi contacte Ag-nespecifice realizate prin
cuplul CD40-CD40L care este bine exprimat pe suprafaţa acestor celule, mai ales atunci când
ele se află în faza de limfoblaşti.
CD40 este exprimat pe suprafaţa membranei limfoblastului B, iar CD40L pe suprafaţa
membranei limfoblastului Th. Ca urmare a formării de legături Ag-specifice şi Ag-nespecifice
se produce declanşarea unor stimuli activatori care sunt direcţionaţi către fiecare dintre
celulele aflate în contact şi favorizează cooperarea pe cale indirectă.
Astfel, stimulii transmişi pe calea TCR către limfoblastul Th contribuie nu numai la
activarea acestuia, dar şi la inducţia sintezei de interleukine, pe când stimulii transmişi către
limfoblastul B determină activarea genelor pentru receptorii de interleukine. În acest fel,
limfoblastul Th, prin interleukinele pe care le eliberează, activează complet limfoblastul B
care în final, devine plasmocit producător doar de anumite izotipuri de Ac. În funcţie de
interleukinele care se produc şi eliberează în fanta dintre cele două celule, limfoblastul B
dediferenţiat în plasmocit sintetizează imunoglobuline (anticorpi) dintr-o anumită clasă.
Astfel, Il2 favorizează producţia de IgM, IL4 pe cea de IgG, iar Il5 pe cea de IgA (figura ).
Figura . Cooperare directă şi indirectă dintre limfoblastul Th şi limfoblastul B care după ce îşi
completează activarea se transformă în plasmocit. Plasmocit care elaborează anumite izotipuri
de Ac în funcţie de tipul de IL stimulantă.
Caracteristica fundamentală a cooperării limfoblaştilor Th cu limfoblaştii B o
reprezintă faptul că aceasta este bidirecţională: limfoblastul B, care devine o celulă
prezentatoare de antigen, activează limfoblastul Th-Ag-specific, iar limfoblastul Th, la rândul
lui, prin seturile de interleukine pe care le elaborează activează pe cale Ag-nespecifică
limfoblastul B.

9.3.6. Răspunsul imun primar şi secundar

Răspunsul imun primar este determinat de o primă pătrundere a unui antigen în
organism.
Răspunsul imun secundar este indus de o revenire în organism a aceluiaşi antigen.
În continuare redăm principalele caractere prin care se diferenţiază răspunsul imun primar de
răspunsul imun secundar:
❑ în cadrul răspunsului imun primar durata de instalare a imunităţii este mai lungă
(10-14 zile), iar în cel secundar este mai scurtă (5-7 zile);
❑ în răspunsul imun primar titrul de anticorpi (imunoglobuline) atinge un anumit prag, iar în
cel secundar acest prag este mult depăşit (răspunsul secundar este mult mai intens);
❑ în răspunsul imun primar (principal) se sintetizează mai întâi IgM şi apoi IgG, iar în cel
secundar se sintetizează de la început numai IgG;
❑ în răspunsul imun primar celulele cap de clonă sunt în număr mic şi expansiunea clonală
implică o durată mai mare, iar în cel secundar sunt prezente limfocitele B de memorie. În
răspunsul imun de tip celular (RIC) apar aceleaşi fenomene. Ex. Fenomenele care se
produc în caz de transplant (grefă). La prima grefă eliminarea (rejecţia) grefei de către
organismul primitor se face într-o perioadă de timp de 10-14 zile (răspuns primar). Dacă
la aceşti indivizi peste un timp se face din nou aceeaşi grefă rejecţia este mult mai rapidă
şi mai violentă (răspuns secundar).

72
CAPITOLUL 10
RĂSPUNSUL IMUN CELULAR (RIC)

10.1. Particularităţi ale răspunsului imun celular (RIC)

Răspunsul imun celular se realizează prin acţiunea unor celule activate care sunt
CMH independente: limfocite T citotoxice (Tc); celule killer (K) şi celule natural killer (NK).
Prin limfocitele Tc sunt stimulate şi alte celule cu rol fagocitar cum ar fi de ex.
macrofagele. Aceste celule odată activate acţionează asupra nonselfului care poate fi
reprezentat de:
❑ celule infectate cu virusuri;
❑ celule infectate cu bacterii care se multiplică în interiorul unor celule din organism
(Mycobacterium sp., Brucella sp., Listeria sp. etc.);
❑ reacţia grefelor-alogrefa (grefa de alt individ din cadrul aceleaşi specii);
❑ în apărarea anticanceroasă (celula tumorală).
Principalul efector sunt limfocitele Tc caracterizate prin markerul CD8 (90%) şi CD4+
(aproximativ 10%). La activarea limfocitelor Tc mai participă CD2, CD28 şi CD45.
Dirijarea acţiunii celorlalte celule ale mecanismelor imunităţii se realizează prin
limfokinele elaborate de limfocitele Tc. Limfokinele se mai numesc şi factori.
Limfocitele Tc produc următoarele tipuri de limfokine:
❑ Perforinele, îndeplinesc rolul de a perfora membrana celulelor ţintă. Perforinele sunt
constituite din 12-18 molecule monomerice care se asamblează în prezenţa ţintei şi în
prezenţa ionilor de Ca. Perforinele sunt produse şi de către celulele NK;
❑ Factorul de inhibare a migrării macrofagelor. Macrofagele au în permanenţă
acţiune expansionistă. În prezenţa factorului de inhibare a migrării macrofagelor
macrofagele rămân pe loc şi nu mai migrează;
❑ Factorul de migrare a macrofagelor în prezenţa căruia macrofagele îşi intensifică
capacitatea de fagocitoză. Principala citokină care îndeplineşte rolul de activare a
macrofagului este interferonul;
❑ IL2 stimulează creşterea numărului de celule CD8+ şi celule NK;
❑ IL6 stimulează reacţiile inflamatorii;
❑ Factorul de necroză a tumorilor (TNF) este produs de macrofagul activat şi are rol
în imunitatea celulară.

10.2. Imunitatea celulară mediată prin anticorpi

În cadrul imunităţii celulare mediate prin Ac se produce un mecanism mixt. Celulele
ţintă sunt îmbrăcate cu anticorpi, iar celulele K au receptori Fc şi vor ataca aceste celule. De
reţinut că în organism imunitatea celulară poate apare şi acţiona concomitent cu imunitatea
umorală.

73
CAPITOLUL 11
FILOGENIA ŞI ONTOGENIA IMUNOCOMPETENŢEI

11.1. Filogenia imunocompetenţei

La organismele primitive capacitatea de răspuns imun faţă de nonself există prin
recunoaşterea nonselfului pe cale fiziologică prin reacţii nespecifice şi nu pe cale
imunologică.
O reacţie imunitară primitivă apare la nevertebrate la care mecanismele sunt exclusiv
de tip celular şi lipsite de memorie. Nevertebratele simple la care s-a observat un răspuns
imun mediat celular sunt anelidele şi echinodermele. Reacţia este exclusiv celulară şi este
similară cu cea de rejecţie a grefei.
Răspunsul imun umoral apare la vertebrate - în primul rând la peşti. Pe scara evolutivă
a vertebrateleor creşte şi capacitatea de răspuns imun umoral.
La peşti nu s-a evidenţiat decât anticorpi de tip IgM. La amfibii s-a evidenţiat atât
anticorpi de tip IgM cât şi IgG. La păsări apare şi IgA. La mamifere apar şi Ig de tip IgE. La
mamifere s-au descris şi subizotipuri şi clase de imunoglobuline (anticorpi).

11.2. Ontogenia imunocompetenţei

Organele limfoide specifice sunt structuri de tip embrionar şi acestea sunt sacul vitelin
şi ficatul embrionar unde apar primele celule STEM.
La şoarece primele celule STEM provin din sacul vitelin şi invadează ficatul în a 9-a
zi după fecundare. În splină apar celule STEM în a 14-a zi. În măduva osoasă a oaselor lungi
în a 16-a zi. Celulele STEM au caracterele unor celule pre-B. După naştere ficatul nu mai este
un organ primar cu rol imunitar. Rolul lui este preluat de măduva osoasă unde se produc
celule STEM.

11.3. Maturarea celulelor imunocompetente

La limfocitele B se realizează prin apariţia receptorilor de membrană. La limfocitele B
primii receptori de membrană care apar sunt de tip IgM monomerice şi apoi IgD. După
apariţia acestor receptori pe suprafaţa limfocitului B celula este considerată matură şi stă aşa
până se întâlneşte cu un antigen.
La limfocitele T există o succesiune de fenomene care duc la apariţia markerilor CD.
Primii sunt CD4 apoi CD8 şi apoi CD3.

74
CAPITOLUL 12
REGLAREA RASPUNSULUI IMUN

12.1. Mecanisme de reglare a răspunsului imun

Mecanismele de reglare a răspunsului imun pot fi împărţite în două categorii:
• Prima clasă de mecanisme reglatorii este cea care acţionează la “poarta de intrare”, chiar
în primele etape ale declanşării răspunsului imun. Din prima clasă, cel mai important
factor este chiar antigenul. În funcţie de natura antigenului, reacţia imună poate să fie
orientată fie către un răspuns umoral, fie către unul celular, fie către instalarea unei stări de
toleranţă imunologică.
• Clasa a II-a cuprinde mecanismele care operează la “poarta de ieşire” şi implică
participarea Ac ca produse finite ale răspunsului imunologic. Din clasa a II-a fac parte în
special anticorpii (imunoglobulinele). Anticorpii participă la modularea răspunsului imun
fie prin amplificarea, fie prin deprimarea lui, contribuind astfel la creşterea capacităţii de
eliminare a antigenului declanşator din organism şi reducerea la minimum posibil a
efectelor secundare asupra organismului gazdă. Toate aceste mecanisme asigură în final
homeostazia imunobiologică.

12.2. Reglarea răspunsului imun prin anticorpi

Anticorpii sunt elaboraţi de către plasmocite în cursul răspunsului imun de tip umoral.
În afară de funcţia lor propriu-zisă anticorpii participă, în egală măsură, la modularea
răspunsului imunologic (prin amplificarea sau inhibarea funcţiilor diverselor celule implicate)
în recunoaşterea, prelucrarea şi prezentarea Ag şi elaborarea de Ig specifice.
Dintre diversele tipuri de imunoglobuline cele care au cele mai importante acţiuni
imunomodulatorii sunt în special IgG şi mai puţin IgM.
Rolul IgG în imunomodulare a fost demonstrat practic de Graf şi Uhr citaţi de Bâră
(1996) care au demonstrat că Ac rezultaţi din stimularea antigenică, contribuie în anumite
condiţii la inhibarea propriei producţii de anticorpi printr-un mecanism de feedback negativ.
Efectele retroactive ale Ac asupra anticorpogenezei pot fi împărţite în două categorii:
❑ Efecte amplificatoare. Imunoglobulinele de tip IgM au efecte amplificatoare
asupra răspunsurilor umorale primare şi secundare. Acest efect amplificator rezultă
ca urmare a fixării IgM la receptorul FcμR al limfocitelor Th (limfocit Tμ), care
favorizează captarea Ag de către aceste celule şi activarea lor. IgM sunt anticorpi
opsonizanţi şi favorizează în aceeaşi măsură captarea antigenelor de către celulele
monocito-macrofagice cu stimularea procesului de prezentare a epitopului către
limfocitele T sau B.
❑ Efecte inhibitorii. Sunt caracteristice pentru IgG şi în mod particular IgG 1. Efectul
inhibitor al IgG1 asupra anticorpogenezei este de altfel utilizat în practică pentru
imunizarea pasivă a gravidelor Rh pozitive. Administrarea la gravidele Rh pozitive
imediat după naştere a unei doze de IgG specifice faţă de antigenul D din complexul
antigenic Rhesus este o practică curentă care a contribuit la reducerea manifestării
clinice a bolii hemolitice la nou născut.
Supresia IgG-mediată este antigen specifică, iar Ac de tip IgG nu supresează răspunsul
imun faţă de Ag cu care nu reacţionează. Supresia IgG-mediată se produce prin acţiunea
acestor imunoglobuline la 3 nivele:
➢ IgG prin componentele F(ab)2 interacţionează cu determinanţii antigenici (epitopii) pe
care îi blochează şi reduce astfel posibilitatea activării în continuare a celuleor
limfoide;

75
 ➢ IgG pot favoriza activarea limfocitelor Ts. Prin fixarea IgG la receptorii FcR de pe
suprafaţa limfocitelor Ts pot să determine activarea, fie a limfocitelor Ts nespecifice,
fie a limfocitelor Ts Ag-specifice;
➢ IgG pot inactiva direct limfocitele B Ag-specifice prin fixarea IgG la receptorii FcR
de pe suprafaţa limfocitelor B Ag-specifice. Efectul inhibitor se explică prin
declanşarea sistemului adenilciclază-AMPc.

12.3. Reglarea răspunsului imun prin complexe imune (CI)

Efectul inhibitor sau amplificator asupra anticorpogenezei este dependent de tipul de
complexe imune (CI) care se formează.
• CI cu IgG au de regulă un efect inhibitor asupra sintezei de Ac. Efectul supresor al CI cu
IgG are 4 caracteristici:
➢ este Ag-specific;
➢ nu are specificitate de epitop, ceea ce explică de ce legarea unui anumit epitop de către
IgG inhibă răspunsul imun faţă de toţi epitopii aceluiaşi Ag;
➢ supresia este independentă de prezenţa limfocitelor T;
➢ CI cu IgG inhibă inducţia memoriei imunologice faţă de Ag particulate.
Supresia anticorpogenezei IgG-mediată implică două mecanisme:
➢ inhibiţia limfocitelor B prin legarea CI cu IgG la receptorul FcR şi determină
creşterea concentraţiei de AMPc care are un efect deprimant;
➢ comutarea funcţiei limfocitului B din celulă care secretă imunoglobuline în celulă
fagocitară sau APC ca urmare a legării unui număr crescut de FcR de către CI.
Deşi formarea CI este urmată de declanşarea căii de activare în cascadă a
complementului, nici una din componentele acestuia nu este implicată în efectul inhibitor al
IgG.
ReacţiaAg-Ac conduce la diminuarea progresivă a concentraţiei de Ag liber. În
consecinţă singurele limfocite B care mai pot fi activate sunt cele din clonele care dispun de
receptori pentru Ag de înaltă afinitate. Stimularea acestora pe fondul supresiei
anticorpogenezei coincide cu reducerea marcată a concentraţiei de Ac, dar şi cu creşterea
afinităţii lor faţă de Ag.
• CI cu IgM stimulează răspunsul umoral faţă de antigenele particulate (ex.: eritrocite) sau
solubile (diverse molecule). Efectul amplificator al IgM are 5 caracteristici:
➢ este Ag specific;
➢ nu are specificitate de epitop;
➢ modifică numai răspunsul imun primar;
➢ potenţează inducţia memoriei imunologice;
➢ procesul este dependent de prezenţa complementului.
Cu toate acestea, efetul stimulator al CI cu IgM nu este pur, ci necesită o activare
anterioară a limfocitelor B prin factorii celulari eliberaţi de limfocitele T, ceea ce explică de
ce efectul amplificator al IgM este dependent de prezenţa limfocitelor T.
De asemenea, este posibil ca la efectul amplificator al CI cu IgM să contribuie şi
captarea lor crescută de către celulele dendritice splenice (extrem de bogate în receptori
pentru complement), ceea ce favorizează în ansamblu procesul de prezentare a Ag către
celulele imunocompetente

12.4. Reglarea răspunsului imun prin prin anticorpi anti-idiotipici

Apariţia Ac anti-idiotipici secundar declanşării oricărui răspuns umoral este nu numai
un proces fiziologic, dar este şi de importanţă fundamentală, deoarece aceştia participă
specific în procesele de imunomodulare. Cea mai mare parte (95%) a Ac anti-idiotipici fac
parte din clasa IgG1. Funcţia imunomodulatroare a Ac anti-idiotipici este bidirecţională,
deoarece în funcţie de concentraţia lor ei determină amplificarea sau dimpotrivă supresia
răspunsului imun umoral.

76
 În concentraţii mici de ordinul nanogramelor (la începutul răspunsului imun)
Ac anti-idiotipici au efecte amplificatoare asupra răspunsului imun umoral, iar în concentraţii
mari de ordinul microgramelor (la finele răspunsului imun) au efecte inhibitorii.
Dacă ţinem cont de faptul că producţia de Ac a unei clone de limfocite B depinde atât
de gradul activării acestora, cât şi de influenţele exercitate asupra lor de către limfocitele Th şi
Ts, rezultă că efectul stimulator al Ac anti-idiotipici se poate datora activării directe a
limfocitelor B şi Th şi inactivării limfocitelor Ts.
După ce limfocitele B recunosc şi captează Ag (prin intermediul receptorilor pentru Ig
prezenţi pe suprafaţa membranei limfocitelor B), se activează şi se transformă în plasmocite
care încep să producă anticorpi. Anticorpii prin zona lor hipervariabilă sunt purtători de
antigene Id, care sunt structuri imunogene, iar recunoaşterea lor de către clonele de limfocite
B Id-specifice determină producţie de Ac anti-idiotipici specifici pentru fracţiunea haptenică
a Ag. La rândul lor Ac anti-idiotipici care se formează se leagă de limfocitele B care aparţin
aceleiaşi clone şi le activează.
În concluzie, se poate afirma că, rolul Ac anti-idiotipici este acela de a recruta şi a
activa un număr tot mai mare din limfocitele care aparţin aceleiaşi clone, stimulând în special
limfocitele B, care nu au fost costimulate de către limfocitele Th specifice, precum şi a
acelora care nu au venit în contact direct cu Ag (anticorpii anti-idiotipici se substituie
Ag-ului).
Prin recunoaşterea mecanismului Ac-anti Id se realizează activarea limfocitelor Th.
Activarea limfocitelor Th se poate realiza pe două căi: fie prin stimularea lor de către
Ac anti-Id specifici faţă de fracţiunea purtătoare (carrier) a Ag, fie prin stimularea clonelor de
limfocite Th Id-specifice.
Pe măsură ce concentraţiile de Ac anti-Id cresc şi ajung de ordinul microgramelor,
prezenţa lor are efecte supresive asupra răspunsului imun umoral Ag-specific. Acest efect
inhibitor se explică prin inhibiţia limfocitelor Th şi activarea limfocitelor Ts specifice.
Reglarea răspunsului imun prin Ac anti-idiotipici şi-a găsit aplicaţie practică şi în
tratamentul unor boli autoimune, cum ar fi tiroidita Hashimoto, artrita reumatoidă etc. La
pacienţii la care s-a administrat Ac-anti-idiotipici s-a constatat atât o normalizare clinică, cât
şi una imunologică.

12.5. Reglarea răspunsului imun prin celule helper supresoare şi contrasupresoare

În organism există o categorie de limfocite care exercită în principal funcţie pur
reglatorie. Aceste limfocite au capacitatea de a controla atât tipul de răspuns imun, cât şi
amplitudinea acestuia, în sensul amplificării sau supresiei lui.
În funcţie de particularităţile antigenului, limfocitele Th au două roluri distincte: ele
orientează răspunsul imun fie către un răspuns imun celular, fie către un răspuns imun umoral
şi amplifică răspunsul imun indiferent dacă este celular sau umoral.
Orientarea şi amplificarea răspunsului imun de către limfocitele Th se datorează
diferitelor tipuri de interleukine pe care le elaborează şi pun în libertate. Aşa de exemplu, dacă
antigenul este reprezentat de paraziţi intracelulari, se activează limfocitele Th1 cu apariţia unui
răspuns celular, iar dacă Ag este reprezentat de un microorganism (bacterie, micoplasmă,
rickettsie sau virus) se activează limfocitele Th2 care determină apariţia unui răspuns umoral.
Limfocitele Th1 inhibă limfocitele Th2 prin IFN-, iar limfocitele Th2 inhibă
limfocitele Th1 prin IL10.
Orientarea strictă către un răspuns celular ca urmare a activării limfocitelor Th1 se
datorează nu numai deprimării celulelor Th2, ci şi a citolizei limfocitelor B aflate în zona de
conflict imunologic, citoliză care se realizează prin acţiunea IFN-.
Funcţia helper a acestor celule nu înseamnă numai stimularea celulelor efectorii situate
în aval de acestea (limfocitul B şi altele), ci şi stimularea celulelor aflate în amonte şi mai ales
a APC, a căror capacitate de expresie a Ag este mult crescută sub influenţa IFN- (Th1) şi
IL4 (Th2).

77
12.6. Reglarea neuroendocrină a răspunsului imun
Existenţa unei strânse relaţii între sistemul imunitar şi cel neuroendocrin a fost
dovedită de faptul că cele două sisteme sunt capabile să-şi influenţeze reciproc activitatea.
Dintre multiplele interrelaţii care există între sistemele neuroendocrin şi cel imunitar,
cele mai importante sunt cele care se exercită între sistemul nervos simpatic, respectiv
hormonii glucocorticoizi şi reacţia imună.
În concentraţii mici substanţele -adrenergice exercită în principal efecte stimulatorii
asupra răspunsului imun umoral şi a producţiei de limfokine, precum şi asupra activităţii
celulelor NK şi limfocitelor Tc (răspuns imun celular).
În concentraţii mari, substanţele -adrenergice exercită efecte inhibitorii asupra
răspunsurilor imunologice. Substanţele -adrenergice cresc activitatea adenil-ciclazei care
duce la creşterea concentraţiei de AMPc intralimfocitar şi determină inactivarea limfocitelor
Th şi activarea celor Ts cu deprimarea răspunsului imun.
În concentraţii mici hormonii glucocorticoizi exercită efecte imunostimulatorii, ca
urmare a deprimării activităţii limfocitelor Ts, iar în concentraţii mari au efecte
imunodepresive, ca urmare a modificării activităţii atât a limfocitelor cât şi a ansamblului de
celule nespecifice care participă la răspunsul imun.
12.6.1. Rolul neuromediatorilor în reglarea răspunsului imun
Dintre numeroşii mediatori chimici de la nivelul sistemului nervos central şi/sau
periferic cei care au cele mai importante implicaţii asupra imunomodulării răspunsului imun
sunt substanţa P (SP), peptidul intestinal vasoactiv (VIP), serotonina şi altele.
Substanţa P este o tahikinină formată din 11 aminoacizi, care se găseşte în principal
la nivelul teleencefalului, măduvei şi terminaţiilor fibrelor nervilor senzoriali de la nivelul
pielii, arteriolelor, plămânilor, intestinului şi limfonodurilor. Este sintetizată în ganglionii
spinali şi migrează de-a lungul terminaţiilor nervoase, iar apoi este eliberată local. SP are
efecte imunostimulatoare care se datorează legării sale specifice la receptorii exprimaţi pe
suprafaţa limfocitelor T şi stimulează producţia locală de Ac, în special din clasa IgA.
VIP (peptidul intestinal vasoactiv) este eliberat de către nervii colinergici periferici de
la nivelul intestinului, plămânilor şi medulosuprarenalei. S-a constatat că este produsă şi de
către PMN şi mastocite. VIP are efecte imunodepresive: fie că acţionează direct asupra
limfocitelor T diminuându-le atât migrarea cât şi activarea, fie că acţionează indirect prin
stimularea producţiei de catecolamine de către medulosuprarenală, care prin
creşterea activităţii sistemului adenilciclază-AMPc (substanţe α-adrenergice) inhibă funcţia
limfocitelor T şi B.
Serotonina are efecte imunodepresive. Ea acţionează, fie direct asupra celulelor
imunităţii la nivelul cărora diminuă expresia moleculelor CMHII şi a receptorilor pentru IL2,
fie acţionează indirect prin activarea sistemului nervos simpatic ca urmare a stimulării ariilor
serotoninergice centrale.

12.7. Reglarea genetică a răspunsului imun

Variabilitatea răspunsurilor imune specifice care se observă între indivizii aceleiaşi
speciii sau între indivizii care aparţin unor specii diferite, depinde de anumniţi factori genetici
care sunt proprii şi uneori caracteristici fiecărui individ, rasă sau specie luate în parte. Studiile
efectuate în acest domeniu au stabilit că răspunsul imun se află, atât sub controlul unor gene
autozomale asociate CMH, cât şi unor gene autozomale independente de CMH.
12.7.1. Reglarea răspunsului imun prin gene autozomale asociate CMH
Particularităţile reactivităţii imunologice la diferiţi indivizi depind în primul rând de
genele asociate complexului major de histocompatibilitate (CMH). Produsele acestor gene
exercită un rol central în prezentarea Ag către limfocitele Th. În cadrul unei populaţii de

78
indivizi există un repertoriu extrem de polimorf de tipuri de CMH per individ. De asemenea,
există un halotip unic de molecule CMH distribuite şi la suprafaţa celulelor imune, în funcţie
de natura căruia răspunsul imun generat la contactul cu un Ag este fie optim, fie exagerat, fie
diminuat sau chiar absent (toleranţă imunologică).
Genele asociate CMH îşi exercită în principal controlul asupra limfocitelor T, în
special în etapa contactlui dintre APC şi limfocit Th. Răspunsul imun la unii indivizi este bun,
iar la alţii este slab în funcţie de eficienţa cu care se realizează transferul de informaţie
antigenică în această etapă.

12.7.2. Reglarea răspunsului imun prin gene autozomale independent de CMH

Aceste gene exercită un anumit control asupra nivelului răspunsului imun care este
independent de natura propriu-zisă a antigenului. Există un sistem polimorf de gene care
acţionează prin controlulul pe care îl exercită asupra diferitelor funcţii ale macrofagelor şi în
special asupra funcţiei fagocitare.
Această hiperfuncţie a macrofagului faţă de captarea şi prelucrarea diferitelor tipuri de
antigene se transmite genetic din generaţie în generaţie. La animalelele care răspund normal
faţă de un antigen s-a constatat că macrofagele au o capacitate fagocitară mai redusă, iar
epitopul selecţionat este exprimat o perioadă mai lungă de timp pe membrana acestora. Aceste
caractere sunt transferate genetic la descendenţii direcţi.

79
CAPITOLUL 13
IMUNOMODULAREA RĂSPUNSULUI IMUN

13.1. Diminuarea răspunsului imun (imunosupresie)

13.1.1. Imunosupresia realizată cu ajutorul unor agenţi fizici şi chimici
Poartă denumirea de imunosupresie sau imunodepresie. Uneori este necesară o
imunosupresie globală, adică a întregului sistem imun (ex.: tratarea rejecţiei grefelor, tratarea
unor boli autoimune etc.). Această imunosupresie nediferenţiată se poate produce prin iradiere
cu raze X sau cu ajutorul unor medicamente (substanţe chimioterapice). Aşa de exemplu,
razele X acţionează asupra acizilor nucleici (prepoderent asupra ADN) având şi efecte
mutagene, iar deseori chiar letal asupra celulelor în diviziune.
Razele X acţionează şi ionizant, iar moleculele de O2 libere duc la formarea de
peroxizi care sunt toxici pentru celulele sănătoase. În concluzie, se poate spune că iradierea
este o supresie brutală, folosită în special pentru tolerarea grefelor.
În acest scop se pot folosi însă şi medicamente încadrate în două grupe
farmacocinetice: hormoni corticosteroizi şi substanţele citostatice.
• Hormonii corticosteroizi sunt folosiţi în tratamentul bolilor imune (imunopatii).
Acţiunea lor farmacodinamică este uniformă. Ei pătrund în celule şi se cuplează cu un
receptor intracitoplasmatic. Complexul format dintre receptor şi molecula de hormon
costicosteroid ajunge în nucleul celulei şi produce modificări în fenomenul de traducere a
informaţiei genetice care se finalizează cu sinteza la nivelul ribozomilor a unor proteine
noi denumite anexine care vor activa în continuare efectul hormonilor corticosteroizi.
Aceste anexine şi au rolul de a bloca acţiunea unor enzime la nivelul membranelor
celulare care intervin în special în stările de hipersensibilitate (alergie). Un fenomen
frecvent întâlnit în alergia de tip I este degradarea acidului arahidonic în prostaglandine
care la rândul lor determină tulburări caracteristice anafilaxiei.
Alte căi de acţiune a hormonilor corticosteroizi: determină modificări ale sângelui
manifestate prin scăderea numărului unor leucocite (eozinofile şi bazofile) dar fără să
afecteze neutrofilele; inhibă sinteza de IL2 reducând astfel şi capacitatea de recunoaştere a
Ag CMH de clasa a II-a; au efect inflamator, inhibă permeabilitatea vasculară şi previn
formarea edemelor; determină formarea de enzime lizozomale. Excepţie fac celulele NK
care rămân indiferente la acţiunea hormonilor costicosteroizi. Efectul lor este dependent şi
de specie. Aşa de exemlplu, la cal şi capră efectul lor este mai redus.
• Substanţele citostatice (medicamente cu acţiune citostatică) acţionează direct asupra
ADN şi blochează diviziunile celulare. Ele acţionează în timpul replicării
semiconservative (când are loc desfăşurarea celor două catene de ADN) şi împiedică
refacerea lanţului complementar. Dintre substanţele citostatice amintim:
❑ Agenţii alchilanţi: ciclofosfamida care acţionează asupra limfocitelor B şi T în stare
de repaos. În momentul diviziunii celulare acţionează în special asupra limfocitelor B.
Au capacitatea de a inhiba şi alţi mediatori (IFN etc.). Au şi acţiune antiinflamatoare
şi determină leucopenie şi anemie. Se caracterizează printr-o acţiune destul de brutală.
Este folosită în tratamentul proceselor neoplazice.
❑ Analogi ai purinei care au capacitatea de a bloca sinteza de ADN, cum ar fi de ex.:
Azotiopirina.
❑ Metotrexatul este un antagonist al acidului folic şi acţionează prin blocarea sintezei
tetrahidrofolatului prin cuplare cu o enzimă denumită dihidrofolat reductaza. În urma
acestei blocări se reduce capacitatea de sinteză a nucleotidelor purinice şi pirimidinice
şi scade capacitatea de anticorpogeneză (sinteză a imunoglobulinelor).
❑ Sărurile de aur au efect supresor asupra multiplicării limfocitelor (expansiune
clonală) declanşată de antigen. Sunt utilizate în tratamentul unor boli autoimune.

80
 Aceste săruri reduc nivelul de anticorpi, diminuează sinteza de prostaglandine, dar
necazul este că au şi efecte secundare dăunătoare pentru organism.

13.1.2. Imunosupresia diferenţiată

În acest subcapitol se prezintă 3 categorii de factori care se pot utiliza pentru
diminuarea răspunsului imun: extracte din ciuperci microscopice sau actinomicete, seruri anti-
limfocitare şi anticorpii monoclonali
❑ Extractele din ciuperci microscopice sau actinomicete se obţin ca şi antibioticele.
Dintre acestea cele mai importante sunt ciclosporinele. Ele acţionează numai asupra
limfocitelor în stare de diviziune. Cele mai utilizate sunt ciclosporinele de tip A, care
acţionezază prin pătrunderea în interiorul celulelor unde se cuplează cu o proteină
denumită imunofilină. Imunofilina are rolul de a modifica legăturile dintre prolină şi
ceilalţi aminoacizi şi astfel schimbă modul de pliere al lanţurilor peptidice în
arhitectura spaţială a proteinei respective. Efectul este reprezentat de întreruperea
transmiterii unor semnale în cadrul activităţii limfocitelor, dintre care cel mai
important este acela prin care se realizează transmiterea informaţiei de la receptorul
pentru antigen la nucleu. Limfocitele T nu mai sunt sensibile la IL1, nu mai
sintetizează IL2 şi IFN. Principala ţintă a ciclosporinelor sunt limfocitele Th.
Limfocitele Ts nu sunt blocate.
❑ Serurile anti-limfocitare. Se prepară ca orice ser prin inocularea de limfocite (care
reprezintă antigenul) la un alt animal dintr-o altă specie decât cea de la care provin
limfocitele. Frecvent se prepară ser anti-limfocite T pentru că acestea sunt mai uşor de
separat, iar serul are aplicaţii importante în tehnicile de laborator (“in vitro”). Aceste
seruri au dat însă rezultate slabe în tratamentul unor boli “in vivo”. Mai mult decât atât
prin utilizarea lor la animale s-a constatat că determină scăderea răspunsului imun în
general şi la vaccinuri în special.
❑ Anticorpii monoclonali. Prin tehnologia hibridomului se prepară anticorpi
monoclonali anti-markeri antigenici sau anti-receptori din membrana limfocitelor.
Ex. Ac monoclonali anti-CD3 (markeri de bază ai limfocitelor, ei reprezintă complexul
receptor pentru antigen). S-au preparat anticorpi monoclonali anti-receptori IL2. Cu
ajutorul anticorpilor monoclonali s-a putut identifica cu ajutorul unor reacţii efectuate
“in vitro” toţi markerii CD.

13.2. Amplificarea răspunsului imun (imunostimularea)

Există mai multe tipuri de imunostimulare pentru creşterea globală a capacităţii de
răspuns imun, destinată în principal potenţării efectului imunogen al unui vaccin. Astfel de
sbstanţe se folosesc la prepararea vaccinurilor şi se numesc substanţe adjuvante.
Adjuvanţii nespecifici ai imunităţii sunt substanţe care dacă sunt injectate împreună cu
antigenul ţintă determină intensificarea răspunsului imun umoral şi celular faţă de acesta.
Adjuvanţii fac ca antigenele slabe sau cantităţile mici din antigenele normale să devină
mai imunogene permiţând obţinerea aceluiaşi efect cu un număr mai mic de doze (ceea ce din
punct de vedere practic este şi economic).
Adjuvanţii sunt folosiţi de mult timp atât în cadrul metodologiei de preparare a
serurilor hiperimune terapeutice şi de diagnostic, cât şi la prepararea vaccinurilor pentru
animale şi om.
S-a obţinut acţiune adjuvantă cu:
• produse anorganice cum sunt geluri de hidroxid, fosfat sau oxid de aluminiu,
fosfat de calciu, uleiuri minerale, substanţe care pot fi adsorbite sau în care pot fi
înglobate antigenele solubile sau corpusculare;
➢ Gelul de hidroxid de aluminiu. Vacccinurile inactivate şi adsorbite pe gel de
hidroxid de aluminiu injectate pe cale subcutanată formează un depozit în
ţesutul conjunctiv subcutanat din care antigenul se eliberează treptat, iar

81
 răspunsul imunologic este potenţat tocmai prin această eliberare lentă şi
persistentă a imunogenului.
➢ Adjuvanţii uleioşi (lipidici) -lipozomiii- sunt formaţiuni sferice în care se
înglobează antigenele. Din lipozomi antigenul se eliberează treptat o perioadă
mai lungă de timp.
➢ Saponina. Se foloseşte la prepararea vaccinului anticărbunos şi a unor
vaccinuri antivirale.
• produse biologice cum sunt suspensiile microbiene (Mycobacterium,
Corynebacterium parvum, B. pertusis, bacili Gram-negativi producători de
„endotoxine”), lanolina, uleiul de arahide etc.;
• preparate complexe cum ar fi adjuvantul Freund complet şi incomplet.
Adjuvantul Freund complet este format dintr-o suspensie apoasă de antigen
emulsionată în ulei mineral în prezenţa lanolinei (care face miscibilă apa cu uleiul)
şi la care se adaugă suspensie omorâtă de Mycobacterium bovis tulpina
Calmette-Guerin. Din adjuvantul Freund incomplet lipsesc corpii bacterieni de
Mycobacterium bovis tulpina Calmette-Guerin..
Înglobarea antigenului în astfel de substanţe adjuvante a permis intensificarea
răspunsului imun fenomen care se explică prin faptul că:
➢ se formează agregate insolubile din care antigenul se eliberează treptat realizând
astfel condiţii foarte bune de obţinere a unui răspuns imun intens;
➢ favorizează formarea granulomului inflamator şi stimularea proliferării celulare
realizând astfel un contact eficient cu celulele capabile să iniţieze răspunsul imun;
➢ se asigură eliberarea lentă a antigenului şi astfel se prelungeşte timpul de
persistenţă a antigenului în organism (condiţie majoră pentru elaborarea unui bun
răspuns imunologic);
➢ favorizează captarea antigenelor de către macrofage.
De asemenea, s-a constatat că adjuvanţii în căror compoziţie intră şi suspensii
bacteriene sunt foarte valoroşi la prepararea serurilor hiperimune pe animale. Utilizarea lor la
om determină apariţia unor fenomene imunologice nedorite (hipersensibilizări). Datorită
prezenţei lor ubiquitare, organismul uman vine frecvent în contact cu specii de
Corynebacterium, Mycobacterium sau cu bacterii Gram-negative producătoare de
„endotoxine”.
Datorită acestui inconvenient adjuvanţii minerali sunt consideraţi superiori, deoarece
ei sunt constituiţi din substanţe cu care SCIC nu a avut ocazia să vină în contact în prealabil.

13.2.1. Substanţe imunomodulatoare

Pentru toate manipulările sistemului imun se mai foloseşte şi termenul de
imunomodulare. În scopul imunomodulării răspunsului imun se pot folosi:
• diferite complexe glucidice obţinute din levuri (zimozanul), poliglucide (glucanii) etc.
care au acţiune favorabilă în procesul de fagocitoză prin activarea macrofagelor. Unele
poliglucide intensifică sinteza citokinelor;
• levamisolul se foloseşte ca antihelmintic, dar şi ca imunomodulator. Prin acţiunea lui
asupra limfocitelor T creşte capacitatea de răspuns la stimulul Ag-ic şi are un efect
stimulator asupra limfocitelor Tc intensificând citotoxicitatea mediată celular.
Citotoxicitatea mediată celular este intensificată şi prin producerea de IFN;.
• hormonii timici determină activarea limfocitelor Th şi secreţia de IL2. Stimulează şi
citotoxicitatea mediată celular (limfocite Tc) şi producţia de IFN.
• interferonii se folosesc în terapia antivirală.
• În tratamentul afecţiunilor sistemului imun se folosesc în general substanţe
antihistaminice, antiinflamatoare nesteroidiene şi uneori substanţe antispastice.

13.2.2. Potenţiatori nespecifici ai răspunsului imun celular

82
 Potenţarea nespecifică a imunităţii mediată celular fără să se folosească antigene ţintă
se poate obţine şi fără înglobarea antigenului ţintă în substanţa potenţiatoare.
Aceast tip de stimulare imună este necesar să se realizeze în boli în care lipseşte
antigenul-vaccinant, cum ar fi de exemplu stimularea apărării anti-tumorale, stimularea
apărării faţă de numeroşi microbi care pot produce infecţii şi pentru care nu există vaccinuri
etc. Stimularea proliferării celulelor implicate în imunitatea mediată celular (limfocite T,
macrofage etc.), indiferent care este stimulul antigenic injectat, are ca rezultat intensificarea
capacităţii acestor celule stimulate de a distruge şi alte celule în care se găsesc antigene.De
asemenea, se intensifică şi capacitatea de rejecţie a grefelor implantate.

83
CAPITOLUL 14
APLICAŢII PRACTICE ALE IMUNOLOGIEI

Cunoştinţele despre imunologie se aplică în practica de laborator pentru efectuarea

diagnosticului imunologic (detectare şi identificare de antigene), serologic (detectare şi
identificare de anticorpi), teste de imunologie celulară (rozetare EA, rozetare EAC) etc.
În prevenirea apariţiei unor boli la animale profilaxie care se realizează prin imunizare
activă (vaccinare) şi imunizare pasivă (seroterapie).
De asemenea, rezultatele cercetărilor din domeniul imunologiei se utilizează din ce în
ce mai mult în terapia (tratamentul) şi combaterea unor boli la animale, ceea ce denumim
vaccinoterapie sau/şi seroterapie.

14.1. Diagnostic
14.1.1. Detectarea (evidenţierea) anticorpilor (serodiagnostic). Anticorpii pe care îi produc
animalele în urma contactului cu diferite microorganisme patogene se evidenţiează
prin investigarea serurilor sanguine recoltate de la animale bolnave sau trecute prin
boală faţă de antigene cunoscute (antigen de referinţă cunoscut). În reacţie se întâlnesc
cel puţin doi parteneri, anticorpii din serul sanguin recoltat de la animalul vaccinat,
bolnav sau trecut prin boală (reprezintă elementul necunoscut) şi antigenul (reprezintă
elementul cunoscut).
În reacţiile serologice (pentru detecare de anticorpi) elementul cunoscut este
antigenul, care se prepară din microbul respectiv (bacterie, micoplasmă, rickettsie,
virus etc.). Dacă antigenul cunoscut pus în reacţie cu serul sanguin provenit de la
animalul investigat dă reacţie pozitivă rezultă că acest ser conţine anticorpi şi în
consecinţă microbul există sau a existat în organismul respectiv.
În asemenea situaţii suntem ajutaţi şi de alţi factori cum ar fi: animalul prezintă
semne de boală şi reacţia serologică se execută doar pentru confirmarea diagnosticului
sau animalul nu prezintă semne de boală ceea ce denumim infecţie inaparentă, dar
reacţia serologică este pozitivă şi se poate trage concluzia că ea poate să devină clinic
manifestă sau poate evolua ca o boală subclinică.
Există şi cazuri când boala se manifestă clinic numai prin avort (ex.: bruceloza
etc.), iar între avorturi animalul să pară clinic sănătos. În astfel de cazuri, diagnosticul
de boală se poate pune numai printr-o reacţie serologică. Alt exemplu SIDA boală cu
etiologie virală, există oameni seropozitivi asimptomatici.
De asemenea, se execută o supraveghere imunologică pentru depistarea
indivizilor infectaţi pentru a lua măsuri de luptă antiepizootică eficace (leucoza
enzootică bovină, anemia infecţioasă ecvină, bruceloza etc.). Se practică conduita
combatere prin extracţie şi sacrificare de necesitate a indivizilor serologic pozitivi.
Exemple de combatere a bolii prin extracţie: animalele detecate ca pozitive la testul de
imunodifuziune dublă în gel de agar şi/sau ELISA pentru leucoza enzootică bovină,
anemia infecţioasă a calului sunt sacrificate, iar proprietarii sunt despăgubiţi de către
stat la valoarea de piaţă a animalului. De asemenea, sunt sacrificate animalele care
reacţionează la testul tuberculinic (asanare prin extracţie). La noi în ţară morva s-a
eradicat prin extracţia animalelor pozitive la reacţia alergică (maleinare) şi/sau
serologică (RFC).

14.1.2. Detectarea (evidenţierea) antigenului (agentului patogen) necunoscut prin folosirea

unor seruri cunoscute (preparate pe animale sau prin tehnologia anticorpilor
monoclonali) denumite şi seruri de referinţă. Testele imunologice pentru detectare şi
identificare de antigene microbiene se utilizează curent în bacteriologie, virusologie,

84
 micologie etc. pentru identificarea diferitelor microorganisme izolate de la animale
bolnave (identificare serologică a antigenelor necunoscute).

14.1.3. Modificările pe care le suportă antigenele după ce are loc cuplarea cu anticorpii
in vitro.
Reacţiile antigen-anticorp au un mare grad de specificitate. Cuplurile antigen-
anticorp formate se pot exprima prin aglutinare, precipitare, neutralizare, liză etc.
Reacţiile imunologice se execută totdeauna în ser fiziologic deoarece ionii de Na+
şi Cl- au rol de catalizatori în formarea cuplurilor Ag-Ac.
❑ Aglutinarea poate să fie corpusculară sau moleculară
➢ Aglutinarea corpusculară se traduce prin apariţia unor fenomene de agregare.
Antigenele bacteriene se strâng mai multe la un loc şi formează conglomerate
corpusculare (constituite din corpi bacterieni). În reacţia de aglutinare a corpilor
bacterieni denumită şi aglutinare somatică prin antigenele de tip O are loc o
aglutinare perete lângă perete celular prin anticorpi specifici şi se formează grunji
albicioşi care se pot vedea cu ochiul liber sau mai bine cu lupa (10x).
În cazul aglutinării flagelare care se realizează prin antigenul prezent în
structura pililor (flagelina) aceasta este denumită şi aglutinare flagelară şi rezultă
agregate mult mai mari decât în cazul descris mai sus şi se pot vedea uşor cu ochiul
liber.
➢ Aglutinarea moleculară apare în cazul antigenelor moleculare (solubile) care se
obţin prin extracţie din corpul bacteriilor, micoplasmelor etc. După formarea
agregatelor (cuplurilor Ag-Ac) lichidul se tulbură în diferite grade. Cu cât lichidul
se tulbură mai intens cu atât sunt prezente mai multe cupluri Ag-Ac.
❑ Liza antigenelor se poate realiza pe două căi:
➢ prin liza directă a antigenului consecutivă numai efectului Ac-lor, aşa cum se
întâmplă în reacţia de microaglutinare-liză (RML) a leptospirelor. RML se
foloseşte pentru serotipizarea leptospirelor izolate de la animalele bolnave sau
invers pentru detectarea anticorpilor sanguini de la animalele bolnave de
leptospiroză.
➢ prin liza mediată de complement cum se întâmplă în cazul reacţiei de fixare a
complementului (RFC) în care, pentru a se produce liza hematiilor, pe lângă cuplul
Ag-Ac este necesară şi prezenţa complementului (alexinei).
❑ Neutralizarea. Prin formarea cuplului Ag-Ac se realizează anihilarea unor efecte ale
antigenului fără însă ca antigenul să fie distrus. Se caracterizează prin reversibilitate
(fenomenul dispare prin decuplarea Ac de Ag).
Neutralizarea toxinelor tetanică, botulinică, veninului de şerpi etc. în care
toxina nu este alterată.
Neutralizarea virusurilor. Ştim că virusurile sunt paraziţi intracelulari
obligatorii. Dacă se cuplează cu Ac înainte de a pătrunde în celulă îşi pierd capacitatea
de a mai pătrunde în celulă şi deci de a mai fi patogeni (în consecinţă îşi pierd
patogenitatea). Foarte important este de reţinut faptul că virusurile intracelulare nu pot
fi însă atacate de Ac (imunoglobuline).
❑ Hemaglutinarea la virusurile hemaglutinante. Unele virusuri au capacitatea de a se
adsorbi pe suprafaţa hematiilor şi a determina astfel aglutinarea acestora, fenomen
cunoscut sub denumirea de hemaglutinare sau fenomenul lui Hirst, iar reacţia se
numeşte reacţie de hemaglutinare (HA). Dacă virusul este pus în contact cu anticorpii
specifici homologi nu se mai produce fenomenul de hemaglutinare şi spunem că s-a
produs inhibarea hemaglutinării (inhibohemaglutinarea), iar reacţia serologică se
numeşte reacţie de inhibare a hemaglutinării (IHA). Citirea reacţiilor HA şi IHA se
face cu ochiul liber.

85
14.1.4. Metode imunologice pentru evidenţierea antigenelor cu ajutorul anticorpilor
marcaţi

Marcarea anticorpilor se poate face cu fluorocromi (conjugat fluorescent), cu aur

coloidal (conjugat cu aur coloidal) cu feritină (conjugat cu feritină) cu enzime (fosfatază,
peroxidază etc), cu izotopi radioactivi (conjugat radioactiv) etc.
❑ Anticorpi marcaţi cu substanţe fluorescente (florocromi) care se excită sub acţiunea
luminii ultraviolete. Citirea se face la microscopul de fluorescenţă. Cel mai utilizat
fluorocrom este izotiocianatul de fluoresceină (FITC). Acest cuplaj al anticorpilor cu
flourocromi mai poartă şi denumirea de conjugat fluorescent. Testul în care se utilizează
conjugatul fluorescent se numeste reacţia (testul) de imunofluorescenţă. (IF) care poate fi
directă (IFD) şi indirectă (IFI). În testul IFD anticorpul anti-Ag este marcat cu fluorocrom.
În testul IFI primul anticorp (anti-Ag) nu este marcat, iar anticorpul al doilea (anti-specie)
este marcat cu fluorocrom (conjugat antispecie).
❑ Anticorpi marcaţi cu substanţe electronoopace: aur coloidal, feritina (conjugat
electronoopac). Astfel de conjugate sunt utilizate în testele de imunoelectronomicroscopie
şi sunt vizibile la microscopul electronic deoarece ele sunt intens electronoopace (negre).
❑ Anticorpi marcaţi cu enzime sau conjugatul imunoenzimatic se utilizează în reacţia
imunoenzimatică (ELISA-Enzime Linked Immuo Sorbent Assay). Conjugatul
imunoenzimatic în prezenţa unui anumit substrat dă o reacţie de culoare care se poate citi
cu ochiul liber sau la un spectrofotometru.
❑ Anticorpii marcaţi cu izotopi radioactivi se utilizează în testele radioimunologice
(RIA) (Radio Immuno Assay). Reacţia se citeşte la un detecor de radiaţii β sau γ denumit
β-counter sau γ-counter.

14.2. Profilaxie
Profilaxia specifică se poate realiza pe două căi: activă (prin vaccinare) şi pasivă (prin
seroterapie).
Imunizarea activă: organismul este cel care elaborează efectorii imunităţii umorale
(anticorpi sau imunoglobuline) sau celulare (celule activate-efectoare).
Imunizare pasivă: organismul primeşte anticorpi specifici anti-Ag obţinuţi prin imunizarea
activă a altui animal.
Imunizarea activă se poate realiza în condiţii naturale şi prin trecerea prin boală, iar în
condiţii artificiale prin vaccinare preventivă. Vaccinarea preventivă se poate realiza cu
vaccinuri obţinute prin metode clasice sau mai nou prin metode moderne.

14.2.1. Vaccinuri obţinute prin metode clasice

Sunt preparate din tulpini microbiene, care pot fi: germeni vii şi virulenţi; vii şi atenuaţi
sau inactivaţi. Atenuarea se realizează prin diferite metode (sub acţiunea unor factori chimici,
fizici sau asociaţi) şi are ca rezultat scăderea patogenităţi şi păstrarea intactă a imunogenităţii.
Inactivarea se realizează prin omorârea prin metode chimice combinate cu metode fizice şi are
ca rezultat pierderea totală a patogenităţii şi păstrarea intactă a imunogenităţii.
• Vaccinurile preparate din germeni vii şi virulenţi se folosesc din ce în ce mai rar.
➢ Vaccinurile heterotipice în care germenii sunt patogeni dar nu pentru specia la care se
face vaccinarea rezultând aşa numita imunizare încrucişată. Ex. variola aviară este
produsă de mai multe tulpini virale de poxvirus: aviar, columbar, de canar, de curcă.
Dacă se foloseşte virusul columbar pentru imunizarea găinilor, acesta nu este patogen
pentru găină, dar induce o bună imunitate faţă de virusul variolic aviar. La porumbei se
face vaccinarea cu virus variolic de curcă. În boala Marek sunt virusuri homologe şi
heterologe. Dacă se vaccinează găinile cu virus heterolog de curcă care este nepatogen
pentru găină induce la găini o imunitate solidă faţă de infecţia cu virus homolog
sălbatic patogen.

86
 ➢ Infecţia dirijată. La început s-au făcut variolizările la om cu virus variolic bovin
pentru a induce omului protecţie faţă de infecţia cu virus variolic uman. Metoda s-a
practicat mult timp şi în prevenirea infecţiei cu virusul gastroenteritei transmisibile a
porcului (VGET) care determină mortalitate foarte mare la purceii sugari. Când apărea
GET pentru prima dată într-un efectiv de porci, organele interne provenite de la purceii
sugari morţi se tăiau mărunt sau se tocau şi se administrau în hrana scroafelor care se
imunizau activ şi transmiteau prin colostru anticorpi specifici anti-VGET la nou
născuţi (imunizare naturală prin colostru).
➢ Serovaccinarea. Folosirea ca vaccin a germenilor virulenţi (patogeni) sub protecţia
serului specific. Se folosea în combaterea focarelor de pestă porcină clasică. Se mai
foloseşte pentru combaterea focarelor de boală hemoragică a iepurelui. Imediat după
apariţia primelor cazuri de boală se execută serumizarea în covor a tururor animalelor
sensibile (receptive), iar după 10-12 zile se face vaccinarea cu vaccin inactivat.
• Vaccinuri preparate din germenii vii atenuaţi se bazează pe selectarea unor tulpini
mutante care şi-au pierdut din caracterele de patogenitate, dar care şi-au menţinut
caracterele antigenice.
➢ Vaccinuri preparate cu tulpini vaccinale atenuate spontan sunt folosite şi astăzi în
imunizarea activă ex. faţă de virusul pseudopestei aviare etc. După gradul de atenuare,
aceste tulpini virale sunt clasificate în: mezogene (tulpina H, tulpina Roakin) care sunt
imunogene şi patogene pentru pui, dar nepatogene pentru adulte; lentogene (tulpina La
Sota, tulpina F, tulpina B) imunogene care sunt patogene pentru embrioni şi
nepatogene pentru pui şi adulte. Tulpinile velogene sunt tulpini sălbatice foarte
patogene şi nu se folosesc ca tulpini vaccinale.
➢ Vaccinuri preparate din tulpini vaccinale atenuate în condiţii de laborator.
Atenuarea unor tulpini sălbatice s-a obţinut prin pasaje succesive efectuate în laborator
pe medii neconfortabile pentru microbul respectiv sau în condiţii necorespunzătoare de
temperatură. Ex: Louis Pasteur a cultivat bacilul antraxului la temperatura de 42,5oC.
La această temperatură el a observat că bacteria nu sporulează şi i-a scăzut şi
patogenitatea. El a făcut o primă vaccinare la oi cu vaccin preparat din culturi mai
atenuate, iar a doua vaccinare cu tulpini mai puţin atenuate. Astăzi la noi în ţară
vaccinul anticărbunos se prepară dintr-o tulpină atenuată de Nicolae
Stamatin denumită tulpina 1190 R care este o tulpină de Bacillus anthracis
acapsulogenă, apatogenă, edematogenă dar imunogenă. Ex.: Vaccinul contra
tuberculozei la om. Este preparat dintr-o tulpină de Micobacterium bovis pasată timp
de 11 ani pe mediu cartof glicerinat cu adaos de bilă de bou (pentru disconfort) după
care şi-a pierdut patogenitatea şi este folosită şi astăzi ca tulpină vaccinală.
➢ Vaccinuri prepatrate cu tulpini atenuate prin treceri pe animale de experienţă. Se
realizează prin multiplicarea unui microb pe o specie care nu este receptivă în mod
natural. Ex.: Multiplicarea virusului pestei porcine pe iepure (Alexandru Vechiu) =
lapinizare. Avianizarea este adaptarea unui virus pe embrioni de pasăre. Ex.:
obţinerea tulpinii de virus rabic fix. Virus care după mai multe pasaje pe creierul
iepurilor a manifestat o perioadă fixă de incubaţie, şi-a pierdut patogenitatea dar şi-a
păstrat capacitatea imunogenă. Tulpina de virus rabic fix obţinută de Victor Babeş este
folosită şi astăzi la prepararea vaccinului antirabic. Astăzi se folosesc pasajele pe
culturi de celule in vitro.
• Vaccinuri inactivate. Inactivarea unor tulpini microbiene se poate realiza prin căldură,
substanţe chimice sau prin folosirea combinată a celor două procedee. S-a constat că unele
substanţe chimice omoară microbii (devin nepatogeni), dar se păstrează nealterată
capacitatea imunogenă. Ex.: formolul, mertiolatul de sodiu, betapropiolactona etc. Deşi,
vaccinurile inactivate au un potenţial imunogen mai redus decât cele vii atenuate ele se
folosesc pe scară largă pentru că nu creează purtători şi eliminatori de virus.

87
• Vaccinurile preparate din secreţii microbiene sunt vaccinuri ideale pentru că sunt
puternic imunogene şi sunt total inofensive. Ex.: vaccinul anti-tetanic denumit anatoxină
tetanică. Toxina tetanică se obţine prin filtrarea unei culturi de Bacillus anthracis în mediu
lichide în vârstă de 13 zile, iar filtratul obţinut se inactivează cu fenol la cald.

14.2.2. Vaccinuri moderne

Vaccinurile moderne sunt vaccinuri care se obţin:
• Din produse microbiene purificate. Ex.; vaccinul contra colibacilozei preparat din
enterotoxina colibacilară termolabilă. Vaccinul din fimbrii de E. coli (F4K88 pentru purcei
şi din F4 K99 pentru viţei);
• Din polipeptide constituite din peptide antigenice naturale (fracţii proteice antigenice);
• Din polipeptide constituite din peptide antigenice obţinute pe cale artificială;
• Prin tehnica ADN recombinat: prin deleţia unor gene; inserţia unor gene sau/şi reasortarea
unor gene
• Din Ac-antidiotip.

14.2.3. Căi de administrare a vaccinurilor

Vaccinurile se administrează frecvent pe una din următoarele căi: subcutanată (sc);
intradermică (id), intramusculară (im); prin instilare în sacul conjunctival, în apa de băut şi
prin aerosoli.
Pe cale sc se administrează vaccinurile inactivate cu adjuvant hidroxid de aluminiu;
Pe cale im se administrează vaccinurile inactivate cu adjuvant uleios;
Pe cale intradermică (prin scarificare) se administrează vaccinurile variolice vii;
Prin instilare în sacul conjunctival se administrează vaccinul viu antipseudopestos La Sotta la
puişori;
Prin aerosolizare se administrează vaccinurile vii lichide antipesudopestoase aviare;
Pe cale orală (per os) se utilizează frecvent pentru imunizarea animalelor sălbatice: la vulpi
contra turbării (momeli), la mistreţi contra pestei porcine clasice ouă embrionate de găină
inoculate cu tulpina vaccinală de virus pestos porcin, iar la păsări în apa de băut vaccinare
contra pseudopestei aviare.

14.2.4. Stabilirea oportunităţii şi momentului potrivit pentru vaccinare

• Vaccinarea de necesitate se execută când există pericolul apariţiei unei infecţii (microbul
există într-un areal), ex. vaccinare antirabică, vaccinare antipestoasă porcină, vaccinarea
contra pseudopestei aviare, vaccinarea contra febrei aftoase etc.
• Vaccinarea preventivă se execută în condiţii de linişte epizootică. Ex. vaccinarea
anticărbunoasă la animalele receptive la antrax înainte de a fi scoase la păşune.

88