Sunteți pe pagina 1din 377

ALEXANDRU G.

IERIMA

F.D. POPESCU G. BACIU A. IERIMA

IMUNOLOGIE
ŞI
IMUNOPATOLOGIE

Editura Zigotto Galaţi


CUPRINS

ABREVIERI ....................................................................................................... 20

Capitolul 1
IMUNITATEA – NOŢIUNI GENERALE ..................................................... 24
1.1. Istoric ........................................................................................................... 24
1.2. Imunitatea nespecifică ................................................................................. 29
1.3. Imunitatea dobândită ................................................................................... 31

Capitolul 2
RĂSPUNSUL IMUN .......................................................................................... 34
2.1. Răspunsul imun umoral ............................................................................... 34
2.2. Răspunsul imun celular ............................................................................... 35
2.3. Etapele răspunsului imun ............................................................................
36
2.4. Dinamica răspunsului imun primar 36
2.5. Dinamica răspunsului imun SECUNDAR 37
2.6. Proprietăţile fundamentale ale răspunsului imun .........................................
37

Capitolul 3
ANTIGENELE ...................................................................................................
..............................................................................................................................38
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
3.1.
Imunogenitate – antigenitate .......................................................................
39
3.2.
Condiţiile ca o moleculă să fie antigenică (imunogenă, nu tolerogenă) .......
39
3.2.1. Condiţiile dependente de molecula de antigen 40
3.2.2. Condiţiile dependente de organism 48
3.3. Clasificarea antigenelor ...............................................................................
48
3.3.1. Antigene TD şi TI ..........................................................................
49
3.3.2. Xenoantigenele, aloantigenele, antigene de organ şi
de stadiu evolutiv ............................................................................. 50
3.4. Antigenele MHC ......................................................................................... 51
3.4.1. Antigenele MHC de clasa I ............................................................ 51
3.4.2. Antigenele MHC de clasa II ........................................................... 54
3.4.3. Antigenele MHCde clasa III .......................................................... 55
3.5. Antigenele tumorale .................................................................................... 55
3.6. Alte antigene ............................................................................................... 56
3.6.1. Antigene virale................................................................................ 56
3.6.2. Antigenele bacteriene ..................................................................... 58
3.6.3. Antigenele parazitare ..................................................................... 59
3.6.4. Antigenele celulare ........................................................................ 60
3.7. Superantigenele ........................................................................................... 61
3.8. Imunizarea...................................................................................................
62
Capitolul 4
MODALITĂŢILE DE APĂRARE A ORGANISMULUI ..............................
..............................................................................................................................64
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
4.1. Rezistenţa naturală ...................................................................................... 64
4.1.1. Factori pasivi (tisulari) .................................................................. 65
4.1.2. Factorii umorali ............................................................................. 65
4.1.3. Factori celulari ............................................................................... 74
4.1.3.1. Polimorfonuclearele neutrofile ...................................... 75
4.1.3.2. Eozinofilele ................................................................... 77
4.1.3.3. Bazofilele şi mastocitele ................................................ 78
4.1.3.4. Trombocitele (plachetele) .............................................. 78
4.1.3.5. Monocite /macrofage ..................................................... 78
4.1.3.6. Celulele NK ................................................................... 84
4.2. Toleranţa imunologică ................................................................................ 85
4.2.1. Toleranţa naturală .......................................................................... 85
4.2.2. Toleranţa dobândită ....................................................................... 85
4.3. Imunitatea dobândită ...................................................................................
86
4.3.1. Imunitatea activă ........................................................................... 86
4.3.2. Imunitatea pasivă ........................................................................... 87
4.3.3. Imunitate de protecţie .................................................................... 87
4.3.4. Imunitatea antitumorală ................................................................. 87

Capitolul 5
IMUNOGLOBULINELE ŞI RĂSPUNSUL IMUNUMORAL .......................
.............................................................................................................................. 89
5.1. Structura imunoglobulinelor ....................................................................... 90
5.2. Studiul prin digestie enzimatică a imunoglobu-linelor ................................ 91
5.3. Domeniul imunoglobulinic ......................................................................... 95
5.4. Structura lanţurilor grele (H) ....................................................................... 96
5.5. Regiunea balama ......................................................................................... 96
5.6. Structura lanţurilor uşoare ........................................................................... 97
5.7. Molecule accesorii ...................................................................................... 99
5.8. Situsul de legare a antigenului ....................................................................100
5.9. Antigenicitatea imunoglobulinelor:izotipuri,alotipuri, idiotipuri.................101
5.10. Funcţiile imunoglobulinelor 102
5.11. Clasele şi subclasele de imunoglobuline ...................................................
103
5.11.1. Imunoglobulina G ........................................................................103
5.11.1.1. Receptorii Fc 105
5.11.2. Imunoglobulina M .......................................................................105
5.11.3. Imunoglobulina A ........................................................................106
5.11.4. Imunoglobulina D ........................................................................109
5.11.5. Imunoglobulina E ........................................................................110
5.12. Situsul combinativ. Afinitate şi aviditate ..................................................
110
5.12.1. Domenii ......................................................................................
110
5.12.2. Situsul combinativ (structură, funcţiona-litate) ..........................
111
5.12.2.1. Structură ......................................................................111
5.12.2.2. Funcţionalitate ............................................................112
5.12.3. Afinitate şi aviditate ...................................................................112
5.12.3.1. Afinitatea ....................................................................112
5.12.3.2. Aviditatea ....................................................................113
5.12.3.3. Factori care influenţează afinitatea şi
aviditatea la nivel molecular .........................................113
5.13. Biosinteza şi catabolismul imunoglobulinelor .........................................
114
5.13.1. Biosinteza imunoglobulinelor .....................................................
114
5.13.1.1. Sinteza independentă a lanţurilor H şi L .....................
115
5.13.1.2. Asamblarea intracitoplasmatică a lanţu-rilor H şi L ....
115
5.13.1.3. Polimerizarea sau dimerizarea ....................................
115
5.13.1.4. Cuplarea componentei glucidice .................................
115
5.13.1.5. Rolul nucleotidelor ciclice...........................................
115
5.13.1.6. Rolul concentraţiei imunoglobulinelor în tumori, în
determinarea ratei de sinteză a imunoglobulinelor .......
......................................................................................115
5.13.2. Catabolismul imunoglobulinelor ................................................
116
5.13.2.1. Rata de catabolizare a imunoglobulinelor ...................
116
5.13.2.2. Sediul de catabolizare a imunoglobu-linelor ...............
116
5.13.2.3. Mecanismul de catabolizare a imuno-globulinelor ......
116
5.14. Diversitatea anticorpilor ..........................................................................117
5.14.1. Variaţia allotipică .......................................................................117
5.14.2. Variaţia idiotipică .......................................................................118
5.15. Utilizarea anticorpilor ..............................................................................119
5.16. Anticorpi monoclonali .............................................................................120
5.16.1. Crearea anticorpilor monoclonali (AcMo) ..................................
120
5.16.2. Utilizarea anticorpilor monoclonali ............................................121
5.17. Imunoglobulinele de membrană ...............................................................123
5.18. Dinamica răspunsului imun umoral .........................................................123
5.18.1. Imunitatea umorală sistemică .....................................................
123
5.18.2. Imunitatea umorală locală ..........................................................
124
5.18.2.1. Înglobarea şi prezentarea antigenului ..........................
125
5.18.2.2. Sinteza secvenţială a imunoglobulinelor IgA secretorii.
125
5.18.2.3. Modularea adaptivă a sintezei de IgA secretorii .........
125
5.19. Teorii asupra formării anticorpilor ...........................................................
125
5.19.1. Teoriile “instructive” 126
5.19.2. Teoriile “selective” 126
5.20. Genetica imunoglobulinelor şi generarea diversităţii anticorpilor ............
127
5.20.1. Cromozomi, exoni, introni şi rearanjarea genelor
pentru imunoglobuline ..............................................................................
127
Capitolul 6
COMPLEXUL MAJOR DE HISTOCOMPATIBILITATE (MHC) ............
.............................................................................................................................134
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
6.1. Caracteristici ale antigenelor dehistocompa-tibilitate ................................135
6.2. Distribuţia moleculelor MHC .................................................................... 139
6.3. Structura moleculelor MHC ....................................................................... 140
6.3.1. MHC I .......................................................................................... 140
6.3.1.1. Rol biologic. 141
6.3.1.2. Restricţia dehistocompatibilitate ...................................142
6.3.1.3. Modul de apariţie a complexului MHC
de clasa I – peptidă antigenică ......................................
......................................................................................142
6.3.2. MHC II ......................................................................................... 143
6.3.2.1. Rol biologic. 144
6.3.2.2. Restricţia de histocompatibilitate .................................144
6.3.2.3. Modul de apariţie a complexului MHC
de clasa II – peptidă antigenică .....................................
......................................................................................145
6.4. Funcţiile MHC ...........................................................................................
145
6.4.1 Generarea liganzilor celulelor T .....................................................
.............................................................................................................................146
6.4.1.1. Generarea liganzilor pentru MHC de clasă I 149
6.4.1.2. Generarea liganzilor pentru MHC de clasă II 153
6.5. Nomenclatura moleculelor HLA calasa I (1995) ....................................... 156
6.6. Nomenclatura moleculelor HLA clasa II(1995) .........................................158
6.7. Sistemul HLA-Teste grilă .......................................................................... 160
6.8. Răspunsuri teste ......................................................................................... 164

Capitolul 7
COMPLEMENTUL 166
7.1. Calea Clasică ............................................................................................. 167
7.1.1. Activarea sistemului complement ................................................167
7.1.2. Proteine reglatoare ....................................................................... 167
7.2. Calea alternativă și Calea de Amplificare .................................................. 168
7.2.1. Activarea ...................................................................................... 168
7.2.2.
Reglarea ....................................................................................... 169
7.2.3. Reglarea ....................................................................................... 169
7.3. Activarea ................................................................................................... 170
7.4. Receptorii pentru complement(CR) ........................................................... 170
7.4.1. CR1(CR35) sau receptorul pentru C3b 170
7.4.2. CR2(CD) sau receptorulpentru C3d .............................................171
7.4.3. CR3 (CD11 b/CD18) sau receptorul pentru C3bi .........................
171
7.4.4. CR4 (CD11/CD18) ....................................................................... 171
7.4.5. CR3aR, C4a, C5a, C1q, HR..........................................................171
7.5. Rolul biologic al complementului ..............................................................
171
7.5.1. Reacția inflamatorie .....................................................................
171
7.5.2. Apărarea anti-infecțioasă (prin liza microorganismelor) ..............172
7.5.3. Apărarea anti infecțioasă (prin fenomenul aderentei imune la
opsonizare) ..................................................................................... 172
7.5.4. Metabolismul complexelor imune ................................................ 172
7.5.5. Reglarea răspunsului imun............................................................ 173
7.6. Metode de studiu ale complementului ....................................................... 173
7.6.1. Dozarea activității hemolitice a complementului ..........................173
7.6.2. Dozarea produșilor de degradare .................................................. 173
7.6.3. Dozarea componentelor sistemului complement ..........................174
7.7. Variații ale complementului ....................................................................... 174
7.7.1. Defecte congenitale ...................................................................... 174
7.7.2. Deficinețe dobândite ..................................................................... 175
7.8. Imunitatea umorală - teste grilă Error! Bookmark not defined.
7.9. Răspunsuri teste grilă Error! Bookmark not defined.

Capitolul 8
ORGANELE CU ROL ÎN IMUNITATE ........................................................
.............................................................................................................................177
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
8.1. Organele Sușă(stem) ..................................................................................
177
8.1.1. Sistemul hematopoietic și celulele stem .......................................
177
8.1.2.
Mezodermul embrionar și ficatul fetal ..........................................
177
8.1.3. Mă
duva osoasă 178
8.2. Organele limfoide 178
8.2.1 Organele limfoide primare .............................................................. 178
8.2.1.1. Timusul ......................................................................... 178
8.2.1.2. Măduva osoasă ............................................................. 181
8.2.2. Organele limfoide secundare(periferice) ......................................181
8.2.2.1. Ganglionii limfatici ....................................................... 182
8.2.2.2. Splina ............................................................................ 184
8.2.2.3. Amigdalele ................................................................... 184
8.2.2.4. Plăcile Peyer ................................................................. 184
8.2.2.5. Apendicele .................................................................... 184

Capitolul 9
CELULELE IMPLICATE ÎN RĂSPUNSUL IMUN .....................................
............................................................................................................................. 186
9.1. Limfocitele ................................................................................................
189
9.1.1. Clasa limfocitelor B (LB) .............................................................
192
9.1.2. Limfocitele T (LT) .......................................................................
193
9.1.2.1. Limfocitele T helper/inductoare (LTh) .........................
194
9.1.2.2. Limfocitele T citotoxice (LTc sau LTC)........................
195
9.1.2.3. Limfocitele T supresoare (LTs) ....................................
195
9.1.2.4. Limfocitele T amplificatoare (LTa) ..............................
196
9.1.2.5. Limfocitele T de hipersensibilitate în-târziată (LTd) ....
196
9.1.3. Celulele celei de „a treia clase” .................................................... 196
9.1.3.1. Celulele NK .................................................................. 196
9.1.3.2. Celulele LAK ............................................................... 197
9.2. Celulele prezentatoare de antigen (APC) ...................................................
197
9.2.1. Macrofagele ................................................................................. 197
9.2.2. Celulele dendritice ....................................................................... 198
9.2.3. Astrocitele .................................................................................... 198
9.2.4. Celulele Langerhans ..................................................................... 199

Capitolul 10
STRUCTURI MOLECULARE DE MEMBRANĂ
CU ROL IMUNOLOGIC ................................................................................ 200
10.1. Markerii CD – clasele de diferenţiere ......................................................
200
10.1.1. Receptorul pentru antigen al celulei T ........................................
202
10.1.1.1. Alţi markeri T .............................................................
203
10.1.1.2. Structura TCR  ....................................................
204
10.1.1.3. Structura TCR  ....................................................
207
10.1.2. Receptorul pentru antigen al celulelor B (BCR) .........................
207
10.1.2.1. Alţi markeri ai celulelor B ..........................................
208
10.1.3. Receptorii FC, receptorii pentru complement, receptorul poli-Ig,
receptorii pentru citokine................................................................ 209
10.1.3.1. Receptorii Fc .............................................................. 209
10.1.3.2. Receptorii pentru complement ................................... 210
10.1.3.3. Receptorul poli-Ig ....................................................... 211
10.1.3.4. Receptorii pentru citokine .......................................... 211
10.1.4. Moleculele de adeziune celulară .................................................
211
10.1.4.1. Integrinele ................................................................... 213
10.1.4.2. Selectinele .................................................................. 214
10.1.4.3. Superfamilia de imunoglobuline ................................. 214
10.1.4.4. Familia cadherine ....................................................... 215
10.1.4.5. Molecule similare mucinelor ...................................... 215
10.1.4.6. Alte CAM ................................................................... 215
10.1.4.7. Molecule de adeziune solubile .................................... 216

Capitolul 11
MEDIATORII MOLECULARI AI RĂSPUNSULUI IMUN ........................
............................................................................................................................217
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
11.1.1. Interleukinele (IL) ...................................................................... 219
11.1.2. Factorii de necroză tumorală (TNF) ........................................... 223
11.1.3. Interferonii .................................................................................. 223
11.1.4. Prostaglandinele (PG) ................................................................. 224
11.1.5. Factori de stimulare ai coloniilor celulare (CSF) ........................ 225
11.1.6. Factorii de transformare a creşterii (TGF) .................................. 225
11.1.7. Chemokine ................................................................................. 225
11.2. Hormonii timici ....................................................................................... 226
11.2.1. Fragmente timice cu rol endocrin ...............................................
226
11.2.2. Activitatea biologică in vitro ......................................................226
11.2.3. Utilizare clinică a hormonilor timici ...........................................
227

Capitolul 12
DEZVOLTAREA ŞI ACTIVAREA LIMFOCITELOR T ...........................
............................................................................................................................229
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
12.1. Limfocitele T  ................................................................................ 232
12.2. Activarea limfocitelor T ........................................................................... 232
12.2.1. Moleculele accesorii ................................................................... 233
12.2.2. Moleculele co-receptor: CD4 şi CD8 .........................................
233
12.2.3. Moleculele costimulatorii ........................................................... 234
12.2.4. Integrine implicate în adeziunea limfocitelor T la alte celule .....
237
12.2.5. Evenimente biochimice şi moleculare intracelulare din activarea
limfocitelor T .................................................................................
........................................................................................................238
12.2.6. Activarea factorilor transcripţionali ai limfocitelor T .................
239

Capitolul 13
DEZVOLTAREA ŞI ACTIVAREA LIMFOCITELOR B ............................
............................................................................................................................ 242
13.1. Receptorul pentru antigen al limfocitelor B (BCR) .................................
246
13.2. Evenimentele biochimice intracelulare ale activării limfocitelor B .........
248
13.3. Producerea anticorpilor de către limfocitele B..........................................
248
13.4. Răspunsul limfocitelor B la antigene T-dependente .................................
249
13.5. Rolul citokinelor secretate de celulele T helper în activarea
limfocitelor B ...........................................................................................
............................................................................................................................249
13.6. Reacţiile din centrul germinal: maturarea de afinitate şi
generarea celulelor B cu memorie ............................................................
............................................................................................................................250
13.7. Răspunsul limfocitelor B la antigene T-independente .............................
251

Capitolul 14
RĂSPUNSUL IMUN CELULAR ....................................................................
............................................................................................................................252
Şef lucrări univ.dr. Ginel BACIU
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
14.1. Faza premergătoare răspunsului imun cellular .........................................
252
14.2. Antigenele 252
14.3. Etapele răspunsului imun celular 253
14.4. Reglarea răspunsului imun celular ...........................................................
254
14.5. Studiul imunității celulare ........................................................................
254
Capitolul 15
RĂSPUNSUL IMUN UMORAL .....................................................................
............................................................................................................................256
Şef lucrări univ.dr. Ginel BACIU
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
15.1. Antigenele ............................................................................................... 256
15.2. Răspunsul imun primar și răspunsulimunsecundar .................................. 257
15.3. Aspecte celulare ...................................................................................... 260
15.4. Reglarea imunității umorale .................................................................... 261
15.5. Explorarea și implicația imunitățiiumorale .............................................. 263

Capitolul 16
FAZELE RĂSPUNSULUI IMUN ŞI COOPERAREA
DINTRE CELULELE IMPLICATE .............................................................. 266
16.1. Faza de recunoaştere a antigenului ..........................................................
266
16.1.1. Intrarea limfocitelor în organele limfoide secundare
şi recircularea lor ........................................................................... 267
16.1.2. Prezentarea antigenului de către APC profesioniste ...................
268
16.2. Fazade activare ........................................................................................ 268
16.3. Faza efectoare ......................................................................................... 269

Capitolul 17
RĂSPUNSUL IMUNÎN ACŢIUNE ................................................................ 271
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
17.1. Imunitatea antitumorală ........................................................................... 271
17.2. Imunitatea antiinfecţioasă ........................................................................ 271
17.2.1. Imunitatea naturală ..................................................................... 271
17.2.2. Imunitatea indusă ....................................................................... 272
17.2.3. Imunitatea antibacteriană ........................................................... 274
17.2.4. Imunitatea antivirală ................................................................... 275
17.2.4.1. Antigene virale ........................................................... 276
17.2.4.2. Imunitatea umoralăîn viroze ....................................... 277
17.2.4.3. Imunitatea celular-mediată antivirală..........................278
17.2.4.4. Citotoxicitatea naturală şi virusurile ........................... 279
17.2.4.5. Autoimunitatea şi virusurile........................................ 279
17.2.4.6. Imunosupresia virală .................................................. 279
17.2.4.7. Imunotoleranţa şi virusurile ........................................ 280
17.2.4.8. Imunopotenţarea virală ............................................... 280
17.2.5. Imunitatea antiparazitară ............................................................
280
17.2.5.1. Antigene parazitare ..................................................... 280
17.2.5.2. Imunitatea umorală antiparazitară .............................. 281
17.2.5.3. Imunitatea mediată celular în parazitoze .................... 282
17.2.5.4. Aspecte imunopatologice în parazitoze ...................... 282
17.2.6. Imunitatea în micoze .................................................................. 283
17.2.6.1. Imunitatea protectoare ................................................ 283
17.2.6.2. Imunopatologie ........................................................... 283
17.3. Răspunsul imunitar- Inflamația – Teste grilă . Error! Bookmark not
defined.
17.4. Raspunsuri corecte – Teste grilă ................. Error! Bookmark not
defined.

Capitolul 18
PROPRIETĂŢILE LIMFOCITELOR EFECTOR .......................................
............................................................................................................................. 284
18.1. Citotoxicitatea mediată de celulele T 285
18.2. Activarea macrofagelor de ătre limfocitele T H1 CD4+ 286
18.3. Imunitate celulară – Teste grilă Error! Bookmark not defined.
18.4. Rultate teste grilă Error! Bookmark not defined.

Capitolul 19
TOLERANŢA LA SELF ŞI AUTOIMUNITATEA ......................................
............................................................................................................................. 287
19.1. Noțiuni despre toleranță și autoimunitate – Teste grilă Error! Bookmark not
defined.
19.2. Rezultate teste grilă - Noțiuni despre toleranță și autoimunitate .........Error!
Bookmark not defined.

Capitolul 20
REACŢIILE DE HIPERSENSIBILITATE ...................................................
.............................................................................................................................292
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
20.1. Aspecte particulare Ale imunităţii ........................................................... 361
20.1.1. Imunitatea gestaţională ............................................................... 361
20.1.1.1. Sarcina fiziologică ...................................................... 361
20.1.1.2. Sarcina patologică ...................................................... 362
20.1.2. Relaţii imuno-neuro-endocrine ................................................... 363
20.1.2.1. Aspecte fundamentale ................................................ 363
20.1.2.2. Intervenţia relaţiilor imuno-neuro-endocrine
în patologie.................................................................... 363
20.2. Reacția imună imediată ........................................................................... 364
20.2.1. Date experimentale ..................................................................... 365
20.2.2. Analfilaxia generalizată activă (Richet și poitier, 1902) ............. 366
20.2.3. Anafilaxia generalizată pasivă .................................................... 366
20.2.4. Anafilaxia pe organ izolat (fenomenul Schutz- Dale) ................ 366
20.2.5. Anafilaxia cutanata pasiva ......................................................... 366
20.3. Anticorpi anafilactici: Reaginele .............................................................
367
20.4. Bazofilele si Mastocitele .........................................................................
368
20.5. Mediatorii reactiei anafilactice ................................................................
369
20.5.1. Eliberarea mediatorilor preformati din granule ..........................
369
20.5.2. Sinteza de mediatori de neoformatie din membrana celulara .....
370
20.5.3. Sinteza de citokine .....................................................................
371
20.6. Reglarea Raspunsului imun imediat ........................................................
371
20.7. Aspecte clinice si biologice......................................................................372
20.8. Rezumat ................................................................................................... 373
20.9. Anexa 10 .................................................................................................. 373
20.10. Reacția imună citotoxică ........................................................................375
20.10.1. Mecanisme fundamentale ale lizei celulare ..............................
376
20.10.1.1. Apoptoza .................................................................. 376
20.11. Hipersensibilitatea întârziată ..................................................................
376
20.11.1. Tipuri de hipersensibilitate .......................................................377
20.11.1.1. Hipersensibilitatea de tip Jones-Mote .......................
377
20.11.1.2. Hipersensibilitatea de contact ...................................377
20.11.1.3. Hipersensibilitatea de tip tuberculinic .......................
379
20.11.1.4. Hipersensibilitatea granulomatoasă ..........................380
20.12. Metode de studiu ................................................................................... 381
20.13. Patologia umană .................................................................................... 382
20.13.1. Eczema de contact ....................................................................382
20.13.2. Maladiile infecțioase cu hipersensibilitate întârziată ................
382
20.14. Imunoglobulina e: rol în alergie și atopie – Teste grilă . Error! Bookmark
not defined.
20.15. Rezultate teste grilă .................................. Error! Bookmark not
defined.

Capitolul 21
IMUNODEFICIENŢE .....................................................................................
.............................................................................................................................386
Şef lucrări univ.dr. Ginel BACIU
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
21.1. ID ereditare pot fi clasificate: ..................................................................
387
21.1.1. Defecte ale limfocitelor B 387
21.1.2. Defecte ale limfocitelor T 388
21.1.3. Defecte ale sistemului complement ............................................
389
21.1.4. Defectele fagocitelor................................................................... 390
21.2. ID secundare – infecţia HIV/SIDA ..........................................................
390
21.2.1. Organizarea genomului HIV ......................................................391
21.2.2. Ciclul de viaţă al HIV.................................................................. 391
21.2.3. Patogenia infecţiei HIV .............................................................. 392
21.2.4. Boala clinică aparentă (SIDA) ....................................................
395
21.3. Deficitele imunitare primitive ..................................................................
395
21.3.1. Modalitatea de abordare în caz de suspiciune de DIP .................
396
21.3.1.1. Situații evocatorii pentru DIP .....................................
396
21.3.1.2. Conduita de urmărit în caz de suspiciune de DIP .......
396
21.3.1.3. Bilanț de realizat pentru a aprecia caracteristicile unui
deficit imunitar aparent primitiv ...................................
......................................................................................398
21.3.2. Complicații esențiale observate în cursul DIP ............................
399
21.3.2.1. Infecții ........................................................................
400
21.3.2.2. Manifestări neoplazice și limfoproliferative ...............
400
21.3.2.3. Compicații osteoarticulare 401
21.3.2.4. Manifestări autoimune 402
21.3.3. Clasificarea și descrierea DIP .....................................................
402
21.3.3.1. DIP umorale ...............................................................
404
21.3.3.1.1. Agamaglobulinemie congenitală
legată de X sau boala Bruton ....................
..................................................................404
21.3.3.1.2. Deficite imunitare cu hiper-IgM .............
404
21.3.3.1.3. Deficite imunitare de tip comun variabil
(DICV) (sau hipogamaglobulinemia cu
expresie variabilă) 404
21.3.3.1.4. Deficit selectiv de IgA 405
21.3.3.1.5. Deficit selectiv de IgG ...........................
405
21.3.3.1.6. Alte deficite umorale ..............................
405
21.3.3.2. DIP combinate severe (DICS) ....................................
405
21.3.3.2.1. DICS T- B+ ............................................
406
21.3.3.2.2. DICS T- B- .............................................
406
21.3.3.2.3. Defict de purin nucleozid fosforilaza .....
406
21.3.3.2.4. Defecte în expresia moleculelor
limfocitare ................................................ 406
21.3.3.3. Deficite imunitare predominante celular......................
407
21.3.3.4. Alte DIP ...................................................................... 407
21.3.4. Anomaliile celulelor fagocitare .................................................. 409
21.3.4.1. Anomaliile de mobilitate granulocitară .......................
409
21.3.4.2. Anomalie a bactericidății granulocitare ...................... 409
21.3.5. Deficitele sistemului complement .............................................. 409
21.3.5.1. Deficite ereditare ale complementului ........................
410
21.3.5.2. Consecințe clinice ....................................................... 411
21.3.5.3. Diagnostic biologic ..................................................... 411
21.3.6. Tratamentul DIP ......................................................................... 412
21.3.6.1. Tratamentul DIP umorale ........................................... 412
21.3.6.2. Tratamentul DIP celulare și combinate .......................
412
21.3.6.3. Tratamentul anomaliilorcelulelor fagocitare ............... 413
21.3.6.4. Tratamentul deficitului de complement ......................
413

Capitolul 22
PRINCIPII DE IMUNOTERAPIE 414
22.1. Imunterapia antigen specifică 414
22.1.1. Imunostimularea ......................................................................... 414
22.1.2. Imunosupresia ............................................................................ 415
22.2. Imunoterapia independentă de antigen .....................................................
416
22.2.1. Imunostimularea ......................................................................... 416
22.2.2. Imunosupresia ............................................................................ 416
Capitolul 23
CRIOGLOBULINEMIILE Error! Bookmark not defined.
23.1. Introducere – Definiție Error! Bookmark not defined
23.2. Tabloul clinic ............. Error! Bookmark not defined
23.3. Tabloul biologic ........ Error! Bookmark not defined
23.4. Fiziopatologie ............ Error! Bookmark not defined
23.5. Evoluție și tratament ... Error! Bookmark not defined

Capitolul 24
SINDROMUL DE HIPERPERMEABILITATE
CAPILARĂ IDIOPATICĂ ................................ Error! Bookmark not defined.
24.1. Date clinice ................................ Error! Bookmark not defined.
24.1.1. Faza prodromică ............ Error! Bookmark not defined.
24.1.2. Faza acută ...................... Error! Bookmark not defined.
Error! Bookmark not defined.
24.1.3. Complicații ....................
Error! Bookmark not defined.
24.1.4. Examene complementare
Error! Bookmark not defined.
24.2. Ipoteze fiziopatologice ...............
Error! Bookmark not defined.
24.3. Tratament ................................... Error! Bookmark not defined.
24.4. Prognostic ...................................
Capitolul 25
EVALUAREA ALERGOLOGICĂ ÎN PNEUMONITELE DE
HIPERSENSIBILITATE ................................... Error! Bookmark not defined.
Conf.univ.dr. Florin-Dan POPESCU
Universitatea „Carol Davila” Facultatea de Medicină și Farmacie Bucureşti
25.1. Factorii de risc .............................................. Error! Bookmark notdefined.
25.2. Criteriile de diagnostic ................................. Error! Bookmark notdefined.
25.3. Forme clinice ............................................... Error! Bookmark notdefined.
25.4. Evaluarea alergologică Error! Bookmark not defined
25.6. Evoluţia PH ............... Error! Bookmark not defined
25.7. Prognosticul PH ......... Error! Bookmark not defined
25.8. Bibliografie ................ Error! Bookmark not defined
IMUNOPATOLOGIA ECZEMEI DE CONTACT ........ Error! Bookmark
not
defined.
26.1. Caracteristicile histologice ale eczemei de contact . . . Error! Bookmark not
defined.
26.2. Reactivitatea chimică a haptenelor și modificarea proteinelor ............Error!
Bookmark not defined.
Error! Bookmark not defined Error! Bookmark not defined Error!
Bookmark not defined Error! Bookmark not defined

26.2.1. Haptenele ....................


26.2.2. Prohaptenele ................
26.2.3. Modificarea proteinelor
26.3. Faza de sensibilizare .................
26.3.1. Celulele Langerhans ...................... Error! Bookmark not
defined.
26.3.2. Rolul keratinocitelor în faza de sensibilizare ... Error! Bookmark
not
defined.
25.3.3. Rolul limfocitelor T ......................... Error! Bookmark not
defined.
26.4. Mecanismele reacției inflamatorii în faza efectorie . Error! Bookmark not
defined.
26.4.1. Rolul celulelor Langerhans ........... Error! Bookmark not defined.
26.4.2. Rolul limfocitelor T ...................... Error! Bookmark not defined.
26.4.3. Rolul keratinocitelor ..................... Error! Bookmark not defined.
26.4.4. Rolul altor celule ........................... Error! Bookmark not defined.
26.5. Reglarea reacției inflamatorii ..................... Error! Bookmark not defined.
26.6. Rolul sistemului nervos .............................. Error! Bookmark not defined.

Capitolul 27
IMUNOPATOLOGIA PSORIAZISULUI ........ Error! Bookmark not
defined.
27.1. Introducere: evoluția conceptelor patogenice Error! Bookmark not
defined.
27.2. Genetica psoriazisului ................................ Error! Bookmark not
defined.
27.3. Imunopatologia psoriazisului: interacțiune celulă T/keratinocit .........Error!
Bookmark not defined.
27.3.1. Care este anomalia de proliferare a keratinocitului în cursul
psoriazisului? .................................... Error! Bookmark not
defined.
27.3.2. Care este natura exactă a limfocitelor T implicate în psoriazis?
Error! Bookmark not defined.
27.4. Modele de interacțiune celulă T/keratinocit ... Error! Bookmark not
defined.
27.4.1. Este psoriazisul rezultatul unei interacțiuni patologice
între celule T și keratinocit? .............. Error! Bookmark not
defined.
27.4.2. Keratinocitele (MHC I sau II) sunt implicate în
activarea celulelor T? ........................ Error! Bookmark not
defined.
27.4.3. Celulele prezentatoare de antigen (APC) sunt implicate? .....Error!
Bookmark not defined.
27.4.4. Toate aceste căi sunt necesare pentru a declanșa un psoriazis? .
Error!
Bookmark not defined.
Capitolul 28
IMUNOPATOLOGIA DERMATOZELOR BULOASE AUTOIMUNE .
Error! Bookmark not defined.
28.1. Pemfigusul Error! Bookmark not defined.
28.2. Dermatoze de joncțiune Error! Bookmark not defined.

Capitolul 29
IMUNOLOGIA TOXIDERMIILOR ................. Error! Bookmark not
defined.
29.1. Diferite tipuri de toxidermii “alergice” Error! Bookmark not defined.
29.2. Toxidermia şi imunitate celulară Error! Bookmark not defined.
Capitolul 30
LUPUS ERITEMATOS SISTEMIC ................ Error! Bookmark not
defined.
30.1. Fiziopatologie ............................................ Error! Bookmark not
defined.
30.2. Diagnostic .................................................. Error! Bookmark not
defined.
30.2. Tratament ..................................................... Error! Bookmark not
...............................................................................defined.

Capitolul 31
SCLERODERMII SISTEMICE ....................... Error! Bookmark not
defined.
31.1. Fiziopatologie .................. Error! Bookmark not defined.
31.2. Criterii, clasificare ........... Error! Bookmark not defined.
31.3. Clinica ............................. Error! Bookmark not defined.
Error! Bookmark not defined.
31.4. Biologie ...........................
Error! Bookmark not defined.
31.5. Sclerodermii “secundare” Error! Bookmark not defined.
31.6. Prognostic, evoluție ......... Error! Bookmark not defined.
31.7. Tratament
Capitolul 32 ........................
SINDROMUL IMUNODEFICIENŢEI DOBÂNDIT: SIDA . Error! Bookmark
not defined.

Capitolul 33
TRANSPLANTUL DE ORGANE: FENOMENUL RESPINGERII .......Error!
Bookmark not defined.
33.1. Reacția gazdă versus grefă Error! Bookmark not defined.

Capitolul 34
IMUNOGLOBULINE POLIVALENTE PE CALE INTRAVENOASĂ .
Error! Bookmark not defined.
Sef lucrări univ.dr. Ginel BACIU
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
34.1. Indicații principale ...................................... Error! Bookmark not
defined.
34.1.1. Deficite imunitare primitive Error! Bookmark not defined.
34.1.2. Deficite imunitare secundare Error! Bookmark not defined.
34.1.2.1. Mielomul multiplu ......... Error! Bookmark not
defined.
34.1.2.2. Leucemia limfoidă cronică Error! Bookmark not
defined.
34.1.2.3. Boala SIDA la copil ...... Error! Bookmark not
defined.
34.1.3. Alogrefa de maduvă ...................... Error! Bookmark not
defined.
34.1.4. Purpura trombocitopenică idiopatică Error! Bookmark not
defined.
34.1.5. Sindromul Kawasaki Error! Bookmark not defined.
34.1.6. Poliradiculonevrita acută Error! Bookmark not defined.
34.2. Indicațiile în afara autorizației de punere pe piață ..... Error! Bookmark not
defined.
34.3. Risc viral Error! Bookmark not defined.
34.4. Profil de toleranță Error! Bookmark not defined.
34.4.1. Efecte legate de perfuzie Error! Bookmark not defined.
34.4.2. Complicații hematologice Error! Bookmark not defined.
34.4.2.1. Anemia hemolitică autoimună ........ Error! Bookmark
not
defined.
34.4.2.2. Neutropenie ..................... Error! Bookmark not
defined.
34.4.2.3. Creșterea vâscozității
plasmatice și sanguine Error! Error! Bookmark not defined
Bookmark not defined. Error! Bookmark not defined
34.4.3. Complicații neurologice Error! Bookmark not defined
34.4.4. Complicații renale ............... Error! Bookmark not defined
34.4.5. Complicații cutanate .
34.4.6. In practică .................
Capitolul 35
VACCINĂRI

Error! Bookmark not defined.


35.1. Bazele imunologice și microbiologice .......... Error! Bookmark not
defined.
35.1.1. Antigenul trebuie să inducă un răspuns imun care să
elimine agentul infecțios....................
Error! Bookmark not defined. Error! Bookmark not defined.
35.1.2. Agentul infecțios trebuie să fie Error! Bookmark not defined.
Error! Bookmark
stabil antigenic ........................................................................... Error!not defined.
Bookmark
not defined. Error! Bookmark not defined.
35.1.3. Calea de administrare dirijează Error! Bookmark not defined.
calitatea răspunsului obținut ..........................................................................Error!
Bookmark not defined.
35.1.4. Natura antigenului va determina tipul de răspuns imun obținut
Error! Bookmark not defined.

36.1. Teste grilă................. Error! Bookmark not defined


36.2. Răspunsuri teste grilă Error! Bookmark not defined
35.1.5. Caracteristicile proprii ale persoanei vaccinate intervin în
calitatea răspunsului imun ................ Error! Bookmark not
defined.
35.1.6. Mecanismele efectorii care raspund administrarii unui
vaccin vor opri infectia prin diverse mecanismeError! Bookmark not
defined.
35.2. Indicații ......................................................
35.3. Contraindicații ............................................
35.4. Accidente ...................................................
35.5. Eficacitate ...................................................
35.6. Perspective .................................................

Capitolul 36
MECANISMELE ŞI EXPRESIA CLINICĂ A
RESPINGERII / REJETULUI GREFEI ŞI A
BOLII GREFONULUI ÎMPOTRIVA GAZDEI Error! Bookmark not defined.
Capitolul 37
LUCRĂRI PRACTICE ..................................... Error! Bookmark not
defined.
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați
37.1. Reacţia antigen-anticorp ............................ Error! Bookmark not defined.
37.1.1. Definitie ........................................ Error! Bookmark not defined.
37.1.2. Caracteristici principale ................ Error! Bookmark not defined.
37.1.3. Forte intermoleculare cu rol in reactia Ag-Ac . Error! Bookmark
37.1.4. Cinetica reactiei Ag-Ac ..... not defined.
37.1.5. Clasificare reactiilor Ag-Ac Error! Bookmark not defined
37.2. Tehnici in imunologie .................... Error! Bookmark not defined
37.2.1. Precipitarea ....................... Error! Bookmark not defined
Error! Bookmark not defined
37.2.2 Aglutinarea ......................... Error! Bookmark not defined
37.2.3. Reactii care utilizeaza complementul Error! Bookmark not defined.
37.2.4. Reactii cu reactivi marcati (Ag sau Ac marcati) Error! Bookmark
not defined.
37.2.5. Testul Western blot ...................... Error! Bookmark not
defined.
37.3. Exploatarea imunitatii .................................... Error! Bookmark not defined.
37.3.1 Exploatari imunologice in vivo......... Error! Bookmark not defined.
37.3.2. Exploatarea imunitatii umorale ..... Error! Bookmark not defined.
37.3.3. Exploatarea imunitatii celulare (Notiuni teoretice si
practice privind flow citometria – citometria in flux) ..................Error!
Bookmark not defined.
37.3.4. Explorarea genetic a imunitatii ..... Error! Bookmark not defined.

GLOSAR ........................................................................................................... 418

BIBLIOGRAFIE Error! Bookmark not defined.


ABREVIERI

AA: Aminoacid
Ac: Anticorp
AcMo: Anticorp monoclonal
ADCC: Citotoxicitate celulară dependentă de anticorpi (Antibody dependent cell-
mediated cytotoxicty)
ADP: Adenozin difosfat
AFP: Alfa fetoproteină
Ag: Antigen
APC: Celulă prezentatoare de antigen (antigen presenting cell)
2-m: 2-microglobulina
BCR: Receptorul pentru antigen al limfocitului B
C': Sistemul complement
C: Regiunea constantă a imunoglobulinei
CAM: Moleculă de adeziune celulară (cell adhesion molecules)
CD: Clasă de diferenţiere
CDF: Celule dentritice foliculare
CDR: Regiune determinantă a complementarităţii
CI: Complexe imune
CIC: Complexe imune circulante
CL: Celule langerhans
CLIP: Peptid al lanţului invariabil asociat MHC de clasa II
CMV: Virusul citomegalic
CR: Receptor de complement (complement receptor)
CRP: Proteina C reactivă (C-reactive protein)
CSF: Factorul de stimulare a coloniilor (colony stimulating factor)
DAg: Diacil glicerol fosfat
DAF: Factor de accelerare a degradării
DC: Celule dendritice (dendritic cell)
EC: Celule endoteliate
ECF: Factorul chemotactic pentru eozinofile (eosinophil chemotactic factor)
EGF: Factorul de creştere a epiteliului (epidermal growth factor)
ELAM: Molecula de adeziune andetelio-leucocitară
Fab: Fragment (antigen binding) variabil al imunoglobulinelor
Fb: Fibroplast
Fc: Fragment constant, cristalizabil, al imunoglobulinelor
FcR: Receptor celular pentru fragmentul Fc al imunoglobulinelor
FDC: Celule dendritice foliculare
FR: Regiunea cadru (“framework”)
Gly-CAM: Molecule de adeziune celulară dependente de glicozilare (glycosylation-
dependent cell adhesion molecule)
G DP: Guonozin difosfat
GM CSF: Factor de creştere granulocitar-monocitar
H: Lanţul greu al imunoglobulinelor
HAV: Virusul hepatitei A
HBV: Virusul hepatitei B
HEV: Venule endoteliate postcapilare
HLA: Antigene leucocitare umane (de histocompatibilitate)
HRF: Factor omolog de restricţie
HSP: Proteina de şoc termic
ICAM: Moleculă de adeziune intercelulară
IFN: Interferon
Ig: Imunoglobulină
Ii: Lanţ invariabil
IL: Interleukine
IL-R: Receptor pentru interleukină
IP3: Inozitol triofosfat
KB: Secvenţă a lanţului uşor K al Ig
KD: Kilodalton
L: Lanţul uşor al imunoglobulinelor
LB: Limfocit B
LAK: Celule ucigaşe activate de limfocite
LCA: Antigen leucocitar comun (leukocite common antigen)
LPS: Lipopolizaharid
LT: Limfocite T
MAC: Complexul de atac al membranei (membrane attack complex)
MAP-Cam1 Moleculă de adeziune celulară de tipul adresinelor mucoasei (mucosal
addressin cell adhesion molecule1)
MAP-kinaze Proteinkinaze activate de mitogen
MAF: Factor de activare al macrofagului (macrophage achvahing factor)
MC: Mastocit
M-CSF: Factorul de stimulare a coloniilor de monocite
MG-CSF: Factorul de stimulare a coloniilor de macrofage şi granulocite
MHC: Complexul major de histocompatibilitate (major histocomptatibility
complex)
mIg: Imunoglobulină membranată
MIRL: Inhibitor de membrană a lizei reactive (membrane inhibitor of reactive
MRF: lysis)
Factor de restricţie omolog (homologous restriction factor)
NCF: Factorul chemotactic pentru neutrofile (neutrophil chemotactic factor)
N CAM: Neural cell adhesin molecule
NGF: Factorul de creştere neurală (neural growth factor)
NF-ATc: Factor nuclear de activare al limfocitelor T (nuclear factor of activate T
NO: cells)Oxid nitric
PG: Prostaglandine
PMN: Leucocite polimorfonucleare
PTK: Protein tirozin kinază
PTP: Protein tirozin fosfatază
PLC: Fosfolipaza Cy1
PIP2: Fosfatidil inozitol difosfat
P: Trombocite-plachete
NK: Celulă spontan ucigaşă (natural killer)
SAM: Factor de armare specific al macrofagului (specific macrophage arming
factor)
SOD: Superoxid
Tc: Limfocit T citotoxic
TCR: Receptorul de antigen al limfocitelor T (T-cell receptor)
TD: Toxina dermatitei exfolitive
TGF: Factorul de creştere transformant (transforming growth factor)
Th: Limfocit T helper
TNF: Factorul de necroză tumorală (tumour necrosis factor)
Ts: Limfocit T supresor
TSST-I: Toxina sindromului de şoc toxic
Tx: Tromboxan
V: Regiune variabilă a imunoglobulinei
VCAM: Molecula de adeziune vasculară
V-CAM1: Vascular cell adhesion molecule1
VEC: Celulele endoteliului venulelor postcapilare
VGF: Factor de creştere vasculară
VLA: Antigen de activare (integrină) care apare târziu (very late antigen)
vWf: Factor von Willebrand
Capitolul 1
IMUNITATEA – NOŢIUNI GENERALE

1.1. Istoric

Termenul imunitate (lat. immunis) semnifica la origine scutirea unor


persoane de a presta anumite servicii (de obicei militare) faţă de statul roman, iar în
prezent denotă persoanele “scutite” de boală.
Imunologia studiază funcţia de apărare a organismului uman şi animal, care
face parte din categoria funcţiilor de relaţie şi este esenţialã pentru supravieţuire.
Sistemul imunitar este esenţial pentru supravieţuirea organismelor multicelulare,
datoritã agresiunii permanente a agenţilor infecţioşi (microorganisme şi virusuri).
Omul adult poartã pe suprafaţa mucoaselor şi a tegumentului, un număr uriaş de
celule bacteriene (circa 1014), mai multe decât propriile celule, unele având
potenţialul de a iniţia procese infecţioase. Disfuncţia severã congenitalã sau
dobânditã a funcţiei imunitare este incompatibilã cu viaţa.
Începuturile imunologiei ca ştiinţă preced cu mult perioada în care s-a
demonstrat existenţa microorganismelor cauzatoare de boli şi a unui sistem imun
capabil să protejeze indivizii faţă de îmbolnăviri. Imunologia a debutat prin
observaţia că persoanele care reuşeau să supravieţuiască unei boli, ulterior nu mai
făceau acea boală. Astfel istoricul grec Tucidide, în descrierea războiului
peloponesiac, nota că, în timpul unei epidemii din Atena, bolnavii puteau fi îngrijiţi
doar de persoanele care avuseseră boala şi se vindecaseră pentru că aceşti indivizi
nu mai dezvoltau boala a doua oară.
Încă din antichitate, medicii rămaşi prin scrierile lor în memoria umanităţii
şi a practicii medicale, precum Hippocrate – în lumea greacă -, Galen – în cea
romană – şi Avicenna – în aria Orientului Apropiat, au remarcat, cu prilejul marilor
epidemii (holeră, rujeolă, gripă, ciumă) că persoanele care au trecut printr-o boală,
fără sfârşit letal, nu mai contractau, de regulă, afecţiunea respectivă, ulterior, în
cursul vieţii.
Perioadei empirice îi aparţin şi numeroase observaţii în acelaşi sens din
timpul Evului Mediu şi epocii feudale, furnizate îndeosebi de călugării care
îngrijeau suferinzii prin lazarete sau bolniţele de lângă mănăstiri. Cu 2-3 secole î.C.,
în China şi India s-a observat că unele maladii foarte grave (variola, pesta, ciuma),
lasă în urmă o stare de rezistenţă permanentă la reinfecţie sau cel mult, persoanele
făceau forme foarte uşoare de îmbolnăvire.
În infecţia variolică, apar leziuni caracteristice mai ales pe tegumentul feţei.
Mai întâi apar vezicule mici, pline cu lichid clar, al căror conţinut se tulbură datorită
infiltratului celular şi fac crustă, iar după vindecare, lasă o cicatrice ce se păstrează
toată viaţa (vărsat de vânt). S-a trecut la infectarea artificială a persoanelor sănătoase
în scopul declanşării unei îmbolnăviri uşoare, care să instaleze starea de imunitate.
Practica variolizării prin prizarea pe nas a mojaratului de cruste uscate, recoltate de
la cei trecuţi prin boală, era însoţită de infecţii grave, datorită cantităţii mari de virus
inhalat.
În 1418, procedeul variolizării a fost introdus în Anglia de Mary Wortley
Montagu şi s-a practicat o perioadă, cu toate riscurile îmbolnăvirii cu severitate
necontrolată.
Această perioadă se încheie cu descoperirea şi aplicarea primei vaccinări –
antivariolică - de către Edward Jenner, în 1798. El a remarcat, în cursul evoluţiei
unui val epidemic de variolă, în aria rurală pe care o asigura din punct de vedere
medical în Anglia, că mulgătorii de vite nu se îmbolnăveau. Dorind să explice
fenomenul, Jenner a rămas surprins să constate că mâinile pe mulgătorilor se găseau
leziuni veziculoase asemănătoare celor din erupţia variolică, prezente de asemenea
şi pe ugerul vitelor. Raţionând deopotrivă simplu, dar şi genial, el a pus problema
protejării oamenilor împotriva variolei prin administrarea lichidului pustular din
leziunile de pe ugerul vitelor, pe pielea scarificată a omului. Rezultatele s-au dovedit
spectaculoase, valoarea vaccinării antivariolice menţinându-se intactă până în zilele
noastre, când, în principal datorită acestei metode de protecţie imună, boala se
consideră a fi eradicată. Această înfăptuire de pionierat în profilaxia specifică a unei
infecţii majore este cu atât mai semnificativă cu cât, la momentul respectiv, nu se
cunoşteau nici morfologia agentului viral cauzal (virusul fiind vizualizat prin
microscopie electronică după aproape 200 de ani), nici modalitatea de protecţie
(imunizarea încrucişată cu virus vaccinia – nepatogen pentru om împotriva infecţiei
cu virus variolic – patogen - , datorită similitudinii antigenice dintre cei doi agenţi
virali).
Această etapă se întinde de la sfârşitul secolului XVIII-lea până în deceniul
antepenultim al secolului XIX-lea. Ea este ilustrată de emiterea a numeroase ipoteze
asupra reactivităţii specifice, orientate, dintre care menţionăm teoria “lanţurilor
zonale” aparţinând marelui chimist german Paul Ehrlich, potrivit căreia organismul
ar elibera, în prezenţa factorilor cauzali ai infecţiilor, nişte replici (structuri)
complementare (zonale), care s-ar uni specific cu agenţii cauzali.
Perioada ştiinţifică a imunologiei a fost inaugurată de L. Pasteur, prin
descoperirea unor vaccinuri cu o largă aplicaţie practică. Denumirea de “vaccin” a
fost dată de Pasteur, în amintirea produsului recoltat de Jenner din leziunile de pe
ugerul vacii. Denumirea s-a păstrat pentru toate produsele folosite în practică,
pentru a crea o stare de rezistenţă preventivă faţă de eventualul contact cu agentul
patogen.
Louis Pasteur (1822-1895) a formulat teoria germenilor, care menţiona că
boala este produsă de microorganisme. Deşi Pasteur a fost fondatorul
microbiologiei, el a fost interesat şi de prevenirea bolilor determinate de microbi,
folosind vaccinurile pentru a induce imunitatea faţă de microorganisme. Vaccinurile
conţin componente ale organismelor infecţioase care stimulează imunitatea, dar nu
induc boala şi care protejează faţă de reinfecţia cu aceleaşi organisme. Atenuarea
virulenţei (eliminarea sau diminuarea capacităţii de a induce boala) era obţinută în
două moduri: prin folosirea microorganismelor păstrate timp îndelungat în cultură şi
prin variaţia temperaturii de cultivare. Pasteur a demonstrat (plecând de la o
observaţie accidentală) că agentul determinant al holerei găinilor îşi pierde virulenţa
dacă este menţinut în cultură timp îndelungat, dar îşi păstrează capacitatea de a
induce imunitate. De asemenea, Pasteur a arătat că temperatura atenuează şi agentul
cauzal al antraxului (Bacillus anthracis). Vaccinurile astfel obţinute se numesc
vaccinuri atenuate. Ulterior au mai fost introduse două tipuri de vaccinuri: cele
care foloseau germeni omorâţi şi cele bazate pe toxoizi (toxine bacteriene
atenuate).
Louis Pasteur a avut meritul de a descoperi şi statua legile de bază ale
imunităţii antiinfecţioase, precum şi principiile vaccinării moderne. El a introdus
termenii imunitate (definită ca răspuns de apărare specifică, protectoare, faţă de
agenţi infecţioşi), anticorpi (factori serici care realizează cuplarea specifică cu
antigenul) şi vaccin (preparat din germeni sau fracţiuni de germeni capabil ca
introdus în organismul uman sau animal, să determine protecţie specifică împotriva
unei infecţii omologe cu germeni patogeni). Toate aceste puneri la punct teoretice se
situau în timp cu multe decenii înaintea stabilirii cu exactitate a substratului
“material” al anticorpilor în cadrul proteinelor sanguine, precum şi – în cazul, de
pildă al vaccinului antirabic viu, atenuat – a precizării morfologiei şi geneticii virale
(selecţia de mutante prin pasaje seriate pe gazde sensibile).
Principalele descoperiri în domeniul imunologiei din secolul al XIX-lea
sunt: (1) identificarea principalilor mediatori ai imunităţii, (2) recunoaşterea faptului
că răspunsul imun poate avea şi efecte în detrimentul organismului, (3) descrierea
principalelor grupe sanguine şi (4) observarea faptului că gazda nu iniţiază în mod
normal răspunsuri imune faţă de proprii constituenţi.
Bazele conceptului imunităţii humorale au fost puse de Behring şi Kitasato
(1890), care au evidenţiat anticorpii serici, după imunizarea animalelor de laborator.
Serurile imune pot fi folosite în scop terapeutic pentru a stopa sau a atenua evoluţia
unei boli infecţioase, cu condiţia ca administrarea acestor seruri să fie foarte
precoce. In 1923, Behring a organizat producţia de seruri imune, preluată de
Institutul Pasteur din Paris (înfiinţat în 1894) şi apoi de Institutul Babeş şi de
Institutul Cantacuzino.
În 1894, Pfeiffer a descris fenomenul de bacterioliză, demonstrând că serul
sanguin al animalelor imunizate are proprietatea de a provoca liza celulelor
bacteriene. El a demonstrat că bacterioliza necesită două componente: serul sanguin
al animalului imunizat şi o picătură de ser proaspăt de cobai. Procesul este foarte
specific: serul produce numai liza celulelor bacteriene care au specificitate faţă de
anticorpii serici.
J. Bordet a evidenţiat că fenomenul lizei se produce şi în cazul hematiilor,
dacă sunt puse în contact cu serul sanguin de la iepurele imunizat cu hematii, la care
se adaugă ser proaspăt de cobai, în care se găseşte complementul (alexina).
Conceptul imunităţii mediate celular a fost formulat de Metchnikoff (1891).
El a evidnţiat că în organism există o serie de celule specializate, cu capacitatea de a
recunoaşte celulele străine şi de a le îngloba prin procesul de fagocitoză, care sunt
digerate şi eliminate din celula fagocitară. Metchnikoff a făcut observaţii pe
crustaceul Daphnia magna, ale cărui celule fagocitare înglobează şi digeră sporii
fungici (Monospora bicuspidata). Când infecţia cu spori este masivă, capacitatea de
apărare a organismului este depăşită şi gazda moare.
Principalii mediatori ai imunităţii descrişi au fost fagocitele, anticorpii şi
complementul. În acelaşi timp a fost demonstrat faptul că una din caracteristicile
esenţiale ale imunităţii este specificitatea. Imunologic, specificitatea înseamnă că
anticorpii sau celulele imune care protejează un individ faţă de pojar nu sunt
capabili să asigure protecţia faţă de oreion. Oricum, anticorpii care protejează un
individ faţă de o boală pot fi transferaţi altui individ, asigurându-i protecţia faţă de
aceeaşi boală. Aceste rezultate au arătat că organismul este capabil să producă
anticorpi specifici în momentul invaziei agenţilor infecţioşi.
Descoperirea de către Karl Landstein în 1900 a grupelor sanguine din
sistemul ABO a dus la demonstrarea faptului că reacţiile imune pot induce distrucţii
tisulare. Eritrocitele diferă de la o persoană la alta şi dacă unui individ i se
transfuzează sânge incompatibil se declanşează un răspuns imun, care duce la
distrugerea eritrocitelor transfuzate.
În timpul celui de al II-lea război mondial, problemele medicale urgente au
dus la creşterea interesului pentru imunobiologie şi au contribuit la dezvoltarea
imunologiei ca ştiinţă de baza implicată în studierea bolilor infecţioase, alergiei,
interacţiunilor materno-fetale, toleranţei imunologice, imunodeficienţelor,
autoimunităţii, transplantării şi cancerului. Această modificare a câmpului de interes
este ilustrată de cercetările toleranţei imunologice. Bazele experimentale pentru
înţelegerea toleranţei au fost furnizate în 1946 de Ray Owen, care a observat că unii
germeni dizigoţi ai vacilor erau incapabili să reacţioneze la ţesuturile provenite de la
celălalt frate. Datorită unui defect, pe durata gestaţiei, germenii dizigoţi prezentaseră
o circulaţie sanguină comună. Pornind de la aceste observaţii, Peter Medawar a
imaginat în 1953 un experiment în care expunea embrionii la celule provenite din
pielea unor animale străine, inducându-le astfel în mod deliberat toleranţa faţă de
grefele străine de piele. Medawar a demonstrat şi că toleranţa era specifică, deoarece
animalele adulte acceptau doar grefele de piele pentru care fuseseră tolerizate în
viaţa embrionară, respingând alte grefe de piele. Ulterior s-a demonstrat că rejetul
grefelor este realizat de celulele sistemului imun. În jurul anului 1930, Snell a
demonstrat că în problema transplantării erau implicaţi factori genetici şi că rejetul
grefei se datora unor markeri tisulari moşteniţi ereditar, care erau recunoscuţi de
către sistemul imun. De asemenea, s-a demonstrat că celulele canceroase posedau
markeri unici, recunoscuţi drept străini de către sistemul imun. Descoperirea
răspunsurilor imune specifice faţă de tumori a condus la apariţia unei subdiscipline a
imunologiei, numită imunologie tumorală.
Una din cele mai importante descoperiri ale acestei perioade a fost
recunoaşterea implicării unui tip de globule albe (limfocitele) în răspunsul imun.
Aceasta a dus la separarea imunologiei în imunologie umorală şi imunologie
celulară. Recunoaşterea că responsabile de această divizare erau două tipuri de
limfocite, limfocitele B – producătoare de anticorpi şi limfocitele T, a condus la
explicarea modului în care limfocitele recunosc substanţele străine.
Iniţial, termenul de imunitate implica doar rezistenţa la boli, deoarece bolile
infecţioase reprezentau principala cauză de deces în acea perioadă. De aceea,
imunologii erau preocupaţi în special de studierea modului de inducere a imunităţii
faţă de agenţi infecţioşi. În momentul în care într-un organism gazdă erau introduse
substanţe străine (bacterii, virusuri, paraziţi, fungi), gazda reacţionează în două
modalităţi: (1) elimină nespecific cu ajutorul unor componente preformate agentul
infecţios, sau (2) produce celule şi molecule specifice faţă de invadatorul străin.
Invadatorul străin care induce şi reacţionează cu celulele imune şi cu moleculele pe
care le-a indus (anticorpi) este numit antigen.
Deceniul al doilea al secolului nostru a marcat punerea la punct a reacţiilor
antigen-anticorp in vitro, pentru determinarea prezenţei şi/sau titrului de anticorpi
serici antibacterieni ori antivirali, ca: reacţia de fixare a complementului Bordet-
Wassermann (lues), reacţia de inhibare a hemaglutinării Hirst (gripă), reacţia Widal
(febre tifoide sau paratifoide), reacţia Weil-Felix (tifos exantematic), reacţia Wright
(bruceloză), etc. Privitor la tehnicile serologice antigen-anticorp folosite pentru
diagnosticul infecţiilor, este din nou demn de subliniat paradoxul devansării
cunoştinţelor moderne de imunologie, în speţă a informaţiilor privind legătura
specifică epitopi-imunoglobulină, prin aplicaţii practice de importanţă majoră în
atestarea indirectă a unei infecţii.
În deceniul al patrulea al secolului nostru, au luat un avânt deosebit
cercetările de imunochimie, în special prin punerea la punct a electroforezei, pentru
separarea proteinelor sanguine în câmp electric, precum şi prin clivarea unor
proteine plasmatice cu enzime (papaină, pepsină, etc). Astfel, a fost posibilă, pentru
prima oară, constatarea că majoritatea activităţii de anticorp este legată de
globulinele serice care migrează în zona  a câmpului electroforetic, precum şi
aceea că, în urma clivării enzimatice a anticorpilor in vitro, legătura specifică a
antigenului suferă diminuări nuanţate de manifestare.
Începând cu anii şaizeci, au luat o dezvoltare impresionantă cercetările
destinate descifrării rolului diferitelor celule leucocitare în realizarea imunităţii.
Astfel s-a stabilit că celula centrală a răspunsului specific este limfocitul (cu
diferitele sale subseturi), a cărui funcţie cardinală este modulată de numeroase alte
tipuri celulare (macrofage sau alte celule de prezentare a antigenului, celule
endoteliate etc). De altfel, în acest domeniu, explozia informaţională poate fi
comparată, credem noi, doar cu cea genetică.
Imunomodularea – definită ca ansamblu de mijloace de reglare a imunităţii
– reprezintă, sintetic vorbind, proiecţia viziunii cibernetice în imunologie. Astăzi,
am putea grupa datele în materie în receptori şi semnale, cu relaţii reciproce de
stimulare sau represie (inclusiv, de tip “feed-back”). În această arie tematică, cele
mai spectaculoase date se referă la receptorii de recunoaştere a antigenului de pe
suprafaţa limfocitelor T şi B, precum şi la citokine şi molecule de adeziune, verigi
principale ale imunomodulării.

1.2. Imunitatea nespecifică

Imunitatea nespecifică (numită şi rezistenţă naturală) operează în faza


precoce a răspunsului imun. Imunitatea nespecifică constituie prima linie de apărare
şi include mecanisme de protecţie externe şi interne. Componentele imunităţii
nespecifice sunt performante (sunt prezente înainte de stimularea antigenică),
standardizate (magnitudinea răspunsului este constantă), fără memorie (răspunsul
este identic la contacte ulterioare cu acelaşi patogen) şi nespecifice (imunitatea
nespecifică nu poate face distincţia între invadatori). Mecanismele de protecţie
externă care aparţin imunităţii nespecifice (bariere naturale – pielea, mucoasele,
fluidele organismului) împiedică penetrarea patogenilor în ţesuturi. Dacă patogenii
reuşesc să depăşească barierele externe şi invadează ţesuturile, intervin mecanismele
interne de protecţie ale imunităţii nespecifice. Există trei mecanisme interne
principale ale imunităţii principale nespecifice: (1) factori fiziologici, (2) fagocitoza
şi (3) inflamaţia. Factorii fiziologici (temperatura corpului, presiunea oxigenului)
oferă condiţii improprii pentru dezvoltarea patogenilor. Microorganismele pot activa
ele însele mecanisme ale imunităţii nespecifice precum sistemul complement, care
mediază liza celulară. Celulele infectate viral eliberează interferoni, care protejează
celulele învecinate de infectarea cu virus.
Fagocitoza, unul din mecanismele foarte eficiente ale imunităţii nespecifice,
implică ingestia şi distrugerea patogenilor de către celulele fagocitare. Există două
tipuri de fogocite: macrofagele şi leucocitele polimorfonucleare neutrofile. Un alt
grup de celule numite limfocite natural ucigaşe (natural killer cells) nu fagocitează,
dar contribuie la imunitatea nespecifică faţă de celule infectate viral şi celule
tumorale.
Inflamaţia este iniţiată de mediatori chimici eliberaţi ca răspuns la injurii
tisulare. Inflamaţia include: (1) activarea sistemului de coagulare, (2) creşterea
fluxului sanguin, (3) creşterea permeabilităţii capilare şi (4) creşterea influxului de
fagocite. Activarea sistemului de coagulare duce la localizarea infecţiei. În acelaşi
timp, celulele sistemului imun (în principal fagocitele) se deplasează la sediul
inflamaţiei sub influenţa unor mediatori chimici. Primele celule care se acumulează
la sediul inflamaţiei în 30-60 de minute sunt neutrofilele. Dacă stimulul care a
declanşat inflamaţia persistă, în 5-6 ore macrofagele şi limfocitele vor infiltra aria
inflamatorie. Substanţele vasodilatatoare eliberate din aceste celule (histamină,
bradikină) induc creşterea fluxului sanguin la sediul infecţiei şi duc la atragerea a
tot mai multe fagocite. Deoarece aceste substanţe induc şi
creşterea permeabilităţii capilare, fagocitele traversează pereţii
vaselor situate în aria de inflamaţie şi pătrund în ţesuturi. La nivelul
ţesuturilor, fagocitele ingeră patogeni, mediază procesele de reparaţie
şi produc molecule care controlează interacţiunile celulare ulterioare.
Datorită faptului că microorganismele evoluează rapid, îşi creează
mecanisme care le permit să se sustragă răspunsurilor stereotipe ale imunităţii
nespecifice. Pentru a supravieţui, vertebratele utilizează un sistem adiţional de
recunoaştere a patogenilor, numit imunitate specifică (imunitate dobândită).

Reacția inflamatorie acută (după Dr. J. Centner)


1.3. Imunitatea dobândită

Imunitatea dobândită recunoaşte specific antigenele străine şi le elimină


selectiv. Caracteristicile principale ale imunităţii specifice sunt: (1) specificitatea,
(2) diversitatea, (3) memoria, (4) discriminarea self-ului de non-self.
Recunoaşterea şi răspunsul imun la antigen sunt înalt specifice, deşi există
şi reactivitate încrucişată, datorită asemănărilor fizice dintre unele antigene.
Sistemul imun este capabil să recunoască şi să iniţieze reacţii unice faţă de un număr
foarte mare (109) de antigene. Această diversitate este rezultatul existenţei unui
număr identic de receptori diferiţi pentru antigen.
Memoria imunologică reprezintă capacitatea sistemului imun de a “reţine”
antigenele cu care a venit în contact, astfel încât la contactele ulterioare cu acelaşi
antigen, răspunsul imun este mai rapid şi mai eficient. Deşi este capabil să
recunoască 109 structuri străine, sistemul imun nu reacţionează (este tolerant) faţă de
antigenele self (proprii). Ruperea toleranţei la self poate duce la dezvoltarea de boli
autoimune.
Există două tipuri de imunitate specifică. Imunitatea umorală este mediată
de molecule antigen specifice numite anticorpi care protejează faţă de antigene
extracelulare circulante (bacterii, toxine microbiene). Anticorpii sunt produşi de
plasmocitele derivate din limfocitele B. Imunitatea mediată celular este realizată de
celule antigen-specifice numite limfocite T. Există două subpopulaţii de celule T:
helper (TH) şi citotoxice (TC). Imunitatea mediată celular protejează faţă de patogeni
intracelulari (de exemplu virusuri) şi este importantă în rejetul organelor
transplantate şi în reacţiile faţă de celule tumorale. Deoarece limfocitele B şi T
antigen specifice activate sunt implicate în eliminarea antigenului, sunt denumite
celule efector. Celulele B îşi exercită acţiunea efector prin producerea şi eliberarea
anticorpilor, în timp ce limfocitele TH eliberează molecule implicate în interacţiuni
celulare (citokine), iar celulele TC lizează celulele ţintă.
Privitor la imunologia românească, trebuie menţionat că, din anul 1971, a
fost înfiinţată Societatea Română de Imunologie, iniţiatorii săi fiind prof. dr. Ioan
Moraru şi dr. Victor Gheţie. Cercetările imunologice româneşti sunt bine apreciate
pe plan internaţional, nume ca dr. A. Sulica, dr. A. Olinescu, dr. chim. G. Szegli,
prof. dr. Jeana Rodica Radu, prof. dr. V. Cristea (Cluj), prof. dr. E. Carasevici (Iaşi),
prof. dr. C. Voiculescu (Craiova), fiind cunoscute şi citate în materiale prestigioase.
Cercetarea imunologică din ţara noastră se grupează atât în cele trei institute
naţionale (Institutul “Cantacuzino”, Institutul “Victor Babeş”, Centrul Naţional de
Imunologie din cadrul Institutului de Virusologie “Şt. Nicolau”), cât şi în cadrul
catedrelor de profil din universităţile sau facultăţile de medicină româneşti (Iaşi,
Timişoara, Cluj-Napoca, Craiova, etc.).
După 1980, imunologia s-a diversificat şi s-a aprofundat, dar în acelaşi timp
este mai unificată ca oricând, sub imperativul numitorului comun al înţelegerii
funcţiei imunitare la nivel molecular. Abordările moleculare vor sta la baza tuturor
cercetărilor viitoare, legate de funcţia imunitară.
În perspectivă, orizontul de evoluţie a imunologiei se extinde asupra
înţelegerii genelor codificatoare ale moleculelor efectoare şi reglatoare ale
răspunsului imun şi ale mecanismelor acţiunii lor. Astfel vom înţelege diferenţierea
limfocitelor, activarea lor, mecanismele sintezei, secreţiei, recirculării limfocitelor şi
mecanismele acţiunii moleculelor efectoare. Ar urma utilizarea cunoştinţelor
imunologice pentru prevenirea maladiilor cu substrat imunitar (alergii, maladii
autoimune), pentru prevenirea respingerii grefelor de ţesuturi şi organe şi pentru
imunoterapia neoplaziilor. Va fi o perioadă a reîntoarcerii aplicării Imunologiei
moleculare, la nivelul întregului organism.
Imunologia s-a format ca un domeniu al Microbiologiei şi s-a dezvoltat ca
un domeniu al bacteriologiei medicale, cu care a rămas în raporturi de dependenţă
până către anul 1960. Treptat însă, prin acumularea unui volum mare de date
ştiinţifice care au demonstrat intervenţia funcţiei imunitare şi a reacţiilor imune în
numeroase fenomene normale şi patologice, imunologia a devenit o ştiinţă de sine
stătătoare. Consecinţa firească a implicării funcţiei imunitare într-o multitudine de
procese normale şi patologice, a fost aceea că din domeniul Imunologiei s-au
desprins ramuri care, la rândul lor, tind să aibă o existenţă autonomă.
Imunobiologia este cea mai cuprinzătoare dintre ramuri, ea studiind
fenomenele imunitare ca manifestări ale unei funcţii biologice esenţiale – funcţia de
apărare. Studiază substratul biologic al răspunsului imun (celulele imunitare,
originea şi mecanismele diferenţierii lor, factorii celulari şi humorali care asigură
diferenţierea lor), mecanismele celulare şi moleculare ale biosintezei anticorpilor,
explică implantarea celulelor tumorale şi geneza cancerului clinic în condiţiile
acţiunii efectorilor sistemului imunitar. Studiază mecanismele imunitare ale
respingerii grefelor de ţesuturi şi organe, mecanismele reactivităţii imunitare în
filogenie şi ontogenie, precum şi bazele celulare şi moleculare ale stărilor de
hipersensibilitate şi ale maladiilor autoimune.
Imunochimia este o disciplină de graniţă ce aparţine imunologiei şi
biochimiei, care studiază funcţia imunitară sub aspect biochimic. Preocuparea
esenţială a constat în studiul chimiei antigenelor şi anticorpilor şi al mecanismului
lor de interacţiune în reacţia antigen-anticorp.
Imunogenetica studiază determinismul genetic al răspunsului imun:
mecanismele genetice care asigură diversitatea anticorpilor şi a antigenelor de
histocompatibilitate.
Imunohematologia s-a născut odată cu stabilirea diferenţelor antigenice ale
eritrocitelor umane şi cu precizarea grupelor sanguine (K. Landsteiner, 1901) şi s-a
dezvoltat după ce s-a stabilit existenţa unor diferenţe fine între diferite tipuri de
eritrocite şi, în special, după descoperirea factorului Rh şi a rolului său în patologia
sarcinii.
Imunologia medicală umană şi veterinară s-a dezvoltat în trei direcţii:
direcţia profilactică (orientată spre descoperirea şi producerea unor noi vaccinuri,
capabile să creeze o stare de rezistenţă), direcţia terapeutică (studiază posibilitatea
obţinerii serurilor imune) şi direcţia diagnosticului (studiază posibilitatea
identificării agenţilor etiologici ai diverselor maladii infecţioase, cu ajutorul
reactanţilor imunologici (seruri imune şi antigene)).
Imunopatologia studiază fenomenele imunitare în relaţie cu diferite maladii.
In multe situaţii patologice, răspunsul imun (activarea funcţiei imunitare) are efecte
defavorabile, prejudiciante asupra organismului. Răspunsul imun se instituie drept
cauză, dar în special ca mecanism, pentru producerea unor manifestări patologice.
Imunoserologia (serologia) s-a dezvoltat ca o ramură practică, dedicată
studiului tehnicilor de explorare a reacţiilor imune in vitro.
Capitolul 2
RĂSPUNSUL IMUN

Organismul, ca sistem funcţional este echilibrat atâta timp cât informaţia


antigenică pe care o primeşte, este identică cu cea proprie. Faţă de moleculele
străine, care se abat de la modelul informaţional propriu, sistemul imunitar răspunde
prin activarea mecanismelor de recunoaştere pentru a îndepărta moleculele nonself.
Funcţia imunitară se defineşte ca o proprietate biologică esenţială a
organismului uman şi animal, care constă în capacitatea de a diferenţia rapid şi
specific, substanţele proprii de cele străine. Sistemul imunitar este tolerant faţă de
substanţele proprii, deoarece “a învăţat” să le recunoască în timpul vieţii
embrionare, dar este dotat cu proprietatea de a recunoaşte şi de a diferenţia prompt
substanţele străine, faţă de care se activează şi le îndepărtează din organism.
Toleranţa imunitară este rezultatul unui proces de selecţie a clonelor de limfocite,
selecţie ce are loc în perioada dezvoltării embrionare a limfocitelor, ele fiind
celulele efectoare ale răspunsului imun. Selecţia constă în eliminarea clonelor de
limfocite potenţial autoreactive (potenţial reactive faţă de moleculele proprii).
Ansamblul fenomenelor complexe în cascadă, declanşate de interacţiunea
specifică a sistemului imunitar cu antigenul, în cursul cărora celulele
imunocompetente se activează, proliferează şi se diferenţiază în celule efectoare şi
celule de memorie, constituie răspunsul imun.
Răspunsul imun este de două tipuri: răspuns imun umoral şi răspuns imun
celular.

2.1. Răspunsul imun umoral

Răspunsul imun umoral se caracterizează în esenţă, prin sinteza anticorpilor


ca molecule efectoare. Imunitatea umorală intervine în principal în următoarele
situaţii: faţă de antigene infecţioase (bacterii, virusuri, paraziţi), în cazul evoluţiei
acute sau subacute a afecţiunii; faţă de proteine serice de altă specie sau alt allotip;
faţă de antigenele eritrocitare de heterogrup (reacţiile de incompatibilitate în
sistemul grupelor sanguine ABO sau Rh). Imunitatea umorală, ca mecanism
secundar, intervine în reacţia de respingere a grefei, ca şi în boala canceroasă (prin
citotoxicitate anticorpodependentă). În umori sau secreţiile externe (mucoase,
piele), se află nişte proteine specifice ce reprezintă veriga efectorie, sintetizate în
urma contactului cu antigenul corespondent şi capabile de cuplare cu acesta,
denumite anticorpi sau imunoglobuline. Locul contactului antigen-anticorp
corespondent poate fi situat la distanţă de poarta de intrare a antigenului, ca şi de
sediul de sinteză a imunoglobulinelor. Testarea răspunsului imun se face cu ajutorul
reacţiilor antigen-anticorp.

2.2. Răspunsul imun celular

Răspunsul imun celular se caracterizează prin aceea că, după pătrunderea


antigenului, de regulă celular, sistemul imunitar mobilizează celule specializate,
care atacă antigenul ţintă; predomină în cazul replicii organismului faţă de antigene
tumorale sau de grefă, faţă de antigene infecţioase, care produc o evoluţie cronică a
bolii, cu tendinţa de cuibărire a germenilor în profunzimea ţesuturilor, marcată de
descărcări periodice în torentul circulator (tuberculoză, bruceloză, sifilis, lepră,
malarie, toxoplasmoză, leishmanioză, etc.), precum şi în alte situaţii de declanşare şi
întreţinere a stărilor de hipersensibilitate tardivă. Veriga efectorie este constituită
din subseturi de limfocite T (timodependente), ca: limfocitele CD4 +Th1 de
hipersensibilitate tardivă, limfocitele CD8+T-citolitice. Locul contactului
antigenului cu veriga efectorie este situat mai aproape de poarta de intrare a
acestuia, unde se poate produce “granulomul” caracteristic, cu componente
lezionale şi, respectiv, reactive. Aprecierea în laborator a imunităţii mediate celular
se efectuează prin teste in vivo (intradermoreacţii de tip întârziat) şi prin teste in
vitro (transformarea blastică a limfocitelor T, apreciată prin rata de incorporare a
precursorilor ADN- marcaţi radioactiv; testul de inhibiţie a migrării macrofagelor;
testul de imunocitoză directă, prin evaluarea ratei de eliberare a cromului radioactiv
din celulele “ţintă” antigen, în prezenţa limfocitelor CD +8T- citolitice).
Existenţa celor două compartimente ale răspunsului imun este argumentată
de rezultatele experimentale, dar şi de observaţiile clinice, adevărate “experienţe ale
naturii”, asupra unor indivizi cu afecţiuni determinate de incapacitatea răspunsului
imun mediat umoral sau răspunsului imun mediat celular.
Sindromul Di George se caracterizează prin aplazia congenitală a timusului
şi paratiroidelor. Bolnavilor le lipseşte reactivitatea faţă de antigenele care
mobilizează IMC şi de aceea sunt sensibili la infecţiile virale, fungice şi la cele
produse de bacterii cu localizare intracelulară. Sinteza şi titrul Ig serice sunt
normale.
Hipo- şi agamaglobulinemia congenitală de tip Bruton este o afecţiune
congenitală determinată de gena tirozin-kinazei, situată pe cromosomul X, care
afectează diferenţierea celulelor limfoide B şi produce imunodeficienţa X lincată
(Xid). Celulele B în sânge sunt rare, deşi numărul limfocitelor pre-B în măduva
osoasă nu este semnificativ redus, ceea ce sugerează o moarte celulară crescută la
tranziţia pre-B-B. Deficienţa clinică constă în incapacitatea de a sintetiza anticorpi
şi din această cauză, copiii, după 3-6 luni de viaţă, fac infecţii repetate şi recurente
cu bacterii Gram pozitive şi prezintă manifestări ale maladiilor autoimune.
Reactivitatea IMC rămâne nemodificată, pentru că organismul îşi păstrează
rezistenţa faţă de infecţiile virale şi faţă de bacteriile Gram negative. Separarea
celor două compartimente ale răspunsului imun, umoral şi celular, este artificială,
deoarece între ele este o condiţionare reciprocă şi profundă: anticorpii au funcţie
opsonizantă, favorizând astfel IMC, iar pe de altă parte, IMC este mediată de
numeroşi factori solubili. Cele două compartimente interacţionează sinergic pentru
producerea unui răspuns imun eficient. Totuşi, separarea este menţinută deoarece
reflectă diferenţele fundamentale ale mecanismelor de acţiune ale celor două
populaţii de limfocite: limfocitele B pentru RIMH şi limfocitele T pentru RIMC.
Nici un antigen nu induce un răspuns imun pur, umoral sau celular.
Totdeauna răspunsul imun este mixt, cu predominanţa unuia sau a celuilalt dintre
compartimente.

2.3. Etapele răspunsului imun

Răspunsul imun este rezultatul succesiunii următoarelor etape:


- pătrunderea antigenului în organism şi înglobarea lui de către celulele
accesorii;
- prelucrarea antigenului şi prezentarea epitopilor pe suprafaţa celulelor
accesorii;
- recunoaşterea specifică a componentelor nonself şi activarea celulelor
efectoare;
- producerea efectorilor răspunsului imun.
Pătrunderea antigenului în organism se realizează pe diferite căi:
- pe cale cutanată
- pe calea circulaţiei sanguine
- pe calea mucoaselor(respiratorie, gastro-intestinală şi urogenitală).
Antigenul este recunoscut de celule specializate funcţional şi înglobat, cel
mai adesea prin acţiunea unor mecanisme nespecifice, de celulele accesorii, cu rolul
de a prelucra şi de a prezenta antigenul. Elaborarea răspunsului imun este, în esenţă,
rezultatul cooperării a două categorii de celule: celulele accesorii ale răspunsului
imun şi celulele limfoide.

2.4. Dinamica răspunsului imun primar

Prin răspuns primar, se înţelege reacţia specifică (imună) a organismului


după primul contact cu un antigen. Evoluţia în timp a răspunsului imun primar
poate fi imaginat ca o curbă cu mai multe faze, şi anume: (1) faza latentă (lag) - are
o durată de 4-7 zile şi se caracterizează prin lipsa aparentă a vreunei reacţii specifice
sau schiţarea debutului acestuia; (2) faza exponenţială – are o durată mai scurtă (2-3
zile) şi constă în creşterea uşoară, constantă, a nivelului de răspuns specific; (3) în
faza staţionară (3-5 zile) intensitatea răspunsului, nu prea înaltă, se menţine la nivel
relativ constant; (4) faza de declin (după 14 zile) – în care răspunsul diminuă
progresiv în intensitate, până la epuizarea sa totală sau până la un nivel minim, de
regulă neprotector.
2.5. Dinamica răspunsului imun SECUNDAR

Răspunsul imun secundar este denumit şi “reacţie anamnestică”, se


instalează după impactul organismului cu un antigen cu care a mai venit în contact.
Răspunsul imun secundar reflectă o adaptare mai bună a sistemului imunoformator,
reacţia fiind mai precoce, mai rapidă, mai promptă, mai persistentă, mai eficace,
mai intensă. Faza de latenţă apare scurtată sau absentă, în acest tip de răspuns, în
cursul fazei exponenţiale creşterea intensităţii răspunsului este rapidă, iar faza
staţionară - instalată după 4-7 zile de la contactul cu antigenul - se caracterizează
printr-un nivel ridicat (de 5-10 ori mai mare decât nivelul maxim al reacţiei imune
primare), precum şi printr-o durată mai lungă. În cursul fazei de declin, nivelul
răspunsului scade uşor, cu menţinerea de obicei, a unui fond rezidual, protector.
Prin vaccinare se obţine la subiectul vaccinat inducerea deliberată a unui
răspuns imun primar, astfel că, ulterior, la venirea în contact a organismului
vaccinat cu un antigen infecţios omolog ca specificitate antigenului din vaccin,
acesta reacţionează cu răspuns de tip secundar, prompt şi eficient.

2.6. Proprietăţile fundamentale ale răspunsului imun

Proprietăţile fundamentale ale răspunsului imun sunt trei şi anume:


recunoaşterea, specificitatea şi memoria imună.
a) Recunoaşterea reprezintă însuşirea generală a celulelor implicate în
răspunsul imun de a recunoaşte antigene din mediul extern.
b) Specificitatea se defineşte prin faptul că, în cadrul imunităţii, sistemul
imunoformator recunoaşte şi se diferenţiază pentru răspuns specific faţă de un
anume antigen din noianul de antigene ale mediului extern sau intern. În cazul
răspunsului imun umoral, specificitatea se reflectă, de exemplu, în sinteza
anticorpilor orientaţi către un antigen, precum şi în unitatea specifică cu acesta. În
cazul răspunsului imun celular, specificitatea constă în declanşarea în focarul de
impact antigen-celule T efectorii, a unui şir de evenimente de tip semnal-receptor,
dacă celulele finale sunt specifice acelui antigen. Specificitatea se asigură şi printr-
un ansamblu de mecanisme imunoreglatoare, care modulează receptorii celulari de
pe suprafaţa limfocitelor B sau T, precum şi de pe suprafaţa celulelor de prezentare
a antigenului (a macrofagelor).
c) Memoria imună se realizează prin mecanisme complexe care sunt
explicate doar parţial până astăzi, şi este proprietatea sistemului imunoformator de a
recunoaşte mai prompt şi mai rapid antigenele cu care a venit în contact vreodată şi
de a se diferenţia pentru un răspuns mai intens, mai persistent şi mai eficient faţă de
acestea.
Capitolul 3
ANTIGENELE
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați

Termenul de antigen a fost folosit pentru prima dată de către L. Deutsch în


anul 1989, prin el înţelegându-se orice structură care este recunoscută ca străină de
un organism şi care este capabilă să declanşeze reacţii imune specifice şi să
reacţioneze cu produsele acestor reacţii, respectiv cu anticorpii.
Antigenele (Ag) sunt structuri moleculare care sunt recunoscute în mod
specific de către celulele sistemului imunitar. Iniţial, antigenul a fost definit ca şi o
moleculă, sau mai multe, care stimulează producerea de anticorpi (Ac). În prezent
această definiţie restrictivă a fost abandonată, fiind considerat antigen orice
moleculă care este recunoscută ca străină de către receptorii limfocitari specifici,
denumiţi receptori de antigen. Aceşti receptori limfocitari sunt de două tipuri:
a) cei prezenţi pe limfocitele T, numiţi TCR (de la “T cell receptor);
b) cei de pe suprafaţa limfocitelor B, BCR (de la “B cell receptor”), denumiţi şi
imunoglobuline de membrană (mIg), care pot fi secretaţi sub formă de anticorpi
(Ac).
O moleculă antigenică este alcătuită din două componente:
- componenta purtător (“carrier”), care corespunde celei mai mari părţi a
moleculei:
- grupările determinante de specificitate sau epitopi, localizate pe suprafaţa
componentei purtător şi formate din secvenţe specifice de monomeri. Epitopii,
prin secvenţa proprie a monomerilor şi prin configuraţia spaţială specifică,
conferă individualitate chimică şi specificitate antigenică moleculei nonself.
Grupările determinante de specificitate sunt echivalenţii moleculari şi
funcţionali ai haptenei.
Grupările determinante de specificitate se găsesc în număr variabil pe
suprafaţa purtătorului şi pot fi identice atât în ceea ce priveşte compoziţia chimică,
cât şi configuraţia spaţială (ca în cazul antigenelor polizaharidice cu epitopi
repetitivi) sau sunt diferite, atât ca secvenţă a monomerilor cât şi în privinţa
configuraţiei spaţiale. Trebuie subliniat faptul că nu întreaga moleculă de Ag
reacţionează cu un receptor limfocitar, ci doar o mică porţiune din antigen (epitop
sau determinant antigenic). Un epitop corespunde unei zone mici, cu diametrul de
39
aproximativ 3nm (nanometri), care interacţionează cu o porţiune restrânsă a
receptorului specific numită paratop.
Antigenele sunt de cele mai multe ori exogene (din afara organismului), cele
mai cunoscute şi mai frecvente fiind cele bacteriene, virusale, ale protozoarelor,
paraziţilor şi ciupercilor, dar şi endogene (din interiorul organismului), molecule
proprii alterate (îmbătrânite, tumorale).

3.1. Imunogenitate – antigenitate

În studiile experimentale asupra imunogenităţii unor molecule sintetice, M.


Sela (1969) a descris două proprietăţi esenţiale ale antigenelor:
1. Imunogenitatea sau antigenitatea este proprietatea unui antigen complet,
format din gruparea carrier şi epitopi, de a declanşa un răspuns imun, umoral sau
celular, ori de câte ori pătrunde în organism pe o cale adecvată. Proprietatea de
imunogenitate este asociată cu gruparea carrier a moleculei de antigen, grupare care
într-o oarecare măsură influenţează şi specificitatea anticorpilor.
2. Specificitatea defineşte capacitatea antigenului întreg sau numai a
epitopilor săi de a se combina specific cu anticorpii sau cu receptorii celulari a căror
sinteză a fost indusă. Proprietatea de specificitate este dependentă, în primul rând de
epitopi, dar este influenţată într-o măsură mai mare sau mai mică şi de gruparea
carrier.
Trebuie să se facă distincţia între antigenitate şi imunogenitate.
Imunogenitatea este capacitatea unui Ag (imunogen) de a induce un răspuns imun în
tot organismul unui individ, iar antigenitatea este proprietatea antigenului de a se
combina cu Ac sau receptorul limfocitar specific. Toate imunogenele sunt antigene,
dar nu toate antigenele sunt totodată şi imunogene. De exemplu haptenele nu sunt
imunogene prin ele însăşi dar pot să reacţioneze cu anticorpii preformaţi, induşi prin
injectarea haptenei legată de moleculă mare purtătoare – “cărăuş (carrier)”
Odată recunoscute ca atare de celulele sistemului imun din organism,
antigenele, dacă sunt imunogene, declanşează o cascadă de reacţii imune şi anume:
(1) activarea limfocitelor care posedă receptorii potriviţi; (2) sinteza de anticorpi
specifici; (3) instalarea memoriei imunologice; (4) răspunsul imun efector specific. În
unele situaţii, adesea nedorite, poate să apară fie lipsa de răspuns imun faţă de un
anumit antigen (fără să fie afectat răspunsul la alte antigene) toleranţa imunologică
(caz în care antigenul respectiv se numeşte tolerogen), fie un răspuns imun deviat sau
în exces cu se întâmplă în stările de hipersensibilitate.

3.2. Condiţiile ca o moleculă să fie antigenică (imunogenă, nu tolerogenă)

Noţiunea de imunogen, uneori, este distinctă de aceea de antigen. Noţiunea de


imunogen este mai restrictivă şi semnifică proprietatea unei substanţe, în stare nativă,
de a stimula răspunsul imun, fără să necesite conjugarea cu o altă moleculă.

Noţiunea de antigen este mai largă, deoarece desemnează molecule nonself


care sunt imunogene în stare nativă sau devin imunogene după conjugarea cu o
moleculă purtător. Antigenul poate fi uneori inacapabil, în forma sa nativă, să
stimuleze răspunsul imun.
Din cele de mai sus, se poate deduce deja că nu orice substanţă străină
“nonself” sau self-modificată are calitatea de antigen. De exemplu, aşchiile de lemn
sau bucăţile de sticlă, intrate accidental în piele, nu determină un răspuns imun, deşi
sunt structuri străine. Evident organismul va reacţiona şi va iniţia îndepărtarea acestor
corpuri străine prin inflamaţie locală, realizată de către factorii de apărare nespecifici.
Dar nu devenim imuni la aceşti corpi străini. La a doua agresiune organismul va
reacţiona la fel ca prima oară, adică fără atributele fundamentale ale răspunsului
imun: specificitate şi memorie imunologică.
Capacitatea de a induce un răspuns imun depinde de interacţiunea dintre
antigen şi sistemul imun.
La rândul ei, pentru ca o substanţă să fie un bun imunogen trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii, care depind atât de molecula de antigen cât şi de
organism:
a) condiţii dependente de imunogen;
b) condiţii dependente de organismul antigenic;
c) condiţii dependente de calea şi modalitatea în care se realizează accesul
antigenului la sistemul imun al organismului gazdă.

3.2.1. Condiţiile dependente de molecula de antigen

A. Molecula să fie străină, “non self” (non propriu). Nu se produc reacţii


imune faţă de componentele proprii (“self”) deşi acestea pot fi imunogene la alte
specii animale. O substanţă este cu atât mai imunogenă cu cât se deosebeşte mai mult
de componentele proprii, ceea ce se întâmplă atunci când provine de la o specie mai
îndepărtată pe scara evolutivă. De exemplu la om proteinele bacteriene sunt mult mai
puternic imunogene decât cele ale maimuţelor.
Un antigen trebuie să fie străin gazdei cu care vine în contact. El poate fi de
origine virală, bacteriană, vegetală, animală şi din punct de vedere structural, poate
exista sub formă de moleculă, celulă sau ţesut. Antigen poate fi însă şi o structură self
(proprie organismului), care a suferit unele modificări ce fac să nu mai fie recunoscută
ca proprie (self denaturat) – de exemplu, o celulă infectată viral, o celulă transformată
malign, etc.
Cu cât diferenţa filogenetică dintre antigen şi gazdă este mai mare, cu atât
caracterul străin al antigenului este mai pronunţat şi imunogenicitatea sa este mai
mare. Folosirea terminologiei de transplant ajută la clarificarea acestui concept.
a) Antigenele autologe se găsesc în cadrul aceluiaşi individ, ceea ce înseamnă că nu
sunt străine pentru acel individ. De exemplu, o grefă cutanată prelevată de pe
coapsa unui individ şi depusă în alte zone este o autogrefă; aceasta nu este
recunoscută ca străină şi nu va fi rejectată de sistemul imun.

b) Antigenele singenice (sinegeneice) se găsesc la indivizi identici genetic (de


exemplu la membrii unei linii inbred de şoareci, sau la gemeni monozigoţi). Linia
sau populaţia inbred cuprinde animale identice din punct de vedere genetic,
obţinute experimental prin încrucişări consanguine (frate-soră) repetate, timp de
cel puţin 20 de generaţii. O grefă între membrii unei linii inbred este o grefă
singenică sau o izogrefă şi nu este recunoscută ca străină, fiind acceptată.
c) Antigenele alogene (alogeneice, aloantigene) se găsesc la membrii diferiţi
genetic ai aceleaşi specii. De exemplu, un transplant renal de la mamă la fiică se
numeşte allogrefă sau homogrefă. O astfel de grefă este recunoscută ca străină şi,
prin urmare, poate induce un răspuns imun în organism care o primeşte, fiind
rejetată. Unele aloantigene sunt prezente doar la anumiţi membri ai unei specii şi
au fost numite izoantigene; antigenele de grup sanguin A sau B sunt exemple de
izoantigene.
d) Antigene xenogenice (xenogeneice) se găsesc la specii diferite. De exemplu,
transplantarea rinichiului unei maimuţe la om se numeşte heterogrefă sau
xenogrefă şi este foarte imunogenică. Termenul heterolog este folosit uneori ca
sinonim pentru xenogenic.
Antigenele heterofile au fost denumite astfel pentru că se găsesc la
organisme aflate la distanţă în arborele filogenetic. Antigenele heterofile au în comun
unul sau mai mulţi apitopi; aceasta stă la baza înrudirii lor antigenice. Astfel, ele dau
reacţii încrucişate: se combină cu acelaşi anticorp specific din cauza prezenţei
epitopilor comuni.
Exemple clinice:
Reacţia încrucişată a antigenelor heterofile are o serie de aplicaţii practice
stând la baza câtorva teste clinice.
1) Testul pentru diagnosticarea sifilisului. Spirocheta care produce sifilisul
(Treponema pallidum) are epitopi în comun cu cardiolipinum, un lipid din
structura miocardului. Prezenţa acestui antigen stă la baza estului screening de
diagnostic a sifilisului. Indivizii afectaţi cu Treponema pallidum sintetizează
anticorpi care reacţionează încrucişat cu cardiolipinum.
2) Testul screening pentru diagnosticul mononucleozei infecţioase. Agentul etiologic
al mononucleozei infecţioase este virusul Epstein-Barr. Majoritatea bolnavilor au
anticorpi serici care reacţionează încrucişat cu hematiile de oaie.
3) Teste screening pentru tifosul exantematic (Rickettsia proeazekii) şi febra pătată a
Munţilor Stâncoşi (Rickettsia rickettsii). Serul pacienţilor cu infecţie rickettsiană
aglutinează unele linii de Proteus vulgaris. Acest răspuns imun heterofil se
numeşte reacţie Weil-Felix şi este folosit în investigarea serologică a pacienţilor cu
tifos exantematic şi febră pătată a Munţilor Stâncoşi.
B. Greutatea moleculară trebuie să fie mai mare de 40kDa. În general cu cât
volumul unei molecule este mai mare cu atât ea este mai imunogenă. Ca regulă
generală, sunt bune imunogene moleculele cu greutate moleculară peste 40 kDa; au
imunogenitate medie moleculele cu masă moleculară cuprinsă între 5-40 kDa şi sunt
slab imunogene sau neimunogene moleculele mai mici de 5kDa. Adesea monomerii
sunt tolerogeni dar prin polimerizare devin imunogeni. Totuşi unii polimeri sintetici
deşi au o greutate mare (nylon, poliacrilamida, teflonul) nu sunt imunogeni; dextranul
sau gelatina sunt slab imunogene, deşi au greutate moleculară mare (peste 40kDa);
insulina are o greutate mică (6 kDa), dar poate fi imunogenică.
Mărimea moleculei poate influenţa imunogenitatea în două moduri:
a) Numărul şi diversitatea epitopilor creşte proporţional cu dimensiunea proteinei.
Totuşi, în cazul unor macromolecule, cum ar fi antigenele hidrocarbonate, odată
cu creşterea mărimii moleculei creşte numărul epitopilor, dar nu şi diversitatea
acestora. Aceste macromolecule sunt numite imunogene cu “epitopi monotoni
repetitivi”.
b) Moleculele mari pot fi fagocitate. Procesarea antigenului duce la formarea mai
eficientă de anticorpi. Aceasta implică fagocitarea în prealabil a antigenului de un
macrofag. Moleculele trebuie să fie accesibile catabolismului intracelular al
fagocitului. Antigenele care sunt greu sau imposibil de fagocitat sunt
neimunogenice. De exemplu, particulele de polistiren, deşi sunt rapid înghiţite de
macrofage, nu sunt imunogenice, deoarece fagocitul nu are enzimele necesare
degradării polistirenului.
Haptenele sunt molecule prea mici pentru a fi imunogenice; ele sunt
cunoscute şi sub denumirea de antigene “incomplete” sau “parţiale”. Haptenele nu pot
induce un răspuns imun prin ele însele, dar pot reacţiona cu produşii acestui răspuns
(celule şi molecule) (antigenicitate). Exemple de haptene: antibiotice, analgezice şi
alţi compuşi cu greutate moleculară mică (metil-dopa).
Multe hidrocarburi complexe funcţionează ca haptene. De exemplu,
polizaharidul capsular de tip b din structura Haemophilus influenzae (Hib) este foarte
slab imunogen când este administrat la copii de 1 an (care reprezintă grupa de vârstă
cu cel mai mare risc de meningită după infecţia cu acest microorganism), dar este un
imunogen acceptabil în cazul administrării la adulţi. Polizaharidul capsular al Hib este
un antigen T-independent, iar la copilul mic răspunsul limfocitelor B faţă de acest tip
de antigen este slab. Când polizaharidul capsular este cuplat cu proteine imunogenice
ca toxoidul difteric (toxina difterică tratată cu formaldehidă), copiii imunizaţi cu acest
complex vor produce şi o cantitate suficientă de anticorpi faţă de polizaharidul
capsular al Hib ca răspuns la vaccinare. Aşadar, polizaharidul capsular de tip b al
Haemophilus influenzae acţionează ca haptenă la copii mici şi ca imunogen la adulţi.
Răspunsul imun al pacienţilor cu lupus eritematos sistemic faţă de diverşi
acizi nucleici este posibil datorită cuplării acizilor nucleici cu proteine bazice în starea
lor naturală.
Haptenele pot deveni imunogene dacă sunt cuplate in vivo sau in vitro cu o
moleculă de dimensiuni mari, de regulă o proteină, care ea însăşi este imunogenă, şi
care a fost denumită moleculă purtătoare sau carrier. Când se cuplează cu o
proteină, o haptenă se comportă ca determinant antigenic (epitop). Un epitop poate,
totuşi include haptena plus o regiune adiacentă din carrier.
Alte haptene sunt macromolecule (>100kDa). Nu se ştie exact de ce aceste
substanţe sunt mai degrabă haptene decât imunogene, dar s-a constatat că, în urma
cuplării cu proteine induc un răspuns T helper faţă de complexul haptenă-purtător.
Moleculele carrier pot fi albumine, globuline sau polipeptide sintetice.
Haptenele sunt larg folosite în imunologia fundamentală ca determinanţi
antigenici definiţi (epitopi). Spre deosebire de epitopii naturali ai proteinelor,
haptenele pot fi uşor mânuite în laborator, atât sub formă liberă cât şi cuplată. Ele i au
ajutat pe imunologi să evalueze specificitatea, afinitatea şi heterogenitatea anticorpilor
şi să estimeze dimensiunile situsului lor de combinare cu antigenul.
Reacţiile adverse ale unor medicamente apar uneori datorită
comportamentului lor ca haptene. În organism, medicamentul sau metaboliţii săi se
combină cu o moleculă mare, de obicei o proteină (carrier), inducând un răspuns imun
specific (producere de anticorpi). Un exemplu des întâlnit în clinică îl constituie
reacţia alergică a unor persoane la penicilină.
C. Structura moleculei, compoziţia chimică şi structura spaţială
condiţionează imunogenitatea antigenului. Proteinele, polizaharidele şi glicoproteinele
sunt puternic imunogene, iar lipidele şi acizii nucleici sunt slab imunogene.
Homopolimerii (polipeptidele formate din acelaşi AA) nu sunt imunogene, pe când
heteropolimerii sunt. În plus prezenţa AA aromatici (tirozina) măresc imunogenitatea
moleculei. Cu cât structura secundară, terţiară şi cuaternară a moleculei este mai
complexă, cu atât creşte şi imunogenitatea ei. Contează izomerismul optic (L sau D)
în favoarea moleculelor L, care sunt mai puternic imunogene, deoarece pot fi
degradate enzimatic. Procesul de degradare se realizează de către unele enzime
proteolitice, în special enzimele lipozomale ale macrofagelor. Fragmentele parţial
degradate ale antigenului (porţiunile responsabile de inducerea răspunsului imun),
puternic imunogene (epitopii), vor fi apoi prezentaţi pe suprafaţa APC (celulelor
prezentatoare de antigen). Densitatea epitopilor în molecula de Ag are importanţă,
deoarece cu cât densitatea lor este mai mare cu atât scade imunogenitatea şi creşte
toleranţa.
Proteinele sunt cele mai puternic imunogene. Proteinele au o varietate
structurală remarcabilă, care face ca molecula proteică să aibă epitopi cu specificităţi
diferite. Răspunsul imun global la o proteină este suma tuturor anticorpilor produşi
faţă de epitopii respectivi.
Lipoproteinele sunt imunogene proteice complexe care induc răspunsuri
imune atât faţă de epitopul lipidic, cât şi faţă de cel proteic, şi sunt prezente în
membrana multor celule.
Polizaharidele sunt în marea lor majoritate neimunogene pentru că nu au o
diversitate chimică suficientă. Ele pot deveni imunogenice şi pot conferi o
specificitate unică unui antigen, dacă sunt cuplate cu o moleculă carrier
corespunzătoare. Multe polizaharide sunt degradate rapid după ce intră într-un
organism, deci nu se află în contact cu sistemul imun suficient timp pentru a produce
un răspuns imun. Totuşi unele polizaharide pot fi imunogenice: polizaharidele
capsulare ale pneumococului, lipopolizaharidele de tipul endotoxinelor din membrana
celulară a bacteriilor gram negative.
Imunogenicitatea glicoproteinelor este cel mai bine ilustrată de antigenele de
grup sanguin A şi B şi de antigenele sistemului Rh. Aceste substanţe sunt imunogene
puternice şi induc un răspuns imun faţă de epitopul hidrocarbonat al moleculei.
Insulina şi hormonul de creştere sunt polipeptide mici, slab imunogene.
Răspunsul imun apare numai după o expunere prelungită la antigen, sau prin folosirea
adjuvanţilor (substanţe care cresc mult imunogenicitatea moleculelor fără a le altera
compoziţia chimică).
Neimunogenici sunt consideraţi acizii nucleici, care totuşi în combinaţie cu
proteinele bazice pot acţiona ca imunogeni. La pacienţii cu lupus eritematos sistemic
apar anticorpi atât faţă de nucleoproteinele autologe cât şi faţă de ADN-ul dublu
catenar.
Lipidele sunt şi ele neimunogene, deşi unele (cardiolipinul) pot conferi
specificitate antigenelor atunci când sunt prezentate adecvat sistemului imun.
Caracterul de străin, dimensiunea moleculei şi natura chimică sunt principalii
factori dependenţi de antigen, care influenţează imunogenitatea. Relaţia dintre aceşti
factori poate fi ilustrată:
Imunogenicitatea = (caracterul de străin) x (greutatea
moleculară) x (natura chimică)
Există şi alţi factori care depind de antigen şi influenţează imunogenicitatea.
Multiple studii au evidenţiat că nu toată molecula este imunogenă, în sensul
că este recunoscută de receptorii specifici ai celulelor imunocompetente sau participă
la reacţia cu anticorpii specifici, ci anumite fragmente ale sale, numite determinanţi
antigenici sau epitopi.
Epitopii numiţi şi grupări determinante sau determinanţi antigenici sunt
situsuri, aflate pe suprafaţa sau în interiorul antigenului, cu care reacţionează
anticorpii şi receptorii celulelor T sau B. Antigen este un termen generic folosit pentru
a desemna o macromoleculă, un virus, o bacterie, un ţesut sau un organ. Anticorpii
posedă un situs de combinare, denumit şi paratop, similar ca structură, dimensiune şi
formă între anticorpi cu specificităţi diferite. Acest situs de combinare nu este
complementar întregului corp bacterian, sau întregului organ, dar este mereu
complementar unui determinant antigenic particular, care are dimensiuni moleculare
limitate. Efectorii celulari ai răspunsului imun specific sunt limfocitele B (precursorii
celulelor producătoare de anticorpi) şi limfocitele T. Acestea au pe suprafaţa lor
molecule cu rol de receptor:
- receptorii limfocitelor B sunt imunoglobuline identice structural cu anticorpi serici,
cu excepţia zonelor intracitoplasmatic de implantare. Situsul de combinare al
receptorului limfocitului B este identic cu cel al anticorpilor produşi;
- receptorii limfocitelor T se deosebesc de cei ai limfocitului B: celulele rezultate în
urma activării limfocitului T nu produc o formă solubilă de proteină receptor, iar
recunoaşterea antigenului de către acest receptor diferă de modul de recunoaştere a
limfocitului B. Pentru a putea fi recunoscut de limfocitul T, antigenul trebuie
procesat (fragmentat enzimatic). Procesarea are loc în interiorul unor celule
specializate, numite APC (celule prezentatoare de antigen), care pot fi macrofage
sau chiar limfocite B. Limfocitul T recunoaşte o parte din antigen, un peptid scurt
prezentat într-o cupă moleculară situată pe suprafaţa celulei prezentatoare. Cupa
moleculară este produsul genelor complexului major de histocompatibilitate
(MHC) de clasa I sau II.
Cele mai multe antigene sunt timo-dependente: necesită o dublă
recunoaştere de către limfocitele T şi B. Sunt un număr redus de antigene timo-
dependente, care nu necesită recunoaşterea de către limfocitele T şi care pot duce la o
formare eficientă de anticorpi după ce au interacţionat numai cu limfocitele B.
Epitopii au dimensiuni foarte mici. Determinanţii antigenici pot fi părţi de
proteine, polizaharide, acizi nucleici, glicolipide, lipide sau alte molecule biologice; el
este format din 4-6 aminoacizi sau 6-8 unităţi monozaharidice.
Epitopii, în funcţie de poziţia aminoacizilor care îi formează, pot fi:
- lineari (continui, determinanţi secvenţiali) – reprezentaţi de o succesiune
continuă de aminoacizi în secvenţa primară a proteinei;
- conformaţionali (discontinui) – conţinând aminoacizi situaţi în aceeaşi zonă de
pe suprafaţa proteinei, care sunt plasaţi la distanţă în secvenţa primară a proteinei.
Dacă anticorpii generaţi de o proteină reacţionează bine şi cu tetra-, penta-,
sau hexapeptide derivate din acea proteină, atunci anticorpii recunosc un determinant
secvenţial.
Pe de altă parte, anticorpii sintetizaţi împotriva unui determinant
conformaţional care reacţionează foarte bine cu molecula întreagă, nu vor mai
reacţiona cu fragmente peptidice rezultate în urma denaturării proteinei respective.
Este de reţinut că cele mai multe proteine globulare şi acizii nucleici nativi au
epitopi conformaţionali, în timp ce majoritatea polizaharidelor, proteinele fibrilare şi
acizii nucleici monocatenari au epitopi secvenţiali.
Sedii moleculare de combinare cu anticorpii, epitopii pot fi situaţi:
- la suprafaţa moleculei de antigen (epitopi topografici, externi) accesibili celulelor
imuno-competente în forma nativă a proteinei;
- în interiorul antigenului (interni) sunt recunoscuţi după ce antigenul a fost parţial
degradat (procesat) în interiorul unei celule specializate.
Epitopii au funcţiile:
- determină specificitatea moleculei de antigen, motiv pentru care sunt denumiţi
grupări determinante;
- sunt imunoreactivi – sunt capabili să reacţioneze cu anticorpii specifici. Nu toţi
determinanţii antigenici induc în mod constant un răspuns imun: între ei există
competiţie antigenică (unii sunt mai imunopotenţi decât alţii.)
Imunopotenţa poate fi definită drept capacitatea unei regiuni a moleculei de
antigen de a servi drept determinant antigenic şi de a induce un răspuns imun specific.
Din punct de vedere al imunopotenţei putem clasifica epitopii în dominanţi,
subdominanţi şi criptici.
Există epitopi “tăcuţi”, criptici, ascunşi care în unele condiţii nu se exprimă
deloc iar în alte situaţii pot declanşa un răspuns imun eficient. Astfel, un determinant
antigenic poate fi “tăcut” în interiorul unei macromolecule, dar poate deveni
imunopotent când un segment din macromolecula pe care se află este folosit pentru
imunizare. Un determinant nemanifest poate deveni imunopotent la animale la care s-
a indus toleranţa imunologică faţă de alte părţi ale imunogenului din care face parte
determinantul respectiv.
Bacteriile şi celulele mamiferelor sunt puternic imunogenice şi prezintă un
spectru vast de antigene diferite. Această diversitate a fost denumită mozaic
antigenic.
Antigenele pot prezenta mai mulţi epitopi. Valenţa unui antigen este egală cu
numărul total de epitopi ai acestuia.
Antigenele sunt multivalente. O moleculă de antigen are mai mulţi epitopi
diferiţi, uneori de ordinul sutelor, dintre care unii determină sinteza de anticorpi
dirijaţi faţă de determinantul A, B, etc. Ca şi alte antigene, proteinele au un spectru
continuu de determinanţi antigenici, care corespund unor porţiuni limitate din
structura de suprafaţă şi care sunt localizate preferenţial în regiunile cele mai expuse
la exterior. Relaţia antigenitate-structură este mai complexă în cazul proteinelor
globulare decât în cazul altor antigene, prin faptul că ea depinde într-o mare măsură
de conformaţia globală a întregii molecule. Explorarea regiunilor antigenice de pe
suprafaţa proteinelor a devenit mai uşoară graţie anticorpilor monoclonali şi a
metodelor rapide de sinteză peptidică.
Alterarea antigenicităţii. Moleculele de antigen pot fi manipulate artificial
alterând, adăugând sau îndepărtând epitopi. Antigenicitatea este alterată o dată cu
fiecare schimbare.
- Prin alterarea epitopilor se produc noi antigene. Aceasta se poate realiza conjugând
diferite molecule la antigen sau îndepărtând enzimatic porţiuni de antigen.
Schimbările de acest fel par a fi importante în apariţia bolilor autoimune, cum ar fi
lupusul eritematos sistemic indus medicamentos.
- Denaturarea sau hidroliza proteinelor distruge aproape întotdeauna epitopii
conformaţionali.
Variaţia antigenică a organismelor infecţioase este un mijloc foarte eficient
de a se sustrage acţiunii anticorpilor neutralizanţi produşi de răspunsul imun umoral al
gazdei.
Alterarea antigenicităţii glicoproteinei de suprafaţă este un mecanism stabilit
printre paraziţi, prin care aceştia reuşesc să eludeze răspunsul imun. Variaţia
antigenică este principalul mijloc prin care protozoarele (Tripanosoma, Plasmodium,
Giardia) şi unele specii de bacterii persistă în organismul gazdei. De asemenea, acest
fenomen este important şi pentru persistenţa virusurilor animale.
Variaţia antigenică a virusurilor se observă în cazul virusurilor gripale A.
Alterările glicoproteinelor de suprafaţă ale acestora (hemaglutinine şi neuraminidaza)
se produc prin două mecanisme:
- Drift-ul antigenic – implică modificări minore ale antigenicităţii proteinelor de
suprafaţă şi se pare că ar fi implicat în persistenţa virusului în populaţiile
susceptibile. Drift-ul antigenic apare prin acumularea de mutaţii punctiforme în
genele care codează hemaglutina şi neuramidaza;
- Shift-ul antigenic – implică modificări genetice majore, răspunzătoare de
dezvoltarea unui “nou” virus în cadrul aceleaşi specii. Mecanismul shift-
uluiantigenic constă în reasortări genice între tulpini de virusuri gripale A. Deşi
virusul gripal nu determină infecţii persistente în organismul gazdei, apariţia unor
virusuri (tulpini) cu antigenicitatea modificată explică persistenţa virusurilor
gripale într-o populaţie anumită şi larga lor răspândire pe glob.
Variaţia antigenică la lentivirusuri apare în acelaşi individ infectat. Acest
grup include virusul imunodeficienţei umane (HIV) şi un număr tot mai mare de
virusuri animale care determină infecţii persistente sau cronice. Variaţia antigenică a
lentivirusurilor apare prin acumularea de mutaţii punctiforme la nivelul
glicoproteinelor de suprafaţă.
Variaţia antigenică a virusurilor animale şi a protozoarelor reprezintă
mecanismul prin care ele persistă în organismul infectat generând un răspuns imun
precar şi dificil.
Pentru obţinerea vaccinurilor anti-gripale se identifică tulpina predominantă,
la debutul epidemiei, producându-se vaccinuri faţă de această tulpină. În cazul
lentivirusurilor, această strategie nu poate fi aplicată deoarece mutaţiile şi selecţiile
apar la aceeaşi gazdă infectată. Astfel, într-un vaccin anti- lentivirus ar trebuie
introdusă o gamă largă de epitopi neutralizanţi pentru a preveni evoluţia infecţiei.
Paratopii. Anticorpii au specificitate faţă de epitopi. Regiunea din molecula
de anticorp care interacţionează cu epitopul se numeşte paratop. Structura acestuia
este complementară spaţial celei a epitopului
Interacţiunea antigenului cu anticorpul omolog. Dispoziţia sarcinilor
electrice la nivelul epitopului şi a paratopului influenţează interacţiunea antigenului cu
anticorpul omolog.
D. Să aibă o perioadă de remanenţă (persistenţă) în organism, în special a
epitopilor, suficient de îndelungată pentru a permite realizarea răspunsului imun.
E. Cantitatea (doza) inoculată, care trebuie să fie “optimă”, nici prea mare
(se induce “toleranţa de zonă înaltă”) nici prea mică (poate să apară “toleranţa de
zonă joasă”). Cantitatea optimă diferă de la un imunogen la altul (la fel şi la
vaccinuri, pentru care există însă standarde internaţionale cu doza de antigene per
fiolă).
F. în cazul vaccinurilor, pentru obţinerea efectului dorit trebuie să fie
cunoscut intervalul de timp dintre administrări, deoarece un interval prea scurt poate
induce fenomenul de supresie imună, în timp ce un interval prea lung poate conduce
la o scădere a “memoriei imunologice”, în sensul că este uitată “figura epitopului”.
G. Asocierea cu adjuvanţi s-a dovedit uneori salutară pentru creşterea
imunogenităţii moleculei de Ag. Un adjuvant este o substanţă, sau un amestec de
substanţe, ce măreşte imunogenitatea antigenului prin producerea unei reacţii
inflamatorii care-i încetineşte eliminarea, favorizând captarea şi prezentarea lui către
limfocite intensificând astfel răspunsul imun. Ei sunt folosiţi în producerea
vaccinurilor. Adjuvanţii pot fi de origine bacteriană sau compuşi chimici: anorganici
(hidroxid de aluminiu, alaun, fosfaţi) care formează precipitate cu componentele
vaccinurilor, sau organici (stearoil tirozină, complexul imunostimulator – ISCOM).

3.2.2. Condiţiile dependente de organism

a. Vârsta individului – în perioada intrauterină şi/sau perinatală antigenele


induc toleranţă, care se menţine şi în viaţa adultă, deoarece sistemul imun este imatur.
Lipsa răspunsului imun poate să survină şi la copiii mici, datorită aceleiaşi cauze. La
bătrâni, sistemul imun suferă degenerări care îl fac incapabil de a edifica un răspuns
adecvat la stimularea cu un Ag nou, iar imunitatea creată anterior este mult diminuată.
b. Condiţia fiziologică a organismului în momentul contactului cu antigenul
influenţează răspunsul imun. În timpul gravidităţii, sau la persoanele tratate cu
derivaţi de cortizon sau cu imunodepresoare, stimulul antigenic poate trece neobservat
deoarece organismul nu reacţionează la intensitatea normală.
c. Specia este un alt element important. Cu cât există o depărtare filogenetică
mai mare între specia căreia îi aparţine antigenul şi omul (animalul) imunizat, cu atât
vor apare reacţii imune mai puternice. Microorganismele inoculate la om sau animale
provoacă răspunsuri imune de mare amplitudine. La speciile apropiate filogenetic
(primate şi om, de exemplu) diferenţele de structură proteică sunt mici, uneori nule,
ceea ce poate duce la răspunsuri imune slabe sau absente.
d. Diferenţele genetice (fenotipice). Există indivizi, în cadrul unei specii, care
nu răspund, sau au răspunsuri slabe, la stimularea cu un anumit Ag, pe când alţii
reacţionează puternic. Responsabile de acest fenomen sunt genele răspunsului imun
(genele Ir) care fac parte din complexul major de histocompatibilitate (MHC).
e. Calea şi modalitatea de acces a antigenului la sistemul imun al
organismului gazdă. Administrarea antigenului pe cale subcutanată sau
intramusculară este optimă pentru substanţele solubile, în timp ce injectarea
intravenoasă sau intraperitoneală poate fi mai eficientă în cazul imunogenelor celulare
de tipul eritrocitelor şi vaccinurilor bacteriene. În practică, calea intravenoasă nu este
folosită datorită riscului embolismului şi al altor reacţii adverse.

3.3. Clasificarea antigenelor

Antigenele pot fi clasificate în funcţie de structură, origine, sursă, înrudire


genetică, modul de prezentare, mecanismele imune implicate.

3.3.1. Antigene TD şi TI

În cazul marii majorităţi a Ag este necesară cooperarea limfocitelor B


(producătoare de anticorpi) cu limfocitele T helper (Th) pentru inducerea de Ac
specifici. Din această cauză ele sunt denumite antigene T dependente (Td). Există
însă Ag capabile să stimuleze limfocitele B, în lipsa interacţiunii cu LT – antigenele
T independente (TI). Antigenele TI sunt, de obicei, molecule mari, polizaharidice (ce
nu pot fi prelucrate în APC şi prezentate în contextul MHC), formate din epitopi
identici multipli, care prin legarea concomitentă (cross- linkarea) a mai multor
receptori limfocitari B (mIgM) stimulează aceste limfocite. Spre deosebire de Ag TD,
acestea induc producerea doar de IgM şi nu generează limfocite B cu memorie.

Tabelul 3.I.
Criteriile de clasificare ale antigenelor (V.Cristea 1999)
1 În raport cu capacitatea de - Ag complete
a induce reacţii imune şi - Ag incomplete (haptene)
de a reacţiona cu anticorpii
(sau TCR) in vitro:
2 În raport cu modul de - Natural (există ca atare)
formare: - Sintetice (obţinute în laborator)
3 În raport cu originea: - Animale (proteine, glicoproteine,
lipoproteine,
fosfolipide, acizi graşi)
- Vegetale (proteine, glicoproteine)
- Bacteriene, virale (proteine,
4 În funcţie de sursa Ag: - glicoproteine,
Externă (exogene)
- Internă (endogenă, din interiorul organismului prin
denaturarea sau îmbătrânirea propriilor structuri)
5 În raport cu gradul de - Autoantigene (proprii ale individului)
înrudire genetică: - Ag singene (izologe) comune indivizilor din aceeaşi
specie care sunt genetic identici – fraţi gemeni,
univitelini
- Aloantigene (omologe) comune indivizilor din
aceeaşi specie care sunt genetic diferiţi
- Xenoantigene aparţinând unor specii diferite
6 În funcţie de intensitatea - Slab imunogeni (lipidele, acizii nucleici)
răspunsului imun: - Puternic imunogeni (proteine, glico sau
7 În funcţie de necesitatea lipoproteine)
- TD (T dependente) – pentru producerea Ac au
participării LT: nevoie de cooperarea cu LT helper
- TI (T independente) – pentru producerea Ac nu este
necesară cooperarea cu LT helper:
 De tip 1 acţionează ca mitogeni (activatori
policlonali), lecitine (PWM), LPS bacteriene
(endotoxine)
 De tip 2 produc activarea LB prin legarea
încrucişată a BCR: polizaharide bacteriene,
levan, dextran, galactan -> IgM
8 În funcţie de forma sub - Ag solubile (libere)
care apar: - Ag celulare

În cadrul acestor Ag se pot deosebi două tipuri:


- Antigenele TI de tip 1 acţionează ca mitogeni policlonali, adică provoacă
multiplicarea mai multor clone de limfocite, indiferent de specificitatea acestora.
Ele pot fi de origine vegetală (lecitine, ca: PWM – pokeed mitogen) sau
bacteriană (LPS – lipopolizaharidul din peretele bacteriilor Gram negative).
- Antigenele TI de tip 2 sunt tot de tip polizaharidic, dar induc un răspuns specific
prin legarea concomitentă a receptorilor IgM specifici (levan, dextran, galactan,
polizaharidul din capsula de Streptococcus pneumoniae)

3.3.2. Xenoantigenele, aloantigenele, antigene de organ şi de stadiu evolutiv

Xenoantigenele. Cu cât cele două specii sunt mai puţin înrudite, mai
îndepărtate pe scara evoluţiei, cu atât reacţia imună este mai puternică. Multe proteine
ale mamiferelor sunt asemănătoare, deoarece aparţin unui nivel evolutiv mai recent,
dar se deosebesc foarte mult de cele ale bacteriilor.
Antigenele diferite ale unei specii faţă de alta sunt denumite xenoantigene
(izoantigene), iar indivizii speciei respective sunt xenogenici faţă de altă specie
(şoarecii sunt xenogenici faţă de om). Specificitatea de specie se referă la antigenele
comune în cadrul aceleaşi specii (cele de pe suprafaţa celulară a leucocitelor,
eritrocitelor, a muşchilor striaţi, etc.)
Aloantigenele – sunt caracteristice numai anumitor grupe de indivizi care
aparţin aceleiaşi specii. Antigenele respective se numesc aloantigene, iar persoanele
sunt alogenice. Astfel de Ag se întâlnesc la nivelul celulelor sistemului limfatic, pe
lanţurile grele ale imunoglobulinelor, pe hematii, la diferite tulpini de bacterii sau
unele virusuri.
Antigenele organ-specifice. Unele antigene sunt caracteristice pentru
anumite organe, indiferent de specia animalului de provenienţă. Ficatul şi cristalinul,
spre exemplu, posedă antigene specifice, care sunt prezente pe ficatul sau cristalinul
altui individ şi nu se regăsesc în alte organe ale aceluiaşi individ.
Antigenele dependente de stadiu evolutiv, sau de dezvoltare ontogenică, se
raportează în principal la celulele organismului care aparţin sistemului limfatic. Lt sau
LB aflate în stadiile imature de dezvoltare exprimă unele antigene de membrană care
dispar când ajung la maturitate, sau există antigene caracteristice celulelor mature,
imunocompetente (CD3, respectiv mIgD) care sunt absente în cele imature. Unele
antigene, denumite oncofetale, sunt prezente în timpul dezvoltării fetale (intrauterine)
dar ulterior dispar. Reapariţia lor la adulţi se poate produce în unele forme de cancer:
alfa fetoproteina (AFP) în cancere de ficat, antigenul carcioembrionar (ACE) în
cancere de colon.

3.4. Antigenele MHC

Antigenele de histocompatibilitate, descrise de către Snell în 1948, sunt


reprezentate de o serie de molecule înalt antigenice, care sunt codificate de un grup de
gene foarte polimorfe, strâns legate între ele, denumite complexul major de
histocompatibilitate – MHC (Major Histocompatibility Complex).
Existenţa antigenelor de histocompatibilitate a fost dedusă din faptul că
alogrefele tegumentare sau de organe, nu sunt viabile în organismul receptor. După 7-
10 zile, ţesutul transplantat se inflamează şi curând după aceea, grefa este respinsă.
Respingerea grefei este de natură imunitară: sistemul imunitar al receptorului
de grefă recunoaşte ca nonself, anumite molecule ale celulelor grefei şi se activează.
Moleculele de suprafaţă ale celulelor grefate, recunoscute ca nonself, sunt denumite
antigene de histocompatibilitate. Ele conferă individualitate biochimică fiecărui
individ.
Antigenele de histocompatibilitate se definesc ca molecule ale suprafeţei
celulare şi care, datorită diferenţelor biochimice individuale sunt recunoscute de
sistemul imunitar al unui organism cu un alotip diferit (cu o altă combinaţie de gene
alele la situsul codificator). Deoarece se comportă ca antigene majore în organismul
receptor de grefă, antigenele MHC se numesc şi antigene de transplantare.
În funcţie de capacitatea lor de a stimula răspunsul imun de respingere a
grefei, antigenele MHC sunt tari şi slabe.
Antigenele MHC tari reprezintă principala barieră în calea transplantului de
ţesuturi şi organe. La şoarece, moleculele MHC tari aparţin sistemului H-2. Grefele de
ţesuturi şi organe între organisme care diferă prin antigenele complexului H-2 ale
suprafeţei celulare sunt invariabil respinse în 10-14 zile. Antigenele tari aparţin
claselor I şi II.
Antigenele slabe (uşoare) sunt codificate de sistemul minor de histo-
compatibilitate şi determină respingerea lentă a grefei de piele, în circa 200 de zile.
La om, corespondentul sistemului molecular antigenic H-2 de la şoarece este
complexul antigenic al sistemului HLA (Human Leucocyte Antigen). Denumirea
semnifică faptul că moleculele sistemului au fost detectate iniţial (J. Dausset, 1958),
pe suprafaţa leucocitelor. Antigenele complexelor H-2 şi HLA au o varietate
antigenică individuală şi de aceea natura lor chimică se poate studia numai în
populaţii genetic pure (inbred) de şoarece, obţinute prin împerecheri multiple între
indivizii aceleiaşi descendenţe.
Au fost descrise 3 clase distincte de molecule: MHC de clasa I, MHC de clasa
II şi MHC de clasa III.

3.4.1. Antigenele MHC de clasa I

Moleculele MHC de clasa I sunt glicoproteine membranate codificate de


genele din clasa I ale MHC şi sunt prezente pe membrana tuturor celulelor nucleate
din organism. Din acest motiv ele reprezintă antigenele clasice de transplant. Au rol în
prezentarea epitopilor, rezultaţi din fragmentarea antigenelor, limfocitelor T citotoxice
CD8 pozitive (Tc).
O moleculă MHC clasa I este alcătuită dintr-un lanţ H (Heavy) polipeptidic
glicozilat (45 kD), în asociaţie strânsă, necovalentă, cu β-2 microglobulina (12 kD),
un polipeptid care se găseşte şi în ser.
Catena H este alcătuită din 339 aminoacizi, distribuiţi în următoarele 5
domenii:
- trei domenii extracelulare, în regiunea N-terminală, notate cu α-l, α-2, α-3,
fiecare cu câte 90 de aminoacizi. Sub acţiunea papainei, pot fi clivate de restul
moleculei. Domeniile α-2 şi α-3 prezintă legături S-S intracatenare şi formează
bucle de 63 şi respectiv 86 aminoacizi;
- domeniul transmembranar conţine 25 resturi de aminoacizi hidrofobi, care
traversează membrana. Imediat deasupra acestui domeniu se găsesc 5 aminoacizi
bazici (Arg, Leu), tipici pentru proteinele legate de membrană, cu rolul de a ancora
lanţul polipeptidic în membrană;
- domeniul hidrofil cito-plasmatic (30 de aminoacizi la om, 40 la şoarece),
conţine în special serină, unele resturi fiind fosforilate, este implicat în
transmiterea semnalului de la domeniile extracelulare, la mediatorii citoplasmatici.
Acest domeniu conţine resturi de cisteină cu rol în legarea prin intermediul
punţilor S-S, de alte catene H sau de proteine citoplasmatice.
Componenta glucidică este alcătuită din două grupări, fiecare fiind formată
din 12-15 resturi de zaharuri, ataşate de domeniile α-1 şi α-2. Sunt oligozaharide care
conţin manoză, de care se leagă catene laterale de glucozamină şi acid sialic.
Catena H are o regiune variabilă în jumătatea N-terminală, cu două subzone
hipervariabile, care diferă prin mai mult de 60% din aminoacizi, de la un organism la
altul, localizate în domeniile α-1 şi α-2. Studiile prin difracţie cu raze X ale
domeniilor extracelulare, cristalizate după clivarea cu papaină arată că domeniile α-1
şi α-2 sunt foarte asemănătoare ca secvenţă de amino-acizi şi prin pliere formează
împreună o cavitate moleculară, presupusă a fi situsul de legare stabilă a epitopului
antigenic. Cavitatea, susţinută de secvenţe β-pliate ale aceloraşi domenii α-1 şi α-2,
este ocupată de o moleculă lineară, care este un peptid ce cristalizează concomitent cu
catena H. Situsul cavitar, după ce leagă antigenul, formează un complex recunoscut
de limfocitele TCD8. Restul catenei H corespunde regiunii constante.
β-2 microglobulina (β-2 m) (o globulină mică, ce migrează la electroforeză în
regiunea β-2) a fost descoperită în 1968, în urina pacienţilor cu disfuncţie renală
provocată de intoxicaţia cronică cu cadmiu. Este sintetizată de majoritatea celulelor
din organism. Conţine circa 100 aminoacizi, cu uşoare variaţii numerice. Nu prezintă
variabilitate detectabilă pe cale chimică sau imunologică şi nu este glicozilată.
Ca şi domeniul α-3 al catenei H, β-2 m prezintă omologie a secvenţei de
aminoacizi cu domeniile constante ale moleculei de Ig. Secvenţa de aminoacizi a β-
2 m formează un singur domeniu stabilizat printr-o punte S-S,
între două resturi de cisteină.
Fig.3.I.a. Reprezentarea schematică în “ochi de pasăre” a suprafeţei superioare a moleculei
MHC clasa I umane, bazată pe structura
obţinută în cristalografie cu raze x. Secvenţele
β-pliate care formează baza cavităţii sunt
marcate prin săgeţi groase, orientate în direcţia
amino-carboxil. Secvenţele α-helicale sunt
reprezentate prin liniile groase spiralate.
Suprafeţele interne ale celor două helice şi faţa
superioară a secvenţelor β-pliate formează o
cavitate. Cele două sfere negre reprezintă o
legătură S-S intracatenară.

β-2 m se asociază necovalent cu


lanţul H al moleculei MHC clasa I, prin
interacţiunea cu domeniul α-3, dar studiile
recente de cristalografie cu raze X,
sugerează un contact extins cu toate cele trei domenii. Moleculele de β-2 m legate, se
află în echilibru cantitativ cu cele din plasmă.

Fig.3.I.b. Vedere laterală a aceleiaşi


molecule, care arată anatomia cavităţii şi
plierea domeniilor α-3 şi β- 2 m (4 catene
β-pliate antiparalele pe o faţă şi 3 pe
cealaltă) (după Roitt, 1997)
Asocierea celor două catene se face după terminarea sintezei lor şi este o
condiţie obligatorie pentru transportul moleculelor MHC I de la reticulul endoplasmic
la membrana citoplasmatică şi pentru ancorarea lor în membrană. Celulele liniei
Daudi (derivată din limfomul Burkitt), deşi sintetizează catena H, nu exprimă
molecule MHC I, deoarece nu sintetizează β-2 m.
Lanţul  are structură similară la toate speciile de mamifere, fiind deosebite
doar de secvenţa aminoacizilor, care diferă nu atât între specii cât şi între indivizii
aceleaşi specii. Acest polimorfism conferă caracteristici antigenice diferite fiecărui
subiect şi din acest motiv AgMHC sunt considerate a fi un fel de carnete de identitate
genetice şi moleculare pentru fiecare individ.

3.4.2. Antigenele MHC de clasa II

Moleculele MHC de clasa II sunt tot glicoproteine membranare


heterodimere codificate însă de genele din clasa II ale MHC. Ele sunt formate din
două lanţuri polipeptidice: lanţul  şi lanţul  şi au o distribuţie celulară mult mai
redusă, fiind exprimate selectiv pe suprafaţa celulelor prezentatoare de Ag (APC):
monocite, macrofage, celule dendritice, LB. MHC de clasa II sunt polimorfe şi au
rolul de a prezenta limfocitelor T helper/inductoare CD4 pozitive epitopii rezultaţi din
fragmentarea antigenelor exogene în lizozomii din APC.

Fig.3.II. Reprezentarea schematică a


moleculelor MHC clasa II-a. Molecula este
formată din 2 catene diferite (α şi β), legate
necovalent, a căror extremitate C-terminală se
inseră în citoplasmă. Cele două catene au câte
două domenii globulare, asemănătoare cu
domeniile Ig. Cu excepţia domeniului α-1, toate
celelalte sunt stabilizate printr-o punte S-S
intracatenară. Cele două catene sunt
glicozilate (după Roitt, 1997).

Domeniile α-1 şi β-1 au o variabilitate


accentuată a secvenţei de aminoacizi. Ele se
asociază pentru a forma o structură ce
delimitează o cavitate în care este legat
peptidul antigenic.
Domeniile α-2 şi β-2 prezintă omologie a secvenţei de aminoacizi, cu
domeniile moleculei de Ig.
Domeniile α-2, β-1 şi β-2 sunt stabilizate prin legături S-S, iar domeniile α- 1,
α-2 şi β-2 sunt glicozilate. Gruparea glucidică conţine manoză, galactoză, fucoză, glu-
cozamină. Diferenţele greutăţii moleculare a celor două catene se datorează nivelului
diferit de glicozilare.

3.4.3. Antigenele MHC de clasa III

Moleculele MHC de clasa III nu sunt membranare, prezintă un polimorfism


redus şi nu au rol în prezentarea antigenelor. Unele dintre ele sunt implicate în
răspunsul imun, în special în distrugerea celulelor, fie direct (factorul de necroză
tumorală THF- şi ), fie prin intermediul Ac specifici precum componentele
complementului C2, C4, factorul B, sau în oposonizare, prelucrarea Ag (proteine de
şoc caloric HSP), producerea de anafilatoxine şi substanţe chemotactice.

3.5. Antigenele tumorale

După modul de inducţie a exprimării genice, antigenele prezentate pe celula


malignă, se clasifică în:
- Antigenele virus-induse, exprimate de novo: Virusul oncogen, intrat în celulă, se
integrează (se cuplează cu ADN-ul nuclear), determinând ulterior, prin genele sale,
exprimarea unor noi antigene (antigenul “T”, antigenul “TARA” – tumour-
associated rejection antigen, antigenul “TSRA”- tumour specific rejection
antigen).
- Antigene celulare derepresate odată cu cancerizarea. Este vorba de antigene,
pentru a căror sinteză şi exprimare există gene structurale în ADN-ul celular. Dar
care sunt represate (inactive) în celula normală: antigenul carcino- embrionar , de
exemplu, care este prezent pe suprafaţa celulei normale embrionar-fetale, nu este
prezent pe suprafaţa celulei normale adulte şi se regăseşte pe suprafaţa celei
malignizate. Aceasta se explică prin faptul că gena structurală care codifică
exprimarea acestui antigen se manifestă activ la embrion şi făt, este represată la
adult şi redevine aptă de inducere a exprimării antigenului odată cu malignizarea
(depresie genică). Antigenul carcino- embrionar are mare însemnătate în
imunodiagnosticul unor tumori, el reprezentând fie prin exprimarea sa pe suprafaţa
tumorii, fie mai ales sub formă liberă, în ser, un imumomarker precoce, în special
în cancerele colo-rectale sau hepatice. Din aceeaşi categorie, fac parte şi alte
onocoantigene ca: CA-125 (pentru cancerul ovarian) , SHYFFRA (pentru cancerul
bronho-pulmonar), de asemenea cu mare valoare diagnostică şi prognostică.

3.6. Alte antigene

După originea lor antigenele naturale pot fi clasificate în mai multe categorii:

3.6.1. Antigene virale

Antigenele virale sunt de obicei componente proteice ale capsidei virale. O


situaţie specială o au virusurile învelite, de exemplu cele gripale. La acestea,
antigenele anvelopei, situate la suprafaţa virusului – hemaglutinina şi neuraminidaza –
au o deosebită importanţă, deoarece sunt responsabile de variaţia antigenică, care stă
la baza apariţiei epidemiilor şi pandemiilor. Cu toate eforturile depuse de cercetători,
gripa a rămas una din bolile infecto-contagioase cu extindere mondială greu de
stăpânit, în fiecare sezon rece apărând noi variante antigenice, faţă de care populaţia
nu este imună.
Patru considerente pot fi avute în vedere la gruparea antigenelor virale:
localizare, potenţial imunogen, specificitate, exprimare în sau pe celula infectată cu
oncogene virale:
a) Localizare. Antigenele virusurilor pot fi situate la diferite niveluri:
- În nucleoproteina profundă (antigenul NP al virusului gripal);
- În capsomerele capsidei (antigenele enterovirale, antigenele
adenovirale)
- La nivelul învelişului (antigenele glicoproteice ale virusului HIV,
neuraminidaza şi hemaglutinina virusului gripal)
- Eliberate în mediul extracelular (hemaglutinele poxvirale)
b) Potenţial imunogen. În general, antigenele profunde (legate de acidul
nucleic viral) sunt mai puţin imunogene, în vreme ce antigenele capsidale (cele
enterovirale) sau de înveliş (neuramidaza, hemaglutina virusului gripal,
glicoproteinele gp 120 şi gp 41 ale virusului HIV) reprezintă imunogene puternice.

c) Specificitate. Din acest punct de vedere se disting:


- Antigene de grup (arbovirusuri de grup A sau B, virusuri Coxsakie de
grup A sau B)
- Antigene de tip (virus poliomielitic de tip 1, 2 sau 3; virus herpes
simplex de tip 1 sau 2; virus gripal de tip A, B sau C)
- Antigene de subtip (subtipurile de virus gripal A sau B, respectiv
subtipurile de virus HIV, legate de fenomenul variaţiei antigenice)
- Antigene de tulpină (variaţiile intratipice ale virusurilor poliomielitice,
covariate cu neuropatoogenitatea tulpinii)
d) Exprimare în sau pe celula infectată cu oncogene virale. Pe lângă
antigenele de novo, exprimate pe celula malignizată consecutiv integrării unui virus
oncogen, în cazul unor virusuri care îşi programează sintezele prin revers-
transcripţie, manifestând şi potenţial oncogen, ele pot apărea în citoplasma celulei
infectate sau se exprimă pe suprafaţa acesteia ca proteinele p10, p12, p15, p30
(retrovirusuri de tip C).
Pentru unele antigene virale (capsidale, de înveliş) se pot folosi tehnici de
identificare uzuale, în prezenţa anticorpilor standard (reacţia de inhibare a
hemaglutinării, reacţia de seroneutralizare). Pentru antigene virale exprimate pe
suprafaţa celulelor virus-infectate se poate utiliza imunofluorescenţa directă sau
indirectă. În vederea depistării antigenelor virale “libere” în ser (antigenele
virusurilor hepatice, de tipul HBs sau Hbe, antigenul p24 al virusului HIV) se pot
utiliza tehnici imunoenzimatice de tip ELISA. Antigenele retrovirale pot fi decelate cu
tehnici radioimunologice.
În lumea agenţilor virali, plasticitatea antigenică are un caracter permanent,
grevând de multe ori epidemiologia bolilor aferente. Ca exemple pentru variaţia
antigenică la virusuri pot fi date:
- Variaţia antigenică a virusurilor gripale. Prin pasaj interuman spontan sau
pasaj om-animal, mai ales în cazul virusurilor gripale de tip A, datorită fenomenelor
genetice de selecţie a mutantelor, dar mai ales de recombinare naturală, apar la
intervale de timp variabile noi variante sau subtipuri virale, faţă de care populaţia
umană, imunizată prin boală sau prin infecţie inaparentă cu prilejul unui val epidemic
anterior de gripă, nu este pregătită imunologic. Astfel se explică de ce acelaşi individ
poate contacta gripă de mai multe ori în viaţă (cu variante de virus diferite, de la o
perioadă la alta). Un fenomen corelat este şi “păcatul antigenic originar”, constând în
aceea că subiecţii imunizaţi cu o variantă de virus gripal care a circulat cu mai multe
decenii în urmă sunt mai puternic apăraţi imunologic în prezenţa unei variante
proaspete de virus gripal, comparativ cu cei care au trecut printr-o epidemie mai
recentă. Explicaţia este legată de revenirea “ciclică” în populaţia umană a unor
variante sau subtipuri aparţinând unei perioade anterioare (20-30 de ani). Variaţia
antigenică a virusurilor gripale are consecinţe şi în planul imunoprofilaxiei, deoarece
se impune dezideratul obligatoriu de a introduce în vaccinul antigripal o variantă
antigenică cât mai apropiată de cea circulantă sau care ar putea circula în curând într-o
anumită zonă geografică cu endemie de gripă.
- Variaţia antigenică a virusului HIV. “Mobilitatea” genomului viral HIV este
chiar mai mare decât a virusurilor gripale. Aşa se explică apariţia ciclică de variante
antigenice, legate mai ales de glicoproteina de înveliş gp 120. Mecanismul constă tot
din producerea de recombinări genetice naturale prin pasaj interuman. Acest fapt
reprezintă unul din handicapurile aplicării pe scară largă a vaccinării anti-HIV.

3.6.2. Antigenele bacteriene


Antigenele bacteriene sunt de mai multe categorii: “O” somatice, “H”
flagelare sau ciliare, “F” fimbriare, “K” de înveliş. “Vi” de suprafaţă (de virulenţă).
Antigenele bacteriene se împart în: corpusculare (de structură) şi solubile.
a) Antigenele bacteriene corpusculare (de structură) pot fi legate de
elementele anexă ale celulei bacteriene (cili, fibrii, capsulă) sau de corpul celulei.
Legate de elementele anexă ale celulei bacteriene.
Anexele ciliare (flagelare sau “H”) au o mare importanţă mai ales la
enterobacteriile ciliate (E.coli, Salmonella). La salmonelle, ele prezintă fenomenul
genetic al “variaţiei de fază”, în sensul că se pot găsi în faza specifică sau nespecifică,
după cum tulpina bacteriană este proaspăt izolată sau este întreţinută prin subcultivări
in vitro. Antigenele H ale salmonellelor se pot manifesta în faza nespecifică şi la
tulpini proaspete, dar izolate de la cazuri tratate insuficient sau inadecvat cu
antibiotice per os. Fenomenul “variaţiei de fază” prezintă importanţă practică în
metodologia de identificare serologică a serotipurilor din genul Salmonella.
Antigenele capsulare strâns ataşate capsulei bacteriene, se corelează adeseori
cu virulenţa tulpinii (la pneumococ sau meningococ). La pneumococ, antigenul
capsular conferă specificitatea de tip, având o pondere majoră în identificarea
serologică a tulpinilor. Polizaharidul capsular pneumococic este, de fapt o haptenă, el
putând induce sinteza de anticorpi specifici la animal (şoarece) numai dacă este cuplat
cu o proteină-purtător. Acest proces de legare a haptenei polizaharidice capsulare se
produce şi în condiţii de imunizare spontană (om, animal) cu proteine din organism.
Specificitatea de tip a polizaharizilor pneumococici capsulari se datorează
deosebirilor, de la un tip la altul, în ceea ce priveşte conţinutul molecular în hexoze
sau metilpentoze. Astfel tipul I de pneumococ conţine acid galacturonic, galactoză,
fucoză, glucozamină, tipul II conţine acid glucoronic, glucoză şi ramnoză, pe când
tipul III are un antigen capsular compus dintr-un polimer de acid cellobionic
(glucoză+acid glucoronic). Imunogenitatea antigenelor capsulare ale pneumococului
depinde şi de specia la care se administrează complexul haptenă-purtător (puternică la
om şi şoarece; slabă la iepure şi cal), fapt care pledează în favoarea factorului genetic
(de specie) în modularea imunogenităţii. Este de asemenea de notat că răspunsul
secundar (anamnestic) faţă de antigenul pneumococic diferă de cel faţă de alte
antigene, în sensul că deşi marchează o alură progresivă, nu depăşeşte nivelul
răspunsului primar.

Antigenele fimbriale sunt proteine mai puţin cunoscute ca structură şi


antigenicitate decât cele ciliare şi capsulare. Este probabil că ele contribuie la
potenţarea rolului fimbriilor, în ataşarea germenilor bacterieni la suprafaţa unor
mucoase ca: E. coli enteropatogen în intestin sau Neisseria gonorhoae în căile
genitale.

Legate de corpul microbian (somatice)


Antigene streptococice. Unele antigene legate de corpul streptococului
determină specificitatea de grup, în cazul grupului A ele conţinând polimeri ramificaţi
de ramnoză şi N-acetilglucozamină. Alt antigen streptococic situat în peretele celular
este proteina M, legată de virulenţa tulpinii, care induce anticorpi sistemic aglutinaţi
protectori (anti-MAP “M-associated protein).
Antigenele bacililorGram-negativi (endotoxinele). De natură glucido- lipido-
polipeptidică, ele definesc grupul unor germeni (Salmonella, Shigella, E. coli) Sunt de
regulă puternic imunogene, determinând sinteza de anticorpi aglutinaţi, mai mult sau
mai puţin protectori. De analiza structurii antigenului glucido-lipido-polipeptidic
enterobacterian se leagă numele cercetătoarei românce Lydia Mesrobeanu care
împreună cu francezul Boivin a descris acest antigen în anul 1934. Din componenţa
acestui tip de antigen, face parte lipopolizaharidul (LPS “lipopolysaccharide”) cu rol
de imunoadjuvant şi de mitogen nespecific. Polizaharidul fosforilat din cadrul LPS
este constituit din unităţi repetitive de hexoze şi aminohexoze. Dintre hexoze, unele se
găsesc foarte rar în natură, reprezentând “scheletul” structural al antigenelor somatice
la bacteriile bacilare Gram-negative (tiveloza, decuoza, paratoza, colitoza).
b) Antigenele bacteriene solubile reprezintă antigene eliberate de bacterii în
mediul ambiant. Ele se împart în: exotoxine şi exoenzime.
Exotoxinele sunt sintetizate şi eliberate în mediu de către bacteriile toxigene:
Corynebacterium diphteriae, clostridium tetani, clostridiile gangrenei gazoase,
Clostridium botulinum, etc. Cu excepţia toxinei bultulinice, înalt termostabilă,
celelalte sunt termolabile. Ca structură, reprezintă holoproteine şi sunt imunogene, în
sensul că induc în organism, fie spontan (prin boală), fie prin vaccinare – administrare
sub formă nenocivă, adică formolate – anticorpi neutralizanţi protectori. Tot în
această categorie, putem include toxina eritrogenă a streptococului beta-homolitic,
capabilă de a imuniza protector. O notă particulară o aduce streptolizina O, aparţinând
tulpinilor de streptococ beta-hemolitic grup A, capabilă să inducă anticorpi
neutralizanţi sistemici, dar fără acţiune protectoare.
Exoenzimele. Unele enzime legate de virulenţă (capacitatea de invazie a unor
tulpini bacteriene) sunt şi antigene specifice de specie şi chiar serotip (fibrinolizele
streptococilor şi stafilococilor, streptodornaza streptococică, lecitinaza speciei
Clostridium perfrigens).

3.6.3. Antigenele parazitare

Antigenele parazitare pot fi particulate (legate de celulă) sau solubile.

Parametrii de clasificare a antigenelor parazitare pot fi trei: după natura


parazitului (antigene helmintice şi antigene ale protozoarelor); după localizare
(antigene legate de corpul parazitului şi antigene “solubile”, deci eliberate în mediu);
după forma de imunitate indusă prioritar (antigene care induc sinteză de anticorpi –
mai ales, helmintice, dar şi ale protozoarelor cavitare precum Giardia sau Entamoeba;
antigene care induc imunitate celulară – cu deosebire protozoarele tisulare, precum
Plasmodium, leishmania, Toxoplasma, Trypanosoma, dar şi unii helmiţi ca Taenia
echinococus sau Ankylostoma doudenale).
Pe de altă parte, remarcăm şi cazul antigenelor parazitare, posibilitatea
apariţiei, prin pasaj interuman, a variaţiei antigenice, ca la unele protozoare tisulare
(Trypanosoma, Plasmodium).
3.6.4. Antigenele celulare

Antigenele celulare sunt prezente pe membrană sau în interiorul celulelor


organismelor pluricelulare.
- Antigenele sistemului ABO au descrise în 1900 de Landsteiner, care a observat că
pe suprafaţa hematiilor există două antigene diferite, pe care le-a numit
aglutinogen A şi B. În ser se găsesc anticorpi naturali (IgM) ce aglutinează
eritrocitele respective – aglutina, sau hemaglutina,  şi  (anticorpi anti-A
respectiv anti-B). Persoanele a căror hematii posedă antigenul (aglutinogenul A)
prezintă în ser anticorpi anti-B şi invers. În funcţie de prezenţa sau absenţa
aglutinelor si hemaglutinelor, populaţia umană se împarte în patru grupe distincte:
 Grupa 0I este lipsită de antigenele A sau B, dar are în ser ambele aglutine (  şi
). Subiecţii din acest grup sunt consideraţi “donori universali”, deoarece pot
dona sânge atât celor din grupul lor cât şi celorlalte grupe. Hematiile lor, care
nu posedă antigenele A sau B, nu vor fi aglutinate de către hemaglutinele  sau
 din serul unui primitor care aparţine celorlalte grupe. În schimb, ei nu pot
primi sânge decât de la cei din acelaşi grup, deoarece după transfuzie hematiile
provenite de la celelalte grupe vor fi aglutinate de aglutinele  şi/sau 
existente în propriul ser.
 Grupa AII, cu aglutinogen A şi hemaglutină  (Ac anti-B), poate să primească
sânge de la cei din acelaşi grup sau de la cei O I şi pot dona sânge celor din
grupul lor sau din grupul ABIV.
 Grupa BIII, are aglutinogen B şi hemaglutină  (anti-A), pot primi de la O I şi
propriul grup şi dona grupului lor şi subiecţilor ABIV.
 Grupa ABIV sau a “primitorilor universali”, poate să primească sânge de la
indivizii tuturor grupelor anterioare, deoarece nu au în ser hemaglutine. Se
înţelege că nu pot dona decât celor din acelaşi grup sanguin.
- Antigenele sistemului Rh au fost descrise de Landsteiner, împreună cu Wiener,
patru decenii mai târziu. Ei au observat că serul de iepure imunizat cu hematiile
maimuţei Macaccus rhesus aglutinează eritrocitele a 85% din oameni, eritrocitele
Rh+. Aceste antigene, ca şi cele ale sistemului ABO, sunt transmise ereditar. O
mamă Rh- care poartă un fetus Rh +, caracter moştenit de la tată va fi imunizată de
hematiile fetale şi va produce anticorpi (IgG), anti-Rh care, trecând prin placentă,
produc aglutinarea eritrocitelor fătului şi moartea intrauterină sau eritroblastoza
nou născutului. Spre deosebire de aglutinele din sistemul ABO, în sistemul Rh nu
există anticorpi naturali, ei apar după imunizarea persoanelor Rh -, a mamei cu
hematii Rh+ fetale sau după transfuzii sanguine de la persoane Rh +.
- Alte antigene celulare sunt prezente pe limfocite, monocite/macrofage,
granulocite, trombocite sau pe suprafaţa diferitelor celule din organe şi ţesuturi.
Aceste antigene sunt răspunzătoare de specificitatea de specie, de grup, de organ
sau sunt caracteristice pentru un anumit subiect dintr-o anume specie.
3.7. Superantigenele

Superantigenele (S-Ag) sunt o familie de molecule care stimulează un număr


foarte mare de LT prin legarea foarte diferită de cea utilizată pentru marea majoritate
a imunogenelor T. Ele unesc anumite porţiuni variabile din lanţul beta (V ) al TCR de
molecule MHC de clasa II (lanţul ) de pe apc, în domeniile externe faţă de zonele lor
de prezentare a epitopilor. Majoritatea S-Ag sunt exogene, toxine ale unor bacterii,
dar pot fi şi endogene, produşi ai genelor unor retrovirusuri integrate în genomul
celulelor gazdă. Primele sunt în principal exotoxinele, respectiv enterotoxinele,
eliberate de unele serotipuri de stafilococ aureu (Stapfylococcus aureus) (SE-A, SE-B,
SE-C1, 2 şi 3, SE-D, SE-E), precum şi exotoxinele produse de câteva tulpini de
streptococ piogen (Streptococus pyogenes) de grup A (SPE-A, B, C, D).
Pe lângă acestea au mai fost descrise alte toxine, cu rol de superantigene,
secretate fie de S. aureus: toxina dermatitei exfoliative (TD), toxina sindromului de
şoc toxic (TSST-1), fie de alte bacterii: enterotoxine produse de Clostridium
perfrigens (CPE), mitogenul solubil de Mycoplasma arthridis (MAS), antigenul de
Yesinia enterocolică (YEA) etc.
Cele mai studiate superantigene virale sunt superantigenul Mls (minor
lymfocyte-stimulating) codificat de MMTV (virusul tumorii mamare la şoarece),
existent însă doar la şoareci şi proteina N din nucleocapsida virusului rabiei.
Mecanismul de acţiune diferă de cel al antigenelor clasice. Deoarece S-Ag
stimulează LT în forma sa integrală, fără a fi în prealabil prelucrat în peptide, si se
leagă de alţi AA – situaţi pe partea exterioară a domeniului V din lanţurile  ale TCR
şi a moleculelor MHC (în special de clasa II), stimularea va interesa un număr mult
mai mare de limfocite(10-40%, care au domeniul V  adecvat) decât cea indusă de un
Ag obişnuit (<0,01%, care au receptori specifici pentru antigenul respectiv) şi la
concentraţii mult mai mici.
Efectele activării policlonale a LT pot fi:
- Stimularea proliferării LT şi producerea de citokine proinflamatoare, care stau la
baza simptomatologiei din toxiinfecţiile alimentare (inflamaţie, diaree, şoc);

- Declanşarea de boli autoimune prin activarea LT citotoxice şi helper autoreactive,


ducând la creşterea producerii de autoanticorpi (scleroza în plăci sau poliartrita
reumatoidă);
- Apariţia imunosupresiei, prin anergizarea LT de memorie, survenită după o
activare tranzitorie.
Recent au fost descrise molecule care deoarece acţionează la nivelul
limfocitelor B, în mod similar cu superantigenele T, au fost denumite Superantigene B
(S-AgB). Cele mai cunoscute sunt: proteina de membrană a stafilococului aureu
(SpA) şi gliproteina de înveliş a virusului imunodeficienţei umane HIV-1 (gp 120).
SpA se leagă de domeniul variabil din lanţul greu al imunoglobulinelor (familia VH3)
atât secretate cât şi de membrană. Fiind multivalentă,, ea produce legarea încrucişată a
receptorilor membranali (BCR) şi activarea unui număr mare de limfocite B, dar –
spre deosebire de LT – numai în prezenţa unei costimulări (IL-2 sau altă citokină).
Fig. 3.III. Activarea limfocitelor T helper şi limfocitelor B prin superantigene

3.8. Imunizarea

Antigenele injectate la animal sunt frecvent asociate unor adjuvanți ai


imunității, substanțe sau amestecuri care cresc imunogenitatea antigenelor
determinând în general o reacție inflamatorie care încetinește eliminarea antigenui și
care favorizează captarea și prezentarea sa de catre APC. Adjuvanții cel mai frecvent
utilizați sunt hidoxidul de aluminiu sau substanțe de origine bateriană. Adjuvantul
incomplet Freund este o emulsie formată din apă, ulei mineral și un agent
emulsionant(TWEEN). Adjuvantul complet Freund conține printre altele bacterii
omorâte(Mycobacterium tuberculosis).
Imunizarea cuprinde o primă administrare pe cale subcutanată,
intramusculară, intraperitoneală sau intravenoasă a antigenului urmată tot la 3
săptămâni de un rapel. Dacă se urmareste obținerea de anticorpi față de molecule
mici(hormoni, peptide biologice mici, medicamente) această substanță este cuplată cu
o proteină carrier prin legarea covalenta: albumina de altă specie, hemocianina, etc.
Se pot obține două tipuri de seruri:
 Imunoseruri polivalente. Serul de animal este prelevat la 8 zile după injectarea
rapelului. Acest imunoser conține diverși anticorpi față de substanța injectată
având specificități diferite. Este un reactiv complex, variabil după fiecare rapel dar
de mare afinitate.
 Seruri monoclonale. Se prelevează celulele limfocitare sanguine sau splenice ale
animalului la 48 de ore după rapel. Aceste celule sunt fuzionate cu celulele
mielomatoase pentru a le imortaliza sau cu celule infectate cu virusul Epstein Barr.
După cultură se selecționează cele care produc mai mulți anticorpi față de
substanța injectată. Prin diluție limitată se izolează un singur limfocit care este pus
să prolifereze. Se obține astfel un ser monoclonal format din imunglobuline cu o
singură natură și specificitate care recunosc un singur epitop. Reactivul obținut
este foarte omogen, poate avea reacții încrucișate neașteptate și o afinitate
variabilă.
La om vaccinarea vizează obținerea unei producții de anticorpi protectori față
de o anumită boală. Adjuvantul Freund nu a fost folosit niciodată datorită riscului de
apariție a abcesului local sau al poliartritei. Hidorxidul de aluminiu este uneori utilizat
ca în vaccinul DTAB. Vaccinarea cuprinde frecvent 3 administrări injectabile
succesive, separate la intervale de 1-2 luni. Injecțiile rapel, tot la 5 ani la subiecții sub
20 de ani și tot la 10 ani la subiecții mai în vârstă, permit intreținerea protecției active.
Unele vaccinuri se administrează pe cale bucală asigurând o iminitate eficace cu Ac
din clasa lgA, față de agentii patogeni cu cale de intrare digestivă, ca în cazul
virusului poliomielitei.

Rezumat
Antigenele corespund tuturor substanțelor capabile să declanșeze un răspuns
imun specific celular sau umoral. Structura recunoscută sau epitopul cuprinde o parte
poliozidică rigidă de 5 sau 6 oze sau o parte peptidică continuă sau discontinuă de 15
aminoacizi care pot veni în contact cu paratopul anticorpului. Antigenul complet
cuprinde una/mai multe porțiuni purtătoare care se pot cupla cu moleculele MHC și
una/mai multe specificități recunoscute de TCR sau de lg. Imunizarea permite
producerea de imunoseruri specifice policlonale, pornind de la un limfocit B specific
fuzionat cu o celulă imortalizată și amplificat prin cultura in vitro
Capitolul 4
MODALITĂŢILE DE APĂRARE
A ORGANISMULUI
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați

Apărarea este asigurată de mecanisme complicate celulare şi umorale, de


rezistenţă şi imunitate. Funcţia esenţială a sistemelor de apărare este protecţia faţă de
agenţii patogeni invadatori. Interacţiunea permanentă cu microorganismele are un rol
hotărâtor în dobândirea complexităţii structurale şi funcţionale a sistemului imunitar.
Dovada o constituie faptul că la animalele germ-free (axenice), numărul limfocitelor
B şi titrul anticorpilor serici naturali sunt de 5-10 ori mai mici decât la organismele
convenţionale. Evoluţia a generat tipuri celulare specializate, tot mai eficiente
funcţional, care neutralizează, sechestrează, omoară sau îndepărtează agenţii
infecţioşi.
În funcţie de performanţele antigenului (natura, cantitatea, calea de
pătrundere în organism) precum şi de calitatea genetică şi starea fiziologică a
organismului în cauză, imunitatea poate fi naturală (imunitatea de specie) şi sau
dobândită (individuală). La aceste două forme clasice s-a adăugat în ultimul timp şi
cea de toleranţă imună.

4.1. Rezistenţa naturală

Imunitatea naturală (de specie) are un substrat genetic şi înseamnă lipsa de


receptivitate faţă de un anumit agent infecţios. De aceea, corect în acest caz se
foloseşte denumirea de rezistenţă înnăscută, rezistenţă nespecifică sau rezistenţă
naturală (constituţională). Principalele sale particularităţi sunt:
- cuprinde toţi indivizii unei specii fără excepţii;
- s-a realizat şi perfecţionat printr-o îndelungată dezvoltare filogenetică;
- se manifestă nespecific şi nediferenţiat, indiferent de natura agentului infecţios;
- are un caracter genetic şi prin urmare transmitere ereditară;
- poate interesa chiar unii indivizi din cadrul unei specii susceptibile.

Factorii care asigură rezistenţa naturală sunt pasivi şi activi. Factorii pasivi
sunt cei tisulari – barierele naturale în calea invaziei microbiene – iar cei activi pot fi
umorali sau celulari.

4.1.1. Factori pasivi (tisulari)

Factorii pasivi sunt reprezentaţi de structurile anatomice de înveliş ale


organismului şi care, atât timp cât sunt intacte structural şi funcţional, realizează o
barieră primară prin care se împiedică pătrunderea “nonself”-ului.
Intrarea în organism a majorităţii agenţilor microbieni patogeni este
împiedicată prin diverse mecanisme nespecifice:
 Pielea se opune pătrunderii microorganismelor, în cazul în care este intactă, nu
prezintă soluţii de continuitate, datorită unui cumul de proprietăţi:
- integritatea anatomică se constituie într-o barieră ideală de protecţie;
- descuamarea continuă a stratului cornos al epidermului care se opune
colonizării de durată a microorganismelor de suprafaţă;
- aciditatea (PH: 3-5) datorită acizilor graşi nesaturaţi;
- secreţia glandelor sebacee şi sudoripare care sunt concentrate în zone cu risc de
infecţie.
 Mucoasele au rol în realizarea unei bariere de protecţie prin mai multe proprietăţi:
- Prezenţa mucusului formează un strat vâscos, aderent cu rol protector şi care
antrenează fixarea şi neutralizarea bacteriilor;
- Producerea unui PH acid (mucoasa gastrică, vaginală) se opune colonizării
bacteriene în exces a acestor organe cavitare.
 Microbiocenozele locale dispersate în întreg organismul, s-au constituit în specii
de cele mai multe ori comensale (nepatogene) şi împiedică în mod normal
dezvoltarea unor populaţii patogene. Microbiocenoza cavităţii bucale sau cea a
colonului în condiţiile unor tratamente intempestive, brutale şi greu de justificat
pot fi distruse, favorizând dezvoltarea ulterioară a unor bacterii patogene sau a
ciupercilor (micoze).

4.1.2. Factorii umorali

Factorii umorali sunt factori activi care asigură rezistenţa naturală şi sunt
prezenţi în sânge, limfă, lichid articular, lichid cefalorahidian, diverse secreţii (lapte,
salivă, lacrimi). Cei mai bine caracterizaţi şi mai importanţi factori umorali sunt:
lizozimul, properdina, sistemul complement, lizina, spermina.
 Lizozimul este o enzimă care degradează pereţii microbieni prin scindarea
legăturilor glicozidice, ceea ce duce la permeabilizarea membranei şi distrugerea
agentului patogen prin şoc osmotic. Enzima este produsă de celulele fagocitare,
macrofagele şi neutrofilele, prezente în aproape toate ţesuturile şi fluidele
organismului, cu excepţia urnii, transpiraţiei, umorii apoase. Lizozimul protejează
mucoasele nazală, bucală, conjunctivală şi corneea împotriva bacteriilor.
C= O

Stabilizare prin reacţie cu


Inactivare prin reacţie cu apa

SH C=O

OH O
Suprafaţă bacteriană
R=NH2 sau OH

Fig.4.I. Reprezentare schematică a legăturii tiolester a


moleculei C3 şi a rolului ei
în formarea legăturilor covalente cu alte grupări (E. Carasevici)

 Mucusul are mai multe calităţi antibacteriene, chimice şi fizice. În


componenţa sa intră mucinele, glicoproteine secretate de mucoase, care prin
componenţa lor polizaharidică împiedică ataşarea microorganismelor de
glicoproteinele de pe membranele celulelor organismului gazdă. Agenţii patogeni
prezintă la suprafaţă molecule de adeziune, adezine sau hemaglutine, prin care se
ataşează de aceste glicoproteine celulare, promovând astfel colonizarea şi infecţia.
Microbii sunt captaţi de mucus şi pot fi în acest mod eliminaţi.
 Proteazele din tractul gastrointestinal au efecte antibacteriene prin
degradarea proteinelor. Marea majoritate a microbilor sunt distruşi în urma acţiunii
pepsinei, din stomac, ce acţionează la pH 1,0. Rarele bacterii acidofile, rezistente la
atacul pepsinei, pot fi distruse de proteazele din partea superioară a intestinului subţire
sau intră în competiţie pentru nutrienţi cu microorganismele nepatogene din intestin.
Când acestea sunt distruse de tratamentele cu antibiotice, se produce frecvent
înlocuirea lor cu microorganisme patogene.
 Opsonina este denumirea tuturor componentelor serice care se leagă de
suprafaţa microbilor sau celulelor promovând astfel fagocitarea acestora şi ulterior
distrugerea lor intracelulară. Legarea opsoninei de antigenele solubile sau particulate
este denumită opsonizare. Principalele molecule care intervin în opsonizare sunt:
anticorpii şi unele componente ale complementului.
 Sistemul complement. Complementul reprezintă un complex de 20 de
proteine, care împreună cu sistemul coagulării, fibrinolizei şi cel formator de kinină,
constituie o parte din sistemele enzimatice plasmatice.
Particularitatea comună a acestor sisteme este producerea unui răspuns rapid
şi, mult amplificat la un stimul declanşator, prin fenomenul de “cascadă”. Acest
fenomen este posibil datorită faptului că o parte din factorii complementului sunt
zimogeni (pro-enzime) a căror activitate necesită clivajul proteolitic.
Componentele complementului sunt desemnate prin litera C urmată de un
număr, care este corelat mai mult cu momentul cronologic al descoperirii acestor
factori, decât cu ordinea intrării lor în reacţie. Alţi factori ai complementului sunt
desemnaţi prin literele: B, D, H, I, P. Componentele complementului sunt sintetizate
în principal de ficat, dar macrofagele şi fibroblastele pot sintetiza şi ele unii factori
(C2, C3, C4, C5, B, D, P, I). Există două căi de activare a sistemului complement:
calea alternă şi calea clasică.
Calea alternă de activare a complementului. Este iniţiată în absenţa
anticorpilor, aparţinând imunităţii nespecifice. Complementul pivot al acestei căi este
factorul C3, care este cel mai abundent în plasmă (1,2 mg/ml) şi are o greutate
moleculară de 195 kDa. C3 prezintă o legătură internă de tip tiolester între reziduu de
cisteină şi unul de glutamină, care permite reacţia formei solubile a C3 cu apa. Calea
laternă se află continuu într-o stare de activare spontană la o rată foarte scăzută
datorită hidrolizei C3 de către apă.
Această reacţie duce la formarea unui interval instabil numit C3i sau
C3[H2O] similar ca funcţie cu C3b (produs prin clivarea C3). În prezenţa magneziului
(Mg24) C3i se poate cupla cu un alt component al complementului, factorul B. După
complexarea cu C3i, factorul B devine susceptibil clivajului de către altă enzimă
plasmatică, factorul D (o serin protează prezentă în ser în forma activă).
Factorul D clivează proteolitic factorul B, eliberând un fragment mic (Ba),
fragment mai mare(Bb) rămânând asociat la C3i. Complexul C3iBb este instabil, fiind
rapid degradat dacă nu este stabilizat de un alt factor al căii alterne, properdina.
Complexul C3iBb stabil este capabil să cliveze C3 într-un fragment
mic (C3a) şi unul mare (C3b). Fragmentul C3b este instabil, legătura tiolester fiind
susceptibilă atacului de către grupări nucleofilice (amino sau hroxil).
Suprafaţa microbiană
Fig.4.II. Clivajul spontan al C3şi calea alternă de activare a sistemului
complement
Majoritatea legăturilor tiolester din C3b reacţionează rapid cu moleculele de
apă, fiind inactivate. Totuşi, unele legături tiolester sunt transesterificate prin
formarea unor legături covalente cu grupări amidice sau ester prezente pe
suprafeţele microbiene, C3b fiind astfel stabilizat.
În continuare, C3b fixat pe suprafaţa microbiană se comportă similar C3i:
recrutează factorul B, care este clivat de către factorul D într-un fragment mic Ba
(eliberat în plasmă) şi un fragment mare Bb, care rămâne ataşat la C3b. Complexul
C3Bb reprezintă C3 convertaza căii alterne deoarece clivează C3, generând noi
cantităţi de C3b care se depun pe suprafaţa bacteriei şi fragmente C3a, eliberate în
plasmă.
În mod normal clivajul spontan al C3 este reglat la nivele foarte mici. Deşi
C3b este generat spontan continuu în circulaţie, nu induce efecte negative deoarece
este rapid hidrolizat într-o formă inactivă.
Suprafaţă self Suprafaţă bacteriană
C3
Fig.4.III. Reglarea căii alterne a complementului

Nivelul C3b este controlat în două moduri: C3b este instabil în soluţie şi
factorul B este uşor înlocuit cu factorul H, complexul C3bH este susceptibil la
degradare prin factorul I (factor inactivator al C3b), care clivează C3b în fragmentul
inactiv biologic iC3b şi C3f şi apoi C3c şi C3dg. Factorul I este o serin protează
prezentă şi activă în mod normal în plasmă. Dacă C3b se depune pe suprafaţa
celulelor autologe este rapid inactivat prin acţiunea factorilor H şi I
Spre deosebire de aceasta, depozitarea C3b pe suprafeţele microbiene (de
pe care lipsesc proteinele reglatoare), duce la legarea factorului B şi formarea
convertazei active C3bBb. Bacteriile fixează pe suprafaţa lor formată din
carbohidraţi convertaza C3, stabilizând-o şi în acest mod protejând fragmentul C3b
de intervenţia factorului H. Properdina acţionează ulterior pe convertaza legată la
suprafaţa bacteriei, stabilizând-o şi mai mult.
Calea alternă furnizează şi un mecanism intrinsec de amplificare pentru
sistemul complement, prin faptul că fragmentele C3b generate şi depuse pe
suprafaţa bacteriană formează noi convertaze C3.Cum C3b poate fi generat şi pe
cale clasică, se poate produce activarea căii alterne, care va amplifica şi calea
clasică.Unele dintre moleculele C3b generate de convertaza C3 a căii aeriene se
leagă la C3 convertaza depusă pe suprafaţa bacteriană, rezultând complexul
C3bBbC3b. Acest complex reprezintă C5 convertaza căii alterne, având funcţia
de a cliva C5. Din acest moment, calea alternă şi cea clasică converg (calea post
C3). Convertaza C5 clivează factorul C5 în două fragmente: C5a (eliberat în
plasmă) şi C5b. C5b este legat slab la C3b şi duce la ataşarea rapidă, neenzimatică,
a C6 şi C7 la C5b. Complexul C5bC6C7 este slab legat pe membrana bacteriei, dar
are afinitate pentru lanţul peptidic  al C8. Lanţul  al C8 se inseră în
membrana bacteriei şi generează modificarea conformaţiei C9,
care se transformă într-o moleculă amfipatică capabilă să se insereze
în bistratul lipidic. În continuare, C9 polimerizează şi se formează o
structură anulară, numită MAC (membrane attack complex) care
permite pătrunderea în celulă a apei şi electroliţilor. Datorită presiunii
coloid osmotice intracelulare mari apare un influx net de sodiu şi apă
care duce frecvent la liza osmotică a celulei.

Fig.4.IV. Formarea complexului atac membranar (E. Carasevici, 1999)

Calea clasică de activare a complementului. Este iniţiată de anticorpii


legaţi pe suprafaţa microorganismului, care interacţionează cu factorul C1q.
Activarea apare prin legarea C1q la un situs (plasat la nivelul domeniului C H2
pentru molecula de imunoglobulină G şi în domeniul C H3 la imunoglobulina M) de
pe fragmentul Fc al imunoglobulinei. Moleculele de imunoglobuline native nu
interacţionează cu C1q. Situsurile de interacţiune cu componentul C1q sunt
demascate numai de configuraţia spaţială a moleculelor de anticorpi complexate cu
antigen. Cele mai eficiente în activarea complementului sunt moleculele de IgG
(IgG1 şi IgG3) şi IgM.
C1q este format dintr-un trunchi central similar colagenului, ramificat în 6
lanţuri peptidice, fiecare prezentând în vârf un domeniu globular cu un situs de
legare al anticorpilor. C1q este polivalent în ceea ce priveşte legarea anticorpilor.
C1q se asociază cu alte două subunităţi, C1r şi C1s formând un complex, stabil în
prezenţa calciului. Complexul conţine câte două molecule C1r şi C1s.
În mod normal, activarea spontană a complexului C1r-C1s este împiedicată
de un factor inhibitor numit C1-Inh. În momentul în care complexul antigen-
anticorp se ataşează la două sau mai multe capete globulare ale C1q (unde se găsesc
situsurile de interacţiune cu anticorpul), apare o modificare a conformaţiei
moleculei, care duce la eliberarea C1-Ihn şi la activarea autocatalitică a unei
molecule de C1r şi ambele clivează cele două molecule de C1s, activându-le. Atât
C1r cât şi C1s conţin unităţi repetitive de 60 de aminoacizi, cu o structură globulară,
numite unităţi repetitive de consens (short consensus repeat) sau proteine repetitive
de control a complementului (complement control protein repeat).
C1s activat are activitate serin proteazică şi poate acţiona asupra factorului
C4 după ce acesta s-a legat la complexul C1, C4, care prezintă o legătură tiolester
similară C3, este clivat enzimatic de C1s şi generează un fragment mic, C4a şi unul
mare C4b (similar cu C3b în ceea ce priveşte activitatea lui de opsonizare). C4b se
poate lega fie la complexul C1-anticorp, fie la suprafaţa microorganismului. C4a are
activitate anafilatoxinică, dar mai scăzută decât C5a şi C3a. în prezenţa
magneziului, C2 se poate ataşa la C4b, devenind astfel susceptibil la clivajul de
către C1s. Produsul rezultat este complexul C4b2b care este C3 convertaza căii
clasice, care are aceeaşi acţiune cu complexul C3Bb.
Calea post C3 este iniţiată prin formarea C5 convertazei, prin ataşarea de
C3b la C4b2b, rezultând complexul C4bC2bC3b, C5 convertaza căii clasice. C5
convertaza căii clasice clivează C5 într-un fragment mic C5a (eliberat în plasmă) şi
un fragment mare C5b. Evenimentele următoare se succed identic în cele două căi
(ataşarea factorilor C6, C7, C8 şi C9) rezultând în final generarea complexului de
atac membranar.
Odată activate complet, atât calea clasică cât şi cea alternă au capacitatea să
genereze foarte repede o cantitate mare de molecule C3b sub acţiunea convertazei
C3.
Aceste procese trebuie să fie atent reglate, atât în plasmă cât şi pe suprafaţa
celulelor gazdei, pentru a împiedica consecinţele patologice datorate consumului
excesiv de C3, generării în exces a mediatorilor inflamaţiei şi lizei celulelor self.
C3 convertaza

Fig.4.V. Calea clasică de activare a complementului

Primul mecanism care controlează convertaza C3 este reprezentat de


factorul I. Factorul I este o serin protează plasmatică, care clivează C3b, C4b cât şi
compuşii lor de degradare, împiedicându-i să mai participe la formarea
convertazelor C3 şi C5. Activitatea factorului I este complet dependentă de co-
factori solubili sau membranari. Cel mai important co-factor membranar pentru
factorul I este MCP (membrane cofactor protein); prezenţa lui pe membrana
celulelor mamiferelor şi absenţa de pe suprafeţele microbiene, asigură inhibiţia
selectivă a activării complementului doar pe celulele gazdei. Factorul H şi C4bp
(binding protein) sunt proteine plasmatice, care sunt co-factori importanţi pentru
factorul I. Factorul H şi C4bp au funcţii importante în principal în reglarea activării
complementului în fază solubilă, dar pot acţiona şi pe componentele
complementului legate pe membrană. Atât factorul H cât şi C4bp acţionează şi prin
disocierea convertazelor C3. Factorul H se poate lega de C3b sau C3i în fază
solubilă, crescându-le afinitatea pentru factorul I. C4bp dezlocuieşte C2b din
complexul C4b2b şi este co-factor pentru factorul I care clivează C4b în fragmente
inactive.
CR1 (complement receptor 1) este o proteină membranară care leagă
atât C3b cât şi C4b, accelerând disocierea convertazelor C3 generate pe cale alternă
sau clasică. CR1 este co-factor pentru factorul I.
Alt factor membranar reglator sete DAF (decay-accelerating factor) care
se leagă de convertaza C3 (alternă sau clasică) şi induce eliberarea rapidă a Bb sau
C2b. DAF nu are şi activitate de co-factor pentru factorul I.
Formarea complexului de atac membranar este controlată de doi factori:
CD59 (protein) şi HRF (homologus restriction factor). CD%( şi HRF împiedică
asamblarea MAC în faza C8-C9.
Cea mai importantă acţiune a complementului este facilitarea preluării şi
distrugerii patogenilor de către fagocite. Aceasta se realizează prin recunoaştere
specifică a componentelor complementului legate pe suprafaţa patogenului de către
receptorii pentru complement (CR) de pe fagocite.
Tabelul 4.I. Comparaţie între cele două căi de activare a complementului
Calea clasică Calea alternă
Interacţionează cu imunitatea specifică Aparţine imunităţii nespecifice
Iniţiată de anticorpul legat la antigen Iniţiată de suprafeţele bacteriene
Necesită intervenţia tuturor celor 9
componente majore ale complementului Nu necesită intervenţia factorilor C1, C4, C2
Trei faze: Trei faze:
- Faza de iniţiere diferită - Faza de iniţiere diferită
- Faza de amplificare diferită - Faza de amplificare diferită
- Faza de atac membranar comună - Faza de atac membranar comună

Există mai multe tipuri de receptori pentru complement, dintre care unii
(CR1, CR2, CR3, CR4) reacţionează cu fragmente mari (C3b) şi stimulează
fagocitoza patogenilor opsonizaţi, iar alţii sunt specifici pentru fragmentele mici
(C5a, C3a, C4a) cu rol în procesul inflamator.
Receptorii pentru complement de pe suprafaţa eritrocitelor umane au rol în
îndepărtarea complexelor imune care conţin C3b, C4b pe suprafaţa eritrocitelor şi
transportul lor la nivelul ficatului şi splinei unde sunt îndepărtate de către fagocite.
Sistemul complement are multiple efecte biologice, dintre care cele mai
importante sunt: opsonizarea (se augmentează fagocitoza acestuia de către celulele
fagocitare), chemotacismul (eliberarea unor componente în cursul activării ce atrag
celulele fagocitare), liza agentului patogen (se realizează distrugerea sa).

Defecte ale sistemului complement


Genele pentru factorii B, C2 şi C4 ai complementului sunt localizate în
regiunea genelor pentru MHC numită clasa III, de pe cromozomul 6 la om. Genele
pentru proteinele reglatoare ale complementului şi pentru unii receptori ai
complementului se găsesc pe cromozomul 1, împreună cu genele pentru C6, C7, C8
şi C9.
La om au fost descrise deficienţe congenitale ale tuturor componentelor
complementului, cu excepţia factorului B. Aceste defecte duc frecvent la creşterea
susceptibilităţii pentru infecţii bacteriene sau la boli autoimune produse prin
complexe imune circulante.
Deficienţa severă sau absenţa C3 se asociază cu o predispoziţie la infecţii
cu piogeni (pneumonie, meningită, otită, faringită)
Deficienţa ereditară în factorul inhibitor al C1 (C1 Inh) duce la producerea
excesivă de C2a şi se caracterizează prin episoade recurente de edem localizat.
Condiţia respectivă a fost numită edem angioneurotic ereditar.
Sistemul complement are şi efecte negative, în anumite condiţii:
- se poate fixa pe mastocite, trombocite sau polimorfonucleare, ceea ce are ca
rezultat eliberarea de histamină şi creşterea permeabilităţii vasculare consecutivă
cu apariţia şocului anafilactic letal în unele situaţii;
- poete favoriza precipitarea complexelor antigen-anticorp la nivelul peretelui
vascular (fenomen Arthus) cu gama largă de manifestări clinice grave.
Complementul este format din mai multe fracţiuni a căror activare se poate face
în funcţie de natura antigenului dar şi de alţi factori.
 Properdina este o glicoproteină cu efect antibacterian, antiviral şi antineoplazic
implicată în activarea complementului.
 Spermina şi spermidina sunt proteine cu efect bactericid în special asupra
cocilor Gram pozitivi şi negativi (stafilococ, gonococ), dar şi asupra bacilului
Koch. Se găsesc în lichidul seminal precum şi în ţesutul renal.
 Proteina C-reactivă face parte din proteinele plasmatice de fază acută, a căror
concentraţie creşte în cursul infecţiilor. Ea acţionează ca o opsonină prin legarea
de peretele celulelor bacteriene care duce la activarea complementului.
 Lactoferina şi transferina sunt proteine care fixează fierul competitiv cu
microorganismele, dar şi cu celulele active aflate în dezvoltare de exemplu
celulele embrionare, celule neoplazice.
 Interferonii (IFN) sunt un grup de proteine secretate de diferite celule
(macrofage, fibroblaşti, limfocite), cu rol antiviral. Ei sunt produşi rapid în
cursul infecţiei şi constituie prima linie de rezistenţă împotriva unui număr mare
de virusuri.

4.1.3. Factori celulari

Fagocitoza este ingerarea şi distrugerea în interiorul celulelor a substanţelor


particulate (bacteriile). Fagocitoza reprezintă o formă de endocitoză, o alta fiind
pinocitoza (internalizarea fluidelor).
Fagocitoza necesită energie (generată pe calea metabolismului glucidic),
sinteză de noi membrane celulare şi un sistem al proteinelor contractile
citoplasmatice foarte activ. Există mai multe tipuri de celule fagocitare.
Metchnikoff a descris două tipuri de fagocite pe care le-a denumit: microfage şi
macrofage.
Se consideră că factorii celulari au rolul principal în apărarea rapidă,
iniţială faţă de infecţii. Ei intervin în procesele de apărare, ca celule efectoare
nespecifice, atât prin fagocitoză cât şi prin pinocitoză şi produc în acest fel
distrugerea microorganismelor. Cele mai cunoscute şi importante celule cu rol
fagocitar sunt granulocitele sau polimorfonuclearele (au granule în citoplasmă şi
nucleul multilobat – polimorf): neutrofilele, eozinofilele, bazofilele, mastocitele şi
celulele fagocitare mononucleare – macrofagele. Toate aceste celule provin dintr-
un strămoş comun – celulă suşe (stem) mieloidă, care, la rândul ei provine dintr-o
celulă suşe (stem) hematopoietică pluripotentă.

4.1.3.1. Polimorfonuclearele neutrofile

Leucocitele polimorfonucleare neutrofile (PMN) sunt celule mici


(microfagelor descrise de Metchnikoff), care îşi au originea dintr-un precursor
comun din măduva hematopoietică (celula sistem hematopoietică). Neutrofilele sunt
granulocite circulante în sânge şi formează populaţia predominantă de leucocite
sanguine. PMN sunt celule terminale incapabile de diviziune, cu viaţă scurtă, care
migrează foarte rapid la sediul invaziei microorganismelor prin traversarea peretelui
vascular. Neutrofilele au nucleu polilobat şi foarte multe granule care nu se
colorează cu hematoxilină şi eosină.
Neutrofilele au trei tipuri de granule:
 Primare, numite şi azurofile deoarece se colorează în albastru închis cu
colorantul Wright, şi care reprezintă 33% din totalul granulelor lizozomale.
Lizozomii reprezintă “saci” cu enzime, care fuzionează cu fagozomul pentru a
forma fagolizozomul. Granulele primare conţin multe enzime hidrolitice:
mieloperoxidaza, lizozimul şi proteinele cationice bazice bogate în arginină.
 Secundare sau specifice (67% din granulele lizozomale) conţin fosfataza
alcalină, lactoferina (chelator al fierului; împiedică achiziţionarea lui de către
bacterii) şi lizozim.
 Terţiare asemănătoare lizozomilor convenţionali şi care conţin hidrolaze acide.
1-neutrofile; 2-eozinofile; 3-bazofile; 4-monocite; 5-limfocite; 6-trombocite; 7-macrofage;
8-mastocite; 9-celule Kupffer; 10-plasmocite (Dr. J. Centner)
Granulocitele neutrofile au depozite importante de glicogen, care pot fi
utilizate pentru glicoliză, permiţând funcţionarea acestor celule şi în condiţii de
anaerobioză. Polimorfonuclearele neutrofile sunt esenţiale în apărarea împotriva
bacteriilor piogene.
Polimoronuclearele neutrofile sunt primele care intervin în apărare, fiind
implicate în procese inflamatorii acute şi cronice, cu funcţii fagocitare foarte active.
Dintre globulele albe ale sângelui, ele sunt cele mai numeroase 60-70%, adică 3-
6.000/mmc. Celula (cu diametru de 10-12) prezintă un nucleu caracteristic, dens şi
format din mai mulţi lobi. Citoplasma este abundentă, uşor bazofilă şi cu numeroase
granulaţii. Granulele sunt de două tipuri:
 Lizozomi (granulaţii azurofile primare şi secundare) care au un conţinut bogat în
enzime hidrolitice (proteolitice şi glicolitice) şi alte molecule active implicate în
inflamaţie, care se unesc cu veziculele de fagocitoză (fagozomi) şi formează
fagolizozomi.
 Peroxixomi care conţin enzime de reducere a oxigenului şi peroxidului de
hidrogen, având ca efect generarea de compuşi toxici ai oxigenului şi halide
toxice pentru microbi – mieloperoxidaza.
PMN se caracterizează printr-o mare capacitate de locomoţie. Dacă sunt
atrase de substanţele chemotactice, ele aderă la suprafaţa celulelor endoteliate ale
vaselor şi apoi trec prin peretele acestora în ţesuturi (diapedeză). Sunt abundente în
sânge şi constituie principala componentă a puroiului, în inflamaţii. Neutrofilele au
şi un echipament enzimatic lizozomal foarte eficient, capabil să elimine bacterii
Gram-pozitive, Gram-negative, fungi şi chiar unele virusuri cu anvelopă. În
procesul de fagocitoză digeră total bacteriile, fără conservarea determinanţilor
antigenici. Conţinutul granulelor poate fi eliberat extracelular în cazul stimulării cu
complexe antigen-anticorp, având efecte nefaste asupra ţesuturilor din jur, fenomen
important în patogenia bolilor cu complexe imune (hipersensibilitate de tip III).

4.1.3.2. Eozinofilele

Eozinofilele reprezintă 2-5% din totalul leucocitelor din sânge. Au un


aspect asemănător cu cel al neutrofilelor (diametru 9-12 , nucleu bilobat) cu
excepţia granulaţiilor care sunt mult mai mari, ocupă toată citoplasma şi se
colorează în roşu cu eozină. Acestea conţin enzime, proteine şi factori toxici
(proteina majoră bazică), care pot fi eliberaţi fie în exteriorul celulei (exocitoză), în
urma activării eozinofilului, fie în vacuole de fagocitoză din interiorul celulei, cu
efecte toxice asupra microbilor fagocitaţi. Eozinofilele au un rol major în apărarea
faţă de paraziţii mari (helminţi, larve de schistosoma) şi sunt implicate într-o serie
de procese inflamatoare, prin efectele citotoxice ale conţinutului granulelor şi prin
eliberarea unor mediatori chemotactici, care atrag alte celule la locul inflamaţiei.
4.1.3.3. Bazofilele şi mastocitele

Bazofilele sunt rare în sângele periferic (  0,5% din totalul leucocitelor),


mai mici decât restul granulocitelor (diametru 5-7 ), cu nucleu bi- sau multilobat,
caracterizat prin granule mai mari din citoplasmă, care se colorează în violet închis
(coloraţia May-Grünwald-Giemsa). Proprietăţile lor funcţionale sunt similare cu
cele ale mastocitelor. Mastocitele sunt celule mononucleare mari, ovoide sau
alungite, cu nucleu unic, excentric, dar prezintă în citoplasmă granulaţii de acelaşi
tip.
Ele sunt de două feluri:
 asociate ţesutului conjunctiv (concentrate în piele, timus, ţesut limfoid)
 asociate mucoaselor (vezică urinară, pe mucoasele tractului căilor respiratorii şi
digestive).
Ambele tipuri de celule participă la o mare varietate de procese patologice,
în special alergice. În aceste afecţiuni, deţin rolul cheie de eliberare din granule a
unor mediatori chimici ce conduc la declanşarea unor procese inflamatorii sau de
hipersensibilitate. Bazofilele şi mastocitele sunt primele care stimulează afluxul
PMN şi al monocitelor la locul inflamaţiei şi eliberează o serie de mediatori solubili
din granulaţii, care intervin în principal în şocul anafilactic: heparină, histamină,
factori chemotactici, SRS-A, enzime proteolitice, etc.

4.1.3.4. Trombocitele (plachetele)

Trombocitele provin din megacariotele mari din măduva osoasă şi au un rol


principal în coagulare, dar sunt implicate şi în procesele inflamatorii. Ele conţin
granulaţii (granule  şi , bogate în enzime proteolitice, amine vasoactive şi
proteine catodice), se agregă la suprafaţa endoteliilor lezate şi eliberează substanţe
chemotactice (atrag PMN), şi activează complementul. Valoarea medie normală din
sânge a trombocitelor este 250.000/mmc.

4.1.3.5. Monocite /macrofage

Macrofagele derivă din măduva hematopoietică, care se diferenţiază în


monocite circulante. Monocitele sanguine sunt prezente în proporţie mai mică în
sânge comparativ cu neutrofilele. Monocitele migrează în ţesuturi unde se
diferenţiază în macrofage, care sunt răspândite în toate ţesuturile corpului şi
formează sistemul fagocitelor mononucleare. Macrofagele sunt celule cu viaţă
lungă, cu rol important în combaterea microorganismelor (bacterii, virusuri,
protozoare) capabile să trăiască în interiorul gazdei.
Monocitele sunt celule mononucleate mari (diametru 10-15 ), cu un nucleu
oval încurbat, de forma boabelor de fasole (cu cromatina mai laxă decât cea a
granulocitelor) şi conţin în citoplasmă granulaţii azurofile (lizozomi şi vacuole de
fagocitoză). Monocitele circulă în sânge ( 6,5% din totalul leucocitelor), dar pot
imigra în ţesuturi, unde sunt numite macrofage, celule mari (diametru20-200 m),
79
adesea de formă neregulată şi cu citoplasmă abundentă. Macrofagele se găsesc în
toate organele şi în ţesuturile conjunctive, fiind denumite după localizare: celule
microgliare (în sistemul nervos central), Kupffer (în ficat), macrofage alveolare (în
plămân), osteoclaste (în oase). Unele se pot diferenţia în alt tip de celule, denumite
celule dendritice. Macrofagele au multiple funcţii şi participă bidirecţional în
interacţiunea dintre imunitatea înnăscută şi cea adaptivă:
 Macrofagele fagocitează particulele străine: microbi, macromolecule şi chiar
celule proprii lezate sau moarte (hematii îmbătrânite), fiind considerate
principalele “celule gunoier” ale organismului. Sunt capabile să ajungă la locul
stimulului şi să înglobeze particula străină prin pinocitoză sau prin fagocitoză.
Macrofagele secretă enzime, produse toxice ale oxigenului şi NO, care pot ucide
microbii, controlând astfel răspândirea infecţiilor, dar să şi lezeze celulele
proprii din imediata vecinătate.

Fagocitoza poate fi divizată în patru stadii:


 Chemotaxia reprezintă migrarea fagocitelor la sediul invaziei microbiene sub
influenţa unor factori chemotactici. Invazia bacteriană şi distrucţiile tisulare duc la
producerea unei mari varietăţi de factori chemotactici: fragmentul C5a (generat prin
activarea sistemului de complement), interleuchina 8 (IL-8) produsă de multe celule
(macrofage, fibroblaşti, celule epiteliale şi endoteliale), molecule eliberate de
neutrofile, mastocite şi trombocite (leukotriene, histamină) şi produşi bacterieni
(peptide care conţin aminoacidul formil-metonină, absent din celulele mamiferelor).
Neutrofilele sunt primele care răspund la stimulii chemotactici şi migrează mai
rapid decât monocitele. La sediul infecţiei, neutrofilele mor şi îşi eliberează
conţinutul, ceea ce duce la distrucţii tisulare şi generarea de noi factori chemotactici.
În momentul în care monocitele (macrofagele) ajung la locul invaziei, distrug
microorganismele restante şi materialele rezultate din distrugerea neutrofilelor şi a
ţesuturilor şi iniţiază procesul de reparare tisulară.
bacterie

lizozomale nucleu

Fig.4.VI. Chemotaxia

 Aderenţa bacteriei la suprafaţa fagocitului este mediată de mecanisme primitive


de recunoaştere, care probabil implică carbohidraţi. Integrinele
leucocitare CD11b/CD18 sau CD11c/CD18 recunosc constituenţi ai peretelui
bacterian ca lipolizaharidul (LPS).

Bacterie opsonizată
cu Ig
Fig. 4.VII. Aderenţa

 Alţi receptori exprimaţi de macrofagele tisulare şi neutrofile implicaţi de


macrofagele tisulare şi neutrofile implicaţi în recunoaşterea componentelor
microbiene comune sunt: receptorul pentru manoză al macrofagelor, receptorul
scavenger şi CD14 (leagă LPS). Macrofagele şi neutrofilele mai exprimă şi
receptori pentru fragmentul Fc al imunoglobulinelor şi pentru unele fragmente ale
sistemului complement (C3b). Astfel bacteriile acoperite cu anticorpi sau C3b pot
adera la fagocite prin intermediul acestor receptori şi stimula fagocitoza. Moleculele
care se depun pe suprafeţele bacteriene şi stimulează fagocitoza poartă numele de
opsonine. Anticorpii sunt cele mai eficiente opsonine, dar şi multe componente ale
complementului (C3b) acţionează astfel. Izotipurile IgG1 şi IgG3 sunt cele mai
active în opsonizare.
 Faza de ingestie presupune activarea sistemului contractil actină-miozină, care
provoacă apariţia unei depresiuni a membranei, care se accentuează şi avansează în
citoplasma celulei. În acest mod tot mai mulţi receptori adiacenţi de pe membrană
se pot ataşa succesiv la suprafaţa bacteriană şi membrana se închide progresiv în
jurul particulei, ca un fermoar. În final, bacteria este izolată complet de restul celulei
într-o vacuolă numită fagozom. Urmează fuziunea fagozomului cu lizozomii, cu
formarea unei vacuole numită fagolizozom.
Depresiunea
membranei
fagozom fagolizozom

lizozom
Fig.4.VIII. Ingestia

Faza de ingestie constă în eliberarea conţinutului granulelor secundare


(lizozomale) în interiorul fagozomului.

Fig.4.IX. Digestia bacteriei şi expulzia corpilor reziduali


Acest lucru poate apărea înainte de închiderea completă a membranei şi de
aceea există posibilitatea eliminării enzimelor în spaţiul interstiţial; expulzia
conţinutului granulelor în afara celulei se numeşte exocitoză sau regurgitare.
Conţinutul granulelor lizozomale digeră materialul ingerat, distrugând bacteriile;
bacteriile pot fi distruse complet sau pot rezulta corpi reziduali, care sunt expulzaţi
din celulă.
Fagocitarea bacteriilor neopsonizate, singure, fagocitoza are un randament
foarte mic, fiind dictată doar de aderenţa celulelor fagocitare la fosfolipidele şi
glucidele membranelor bacteriene. Randamentul creşte extrem de mult prin
intervenţia anticorpilor specifici şi a complementului, de la două ore, necesare
pentru fagocitarea a aproximativ 90% din bacterii, la o jumătate de oră pentru
99,99% din acestea dacă sunt învelite (opsonizate) cu anticorpi specifici şi
complement.
Distrugerea patogenilor fagocitaţi se poate realiza prin două mecanisme:
 Mecanisme oxigen-independente, realizate de:
 Enzime hidrolitice: catepsina G (proteinaza neutră), glicozidaze, fosfataze,
fosfolipaze şi arilsulfataze;
 Proteine cationice, nu sunt enzime, ci peptide bazice cu un conţinut bogat în
arginină (histonele nucleare). Acestea ucid microorganismele prin interacţiune
cu enzime microbiene esenţiale şi cu proteine transportoare ale bacteriei.
 Lizozimul este o mucopetidază care clivează peretele bacterian.

 Lactoferina acţionează prin legarea fierului necesar bacteriei.

 Mecanisme oxigen-dependente:
Evenimentele metabolice din timpul fagocitozei se însoţesc de un puseu al
metabolismului respirator al celulei, care duce la producerea unor metaboliţi
toxici ai oxigenului. În primul rând apare o creştere dramatică a activităţii
şuntului hexoz-monofosfaţilor, prin care se generează NADPH (nicotinamid
adenin dinucleotid fosfat). NADPH-ul este utilizat pentru reducerea oxigenului
molecular legat de un tip unic de citocrom din membrana plasmatică (cyt b 558).
Oxigenul este consumat şi convertit în anion superoxid (oxigen molecular care
a captat un electron în plus), O2 singlet, peroxid de hidrogen (H 2O2) şi radicali
hidroxil (OH). Toţi aceşti compuşi sunt agenţi microbicizi puternici.
Combinaţia peroxid, mieloperoxidază şi compuşi halogenaţi (ioni de clor)
constituie un sistem de halogenare foarte puternic, capabil să distrugă atât
bacterii cât şi virusuri.
 Macrofagele secretă substanţe cu rol în apărare cum sunt citokinele
chemotactice (chimiotactice), care atrag alte celule inflamatorii mai ales PMN,
responsabile de efectele sistemice ale inflamaţiei (IL-1, TNF, IL-6, IFN- ), şi
alte produse biologice active: componente ale sistemului complement, diverşi
factori ai coagulării (IX, X, V, VII), lipaze, eritropoietină, etc.
 Macrofagele au şi o funcţie imună foarte importantă, cu rol în apărarea specifică
a organismului, care se corelează nemijlocit cu cea fagocitară. Spre deosebire de
neutrofile, digestia antigenului se realizează cu menajarea epitopilor, care apoi
pot să fie prezentaţi pe suprafaţa membranei, macrofagele funcţionând ca celule
prezentatoare de antigen (APC- antigen-presenting cells). Î afară de rolul APC,
macrofagele produc mediatori (citokine) cu rol în stimularea proliferării şi
diferenţierii limfocitelor, precum şi molecule costimulatoare.
 Macrofagele activate pot exercita un efect citotoxic direct sau prin intermediul
anticorpilor asupra celulelor străine sau tumorale.

4.1.3.6. Celulele NK

Ucid fără restricţie MHC o largă varietate de celule tumorale şi infectate


viral, sau chiar bacterii izolate, fungi, paraziţi. Reprezintă o linie importantă şi
primordială de apărare a organismului. În sânge sunt recunoscute după aspectul
tipic, care se aseamănă cu limfocitele şi monocitele. Apar sub formă de limfocite
mari cu citoplasmă mai bogată, care conţine numeroase granulaţii azurofile (ca şi
monocite) fiind denumite limfocite mari granulare. Fagocitarii celulari şi umorali
ai imunităţii nespecifice reprezintă prima linie de apărare a organismului, care apare
rapid şi este similară în cazul oricărui tip de leziune (infecţii, traumatisme, arsuri,
etc.). Spre deosebire de imunitatea adaptivă, care apare mai lent, rezistenţa naturală
nu prezintă specificitate şi memorie. Cele două tipuri de imunitate sunt puternic
interconectate în organism, se influenţează şi se potenţează reciproc.
Factori fiziologici ai sistemului imun nespecific sunt:
 Temperatura corpului: multe microorganisme nu reuşesc să producă infecţii la
om deoarece temperatura de 37OC nu este favorabilă dezvoltării lor;
 Tensiunea de oxigen inhibă creşterea anaerobilor mai ales la nivelul plămânilor
unde este în mod special crescută;
 Balanţa hormonală: un nivel ridicat al corticosteroizilor diminuă răspunsul
inflamator şi duce la scăderea rezistenţei la infecţie. De aceea, persoanele aflate
sub corticoterapie pentru boli autoimune sau transplant de organe au o
susceptibilitate crescută la infecţii;
 Vârsta: persoanele sub 3 ani şi cele peste 75 de ani sunt mult mai susceptibile la
infecţii datorită răspunsului imun nespecific şi specific suboptimal.
Depăşirea acestor bariere duce la intervenţia a două categorii de sisteme de
apărare:
 Factori chimici (enzime bactericide);
 Fagocitoza.

4.2. Toleranţa imunologică

Este o stare caracterizată prin lipsa unei reacţii specifice a ţesutului limfoid
faţă de un antigen, când acesta este administrat în anumite doze, într-un anumit ritm
şi/sau pe o anumită cale de inoculare. Această stare este se asociază cu păstrarea
capacităţii organismului de a răspunde imun la toate antigenele, în afara celui care a
indus-o. Prima descriere a sa a fost făcută de Paul Ehrlich în anul 1900.
Există mai multe tipuri de toleranţă imunologică

4.2.1. Toleranţa naturală

Toleranţa naturală (acceptare a propriului) apare în cursul dezvoltării


ontogenice a sistemului imun faţă de structurile proprii şi se menţine stabilă în
cursul vieţii unui individ. Pe această cale organismul poate să recunoască şi să-şi
accepte propriile structuri şi să nu reacţioneze împotriva lor. În cazul în care
propriile structuri îşi modifică configuraţia (prin infecţii virale, bacteriene, etc.), ele
ies din tiparele “self”-ului devenind străine iar organismul care are un sistem
imunitar matur, cu o bună memorie imunologică, va reacţiona împotriva propriilor
structuri (cu toate că uneori rezultatul poate fi dăunător – boli autoimune). Singurul
lucru care contează pentru realizarea unui răspuns imun este ca o substanţă să fie
imunogenă, nu contează dacă este sau nu toxică, virulenă, patogenă, etc.

4.2.2. Toleranţa dobândită

Toleranţa dobândită se realizează la animale imunologic mature, cum este


cazul animalelor de experienţă inoculate repetat cu cantităţi mari de antigen,
toleranţă de doză înaltă, sau la cele inoculate repetat cu cantităţi foarte mici de
antigen, toleranţă de zonă joasă.
Toleranţa indusă de stări patologice apare în cursul unor boli care alterează
răspunsul imun normal (în cursul unor infecţii cronice)
Existenţa toleranţei imunologice a fost recunoscută încă din secolul XVII,
prin observarea respingerii grefelor între indivizi diferiţi şi acceptarea lor de către
acelaşi individ sau la gemenii monozigoţi. Experienţa şi observaţiile ulterioare au
demonstrat originea imună a rejetului de grefă şi faptul că toleranţa imunologică
poate fi indusă (demonstraţie pentru care F. Burnet şi P. Medawar au primit premiul
Nobel).
Există mai mulţi factori care influenţează inducerea toleranţei:
 Vârsta (toleranţa este mai uşor de indus la animalele tinere);

 Calitatea antigenului (imungenicitatea este invers proporţională cu


inducerea toleranţei)
 Alţi factori care favorizează inducerea toleranţei (iradierea limfoidă,
administrarea de droguri citostatice) şi care acţionează prin scăderea
numărului şi funcţiei limfocitelor T.
În acest proces complex intervin şi mediatori celulari de tipul limfokinelor.
Astfel IL-2 inhibă sau împiedică procesul de inducere a toleranţei. Un argument îl
constituie şi faptul că tratamentul cu medicamente de tipul cortizonului sau
ciclosporinei, care inhibă producerea de IL-2, duce la instalarea toleranţei faţă de
antigen.

4.3. Imunitatea dobândită

Imunitatea dobândită poate fi definită ca fiind capacitatea de răspuns imun


faţă de un antigen pe care o primeşte un individ:
 În mod activ – prin stimulare directă a sistemului imun de către antigenul
respectiv (virus, bacterie, parazit)
 În mod pasiv – datorită transferului de anticorpi (seropatie) ca atare ori
transplacentar, în cazul nou-născutului, sau prin transferul celulelor
limfoide sensibilizate provenite de la un alt individ imunizat cu
antigenul corespunzător.
Imunitatea dobândită (individuală) cuprinde două forme: imunitatea activă
(naturală – postinfecţioasă sau artificială - postvaccinare) şi imunitatea pasivă
(naturală – transplacentară sau artificială prin ser imun).

4.3.1. Imunitatea activă

În trecut imunitatea activă se dobândea în mod natural la trecerea infecţiei.


Odată cu perfecţionarea metodelor de vaccinare s-a realizat un deziderat de mare
importanţă, de a inocula forme atenuate ale agenţilor infecţioşi sau produşi ai
acestora (anatoxine) care stimulează sistemul imun de apărare al organismului fără
să producă boala.
De la trecerea prin infecţie (imunitate câştigată natural), cu riscurile pe care
le incumbă, spre profilaxie (imunitate artificială) prin vaccinuri, pasul a fost uriaşi
iar efectele lui s-au văzut în timp.
Vaccinurile în funcţie de provenienţa lor pot fi bacteriene sau virale, cu
virulenţa atenuată sau omorâte, obţinute în mod natural sau prin inginerie genetică.
Administrarea poate fi unică (o singură doză) sau cu rapeluri (revaccinări).
Imunitatea care se instalează poate fi de lungă durată sau de scurtă durată. Rareori
pot da reacţii adverse şi uneori au şi efecte secundare.

4.3.2. Imunitatea pasivă

Imunitatea pasivă poate să fie dobândită în mod natural, prin transferul


natural transplacentar al anticorpilor de la mamă la făt. Acest transfer se realizează
în mod pasiv, în sensul că mama oferă viitorului copil proprii ei anticorpi faţă de
unele infecţii pe care le-a avut sau faţă de care a fost vaccinată (difteria, rubeola,
poliomielita). În acest fel nou-născutul va fi temporar imun la aceste boli până când
anticorpii materni vor fi metabolizaţi şi înlocuiţi cu cei proprii. Perioada de protecţie
oferită de aceşti anticorpi este de aproximativ 4 luni – timp în care nou- născutul
este protejat de majoritatea bolilor infecţioase, boli care apar de regulă după
intervalul de timp menţionat.
Acest tip de imunitate poate fi câştigat şi în mod artificial prin inocularea de
anticorpi proveniţi de la pacienţi care au trecut prin infecţie (seroterapia cu ser de
convalescent sau prin administrare de anticorpi antitoxici – antitoxine). În ultimele
decenii, se practică administrarea de Ig specifice – preparate prin vaccinarea
animalelor de laborator. Avantajele seroterapiei cu astfel de gamaglobuline
heterologe sunt multiple – o serie de boli cu transmitere interumană (HAV, HBV,
CMV) fiind evitate.

4.3.3. Imunitate de protecţie

Imunitatea de protecţie (rezistenţa imună) se referă la protejarea


organismului faţă de o anumită infecţie. Poate fi de două feluri:
 Imunitatea de protecţie specifică se realizează fie ca urmare a trecerii
prin boală (febra tifoidă, scarlatina, rujeola), fie prin vaccinare. În ambele cazuri,
această stare se instalează atât prin răspuns umoral (imunitate mediată prin
anticorpi) cât şi prin răspuns celular (imunitate mediată celular), datorită activării
sistemului limfoid numai de către antigenul respectiv.
 Imunitatea de protecţie nespecifică se realizează prin participarea
tuturor mecanismelor nespecifice care contribuie la apărarea unui organism contra
unor macromolecule, microorganisme patogene şi altele care ar putea provoca starea
de boală. Deoarece nu implică recunoaşterea şi dezvoltarea unui răspuns imun
specific, termenul a fost înlocuit cu cel de rezistenţă nespecifică şi care se referă la
barierele fizico-chimice, fagocitoză, interferoni.

4.3.4. Imunitatea antitumorală

Imunitatea antitumorală este o stare de imunitate specifică anumitor


organisme, caracterizată prin capacitatea de a opri dezvoltarea unui proces
neoplazic. Eficienţa imună antitumorală depinde de capacitatea sistemului
mononuclear-macrofagic de a recunoaşte şi de a dezvolta un răspuns imun faţă de
celulele aberante de tip neoplazic apărute prin mutaţii sau ca urmare a integrării
unor virusuri oncogene în genomul celulelor normale ale organismului.

În acest proces acţionează conceptul de supraveghere imunologică


postulat de M.Burnet conform căruia sistemul imunologic al organismului
detectează rapid celulele proprii modificate malign, datorită noilor antigene apărute
pe suprafaţa acestor celule şi le distruge înainte de a avea timp să se multiplice,
prevenind în acest mod dezvoltarea cancerelor.
Capitolul 5
IMUNOGLOBULINELE ŞI
RĂSPUNSUL IMUNUMORAL

Existenţa anticorpilor a fost demonstrată de Behring şi Kitasato (1890), în


serul animalelor imunizate experimental cu toxina tetanică. Serul lor neutralizează
toxina in vitro şi o face inofensivă pentru animalele de experienţă. Autorii au folosit
denumirea de “anticorp” pentru a desemna substanţele protectoare ce apar în ser, cu
specificitate faţă de un antigen corpuscular (bacterii).
Heidelberger (1930) a purificat anticorpii din ser şi a evidenţiat că aparţin
fracţiei proteice. Tiselius şi Kabat (1938) au demonstrat experimental că, de cele
mai multe ori, funcţia de anticorp este asociată cu fracţia gama a proteinelor serice
şi le-au dat denumirea de gamaglobuline.
În 1970, prin consens între specialişti, OMS a stabilit ca substanţele cu
proprietăţi de anticorp, să fie grupate în categoria imunoglobulinelor, pornind de la
faptul că toate substanţele din acest grup au funcţie imunitară şi sunt cuprinse în
fracţia globulinică a serului. Anticorpii nu sunt numai gamaglobuline. Există şi alte
globuline cu funcţie de anticorp, după cum există şi gamaglobuline care nu au
activitate de anticorp (de exemplu, proteinele patologice Bence-Jones).
Totalul anticorpilor formează o familie de proteine plasmatice numite
imunoglubuline. Molecula de imunoglobulină are două funcţii distincte:
recunoaşterea specifică a patogenului care a declanşat răspunsul imun şi funcţia
biologică (recrutarea altor celule şi molecule pentru distrugerea patogenului după
legarea anticorpului de el). Cele două funcţii sunt separate structural în cadrul
moleculei de imunoglobulină. Relaţia dintre structura şi funcţia imunoglobulinelor
este rezultatul evoluţiei moleculare, prin duplicarea şi diversificarea unui domeniu
din structura moleculei.
Anticorpii sunt imunoglobuline care se sintetizează în organism după
pătrunderea unui antigen şi au proprietatea de a se cupla specific cu antigenul
inductor şi de a-i anihila acţiunea nocivă. Termenul de “anticorp” în accepţiunea sa
actuală, a fost folosit de Ehrlich (1891) în lucrarea “Studii experimentale asupra
imunităţii”.
În molecula imunoglobulinei există un paradox: uniformitatea domeniilor
omologe şi diversitatea domeniilor de recunoaştere. Structura de bază a anticorpilor
este reprezentată de domeniul imunoglobulinic. Şi alte proteine
ale sistemului imun (receptorul limfocitelor T-TCR, moleculele MHC,
moleculele CD4 şi CD8) conţin domenii similare, fiind incluse în
superfamilia imunoglobulinelor.

5.1. Structura imunoglobulinelor

Structura moleculei de imunoglobulină (Ig) s-a stabilit prin analiza


proteinelor omogene secretate de plasmocitoame, cu metodologii complexe:
biochimice, analitice, cristalografia prin difracţie cu raze X.

Fig.5.I. Structura moleculei de imunoglobulină

Unitatea structurală de bază a moleculei de Ig este monomerul. Acesta este


o unitate tetrapeptidică, formată prin asocierea a două lanţuri grele (H, Heavy =
greu), fiecare având circa 450 de aminoacizi şi o greutate moleculară cuprinsă între
50-76 kD şi două lanţuri uşoare (L, Light = uşor), fiecare având circa 216
aminoacizi şi o greutate moleculară de 25 kD. Cele 4 catene polipeptidice sunt
legate între ele prin punţi S-S şi se răsucesc în spirală - atât unul faţă de altul, dar şi
fiecare separat – faţă de propria-i axă, rezultând o configuraţie tridimensională,
stabilizată prin 16-24 legături S-S şi prin alte interacţiuni necovalente. Monomerul
tetrapeptidic tridimensional are formă de T sau de Y.

În funcţie de secvenţa aminoacizilor, fiecare lanţ polipeptidic este alcătuit


din două regiuni distincte:
a) regiunea constantă (C ) corespunde jumătăţii C-terminale a celor 4
catene polipeptidice. Are o secvenţă relativ uniformă a aminoacizilor şi asigură
unitatea structurală şi funcţională a moleculei de Ig;
b) regiunea variabilă (V) cuprinde o secvenţă de circa 110 aminoacizi în
jumătatea N-terminală a celor 4 catene polipeptidice. Mărimea sa nu este fixă,
deoarece intervin inserţii sau deleţii de 3-6 aminoacizi. Regiunile variabile ale
fiecărei perechi de catene formează situsul de combinare al moleculei de Ig, care
conferă specificitate de legare cu antigenul.
Regiunile variabile sunt identice în proporţie de 70-99%, dar specificitatea
antigenică va fi diferită chiar dacă regiunile variabile diferă doar printr-un singur
aminoacid.
Molecula prototip de imunoglobulină este imunoglobulina G1 (IgG1). Este
formată din patru lanţuri polipepticereunite într-un complex macromolecular prin
punţi disulfidice. Două lanţuri sunt mai mici şi sunt numite lanţuri uşoare (light
chains), iar cele două lanţuri mari sunt numite lanţuri grele (heavy chains)Datorită
faptului că doar una din cele două gene pentru lanţul greu şi respectiv uşor se
exprimă în celula formatoare de anticorpi (exclizie alelică – o singură alelă
funcţionează pentru lanţul H sau L), cele două lanţuri dintr-o moleculă de
imunoglobulină sunt identice.

5.2. Studiul prin digestie enzimatică a imunoglobu-linelor

Metodele de clivare şi de denaturare chimică a moleculei de


imunoglobulină au contribuit la înţelegerea structurii şi funcţiei sale. Clivarea s-a
realizat cu enzime proteolitice (papaină, pepsină, tripsină) sau prin cianoliză cu
BrCN.
Primele studii care au adus informaţii despre lanţurile monomerului de
imunoglobulină au fost efectuate de Edelman şi Porter (a tratat anticorpii obţinuţi la
iepure cu enzima proteolitică papaină şi apoi a separat produşii obţinuţi).
Digestia proteolitică cu papaină duce la obţinerea din molecula de
imunoglobulină a trei fragmente: două sunt identice (cu o greutate moleculară de
aproximativ 50kDa) şi conţin activitatea de legare a antigenului numite Fab
(fragment antigen binding); cel de-al treilea fragment (cu o greutate moleculară de
aproximativ 80 kDa) nu leagă antigenul, dar poate fi cristalizat uşor şi a fost numit
Fc (fragment crystallizable).
Fragmentul Fc este format prin alăturarea porţiunilor rămase din cele două
lanţuri grele şi răspunde de funcţiile biologice efector ale anticorpilor.
Fragmentul Fab este constituit din lanţul uşor complet şi o porţiune din
lanţul greu, este univalent- conţine situsul de legare al antigenului.
Nisonoff a tratat molecula de imunoglobulină cu pepsină, obţinând un
rezultat diferit. Pepsina clivează molecula de anticorp într-un fragment F(ab') 2 şi mai
multe porţiuni mici din fragmentul Fc. Fragmentul F(ab') 2 constă din cele două
fragmente Fab şi porţiunea din lanţul greu care conţine una sau multe punţi
disulfidice între lanţurile grele. F(ab') 2 este divalent - are două situsuri de legare a
antigenului.

Fig.5.II. Clivajul proteolitic cu papaină


Fragmentul Fc este clivat în multiple fragmente mici, cel mai mare fiind
numit pFc'. Diferite enzime proteolitice clivează molecula de imunoglobulină în
situsuri diferite, ceea ce duce la obţinerea de fragmente cu dimensiuni diverse.
Unele studii ale structurii imoglobulinelor au utilizat anticorpii ca antigen. Au fost
folosite ca surse de imunoglobuline omogene proteine din mielomul uman (tumoră
rezultată prin transformarea malignă a plasmocitelor), plasmocitomul murin sau
hibridoame. Au fost obţinute antiseruri heterologe (folosind metode de absorbţie),
care subdivizau imunoglobulinele într-un număr finit de grupe. Aceste grupe au fost
denumite izotipuri şi sunt consecinţa faptului că există câteva tipuri diferite de
regiuni constante ale lanţurilor grele şi uşoare.
Locul de acţiune al
pepsinei

PFc'

Fig.5.III. Clivajul proteolitic cu


pepsină

Există 5 tipuri de clase de lanţuri grele ( , , , , ) şi două clase de lanţuri


uşoare (, ) Izotipul unei molecule de anticorp depinde de clasa lanţului greu şi
tipul lanţului uşor utilizat (, de exemplu). Datorită faptului că funcţiile efectoare
ale anticorpilor sunt consecinţa doar a tipului de lanţ greu, de obicei este suficientă
referirea la clasa de lanţ greu (IgM – lanţ , IgG – lanţ ).
Fiecare lanţ greu şi uşor poate fi divizat în domenii, fiecare format din
aproximativ 110 aminoacizi. Lanţul uşor are două domenii: VL, corespunzător
regiunii variabile a lanţului uşor (L) şi CL care este regiunea constantă a lanţului L
( sau ). Lanţul greu are patru domenii: VH – regiunea variabilă şi trei domenii
pentru regiunea constantă – CH1, CH2, CH3. Între domeniile CH1 şi CH2 există o
regiune balama, care oferă porţiunii Fab o mare libertate de mişcare faţă de Fc.
Regiunile constante şi variabile ale lanţurilor grele şi uşoare sunt codate de gene
separate. Din acest motiv, fiecare tip de regiune V H sau VLse poate combina cu orice
regiune CH sau CL. Fiecare domeniu V sau C prezintă o omologie în secvenţă, care
arată că derivă dintr-o genă ancestrală comună.
N N N N

carbohidrat
Fig.5.IV. Structura monomerului de imunoglobulină. (E. Carasevici)

O caracteristică a structurii domeniilor imunoglobu-linice este prezenţa a


două cisteine care formează o punte disulfidică intradomeniu. Există o singură
legătură disulfidică intradomeniu (cu puţine excepţii), care menţine structura terţiară
a imunoglobulinei. Punţile disulfidice sunt importante pentru structura terţiară a
imunoglobulinei. Punţile disulfidice sunt importante pentru structura cuaternară a
moleculei de imunoglobulină. În general lanţul uşor este ataşat de lanţul greu printr-
o punte disulfidică. Lanţurile grele sunt legate covalent prin punţi disulfidice
amplasate în regiunea balama.
Fiecare pereche formată dintr-un lanţ greu şi unul uşor are capacitatea să
recunoască şi să lege acelaşi apitop. În acest fel o moleculă intactă de 95
imunoglobulină poate interacţiona simultan cu doi epitopi identici. Monomerul de
imunoglobulină are valenţa 2.
Imunoglobulinele pot forma multimeri prin legarea covalentă a monomerilor
bazici de imunoglobulină. Nu toate izotipurile pot forma multimeri. IgA formează
dimeri, iar IgM pentameri, prin intermediul unei molecule accesorii, numită lanţul J.
Polimerizarea monomerilor de imunoglobulină duce la creşterea valenţei pentru
antigen: polimerii pot lega în principiu, proporţional cu numărul total de situsuri
pentru antigen din moleculă. Dimerii de IgA forma secretorie conţin în plus o
moleculă asociată numită componenta secretorie, care are rol în transportul IgA prin
membrana epiteliilor.
Imunoglobulinele sunt glicoproteine, glicozilarea fiind limitată la regiunea
constantă a lanţului greu. De exemplu IgG este glicozilată la nivelul regiunii balama şi
domeniul CH2. Resturile carbohidrat sunt necesare pentru plierea corectă şi transportul
imunoglobulinei în timpul sintezei şi se pare că intervin şi în reglarea ratei de
carbolizare a anticorpilor. Carbohidraţii nu au funcţie de grupări carbohidrat şi acestea
sunt diferit localizate în moleculă.

5.3. Domeniul imunoglobulinic

Imunoglobulinele sunt formate din combinarea liniară a unei subunităţi


structurale de bază, numită domeniu. Domeniul imunoglobulinic are o structură
tridimensională globulară compactă. Studiul prin difracţie cu raza X a lanţurilor
imunoglobulinelor cristalizate a demonstrat că, un domeniu este format din 7 lanţuri
polipeptidice antiparalele -pliate. Fiecare domeniu conţine două straturi: unul
constituit din patru lanţuri -pliate şi al doilea cu 3 lanţuri -pliate. Cele două straturi
formează un sandwich hirofob şi sunt stabilizate printr-o legătură disulfidică
intradomeniu. Lanţurile  sunt reunite la capete prin bucle peptidice, frecvent bogate
în glicină, care le măreşte flexibilitatea. Acest prototip structural – două straturi
constituite din lanţuri - pliate, care formează o structură cilindrică cu un miez
hidrofob, mai este numită fold-ul imunoglobulinei sau model -barrel. Toate
domeniile regiunii constante a imunoglobulinelor conservă această structură.
Domeniile regiunii variabile au o structură uşor diferită câteva din buclele care leagă
lanţurile  sunt mai lungi.
Porţiunea din lanţul peptidic care conectează domeniile V şi C (C Lsau CH1)
este numită switch şi conferă flexibilitate (permite domeniilor C şi V să se rotească
unul faţă de celălalt). Posibilitatea de rotaţie este importantă deoarece în momentul în
care se combină un lanţ greu şi unul uşor pentru a forma o pereche intactă H-L,
domeniile CH1 şi CL fac contact prin stratul cu 4 lanţuri (plasate în plafon), în timp ce
domeniile VH şi VL fac contact prin stratul cu 3 lanţuri (plasate în planşeu).
Împerecherea domeniilor CH-CL creează un miez compact hidrofob între straturile ,
care oferă o ancoră pentru domeniile variabile. Împerecherea domeniilor V H şi VL
formează între straturile un miez mai puţin hidrofob, care va delimita un buzunar (un
şanţ) în care se pot potrivi molecule mici de antigen. Acest şanţ
împreună cu buclele de la capetele regiunii variabile formează situsul de combinare
cu antigenul al moleculei de anticorp.

5.4. Structura lanţurilor grele (H)

Lanţul greu prezintă o regiune numită Fd (formată din domeniile V H şi CH),


regiunea balama şi regiunea Fc. Regiunea Fd împreună cu lanţul uşor constituie
regiunea Fab. Domeniul VH are capacitatea de a lega antigenul, iar domeniul C H1
reprezintă atât o ancoră cât şi un spacer (distanţier) pentru VH stabilizează şi menţine
la distanţă regiunea care leagă antigenul de regiunea Fc. Regiunea Fc, constituită din
domeniile CH2 şi CH3, are funcţii efectorii. Această regiune poate exista sub două
forme: membranară şi secretată. Diferenţa se află la nivelul capătului carboxi-
terminal: forma membranară prezintă în plus un spacer foarte hidrofil, o secvenţă
hidrofobă transmembranară cu configuraţie -helix şi o scurtă coadă citoplasmatică
hidrofilă. Pentru forma membranară există doi exoni adiţionali M 1 şi M2. Sinteza celor
două forme de regiuni Fc este determinată prin procesarea post-transcripţională
diferită a ARN-ului.
În toate cele trei domenii constante (C H1, CH2, CH3) ale lanţului greu există
trei aminoacizi înalt conservaţi: două cisteine (formează legătura disulfidică
intradomeniu) şi un tripofan (are rolul de protejare a legăturii disulfidice de agenţii
reducători). Aminoacizii cei mai conservaţi între clasele de imunoglobuline sunt
plasaţi la nivelul lanţurilor .
Regiunea Fc a lanţurilor  şi  are în plus o secvenţă de 18 aminoacizi la
capătul carboxi-terminal. Această secvenţă este situsul de legare al lanţului J, implicat
în formarea multimerilor de IgM şi IgA. Identitatea totală a regiunilor Fc interclase
este de aproximativ 30%. Identitatea dintre lanţurile  şi  este semnificativ mai mare
decât media. Domeniile carboxi-terminale ale lanţurilor , ,  au o identitate medie
de 41%. Omologia între clasele de imunoglobuline interspecii este mai mare decât
omologia interclase la aceeaşi specie. În fiecare domeniu există aminoacizi plasaţi la
exterior, cu rol funcţional, în timp ce aminoacizii dispuşi la interior sunt elemente
structurale.

5.5. Regiunea balama

Balamaua acţionează ca un spacer mai flexibil, care permite fragmentului Fab


şi să se mişte mult mai uşor în spaţiu. Regiunile balama prezintă cea mai mare
variabilitate interclase. Lanţurile  şi  umane nu au o regiune balama, fiind înlocuită
cu un întreg domeniu (C2, C2).
Regiunea balama conţine multe reziduuri de cisteină şi prolină. Regiunea
balama de la molecula de IgG1 conţine secvenţa cisteină-prolină-prolină-cisteină pe
ambele lanţuri. Cisteina participă la formarea legăturilor disulfidice dintre lanţurile
grele, cu apariţia unui octamer ciclic. Octamerul acţionează ca un pivot, conferind
regiunii balama o flexibilitate foarte mare. Balamaua moleculei de IgG3 conţine patru
astfel de octameri ciclici şi prezintă o flexibilitate excepţională.
― Cys ― Pro ― Pro ― Cys ―
Legătură disulfidică

― Cys ― Pro ― Pro ― Cys ―

Fig.5.V. Structura octamerului ciclic prezent la nivelul regiunii balama.

Regiunea balama lipseşte la o minoritate de IgG (!%); aceste proteine sunt


denumite Dob şi McG si au flexibilitate mult redusă.
Regiunile balama ale lanţurilor  şi 1 reprezintă sediul ataşării
carbohidraţilor. Carbohidraţii din regiunea balama a lanţurilor 1 şi 2 conferă
rezistenţă la clivajul de către proteazele intestinale (şi enzimele bacteriene pentru 2),
proprietate esenţială pentru IgA secretorie.
Rolurile funcţionale posibile ale carbohidraţilor:
 Rol în menţinerea structurii terţiare a imunoglobulinelor (acţionează ca un spacer
plasat în centrul fragmentului Fc)
 Rol în sinteza şi secreţia imunoglobulinelor
 Rezistenţă la digestia proteolitică
 Creşterea solubilităţii imunoglobulinelor în soluţii apoase
 Rol în catabolizarea imunoglobulinelor din ser (clerence-ul anticorpilor este
modulat prin interacţiunea carbohidraţilor cu receptori specifici de pe celulele
hepatice).

5.6. Structura lanţurilor uşoare

Lanţurile uşoare sunt formate din domeniile VL şi CL şi conţin aproximativ


214 aminoacizi (greutate moleculară de 23 kDa). Domeniul constant poate fi de tip 
sau , produse de gene diferite, plasate pe cromozomi diferiţi. Domeniile constante 
şi  sunt în mod particular similare: sunt mai înrudite între ele şi mai conservate între
specii decât lanţurile grele. Ca şi la domeniile constante ale lanţurilor grele, cele două
cisteine şi tripofanul sunt înalt conservate, ca şi aminoacizii care formează lanţurile .
Raportul de utilizare / la om este de 70/30 şi se corelează cu numărul de segmente
genice pentru regiunea variabilă (la om există aproximativ 300 gene V  şi 100 V).
Regiunile variabile au două caracteristici importante:
 Un număr foarte mare de gene care codează regiunile variabile (peste 1.000), spre
deosebire de regiunile constante ale lanţurilor grele şi uşoare (codate de cel mult
15 gene)
 variabilitatea
Pentru exprimarea cantitativă a variabilităţii Wu şi Kabat au imaginat o
metodă pentru descrierea şi determinarea variabilităţii. Variabilitatea era exprimată ca
raportul dintre numărul aminoacizilor diferiţi la o anumită poziţie şi frecvenţa celui
mai comun aminoacid la aceea poziţie (frecvenţa este dată de numărul apariţiilor
aminoacidului cel mai comun la poziţia dată, raportat la numărul proteinelor studiate).
Variabilitatea este o trăsătură comună a proteinelor. În cazul regiunii
variabile, variabilitatea nu este distribuită uniform şi apar nişte vârfuri de variabilitate,
care depăşesc de cel puţin trei ori variabilitatea proteinelor obişnuite (citocromul c).
Ariile cu variabilitate înaltă sunt denumite regiuni hipervariabile (HVR) sau
regiuni determinante ale complementarităţii (CDR). Ariile conservate sunt numite
regiuni cadru (framework regions). Există 3 regiuni hipervariabile (pentru V H plasate
la poziţiile 31-35, 50-65, 95-102; pentru V L la poziţiile 24-34, 50-56, 89-97)
delimitate de 4 regiuni cadru.
Poziţia celor 3 CDR-uri coincide cu buclele care reunesc lanţurile , iar
regiunile cadru corespund chiar lanţurilor .
Atunci când domeniile VH şi VL se combină pentru a forma situsul pentru
antigen, regiunile hipervariabile din domeniu se alătură rezultând o singură zonă
hipervariabilă plasată în vârful fragmentului Fab.
Datorită faptului că cele trei regiuni hipervariabile din fiecare domeniu constituie
situsul pentru antigen şi determină specificitatea moleculei de anticorp prin realizarea
unei suprafeţe complementare antigenului, mai sunt numite regiuni determinate ale
complementarităţii (CDR).

Fig.5.VI. Situsul de legare a antigenului


5.7. Molecule accesorii

Lanţul J (joining chain) este constituit din 137 de aminoacizi (215 kDa) şi
are rol în polimerizarea moleculelor de imunoglobuline: IgA formează dimeri (şi
uneori tetrameri), iar IgM pentameri (şi uneori hexameri). Lanţul J este produs de
aceeaşi celulă b care sintetizează imunoglobulinele şi conţine multe cisteine (minim
6). Genomul uman şi cel murin conţin o singură genă pentru lanţul J, genă care nu
este înlănţuită cu nici unul din locii genelor pentru imunoglobuline. Secvenţa de
aminoacizi a lanţului J nu este semnificativ înrudită cu cea a domeniului
imunoglobulinic. Oricum, se pare că lanţul J are o structură tip - barrel.
Fig.5.VII. Structura dimerului de IgA

Limfocitele B nestimulate conţin o cantitate mică sau nu conţin lanţ J: după


stimularea celulelor B cu mitogen apare o creştere dramatică a nivelului de mARN şi
de proteină pentru lanţul J. Fiecare dimer de IgA sau pentamer de IgM este asociat cu
un singur lanţ J. Mecanismul exact al polimerizării nu este cunoscut. Se ştie că toate
cozile monomerilor sunt implicate în interconectare pentru realizarea multimerului.
Mecanismul exact prin care polimerizarea se opreşte la 5 pentru IgM şi la 7 pentru
IgA este necunoscut.
Componenta secretorie a fost descrisă iniţial ca polipeptid asociat covalent
sau necovalent cu IgA din secreţiile externe ale organismului. Ulterior a fost descris şi
sub formă liberă, în secreţiile glandelor mamare şi parotide. Componenta secretorie
reprezintă domeniul de legare al unui receptor transmembranar pentru complexele de
polimeri de imunoglobulină (pentamer de IgM sau dimer de IgA). Molecula completă
de receptor se numeşte receptor Poly- Ig (PolyIgR) şi este membru al superfamiliei
imunoglobulinelor (conţine domenii imunoglobulin-like şi un al 7-lea domeniu cu
structură diferită). Acest receptor este sintetizat la nivelul multor epitelii glandulare şi
este exprimat pe membrana bazolaterală a celulelor epiteliale.
Receptorul Poly-Ig leagă multimerii de imunoglobulină, iar complexul
rezultat este endocitat şi transportat prin citoplasma celulei într-o veziculă
(transcitoză). În momentul în care vezicula ajunge la nivelul polului apical al celulei
endoteliale, complexul este exocitat. În timpul transportului prin celulă receptorul
Poly-Ig este clivat, rezultând componenta secretorie, care rămâne ataşată la regiunile
Fc. Acest proces necesită o cooperare între limfocitele B din mucoasă şi celulele
epiteliilor secretorii.
Componenta secretorie are rolul de a proteja dimerul de IgA de clivajul
proteolitic. Cele mai importante sedii de sinteză a IgA sunt intestinul, tractul
respirator, glanda mamară (în timpul lactaţiei), glandele salivare şi lacrimale.
Principala funcţie a IgA este protejarea suprafeţelor epiteliale de agenţii infecţioşi şi
asigurarea primei linii de apărare faţă de multipli patogeni.

5.8. Situsul de legare a antigenului

În cadrul fiecărui domeniu variabil există 3 regiuni caracterizate printr-o


variabilitate extrem de mare a AA, denumite regiuni hipervariabile (HV1, HV2 şi
HV3) sau determinanţi ai complementarităţii (complementary determinigng
region) CDR (CDR1, CDR2 şi CDR3), care corespund celor 3 bucle situate la
capetele fiecărei foiţe . Ele determină specificitatea anticorpului prin formarea unei
suprafeţe complementare faţă de Ag (epitop). Partea cea mai variabilă este CDR3.
Restul de 80-85% din aminoacizi, dispuşi între CDR, prezintă o variabilitate mai
scăzută şi formează regiunile cadru (frame work region) FR (FR1-FR4), care sunt
formate din foiţe . În total există 6 regiuni hipervariabile (3 în V L şi 3 în VH), care se
împerechează în proteina compactată, deci sunt juxtapuse (cele ale lanţului L cu cele
ale lanţului H) pentru a constitui împreună situsul de combinare cu antigenul, sau
situsul de legare al antigenului ori paratop-ul, care este specific pentru epitopul
antigenului. Paratopul este format din aproximativ 2030 AA (din cei aproximativ 200
ai întregului domeniu variabil VL plus VH) care contribuie fiecare, în medie cu câte un
atom, la formarea unei legături cu câte un atom al epitopului antigenului. Molecula de
IgG este bivalentă, deoarece posedă doi paratopi identici.
Prin studii recente de difracţie cu raze X s-a elucidat aspectul tridimensional
al paratopului, aspect care contravine concepţiei clasice, după care zona de
combinare a Ac este reprezentată de o concavitate, iar epitopul de o proeminenţă.
Forma paratopului, fiind complementară, depinde de specificitatea anticorpului, de
gama extrem de diferită a structurilor spaţiale ale epitopilor pe care îi recunoaşte. În
cazul compuşilor chimici mici (haptene, monozaharide terminale dintr-un lanţ
polizaharidic), antigenul este prins într-o cavitate, o adâncitură de forma unui buzunar
adânc. Porţiunile medii ale lanţului polizaharidic sunt legate însă într-un fel de şanţ
mai lung, mai puţin adânc, ale cărui laturi sunt constituite de cele 6 CDR-uri (3 ale
lanţului L şi 3 ale lanţului H), de-a lungul căruia este culcat lanţul polizaharidic. În
cazul anticorpilor care leagă proteinele mari globulare intacte, paratopul este format
dintr-un jgheab deschis la capete, format la interfaţa dintre V L şi VH, având suprafaţa
mai plată şi ondulată, care cuprinde concomitent unele zone uşor depresionate care
alternează cu zone protuberante. Antigenul se cuplează pe o suprafaţă mare, 700-900
Å2, care implică majoritatea sau toate cele 6 CDR-uri; î unele cazuri resturile de AA,
situate în afara buclelor hipervariabile, pot contribui de asemenea la legare.

5.9. Antigenicitatea imunoglobulinelor: izotipuri, alotipuri, idiotipuri

Moleculele de imunoglobuline din plasma oricărui organism sunt foarte


heterogene, atât datorită diversităţii epitopilor faţă de care s-au sintetizat – ceea ce
induce variaţii ale secvenţelor hipervariabile ale moleculei, cât şi datorită variaţiilor
secvenţei de aminoacizi în regiunile constante ale moleculei.
Moleculele de anticorpi sunt imunogene. De exemplu, dacă imunoglobulinele
umane sunt injectate experimental unui animal (xenoimunizare) acesta le va
recunoaşte ca fiind străine şi va produce anticorpi anti-Ig umane. Aceşti anticorpi
permit diferenţierea claselor, subclaselor şi tipurilor de Ig, denumite şi izotipuri.
Izotipurile sunt epitopii, codificaţi de segmente genetice identice la toţi indivizii
aparţinând unei specii, care sunt recunoscuţi de anticorpii produşi de către altă specie
animală. Aceşti epitopi, prezenţi la toţi subiecţii normali, sunt localizaţi la nivelul
domeniilor constante ale lanţurilor uşoare şi grele (  şi  ale L, precum şi cele 9 ale
H: 1, 2, 3, 4, 1, 2, , , ).
Dacă imunizarea se face între indivizi aparţinând aceleaşi specii se obţin
aloanticorpi, care evidenţiază polimorfismul din cadrul speciei, adică diferenţele
dintre indivizii aparţinând speciei respective – alotipuri. Alotipurile sunt date de
epitopii codificaţi de gene alelice (forme alternative ale unor gene, forme mutual
exclusive) ce codifică regiunile constante C L şi CH. Spre deosebire de izotipuri, un
individ poate avea doar o singură formă alelică a unui anumit lanţ imunoglobulinic
(homozigot), fie două forme (heterozigot). La om există variante alotipice la nivelul
lanţurilor grele  şi 2, denumite Gm (G1m, G2m, G3m, G4m), respectiv Am (A1m,
A2m), precum şi la nivelul lanţului uşor  - Km. Aceste variante se datorează
diferenţelor de la nivelul unui singur AA al lanţului polipeptidic, mai rar interesează
doi AA.
Regiunile variabile ale imunoglobulinelor, în special cele hipervariabile, pot
avea secvenţe de aminoacizi diferite de cele ale proteinelor proprii, secvenţe care pot
induce formarea de anticorpi anti-idiotip. Anticorpii anti-idiotip sunt generaţi faţă de
un anticorp specific şi reacţionează exclusiv cu paratopii acestui Ac (anti-Salmonella
typhi), nu cu regiunile variabile ale anticorpilor care au alte specificităţi (anti-
stafilococ).

Ag Ac-1(anti-Epitop-1) Ac-2(anti-Epitop-2) Ac-3(anti-Epitop-3)..

Epitop-1 Epitop-2 Epitop-3 Epitop-4

Tabelul 5.I.
Antigenicitatea imunoglobulinelor umane
Localizare
Denumire Lanţul Domeniu Localizare Altă denumire
Izotipică Lanţuri Domenii (1-4), (1-2) , , , Clasă, subclasă
grele constante  Tip, subtip
Lanţuri Domenii  şi (1-4)
uşoare constante
Alotipică Lanţuri Domenii C1,C2,C3,C4; G1m-G4m; A2m
grele constante C2 Km(1-4)
Lanţuri Domenii C
uşoare constante
Idiotipică Lanţuri Ambele Idiotip (anti-
grele domenii HV şi LV CDR2, anti-
Lanţuri variabile CDR3)
uşoare
Fiecare antigen poate avea mai mulţi epitopi (un mozaic de epitopi), care vor
provoca sinteza unor anticorpi diferiţi, iar aceştia vor induce formarea de diverşi Ac
anti-idiotipici, dând naştere unei adevărate cascade idiotipice.
Interacţiunile dintre anticorpii anti-idiotip-idiotip vor crea o reţea de
comunicaţie moleculară cu rol important în reglarea răspunsului imun, după teoria
elaborată de N. Jerne în 1974.
Ac-2, anti-idiotip, reacţionează cu diferiţi idiotipi ai Ac-1 (segvenţionali sau
conformaţionali); dintre aceştia unii nu împiedică legarea Ac-1 de Ag deoarece
recunosc o asociere VH-VL distinctă de paratop. Alţii inhibă interacţiunea dintre epitop
şi paratop prin legarea de secvenţele de AA care participă direct la formarea
paratopului, sau de secvenţele aflate în imediata vecinătate a paratopului. Cei care nu
inhibă legarea Ag-ului nu au nici un efect. Ceilalţi pot fi folosiţi ca antagonişti (prin
inhibarea legării) ai unor mediatori (hormoni, medicamente, neurotransmiţători, etc.).
Anticorpii care mimează epitopul antigenului, se comportă ca o imagine internă a
antigenului” şi pot fi utilizaţi în vaccinare sau ca agonişti ai mediatorilor.

5.10. Funcţiile imunoglobulinelor

Imunoglobulinele au două categorii de funcţii:


a) funcţia biologică de legare a antigenului, de decelare şi recunoaştere a acestuia,
realizată de regiunile variabile;
b) funcţiile biologice efectoare, îndeplinite de regiunile constante.
Ambele funcţii sunt bivalente.
 Funcţia de legare a Ag, care se produce la nivelul situsului de combinare al Ac, se
realizează prin complementaritate (structuri spaţiale complementare), iar fixarea
lui se face prin legături necovalente: legături de hidrogen, forţe electrostatice, van
de Waals şi interacţiuni hidrofobe. Prin interacţiunea Ag-Ac se formează
complexe imune (CI) care, în funcţie de mărimea Ag pot fi:

 solubile
 precipitare, dacă Ac şi Ag sunt cel puţin bivalenţi şi solubili
 aglutinare, atunci când Ag sunt particule mari (eritrocite, bacterii)
 neutralizare, în cazul toxinelor şi al virusurilor .
 Funcţia efectoare reprezintă porţiunea de manipulare a anticorpului şi este
dependentă de izotipul imunoglobulinei.
 După legarea Ag, la nivelul C H2 (CH3 în cazul IgM şi IgE) devin accesibile
zonele de legare ale fracţiunii C1q a complementului, ducând la activarea în
cascadă a acestuia, pe calea clasică, având ca efect final liza celulelor străine.
 Prin intermediul domeniului CH3, fragmentul Fc se leagă de receptorii Fc (FcR)
situaţi pe leucocite (neutrofile, eozinofile, monocite, celule NK), precum şi pe
trombocite şi macrofage (citoadeziune). Au fost evidenţiate 3 tipuri de receptori
pentru IgG (FcR): FcRI (CD64), FcRII (CD32), FcR III (CD16) şi două
pentru IgE: FcRI şi FcRII (CD32). Prin legarea Ac de Fc R este favorizată
opsonizarea, fagocitoza microbilor şi degranularea neutrofilelor. Un rol
important îl constituie implicarea în ADCC (citotoxicitatea celulară dependentă
de anticorpi) realizată prin legarea Ac de Fc R de pe celulele NK, macrofage
sau neutrofile. Fixarea de FcR intervine în transportul şi catabolismul IgG,
precum şi în transferul transplacentar, de la mamă la făt, a IgG. Prin
intermediul FcRI şi FcRII, IgE se leagă de bazofile şi mastocite, intervin în
degranularea acestor celule şi eliberarea unor factori implicaţi în inflamaţi, în
citotoxicitatea antiparazitară şi hipersensibilitatea imediată. Au mai fost
descrişi receptori pentru Fc al IgM (pe celulele NK, unele limfocite B şi unele
fagocite activate), IgA (pe monocite, neutrofile) şi IgD (unele limfocite T).

5.11. Clasele şi subclasele de imunoglobuline

Clasele de imunoglobuline diferă între ele în mai multe privinţe:


 Durata de viaţă;
 Distribuţia în organism;
 Capacitatea de a fixa complementul;
 Capacitatea de a interacţiona cu receptorii Fc;
 Abilitatea de a traversa placenta.
Având în vedere că toate clasele au aceleaşi tipuri de lanţuri uşoare şi domenii
variabile, diferenţele interclase sunt determinate de regiunea constantă a lanţului greu.

5.11.1. Imunoglobulina G

Imunoglobulinele reprezintă circa 20% din totalul proteinelor serice. IgG ste
imunoglobulina majoritară în ser, reprezentând aproximativ 70-75% din totalul
anticorpilor din ser, cu o concentraţie de 1250 mg/100 ml, cu
variaţii individuale normale între 800 – 2000 mg/100 ml.
Imunoglobulinele G apar mai târziu în cursul răspunsului imun primar, după
IgM, dar sunt produse rapid, ca anticorp principal, în răspunsul secundar. IgG este
singura care poate traversa bariera placentară şi de aceea exercită protecţia
antiinfecţioasă la făt şi apărarea la nou-născut. Este formată din 2 lanţuri grele  şi 2
lanţuri uşoare identice: sau . Ca la toate imunoglobulinele, conţine glucide (sau
glicoproteine), care la IgG sunt în cantitate de 2-3% şi sunt fixate pe domeniul C H2.
La om există 4 tipuri de lanţuri grele , cu diferenţe structurale şi funcţionale minore
între ele, denumite 1, 2, 3, 4, care formează subclaselel IgG1, IgG2, IgG3 şi
IgG4.

Fig.5.VIII. Modelul structural al IgG1. Domeniile variabile ale celor două catene
(VH şi VL) formează situsul de legare a antigenului. Cercurile negre indică poziţia
grupărilor glucidice. HR = regiunea balama.
Proprietăţile biochimice şi chimice:
 Cele mai multe subclase ale IgG au o greutate moleculară de 150 kDa (IgG3 are o
greutatea de 170 kDa);
 În ser majoritatea IgG este dată de IgG1;
 Imunoglobulinele G prezintă o mare afinitate pentru legarea antigenului;
 IgG difuzează mai rapid decât alte clase de imunoglobuline în spaţiile
extravasculare şi are afinitate mare pentru antigenul specific. Din aceste motive
imunitatea antitoxică este realizată exclusiv de IgG (neutralizarea toxinelor
bacteriene);
 La om IgG este singura imunoglobulină care poate traversa bariera placentară;
 IgG constituie anticorpul produs majoritar în răspunsul imun secundar;
 Moleculele de IgG pot activa complementul pe cale clasică. Situsul de legare a
componentului C1q este plasat în domeniul CH2 şi conţine trei reziduuri cu sarcini
electrice la suprafaţa proteinei (318-acid glutamic), 320 – lizină, 322- lizină).
Complexele formate din bacterii şi molecule de IgG declanşează activarea căii
clasice atunci când cel puţin două regiuni Fc complexate cu antigenul, leagă C1q.
 Timpul de înjumătăţire al IgG este de aproximativ 21 de zile;
 IgG este principala imunoglobulină opsonizantă implicată în fagocitoză;
neutrofilele au receptori pentru fragmentele Fc ale IgG1 şi IgG3.
5.11.1.1. Receptorii Fc

Există multe tipuri de receptori Fc:


1. Receptorul FcI (FcRI) leagă cu mare afinitate IgG. Este prezent pe monocite şi
în mai mică măsură pe macrofage nestimulate. Funcţionează eficient în medierea
uciderii extracelulare a celulelor ţintă acoperite cu anticorpi (ADCC – antibody-
dependent cell mediated cytotoxicity). Receptorii Fc  tip I intervin în reglarea
nivelului global de IgG din corp: rata de catabolizare depinde direct de
concentraţia totală a IgG. Datorită faptului că sunt receptori de mare afinitate,
FcRI pot lega şi IgG monomer, endocitoza receptorilor Fc fiind implicată în
degradarea IgG.
2. Receptorul Fc II (FcRII) are afinitate mică pentru IgG. Este distribuit pe
monocite, neutrofile, eozinofile, trombocite şi limfocitele B. Legarea receptorilor
FcII de pe celulele B are ca rezultat diminuarea responsivităţii limfocitelor B;
această particularitate fiind implicată în feedback-ul negativ al producerii de
anticorpi.
3. Receptorul Fc III (FcRIII) este de asemenea un receptor de mică afinitate
pentru IgG, prezent pa macrofage, eozinofile şi limfocite NK. Mediază ADCC- ul
realizat de celulele NK şi clearence-ul complexelor imune din circulaţie de către
macrofage.

5.11.2. Imunoglobulina M

Imunoglobulinele M au o greutate moleculară mare, 900-970 kDa, sunt cele


mai voluminoase şi reprezintă aproximativ 50-15% din totalitatea imunoglobulinelor
circulante (macroglobulina din ser). Ele sunt constituite din 5 unităţi de bază
(monomeri), 22 sau 22, reunite prin punţi disulfidice şi un lanţ suplimentar, lanţul
J, cu o greutate moleculară de 15 kDa, care-i conferă aspectul de stea sau de crab, cu
10 situsuri de combinare situate la periferia pentamerului. Gradul de glicozilare este
ridicat, reprezentând 10-15% din masa totală a moleculei. IgM activează pe calea
clasică complementul prin fixarea componentei C1q la C H3, fiind de 100 de ori mai
eficient decât în citoliza celulelor bacteriene. Datorită formei lor, aceste Ig sunt
excelenţi anticorpi aglutinaţi şi neutralizanţi ai antigenelor particulate.
IgM predomină în ser, deoarece volumul nu-i permite trecerea în spaţiile
extravasculare sau transplacentar, dar poate fi secretată în mucoase, datorită lanţului J,
unde asigură, alături de IgA, protecţia acestora.
Forma membranară a IgM constituie receptorul pentru antigen al limfocitelor
B.
Proprietăţi biologice şi chimice:
 IgM precede apariţia IgG în filogenia răspunsului imun la vertebrate;
 IgM este primul anticorp pe care îl produce un limfocit B activat;
 IgM este eficientă în aglutinare şi citoliză. Din acest motiv are importanţă
particulară în cazul bacterimiei.
 Semiviaţa IgM este de aproximativ 10 zile;
 Anticorpii de tip IgM au o afinitate scăzută pentru antigen , dar aceasta este
compensată de valenţa mare, care asigură o aviditate respectabilă pentru antigene
multivalente (efectul bonus al multivalenţei)
 Mare parte din anticorpii “naturali” faţă de microorganisme sunt de tip IgM (ca şi
în cazul izohemaglutinelor – anticorpi faţă de antigenele carbohidrat din sistemul
grupelor ABO)
 IgM există şi sub formă de monomer ca receptor pe suprafaţa limfocitelor B (fixat
în membrană printr-o secvenţă polipeptidică hidrofobă la nivelul capătului
carboxiterminal). Sub această formă IgM reprezintă tipul major de receptor pentru
antigen al celulelor B. IgM este exprimat pe membrana limfocitelor B înainte de
contactul cu antigenul omolog şi la scurt timp apare pe suprafaţă şi IgD
 Valenţa combinatorie teoretică a pentamerului de IgM este 10, dar nu este
observată decât în cazul interacţiunii cu haptene mici. În cazul antigenelor mari,
valenţa efectivă se reduce la 5 datorită restricţiilor sterice date de flexibilitatea
redusă a moleculei
 Molecula de IgM liberă în soluţie are o formă de stea dar atunci când se combină
cu o suprafaţă antigenică adoptă o configuraţie de “crab”
 Datorită structurii sale, IgM este cea mai eficientă imunoglobulină în activarea lizei
mediate de complement
 IgM este anticorpul predominant produs de făt (nivelul normal în serul din
cordonul ombilical la nou-născut este de aproximativ 10 mg/dl); un nivel ridicat de
IgM poate indica infectarea fătului înainte de naştere
 IgM nu este o opsonină intrinsecă deoarece fagocitele nu au receptori pentru
fragmentul Fc al lanţului . Oricum, IgM amplifică fagocitoza prin activarea căii
clasice a complementului şi generarea opsoninei C3b
 O parte din IgM este sintetizată local, la nivelul ţesuturilor secretorii. IgM
secretorie, similar IgA secretorie, poate lega componenta secretorie.

5.11.3. Imunoglobulina A

Unitatea de bază a structurii IgA este monomerul, alcătuit din două catene
grele (H) cu specificitate de clasă (izotipică) a şi două catene uşoare (L) de tip l sau k.
Unitatea monomerică (l)2 sau (a-k)2 are o tendinţă constantă de a produce
structuri moleculare polimerice, formate din 2, 3, 4 sau 5 monomeri (10S, 13S, 15S,
respectiv 17-18S), care în ser se găsesc în concentraţii descrescânde.
La microscopul electronic, molecula de IgA monomeră are aspectul literei Y.
Complexele dimerice au forma a două litere Y, aşezate una în prelungirea celeilalte.
Cele două fragmente Fc formează un lanţ lung şi rigid.
IgA se găseşte atât în plasma sanguină, cât şi în secreţiile externe: salivară,
lacrimală, gastrică vaginală, intestinală, biliară, pancreatică, lactată.
Pe baza unor diferenţe de structură moleculară (numărul punţilor S-S,
secvenţa aminoacizilor în regiunea balama) au fost descrise două subclase de IgA:
IgA1 şi IgA2. Ele diferă prin 22 de aminoacizi, în primul rând datorită deleţiei a 13
aminoacizi din regiunea balama a IgA2, dar care se găsesc la IgA1. Această diferenţă
structurală conferă rezistenţă moleculei de IgA 2 la acţiunea unor proteaze bacteriene,
care clivează specific IgA1 în regiunea balama.
În funcţie de localizare se disting două forme: IgA serică şi IgA secretorie.
1. IgA serică, cu o concentraţie de aproximativ 200 mg/dl, reprezintă 15-
20% din anticorpii serici.
IgA serică este monomeră, are greutatea moleculară de 160 kDa. Sub formă
polimerizată, mai ales dimerică, se găseşte în secreţii sero-mucoase: salivă, mucus
bronşic, mucus intestinal, colostru şi lapte, lacrimi şi joacă un rol principal în apărarea
mucoaselor prin: neutralizarea unor toxine, aglutinarea
microorganismelor (bacterii, ciuperci) şi modificarea aderenţei anumitor germeni,
împiedicând astfel penetrarea lor în sânge, prin epiteliul mucoaselor.

Fig.5.IX. Structura IgA1 umană. Sunt indicate poziţiile punţilor disulfurice inter- şi
intracatenare, precum şi poziţia ipotetică a catenelor polizaharidice. O punte
disulfurică suplimentară stabilizează domeniul C a 2 şi o alta leagă lanţul J în
polimerul de IgA.

Structura: la om peste 80% din IgA serică există ca monomer. Restul se află
sub formă de dimer. În forma polimerică, unităţile de monomer sunt reunite prin
legături disulfidice şi prin lanţul J.

Proprietăţi biologice şi chimice:


 IgA nu leagă complementul pe cale clasică, dar o poate face pe cale alternă (prin
IgA agregată). În stare nativă IgA nu poate interacţiona cu C1q. Semnificaţia
biologică a acestei căi de activare a complementului nu este clară.
 Semiviaţa IgA este de 6 zile
 IgA poate fi inactivată de o protează IgA, produsă de gonococci, meningococi,
pneumococi şi Haemophilus influenzae
2. IgA secretorie (sIgA) este imunoglobulina predominantă în variate
secreţii: salivă, lacrimi, colostru, transpiraţie, secreţii bronhice, genito-urinare,
intestinale şi nazale.
Structura:
 IgA secretorie este formată din doi monomeri uniţi prin lanţul J, împreună cu
componenta secretorie. IgA este sintetizată local de plasmocite şi este dimerizată
intracelular împreună cu un polipeptid bogat în cisteină, lanţul J. Componenta
secretorie are 70 kDa şi este solidarizată la sIgA prin legături disulfidice.
 Subclasa dominantă de sIgA este sIgA 2 (molecula de sIgA2 este unică prin absenţa
legăturilor disulfidice între lanţurile grele şi prezenţa punţilor disulfidice între
lanţurile uşoare).

Fig.5.X.Stuctura sIgA1 umană. Piesa secretoare, probabil este răsucită în jurul


dimerului de IgA şi se leagă prin punţi disulfurice de domeniul C a 2 al fiecărui
monomer. Piesa J este amplasată la joncţiunea celor doi monomeri. Puntea
disulfurică ce leagă domeniul C a 2 de regiunea balama nu este figurată (după Roitt,
1984).

Proprietăţi biologice şi chimice


 Componenta secretorie are funcţia de a proteja IgA de proteaze
 IgA secretorie are multiple funcţii:
 Protejează suprafeţele mucoase de interacţiunea cu moleculele de adezine de pe
suprafaţa potenţialilor patogeni şi interferează aderarea lor şi colonizarea
mucoaselor
 AIgA poate opsoniza particulele străine, neutrofilele având receptori Fc  pe
membrană. IgA agregată poate să se lege de neutrofile şi poate activa calea
alternă a complementului. Acest lucru este responsabil de sinergismul dintre
IgA, complement şi lizozim, observat în distrugerea unor coliformi.
5.11.4. Imunoglobulina D

IgD s-a descoperit în 1965 ca o proteină de mielom, cu proprietăţi speciale,


care nu are specificitate antigenică a IgG, IgA sau IgM, dar precipită cu anticorpii
specifici faţă de catenele L ale imunoglobulinelor şi este alcătuită din cele 4 catene.
Ulterior IgD s-a identificat în serul uman normal, dar şi la toate speciile de mamifere
şi păsări.
Reprezintă mai puţin de 1% din totalul anticorpilor, concentraţia serică fiind
de aproximativ 3-5 mg/dl.
Rolul acestor imunoglobuline serice, de 160 kDa, în apărarea antiinfecţioasă
nu este cunoscut (nu activează complementul, nu se fixează pe celule fagocitare, etc).
Deoarece regiunea balama este foarte mare, ele sunt uşor proteolizate în sânge. IgD
este prezent, aproape în totalitate, sub formă membranară. Împreună cu IgM este co-
exprimat pe limfocitele B mature, bine diferenţiate, unde constituie receptorul
acestora pentru antigen
Fig.5.XI. Structura IgD umană. Schema ilustrează poziţia punţilor disulfurice inter-
şi intracatenare, precum şi poziţia ipotetică a catenelor oligozaharidice.

Structura: IgD este un monomer, susceptibil la degradare enzimatică,


datorită particularităţii că prezintă o singură legătură disulfidică între lanţurile grele.
Proprietăţi biologice şi chimice:
 Semiviaţa IgD este de 2-3 zile; aceasta imunoglobulină este labilă la căldură şi în
mediu acid
 IgD este prezentă în cantităţi mari pe membrana limfocitelor B şi poate fi implicată,
ca receptor pentru antigen în activarea celulelor B. Pe suprafaţa limfocitelor B IgD
este prezentă întotdeauna asociată IgM. Se pare că receptorii de suprafaţă IgM şi
IgD interacţionează reciproc în controlul activării şi supresiei limfocitelor B
 Se pare că IgD poate acţiona şi ca anticorp pentru penicilină, insulină şi toxoidul
difteric.
5.11.5. Imunoglobulina E

Denumirea de IgE vine de la “eritem”, deoarece această clasă de anticorpi


este unul din mediatorii reacţiilor vasculare eritematoase.
IgE a fost izolată şi caracterizată de Ishizaka (1966), dintr-un mielom
producător al acestui izotip. Molecula de IgE are două catene L identice cu catenele
L ale celorlalte clase de imuno-globuline şi două catene grele H cu specificitate
antigenică e, fiecare cu câte 550 de aminoacizi, distribuiţi în 5 domenii: 4 domenii
în regiunea constantă şi unul în regiunea variabilă. Catenele H sunt reunite prin
două legături S-S, localizate în domeniul C2.
IgE este sintetizată în celule din mucoasa respiratorie, gastrointestinală şi în
ganglionii regionali. IgE este prezentă în cantităţi foarte mici în serul normal ( 0,05
mg/dl), constituind 0,004% din totalul anticorpilor serici. Dar o proporţie foarte
mică de plasmocite din organ produc IgE.
Structura: IgE este prezentă doar sub formă de monomer.
Proprietăţi biologice şi chimice:
 Semiviaţa plasmatică este de 2-3 zile
 IgE are o greutate moleculară de 190 kDa şi este labilă la temperatura de 56 OC.
 Producerea IgE debutează precoce în viaţa fetală; IgE nu traversează placenta.
 Este produsă de limfocitele B şi plasmocitele din splină, ţesutul limfatic
amigdalian şi adenoidian şi cel din mucoasa tractului respirator şi
gastrointestinal
 IgE este asociată cu reacţiile de hipersensibilitate imediată (atopia şi anafilaxia).
IgE este homocitotropică: are afinitate pentru celulele speciei gazdă în care a
fost produsă. Această afinitate este în mod particular puternică pentru
mastocitele tisulare şi bazofilele circulante. Fixarea IgE pe suprafaţa acestor
celule se face prin intermediul fragmentului Fc pe receptorii Fc . Contactul cu
antigenul (alergenul) declanşează degranularea mastocitelor, cu eliberarea
aminelor vasoactive şi a citokinelor performante şi sinteza unor variaţi mediatori
ai inflamaţiei, derivaţi de acid arahidonic. Acest produs este responsabil de
simptomatologia alergiei (atopiei). IgE induce şi recrutarea locală de factori
plasmatici şi celule efectorii prin declanşarea reacţiei inflamatorii acute.
 IgE pare a fi importantă şi în imunitatea faţă de unii paraziţi (helminţi).
 IgE nu poate activa complementul pe cale clasică.

5.12. Situsul combinativ. Afinitate şi aviditate

5.12.1. Domenii

De-a lungul lanţurilor L şi H, în porţiunile lor variabile, se găsesc nişte arii


distincte, legate de specificitatea de anticorp, definite structural atât prin ordinea de
aminoacizi din lanţ, cât şi prin gradul de pliere sau răsucire spaţială a acestuia, arii
denumite generic domenii. Domeniile de pe aceeaşi catenă VL sau VH nu 111
cooperează între ele, dar există o strânsă relaţie de tip sinergic, cooperant, între
domeniile aflate faţă în faţă, pe VL şi VH vecine, în cadrul fragmentului Fab.
Repartiţia domeniilor, în raport cu determinanţii antigenici de pa lanţurile L şi
H este:
 Lanţurile L: 2 domenii pentru determinantul , 2 domenii pentru determinantul ;
 Lanţurile H: 4 domenii pentru determinantul , 5 domenii pentru determinantul , 4
domenii pentru determinantul , 3 domenii pentru determinantul , 4 domenii
pentru determinantul .
În ceea ce priveşte caracterul repetitiv al unor domenii pe lanţurile H şi L,
care cooperează “faţă în faţă”, din loc în loc, de-a lungul lanţului apar:
 Zone hipervariabile (“puncte calde”), în interiorul cărora secvenţele de aminoacizi
sunt strict legate de specificitatea de anticorp a imunoglobulinei;
 Zone cu puncte invariante, care nu diferă, din punct de vedere al compoziţiei în
aminoacizi, la imunoglobuline cu specificităţi de anticorp diferite şi care
contribuie la stabilitatea configuraţiei spaţiale a întregii molecule
imunoglobulinice, acţionând ca “pivot”

hv c sg hv C Sg
VH hv-hipervariabilitate; c-zone cu puncte invariante; sg-zone cu subgrupe de
aminoacizi

hv c sg hv C Sg
VL

Fig.5.XII. Reprezentarea schematică a domeniilor alternante de pe regiunile VL şi


VH vecine şi cooperante (C. Voiculescu)

 Zone cu subgrupe de aminoacizi, care, de la o regiune variabilă la alta, prezintă


deosebiri privind numărul şi ordinea aminoacizilor componenţi şi care ar funcţiona
catalitic.

5.12.2. Situsul combinativ (structură, funcţiona-litate)

5.12.2.1. Structură
Situsul combinativ cuprinde regiunea fragmentelor Fab la nivelul lanţurilor
VH şi VL vecine. El ocupă 1% din întreg edificiul molecular al imunoglobulinei. Prin
difracţie cu raze X, s-a stabilit că situsul poate îmbrăca forme diferite, în funcţie de
specie. La om situsul se prezintă ca o regiune plată (25x20 Å), prevăzută cu o
invaginare superficială, din care sunt proiectate în afară grupările terminale ale
aminoacizilor din domeniile cooperante de pe VL şi VH.

5.12.2.2. Funcţionalitate
După clivarea enzimatică in vitro a moleculei imunoglobulinice IgG, s-a
constatat că punerea în contact, separat, a lanţurilor H sau L cu antigenul
corespondent, este urmată de o legare labilă, slabă a acestuia. Dacă antigenul este
supus contactului cu amestecul de lanţuri H şi L provenite din aceeaşi
imunoglobulină, legarea este stabilă, similară celei din situaţia folosirii moleculei
iniţiale de IgG (neclivată enzimatic). Aceasta demonstrează indirect, necesitatea
cooperării lanţurilor H şi L, în regiunile variabile ale acestora, la efectuarea cuplării
specifice cu antigenul.
În cursul legării antigenului (haptenei), punctelor “calde” (zonelor
hipervariabile)le revine rolul principal, de “prindere în chingă” a epitopilor. Zonele cu
puncte invariabile joacă rolul de “pivot”, asigurând plierea spaţială a VL şi VH aflate
faţă în faţă, în cadrul aceluiaşi fragment Fab.
Zonele cu subgrupe de aminoacizi acţionează în calitate de catalizatori, în
sensul că ele asigură desfăşurarea optimă, plenară, a fenomenului de legare specifică a
antigenului.

5.12.3. Afinitate şi aviditate


Interacţiunea grupărilor reactante ale antigenului şi anticorpului este definită
de doi parametri: afinitatea şi aviditatea anticorpilor.
Afinitatea furnizează date cu privire la natura fizico-chimică a reacţiei Ag-
Ac, iar aviditatea este semnificativă pentru antigenele naturale multivalente.
Afinitatea şi aviditatea condiţionează proprietăţile fiziologice ale anticorpilor.
Cei cu afinitate mare sunt mai eficienţi în reacţiile biologice: în protecţia
antibacteriană şi antivirală, în reacţia de precipitare in vitro.

5.12.3.1. Afinitatea
Afinitatea poate fi definită prin constanta de legare a unui situs combinativ
imuglobulinic cu antigenul corespondent (epitopii haptenei). Fenomenul este, până la
un punct, reversibil, apoi, în timp, legătura devine stabilă. În faza reversibilă există un
echilibru între formarea de complexe anticorp/antigen şi numărul de situsuri
combinative imuglobulinice, epitopi ai antigenului, care nu au intrat încă în relaţie
specifică.
Afinitatea depinde de clasa imunoglobulinică. Astfel legătura specifică IgG-
antigen este mult mai stabilă şi mai puternică decât legătura specifică IgM- antigen.
Afinitatea mai depinde însă şi de caracterul stimulării antigenice. Astfel dacă
stimularea se face cu un imunogen puternic şi în doze mari, celulele limfoide B, prin
receptorul BCR, se diferenţiază pentru sinteza finală a unor anticorpi cu afinitate mai
slabă. Dacă stimularea antigenică se efectuează cu doze reduse, apar anticorpi cu
afinitate mare. În acest mod este explicat de ce după aplicarea unei vaccinări, prin
scăderea treptată a concentraţiei de antigen vaccinat din ţesuturi, cu cât trece mai mult
timp de la momentul aplicării imunizării active, cu atât apar anticorpi cu afinitate mai
puternică.
Metoda de măsurare a afinităţii anticorpilor este dializa la echilibru. Metoda
se bazează pe proprietatea haptenelor mici, monovalente (care nu dau reacţii de
precipitare cu anticorpii specifici), de a traversa membrana de dializă, impermeabilă
pentru anticorpi, ca şi pentru complexele haptenă-anticorpi.
Soluţia concentrată de anticorpi se repartizează într-un sac de dializă şi se
imersează într-un volum cunoscut de soluţie tampon, la pH 7,4, ce conţine o
concentraţie cunoscută a haptenei. Haptena liberă difuzează prin membrană, în
compartimentul cu anticorpi şi se combină parţial cu aceştia. La echilibru, se măsoară
concentraţia haptenei libere la exterior, egală cu concentraţia haptenei libere din
interior. Concentraţia totală a haptenei în sacul de dializă este mai mare, deoarece o
proporţie a moleculelor sale este legată de anticorpi.
Diferenţa dintre concentraţia iniţială şi cea finală a haptenei, în
compartimentul exterior, măsoară afinitatea ei de legare cu anticorpii specifici, în
condiţiile unui exces de molecule haptenice, care favorizează disocierea complexelor
antigen-anticorp.

5.12.3.2. Aviditatea
Aviditatea reprezintă energia de combinare specifică a moleculei de
imunoglobulină cu epitopii antigenului corespondent. Este uşor de înţeles că
aviditatea depinde de numărul de situsuri combinative per moleculă
imunoglobulinică, deci de valenţă. De aceea moleculele IgM sunt mai avide, ele fiind
pentavalente, comparativ cu moleculele IgG care sunt bivalente.

5.12.3.3. Factori care influenţează afinitatea şi aviditatea la nivel molecular


Stabilitatea complexelor specifice anticorp/antigen se explică prin aceea că
legarea în complex nu are loc într-un singur epitop şi un singur situs combinativ
imunoglobulinic, ci prin crearea de punţi multiple, cu apariţia unor adevărate reţele
între epitopi şi situsurile combinative intermoleculare. Se obţine o energie de legare
mult mai mare decât dacă relaţia ar depinde exclusiv de tipul situs singular-epitop. S-a
stabilit că în forma legăturii specifice antigen/anticorp intervin diverse categorii de
forţe între cei doi parametrii:
 Forţe hidrofobe: apar între grupări nepolare (neionizate) în soluţii apoase şi sunt
consecinţa tendinţei de excludere a reţelei ordonate de molecule de apă, dintre
molecula de antigen şi cea de anticorp. Aceste legături sunt favorizate de
aminoacizii cu grupări apolare, care au tendinţa de asociere, diminuând numărul
moleculelor de apă din vecinătatea lor. Prin eliminarea moleculelor de apă dintre
grupările reactante, distanţa dintre situsurile active scade foarte mult şi creşte
valoarea forţelor stabilizatoare.
 Forţe de atracţie electrostatică (coulombiene): sunt rezultatul atracţiei dintre atomi
sau dintre grupe de atomi cu sarcină electrică opusă, situate pe cele două grupări
reactante: de exemplu, între un cation (Na +) şi un anion (Cl-) sau între COO- şi
NH3+. Energia de legare a acestor forţe este semnificativă la distanţe foarte mici
(sub 100 Ao) dintre grupările reactante. Juxtapunerea exactă a ionilor favorizează
ac-ţiunea acestor forţe. Energia de legare este de 5 kcal/mol şi variază invers
proporţional cu pătratul distanţei dintre cele două grupări reactante (1/d 2).
 Forţe Van der Waals: rezultate ale interacţiunii dintre electronii de pe orbitele
atomilor superficiali ai moleculei şi cei din nucleele moleculare, cu dezechilibru
temporar al repartiţiei stratului electronic exterior dintr-o moleculă, cu formarea
unui “dipol”;
Fig.5XII.Forţele intermoleculare implicate în formarea complexului Ag-Ac. Acţiunea
acestor forţe necesită un contact strâns între cele două grupări reactante.

 Legături de hidrogen (covalente). Grupările hidrofile (-OH, -NH2, -COOH)


interacţionează formând punţi reversibile de hidrogen. Forţa acestor legături
depinde foarte mult de apropierea strânsă dintre moleculele de anticorp şi antigen.
Legăturile de hidrogen sunt relativ slabe.

5.13. Biosinteza şi catabolismul imunoglobulinelor

5.13.1. Biosinteza imunoglobulinelor


Sinteza imunoglobulinelor nu face excepţie de la legile sintezei proteinelor în
general, dar prezintă şi particularităţi. Codificarea pentru structura finală a
imunoglobulinei este înscrisă în genomul limfocitului B, care preia mesajul antigenic,
o dată cu recunoaşterea acestuia, ca şi în genomul celulei secretorii (plasmocitului),
rezultat din diferenţierea finală a celulei B.

5.13.1.1. Sinteza independentă a lanţurilor H şi L


Sinteza lanţurilor uşoare se face la nivelul unor poliribozomi “uşori”, iar cea a
lanţurilor grele pe poliribozomi “grei”. Nu există specii diferite de ARN mesager,
care să transmită informaţia pentru porţiunile variabile şi constante ale lanţurilor H şi
L, în sensul că o singură specie de ARN mesager, replică a copierii mesajului de pe
un singur locus din ADN nuclear, transmite informaţia unică, atât pentru VL, cât şi
pentru CL (respectiv VH şi CH), de pe acelaşi lanţ final (sistem comun de gene).

5.13.1.2. Asamblarea intracitoplasmatică a lanţu-rilor H şi L


Cuplarea lanţurilor H şi L, consecutivă sintezei acestora pe ribozomi diferiţi,
se efectuează foarte rapid în reticul endoplasmatic al celulei secretorii. În fapt, apar
legăturile disulfidice intercatenare. Ordinea asamblării depinde de clasa
imunoglobulinică, ca şi de unele particularităţi structurale ale anticorpului.

5.13.1.3. Polimerizarea sau dimerizarea


Înaintea dimerizării (pentru IgA de tip seric) sau polimerizării (în cazul IgM),
trebuie realizată condiţia apariţiei lanţului J. Apărut în citoplasmă, acesta intervine
efectiv în legarea monomerilor (prin punţi disulfidice), dar şi “controlează” poziţia
monomerilor în cadrul dimerului sau polimerului neoformat. În cazul moleculelor IgA
secretorii, în cursul traversării drumului de la formaţiunile limfoide din submucoasă
până la mucoasă, se formează mai întâi dimerii IgA, apoi în epiteliu mucoasei, se
ataşează “piesa secretorie”. Procesul este “ordonat” de o serie de semnale celulare.

5.13.1.4. Cuplarea componentei glucidice


Oligozaharidele din structura lanţului H al moleculei de imuglobulină, se
plasează într-o anumită poziţie în interiorul lanţului polipeptidic, după momentul
asamblării lanţurilor H şi L (în reticul endoplasmatic), dar înainte de dimerizare sau
polimerizare (în cazul IgA şi IgM). Ataşarea hexozelor, N-acetil-glucozamin- fucozei
şi acidului sialic, se face într-o anumită ordine secvenţială, ceea ce a fost demonstrat
prin studii experimentale cu glucozamină marcată cu tritiu.

5.13.1.5. Rolul nucleotidelor ciclice.


GMP ciclic, dar cu deosebire AMP ciclic, joacă un rol important în activarea
limfocitului B, pentru sinteza finală de imunoglobuline. Acest mecanism trebuie
coroborat cu celelalte mecanisme ale activării limfocitului B, care urmează receptării
semnalului antigenic de către receptorul BCR.

5.13.1.6. Rolul concentraţiei imunoglobulinelor în tumori, în determinarea ratei de


sinteză a imunoglobulinelor
A fost stabilit că prin relaţie de tip feed-back, creşterea nivelului cantitativ al
imunoglobulinelor din sânge sau din alte umori se soldează cu încetinirea ritmului de
sinteză a clasei respective de imunoglobulină. De altfel ”jocul” dintre concentraţiile
de imunoglobuline din umori şi ratele de sinteză şi de catabolizare ale acestora
explică diferenţele de nivel normal în ser.

5.13.2. Catabolismul imunoglobulinelor

5.13.2.1. Rata de catabolizare a imunoglobulinelor


Acest parametru depinde de intervenţia concentrată sau de tip antagonic
dintre factorii intrinseci şi cei extrinseci.
 Factorii intrinseci se referă la clasa şi subclasa imunoglobulinică. Ratele de
catabolizare a diverselor clase şi subclase diferă în raport cu ratele de sinteză.
Relaţiile sinteză/catabolism se reflectă atât în ceea ce priveşte concentraţiile
normale în plasmă, cât şi asupra duratei de viaţă (perioadei de înjumătăţire).
Tabelul 5.II.
Timpul de înjumătăţire, rata de catabolizare şi rata de sinteză a diferitelor clase de
Ig la om (C. Voiculescu)
Timp de Rata de
Rata de sinteză
Clasa de Ig înjumătăţire catabolizare
(mg/kg/zi)
(zile) (mg/kg/zi)
IgG 18-23 5,6-6,9 28-38
IgM 5,1 1,10-1,7 4,5-6,9
IgA 5,6-6,5 2,52 24-30
IgD 2,8 3,7 0,4

 Factorii extrinseci sunt reprezentaţi atât de allotip (linia genetică) cât şi de timpul
constituţional – metabolic.

5.13.2.2. Sediul de catabolizare a imunoglobu-linelor


Locul unde are loc degradarea imunoglobulinelor este situat probabil la
nivelul sistemului reticulo-endotelial. Mecanismul de captare a imunoglobulinelor de
către celulele acestui sistem este pinocitoza. De exemplu, numai în celulele Kuppffer
din ficat se degradează circa 1/3 dintre moleculele IgG serice. Pe de altă parte, o
cantitate de IgG poate fi degradată şi în celulele cu platou striat din mucoasa
intestinului subţire, ca şi în rinichi.

5.13.2.3. Mecanismul de catabolizare a imuno-globulinelor


Pentru a explica acest mecanism, au fost avansate numeroase ipoteze, dintre
care:
 Ipoteza “compartimentului de catabolizare”: o parte dintre moleculele IgG ar trece
prin patul vascular într-un aşa numit “compartiment de catabolizare”, unde se
găsesc celule ale sistemului reticulo-endotelial, apte de captare. De fapt, datorită
prezenţei pe aceste celule a unor receptori, unele molecule IgG ar fi ataşate pe
suprafaţa acestora, în timp ce alte molecule, nefixate pe receptori, ar intra în
celulă, fiind degradate catabolic (mecanism de selecţie a eşantioanelor de IgG
ieşite din vasele sanguine). Această ipoteză explică în parte dependenţa ratei
catabolismului de concentraţia catabolismului imunoglobulinelor din sânge şi alte
umori: în cazul prezenţei unor concentraţii mai reduse de imunoglobuline serice,
moleculele ieşite (“evadate”) din vase vor fi fixate pe receptorii celulari în
cvasitotalitatea lor, astfel încât unele molecule se reîntorc ulterior, intacte în sânge,
pe când în situaţia unei hiperconcentraţii de IgG serice, cum numărul receptorilor
celulari este limitat, doar o minoritate de molecule imunoglobulinice vor fi fixate,
grosul lor trecând în citoplasma celulei, pentru a fi degradate.
 Ipoteza modificării conformaţionale a IgG. Înainte de iniţierea procesului de
catabolizare, s-ar produce unele modificări de structură a IgG, la nivelul
fragmentului Fc. Molecula astfel modificată s-ar putea fixa mai uşor, prin capătul
Fc, pe suprafaţa celulei din sistemul reticulo-endotelial, urmând apoi înglobarea
intracitoplasmatică şi degradarea metabolică.
5.14. Diversitatea anticorpilor

5.14.1. Variaţia allotipică


Descoperirea alotipiei (alos = altul) a pornit de la următorul fapt de
observaţie: în serul pacienţilor cu artrită cronică reumatoidă se găsesc molecule de tip
special, încadrate în categoria factorilor reumatoizi (FR). Factorii reumatoizi sunt
molecule de auto-anticorpi, adică IgM anti- IgG.
Factorii reumatoizi se evidenţiază in vitro, prin capacitatea lor de a determina
aglutinarea eritrocitelor tapetate cu o doză subaglutinantă de anticorpi specifici
antieritrocitari (IgG).
Grubb (1956) a observat că FR seric, uneori, aglutinează hematiile tapetate cu
auto-anticorpi specifici (care se sintetizează în anemia hemolitică autoimună) ale unor
pacienţi, iar alteori, reacţia de hemaglutinare nu se produce, testul evidenţierii FR in
vitro fiind fals negativ. Concluzia reacţiei de hemaglutinare pe care, uneori, FR din
serul pacienţilor de artrită reumatoidă o produce asupra hematiilor tapetate cu o doză
subaglutinantă de anticorpi specifici, a fost următoarea: autoanticorpii de pe suprafaţa
eritrocitelor unor indivizi cu anemie hemolitică autoimună, posedă determinanţi
antigenici diferiţi, pe care FR poate să-i recunoască. Astfel s-a dedus că moleculele de
imunoglobulină de la indivizi diferiţi, sunt diferite din punct de vedere antigenic. În
consecinţă, imunizarea unui individ cu imunoglobulinele provenite de la alt individ al
aceleiaşi specii, determină sinteza anticorpilor faţă de determinanţii antigenici ai
moleculelor imunoglobulinice ale donorului.
Allotipurile reprezintă variante alelice ale izotipurilor (produsul formelor
alelice ale genelor pentru imunoglobuline). Allotipurile sunt prezente doar la anumiţi
indivizi dintr-o specie şi sunt moştenite în manieră mendeliană. Deşi toţi indivizii
unei specii au toate clasele de imunoglobuline, fiecare individ prezintă doar una din
formele allotipice. Allotipurile se exprimă codominant, dar fiecare limfocit B secretă
doar una din formele parentale fenomen numit ecluzie alelică. Allotipurile au o
distribuţie unică la diferite grupuri etnice.

Fig.5.XIV. Markerii genetici ai imunoglobulinelor


Allotipurile sunt identificate prin markeri allotipici (diferenţe structurale),
prezenţi la nivelul regiunii constante a lanţurilor grele şi uşoare. Pentru lanţurile , 
şi  au fost create simboluri pentru markerii allotipici:
 Markerii de pe lanţurile grele  sunt numiţi Gm (IgG markers). Există peste 20
markeri Gm diferiţi antigenic. Aceşti markeri nu se găsesc toţi la nivelul tuturor
moleculelor de IgG, ci se pare că sunt limitaţi la anumite subclase (G 1m, G2m, G , 3m

G ).
4m

 Markerii lanţurilor grele  sunt desemnaţi Am; există doar două alele la acest locus:
Am1 şi Am2.
 Markerii lanţului uşor  sunt desemnaţi Km. Acest locus are trei alele şi markerii
Km diferă doar prin aminoacizii din poziţiile 153 şi 191. Iniţial markerii au fost
numiţi Inv, după sursa antiserului utilizat pentru identificarea unuia din produşii
genelor alele.
Şi lanţul greu  prezintă variaţie alelică, desemnată prin markerul Mm.

5.14.2. Variaţia idiotipică


Reprezintă specificitatea situsului pentru antigen al imunoglobulinelor.
Idiotipurile sunt determinanţi antigenici unici din punct de vedere structural de la
nivelul regiunii variabile, asociaţi funcţiei anticorpilor de legare a antigenului.
Variabilitatea idiotipică este rezultatul generării situsului pentru antigen al
regiunii variabile a lanţului H şi L. Variabilitatea secvenţei de aminoacizi din aceste
regiuni se concentrează la nivelul celor trei CDR-uri, încadrate de reziduuri relativ
invariabile. Regiunile determinante ale complementului sunt ariile care realizează
contactul cu epitopii antigenului.
Similar determinanţilor izotipici şi allotipici, determinanţii idiotipici au fost
identificaţi prin posibilitatea producerii de anticorpi dirijaţi împotriva lor.
Idiotipii sunt epitopi antigenici prezenţi în regiunea variabilă a porţiunii Fab
a moleculei de imunoglobulină. Ei pot fi o parte din regiunile CDR, sau pot fi asociaţi
secvenţelor cadru ale anticorpilor.
Idiotipul unei anumite imunoglobuline este constituit de suma idiotopilor
individuali din aceeaşi moleculă.
Acelaşi idiotip poate fi prezent în comun la anticorpi cu specificităţi diferite
pentru antigen (idiotip public), sau poate fi limitat strict la un anticorp cu o anumită
specificitate (idiotop privat).
Idiotipurile sunt definite prin antiseruri, denumite colectiv anticorpi anti-
idiotipici. Dacă un anticorp este utilizat ca imunogen (antigen), este posibilă
introducerea producţiei de anticorpi anti-idiotipici, care pot fi similari structural
epitopului original. Această a doua generaţie de anticorpi anti-idiotipici poate fi
utilizată în vaccinuri artificiale, funcţionând ca un antigen imunizat, pentru a induce
producerea anticorpilor originali într-un recipient “naiv”. O altă semnificaţie pentru
acest circuit anticorp-anti-anticorp, este reglarea răspunsului imun.
Specificitatea idiotipică a unei populaţii de anticorpi s-a dedus pe cale
experimentală:
- antigenul (celule de S. typhi) s-a injectat la organismele A şi B (iepuri),
identice din punct de vedere genetic. Se sintetizează anticorpi aglutinanţi anti S.
typhi;
- anticorpii aglutinanţi 1(produşi de organismul A) s-au injectat la organismul
C (iepure din aceiaşi linie genetică). Se sintetizează anticorpi anti-anticorpi 1,
evidenţiaţi în reacţia de precipitare.
Surprinzător, anticorpii anti-anticorpi 1 nu precipită anticorpii 2, deşi
anticorpii 1 şi anticorpii 2 au aceiaşi specificitate faţă de antigenele S. typhi, iar
organismele A, B, C aparţin aceluiaşi alotip.
Concluzia este că anticorpii 1 şi anticorpii 2, deşi au aceiaşi specificitate faţă
de antigenul de S. typhi, la rândul lor, au determinanţi antigenici proprii. De aceea,
anticorpii anti-anticorpi 1 nu precipită anticorpii 2, sintetizaţi de un alt organism.
Moleculele de anticorpi cu aceiaşi specificitate de combinare faţă de un antigen,
sintetizate de organisme identice genetic, au o individualitate antigenică distinctă,
denumită specificitate idiotipică.

5.15. Utilizarea anticorpilor

Imunglobulinele (anticorpii) sunt de real folos în multe domenii ale practicii


medicale:
a) substituţia imună pe termen lung:
 deficitele congenitale de imunoglobuline:
 agama-globulinemie sau hipo-y-globuli-nemie,

 deficit izolat de IgA şi IgG

 sindromul de imunodeficienţă combinată (SCID),


 imunodeficienţe secundare sau câştigate:
 hipo-y-globulinemie din bolile limfopro-liferative cu risc crescut de infecţii,
 hipo-y-globulinemia tranzitorie a prema-turului sau nou-născutului,
 infecţia cu HIV,
 hipo-y-globulinemie datorată unui con-sum excesiv, infecţii septice acute
după arsuri.
b) Profilactic (imunizare pasivă) sau terapeutic, sub formă de seruri hiperimune:
 infecţii virale (hepatită B, rubeolă, rabie, varicelă)
 anti-toxine, contra toxinelor produse prin muşcături de animale (viperă) sau
înţepături de insecte,
 infecţii bacteriene (difterie, tetanos)
+
 profilaxia decesului fetal sau a bolii hemolitice în cazul nou-născutului Rh cu
-
mamă Rh
c) Pentru producerea unei imunodepresii, administrarea în cantităţi mari de
imunoglobuline intravenos (y-globuline) inhibă sau suprimă producerea de
autoanticorpi.
 Boli autoimune:
 polineuropatia cronică demielizantă
 neutropenia autoimună,
 anemia autoimună,
 purpura trombocitopenică autoimună (idiopatică),
 artrita reumatică juvenilă,
 poliartrita reumatoidă,
 dermatomiozita,
 alergii – administrarea de IgG4.

5.16. Anticorpi monoclonali

5.16.1. Crearea anticorpilor monoclonali (AcMo)


Anticorpii monoclonali au fost produşi pentru prima oară de Milstein şi
Köhler în 1975, prin fuzionarea in vitro a două tipuri de celule somatice : celule de
mielom (celule tumorale maligne) cu limfocite B mature de şoarece, de aceeaşi rasă
în prealabil imunizat cu un antigen – hematii de oaie. Celulele fuzionate (hibride)
produc continuu anticorpi anti-hematii de oaie şi au fost numite hibridoame.
Hibridomul moşteneşte două proprietăţi genetice esenţiale ale celulelor parentale.
 Nu mor ci se multiplică timp nelimitat, caracter moştenit de la celula mielomatoasă;
 Produc anticorpi specifici faţă de unul din epitopii antigenului cu care s-a făcut
imunizarea, proprietate primită de la limfocitele B normale imunizate.
Prin cultivarea celulelor în mediul HAT (mediu special) au fost menţinute în
viaţă doar celulele hibride (selectarea hibridoamelor). Aceste hibridoame au fost
subcultivate (clonate), pentru obţinerea unei populaţii celulare omogene provenite
dintr-o singură celulă hibridă (clonă celulară). Această clonă produce Ac
monospecifici, adică faţă de un singur epitop, anticorpi monoclonali – AcMo. La
sfârşit se face trierea riguroasă a hibridoamelor, pentru obţinerea doar a celor care
produc anticorpul dorit.
Protocolul de generare a hibridoamelor a fost ulterior extins, folosind ca
antigene diverse molecule şi celule. Au fost obţinuţi în acest mod anticorpi omogeni,
în cantităţi mari şi cu specificitate înaltă.
Avantajele hibridoamelor:
 pot fi menţinute in vitro, în culturi de mare randament (10-50  de Ig/ml de
supernatant)
 pot fi menţinute in vivo, prin injectarea celulelor în peritoneul şoarecilor din aceeaşi
linie pură (singeni) car vor face ascită. În lichid ascitic se găsesc cantităţi mari din
Ac dorit (până la 10 mg/ml de lichid).

Tabelul 5.III.
Diferenţele dintre caracterele anticorpilor monoclonali şi cei policlonali,
convenţionali
Anticorpi monoclonali Anticorpi policlonali
Monospecifici Polispecifici
Omogeni (clasă, subclasă de Ig) Hetrogeni (clasă, subclasă de Ig)
Titruri înalte (1:1.000.000) Titruri mult mai joase (mx. 1:1.000-1:10.000)
Specificitate riguroasă (prin Au mulţi Ac contaminaţi greu de îndepărtat
selecţionare)
Sunt “nemuritori”, cantităţi nelimitate Cantităţi limitate, depind de viaţa animalului
imunizat
Constanţi Inconstanţi, variabili de la un animal imunizat la
altul
Concentraţii mari de Ig specifice (1-10 Concentraţii mici de Ig specifice (0,5-1% din
mg/ml) totalul Ig)
Se pot produce cu Ag nepurificate Sunt necesare Ag foarte purificate (altfel apar Ac
(molecule, celule) contaminaţi faţă de diferitele impurităţi – ale Ag)

5.16.2. Utilizarea anticorpilor monoclonali


Posibilităţile de utilizare practică a AcMo sunt aproape nelimitate (în
diagnostic, tratament, mijloc de izolare şi purificare a unor molecule sau celule, etc.)
a) diagnostic
 hematologie
 tipizarea hematiilor din sistemele A,B,O; Rh; Ii; etc.
 diagnosticul leucemiilor
 tipizarea populaţiilor şi subpopulaţiilor limfocitare T (CD4, CD8, CD3,
etc), NK (CD56, CD57), B (CD19, CD20, mIg), precursorilor şi
numărarea lor
 laborator
 diverse metode imunologice de dozare (RIA, ELISA) pentru: hormoni,
proteine, enzime, medicamente (digoxina), factori ai coagulării
 anatomie patologică:
 diagnosticul naturii celulelor din metastaze, originea metastazelor
 diagnosticul celulelor din tumora primară (carcinom, limfom, sarcom,
melanom)
 boli infecţioase produse de bacterii, virusuri sau protozoare:
 izolarea şi caracterizarea antigenelor bacteriene şi virale, a deviaţiilor
antigenice
 tipizarea rapidă a microorganismelor din ţesuturi, lichide biologice
 depistarea unor molecule circulante (HBs în hepatita B)
 medicină internă:
 tromboze – Ac anti-tripsină
 infarct miocardic – Ac anti-miozină
 chirurgie
 tipizarea HLA a donatorului şi primitorului în vederea transplantelor de
organ
 oncologie
 diagnosticul tumorilor in vivo prin radioscintigrafie
b) tratament
 în tratamente medulare şi inhibarea respingerii grefelor
 inactivarea sau neutralizarea unor toxine
 unele boli auto-imune
 vaccinare cu Ac anti-idiotip
 imunizarea pasivă în unele infecţii bacteriene sau virale (tetanos, rabie)
 în cancer şi leucemii, sub formă de imunoconjugate (prin cuplarea AcMo cu
citostatice, toxine sau izotopi radioactivi)
c) purificare
 purificarea unor molecule utilizate în terapie (IFN, hormoni)
 purificarea unor populaţii şi subpopulaţii celulare (celule stem, limfocite)
Majoritatea AcMo sunt de provenienţă murină (de şoareci) şi administrarea
lor la oameni generează anticorpi anti-AcMo. Aceştia pot anihila efectul terapeutic al
anticorpilor monoclonali, iar complexele imune pe care le formează pot avea efecte
patologice nedorite (boala serului). Prin metode de inginerie genetică de menţinere a
regiunilor de legare a antigenului de la şoarece şi de înlocuire a porţiunii Fc sau a
domeniilor constante cu cele umane, se încearcă “umanizarea” anticorpilor.
5.17. Imunoglobulinele de membrană

Toate clasele de imunoglobuline pot să existe atât sub formă membranară cât
şi secretată, dar în procentaje diferite, mergând de la 10% din total în cazul IgM şi
IgD până la sub 1% pentru IgG, sau la limita decelabilităţii la IgA şi IgE.
Spre deosebire de anticorpii solubili, lanţurile H posedă în partea C-
terminală, o secvenţă de AA suplimentari sau o coadă, foarte scurtă. Ei sunt formaţi
dintr-o regiune extracelulară, una transmembranară hidrofobă şi una
intracitoplasmatică.
Proteinele membranare cu rol de receptori transmit informaţia primită, în
urma fixării ligandului specific, în interiorul celulei. Intracelular există o cascadă de
complexe moleculare de semnalizare care transmit mesajul mai departe în interiorul
citoplasmei, deseori până în nucleu, permiţând intrarea în funcţie a mecanismelor de
răspuns, specific pentru fiecare tip de celulă. În cazul celulelor B, legarea Ag a BCR
iniţiază diviziunea repetată a celulelor (expansiunea clonală) şi diferenţierea
acestora în plasmocite, celule care secretă anticorpii, proces cunoscut sub denumirea
de activarea limfocitelor B.
Simpla legare a Ag de imunoglobulinele transmem-branare nu este suficientă
pentru activare, pentru că porţiunea intracitoplasmatică a acestuia este prea scurtă
pentru a interacţiona cu proteinele necesare pentru semnalizarea intracelulară.
Receptorul complet al limfocitelor B cuprinde în plus două molecule identice
dispuse de o parte şi de alta a mIg. Fiecare moleculă este heterodimeră, fiind formată
din 2 lanţuri polipeptidice invariabile (Ig şi Ig) legate între ele printr-o legătură
disulfidică (CD79). În absenţa acestor molecule nici imunoglobulinele de membrană
nu pot fi exprimate pe suprafaţa limfocitelor B.

5.18. Dinamica răspunsului imun umoral

5.18.1. Imunitatea umorală sistemică


Fluctuaţiile titrului de imunoglobuline sanguine, în cursul răspunsului
specific de tip umoral, arată faptul că rolul primordial le revine claselor IgG şi IgM,
contribuţia IgA fiind relativ minoră, IgD puţin cunoscută, iar IgE nulă.
În răspunsul primar, după 2-4 zile de la stimularea cu antigen, apar
anticorpii sistemici aparţinând clasei IgM, a căror cantitate creşte lent, pentru a atinge
un nivel nu prea ridicat, după care titrul se epuizează, de asemenea progresiv (după
aproximativ 10 zile de la contactul cu antigenul). Între timp (7-8 zile de la stimularea
cu antigen), apar în sânge anticorpii sistemici IgG, cu creştere uşoară a tirului, până la
depăşirea chiar a nivelului IgM. Persistenţa IgG este mai mare decât a IgM, dar
cantitativ nu se notează un prag de concentraţie foarte ridicat, tendinţa fiind de
scădere lentă, cu un nivel rezidual minim sau nul. Înlocuirea anticorpilor IgM cu cei
IgG în răspunsul primar se datorează unei reacţii de tip feed-back, augmentarea
progresivă a titrului IgG inhibă implicit sinteza de IgM. O excepţie de la regulă este
de exemplu răspunsul primar numai cu IgM, faţă de antigenele
timoindependente (polizaharizii capsulari ai pneumococului,
dextranul, polimerii sintetici de D-aminoacizi).

Fig.5.XV. Curbele de evoluţie a nivelului sanguin de anticorpi sistemici IgM şi IgG


în cursul răspunsului umoral primar şi secundar (C. Voiculescu)

În răspunsul secundar, ca urmare a stimulării antigenice, titrul IgG specific


creşte prompt, rapid, progresiv depăşind de mai multe ori nivelul răspunsului primar.
După o perioadă lungă de persistenţă în umori, titrul IgG scade lent, dar cu
menţinerea unui nivel minim protector, în timp. Fluctuaţiile anticorpilor sistemici IgM
în reacţia anamnestică sunt variabile, dar nu se corelează efectiv cu protecţia imună.
Prin orice tip de vaccinare, se induce deliberat răspuns imun primar, pentru ca, în
eventualitatea unei infecţii cu germeni purtând antigene similare celor din vaccin,
organismul vaccinat să răspundă prin reacţie secundară, eficientă.

5.18.2. Imunitatea umorală locală


La suprafaţa tegumentului şi mucoaselor intervine un mecanism eficient de
protecţie imună, realizat de către imunoglobulinele IgA secretorii, orientate specific
spre antigene bacteriene, virale sau parazitare. În acest mod, ecranul imunoglobulinic
local împiedică în mare măsură trecerea germenilor antigen dincolo de poarta de
intrare. Dinamica formării anticorpilor IgA secretori este complexă şi implică
limfocitele B din derm sau din sistemele GALT sau BALT, de la nivelul
submucoaselor.

5.18.2.1. Înglobarea şi prezentarea antigenului


Germenii-antigen, care există la suprafaţa pielii sau mucoaselor, stimulează
limfocitele B din vecinătate, unele fragmente mici de antigen sunt înglobate şi apoi
prezentate pentru recunoaştere limfocitelor B. Patru categorii de celule realizează
aceste funcţii: celulele de membrană “M”, de tip epitelial, asociate foliculilor limfoizi
izolaţi sau manşoanelor de limfocite; alte celule epiteliale de la nivelul epidermului
sau mucoaselor, inclusiv celulele glandulare; macrofage locale; celule dendritice
locale.
Procesul de captare, înglobare şi prezentare a antigenului de către categoriile
celulare de mai sus, depinde în mare măsură de exprimarea la suprafaţa acestora atât a
moleculelor de adeziune, cât şi a antigenelor de histocompatibilitate din clasa a II-a
(HLA-DR, la om).

5.18.2.2. Sinteza secvenţială a imunoglobulinelor IgA secretorii.


Limfocitele B, aflate în derm sau submucoasă, se diferenţiază, consecutiv
receptării semnalului antigenic la nivelul receptorului BCR până la stadiul de
plasmocite, care secretă, secvenţial şi controlat moleculele de IgA monomeric şi
lanţurile J. Urmează cuplarea celor două elemente, cu apariţia dimerilor IgA. În cursul
traversării drumului invers (de la derm sau mucoasă către suprafaţă) la nivelul
celulelor epiteliului (glandulare), dimerii IgA cuplează, într-un anumit ritm şi cu o
anume intensitate, “piesa secretorie”, presintetizată la acest nivel: celula epitelială
“eliberează” diferenţiat cantităţi de piesă, iar plasmocitele asigură legarea
monomerilor IgA în dimeri, prin lanţul J. în acest mod eşantioanele de molecule IgA
ajunse la suprafaţa tegumentului sau mucoasei sunt corelate cantitativ cu cuantumul
de antigen ce urmează a fi neutralizat specific, ca şi cu potenţialul de sinteză a
imunoglobulinei, în formaţiunile limfoide din derm sau intraparietale.

5.18.2.3. Modularea adaptivă a sintezei de IgA secretorii


La fel ca în imunitatea umorală sistemică, unele subseturi de limfocite T
imunomodulatoare (în principal Th2) intervin în stimularea receptorului pentru
antigenul de pe limfocitele B din derm sau submucoasă (BCR), în sensul stimulării
diferenţierii pentru sinteză finală de IgA. Modularea este completată prin efectele
frenatoare (inhibitoare), adaptative, exercitate de unele celule cu efect antagonic.
Declanşarea şi întreţinerea tonusului “stenic” imunomodulator al limfocitelor Th2
locale aparţine indirect antigenului, care trebuie prezentat celulelor Th2 de către
celulele “M” epiteliale, macrofagice şi dendritice, care exprimă antigenele de
histocompatibilitate din clasa a II-a şi unele molecule de adeziune.

5.19. Teorii asupra formării anticorpilor

Încă din perioada pasteuriană, a înţelegerii imunităţii ca mijloc de protecţie


specifică, au început să se formeze două categorii de teorii: “instructive” şi
“selective”

5.19.1. Teoriile “instructive”


Prin această teorie i se acordă antigenului un rol principal, în sensul
“imprimării” unei anumite specificităţi de anticorp, în cursul procesului de sinteză a
imunoglobulinelor.
 Teoria “matriţei directe”. Antigenul, prezent în celula imunocompetentă (limfocit
B), ca şi în celula secretorie, ar ghida plierea lanţurilor L şi H, astfel încât să se
realizeze un situs combinativ corespondent specificităţii antigenului (“modelarea”
unei imunoglobuline “standard” spre o anumită specificitate);
 Teoria “matriţei indirecte”. Modelarea specificităţii de către antigen s-ar face nu la
nivelul lanţurilor L şi H deja sintetizate, ci la nivelul genelor din ADN-ul celulei B
sau secretorii, cu inducerea unei conformaţii specifice finale în imunoglobulina
nou sintetizată.
Teoriile “instructive” în planul realităţii faptice au valoare istorică, fiind
contrazise prin numeroase contra-argumente observaţii, din care:
o Absenţa antigenului în celula secretorie, ceea ce infirmă potenţiala intervenţie a
acestuia în “modelarea” specificităţii de anticorp;
o Complexitatea structurii situsului combinativ al imunoglobulinelor, legată de
specificitate, foarte greu de explicat printr-o riguroasă modificare excitată de
“amprenta” antigenică.

5.19.2. Teoriile “selective”


Conform acestor teorii, antigenul selectează anumite specificităţi preformate
şi nu induce specificitatea de anticorp. În organism există numeroase tipuri de celule
limfocitare B, care au înscrise în genom diverse specificităţi, capabile de a răspunde
univoc la stimularea antigenului corespondent.
 Varianta I a “selecţiei clonale” (Burnet, Fenner). În timpul vieţii intrauterine,
organismul fetal ar conţine un număr foarte mare de tipuri de celule precursoare
(clone), fiecare corespunzând unei anumite specificităţi, fie pentru antigen “self”,
fie pentru antigen “non-self”. Deoarece fătul nu vine în contact cu antigenele
“non-self”, “clonele” corespondente se vor matura, astfel că în viaţa adultă
celulele mature derivate vor reacţiona, prin diferenţiere, către sinteza
imunoglobulinelor specifice, în prezenţa antigenului complementar. În schimb,
“clonele” de celule fetale corespunzătoare antigenelor “self”, vor veni în contact
cu acestea, impact urmat de blocarea (“interzicerea”), apoi eliminarea “clonelor”
respective. În acest mod la adult, nu vor accede celule mature B care să răspundă
la stimularea antigenelor “self”.
 Varianta a II-a a teoriei “selecţiei clonale”. Celulele embrionar-fetale multigenice
corespunzătoare diverselor specificităţi, vor fi supuse rolului “selector” al
antigenelor: antigenele “self” vor determina represia genelor corespondente, iar
genele pentru antigene “non-self” se vor depresa, ulterior celulele devenind mature
şi apte de răspuns adecvat faţă de antigenele “non- self”
În favoarea acestor teorii “selective” intervin foarte multe date: o
complexitatea structurală a situsului combinativ al anticorpilor este mai uşor explicată
printr-o determinare genetică complexă
o absenţa antigenului în celula secretorie pledează pentru rolul de selecţie a
antigenului la capătul “proximal” al şirului de evenimente celulare şi nu la capătul
final;
o se explică toleranţa fiziologică faţă de antigenele “self”
o modelul “o celulă – o imunoglobulină”: receptorul BCR din membrana
limfocitului B conţine lanţuri imunoglobulinice cu conformaţie identică celei din
structura imunoglobulinei finale, care rezultă din diferenţierea celulei B în
prezenţa antigenului corespondent.

5.20. Genetica imunoglobulinelor şi generarea diversităţii anticorpilor

Sistemul imun trebuie să fie capabil să recunoască virtual orice patogen deja
existent sau posibil să apară la un moment dat, fapt care depinde de specificitatea
anticorpilor.
Un limfocit poate sintetiza anticorpi cu o singură, anumită, specificitate, el
fiind preprogramat pentru aceasta. Evenimentele responsabile de generarea din
plasmocite a anticorpilor cu o specificitate determinată survin înainte de intrarea
antigenului în organism.
Generarea anticorpilor a avut două explicaţii:
 genele pentru întreg “repertoriul” anticorpilor sunt prezente în ADN-ul liniei
germinale şi sunt moştenite de fiecare membru al speciei
 câteva gene importante pentru sinteza anticorpilor sunt transmise prin intermediul
ADN-ului liniei germinale, iar cea mai mare parte a procesului de generare a
diversităţii are loc în celulele somatice, prin reorganizare somatică a genelor din
linia germinală.
Descoperirea regiunilor variabile şi constante a imunoglobulinelor a
determinat apariţia ipotezei două gene  un lanţ polipeptidic. Genele din linia
germinală se reorganizează în celule somatice pentru a forma o genă completă pentru
regiunea variabilă. În continuare se produce asocierea genelor pentru regiunea
variabilă cu o genă pentru regiunea constantă, cu apariţia unui exon final, care conţine
mesajul genetic pentru unul din lanţurile imunoglobulinei.
Prin procesul de recombinare somatică (rearanjarea şi deleţia ADN-ului),
urmat de îmbinarea ARN-ului, sunt generate foarte multe linii de plasmocite variate,
care conţin informaţia genetică pentru diferite lanţuri H şi L. La generarea diversităţii
mai contribuie şi rata mare a mutaţiilor somatice ale genelor pentru lanţurile ,  şi H.
Un proces similar de aranjare a ADN-ului conferă receptorului celulei T specificitatea
de legare a epitopilor.

5.20.1. Cromozomi, exoni, introni şi rearanjarea genelor pentru imunoglobuline


Cromozomi. Genele pentru lanţurile grele şi uşoare  şi  se găsesc pe
cromozomi separaţi. Lanţurile H şi L variază marcant în secvenţa de aminoacizi a
capătului amino-terminal (regiunea variabilă), dar sunt relativ conservate în
porţiunea carboxi-terminală (regiunea constantă). Studiul genelor pentru
imunoglobuline a demonstrat că regiunile variabilă şi constantă sunt codate separat şi
genele responsabile sunt localizate pe fragmentele de ADN.
Exoni şi introni. Genele pentru imunoglobuline cuprind secvenţe de
nucleotide care conţin informaţia necesară pentru producerea secvenţei de aminoacizi
a moleculelor de imunoglobuline, secvenţe numite exoni. Exonii sunt separaţi prin
secvenţe de nucleotide necodate, numite introni. Atât exonii cât şi intronii sunt
transcrişi în ARN, dar îmbinarea ulterioară a ARN-ului duce la îndepărtarea
intronilor, cu alipirea exonilor.
Rearanjarea genelor pentru imunoglobuline. Exonii pentru domeniile
variabile sunt împărţiţi în mici fragmente de ADN, răspândite de-a lungul
cromozomului. Constituirea exonilor finali din aceste fragmente scurte necesită
rearanjarea şi reunirea segmentelor, cu formarea secvenţelor genice pentru
imunoglobuline. Există o secvenţă leader necesară pentru transportul peptidului prin
reticulul endoplasmatic.
Structura generală a exonului final necesar sintezei unui lanţ imunoglobulinic
este:

5' 3'
Secvenţă leader Exon pentru regiunea Exon pentru regiunea
variabilă constantă.
Organizarea genelor pentru lanţul uşor.
Codificarea lanţului uşor imunoglobulinic este asigurată de trei gene. Pentru
lanţul  uman organizarea este:
Domeniul variabil este codificat la nivelul a două segmente genice:
- primul - V (segment variabil) – codează primii 95 de aminoacizi ai regiunii
variabile. Pe cromozomul 2 există mai mult de 200 de gene V  . Fiecare segment
genic V este precedat de o secvenţă leader, care este transcrisă şi translată, dar este
excizată din proteină înainte ca molecula de anticorp să fie secretată de celula
producătoare. Această secvenţă leader este necesară pentru transportul moleculei de
imunoglobulină în reticulul endoplasmatic.
- o a doua genă, segment de joncţiune (J ), codifică restul de 13 aminoacizi
(96108) ai regiunii variabile. Acest segment J nu are nici o legătură cu lanţul J
prezent la IgM şi IgA. Există 5 segmente genice J  la nivelul acestui locus.
Secvenţa de aminoacizi a regiunii constante este codată de o a treia genă C.
Pentru lanţul  există o singură genă C care conţine informaţia genetică necesară
producerii aminoacizilor 109-214.
Generarea variabilităţii lanţurilor  este realizată prin recombinarea somatică
a ADN-ului şi îmbinarea ARN-ului. În cursul procesului de diferenţiere a
precursorilor celulelor B în limfocite mature, deleţia ADN-ului aduce una din genele
V lângă o genă J. Acest complex V1J1, ca şi restul genelor J sunt separate de gena
pentru regiunea constantă C, printr-o secvenţă (intron) de ADN. Gena formată prin
alăturarea V1J1 codează una din numeroasele variante posibile de regiuni ale lanţului
. ADN-ul celulelor B este transcris în ARN nuclear, care este prelucrat pentru a
forma mARN-ul, în care sunt reunite V1J1 cu C, urmând translaţia în lanţul .
Organizarea genelor pentru lanţul greu
Deşi organizat similar cu lanţurile uşoare, genele pentru lanţul greu sunt mai
complex structurate, în patru grupuri distincte de segmente genice. Pentru
exemplificare se va folosi lanţul greu al IgM.
Genele pentru lanţul H trebuie să codeze 3 sau 4 domenii constante şi
regiunea balama. Regiunea genelor constante pentru lanţul H trebuie să codeze toate
cele 5 clase de imunoglobuline, şi cele 4, respectiv 2, subclase pentru IgG şi IgA.
Exonul pentru regiunea variabilă a lanţului greu este format din 3 segmente genice.
Segmentul adiţional din regiunea ADN variabilă este denumit D (diversitate).
Regiunea DH este responsabilă de producerea regiunii CDR3 a lanţului H şi codează
doar 2-3 aminoacizi. Rearanjarea genelor reuneşte iniţial un segment genic D H cu un
JH şi apoi se produce alăturarea segmentului genic V H la DJ, cu formarea exonului
VDJ. Există peste 200 de segmente genice V pentru lanţul greu, cel puţin 20 D şi 6J.
Acest număr foarte mare de gene şi combinaţii posibile stă la baza diversităţii regiunii
variabile a lanţului H.
Prin recombinarea somatică a ADN-ului şi îmbinarea ARN-ului se generează
diversitatea lanţurilor grele. În timpul diferenţierii precursorilor limfocitelor B în
celule mature, deleţia ADN-ului aduce una din genele variabile V, o genă D şi o genă
J împreună. Complexul VDJ şi genele J rămase sunt la distanţă de genele pentru
regiunea constantă, fiind separate printr-un segment de ADN. ADN-ul plasmocitului
este transcris în ARN nuclear, care este procesat pentru a forma mARN. În timpul
acestui proces este selectată gena C  şi este îmbinată cu exonul VDJ. Rezultă o genă
completă care este translată în lanţ .
Procesul de recombinare a segmentelor genice se supune cu stricteţe regulii
distanţierului 12/23. Fiecare segment genic este flancat de secvenţe necodate de ADN
numite secvenţe semnal de recombinare *RSS), care arată direcţia de îmbinare a
segmentelor genice. Fiecare RSS constă dintr-o secvenţă înalt conservată, formată din
3 segmente: un heptamer (are 7 perechi de baze), un distanţier care conţine 12 sau 23
nucleotide (corespund unei , respectiv a două turnante a elicii ADN-ului) şi un
nonamer (are 9 perechi de baze). Alăturarea segmentelor genice este posibilă doar
când sunt flancate de RSS cu distanţieri de lungimi diferite.
În cazul genelor pentru lanţul uşor , secvenţele semnal de recombinare
plasate peste 3' de segmente genice V au un distanţier din 12 nucleotide, în timp ce
RSS aflate 5' de segmentele genice J au un distanţier din 23 de nucleotide, acest fapt
permite recombinarea VJ.
Genele pentru lanţul uşor  respectă aceeaşi organizare, cu deosebirea că
distanţierii sunt inverşi dispuşi (cel cu 12 nucleotide precede segmentele genice J, iar
cel din 23 de nucleotide succede segmentele genice V).
Recombinarea genelor pentru lanţul greu este mai complexă datorită
intervenţiei a trei segmente genice, V, D, J. Distanţierii care flanchează segmentele
genice V şi J au câte 23 de nucleotide, iar segmentele genice D sunt flancate la
ambele capete de RSS cu distanţieri din 12 nucleotide. Pentru respectarea regulii
distanţierului 12/23 se pot recombina doar segmente D-J şi V-DJ.
Recombinările VJ şi VDJ
Mecanismul recombinărilor segmentelor genice ale lanţului greu, prezintă în
plus faţă de cel a lanţului uşor, două rearanjarări (D-J şi apoi V-DJ) pentru formarea
exonului complet al regiunii variabile a lanţului greu, în rest cele două mecanisme
fiind similare.
Recombinarea presupune formarea unei bucle a ADN-ului cuprins între cele
două segmente genice care urmează să se alăture, urmată de excizia ADN.
Segmentele semnal de recombinare RSS, care flanchează segmentele genice care se
vor rearanja, se alătură, acest proces fiind mediat de proteine care recunosc lungimea
distanţierilor din RSS. Apoi, ADN-ul este clivat şi se produce reunirea segmentelor
genice. Clivarea şi reunirea catenelor de ADN sunt realizate de endonucleaze şi
ligaze. Joncţiunea segmentelor genice este imprecisă, constituind una din sursele
generării diversităţii anticorpilor. Heptamerii se unesc rezultând o piesă circulară de
ADN (conţine exonii şi intronii cuprinşi între cele două segmente genice care s-au
recombinat), care este pierdută din genom.
În limfocitele pre-B de la şoarece au fost identificate două gene cu rol în
procesul de recombinare a genelor pentru imunoglobuline gene activatoare ale
recombinării (RAG-1, RAG-2) care codează proteine ce recunosc secvenţele semnal
de recombinare. Aceste procese sunt active doar în stadiile precoce ale maturării
celulelor B (şi T), astfel fiind asigurată specificitatea limfocitelor.
Genele pentru receptorul celulei T pentru antigen (TCR) sunt organizate
similar celor pentru imunoglobuline. În cursul maturării în timus, genele pentru TCR
se recombină printr-un mecanism similar celui de la imunoglobuline.

Mecanisme care contribuie la generarea diversităţii anticorpilor


1. Recombinarea la întâmplare a segmentelor genice generează o parte principală
a diversităţii anticorpilor. Fiind evenimente produse la întâmplare, recombinarea
somatică a ADN-ului, urmată de îmbinarea ARN-ului, produce peste 1.000 de
varietăţi de lanţuri uşoare  şi un număr similar de lanţuri uşoare , şi se pot
produce de asemenea aproximativ 20.000 de tipuri de lanţuri grele diferite.
2. Combinarea la întâmplare a unui lanţ greu cu unul uşor duce la apariţia unui
repertoriu imunologic al anticorpilor de aproximativ 10 7.
3. Joncţiunea imprecisă a segmentelor genice V, D, J, este o altă variantă de
producere a diversităţii imunoglobulinelor, duce la apariţia unui codon modificat.
4. Adăugarea regiunii N poate modifica specificitatea şi reactivitatea moleculei de
imunoglobulină. Regiunile N reprezintă secvenţe peptidice variabile, foarte scurte,
care sunt plasate de regulă în apropierea celei de a treia regiuni CDR a lanţului
greu. CDR3 este cea mai variabilă regiune din molecula de imunoglobulină şi
conţine aminoacizi codaţi de segmentul genic D H. Regiunea N conţine două
situsuri de joncţiune la cele două capete opuse de conectare cu segmentele V şi J.
Limfocitele B imature conţin o enzimă Tdt (terminal deoxynucleotidyl trasferase)
care catalizează generarea regiunii N prin adăugarea de nucleotide la capătul 3' al
catenei ADN.
5. Mutaţii ale genelor pentru regiunea variabilă apar cu o frecvenţă mai mare decât
în restul celulelor somatice şi operează în celulele B aflate în organele limfoide
secundare, după ce s-a produs rearanjarea funcţională a genelor pentru
imunoglobuline. Ele pot fi: mutaţii punctiforme sau hipermutaţie somatică
(substituie un singur nucleotid din regiunea variabilă a genelor funcţionale pentru
imunoglobuline); conversii genice (în unele familii de gene pentru imunoglobuline
secvenţe de nucleotide sunt translocate dintr-un segment genic în altul).

Comutarea clasei imunoglobulinelor (comutarea izotipului)


În timpul răspunsului imun, plasmocitele se comută de la producerea de IgM
la IgG sau altă clasă de imunoglobuline. Pe parcursul acestui proces lanţul L nu este
schimbat şi nici porţiunea variabilă a lanţului greu, astfel încât specificitatea situsului
pentru antigen nu este modificată. Comutarea de clasă implică o schimbare a
domeniilor constante a lanţului greu (C H). Cromozomul 14 conţine secvenţe genice
CH pentru fiecare dintre cele 9 izotipuri de lanţuri grele. În timpul asamblării genei
pentru lanţul greu, sunt deletate toate genele CH cu excepţia uneia singure
producându-se în acest fel izotipul dorit. Rearanjarea ADN- ului şi îmbinarea ARN-
ului plasează gena CH rămasă în continuarea exonului VDJ.
Secvenţe repetitive de ADN la nivelul genelor C H permit realizarea comutării
izotipului. Comutarea de clasă are loc prin recombinări între secvenţe switch aflate în
intronul plasat 5' de exonii pentru regiunile constante, cu excepţia exonului C . La
nivelul intronului, dintre grupul de segmente genice J şi exonul C , 5' de secvenţa
switch există un enhancer al transcripţiei. Fiecare comutare aduce enhancer-ul în
apropierea exonilor pentru C şi activează transcripţia indiferent de clasa de lanţ greu
exprimată. Secvenţele enhancer sunt segmente de ADN care amplifică nivelul
transcripţiei prin interacţiune cu un promotor plasat 5' de segmentele genice V, D sau
J.
În cazul exonului pentru regiunea constantă a lanţului , limfocitele pot
produce simultan şi coexprima IgM şi IgD datorită absenţei secvenţei switch. Este
singura excepţie în care aceeaşi celulă B poate exprima două izotipuri diferite de
imunoglobulină, dar cele două molecule au aceeaşi specificitate (se foloseşte acelaşi
exon rearanjat VDJ).
Plasmocitele pot să se comute succesiv de la un izotip la altul (de la C 1 la
C2). Comutarea de clasă este reglată de proteine produse de limfocitele T, care
stimulează plasmocitele să se comute pe un anumit izotip.
Producerea imunoglobulinelor secretate şi membranare.
Limfocitul B produce imunoglobuline inserate în membrană (Ig de suprafaţă)
sau secretate în diferite stadii de maturare. Imunoglobulina membranară funcţionează
ca receptor pentru antigen al celulei B. După recunoaşterea antigenului şi activare,
limfocitul B va secreta anticorpi cu aceeaşi specificitate ca Ig de suprafaţă.
Cele două tipuri de imunoglobuline, membranară şi secretată, diferă numai la
nivelul porţiunii corboxi-terminale: Ig membranară conţine în plus o regiune
transmembranară hidrofobă şi o scurtă coadă citoplasmatică.
Cele două tipuri de regiuni carboxi-terminale ale formelor membranară şi
secretată sunt codate de exoni separaţi. Procesarea alternativă a ARN-ului primar
duce la producerea formei membranare sau secretate a imunoglobulinei.
Rearanjări neproductive.
Pentru generarea unei gene funcţionale, segmentele de ADN trebuie să se
îmbine corect pentru a fi menţinut cadrul de lectură. Dacă joncţiunea segmentelor este
greşită toate secvenţele care urmează sunt în afara cadrului de lectură, ceea ce
împiedică translaţia într-un polipeptid funcţional. În acest caz rearanjarea continuă
până la obţinerea unei gene funcţionale.
Se presupune că apariţia în citoplasma celulei pre-B a unui lanţ greu este
semnalul pentru încetarea rearanjării genelor pentru lanţul H şi se începe rearanjarea
genelor pentru lanţul uşor. Procesul de rearanjare a genelor continuă până la obţinerea
unui lanţ L funcţional.
Celula pre-B va intra în următorul stadiu de maturare în momentul în care
sunt reunite lanţurile grele şi uşoare prin punţi disulfidice şi limfocitul începe să
producă molecule de imunoglobuline complete.

Excluzia alelică şi restricţia clonală.


Excluzia alelică defineşte într-o celulă a unei alele de la un anumit locus.
Datorită excluziei alelice, într-un limfocit b se exprimă doar o singură genă pentru
lanţul uşor şi doar una pentru lanţul greu. La indivizii heterozigoţi pentru formele
alotipice ale lanţurilor H şi L, un limfocit B va exprima o alelă sau cealaltă, dar
niciodată ambele simultan. Asamblarea cu succes şi exprimarea unei gene pentru
lanţul H sau L împiedică toate celelalte gene de acelaşi tip să se mai rearanjeze în
aceeaşi celulă.
Restricţia clonală. Prin dividerea unei celule B, cromozomii celulelor
rezultate poartă genele alele selectate şi acestea nu mai suferă noi rearanjări VJ sau
VDJ. Toate moleculele de imunoglobuline produse de o anumită clonă de limfocite B
au specificităţi identice pentru antigen şi au acelaşi izotip de lanţ uşor.
Atât excluzia alelică, cât şi restricţia clonală sunt fenomene caracteristice
celulelor producătoare de anticorpi.

Proliferările tumorale.
Erorile survenite în rearanjarea genelor pentru imunoglobuline contribuie la
generarea unor tumori maligne ale limfocitului B.
Limfocitul folicular este cea mai frecventă tumoră malignă derivată din
celulele B, prezintă translocaţia unei proto-oncogene, bcl-2, de pe cromozomul 2 în
regiunea genelor pentru lanţul H al cromozomului 14. Această proximitate dintre bcl-
2 şi regiunea activă a genelor pentru lanţul H al imunoglobulinelor duce la creşterea
expresiei proto-oncogenei, care contribuie la transformarea malignă a limfocitelor B.
Limfocitul Burkitt – celulele maligne ale acestei tumori derivate din limfocite
B, prezintă o translocaţie a unei porţiuni din cromozomul 8 (care conţine o proto-
oncogenă c-myc) la nivelul cromozomului 14, în imediata vecinătate a regiunii genice
pentru lanţul H. Proto-oncogena c-myc este activată în urma translocaţiei în
vecinătatea regiunii genelor pentru lanţul greu.
Capitolul 6
COMPLEXUL MAJOR DE
HISTOCOMPATIBILITATE (MHC)
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați

Complexul major de histocompatibilitate a fost iniţial recunoscut ca fiind o


regiune genetică controlând principala barieră a transplantării ţesuturilor. Studiul
MHC s-a dezvoltat datorită experimentelor de transfer al tumorilor. În 1933, J.B.S.
Haldane a recunoscut faptul că “imunitatea” faţă de tumori nu era dirijată împotriva
unei caracteristici unice a tumorii, ci se datora unor antigene ale ţesuturilor normale
prezente pe suprafaţa tumorilor, similar antigenelor de grup sanguin. Aceste
antigene sunt cele care determină dacă o tumoră apărută într-o specie de animale
inbred va creşte şi la animale din altă specie inbred.
În 1930 Gorer lucrează pe linii de şoareci tehnica transplantului tumoral.
Utilizează două linii de animale şi observă că:
- dacă se transplantează o tumoră de la şoarece de linia A la şoarece B, atunci
tumora, iniţial este acceptată pentru ca după 10-12 zile să fie respinsă;
- dacă şoarecele A este imunizat mai întâi cu celule tumorale provenite de la
şoarecele B şi apoi se transplantează tumora, aceasta nu se dezvoltă. Iniţial s-a
crezut că este rezultatul anticorpilor dezvoltaţi faţă de celulele tumorale;
- dacă şi şoarecele A a fost imunizat în prealabil cu celule normale provenite de la
şoarecele B şi apoi s-a transplantat tumora, aceasta nu creşte.
În 1946 Snel şi Little obţin linii pure (cosanguine) de şoareci genetic
identici şi observă că unele sunt 100% sensibile, iar altele rezistente la apariţia
tumorii. Ei demonstrează că prinderea sau respingerea unui ţesut depinde atât de
structura antigenică a donatorului cât şi de cea a receptorului şi denumesc antigenele
răspunzătoare de rejet drept antigenice de transplantare sau compatibilitate
histologică. Vor fi formulate ideile de bază pentru imunologia de transplant, legile
lui Snell:
- transplantul de ţesut dintre membrii unei linii pure (inbred) sunt acceptate în
totalitate;
- transplantul de ţesut prelevat de la un donator aparţinând unei linii inbred la o
gazdă ce aparţine altei linii este respins întotdeauna;
- transplantul de la o linie parentală la descendenţii de prima generaţie (F1) este
acceptat, dar de la F1 la parental este respins;
- cea mai mare parte din descendenţii F2 (75%) acceptă grefa, iar 25% o resping.
Tipuri de grefe:
o autogrefele sunt grefe efectuate în cadrul aceluiaşi individ;
o singrefele sau izogrefele implică transferul de ţesut normal între indivizi identici
genetic (singeneici) adică gemeni monozigoţi sau animale din aceeaşi specie
inbred.
o alogrefele sau homogrefele reprezintă transferul ţesutului normal între indivizi
genetic diferiţi (alogenici) din cadrul aceleaşi specii;
o heterogrefele sau xenogrefele implică transferul ţesuturilor între indivizi din
specii diferite.
Experimentele de transplantare au demonstrat că izogrefele şi autogrefele
supravieţuiesc un interval de timp nedefinit. Grefele alogenice sau xenogenice duc
la un fenomen de rejet imunologic, fenomen care nu poate fi împiedicat prin
utilizarea agenţilor imunosupresori. Există o reacţie de rejet primară (apare în 14
zile) şi una secundară (instalată în 7 zile).
Rejetul grefei este un fenomen imunologic. Anticorpii pot fi uneori produşi
ca răspuns la transplante recunoscute ca străine. Transferul limfocitelor T (suportul
imunităţii mediate celular) de la un donor imunizat într-un recipient naiv duce la
apariţia unei reacţii de rejet de tip secundar. Reacţia de rejet prezintă atât
specificitate cât şi memorie.
În anul 1958 Dausset descrie sistemul principal de histocompatibilitate
(MAC). Prin testări serologice efectuate pe multipare sau persoane politransfuzate,
s-a observat că serul acestora are capacitatea de a aglutina leucocite provenite de la
unele persoane şi demonstrează existenţa în ser a anticorpilor faţă de antigenele
leucocitare.
În anul 1974 se propune folosirea termenului de HLA (“human leucocyte
antigen”). În timp s-a demonstrat că incompatibilitatea dintre diferite ţesuturi
variază, gazda putând elimina grefa violent (rapid) sau lent, ducând la concluzia că
există două categorii de complexe genice: una încadrată în complexul major de
histocompatibilitate (MHC) iar a doua în complexe minore de
histocompatibilitate (mHC). La toate specii există un singur MHC şi mai multe
mHC, situate pe diferiţi cromozom, care controlează sinteza unor molecule proteice.
MHC nu se limitează doar la imunitatea de transplant, el are un rol major în
generarea răspunsului imun. Principala lui funcţie biologică este de prezentare a
fragmentelor peptidice din antigen (epitopilor) limfocitelor T.

6.1. Caracteristici ale antigenelor de histocompa-tibilitate

 antigenele de histocompatibilitate (antigenele de transplantare) sunt antigene


prezente pe suprafaţa ţesuturilor sau celulelor, care determină compatibilitatea
sau incompatibilitatea ţesuturilor transplantate;
 antigenele induc răspunsul imun al organismului gazdă care poate cauza rejetul
ţesutului transplantat;
 cele mai importante antigene de histocompatibilitate sunt produşii genelor
complexului major de histocompatibilitate (MHC).
Produşii genelor MHC controlează multe dintre aspectele răspunsului imun.

       B C A

DP DQ DR

Clasa II Clasa III Clasa I


Fig.6.I. Genele complexului major de histocompatibilitate uman

Genele MHC sunt subîmpărţite în 3 clase:


 genele clasei I codifică antigene de transplantare de pe suprafaţa celulară
(implicate şi în răspunsurile mediate celular) şi antigene serologice (care induc
formarea de anticorpi);
 genele clasei II codifică o serie de antigene numite antigene Ia (immune
associated), exprimate primar pe limfocite; genele clasei II controlează şi nivelul
răspunsului faţă de anumite antigene şi de aceea se mai numesc gene Ir (immune
response);
 genele clasei II controlează expresia unor componente ale sistemului complement.
La şoarece, complexul MHC, numit H-2, este plasat pe cromozomul 17. La
om, complexul MHC se află pe braţul scurt al cromozomului 6. MHC reprezintă
aproximativ 2% din ADN-ul cromozomului 6 şi 1/3000 din totalul genomului uman,
dar are un număr foarte mare de gene dispuse în 3 regiuni.
 În regiunea MHC de clasa I există 3 loci principali: HLA –A, -B, -C, care
codifică moleculele clasice omonime HLA de clasa IA (plus genele HLA de 137
clasa I-B, care sunt funcţionale, dar neclasice – HLA-E, F, G precum şi
pseudoantigenele HLA-H, J, X, secvenţe genice nefuncţionale).
 Regiunea MHC de clas II – HLA-D, situată mai aproape de centromer, are 2325
de gene şi pseudogene grupate în 3 subregiuni (subloci) principale, sau a genelor
clasice: DR, DP, DQ. Fiecare subregiune conţine una sau mai multe gene A şi B
care codifică lanţurile polipeptidice , respectiv .

HLAB HLA-C HLA-X HLA-E HLA-Y HLA-H HLA-G HLA-F

Gene clasa I

REGIUNEA DQ

REGIUNEA DP DQAREGIUNEA
2 DR
DQB2
DPB1 HLA-DMBDQ3 DR DRA DQB1
DPB2 DPBA2 DP3 A1 TAP1 DQA1
KE3 DN
A
Gene clasa II

Bf
21A

HSP-70
C4B Fig.6.II. Organizarea2schematică
1 a genelor HLA
TNF
21B C4A C2
Pe lângă genele clasice există gene neclasice DM, DN, DO, gene care
controlează anumite etape ale procesării Ag-ului în APC (transportorul de peptide
SPRE CENTROMER
TAP-1, TAP-2)
Gene clasa III în strânsă asociere cu genele LMP-2 şi LMP-7 (care codifică
componente ale proteasomilor – un complex de enzime proteolitice), precum şi
pseudogene.
 Regiunea MHC de clasa III, care este situată între regiunile MHC-I şi II,
cuprinde alte gene care codifică proteine cu funcţii imune:
 Proteine ale sistemului complement: C2, Bf (factor B), C4A, C4B
 Gena 21 – steroid hidroxilazei – implicată în sinteza hormonilor steroizi;
 Genele pentru două citokine - TNF şi TNF
 Două proteine de şoc caloric HSP70.2, HSP70.1, care au funcţie de “capişon”,
se asociază cu moleculele celulare alterate de stress, căldură, oxidare şi le
asigură transportul şi eliminarea.
HLA este un complex multigenic, multialelic (polimorf), strâns legat şi cu
o exprimare codominantă.
 Caracterul poligenic este cauzat de faptul că există 3 gene pentru HLA de clasa I şi
3 perechi de gene  şi  pentru clasa II, care codifică proteine cu specificităţi
diferite în privinţa legării peptidelor.

 Codominanţa: din fiecare halotip se exprimă câte o alelă pentru fiecare locus. De
obicei persoana este heterozigotă pentru fiecare locus. De exemplu: HLA- A5
A32. În cazul homozigoţilor (gemeni univitelini) genotipul celor trei loci va fi
identic.
 Polimorfismul - pentru fiecare genă există alele multiple. Genele MHC sunt cele
mai polimorfe gene cunoscute din organism. La capacitatea sistemului imun de a
fi apt să răspundă la o multitudine de agenţi patogeni contribuie faptul că genele
MHC sunt poligenice şi polimorfe, deci pot lega o gamă largă de peptide.
 Transcomplementarea – fenomen prin care apar molecule HLA hibride, cele 2
lanţuri  şi , fiind codificate de gene din halotipuri diferite.
 Legarea: toate genele HLA se transmit în bloc de la părinţi la copii, ca o singură
unitate denumită haplotip; descendenţii vor avea deci o jumătate de haplotip de la
mamă şi una de la tată.
 Dezechilibre de legare se referă la legarea mai strânsă între alela unui locus şi
alela altui locus. Aceste fenomene sunt frecvente în anumite populaţii A1-B8-
DR3 sau A3-B7-DR2.
Tabelul 6.I.
Denumirea MHC la diferite specii animale (V. Cristea)
Specia animală Simbolul Semnificaţia simbolului
Om HLA Human leucocyte antigen
Şoarece H-2 Histocompatibility-2
Cobai GPLA Guineea pig leucocyte antigen
Iepure RLA Rabbit leuxoxyte antigen
Câine DLA Dog leucocyte antigen
Şobolan RTI Rat transplantation I
Oaie OLA Ovine leucocyte antigen
Cimpanzeu ChLA Chimpazee leucocyte antigen

Complementul MHC, conţine un număr mare de gene cu poziţie şi denumire


specifică de la o specie la alta, şi au semnificaţie biologică largă. Aceasta nu se
limitează la imunitatea de transplant, genele acestui complex fiind implicate în
prezentarea antigenului de către APC spre LT, în cooperarea LT-LB precum şi în
producerea de anticorpi. O parte din MHC codifică antigenele de histocompatibilitate
HLA. Moleculele HLA codificate de genele MHC sunt divizate în două clase: HLA-
A, HLA-B, HLA-C sunt antigene de clasa I, iar HLA-D (HLA-DP, HLA-DQ,
HLA-DR) sunt antigene de clasă II.

6.2. Distribuţia moleculelor MHC

Atât moleculele de clasă I cât şi cele de clasă II sunt componente ale


suprafeţei celulare.
 Antigenele MHC de clasă I se găsesc pe suprafaţa tuturor celulelor nucleate şi pe
plachete. La şoarece, antigenele MHC (H-2) sunt prezente şi pe suprafaţa
eritrocitelor. Au rol în prezentarea la suprafaţă a unor antigene endogene
limfocitelor CD8 pozitive, intervin în apărare prin intermediul LTc. Antigenele
ABO din sistemul grupelor sanguine umane acţionează ca antigene de transplant
puternice.
 Antigenele MHC de clasă II se găsesc mai ales pe suprafaţa macrofagelor,
celulelor T umane activate, celule dendritice celulelor endoteliale şi a
limfocitelor B.
Distribuţia diferită a celor două tipuri de molecule MHC este consecinţa
funcţiilor efector diferite ale celulelor T care le recunosc.

6.3. Structura moleculelor MHC

Moleculele MHC de clasă I şi II sunt glicoproteine de suprafaţă celulară, cu


structură şi funcţie similară, conţin 10% carbohidraţi şi 90% proteine.

6.3.1. MHC I

Este constituit din două lanţuri polipeptidice:  (lanţ greu), codificat în


regiunea MHC şi un lanţ mai mic, asociat necovalent, 2-microglobulina. Lanţul 
(44kDa) are două treimi, prezintă o regiune transmembranară şi are domenii cu rol în
recunoaşterea şi legarea peptidelor antigenice. 2-microglobulina (12 kDa), este o
proteină care migrează la electroforeza serului împreună cu  globulinele, nu este
codificată în regiunea MHC (gena se află pe cromozomul 15), nu este polimorfă şi
nu prezintă o regiune transmembranară.
Partea cea mai mare a lanţului greu ( ) este organizată în 3 domenii
globulare (1, 2, 3), care sunt expuse la suprafaţa celulei. Lanţul are 340 de
aminozacizi, 90 în fiecare domeniu şi 60 în fiecare buclă închisă prin câte o punte
disulfidică. Lanţul greu este ancorat în membrană printr-o porţiune hidrofobă
transmembranară, formată din 40 de reziduuri de aminoacizi. În citoplasmă există o
scurtă coadă hidrofilă (din 30 de aminoacizi) la capătul carboxiterminal.
Buclele, în structură tridimensională, formează o nişă (între 1 şi 2)
destinată legării epitopilor din antigenul care va fi prezentat de APC. Ancorarea
celulară este realizată de o regiune transmembranară şi una intracitoplasmatică (C-
terminală). 2- microglobulina, codificată pe alt cromozom, este formată dintr-un lanţ
de 99 aminoacizi cu structura globulară compactă, asemănătoare lanţurilor de
superfamilie de Ig.
Aspectul tridimensional al moleculei a fost evidenţiat prin cristalografie cu
raze X. Domeniul 1 şi 2-microglobulina (2m) au secvenţa aminoacizilor şi
structura compactată, menţinută de punţi S-S, similară cu cea a domeniilor Ig.
Domeniile 1 şi 2 se încolăcesc împreună pentru a forma o structură unică, o cavitate
realizată dintr-un planşeu rigid, cu structură de foiţe  plisate şi 2 pereţi laterali creaţi
din două spirale ale lanţului polipeptidic , două  helixuri. Această nişă lungă
reprezintă zona în care se leagă peptida antigenică (epitopul) de molecula MHC.
Peptida, formată din aproximativ 9 aminoacizi este dispusă sub formă elongată,
ancorată de feţele interne ale  helixurilor, precum şi la ambele capete (ca într-un
buzunar), fiind prezentată limfocitelor Tc. Din cei 9AA, doar doi sau trei sunt
specifici, reprezentând punctele de ancorare, restul sunt indiferenţi. Din acest motiv
o moleculă MHC poate să lege o mare varietate de peptide.
Fig.6.III. Structura moleculelor MHC de clasa I.

2-microglobulina este înalt conservată şi relativ invariabilă la diferite specii.


Rolul biologic al 2m este controversat. Studiile efectuate pe linii celulare 2m
negative sugerează că aceasta este necesară pentru transportul intracelular şi expresia
pe suprafaţa celulară a moleculelor MHC I. 2m facilitează plierea domeniilor 1 şi
2 în cursul sintezei de novo. 2m prezintă omologie cu regiunea constantă a
imunoglobulinelor (domeniul CH3), făcând parte din superfamilia imunoglobulinelor.

6.3.1.1. Rol biologic


Rolul MHC de clasă I a fost elucidat de R. Zinkernagel şi P. Doherty.
Pornind de la constatarea că rezistenţa la o boală sau alta este competiţia între
capacitatea de multiplicare a agentului etiologic şi capacitatea organismului de a o
împiedica, iar cea mai eficientă apărare în cazul infecţiei virale sau cu alte
microorganisme cu multiplicare intracelulară o realizează limfocitul T citotoxic
(LTc).
Prin experienţe efectuate pe şoareci s-a evidenţia că titrul virusului ajunge la
maxim, în organismul inoculat, după 2-3 zile. Prima armată instruită care apare şi
atacă celula infectată viral este cea a limfocitelor T citotoxice – după 4-6 zile. Apar
apoi (între ziua 6-10) factorii hepersensibilităţii tardive, iar anticorpii ajung la un
titru maxim de abia după 10-14 zile. Înseamnă că împotriva unor astfel de ţinte
(celule infectate viral) rolul esenţial îl au această categorie de limfocite.
În acelaşi timp s-a constatat, de către Terasaki şi Gorrer, că animalele
timectomizate neonatal, iradiate sau la care s-a practicat un drenaj limfatic prelungit
acceptă întotdeauna un transplant dar mor ulterior din cauza infecţiilor bacteriene sau
virale. Pentru a preveni acest deznodământ este suficientă administrarea a 10.000
limfocite alogene. Concluzia este că limfocitele joacă rol şi în apărarea
antiinfecţioasă şi în transplantare.
6.3.1.2. Restricţia de histocompatibilitate
LT citotoxic “nu vede” virusul liber ca atare, ci numai celula infectată viral.
Acest fenomen este posibil deoarece virusul îşi trădează prezenţa exprimând la
suprafaţă o serie de determinanţi antigenici. Se realizează în acest fel o dublă
recunoaştere a celulei infectate viral de către LTc: pe de o parte a “self-ului” – adică
a MHC I prezente în mod natural pe propriile celule – inclusiv pe cele infectate viral,
iar pe de altă parte, prin receptorii specifici se cuplează cu determinantul antigenic al
proteinei străine – virale. Această dublă recunoaştere are ca scop eliminarea celulelor
proprii alterate prin infectarea virală sau cu un parazit intracelular, înainte ca acesta
să se înmulţească prea mult şi să atace alte celule. Ea are drept urmare
imposibilitatea distrugerii unor celule străine chiar infectate cu acelaşi virus,
deoarece la nivelul acestora nu există molecule MHC proprii. Această proprietate
poartă numele de restricţia de histocompatibilitate.
Toate celulele nucleate dintr-un organism animal, prezintă anumite molecule
sau antigene specific determinate de structuri ereditare şi care îl fac unic printre
membrii aceleaşi specii. Aceste antigene de histocompatibilitate constituie cartea de
vizită care singularizează un individ la fel ca şi amprentele digitale. Datorită lor,
sistemul imun are capacitatea de a recunoaşte ceea ce îi aparţine ca propriu (self) şi
ceea ce îi este străin (non-self).

6.3.1.3. Modul de apariţie a complexului MHC de clasa I – peptidă antigenică


Moleculele MHC de clasă I prezintă peptide derivate din proteoliza unor
proteine endogene sintetizate în celulă, constituenţi naturali ai acestora sau ai unor
virusuri ori bacterii care se replică în citoplasma celulei (citosol). Aceste proteine
sunt degradate în citosol de către un complex de enzime proteolitice (proteazom), din
care fac parte cele două structuri codificate de gene din MHC – LMP2 şi LMP7.
Peptidele rezultate din degradarea enzimatică, formate din aproximativ 9AA, sunt
apoi transportate în lumenul reticulului endoplasmatic rugos de către un sistem
transportator de peptide care cuprinde proteinele TAP-1 şi TAP-2 codificate de
genele MHC de clasa II.
În interiorul reticulului endoplasmatic peptidele astfel transportate se
asociază moleculei MHC-I, la nivelul cavităţii dintre domeniile 1 şi 2 ale lanţului
greu. Întregul ansamblu este apoi stabilizat prin fixarea necovalentă a moleculei de
2m, nepermiţând fixarea altor peptide. Apoi, ansamblul este transportat în aparatul
Golgi, unde se produce glicozilarea moleculei MHC (a lanţului ), apoi prin
intermediul unei vezicule de secreţie ajunge la nivelul membranei celulare. Aici se
realizează recunoaşterea peptidei antigenice de către LT CD8 pozitive. Receptorul
acesteia este cel care poate face discriminarea dintre peptidele diferite prezentate în
complexul peptidă: MHC, o moleculă HLA de un anumit tip se poate asocia cu mii
de peptide (5x1011) care au 8-10 AA, dintre care doar 23 se ancorează în cavitate.
TCR recunoaşte mai ales aminoacizii din partea centrală a peptidei pe când
ancorarea sa de MHC se realizează în special la extremităţile acesteia, pentru
formarea ansamblului trimolecular TCR – peptidă-MHC. Pentru ca LT să poată fi
activat sunt necesare aproximativ 1.000 de molecula HLA asociate cu aceeaşi
peptidă.
6.3.2. MHC II
Este format din asocierea necovalentă a două lanţuri polipeptidice  (34
kDa) şi lanţul  (29kDa) prezintă fiecare două domenii extracelulare ( 1, 2 şi
respectiv 1 şi 2), o regiune transmembranară şi o coadă citoplasmatică. Ambele
lanţuri sunt codificate în regiuni HLA-D strâns linkate. Majoritatea epitopilor HLA
se găsesc la nivelul lanţului .
Mai există un alt lanţ (31 kDa), lanţ invariat (Ii) – nu prezintă polimorfism -
, ale cărui gene sunt plasate pe cromozomul 18 la şoareci, deci sunt distincte de cele
pentru MHC. Proteina Ii este unică faţa de majoritatea proteinelor prin faptul că are o
orientare opusă în membrană şi un subset de molecule Ii este asociat cu
proteoglicanul condroitin sulfat. Aceste trăsături particulare ale Ii sunt prezente şi în
cazul receptorului pentru transferină. Se pare că lanţul Ii este important pentru
prezentarea MHC restrictantă a antigenului.

Fig.6.IV. Structura moleculelor MHC de clasă II.


Antigenele MHC fac parte din superfamilia imunoglobulinelor. Examinarea
structurii de bază a MHC I şi II pentru a studia omologia dintre ele a demonstrat că
ambele molecule pot fi considerate membri ai superfamiliei imunoglobulinelor:
prezintă regiuni legate prin punţi disulfidice, care au o structură terţiară similară
domeniilor constante sau variabile ale imunoglobulinelor.

6.3.2.1. Rol biologic


B. Benacereff se ocupa de răspunsul imun la polipeptidele sintetice simple,
între anii 1979-1980, şi a observat că la unele linii de cobai răspunsul apare pe când
la altele nu. Cercetătorul realizează hărţi genetice în care urmăreşte modul de răspuns
imun în funcţie de linia pură de animale luate în discuţie.
McDevit observă la şoareci aceeaşi dependenţă a răspunsului imun şi
sugerează că s-ar datora tot MHC. Cei doi cercetători desemnează genele
responsabile de răspunsul imun drept gene Ir. Prin studii de hibridizare între linii
pure de cobai, respectiv şoareci, au demonstrat că răspunsul imun depinde de altă
regiune, codificată pe acelaşi cromozom 6 la om, 17 la şoarece, situată în apropierea
regiunii HLA-A, B, C. Această regiune a fost denumită HLA-D, iar antigenele
răspunzătoare de răspunsul imun drept antigene ale răspunsului imun Ir.  Aceste
antigene nu apar la toate celulele nucleate ci doar la acelea implicate în răspunsul
imun: monocite/macrofage, LB, celule Langerhans, celule dendritice, celule
endoteliate , şi pe LT activat.
 Unele gene, care le codifică, sunt polimorfe, iar altele monomorfe.
 Controlează eficient răspunsul imun prin implicarea în cooperarea LT- macrofag,
LT-LB, între subseturi LT (Th-Ts), liza celulelor tumorale sau infectate viral prin
cooperarea cu LTc şi intervin în creşterea sau suprimarea răspunsului imun.

6.3.2.2. Restricţia de histocompatibilitate


Rolul Ag Ir este de a prezenta antigenul limfocitului Th, acesta nefiind
capabil să recunoască antigenele străine solubile decât dacă sunt prezentate în
conjuncţie cu antigenele MHC II. Pentru a putea fi văzute, intervine macrofagul care
prelucrează antigenul, îl fragmentează, iar peptidele rezultate sunt prezentate la
nivelul membranei celulare în contextul AgIr (MHC de clasa II). Şi aici este valabil
modelul dublei recunoaşteri al moleculelor MHC I. Dacă un antigen este prezentat în
conjuncţie cu antigenele MHC II unui LTh atunci se instituie un răspuns imun. Dacă
acelaşi antigen este prezentat în conjuncţie cu un produs al genelor din regiunea Ir de
la alt individ nu se produce stimularea subpopulaţiei LTh, deci funcţionează restricţia
de histocompatibilitate.
În realizarea unui răspuns imun adecvat şi eficient, trebuie avută în vedere o
cascadă de evenimente (cooperare celulară). Aceasta înseamnă o coordonare a
activităţii limfocitului Th ţinând cont de rolul şi intervenţia macrofagului, a LT
supresor/citotoxic şi/sau a altor subseturi limfocitare T şi a subpopulaţiei limfocitelor
B.

6.3.2.3. Modul de apariţie a complexului MHC de clasa II – peptidă antigenică


Antigenele provenite de la agenţii patogeni extracelulari fagocitaţi, sau
moleculele străine endocitare şi chiar microbii intracelulari care nu se replică în
citosol ci în veziculele din citoplasmă au ală soartă. Ele sunt prezentate limfocitelor
Th CD4+ de către moleculele MHC de clasa II. Acestea, după sinteza în ribozomi,
sunt asamblate în lumenul reticulului endoplasmatic sub formă asociată cu un lanţ
invariabil Ii, care împiedică fixarea unei peptide în cavitatea formată de domeniile 1
şi  1 ale moleculei MHC. Complexul astfel format este glicozilat în aparatul Golgi şi
transportat apoi în endozomi sau lizozomi. Aici, în mediu acid are loc proteoliza
parţială a lanţului Ii, cu menţinerea legată de MHC a unei porţiuni trunchiate a
acestuia, denumită CLIP (class II associated invariant chain peptide). Peptida
respectivă evită legarea unei peptide antigenice de MHC II. O moleculă similară
MHC II, numită HLA-DM, catalizează eliberarea lui CLIP şi legarea unei peptide
antigenice.
Prin clivajul ulterior, sau prin disociere, CLIP este eliminat lăsând locul unei
peptide rezultate din prelucrarea antigenului în endozomi. Cavitatea moleculei HLA
de clasa II poate lega peptide mai mari, de 13-34 AA, derivate din proteazele acide
din interiorul endozomilor şi lizozomilor. Aceste peptide se leagă, într-o conformaţie
extinsă, de-a lungul şanţului având extremităţile libere (nelegate). Scheletul lor
aminoacidic este menţinut în poziţie culcată de interacţiunile bilaterale şanţului.
Deosebirile dintre secvenţele AA dintre acestea sunt date de diferenţele alelice ale
moleculelor MHC şi influenţează capacitatea de legare specifică a diverselor peptide.
Spre deosebire de alte molecule care leagă peptide MHC nu-şi poate realiza structura
spaţială compactă şi stabilitatea dacă nu are legată peptida specifică. În cazul în care
nu este stabilă, molecula este rapid disociată în lanţurile consecutive.
Complexul peptid: MHC II este transportat pe membrana celulei printr-o
veziculă, ca şi în cazul MHC I. Recunoaşterea lui se face de LTh CD + al cărui
receptor recunoaşte specific secvenţele de AA dispuse în interiorul şanţului, uneori
chiar pe cele terminale care atârnă în afara şanţului, care duce la realizarea
ansamblului tridimensional TCR – peptidă-MHC de clasa II.

6.4. Funcţiile MHC

Moleculele MHC de clasă I şi II sunt importante în controlul răspunsului


imun, într-un proces numit restricţia MHC.
Moleculele MHC sunt implicate în:
 Prezentarea antigenului
 Moleculele MHC I şi II pot servi drept ţinte pentru răspunsul imun în rejetul
grefelor
 Semnalizarea prin intermediul moleculelor co-receptor (MHC I – CD8, MHC II –
CD4) pentru celulele T citotoxice şi respectiv, T helper

 Producerea de anticorpi anti-MHC la recipientul incompatibil (anticorpi tip IgM şi


IgG) în cazul transplantelor
 Reacţia limfocitară mixtă (MLR): răspunsul limfocitelor T la antigene MHC, cu
transformarea blastică a limfocitelor stimulate
 Reacţia grefă contra gazdă (GVH): apare la introducerea celulei imunocompetente
într-un animal histocompatibil incapabil să le rejecteze; aceste celule pot să
răspundă împotriva gazdei şi să producă reacţie grefă contra gazdă; reacţia GVH
reprezintă echivalentul in vivo al MRL
 Reacţia de limfoliză alogeneică mediată celular (CML): după efectuarea unei
MLR, celulele T citotoxice sensibilizate lizează limfocitele stimulatoare; CML
reprezintă echivalentul in vivo al reacţiei de rejet al grefei.
Transplantele efectuate între indivizi identici HLA pot fi respinse deşi într-
un interval de timp mai lung, cu excepţia gemenilor monozigoţi. Acest rejet
reprezintă consecinţa existenţei antigenelor minore de histocompatibilitate.
Astfel, când donorul şi recipientul sunt identici MHC, dar diferă genetic la
nivelul altor loci, rejetul grefei apare după un interval de timp mai mare. De aceea,
polimorfismul genetic responsabil de respingerea transplantelor identice MHC este
denumit antigene minore de histocompatibilitate sau antigene H minore. Răspunsul
faţă de antigenele minore de histocompatibilitate este mai puţin intens decât faţă de
diferenţele la nivelul MHC deoarece frecvenţa limfocitelor T specifice este mai
redusă. Celulele care răspund la antigenele H minore sunt frecvent limfocite T CD8 +,
ceea ce înseamnă că majoritatea antigenelor H minore este formată din peptide legate
în cupa moleculelor MHC I self. Totuşi peptidele prezentate de moleculele MHC II
self pot să participe la răspunsul faţă de grefele identice MHC.
Se ştie că antigenele minore de histocompatibilitate sunt peptide provenite
din proteine polimorfe, care sunt prezentate de către moleculele MHC ale grefei.
Teoretic orice proteină produsă de o celulă poate furniza peptide care să fie
recunoscute ca antigene H minore. Cum celulele grefei exprimă antigenul minor de
histocompatibilitate, răspunsul faţă de aceste antigene va distruge întreaga grefă.
Pentru aceasta, succesul transplantării ţesuturilor depinde de utilizarea drogurilor
imunosupresoare puternice.

6.4.1 Generarea liganzilor celulelor T

Acţiunea celulelor T depinde de capacitatea lor de a recunoaşte celule care


găzduiesc sau care au internalizat patogeni. Limfocitele T îşi exercită acest rol prin
recunoaşterea fragmentelor peptidice derivate din patogen, aceste peptide fiind legate
în cupa moleculelor MHC de pe suprafaţa celulelor infectate. Peptidele provenite din
patogeni care se dezvoltă în compartimente diferite ale celulei sunt recunoscute
specific de limfocitele T cu funcţii distincte.
În interiorul celulelor există două compartimente majore separate de
membrane:
 Citoplasma, care comunică cu nucleul prin intermediul porilor din membrana
nucleară;

 Sistemul vezicular, care include reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi,


endozomii, lizozomii, şi alte vezicule intracelulare. Sistemul vezicular este
practic în contact cu fluidul extracelular dacă se ia în considerare faptul că
veziculele secretorii înmuguresc de pe reticulului endoplasmatic, sunt
transportate prin membranele aparatului Golgi, pentru a-şi elimina conţinutul în
exteriorul celulei; invers, endozomii preiau materialul extracelular şi îl introduc
în sistemul vezicular.
reticul
citoplasmă

endozom

lizozom nucleu

Fig.6.V. Compartimentele celulare majore


Agenţii infecţioşi se pot replica într-unul din cele două compartimente
intracelulare: virusurile şi unele bacterii se replică în citoplasmă, în timp ce cea mai
mare parte a bacteriilor patogene şi unii paraziţi eucarioţi se replică în sistemul
vezicular (include endozomii şi lizozomii).
Sistemul imun dispune de strategii diferite pentru a elimina agenţii infecţioşi
din cele două compartimente celulare.
Celulele infectate cu virusuri sau bacterii care se replică în citosol sunt
eliminate de către limfocitele T citotoxice, caracterizate prin prezenţa moleculei de
suprafaţă CD8. Uciderea celulelor infectate de către limfocitele T reprezintă un
mijloc important de a elimina sursele unor noi particule virale sau bacterii
citoplasmatice şi poate duce la eliminarea infecţiei.
Agenţii patogeni sau produşii lor din compartimentul vezicular al celulei
sunt detectaţi de către o clasă diferită de celule T helper, desemnate prin expresia pe
suprafaţă a moleculei CD4. Antigenele microbiene pot pătrunde în compartimentul
celular vezicular prin două moduri:
 Unele bacterii şi unii paraziţi invadează macrofagele (celulele fagocitare) şi
proliferează în veziculele intracelulare (endozomii);
 Alte bacterii, care proliferează în spaţiul extracelular, pot să secrete toxine şi alţi
produşi şi acestea sunt internalizate prin endocitoză; în special limfocitele B au
mecanisme specifice de preluare a acestor antigene prin intermediul
imunoglobulinei de suprafaţă.
Limfocitele T CD4 (helper) sunt specializate în activarea altor celule şi pot fi
împărţite în două clase funcţionale: celule T CD4 inflamatorii (TH1) care activează
+

macrofagele, astfel încât devin capabile să distrugă bacteriile pe care le adăpostesc;


celule T CD4 helper propriu-zise (TH2), care activează limfocitele B să producă
+

anticorpi.
Pentru producerea unui răspuns adecvat faţă de microorganismele
infecţioase este necesar atât ca celulele T să detecteze prezenţa materialului străin în
ambele compartimente celulare, dar şi ca limfocitele T să poată discrimina în cele
două compartimente. Această discriminare se realizează prin transportul la suprafaţa
celulelor a peptidelor provenite din patogeni care se dezvoltă în compartimente
celulare diferite de către doua clase distincte de molecule MHC:  Moleculele MHC
I transportă pe suprafaţa celulelor peptide provenite din patogeni prezenţi în citosol;
complexul peptidic – MHC I exprimat pe suprafaţa celulară va fi recunoscut de către
limfocitele T CD8+;
 Moleculele MHC II transportă peptide derivate din patogeni prezenţi în sistemul
vezicular la suprafaţa celulei; complexul peptid-MHC II va fi recunoscut de
celulele T CD4+.
Generarea peptidelor presupune modificarea proteinei native, proces
denumit procesarea antigenului, iar expunerea peptidelor de către moleculele MHC
pe suprafaţa celulară este numită prezentarea antigenului.
Moleculele MHC de clasă I leagă peptide care au în general 8-10 aminoacizi.
MHC de clasă II prezintă în cupă peptide de minim 13 aminoacizi sau mai lungi;
aceste peptide stau în cupa MHC II într-o conformaţie elongată şi pot să depăşească
marginile cupei MHC II, care sunt deschise la ambele capete.
Datorită faptului că virusurile pot infecta orice celulă nucleată, MHC I este
prezent pe suprafaţa tuturor celulelor nucleate, deşi nivelul expresiei acestor
molecule diferă cu tipul celular. Absenţa MHC I de pe suprafaţa eritrocitelor face din
citoplasma acestor celule un sediu în care agenţii infecţioşi nu pot fi detectaţi de
către limfocitele T. Este posibil ca tocmai absenţa MHC I de pe suprafaţa
eritrocitelor să permită supravieţuirea speciilor de Plasmodium în aceste situsuri
privilegiate.
Principala funcţie a limfocitelor T CD4 + este să activeze alte celule ale
sistemului imun. În mod normal, doar celulele care participă în răspunsul imun
exprimă pe suprafaţa moleculele MHC de clasă II. Astfel moleculele MHC II sunt
prezente pe suprafaţa limfocitelor B, a macrofagelor şi a altor celule prezentatoare de
antigen, dar lipsesc de pe suprafaţa majorităţii celulelor tisulare. Celulele T CD4 +
helper care recunosc peptide legate de moleculele de MHC II de pe suprafaţa
limfocitelor B, activează celulele B să producă anticorpi. Celulele T CD4 +
inflamatorii care recunosc peptide legate de MHC II de pe macrofage, activează
macrofagele să distrugă patogenii conţinuţi în vezicule. Moleculele MHC II sunt
exprimate şi pe celule prezentatoare de antigen specializate din ţesuturile limfatice,
unde are loc activarea celulelor T CD4 + naïve şi diferenţierea lor în limfocite T
helper sau inflamatorii. Multe alte tipuri de celule pot fi induse să exprime MHC II
sub acţiunea unor molecule biologic active numite citokine, care sunt eliberate în
cursul răspunsului imun. Acest fapt poate avea implicaţii atât în răspunsul imun.
Acest fapt poate avea implicaţii atât în răspunsul imun normal cât şi în
autoimunitate.
Fig.6.VI. Reprezentarea schematicã a asocierii moleculelor MHC II cu peptidul
antigenic (dupã Cresswell, 1994).

6.4.1.1. Generarea liganzilor pentru MHC de clasă I


Peptidele care sunt legate de către moleculele MHC de clasă I sunt
transportate activ din citosol în lumenul reticulului endoplasmatic. Tipic, fragmentele
antigenice care se leagă de moleculele de MHC I pentru a fi prezentate celulelor T
CD8+ sunt derivate din virusuri. Virusurile preiau “maşinăria” de biosinteză a celulei
infectate pentru a-şi fabrica propriile proteine în citosol. Moleculele de suprafaţă ale
celulei sunt sintetizate pe faţa citosolică a reticulului endoplasmatic (RE) şi apoi sunt
translocate în lumenul RE, unde trebuie să se plieze corespunzător înainte de a fi
transportate la suprafaţa celulei. De aceea peptidele derivate din proteinele virale din
citosol trebuie să pătrundă în lumenul RE şi ă se lege de moleculele MHC I pentru a
fi transportate pe suprafaţa celulei.
Peptidele sunt transportate din citosol în lumenul RE, unde se găsesc
moleculele MHC I, de către proteine transportoare (TAP-1, TAP-2). Cele două
proteine TAP formează un heterodimer plasat pe membrana RE.
TAP-1 TAP-2

Fig.6.VII. Structura complexului transportor din membrana reticulului


endoplasmatic (E. Carasevici)

Atât ATP-1 cât şi ATP-2 prezintă un domeniu hidrofob şi un domeniu care


leagă ATP-ul, care prin asamblare formează un transportor cu 4 domenii. Domeniul
care leagă ATP-ul este plasat în citoplasma celulei, în timp ce domeniul hidrofob
traversează membrana RE şi poemină în lumen.
Cele două gene pentru TAP se găsesc în regiunea genelor pentru clasa a II- a
a complexului MHC (între genele DP şi DQ), fiind strâns asociate cu două gene
numite LMP (low molecular weight polypeptides), care codifică proteine cu greutate
moleculară joasă, componente ale proteazomului. Mutaţiile genelor TAP împiedică
prezentarea antigenului de către moleculele MHC de clasă I.
Moleculele MHC de clasa I nou sintetizate sunt reţinute în interiorul RE într-
o formă parţial pliată până în momentul legării peptidului; în absenţa peptidului
moleculele MHC I sunt instabile, fiind susceptibile la degradare în RE. Aceasta este
explicaţia faptului că celulele cu mutaţii ale genelor TAP-1 sau TAP-2 nu reuşesc să
exprime moleculele MHC I pe suprafaţa celulară.
Lanţurile  nou sintetizate ale MHC I se leagă rapid de o moleculă de 88
kDa exprimată pe membrana RE, numită calnexină (reţine moleculele de MHC I
parţial pliate în RE). Calnexina se mai asociază în RE cu alte proteine imature parţial
pliate ca TCR, imunoglobuline, MHC II, având un rol în asamblarea multor molecule
cu roluri imunologice importante. În momentul în care 2m se leagă la lanţul  al
MHC I, heterodimerul : 2m este eliberat de pe calnexină.
Fig.6.VIII. Asamblarea MHC I în reticulul endoplasmatic

Urmează legarea MHC I la un complex format din două proteine:


calreticulina şi tapasina (proteină asociată TAP-1). În acest fel heterodimerul :
2m este legat la subunitatea TAP-1 a complexului transportor şi poate aştepta
transportul în lumenul RE a unui peptid corespunzător. Nu se ştie dacă asocierea la
subunitatea TAP-1 a transportorului are un rol direct în încărcarea peptidelor în cupa
MHC, sau doar permite moleculelor MHC I să scaneze peptidele care sunt
transportate în lumenul RE.
În final legarea unui peptid în cupa MHC I duce la eliberarea de pe Tap a
moleculei MHC complet pliate, complexul MHC I: peptid fiind eliminat într-o
veziculă RE şi transportat la suprafaţa celulei.
Expresia pe suprafaţa celulei
a complexului MHC I: peptid

CELULĂ

Veziculă
exportată
CITOSOL din RE

MHC I: peptid

calreticulină
tapasină
peptide

Fig.6.IX. Expresia pe suprafaţa celulei a moleculelor MHC I care au legat peptide


în RE.
MHC I
RETICUL ENDOPLASMATIC calnexină

În celulele normale (neinfectate), moleculele mature de MHC I de pe


suprafaţa celulară prezintă în cupă derivate din proteine self. Când o celulă este
infectată viral, prezenţa în exces a moleculelor MHC I, permite prezentarea rapidă a
peptidelor derivate din patogen la suprafaţa celulei infectate.
Peptidele derivate din patogeni care se dezvoltă în citoplasmă sunt generate
în citosol înainte de a fi transportate în RE. Proteinele sunt continuu degradate în
interiorul celulelor şi apoi înlocuite cu proteine nou sintetizate. Un rol important în
degradarea proteinelor citosolice este jucat de un complex proteazic multicatalitic,
format din 28 de subunităţi (care formează o structură cilindrică, compusă din 4
inele, fiecare din ele cu câte 7 subunităţi), fiecare cu o greutate moleculă cuprinsă
între 20-30 kDa, complex numit proteazom.
Două dintre subunităţile proteazomului (LMP2 şi LMP7) sunt codificate în
regiunea pentru clasa II a MHC, genele LMP2 şi LMP7 fiind situate în vecinătatea
genelor TAP-1 şi TAP-2. Aceasta sugerează că proteazomul are un rol specific în
generarea peptidelor care vor fi prezentate de moleculele MHC de clasă I. Nu toţi
proteazomii dintr-o celulă include cele două subunităţi LMP2 şi LMP7. Este posibil
complet pliat
ca rolul subunităţilor proteazomului codificate în regiunea MHC II să fie legarea
proteazomului la membrana RE sau chiar la complexul TAP-1/TAP-2, permiţând
transferul eficient al peptidelor generate de proteazom în lumenul RE.
Moleculele MHC de clasă I prezintă şi fragmente peptidice din proteine
membranare sau secretate, care sunt în mod normal translocate în lumenul RE în
timpul sintezei lor. Probabil, o fracţiune mică din aceste proteine nu reuşeşte să fie
translocată corect în RE şi este sintetizată în citosol. Acest mecanism poate explica
faptul că glicoproteinele de pe suprafaţa virusurilor pot genera peptide care sunt
prezentate de moleculele de MHC de clasă I.

6.4.1.2. Generarea liganzilor pentru MHC de clasă II.


Peptidele prezentate de moleculele MHC II sunt generate în vezicule
intracelulare acidifiate. În timp ce virusurile şi unele bacterii se replică în citosol,
alte clase de patogeni (inclusiv micobacteriile) se replică în vezicule intracelulare ale
macrofagelor. Proteinele derivate din aceşti patogeni nu sunt accesibile
proteazomilor datorită faptului că sunt situate în vezicule închise prin membrane.
Proteinele din acest compartiment celular sunt degradate de proteaze veziculare,
rezultând peptide care sunt legate în cupa moleculelor MHC II, pentru a fi
transportate la suprafaţa celulei, unde pot fi recunoscute de către limfocitele T CD4 +.
Antigenele care sunt prezentate de către moleculele MHC de clasă II, rezultă prin
degradare în endozomii acidifiaţi.
În unele cazuri sursa peptidelor este reprezentată de bacterii sau paraziţi care
au invadat celula şi care se replică în veziculele intracelulare. În alte cazuri
microorganismele sau proteinele străine sunt fagocitate de celulele fagocitare şi
preluate în lizozomi pentru a fi degradate. Proteinele pot pătrunde în veziculele
intracelulare şi prin legare la moleculele de imunoglobulină de pe suprafaţa
limfocitelor B, urmată de internalizarea complexului Ig: antigen.
În drumul spre interiorul celulei, pH-ul veziculelor în care sunt incluşi
patogenii (endozomii) scade progresiv. Veziculele căii endozomale conţin proteaze
care devin active la pH acid şi pot degrada proteinele conţinute în vezicule, rezultând
peptide. Printre proteazele prezente în endozomi se găsesc catepsinele B, D şi L.
Moleculele MHC de clasă II nou sintetizate se deplasează spre suprafaţa
celulei în interiorul unor vezicule, care la un moment dat întâlnesc şi fuzionează cu
endozomii acidifiaţi, care se deplasează în sens contrar. Fragmentele peptidice
provenite din degradarea patogenilor din vezicule sunt legate în cupa MHC II şi
transportate la suprafaţa celulei, unde pot fi recunoscute de către limfocitele T CD4 +.
Similar moleculelor MHC de clasă I, moleculele MHC II sunt sintetizate pe
faţa citosolică a reticulului endoplasmatic şi apoi sunt translocate în lumenul RE.
Funcţia moleculelor MHC de clasă II este de a prezenta limfocitelor T CD4 + peptide
generate în veziculele intracelulare ale limfocitelor B şi macrofagelor. Apoi celulele
T CD4+ activează macrofagele şi limfocitele B să distrugă patogenii e care îi conţin,
să producă anticorpi.
Datorită faptului că moleculele MHC II sunt specializate în prezentarea
antigenelor derivate din patogeni intraveziculari, este esenţial ca moleculele MHC II
nou sintetizate din lumenul RE să fie împiedicate să lege peptidele transportate în RE
de către transportorul TAP-1/TAP-2. Acest lucru este realizat prin asamblarea
moleculelor MHC II nou sintetizate cu o proteină specializată, numită lanţul
invariabil . Lanţul invariabil formează trimeri, fiecare subunitate a lui legându-se
necovalent la un heterodimer MHC II . Atât timp cât are loc asamblarea acestui
complex în RE, părţile componente ale complexului sunt asociate cu calnexina.

Fig.6.X. Asocierea MHC II cu lanţul invariabil în RE

Doar în momentul în care asamblarea este finalizată şi rezultă un complex


format din 9 lanţuri, acesta este eliberat de pe calnexină pentru a fi expulzat din RE.
În cadrul complexului nonameric, moleculele MHC II nu pot să lege peptide, astfel
încât peptidele aduse în lumenul RE nu sunt prezentate, de obicei de către MHC II.
Lanţul invariabil are şi o a doua funcţie – de a dirija transportul moleculelor MHC II
într-un compartiment endozonal cu pH scăzut. Complexul MHC: lanţ invariabil este
reţinut în compartimentul endozomal cu pH scăzut aproximativ 5 ore. În acest
interval de timp, lanţul invariabil este clivat la nivelul mai multor situsuri. Clivarea
este ordonată, iniţial este generată o formă truncată din lanţul Ii, care rămâne legată
la molecula MHC II şi o reţine în interiorul compartimentului proteolitic şi un
fragment numit CLIP (situat în cupa MHC II, fiind necesară îndepărtarea lui pentru a
permite legarea peptidelor derivate din patogeni). Prin acţiunea moleculei HLA-DM,
care este codificată în regiunea MHC Ii şi are o structură asemănătoare MHC II, se
facilitează îndepărtarea CLIP din cupa MHC II şi legarea peptidelor generate prin
clivajul proteolitic al patogenilor din compartimentul vezicular.
Fig.6.XI. Eliberarea MHC de pe calnexină şi exportarea sa din RE.

Spre deosebire de moleculele MHC II, molecula HLA-DM nu se exprimă


pe suprafaţa celulelor şi se găseşte predominant în compartimentul vezicular asociat
MHC II. Moleculele HLA-DM nu necesită prezenţa în cupă a peptidelor pentru
stabilizare. Principalul rol al moleculei HLA-DM este dirijarea eliberării
fragmentului CLIP din cupa MHC II şi apoi încărcarea în cupă a peptidelor
antigenice.
După legarea peptidelor, moleculele MHC II sunt transportate la suprafaţa
celulei şi exprimate. Antigenele prezentate pot fi recunoscute de către limfocitele T
CD4+.
În celulele normale (neinfectate), moleculele MHC II leagă peptide din
proteine self. Moleculele MHC II care după disocierea de lanţul invariabil nu
reuşesc să lege endozomal. Fragmentele rezultate din degradarea moleculelor de
MHC II reprezintă un component major al peptidelor prezentate de către moleculele
MHC II în celulele normale. Acest fapt sugerează că şi moleculele MHC de clasă II,
ca şi MHC de clasă I, sunt produse în exces.

Rezumat
Antigenele HLA I și clasa a II-a, total diferite sunt codate de gene localizate
pe brațul scurt al cromozomului 6 uman.
MHC clasa I ,format din HLA-A,HLA-B și HLA-C nu cuprinde decât o
singură genă pentru fiecare moleculă de mai sus, care produce lanțul asociat cu o 2-
156
microglobulină. ”Buzunarul” format de domeniile α 1 și α 2, purtătoare ale
polimorfismului, acceptă un peptid endogen de 9 AA, provenit din proteinele proprii
sau de la un virus intracelular. Prin intermediul TCR, limfocitele T citotoxice CD8+
recunosc numai peptidele antigenice prezente de la HLA clasa I (restricție HLA).
Molecula accesorie CD8 este necesară pentru recunoașterea parții constante a
domeniului α3 a HLA I. Astfel limfocitele T citotoxice pot supraveghea toate celulele
din organism, HLA calasa I fiind cvasiubicuitare. MHC calasa a II-
а, cu HLA-DR,HLA-DQ și HLA-DP posedă o genă A și o genă B pentru formarea
heterodimerilor α/β ai moleculei HLA-II. În ''buzunarul'' format de domeniile α1, β1
purtătoare ale polimorfismului se leagă un peptid exogen cu 12-20 AA, provenit
dintr-o proteină endocitată. HLA clasa a II-a nu sunt prezente cu câteva excepții decât
pe celulele prezentatoare de antigen. Rolul lor este de a permite răspunsul imun
determinat de limfocitele T helper CD4+. Prin intermediul TCR, limfocitele T helper
CD4+ recunosc numai peptidele antigenice prezentate de HLA calsa II (restricție
HLA). Molecula accesorie D4 completează reacția de recunoaștere a parții
monomorfe a regiunii β2 a MHC clasa a II-a.
În domeniul transfuziei sau grefei de organ, HLA clasa I sau a II-a pot
interveni în mod egal în fenomenul de rejet. Legătura dintre HLA și diferite boli poate
fi datorată unei asocieri care necesită un studiu intrafamilial sau o legătură care
traduce un risc relativ între subiecții bolnavi și subiecții normali din aceeași populație.

б. 5. Nomenclatura moleculelor HLA calasa I (1995)

Serologic: la început nu s-a făcut distincția între HLA-A și HLA-B,


antigenele HLA-1,2,3 și 5 și au fost raportate ca HLA-A și antigenele HLA-5,8 ca
HLA-B

Biologia moleculară s-a utilizat recent pentru clasificarea genelor HLA I.


Gene Fenotip Subdivizii Alele

HLA-A A1 A*0101 la 0102


A2 A*0201 la 0213
A3 A*0301 la 0302
A9 A23 A*2301
A24 A*2401 la 2403
A10 A25 A*2501
A26 A*2601 la 2604
A34 A*3401 la 3402
A66 A*6601 la 6602
A11 A*110 la 1102
A19 A29 A*2901 la 2902
A30 A*3001 la 3003
A32 A*3201
A33 A*31011 la 31012
A74 A*7401
A24 A*2403
A28 A68 A*668011,68012
A69 A*6901
A36 A*3601
A43 A*4301
A*8001
HLA-B B5 B51 B*5101 la 5105
B52 B*52011 la 52012
B7 B*0701la 0704
B8 B*0801 la 0802
B10 B72 B*1503
B12 B44 B*4402 la 4404
B45 B*4501
B13 B*1301 la 1302
B14 B64 B*1401
B65 B*1402
B15 B*1511
B15 B62 B*1501,1504-1508
B63 B*1516-1517
B75 B*1502
B76 B*1512,1514 la 1519
B77 B*1513
B*1518
B16 B38 B*3801 la 3802
B39 B*3903 la 3904
B17 B57 B*5701 la 5702
B58 B*5801
B18 B*1801 la 1802
B21 B49 B*4901
B50 B*5001
B22 B54 B*5401
B55 B*5501 la 5502
B56 B*5601 la 5602
B27 B*2701 la 2708
B35 B*3501 la 3508
B37 B*3701
B39 B*3901,39013 la 39021
B40 B60 B*40011 la 40012
B61 B*4002 la 4006
B40 B*4003 la 4006
B41 B*4101
B42 B*4201
B46 B*4601
B47 B*4701
B48 B*4801 la 4802
B51 B*5101 la 5103
B53 B*5301
B59 B*5901
B67 B*1509
B70 B*1509
B70 B71 B*1510
B72 B*1503
B73 B*7301
B78 B*7801
HLA-C Cw1 Cw*0101 la 01025101
Cw2 Cw*0201 la 02022
Cw3 Cw*0301 la 0304
Cw4 Cw* 0401 la 0402
Cw5 Cw* 0501
Cw6 Cw* 0601 la 0602
Cw7 Cw* 0701 la 0703
Cw8 Cw* 0801 la 0803
Cw*1201 la 1203
Cw* 1301
Cw* 1401 la 1402
Cw* 1501 la 1504
Cw*1601 la 1602
Cw*1701

6.6. Nomenclatura moleculelor HLA clasa II(1995)

Genele HLA clasa II(HLA-D) sunt divizate în subregiuni: DR, DQ, DO,
DM, DN, DP.
Gena este urmată de litera A sau B după lanțul α sau β sintetizat, apoi de un
număr în cazul lanțurilor diferite:
*subregiunea DR= DRA unică și DRB1, DRB3, DRB4 și DRB5; *subregiunea DQ=
DQA1, DQB1;
*subregiunea Dp= DPA, DPB1 (s-au exclus pseudogenele).

Alelele sunt separate de gene printr-un asterix DQB1*O101


Alelele au 4 sau 5 cifre: primele două dau specificitatea serologică și celelalte
desemnează alelele determinate prin biologie moleculară.

Gene Fenotip Subdivizii Alele


DRA1 Monomorfa DRA1*0101 la 0102
DRB1 DR1 DRB1*0101 la 0104
DR2 DR15 DRB1* 1501 la 1504
DR16 DRB1* 1601 la 1606
DR17 DRB1* 03011 la 3012
DR 18 DRB1* 0302 la 0305
DR4 DRB1* 0401 la 0422
DR5 DR11 DRB1* 1101 la 1119
DR12 DRB1* 1201 la 1203
DR6 DR13 DRB1* 1301 la 1319
DR14 DRB1* 1401 la 1418
DR7 DRB1* 0701
DR8 DRB1* 0801 la 0811
DR9 DRB1*0911 la 09012
DR10 DRB1* 1001
DRB3 DR52 DRB3*0101
DRB3*0301
DRB4 DR53 DRB3*0101 la 0103
DRB5 DR51 DRB3* 0101 la 0203
DQA1 DQA1*0101 la 0104
DQA1*0201
DQA1*0301 la 0302
DQA1*0401
DQA1* 0501 la 0503
DQA1*0601
DQB1 DQ1 DQ5 DQB1*0501 la 0504
DQ6 DQB1*0601 la 0605
DQ2 DQB1*0301
DQ3 DQ8 DQB1*0302
DQ9 DQB1*0303
DQ7 DQB1*0304 la 0305
DQB1*0401 la 0402
DQ4 DQB1*0401 la 0402
DPA1 DPA1*0103 la 0104
DPA1* 0201 la 0202
DPA1* 0301
DPA1*0401
DPB1*0101 la 01012
DPB1 DPw1 DPB1*0201 la 0202
DPw2 DPB1*0401 la 0402
DPw3 DPB1*0501
DPw4 DPB1*0601
DPw5
DPw6
DPB1*0801 la 5801(51)
6.7. Sistemul HLA-Teste grilă

1. Celulele care nu exprimă antigene HLA de clasă II decât după activare


prin interferon gamma:
A. Limfocite B
B. Keratinocite
C. Macrofage
D. Celule endoteliale vasculare
E. Celule Kupffer
2. Celulă implicată în mod principal într-o interacțiune cu o peptidă
antigenică purtată de un antigen HLA de clasă II pe o celulă prezentatoare :
A. Limfocit T auxiliar
B. Limfocit T citotoxic
C. Limfocit B
D. Celulă NK (natural kille)
E. Macrofag
3. Antigenele HLA sunt :
A. Izoantigene
B. Alloantigene
C. Lipsite de rol în respingerile de grefă
D. Recunoscute de limfocitele autologe
E. Codate de gene purtate de cromozomi diferiți după clasa lor I sau II
4. Anticorpii anti-HLA :
A. Sunt anticorpi naturali la subiecți neimunizați
B. La o multipară, reacționează cu limfocitele tatălui copilului
C. Pot rezulta din transfuzii
D. Pot să se dezvolte după grefă de rinichi allogenică
E. Eventual pot fi utilizați ca reactivi pentru tipajul HLA
5. Clasa respectivă de antigene HLA este :
A. I pentru HLA-A
B. II pentru HLA-B
C. III pentru HLA-C
D. I pentru DQ
E. II pentru DR
6. Proprietate (tăți) asociată (e ) antigenelor HLA de clasă II :
A. Legătură HLA boli autoimune
B. Instructaj timic al limfocitelor T
C. Stimulare principală în reacție limfocitară mixtă
D. Ținte a efectorilor în respingerea de grefă
E. Reacție a grefonului împotriva gazdei
7. Indicați propoziția inexactă referitoare la complexul HLA :
A. Transmitere autozomică dominantă
B. Fiecare genă HLA-A posedă numeroase allele
C. Genele HLA-A au o segregare independentă de genele HLA-B în cursul
meiozei normale
D. Anumite allele HLA sunt associate susceptibilității anumitor boli
E. Reacția limfocitară mixtă este datorată unei diferențe de antigene de
clasă II între cele 2 populații celulare
8. Celulele care exprimă în mod constitutiv antigenele HLA de clasă II :
A. Limfocite B
B. Limfocite T
C. Macrofage
D. Celule Kupffer
E. Keratinocite
9. Dintre deficitele urmtoare, care este(sunt) transmise cu grupele HLA?
A. Deficit de C2
B. Deficit de C4
C. Deficit de Properdină
D. Deficit de 21-hidroxilază
E. Deficit de b eta-2-microglobulină
10. Referitor la sistemul HLA :
A. Moleculele de clasă II nu apar pe limfocitele B decât după activare
B. Genele HLA sunt expresie codominantă
C. Moleculele de clasă I au un singur lanț
D. Lanțul ușor al moleculelor de clasă II este beta-2-microglobulina
E. Există o asociere între anumite grupe HLA și anumite boli
11. Antigenele de clasă II ale complexului major de histocompatibilitate :
A. Sunt exprimate de limfocitele B neactivate
B. Sunt exprimate de limfocitele T neactivate
C. Sunt antigene de transplantare fără o altă funcție imunologică
D. Conțin un lanț ușor care este beta-2-microglobulina
E. Genele lor sunt de expresie codominantă
12. Pentru a induce un răspuns T, celula prezentatoare trebuie să prezinte
antigenul în asociere cu o moleculă a complexului major de
histocompatibilitate, de același grup ca și donatorul limfocitei T. Acest
fenomen este:
A. Toleranță
B. Modulație imunologică
C. Dezechilibru de legătură
D. Restricție HLA
E. Auto-imunitate
13. Proprietate(tăți) asociată (e ) antigenelor HLA de clasă I :
A. Control genetic
B. Instructaj timic al limfocitelor T
C. Stimulare principală în reacție limfocitară mixtă
D. Rol principal într-o respingere de grefă viguroasă
E. Reacție a grefonului împotriva gazdei
14. În ce mod (uri) dintre cele cinci de mai jos, un bolnav se poate imuniza
față de antigenele sistemului HLA ?
A. După o infecție cu citomegalovirus
B. După o sarcină
C. După un transplant de organ
D. După o transfuzie de concentrat eritrocitar obișnuit
E. După o lungă corticoterapie
15. Dintre propozițiile următoare referitoare la produșii genelor de clasă I
ale complexului major de histocompatibilitate a omului, una singură este
exactă. Care?
A. Ei sunt prezenți doar pe limfocite
B. Ei sunt puși în evidență prin reacții de aglutinare
C. Ei joacă un rol important în activarea complementului
D. Ei sunt constituiți din două lanțuri, cu greutăți moleculare diferite
E. Ei nu induc formarea de alloanticorpi
16. La nivelul antigenelor de histocompatibilitate de clasă I, specificitățile
alloantigenice sunt purtate de:
A. Lanțul ușor
B. Lanțul greu
C. Beta-2-microglobulina
D. Lanțul invariant
E. Nici un răspuns nu este exact
17. La om, cromozomul care poartă genele complexului major de
histocompatibilitate este cromozomul:
A. 2
B. 6
C. 12
D. 14
E. 22
18. Antigenele HLA de clasă I:
A. Sunt glicoproteine
B. Au o structură în domenii
C. Sunt lipoproteine
D. Au două lanțuri reunite prin legăturile ne-covalente
E. Au beta-2-microglobulină care este suprtul specificității allotipice
19. Care este probabilitatea de “a găsi” o identitate a antigenelor de clasă I și
de clasă II a complexului major de histocompatibilitate a omului la doi
indivizi neînrudiți?
A. 10exp-1
B. 10exp-2
C. 10exp-3
D. 10exp-4
E. <10exp-4
20. Punerea în evidență a antigelelor HLA de clasă I se face printr-o reacție
de:
A. Coombs direct
B. Limfocitotoxicitate
C. Prin cultură mixtă limfocitară
D. Hemaglutinare
E. Coombs indirect
21. Dintre propozițiile următoare care se aplică antigenelor de
histocompatibilitate de clasă II?
A. Exprimate de toate celulele nucleate
B. Formate din 2 lanțuri de aproximativ 28 și respectiv 33 kD
C. Au o structură în domenii
D. Joacă un rol în fenomenele allogenice ale recunoașterii antigenelor non-
HLA de către celulele citotoxice
E. Joacă un rol în fenomenele de cooperare celulară B-T-macrofage
22. Antigenele HLA de clasă I sunt molecule implicate în interacțiuni
celulare în cursul răspunsului imun. Ele intervin mai ales în cooperarea
între:
A. Limfocitul T “helper” și limfocitul T supresor
B. Limfocitul T și limfocitul B
C. Monocit (sau macrofag) șiT limfocit
D. Limfocit T citotoxic și ținta sa
E. Celula NK și ținta sa
23. Antigenele de histocompatibilitate de clasă II la om sunt:
A. Antigenele HLA A și B
B. Omologul antigenelor șioarecelui
C. Formate din două lanțuri de alfa si beta
D. Formate dintr-un lanț greu și din beta-2-microglobulină
E. Prezente pe toate celulele nucleate
24. Produșii genelor de clasă I a complexului major de histocompatibilitate:
A. Sunt prezenți pe toate celulele nucleate ale organismului
B. Pot fi puși în evidență prin reacția de cultură mixtă de limfocite
C. Au un lanț ușor constituit din beta-2-microglobulină
D. Pot fi detectați cu ajutorul anticorpilor anti-DR
E. Sunt recunoscuți de limfocitele T citotoxice
25. Antigenele de clasă II ale complexului major de histocompatibilitate:
A. Sunt exprimate de limfocitele B ne-activate
B. Sunt exprimate de limfocitele T ne-activate
C. Sunt exprimate de anumite macrofage
D. Sunt prezente în anumiți factori de cooperare produși de celulele T
E. Îsi văd expresia crescută de către interferon
26. Antigenele de clasă I ale sistemului HLA sunt :
A. Definite serologic
B. Prezente pe toate celulele nucleate
C. Codate de locusul HLA-A, -B sau –C
D. Ținta T limfocitelorCD8+ în caz de reacție de respingere
E. Ținta limfocitelor B în caz de reacție de respingere
27. Genele locusului HLA-DR uman codează pentru antigene decelabile pe:
A. Toate celulele organismului, cu excepția hematiilor
B. Limfocitele T
C. Hematii
D. Plachete
E. Celulele endoteliale activate
28. Referitor la antigenele de clasă I ale complexului major de
histocompatibilitate, desemnați răspunsul(rile) exact (e ):
A. Sunt codate de gene situate pe brațul scurt al cromozomului 6
B. Sunt formate dintr-un lanț greu asociat în mod necovalent cu o moleculă
de beta-2-microglobulină
C. Nu sunt exprimate pe limfocitele T în repaus
D. Sunt tipate cu ajutorul reacției de cultură mixtă limfocitară
E. Posedă o secvență intracitoplasmică în mod particular lungă
29. Face (fac) obiectul unei restricții de către antigenele HLA de tip II :
A. Citotoxicitate a limfocitelor T gama-delta
B. Cooperare legată B-T
C. Interacțiune celulă T – celulă prezentând antigenul
D. Recunoașterea antigenului de către limfocitele T CD8
E. Citotoxicitate prin celulele NK (natural killer)

6.8. Răspunsuri teste

1 BD 16 B
2 A 17 B
3 BD 18 ABD
4 BCDE 19 E
5 AE 20 B
6 ABCE 21 BCE
7 C 22 D
8 ACD 23 BC
9 ABD 24 ACE
1 BE 25 ACE
1 E 26 ABCD
1 D 27 E
B
1 BDE 28 ABD
13 BCD 29 BC
14 D
5
166
Capitolul 7
COMPLEMENTUL

Complementul este principalul constituent al apărării naturale al imunității


umorale și respectiv unul dintre elementele importante ale reacției imune survenite
ca urmare a acțiunii anticorpilor. Experiențele lui Border (1895) asupra lizei
bacteriene au demonstrat că alături de o substanță termostabilă specifică bacteriilor
(anticorpii), există și o substanță termolabilă, nespecifică, prezentă în serul proaspăt
înainte de imunizare (complementul)
Complementul are trei funcții: apărarea nespecifică contra infecției,
eliminarea complexelor imune, reglarea fiziologică a răspunsului uman imun.
Cu toate că în mod obișnuit are un rol benefic, complementul poate avea și
efecte negative.
Sistemul complement cuprinde circa 30 de componente celulare sau
plasmatice. Substanțele activatoare reprezintă 5% din suma proteinelor serice,
componenta C3 fiind sbstanța cea mai abundentă (1,3g/l). S-au descris două căi de
activare: una numită clasică iar cealaltă alternativă, care converg către C3 apoi
urmează o cale efectoare comună implicând ultimele componente ale sistemului
complement. În fiecare dintre etape, intervin proteine activatoare, inhibitoare sau
reglatoare precum și receptorii pentru complement. Aceste elemente se găsesc fie în
plasmă fie la nivelul peretelui celulelor autologe sau omologe.
În mod curent, sistemul complement este desemnat prin litera C. Pentru
fiecare componentă se adaugă o cifră de la C1 la C9 care este eventual urmată de o
literă ce va reprezenta o anumită subdiviziune, spre exemplu pentru C1 există C1q,
C1r și respectiv C1s. Ca urmare a activării sistemului C unele componente
(C4,C2,C3,C5) sunt fragmentate, aceste fragmente fiind desemnate printr-o literă
atașată componentei inițiale (exemplu C3a și C3b). În general componenta b este de
dimensiuni mai mari (excepție în cazul C2a) și se fixează la C1.
C1. În sângele circulant există un complex plurimolecular ce conține o
moleculă de C1q, două molecule de C1r și două molecule de C1s, situate în jurul
ionilor de calciu și asociate inhibitorului C1 denumit C1inh. Compusul C1q cu o
greutate moleculară de 400.000Da a fost comparat cu un buchet de 6 lalele. Fiecare
floare este la rândul său compusă din 3 lanțuri de proteine alipite și terminate în
mod globular. Fixarea C1q prin mai puțin de două părți globulare periferice de 167
fragmentele Fc ale imunglobulinelor permite activarea sa cu eliberarea C1inh din
complexul plurimolecular. Acest fenomen antrenează pe de altă parte autoactivarea
moleculelor C1R și C1s. Componenta C1S are o activare senesterazică prin care poate
să cliveze următoarele 2 componente C4 și C2
C4.Este fragmentat în C4a, moleculă mică cu activitate analfilactoidă și
respectiv C4b de dimensiuni mai mari care se leagă printr-o legatură covalentă fie de
fragmentul Fab al anticorpului, fie la nivelul peretelui bacterian sau la nivelul unor
celule. Ansamblul formează complexul C1-C4b notat pe scurt C14b.
C2.Aceeași esterază (C1s) împreună cu fragmentul C4b, clivează o moleculă
de C în C2b (o moleculă mică cu activitate de tip kinină) și în C2a (moleculă de
dimensiune mai mare care se leagă de structura țintă). Amsamblul necesită prezența
Mg2+ și formează C3 convertaza căii clasice sau C4b2a. În acest moment, anticorpii
și respectiv componenta C1 pot să se detașeze de structura țintă iar procesul poate
continua.
C3.Este clivată în C3a și C3b de către C4b2a. C3a este o moleculă mai mică
și are în mod primordial o activitate anafilactoidă și chimiotactică în timp ce
subcomponenta C3b se fixează pe structura țintă datorită unei punți realizate între un
radical tioester și o grupare OH sau NH2 de pe suprafața celulară acceptatoare. Pe de
altă parte C3 poate fi inactivat de factorul I rezultând C3bi iar apoi clivat într-o
moleculă mare C3c (libera) și o moleculă C3dg restantă de pe structura țintă care
poate apoi să se transforme în C3d. C3b format permite constituirea C5
convertazei(C4b2a,C3b) pe calea clasică

7.1. Calea Clasică

7.1.1. Activarea sistemului complement


Componentele C se găsesc în ser în stare inactivă. Pentru a declanșa activarea
lor este necesar un anumit stimul. Pentru calea clasică punctul de pornire este
reprezentat de către complexul antigen-anticorp unde anticorpii sunt de tip lgM
(domeniul CH4) sau de tip IgG (domeniul CH2) corespunzând subclaselor lgG1, lgG2
sau lgG3. Complementul poate fi activat de singura moleculă de lgM sau de către
două molecule de lgG apropiate una de alta. Activarea este posibilă și în cazul unor
molecule de lgG agregate
În mod asemănător calea clasică poate fi activată de către unele
microorganisme sau diferite substanțe chimice: bacterii gram negative (sallmonela,
E.coli, Neisseria) retrovirusuri, glicoproteina anvelopei Hiv, complexe heparină-
protamină etc.

7.1.2. Proteine reglatoare


Factorii plasmatici:
* inhibitorul pentru C1(C1inh) prezent în plasmă sub formă inactivă este fixat pe C1
pe care îl inhibă în mod spontan, pe de altă parte disociază C1 activat prin
formarea unui complex C1inh-C1r-C1s-C1inh și inhibă activarea, clivarea lui C4
de către C1s.
* factorul I este o endopeptidază care clivează C4b în C4c și C4d și inactivează C3b
în C3bi apoi în C3dg. Ea intervine într-o manieră asemanatoare și în calea alternă.
* C4bp (C4 binding protein) disociază complexul C4b2a și are rol de cofactor pentru
factorul I.
* N carboxipeptidaza lizează C3a, C4a, C5a prin clivare
Factorii celulari:
* DAF(decay accelerating factor)
* MCP(membrane cofactor protein)
* CR1(complement receptor 1)
Acești factori inhibă activarea complementului la nivelul celulelor autologe și
omologe prin disocierea C3 convertazei căii clasice.

7.2. Calea alternativă și Calea de Amplificare

7.2.1. Activarea
Calea alternativă constituie una dintre primele linii de apărare a organismului
contra unui agent patogen, înaintea constituirii răspunsului imun. Această cale poate
fi activată de către diferite microorganisme precum și de numeroase substanțe
neimune, precum:
* bacterii Gram+ sau – (ex streptococcus pneoumonie)
* virusuri (ex celule infectate sau transformate de către virusuri)
* fungi (ex candida albicans)
* paraziți (ex schistosoma mansoni, Trypanosoma cruzi)
* diverse substanțe: lipopolizaharide bacteriene(LPS), endotoxine bacteriene,
zymosan, insulina, fibre de azbest, hemoblogină, prafuri, unele substanțe de
contrast utilizate în radiologie, responsabile de reacția anafilactoidă.
Calea altenă poate fi activată în complexele imune care cuprind lgG sau lgA.
Substanțele căii aleterntive și de amplificare cuprind:
* C3.În plasmă prin proteoliză spontană a C3 sunt formate în permanență mici
cantități de C3b. Moleculele de C3b se fixează de suprafețele acceptoare în
particular de peretele microorganismelor sau de celulele infectate și alterate.
Câteva bacterii a căror structură este bogată în acid sialic pot evita acțiunea
sistemului complement. La rândul său C3b acționează asupra factorului B.
* Factorul B. Element al căii de amplificare, factorul B este clivat în Ba și Bb.
Complexul C3bBb format în prezența ionilor de Mg2, constituie C3-convertaza
alternativă care clivează noile molecule de C3 în C3b. Acest clivaj accelerat de C3
dă naștere la C5-convertază(C3bBb)
* Factorul D. Factor prezent sub formă activă în ser înainte de activarea C, clivează
factorul B ceea ce facilitează formarea complexului C3bBb.
Ansamblul factorilor activatori ai căii clasice și alternative realizează o bluclă
de amplificare care permite transformarea numeroaselor molecule de C3 în C3b
astfel încât C3b să acopere (opsoniezeze) peretele bacterian.
Există două tipuri de suprafețe:

* Suprafața ‚''activatoare'' sau ‚''acceptatoare''săracă în acid sialic care fixează


factorul B și permite accelerarea reacției;
* Suprafața neactivatoare bogată în acid sialic care fixează factorul H, cofactor al
factorului I care scindează C3b și protejează astfel celulele gazdei față de liză.

7.2.2. Reglarea

Factorii plasmatici:
* factorul P sau properdina crește durata de viață pentru C3b și stabilizează
complexele C3bBb și respectiv(C3bBb)n
* factorul H sau beta-1H globulina disociază complexele menționate mai sus și
acționează ca un cofactor al factorului I
* factorul I sau inactivatorul C3b a fost descris și în calea clasică pentru acțiunea sa
asupra C4b și respectiv asupra C3b. Factorul I intervine în calea alternativă prin
inactivarea C3b în C3bi și a C3bi în Cdg, împreună cu cofactorul H și CR1.

Factorii celulari:
* CR1. Acest receptor pentru complement este prezent pe numeroase celule și poate
fixa C3b împiedicând acțiunea factorului B și facilitând acțiunea factorului I.
* DAF este o substanță membranară care inactivează C3bBb asemănător inactivării
C4b2a în cadrul căii calsice.
* gp 45-70 este o proteină cu rol inhibitor asupra C3- convertazei

7.2.3. Reglarea

Factorii plasmatici
* Proteina S sau vibronectina. Proteina S inhibă inserția la nivel plasmatic a
complexelor de atac ale membranei și se leagă de complexul C5b7, pe care îl
inactivează.

Factorii celulari:
* proteina membranară HRF (homologus restriction factor) sau CD59 (protecnina),
proteina HRF inhibă activitatea litică a complementului împiedicând
polimerizarea C9 și protejând astfel celulele self. Bacteriile nu au această proteină
și nu sunt protejate. Pentru unele teste in vitro așa cum este testul
limfocitotoxicitate este necesară utilizarea complementului unei alte specii (ex
iepure) pentru că proteinele nu sunt protectoate decât pentru C9 omolog astfel
încât DAF,CD14 și respectiv LAF3 sunt fixate la pătura bilipidică printr-o punte
fosfatidil- inozitol glican(PIG)
* CR1, DAF, gp 45-70 au fost deja descrise la nivelul căii alternative.
Câteva bacterii sunt rezistente la acțiunea sistemului complement spre ex.
Slamonela minnesota are capacitatea de a îndepărta C9 iar Neisseria împiedică
inserția complementului la nivel mebranar.
7.3. Activarea

Activarea cuprinde de fapt complexul de atac al membranei (membane


attack complex, MAC):
* C5. Convertazele-C5 pentru calea clasică și respectiv pentru calea alternă clivează
C5 care se fixează pe structura țintă. Atât C5a cât și molecula care rezultă în urma
transformării sale în C5-dezarginină, acționează la nivelul receptorului C5a-R al
mastocitelor și bazofilelor.
* C6, C7, C8, C5b antrenează legătura dintre C6 și C7 formând un complex C5b67,
notat prescurtat C5b7. Complexele se leagă de o moleculă de C8 care se
implantează în membrană, apoi mai multe molecule de C9 vor forma un complex
membranar C5B9m.
* C9 Această proteină are două proprietăți:
- de ase insera la nivel membranar grație unei fețe hidrofobe;
- de a polimeriza, formând astfel peretele unei soluții de continuitate de
circa 10 nm în diametru la nivelul membranelor celulelor țintă (limfocitul T
utilizează o substanță numiată perforina, asemănătoare cu C9). Formarea sau
fixarea complexului C5b9 în cantități sublitice la suprafața celulelor
antrenează sinteza și eliberarea mediatorilor inflamației (leucotriene, IL-1).

7.4. Receptorii pentru complement (CR)


Cei mai importanți receptori recunosc C3b sau derivații săi C3bi și C3d.

7.4.1. CR1(CR35) sau receptorul pentru C3b


Cr1 sau receptorul pentru C3b și C4b este prezent pe hematii, trombocite, neutrofile,
eozinofile, monocite și macrofage, limfocitele B și T4 precum și la nivelul
podocitelor glomerulare. Acest receptor permite transportul complexelor imune prin
intermediul globulelor roșii spre magrofagele hepatice sau celulele Kuppfer. Pe de
altă parte, fenomenul de aderență imună realizat prin intermediul macrofagelor de
particulele încărcate cu C3b, permite fagocitoza complexelor și eliminarea lor.
Receptor Ligand Distribuție celulară Funcție
CR1 C3b(C4b,C4bi Eritrocite Transport complexe
) Neutrofile, monocite/Mf celule imune
dendritice intrafoliculare Endocitoză,fagocitoză
Monocite Prezentare Ag. Indutie
IL-1
CR3 C3bi Neutrofile,monocyte/Mf Fagocitoza, ADCC
Celule dendritice intrafoliculare Prezentare Ag.
CR2 C3dg/C3d Limfocite B
Proliferare Prezentare
Celule dendritice intrafoliculare
Ag ?
Limfocite T
EBV Imortalizarea
Dacă sunt prezeți și anticorpii, această acțiune este decuplată grație acțiunii
conjugate a receptorilor de lg. Ar mai fi de menționat că CR1 prezent pe celulele
dendritice intrafoliculare permite prezentarea antigenului situat în cadrul complxului
imun acoperit de componente ale complementului.
7.4.2. CR2(CD) sau receptorul pentru C3d
Receptoru pentru C3dg, sau C3d este prezent pe limfocitele B, pe celulele
foliculare dendritice și pe celulele mucoase din orofaringe. C3d antrenează stimularea
și proliferarea limfocitelor B prin intermediul complexelor imune acoperite de C3d
sau permite prezentarea antigenului prin intermediul celulelor dendritice. Spre ex,
penetrarea la nivel faringian și respectiv infectarea ulterioară a limfocitelor de către
virusul Epstein-Barr se realizează prin intermediul acestui receptor.

7.4.3. CR3 (CD11 b/CD18) sau receptorul pentru C3bi


CR3 sau receptorul pentru C3bi se găsește pe monocite, macrofage, neutrofile
și pe celulele foliculare dendritice. El permite fenomenele de aderență imună precum
și fagocitoza particulelor acoperite de C3bi sau citoliza bacteriei prin fenomenul de
ADCC . CR3 permite de asemenea prezentarea antigenului prin intermediul celulelor
dendritice.

7.4.4. CR4 (CD11/CD18)


Rolul său este mai puțin bine precizat. CR4 se găsește în neutrofile,
trombocite, mastocite și respectiv pe monocite/macrofage.

7.4.5. CR3aR, C4a, C5a, C1q, HR.


Există de asemenea receptori pentru fragmentele mici C3a(C3aR),
C4a(C4aR) și C5(C5aR) la nivelul mastocitelor, monocitelor, macrofagelor,
neutrofilelor și trombocitelor. Acești receptori activați antrenează fenomene
inflamatorii, activând aceste celule și permițând eliberarea sustanțelor inflamatorii sau
atragerea neutrofilelor. Receptorul pentru C1Q(C1QR) precum și receptorul pentru
factorul H (HR) permit fagocitoza particulelor opsonizate (limfotoxicitate). Această
proprietate poate fi utilizată in vitro pentru a decela anticorpii responsabili de reacțiile
hemolitice intravasculare, hemolizinele (ex cazul anemiei hemolitice autoimune) sau
pentru a determina fenotipul HLA al clasei 1 utilizând complementul heterolog de la
iepure.

7.5. Rolul biologic al complementului


Sistemul complement prezinta numeroase activități biologice:

7.5.1. Reacția inflamatorie


In reacția inflamatorie sunt implicați diverși compuși solubili de talie mică *
C3 și C4a au o masă moleculară apropiată de 10.000DA și sunt numite anafilatoxine.
Eele pot să se fixeze pe bazofile și pe mastocite, atrăgând eliberarea de histamină
precum și vasodilatație, unul dintre primele elemente ale răspunsului inflamator.
* C2b (kinina-C2)este capabilă să crească permeabilitatea vasculară
* C5 posedă o activitate chimiotactică pozitivă față de nutrofile și conduce la
agregarea polinuclearelor în urma activării complementului
Complexul C5b7 fixat pe membrane. C3e induce o hiperleucocitoză.

7.5.2. Apărarea anti-infecțioasă (prin liza microorganismelor)


Agenții infecțioși extracelulari pot fi acoperiți de componente ale sistemului
complement fie prin activarea directă fie prin intermediul anticorpilor care fixează
complemntul. În final complexele de atac ale membranei (componentele C5-C9)
lizează diferite microorganisme, bacterii, virusuri sau paraziti. Aceasta reperezintă o
activitate citolitică directă a anticorpilor. În afară de această activitate citolitică
directă a complementului cu sau fără prezența anticorpilor. În afară de această
activitate anti-infecțioasă, complementul poate participa la liza hematiilor
(imunohemoliza) sau leucocitelor (leucocitotoxicitate și limfotoxicitate). Această
proprietate poate fi utilizată in vitro pentru a decela anticorpi responsabili de reacțiile
hemolitice intravasculare, hemolizinele (ex.în cadrul anemiei hemolitice autoimune)
sau pentru a determina fenotipul HLA al clasei 1 utilizând complementul heterolog de
la iepure.

7.5.3. Apărarea anti infecțioasă (prin fenomenul aderentei imune la opsonizare)


Prin mecanisme asemănătoare, agenții infecțioși pot fi acoperiti de C3b sau
C3bi care sunt recunoscuți de diferiți receptori prezenți la nivelul diferitelor celule
fagocitare esențiale neutofile și macrofage. După aderare acestea vor fagocita
microorganismele. Diferite microorganisme au dezvoltat mecanisme de rezistență la
acțiunea complementului ex prezența unei capsule care împiedică activarea căii
alternative, sintetizarea unor substanțe care fixează C3b sau antrenează o rezistență la
inserția complexului de atac al membranei . În mod similar, în cazuri patologice,
celulele și în particular hematiile acoperite de C3b ca urmare a unei reacții prin
alloantiorpi sau prin autoanticorpi pot fi eliminate în principal la nivelul ficatului (ex
hemoliza intratisulară hepatică în cursul unei maladii cronice a aglutinelor reci).

7.5.4. Metabolismul complexelor imune


Curățarea (clereance-ul) complexelor imune este facilitată în mare măsură de
către sistemul complement. Simpla fixare a complementului inhibă formarea
complexelor imune de talie mare (calea clasică) și le solubilizează. Totuși complexele
circulante acoperite de C3b pot adera la hematii iar apoi pot fi transportate până la
nivelul celulelor Kuppfer hepatice pentru a fi fagocitate. C1q are proprietatea de a
precipita complexele imuine in vitro.
Această proprietate stă la baza diverselor metode de detectare a complexelor
imune circulante.

7.5.5. Reglarea răspunsului imun.


Reglarea răspunsului imun implică și intervenția complementului. Pe
limfocitele B se găsesc receptori pentru C3d sau C3dg (CR2). Formarea complexelor
imune acoperite de complement are de asemenea un rol în reglarea răspunsului imun
prin stimulare. Prezența pe limfocitele T nu corespunde nici unei funcții cunoscute.
Celulele dendritice intrafoliculare posedând toți receptori pentru complement ar
prezenta antigenul în mod indirect.

Funcțiile complementului
În patologie actiunea complementului se întâlneste în:
* unele cazuri de reacție analfilactoidă. O activare masivă a complementului prin
diferite substanțe cum ar fi produsele de contrast pentru radiografii conduc la
reacții anafilactoide generalizate. Alegerea substanțelor de sinteză pentru perfuzii
trebuie să fie foarte selectivă .
* unele procese litice. Hemolizele intravasculare provin de la anticorpii care au fixat
complementul (hemolizinele). Ele pot fi intratisulare și fac să intervină
macrofagele, în principal celulele Kuppfer.
* afecțiunile în care sunt implicate complexele imune. Complexele imune împreună
cu complementul , depuse în țesut, participă în leziunile vasculare prin reacții de
hipersensibilitate de tip II. Fenomenul lui Arthus asociat unor pneumopatii
profesionale face să intervină precipitinele care fixează complementul.
* fenomenele de respingere a alorgrefelor sau a heterogrefelor care fac să intervină
anticorpii naturali sau dobandiți în complementul care stă la originea coagularii
intravascule și necroza organelor grefate.

7.6. Metode de studiu ale complementului


Studiul se face pe plasma recoltată pe EDTA sau pe ser. Prelevările trebuie să
fie aduse la laborator în 3 ore conservate la -70 C.

7.6.1. Dozarea activității hemolitice a complementului


CH50. Acesta se exprimă în unități hemolitice 50% (UCH 50). O unitate
induce liza a 50% dintre hematiile de oaie sensibilizate prin heterocorpi specifici.
Această valoare explorează calea clasică și calea finală comună.

7.6.2. Dozarea produșilor de degradare


Se pot de asemenea doza prin metode radioimunologice sau imunoenzimatice
fragmentele C4a, C2b, C3a și C5 sau se pot studia produșii de degradare a lui C3.
Proteinele reglatoare dintre care și inhibitorul C1(C1inh) poate fi dozat. Se
poate căuta factorul nefritic C3 (C3 nephretic factor), autoanticorp prezent în
glomerulonefrita cronică hipocomplementară și în lipodistrofii partiale.
 VA50.Explorarea căii alternative și a căii efectoare este realizată prin hemoliza a
50% dintre hematiile de iepure fără intervenția anticorpilor pentru că aceste
globule roșii activează direct C3 uman. Totuși dozarea este mai putin efectuată în
rațiunea valorilor fiziologice foarte variabile ale lui VASO.

7.6.3. Dozarea componentelor sistemului complement


Dozarea cantitativă poate fi realizată prin metode imunochimice
(nefelemetrie) pentru componenți a căror concentrație serică depășește 100 mg/l(C4
C3B) sau prin metode imunoenzimatice pentru alții.
Dozarea funcțională utilizează metode hemolitice unde se adaugă un exces de
factori în afara celui studiat.
Se explorează în principal:
 C3 care intervine în cele 2 căi, clasică și alternativă.
 C1q,C2 și C4 pentru calea clasică
 Factorul B pentru calea alternativă
 Complexele C5b9 pentru calea efectoare. Totuși, dozarea lui C5b9 care analizează
activitatea crescută a complementului este mult mai puțin sensibilă decât cea a lui
C5a într-un raport de 100 si cea a lui C3 într-un raport de 1000.

7.7. Variații ale complementului

Sarcina complementului este mică la nastere până la 2 ani și este crescută


odata cu înaintarea în vârstă.
În patologie se poate observa:
 O creștere a sarcinii complementului în cazul sindroamelor inflamatorii, cancere
limfosarcoame, maladia lui HODGKIN.
 O diminuare în următoarele circumstanțe:

7.7.1. Defecte congenitale


Aceste deficite sunt însoțite de o sensibilitate la infectii, survenirea maladiilor
autoimune și câteodată în sindromul hemolitic uremic:
 Deficitul homozigot în C2 (alelele C2Q0= 1% din populația generală) este
exceptional: 1 subiect la 10.000. Ea este însoțită de o frecvență mare a infecțiilor.
 Deficitul C1q , C4 și C2 sunt însoțite de infecții, glomerulonefrită cu depozite, de
afecțiuni autoimune: lupus eitematos diseminat, poliartrită, sindromul Sjogren.
 Deficitul în C4A (C4AQ0) arată un deficit în activarea lui C4. C4B (C4BQ0) inhibă
precipitarea complexelor imune. C4 provine din 2 gene: C4A și C4B situate în
cromozomul 6 cu genele C2 și BF formând HLA de clasa III
 Deficitul în C3, D și P antrenează afecțiuni bacteriene recidivante.
 Deficitele în C5, C6, C7 sau C8 sunt însoțite de infecții cu N. Meningitidis și N.
Gonorhoeae frecvente și precoce , 42% în loc de 0,002% la un subiect normal și
recidivante fără ca aceste infecții să fie foarte severe.
 Deficitul în properdină alături de accidentele infectioase este o cauză a sindromului
hemolitic uremic. Punerea în evidență necesită o dozare specifică.
 Deficitul congenital în C1inh dă un edem angioneurotic prin activarea spontană a
complementului. Edemele moi, palide, nepruiginoase și tranzitorii pot surveni în
orice parte a corpului spontan sau după o cauză decalanșantă: traumatism sau
intervenție. Testele biologice au arătat ca un C2 crescut cu un C3 normal.
Tratamentul constă în antiplasmină administrată în timpul crizelor (acid
aminocaproic, acid tranexanic) sau androgeni (danazol)

7.7.2. Deficinețe dobândite

 Prin consumul excesiv al căii clasice; glomerulonefrita acută, maladii cu formarea


complexelor imune în tipul lupusului cu atingere renală, maladia serică acută,
coagularea intravasculară diseminată și crioglobulemia.
 Prin consumarea căii alternative, glomerunonefrita membrano-proliferativă
hipocomplementară, septicemii cu germeni GRAM-.
 Prin pierderi: arsuri grave, proteinurie masivă neselectivă.
 Prin autoanticorpi: autoanticorpi anti-C1inh dobândiți rar și observați în cursul
limfopatiilor maligne B sau în alte maladii și factorul C3Nef.
Pe plan local, complementul intervine în fenomenul ARTHUS și în vasculite.
La o biopsie de rinichi se poate pune în evidență un depozit de complement printr-o
antiglobulină anti-complement în același timp cu detectarea lgG, lgM, lgA și a
fibrinei. Aceasta face parte acum din studiul anatomo-patologic al biopsiilor.
În final deficitele dobândite în PIG (phosphadidylinositol glycane) unde se
fixează inhibitorii membranari (DAF, HRF, MCP) sunt la originea hemoglobinemiei
paroxistice nocturne (maladia lui MARCHIAFAVA MICHELI) cu susceptibilitate
anormală a hematiilor la liza complementului. Această afecțiune poate fi confirmată
printr-un test la sucrază care fixează complementul de hematii. Acuma este posibil să
se descopere acest defect prin citometrie de flux, folosind anticorpi anti-DAF HRF
sau MCD pe leucocite. Complementul intervine în fenomenele inflamatorii și în
apărare anti-infectioasă interacționând de asemenea cu sistemele de contact de
coagulare și de fibrinoliză.

Rezumat
După expunerea de până acum, este tentant să comparăm două sisteme
complexe și echilibrate cum sunt complementul și coagularea:
 Amblele cuprind o mulțime de factori, majoritatea inactivi, la starea de răspuns care
constau dintr-o cascadă de reacții enzimatice pentru sosirea factorului final C9 sau
fibrinogenul
 Ambele sunt compuse din două căi de activare care se finalizează cu o cale
terminală comună.
 Ambele sunt constituite din activatori și dintr-un număr aproape echivalent de
inhibitori. În fine o hemeostazie perfectă este necesară în cele două cazuri. Pentru
complement este vorba despre creșterea în caz de introducere a microorganismelor
printr-o inflamație locală, intraclinica și invers, nedeclanșarea ușoară sau creșterea
înceată ceea ce va da o stare inflamatorie cronică ca urmare a unui șoc cronic
anaflactic. Pentru homeostazie este necesar a acoperi o rană, sursa unei hemoragii
și nu de a crea o tromboză intravasculară.
Această comparație nu este întru totul științifică. Unii autori fără îndoială în
mod abuziv au vrut să facă unul din cele două sisteme o copie a celuilalt. Totuși
interacțiunile unuia cu celălalt există: C1inh este inhibitor întâi pentru complement
prin C1 și pentru sistemul de contact al coagularii. Majoritatea factorilor celor două
sisteme sunt sintetizate în ficat sau mai puțin degradate în monocite/macrofage sub
formă inactivă.
Capitolul 8
ORGANELE CU ROL ÎN IMUNITATE
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați

Organele cu rol în imunitate sunt bine dezvoltate la mamifere și păsări,


constituind 1\6 din greutatea corporală a omului. După secvența de intrare în
funcție, se descriu trei tipuri de organe imune: stem, primare și secundare. Pentru ca
sistemul imunitar să poată acționa în toate regiunile organismului în care pot ajunge
antigenele, este necesară difuzia efectorilor imuni.
În teritoriul cutanat, un procent de 5% din celulele epidermice sunt celule
dendritice, denumite și celule Langerhans, capabile să se mobilizeze și să migreze
pentru a aduce la ganglionii regionali substanțe non-self captate. În zona
subepidermică sunt prezente mastocitele și macrofagele, capabile să declanșeze o
reacție inflamatorie locală.
În mucoasă, printre celulele epiteliate sunt plasate limfocitele- în special
limfocitele T ϒ δ și limfocitele B, capabile să producă lgA secretor, care trece în
lumenul căilor respiratorii sau al tubului digestiv. Ca și la nivel cutanat, în mucoase
sunt prezente mastocitele iar în submucoase, macrofagele și mastocitele.

8.1. Organele Sușă(stem)

8.1.1. Sistemul hematopoietic și celulele stem


Sistemul hematopoietic cuprinde organe sușă cu funcție dublă,
hematologică și imunologică; din celulele stem multipotente derivă diversele serii
sanguine: linia eritrocitară, linia megalocitară, cele 3 linii granulocitare, linia
monocito\macrofagică și linia limfocitară, cu tipul de celule T și B.

8.1.2. Mezodermul embrionar și ficatul fetal


Organele care conțin celule stem hematopoietice active de-a lungul vietii
embrionare și fetale într-o anumită secvență. În primele săptămâni de viață, ele sunt
situate în mezodermul intra-embrionar și extra-embrionar (sacul vitelin). La foetus,
celulele stem migrează și se localizează la nivel hepatic. In cea de-a zecea
săptămână de viață intrauterină, apar primele celule stem la nivelul măduvei osoase.
După cea de-a douăzecea săptămână, la fătul uman, hematopoieza devine exclusiv
medulară.
În cazul splenomegaliei mieloide, splina și ficatul își pot relua activitatea
embrionară hematopoietică. La șoarecele adult, măduva osoasă, ficatul și splina își
păstrează funcția hematopoietică. Pe baza acestei proprietăți a fost posibilă
descoperirea progenitorilor fiecărei linii, denumiți și CFU (colony forming unit).

8.1.3. Măduva osoasă


Teritoriul hematopoietic se reduce odată cu vârsta la copil, toate oasele au
funcție hematopoietică, la adult, teritoriul hematopoietic se reduce la oasele
trunchiului și bazinului, atingând un volum de 5 litri la subiect de 60 kg; la
persoanele vârstnice funcția hematopoietică se menține numai la nivelul vertebrelor
și al oaselor iliace.
Iradierea unui animal cu o doză letală, duce la dispariția celulelor sanguine
și depopularea organelor limfoide primare și secundare. Injectarea de măduvă
osoasă permite regenerarea organelor limfoide.
Structura măduvei osoase cuprinde un țesut conjuctiv de susținere format
din celule stromale, celule endoteliale, fibroblaști și celule grăsoase și o matrice
extracelulară cu diverse fibre de colagen, laminină, fibronectină și hemopectină.
Celulele stem și progenitorii sunt în contact direct cu aceste structuri indispensabile
proliferării și diferențierii lor. Orientarea către o anumită linie precum și etapele de
maturație sunt influențate de o serie de factori de creștere, care intervin într-o
secvență bine stabilită.
O parte din celulele stem limfoide părăsesc măduva pe cale sanguină
maturându-se la nivel timic (protimocitele), în timp ce altele urmează o dezvoltare
la nivel medular (prolimfocitele B)

8.2. Organele limfoide

Organele limfoide au o reţea de bază alcătuită din celule reticulare, în


spaţiile căreia se găsesc celulele sistemului imun (macrofage, limfocite, celule
dendritice). Organele limfoide sunt protejate la exterior de o capsulă de ţesut
conjunctiv, care trimite în interior travee cu rol de compartimentare şi delimitare
anatomică a unor zone funcţionale diferite.

8.2.1 Organele limfoide primare


Celulele implicate în răspunsul imun se formează, dezvoltă şi ajung la
maturitate (îşi câştigă certificatul de imunocompetenţă) în organele limfoide
primare. Organele limfoide primare la om sunt reprezentate de timus şi măduva
osoasă.

8.2.1.1. Timusul
Timusul este un organ limfoepitelial situat în treimea superioară a
mediastinului anterior deasupra inimii şi vaselor mari. Este format din doi lobi, uniţi
între ei printr-un istm, înconjuraţi fiecare de o capsulă de ţesut conjunctiv care
pătrunde şi în interiorul lor subdivizându-i într-o serie de lobuli. În interior timusul
este populat cu promocite, celule precursoare ale limfocitelor T, derivate din
celule “stem” limfoide medulare (celule matcă sau celule suşă), care suferă un
proces de maturare transformându-se în limfocite mature cu competenţă funcţională
şi migrează apoi în organele limfoide secundare. Ele vor purta numele de limfocite
T (LT), dezvoltarea lor făcându-se sub influenţa unor hormoni timici (timozine sau
timopoietine). În timus producţia de limfocite este continuă şi se realizează în
absenţa oricărui stimul antigenic.
Din punct de vedere histologic se pot deosebi în fiecare lobul două zone
distincte:
 Una periferică, închisă la culoare, cu densitate celulară mare: zona corticală sau
cortexul timic
 Una centrală, cu densitate celulară mai redusă: zona medulară.

8.2.1.1.1. Zona corticală


Zona corticală este formată dintr-o plasă de celule epiteliale, cu prelungiri
citoplasmatice lungi, reticulare, care compartimentează lobulii. Ochiurile acestei
plase sunt ocupate de celule (limfocite T imature) provenite din măduva
hematogenă, macrofage, celule dendritice interdigitate.
Cortexul poate fi împărţit în două regiuni distincte:
 Una periferică subcorticală, mai îngustă, ce conţine limfocite proaspăt intrate în
timus;
 A doua, mai groasă, corticala profundă sau cortexul prorpiu-zis.
În subcorticală se găsesc mai ales timocite mari, celule blastice care
proliferează abundent prin diviziuni repetate. Aici se produc primele interacţiuni
între timocite şi diverse tipuri de celule epiteliale stromale ce formează
microambianţa timică necesară pentru proliferarea şi diferenţierea precursorilor
limfocitari în limfocite T mature, imunocompetente. Au fost descrise 6 tipuri
fenotipic diferite de celule epiteliale în cortex, în medulară şi perivascular, care au
în comun prezenţa pe suprafaţa membranei a moleculelor complexului major de
histocompatibilitate (MHC II), a receptorilor pentru interleukina-4 (IL-4) şi
capacitatea de a produce peptidele necesare diferenţierii celulelor T (hormoni
timici).
Caracteristice pentru regiunea subcorticală sunt celulele “doică”, celule
epiteliale specializate, voluminoase, asociate cu un număr mare de timocite (10200)
situate în interiorul citoplasmei sau de jur împrejurul celulei sub formă de coroană,
dând aspectul de rozetă.
Din subcorticală timocitele migrează în corticala profundă, dispunându-se
în pachete dense ce ocupă ochiurile reţelei formate din prelungirile citoplasmatice
lungi, reticulare şi ramificate ale celulelor epiteliale. Aspectul histologic al
timocitelor este heterogen. Unele sunt mari (blaşti), altele mici, mai abundente;
dintre acestea multe sunt în agonie fapt evidenţiat prin aspectul nucleilor care sunt
mici, picnotici (apoptoză).
Selecţia pozitivă înseamnă alegerea limfocitelor care posedă receptori de
membrană capabili să interacţioneze cu moleculele proprii MHC (self). Această
selecţie se produce în zona corticală şi este realizată de
celulele epiteliale bogate în MHC. Timocitele care au astfel de
receptori rămân în viaţă, celelate vor muri.
În zonele corticală şi medulară există o regiune mai îngustă de joncţiune
cortico-medulară pe care o parcurg timocitele în drumul lor spre medulară, trecând
printr-un cordon de macrofage cu rol de “santinelă”. În această zonă se produce
degenerarea şi moartea limfocitelor ce nu au “absolvit” procesul educaţional de
diferenţiere (cele care nu ar putea să-şi îndeplinească funcţiile imunologice).
Macrofagele din această zonă au rolul de a ingera timocitele moarte şi distruse.

8.2.1.1.2. Zona medulară


Zona medulară are o celularitate redusă în comparaţie cu cea corticală.
Timocitele sunt în număr redus (3-5% din totalul limfocitelor din timus) şi au
aspectul celulelor T mature circulante. Celulele epiteliale sunt heterogene,
prelungirile lor citoplasmatice sunt mai scurte, exprimă antigene MHC de clasă I şi
II. Caracteristic acestei zone este prezenţa corpusculilor Hassall mari, formaţi din
celule epiteliale agregate, dispuse concentric. Zona medulară mai conţine şi alte
tipuri de celule de origine medulară: celule dendritice interdigitale, rare macrofage,
granulocite extrem de rar.

Fenotip Rearanjarea Selecţie

genelor
CD3-, CD4-,CD8- TCR,TCR

CD3-,CD4-,CD8+ TCR Pozitivă

CD3-,CD4+,CD8+ TCR

CD3S,CD4+,CD8+,TCRS negativă
CD3+ CD3+
CD4+ CD4-
CD8- CD8+
TCR+ TCR+
Fig.8.I. Prezentarea schematică a diferenţierii limfocitare T intratimice. CD3 S şi
TCRS pentru densitate slabă, + pentru densitate puternică
Celulele dendritice interdigitate (IDC) sunt similare celor din organele
limfoide secundare, unde constituie principala categorie de APC, având un rol
important în activarea limfocitelor T helper. Ele prezintă pe membrană numeroase
antigene MHC II, şi antigene prorpii. În zona medulară pot fi evidenţiate rozete,
formate dintr-o celulă dendritică (sau macrofag) centrală, înconjuratăs de 10-15
timocite. Aici se produce în principal selecţia negativă a timocitelor. Selecţia
negativă reprezintă alegerea limfocitelor T care prezintă toleranţă faţă de self, nu
reacţionează cu peptidele (epitopii) proprii asociate moleculelor MHC proprii.
Inducerea toleranţei este rolul celulelor prezentatoare de antigen, care au capacitatea
de a prezenta limfocitelor antigenele solubile în contextul MHC. Prin procesul de
selecţie negativă, limfocitele autoreactive sunt fie deletate, fie li se induce o stare de
lipsă de răspuns (de anergie). Deleţia clonelor autoreactive se produce în urma unui
proces de apoptoză sau moarte programată prin inducerea la nivelul ADN-ului din
nucleu a programului de moarte a celulei.
Ca urmare a selecţiilor (pozitivă şi negativă) din timus sunt eliminate 95%
din clonele limfocitare T, şi doar restul de 1-5% vor fi exportate în circulaţie în
organele limfoide secundare. Diferenţierea intratimică implică şi alte procese:
exprimarea TCR şi a altor molecule, care sunt implicate atât în procesele de selecţie,
cât şi în funcţiile caracteristice limfocitelor imunocompetente mature, adică
funcţiile efectoare şi/sau capacitatea de a secreta limfokine.

8.2.1.2. Măduva osoasă


Măduva osoasă hematogenă este sediul celulei stem sau pluripotente şi a
celor denumite “cap de serie” sau celule precursoare (progenitoare) mieloide şi
limfoide. Acestea au două proprietăţi principale:
 Se autogenerează cu scopul de a menţine constant numărul de celule stem  Se
diferenţiază spre una din seriile sanguine (granulocitară, eritrocitară,
megacariocitară, monocitară, limfocitară).
Celulele stem sunt heterogene atât morfologic cât şi funcţional. În măduva
hematoformatoare se găsesc: celule suşe, hematii, PMN, monocite, megacariocite,
limfocite B, (toate treptele de maturare ale celulelor). Celula suşă limfoidă comună
suferă un proces de diferenţiere şi maturare ca la nivelul timusului, dar limfocitele
primesc însuşiri calitative diferite de cele ale LT. Aceste limfocite sunt cunoscute
drept limfocite B. După migrarea în organele limfoide secundare sunt capabile să
reacţioneze la stimulul antigenic, se transformă blastic şi se diferenţiază până la
stadiul de plasmocit care produce anticorpi (AC) sai imunoglobuline – efectori ai
imunităţii umorale.Principalul furnizor de celule suşă pentru toate elementele
figurate ale sângelui, în etapele iniţiale de embriogeneză, este ficatul embrionar.
După naştere rolul ău este preluat de măduva hematogenă.

8.2.2. Organele limfoide secundare (periferice)


Limfocitele T şi B după maturare şi instruire în organele limfoide centrale
(timus, măduva osoasă), migrează pe cale sangvină în organele limfoide secundare:
ganglioni limfatici, splină, plăcile Peyer, amigdale, apendice cecal, aglomerări
limfoide de la nivelul pielii şi mucoaselor. Popularea acestor organe se realizează
imediat după naştere, în perioada perinatală când organismul devine capabil să facă
diferenţierea în tre self şi non-self, şi să dezvolte un răspuns imunologic complet.

8.2.2.1. Ganglionii limfatici


Ganglionii limfatici sunt structuri limfoide mici, nodulare, localizate pe
traiectul vaselor limfatice sau în hilul organelor parenchimatoase. Ganglionii
limfatici sunt conectaţi direct la circulaţia limfatică şi pot fi solidari sau grupaţi în
anumite zone de elecţie (axilari, cervicali, mediastinali, inghinali, mezenterici).
Capsula fibromatoasă de înveliş, dezvoltă o serie de travee conjunctive care pătrund
în parenchimul ganglionar unde delimitează o zonă corticală populată cu precădere
în partea externă de LB (arie timoindependentă sau bursoechivalentă) şi una mai
profundă în care se controlează LT, şi o zonă medulară aflată în vecinătatea hilului
ganglionar unde se găsesc celule timoindependente. Limfocitele corticale sunt
organizate în noduli sau foliculi (primari – densitate celulară uniformă, secundari –
conţin centri germinativi, apăruţi în urma stimulării antigenice).
Ganglionii limfatici conţin trei categorii principale de celule:
 Celule limfoide (LT, LB) imuncompetente, care sub influenţa stimulului antigenic
se diferenţiază şi produc efectori ai imunităţii atât umorali cât şi celulari;
 Celulele sistemului macrofag-mononuclear care asigură clearance-ul antigenelor
străine sau a celor proprii modificate şi intervin eficient în procesul de
fagocitoză al resturilor provenite din celulele neselecţionate;
 Celule dendritice şi celule conjunctive (fibrocite, fibroblaste, celule reticulare), cu
rol de a reţine pe suprafaţa lor diferite antigene pentru a le concentra şi prezenta,
fără să intervină asupra lor în procesul de fagocitoză.
Ei au o funcţie dublă: excluderea agenţilor patogeni (prin fagocitoza
realizată de macrofage) şi dezvoltarea răspunsului imunologic specific.
Dacă apar soluţii de continuitate pe piele sau mucoase şi prin acestea se
favorizează pătrunderea antigenelor sau a altor agenţi străini în organism, ganglionii
limfatici reprezintă prima barieră de oprire a acestora. De obicei apare inflamaţia
locală şi primele care intervin sunt celulele cu rol fagocita. În reţinerea şi
distrugerea antigenului intervin după proliferare atât LT cât şi LB.
Centrii germinativi reprezintă zona de diferenţiere secundară (antigen-
dependentă) a limfocitelor B activate de către Ag, fiecare din ei provenind dintr-o
singură celulă (expansiune clonală). Ei sunt formaţi dintr-o zonă mai închisă la
culoare în care predomină centroblastele, şi una mai clară ocupată în special de
centrocite, celule dendritice foliculare, cu rol de prezentare a Ag celulelor B.
CELULĂ STEM

PRECURSOR
INCOMPETENT
(NEFUNCŢIONAL)

CELULĂ VIRGINĂ
ÎN ORGANUL
LIMFOID PRIMAR

CIRCULAŢIE
ECUNDARĂ
CIRCULAŢIE
PRIMARĂ

ORGAN LIMFOID
SECUNDAR

ANTIGEN

CELULĂ CU MEMORIE CELULĂ EFECTOARE

Fig.8.II. Circulaţia limfocitelor la nivelul organelor limfoide primare şi secundare


La nivelul zonei clare, centrocitele se diferenţiază în celule B mici cu
memorie, sau în plasmicite care trec prin zona medulară şi vase şi ajung în măduva
osoasă unde se sfârşeşte diferenţierea lor terminală. Ca şi în cazul altor organe
limfoide, limfocitele neselecţionate, de antigenul prezentat de celulele dendritice
foliculare, mor prin apoptoză şi resturile lor sunt fagocitate de către macrofage. În
jurul centrului germinativ există o zonă manta în care se găsesc LB mici alături de
LT.
În cortexul profund sau zona paracorticală, ocupat predilect de LT, se
găsesc celule dendritice interdigitate şi venule post-capilare, prin care intră din
sânge în ganglionul limfatic LT. În această zonă paracorticală se realizează 184
activarea limfocitelor T de către antigenul prezentat de celulele dendritice. Tot aici
estwe locul răspunsului primar T-dependent al LB.
Zona medulară este formată din sinusuri limfatice, separate de cordoane, în
care predomină macrofagele şi plasmocitele. La nivelul hilului ganglionar se găsesc:
vase limfatice eferente, artere şi vene.

8.2.2.2. Splina
Este organul limfoid cel mai voluminos şi al doilea ca importanţă. Prezintă la
periferie o capsulă conjunctivă care trimite în profunzime ramificaţii trabeculare ce
ajung până în hil. Parenchimul este constituit din două părţi: pulpa albă şi pulpa roşie.
În pulpa albă, zonă limfoidă, se găsesc două arii – una timoindependentă populată cu
LB şi una timodependentă în care se găsesc concentrate LT. Pe lângă limfocite în
pulpa albă se găsesc macrofage, celule dendritice, plasmocite.
Pulpa roşie este formată din sinusuri venoase, pulate cu macrofage, în
principal. În ea are loc distrugerea eritrocitelor îmbătrânite şi este un rezervor de
hematii, care intră în circulaţie prin contracţia splinei.
Splina nu are o circulaţie limfatică, elementele figurate ajung aici numai pe
cale sanguină. În splină se adună şi se distrug celulele moarte (în special hematii dar şi
antigene bacteriene), şi este sediul de depozitare a rezervelor de fier.
Splenectomia este compatibilă cu viaţa omului cât şi cu apărarea imună, prin
preluarea atribuţiilor splenice de către alte organe sau structuri limfocitare.

8.2.2.3. Amigdalele
Sunt localizate în loza amigdaliană şi reprezintă principalul organ al inelului
limfatic Waldeyer. Sunt acoperite de o capsulă fibroasă care trimite spre interior o
multitudine de fibre conjunctive ce pătrund în parenchim şi formează zone de
aglomerări ale foliculilor limfoizi.
Amigdalele participă la menţinerea unui echilibru al populaţiilor bacteriene
din microbiogeneza bucofaringiană şi conferă protecţie căilor respiratorii
superioare.De aceea ablaţia lor chirurgicală trebuie bine motivată

8.2.2.4. Plăcile Peyer


Plăcile Peyer sunt aglomerări de celule limfoide anexate mucoasei intestinului
subţire sub formă de foliculi limfatici solitari, cu diametrul de până la 3 mm,
numeroşi, care după colonizarea bacteriană a lumenului duodenului, jejunul şi ileonul
se pot uni ca să formeze plăci cu lăţimea de până la 1 cm.
Plăcile Peyer au un rol important în apărarea imună locală, deoarece
sintetizează cu predilecţie Ig din clasa IgA care controlează şi popularea bacteriană a
intestinului subţire.

8.2.2.5. Apendicele
Apendicele este un organ limfoid destul de voluminos, anexat tubului
digestiv. Este alcătuit din aglomerări limfoide sub formă de pliuri în care predomină
LB şi plasmicitele. Foliculii sunt mai dezvoltaţi, atunci când organul este expus unor
stimuli antigenici puternici.

Tabelul 8.I. Principalele caracteristici ale organelor limfoide

Organul limfoid
Caracteristici
Primar Secundar
Momentul dezvoltării Timpuriu Târziu
embriogenetice
Locul de provenienţă al celulelor Celula suşă Din celule instruite în
organele primare
Când se realizează popularea cu Timpuriu, perinatal După naştere
elemente limfoide precursoare
sau mature
Proliferarea celulară se realizează În absenţa În prezenţa stimulului
stimului antigenic
Activitatea hormonală Prezentă Absentă
Starea organului în raport cu Involuează pe măsura Nu involuează
vârsta subiectului înaintării în vârstă
Circulaţia limfocitelor la nivelul Într-un singur sens, În dublu sens
organului celulele nu mai revin în
organ
Extirparea organului Reacţii defavorabile Reacţii nesemnificative.

Ca şi în cazul splinei sau amigdalelor, îndepărtarea sa chirurgicală nu duce la


dereglarea funcţiilor imune ale organismului.
Inelul limfatic Waldeyer, plăcile lui Peyer şi apendicele sunt reunite sub
denumirea de GALT (gut-associated lymphoid tissue). Ele colectează antigenele de pe
suprafaţa epitelială a tractului gastro-intestinal.
În organism există şi multe alte aglomerări celulare limfatice: trahee,
bronhii, bronhiole (reunite sub denumirea de BALT-bronchial-associated lymfoid
tissue), piele, rinichi, creier unde microorganismele ajung prin circulaţia sanguină. În
toate aceste zone, direct sau prin intermediul macrofagelor sau altor celule care pot
prezenta antigenul, au loc reacţii locale sau generale de apărare a organismului.
Atât organele limfoide primare cât şi cele secundare au atribute funcţionale
precise. Se aseamănă între ele prin faptul că toate participă la apărarea imună, dar se
deosebesc prin modul în care o fac.

Capitolul 9
CELULELE IMPLICATE ÎN RĂSPUNSUL IMUN

Răspunsul imun reprezintă expresia conflictului dintre “agresor” şi


organismul gazdă, asupra ăruia are loc agresiunea. Gazda generează o gamă de reacţii
care au drept scop îndepărtarea sau neutralizarea “agresorului” (antigenului).
Distrugerea elementelor non-self se realizează datorită cooperării
principalelor elemente ale sistemului imun: organe limfoide, celule
imunocompetente, mediatori solubili.
Celulele implicate în răspunsul imun au trei caracteristici principale: se nasc,
păzesc, luptă. Toate derivă din celula suşă pluripotentă (matcă, stem), din măduva
oaselor, capabilă se se autogenereze şi să dea naştere precursorilor hematopoietici
inclusiv celor limfocitari şi monocitari. Toate celulele provenite din sistemul
hematopoietic intervin, în grade diferite, în imunitate. Limfocitele T și B, sunt
elementele centrale ale răspunsului imun specific, urmate de celulele NK, celule
fundamentale alături de fagocite în imunitatea
naturală.Monocitele/macrofagele, neutrofilele, eozinofilele, bazofilele și mastocitele
acționează în diferite momente ale răspunsului imun. Trombocitele intervin în lupta
antiparazitară iar globulele roșii permit eliminarea complexelor imune, jucând un rol
important în imunitate.

După Virgil Păunescu și Jean-Claude Homberg, Imunologie fundamentală 1999; modificat


Identificarea și cuantificarea celulelor imunității, în sânge sau în orice alt
mediu biologic, necesită o recunoaștere morfologică a celulelor și a caracteristicelor
lor, și se poate face cu ajutorul markerilor membranari, prin citometria în flux (flow-
citometrie). În tabelul de mai jos sunt prezentate valorile normale ale celulelor
sanguine după Schaison și colab. Hematologia copilului, Flammarion (Paris) și
Sultansi colab., Aide memoire de hematologie, Flammarion (Paris)

Morfologia celulelor imunității


Formula sangvină clasică permite recunoașterea și numărarea celulelor. La
adult, limitele fiziologice ale numărului de limfocite sanguine variază între 1000 și
4000/3 .Termenul generic de limfocite, circumscrie de fapt o multitudine de celule
disctincte, imposibil de diferențiat morfologic, în microscopia cu baleiaj sau în
microscopia electronică.
Pe baza caracterelor morfologice, este posibilă identificarea a două tipuri de
limfocite normale:
* limfocitele mici(small lyphocythes). Sunt celule cu un diametru între 7 și 9 µm,cu
un nucleu care ocupă aproape toată celula și o citoplasmă puțin abundentă, fără
granulații. Procentul lor depășește 85% din totalul de limfocite.
Această grupă neomogenă cuprinde cea mai mare parte din limfocitele T,
limfocitele B, celulele dendritice și rarele celule stem hematopoietice circulante.
* limfocitele mari cu granulații (large granular lymphocytes). Sunt celule cu un
diametru mai mare , de la 9 la 12 µm, au o citoplasmă mai abundentă, conținând
câteva granule azurofile.
Procentul lor este de 5% pana la 15% din totalul limfocitelor. Sub această
morfologie se regăsesc cel puțin două tipuri de celule: celulele NK și limfocitele T
citotoxice.
Starea de activitate celulară este dificil de stabilit pe baza spectrului
morfologic. Pe culturile celulare, în prezența agenților mitogeni nespecifici
(fitohemaglutinina, concanavalina A, powkeed mitogen, lipopolizaharidele, etc) sau
cu antigene specifice, limfocitele T sau B în repaus își cresc talia,prezintă modificări
ale nucleului, cu cromatină fină și o citoplasmă mai abundentă și mai albastră, fiind
denumite imunoblaste. În cursul diverselor afecțiuni virale (mononucleoza
infecțioasă, hepatita virală B, infecția cu citomegalovirus) apar celulele mari
mononucleate albastre. În cazul mononucleozei infecțioase acestea corespund
limfocitelor T activate care reacționează împotriva limfocitelor B infectate de virusul
Epstein Barr.

Clasificarea limfocitelor
Clasificarea limfocitelor s-a realizat pe baza studiului funcțiilor lor și, în
același timp pe baza identificării markerilor celulari.
* Funcțiile limfocitelor. Studiul acestora a demonstrat că pe lângă limfocitele B,
există și o mare varietate funcțională de limfocite T ajutătoare (helper), supresoare,
citotoxice sau responsabile cu imunitatea întârziată. Funcționalitatea diversă este
dificil de studiat în practica curentă, mai ales că o celulă poate avea mai multe
funcții.
* Markerii cromozomiali, intracelulari și membranari ai limfocitelor.
Determinarea acestora este o metodă extrem de performantă. Rearanjarea genelor
TCR și lg este caracteristică liniei T și, respectiv liniei B. Anumite enzime cum ar
fi TdT(terminal desoxylnucleotidyl transferase) apar în anumite stadii de evoluție
ale limfocitelor T și B. Una dintre tehnicile de cercetare curentă, citometria în flux
utilizează anticorpii monoconali obținuți în urma imunizării șoarecilor cu limfocite
umane normale sau patologice. Acești anticorpi recunosc o preoteină membranară
și permit identificarea:
 unei linii celulare de către un marker specifc sau de către mai mulți markeri.
 unui stadiu de diferențiere, când markerul apare într-o anumită fază de evoluție
a celulei.
 unei stări de activare, când markerul corespunde unei proteine membranare noi
apărute după activare.
Tabelul de mai jos prezintă principalele celule incluse sub termenul de
limfocite conform formulei sanguine standard.

*până la 5% după mobilizarea prin G-CSF


Înainte de 1981, workshopurile internaționale comparau reactivii produși de
diferite laboratoare din lume și inregistrau markeri celulari CD, termenul derivat din
“cluster of differenciation” tradus prin calsa de diferențiere. La cel de-al 6-lea
workshop internațional, ținut la Kobe în noiembrie 1966 s-au reținut 166 markeri CD.
În afara nomenclaturii CD (utilizată pentru CD1, CD3, CD4, CD8) în unele cazuri se
preferă numele moleculei însăși- spre exemplu pentru receptorii de complement,
receptorii pentru fragmentul FC al imunoglobulinelor sau moleculele de adeziune.
Celulele stem hematopoietice și diferitele celule cu rol în imunitate pot fi împărțite în
6 grupe. În tabelul următor sunt prezentate valorile procentuale și absolute ale
subpopulațiilor limfocitare sanguine determinate prin citometrie în flux.

Celulele stem hematopoietice multipotente și progenitorii


Punerea în evidență a celulelor stem și progenitorilor hematopoietici a fost
demonstrată ințial pe șoareci. După iradierea totală a animalului, injectarea măduvei
osoase provenită de la un șoarece singenic, permite o repopulare a organelor
hematopoietice la șoarecele receptor. După o perioadă de 7 până la 14 zile se pot
observa în splină, mici insule celulare numite CFU (colony forming unit) conținând
eritroblaști, mieloblaști și/sau limfoblaști.
La om, studiul progenitorilor hematopoietici se face pe culturile de celule
medulare sau sanguine:
*după o perioadă de cultură de aproximativ 15 zile, coloniile formate de
celulele hematopoietice se diferențiază și pot fi cuantificate. Aceste colonii sunt de
progenitorii hematopoietici angajați în diferențiere.
*în culturile pe termen lung (5 la 8 săptămâni), se poate evidenția un
progenitor primitiv, numit celula inițiatoare a culturilor pe termen lung (CL-CLT), ea
însăși capabilă de a da naștere unor progenitori angajați.
Procentul de celule stem hematopoietice și de progenitori, între celulele
mononucleate din măduva osoasă umană, este o celulă la 300-600. Caracteristicile
celulelor stem hematopoietice sunt: pe de-o parte absența markerilor de diferențiere și
pe altă parte, prezența antigenului CD34.
Primele etape de diferențiere între celulele stem pluripotente și progenitorii
lor angajați în diferențiere sunt puțin cunoscute. Pe liniile limfoblastice T, B și NK s-a
evidențiat un descendent comun (CFU-L), care exprimă markerul CD34 și CD10. Pe
liniile mielo-monocitare, eritroblastice și megacariocitare s-a evidențiat un descendent
comun (CFU-GEMM). În timpul diferențierii limfocitelor B și T celulele pierd
progresiv antigenul CD34 și exprimă în schimb moleculele CD2(limfociteleT) și
CD19(limfociteleB).

9.1. Limfocitele

Sistemul imunitar este reprezentat de ţesuturi derivate din mezoderm, a căror


principală componentă celulară este limfocitul. De aici derivă denumirea de sistem
limfoid. In ultimul timp se foloseşte denumirea de “limfon”, care semnifică totalitatea
organelor limfoide – primare şi secundare, precum şi celulele componente cu funcţia
de a recunoaşte antigenul.
Limfocitele sunt celule care în cursul elaborării răspunsului imun, recunosc
specific antigenul şi de aceea se mai numesc imunocite. De aici derivă denumirea de
sistem imunocitar, echivalentă celei de sistem limfoid. Toate celulele acestui sistem
poartă pe suprafaţa lor, molecule cu rol receptor, capabile să recunoască specific
determinanţii antigenici străini.
Sistemul imunitar funcţionează pe baza interacţiunii dintre semnal (antigen) şi
receptorul specific limfocitar preformat.
În concepţia modernă, limfocitul este celula centrală a sistemului imunitar. Ea
nu este celula “cap de serie” – aşa cum o considerau vechii histologi, ci prezintă o
extraordinară capacitate de reactivitate şi diferenţiere.
Limfocitele mature sunt celule mici ale seriei albe, rotunde cu dimensiuni
cuprinse între 8-15m şi nucleu mare, rotund, cu cromatina condensată, fără nucleoli
şi citoplasmă foarte redusă, bazofilă, dispusă sub formă de inel, sau excentric, în jurul
nucleului. Au o cantitate redusă de mitocondrii şi ribozomi liberi, un aparat Golgi sla
reprezentat, nu au reticul endoplasmatic. Recunosc şi reacţionează cu non-self-ul prin
intermediul unor receptori de membrană pentru antigene (BCR, TCR).
O celulă are receptori care vor recunoaşte un determinant antigenic unic.
Limfocitele existente în organismul uman sunt în număr aproximativ de 10 12 şi
corespund la 108 clone celulare cu receptori pentru epitopi (determinanţi antigenici)
diferiţi. O clonă cu recptori pentru un anumit epitop poate fi alcătuită din 10 7-108
celule, numărul lor fiind condiţionat de intensitatea stimulului antigenic.
Procesul de maturare a limfocitelor, se desfăşoară în două faze: una antigen-
independentă şi una antigen-dependentă.
 Faza antigen-independentă are loc la nivelul organelor limfoide primare, unde
celula trece prin stadii succesive de dezvoltare până la faza de competenţă
imunologică deşi nu a fost stimulată de antigen (celulă “virgină”)
 Faza antigen-dependentă are loc la nivelul organelor limfoide secundare unde
celula “virgină” sau “naivă” este stimulată antigenic, şi se transformă în limfocit
matur cu memorie imunologică şi/sau funcţii efectoare.
De la stadiul de precursor la cel de celulă efectoare, limfocitele câştigă sau
pierd o serie de receptori şi markeri de suprafaţă. Limfocitele cu receptori pentru
antigen (celule antigen-reactive) iniţiază răspunsul imun celular sau umoral prin
interacţiunea ce are loc la nivelul membranei celulare între antigen şi receptor. Fiecare
celulă T sau B este unipotentă, are receptori pentru un singur epitop al antigenului.
La pătrunderea unui antigen în organism vor prolifera şi se vor diferenţia spre celule
efectoare, numai acele limfocite care au receptori specifici pentru antigenul respectiv.
Aceste populaţii şi subpopulaţii imunocompetente, asigură baza celulară a
răspunsului imun.
În funcţie de modul şi locul de instruire al precursorilor, limfocitele se împart
în două clase, sau subpopulaţii majore: clasa celulelor T – timodependente şi clasa
celulelor B – medulardependente. Cele două clase sunt morfologic identice, neputând
fi deosebite decât prin evidenţierea tipurilor de receptori pentru antigen (BCR sau
TCR), a naturii antigenelor recunoscute de aceşti receptori şi a unor molecule
caracteristice de pe suprafaţa membranei (markeri).

Tabelul 9.I.
Caracterele comparative ale limfocitelor B şi T.
Limfocite B Limfocite T
Maturare Măduva osoasă Timus
Receptor Ag BCR-Ig de membrană (IgM, TCR:
D, G, A,E) - 
- 
Ag recunoscut Native solubile Prelucrate– peptide legate de
moleculele MHC
Epitopi Conformaţionali Secvenţiali
Secvenţiali de suprafaţă
Imunitate Umorală Celulară
Markeri CD19-32 CD3
CD40 CD4
CD8

Atât LT cât şi LB reprezintă un mozaic de subpopulaţii celulare cu diferite


atribute funcţionale, a naturii pentru Ag, a moleculelor costimulatoare. La nivelul
clasei T sunt subclase (seturi) cu funcţii ajutătoare (T helper), amplificatoare (Ta),
supresoare (Ts), citotoxice (Tc), limfocitele T contrasupresoare (Tcs) şi celule
iniţiatoare ale hipersensibilităţii întârziate (Td). La nivelul celulelor B, se găsesc
limfocite cu receptori diferiţi sau care ulterior vor secreta numai un anumit izotip de
imunoglobuline (IgA, IgG, IgM, IgD, IgE)
În afara celulelor T şi B, în populaţia limfocitară mai există o a treia clasă
care cuprinde limfocitele nule sau celule NK (natural killer). Acestea desemnează o
subpopulaţie celulară care nu deţineau markerii de identificare a celor două clase
majore de limfocite T şi B.
Limfocitele o dată pătrunse în circulaţie, pot trece în ţesuturile limfatice şi
să revină înapoi în circulaţie până când întâlnesc antigenul. Ele recunosc ţesutul
limfocitar şi revin în el ori de câte ori este necesar (“homing”).
Cele mai semnificative funcţii ale limfocitelor sunt:
 păstrează memoria imunologică după un prim contact cu antigenul, pentru ca la o
reântâlnire cu acesta, să se dividă rapid şi să dea naştere unor clone de celule
identice, sensibile la antigenul respectiv;
 prin interacţiunea cu antigenul, pentru care are receptori specifici, se activează
transformându-se într-o celulă capabilă de diviziune – fenomen denumit
expansiune clonală;
 limfocitele activate secretă mediatori moleculari (limfokine) cu rol în mobilizarea şi
augmentarea activităţii celulelor efectoare nespecifice

 recunoaşterea epitopilor de către receptorii membranari duce la activarea şi


transformarea limfocitelor în celule imune efectoare;
 unele limfocite pot acţiona direct asupra celulelor ţintă.

9.1.1. Clasa limfocitelor B (LB)


Limfocitul B este celula efectoare a răspunsului imun mediat umoral, dar are
şi rolul de captare şi prezentare a antigenului specific. Eficienţa sa în captarea
antigenului este maximã, deoarece receptorul imunoglobulinic leagã specific epitopii
corespunzãtori chiar la concentraţii foarte mici, de 1000 de ori mai mici decât cele
necesare prezentãrii sale de cãtre macrofag sau de cãtre celula dendriticã.
Limfocitul B recunoaşte şi prezintã numai antigenele moleculare mici
(peptide). Probabil cã proteinele mari nu le sunt accesibile. Existã dovezi cã antigenul
peptidic legat la suprafaţa limfocitului B, prin intermediul receptorului
imunoglobulinic specific, este endocitat, prelucrat în compartimentul acid şi prezentat
în asociaţie cu moleculele MHC II, pentru a fi recunoscut de limfocitele T.
Limfocitele B exprimã nivele relativ înalte ale moleculelor MHC II. Rolul lor de
captare şi eventual, prelucrare a antigenului este semnificativ la contactul secundar cu
antigenul.
Această clasă de limfocite este alcătuită din subpopulaţii de celule care diferă
între ele din punct de vedere al moleculelor de imunoglobuline pe care le secretă,
precum şi a markerilor de suprafaţă. Un marker caracteristic pentru LB este dat de
natura imunoglobuliniă a receptorului pentru antigen. Este bine cunoscut faptul că
LB, după stimulare antigenică se diferenţiază în plasmocite, secretoare de anticorpi,
şi limfocite cu memorie în funcţie de natura receptorului.
Activarea celulelor B este un proces complex, care declanşează un ciclu
proliferativ, urmat de diferenţiere în plasmocite, producătoare de anticorpi. Au fost
descrise două ăi de activare: un dependentă şi una independentă de celulele T. În
cazul antigenelor timodependente activarea LB se produce prin intermediul LT.
Trecerea de la celula stem la LB matur şi apoi în plasmocit se face printr-o
serie de etape intermediare (stadii de diferenţiere):
Celula stem multipotentă  Celula pro-B Celula pre-B  Limfocitul B
imatur  Limfocitul B matur (“virgin”)  Limfoblast (celulă capabilă să se dividă) 
Plasmocit
 Limfocit B
cu memorie
Limfocitul B matur este stadiul final al fazei antigen independente, adică
de diferenţiere în afara contactului cu antigenele non-self. Poate fi găsit în măduva
osoasă, în organele limfoide secundare şi în sângele periferic. Organizarea acestor
celule se face în clone; fiecare clonă provenind dintr-o singură celulă, cu un anumit
receptor de Ag, care se multiplică apoi pe parcursul proceselor de diferenţiere. Toţi
membrii unei clone au aceleaşi tipuri de gene şi drept urmare imunoglobulinele de
membrană rezultate (BCR) vor recunoaşte acelaşi epitop existent pe suprafaţa
antigenelor native solubile, fie că este unul conformaţional fie unul secvenţial.
Receptorul pentru Ag al limfocitului B (BCR) este reprezentat de o
imunoglobulină situată e suprafaţa membranei celulare (mIg sau sIg) şi ancorată la
acest nivel printr-o porţiune transmembranară şi o mică regiune intracitoplasmatică.
În cazul limfocitului B imatur acest receptor aparţine exclusiv clasei IgM, pe când la
cel matur este reprezentat de IgM şi IgD, care sunt expuse concomitent pe membrana
celulei. Toate clasele de imunoglobuline pot funcţiona ca BCR la nivelul limfocitelor
B cu memorie cu excepţia IgD, dar acesta comportă doar o singură clasă.
Transmiterea semnalului activator, reprezentat de unirea cu antigenul specific, este
realizată de alte două molecule, situate de o parte şi cealată a receptorului. Fiecare din
ele este formată din două lanţuri diferite, cu structură constantă: Ig  şi Ig.
 Limfoblastul este o celulă mare cu diametrul de 12 – 15 m, apărută în
urma activării limfocitelor B mature. El prezintă un nucleu mare, cu nucleoli
proeminenţi şi cromatina difuză. Citoplasma este abundentă, conţine numeroase
mitocondri şi un reticul endoplasmatic bine dezvoltat. În acest stadiu celula poate
începe producţia de Ig, dar în cantitate redusă. Limfoblastul este considerat a fi placa
turnantă pentru evoluţia ulterioară, care poate fi în direcţia plasmocitului sau a LB cu
memorie.
 Plasmocitul este stadiul final din evoluţia LB. Celula ajunge până la 20 m,
are nucleul excentric, cu cromatina condensată sub formă de “spiţe de roată” şi
citoplasma abundentă. Durata de viaţă este de câteva zile şi poate produce 5-10.000
molecule de Ig/secundă. Se află concentrat în principalele organe periferice şi apare
rar în sângele periferic.
 LB cu memorie sunt celule cu viaţă lungă care exprimă pe suprafaţă
recepori de antigen de tip IgG şi IgA. La un nou contact cu antigenul, aceste celule se
activează rapid , si se transformă în plasmocite care secretă Ig de mare afinitate.

9.1.2. Limfocitele T (LT)


Limfocitele T reprezintă până la 80% din totalul limfocitelor circulante.
Valorile normale în sânge, pentru limfocitele T sunt cuprinse între 1620- 4320/mm3,
între una şi 18 luni de viaţă şi între 590-3090/mm3, după 18 luni.
Proporţia limfocitelor T se poate determina prin metoda rozetelor cu hematii
de berbec sau prin metoda imunofluorescenţei cu anticorpi monoclonali faţă de
receptorul de antigen.
Îşi au originea în celula stem multipotentă localizată în măduva osoasă la
adult sau în ficatul embrionar, în viaţa intrauterină. Dezvoltarea LT este un proces
complex care presupune participarea timusului ca loc de educare şi de câştigare a
competenţei imune a acestor celule.
Receptorul pentru Ag al limfocitelor T (TCR) este o moleculă heterodimeră
formată din două lanţuri polipeptidice, care au o structură asemănătoare cu cea a
imunoglobulinelor (Ig). Există două tipuri de receptori: TCR1 (format din lanţurile 
şi , şi TCR2 format din  şi , care împart LT în două lineaje diferite.
Transmiterea semnalului stimulator este realizată de o altă moleculă
membranară, CD3, asociată întotdeauna receptorilor   sau  , cu care formează
complexul molecular CD3. La nivelul LT mature complexul TCR/CD3 este asociat
cu una dintre cele două molecule CD4 sau CD8 care interacţionează cu moleculele
MHC II respectiv I, şi astfel împart LT în cele două subpopulaţii funcţional distincte:
LT helper/inductoare şi LT citotoxice/supresoare.
Limfocitele T îndeplinesc funcţii complexe, atât efectoare ale răspunsului
imun mediat celular cât şi reglatoare, prin intermediul unor factori umorali pe care-i
secretă, denumiţi limfochine. Limfocitele T realizează următoarele funcţii:  lizează
celulele care exprimă molecule nonself pe suprafaţa lor;
 reglează răspunsul imun;
 mediază reacţiile de hipersensibilitate întârziată.
Aceste funcţii sunt rezultatul heterogenităţii funcţionale şi se datorează
activării unor subpopulaţii distincte de limfocite T:
 limfocite Tc (Tcl, citotoxice sau citolitice) exprimă pe suprafaţa lor markerul T 8
(CD8);
 limfocite Th (helper) au pe suprafaţă markerul CD 4. Acestea sunt cele mai
numeroase, reprezentând 60-65% din numărul total de limfocite T ale
organismului uman;
 limfocite Ts (supresoare), purtătoare ale markerului CD 4;
 limfocite TD sau TDH (delayed hypersensitivity) exprimă markerul CD8.

Tabelul.9.II. Clasificarea limfocitelor T.


9.1.2.1. Limfocitele T helper/inductoare (LTh)
LTh stimulează funcţiile LB, a celulelor T citotoxice şi LT supresoare a ăror
activitate este dependentă de interacţiunea prealabilă cu antigenul.
Aceste celule posedă un marker specific de suprafaţă – T4 sau CD4. Ele au
rolul cheie în procesele de activare ale imunităţii umorale. LTh recunosc numai
determinanţi antigenici cuplaţi cu moleculele MHC de clasă II şi prezentaţi de
celulele prezentatoare de antigen (APC).

O dată activat LT CD4 devine capabil să inducă activarea şi proliferarea


efectorilor imunităţii umorale (LB) sau celulare. CD4 pozitive pot fi de două tipuri: 
LTh1 sunt celule inflamatorii care, prin mediatori solubili sintetizaţi, activează
răspunsul imun celular: macrofagele infectate, pentru a distruge
microorganismele intracelulare, şi alte celule efectoare.
 LTh2 care activează LB specifice pentru a produce anticorpi prin intermediul altor
citokine: interleukinele IL-4, -5, -6, -10.
Ambele tipuri (LTh1 şi LTh2) provin dintr-o celulă precursoare limfocitul Th
0, care poate sintetiza mediatori de ambele tipuri: proinflamatori şi helper. Toate
aceste celule produc factori de stimulare a hemopoiezei medulare: Il-3 şi GM-CFS
(factorul de stimulare a coloniilor granulocitare şi monocitare).

9.1.2.2. Limfocitele T citotoxice (LTc sau LTC)


LTc sunt celule efectoare, acţionează direct şi specific asupra unor “celule
ţintă”: celule infectate viral sau tumorale, grefele din organ, pe care le lizează. Ele
recunosc antigenele străine prezentate de moleculele MHC de clasa I şi au ca marker
de suprafaţă caracteristic molecula CD8.
Efectul citotoxic se realizează prin contact direct între acest tip de limfocit şi
celula ţintă, şi nu implică nici participarea anticorpilor, nici a complementului
(fenomen denumit citotoxicitate mediată celular – TDCC)
LTc acţionează specific datorită capacităţii de a recunoaşte cu ajutorul
receptorului (TCR) de pe suprafaţa membranei citoplasmatice, antigenul specific de
pe un singur tip de celulă ţintă asupra căreia îşi exercită efectul. Activarea lor este
condiţionată de recunoaşterea antigenului exclusiv înasociere cu moleculele MHC I.
LTc are un rol important în apărarea antivirală, şi sunt principalele celule
efectoare cu rol în respingerea acută a grefelor şi în distrugerea celulelor tumorale.

9.1.2.3. Limfocitele T supresoare (LTs)


LTs au funcţii reglatoare ale răspunsului imun şi determină limitarea
expansiunii clonale a LT sau LB şi suprimarea răspunsului imun. Ele restrâng şi
menţin în limite normale sinteza de anticorpi şi activitatea LT.
Limfocitele Ts, care produc o mulţime de molecule cu efecte supresoare, se
pot clasica, după natura inhibiţiei: nespecifice (inhibă răspunsul imun indiferent de
specificitatea antigenică), antigen-specifice (inhibiţia vizează doar un anumit antigen)
şi imunoglobulin-specifice (inhibă un izotop, alotip, determinant idiotipic particular
dintr-un răspuns imun, Th1).
Au mai fost descrise alte două tipuri de celule reglatoare: celulele T
contrasupresoare şi celulele veto. Ambele sunt CD8 pozitive, primele eliberează
populaţia helper/inductoare CD4+ de sub acţiunea supresivă a Ts efectoare. Celulele
veto au rolul de a menţine toleranţa pentru celulele proprii, împiedică apariţia unui
răspuns auto-imun prin blocarea transformării LT pre-toxice în Tc.

9.1.2.4. Limfocitele T amplificatoare (LTa)


Au rolul de amplificare a diferenţierii şi proliferării celulelor K, NK, Tc.
Celulele Ta sunt stimulate de interacţiunea cu APC. Interacţiunea repetată cu
antigenele determină proliferarea şi diferenţierea spre forme efectoare ale Lta care
prin secreţia unor limfokine stimulează proliferarea şi maturarea celulelor Tc
efectoare, având un rol important în dezvoltarea imunităţii mediate celular (antivirală,
antiparazi-tară). LTa sunt reprezentate de celulele CD4 +, subsetul LTh1.

9.1.2.5. Limfocitele T de hipersensibilitate în-târziată (LTd)


LTd sunt celule care pot transfera starea de hipersensibilitate de tip întârziat
de la un subiect la altul, după ce în prealabil au fost sensibilizate faţă de un anumit
antigen. Ele produc reacţii de “tip întârziat” datorită capacităţii de a activa, la locul
reacţiei, alte tipuri de celule, în special macrofage. Aceste limfocite apar sub
denumirea de Th1, deci sunt parte din celulele CD4 inductoare.

9.1.3. Celulele celei de „a treia clase”

9.1.3.1. Celulele NK
Celulele NK (natural killer) reprezintă circa 15% din totalul limfocitelor
sanguine. Ele derivă din măduva osoasă şi au origine comună (acelaşi progenitor), ca
şi celulele T. In vitro, sunt neaderente şi nefagocitare, ceea ce le aseamănă cu
limfocitele. Din punct de vedere morfologic, celulele NK sunt mari, granulare (LGL,
large granular lymphocytes), având citoplasmă mai bogată decât celelalte limfocite,
cu granulaţii azurofile.
Celulele NK nu au nici unul din receptorii de antigen caracteristici
limfocitelor T sau B şi de aceea au fost denumite celule “nule”.
Celulele NK acţionează asupra celulelor ţintă pe care le distruge în prezenţa
anticorpilor, fără intervenţia complementului, sau îşi exercită efectul citotoxic direct,
în absenţa anticorpilor specifici şi a complentului.
Celulele NK ucid, fără restricţie MHC, celulele tumorale, celulele infectate
viral, bacterian, sau bacterii izolate, fungi, paraziţi, deşi nu au receptori specifici
pentru antigen. Distrugerea celulelor se poate realiza prin:
 Citotoxicitatea celulară dependentă de anticorpi – ADCC necesită prezenţa
anticorpilor specifici legaţi de celula ţintă. Anticorpii formează o punte între celula
ţintă şi NK, datorită faptului că ultimele posedă receptori pentru porţiunea Fc IgG.
 Citotoxicitatea directă. Principalele etape ale procesului litic sunt:
 Recunoaşterea şi “legarea” ţintei
 Activarea mecanismelor litice
 Lansarea loviturii litice
 Desprinderea de pe celulele ţintă
Funcţia NK este stimulată de interferon şi deprimată de corticosteroizi. Acest
tip de celule apare la om la câteva luni după naştere şi scade la bătrâneţe.
Prin secreţia unor citokine, celulele NK reglează hematopoieza şi asigură
protecţia timpurie a organismului deoarece în ontogenie ele se dezvoltă înaintea LT.

9.1.3.2. Celulele LAK


Celulele LAK (limphokine activated killer cells) sunt efectori citotoxici
activaţi de către IL-2 sau IFN-. Dacă limfocitele din sângele periferic sunt cultivate
in vitro în prezenţa IL-2 şi a antigenului tumoral acestea devin citotoxice faţă de
tumorile respective. Se presupune că populaţia LAK ar fi formată din diferite linii
celulare care formează un “sistem funcţional unic” în care predomină celuele NK
activate.

9.2. Celulele prezentatoare de antigen (APC)

APC au ca rol prezentarea la suprafaţa celulei (pe membrană) a epitopilor


antigenelor străine, cu scopul recunoaşterii acestora în vederea iniţierii reacţiei imune.

9.2.1. Macrofagele
Sistemul fagocitar mononuclear este constituit din monocite circulante şi
varietăţi multiple de macrofage sau histiocite tisulare cu viaţă lungă (supravieţuiesc
luni sau ani). După părăsirea măduvei osoase, monocitele trec rapid din circulaţie şi se
fixează în ţesuturi unde îşi schimbă morfologia devenind macrofage.

Tabelul.9.III.
Denumirea macrofagelor după localizarea lor în ţesuturi
Ţesutul sau organul Denumirea
Ţesut limfatic, pleural, peritoneal, pericardic, placentă Macrofage
Plămân Macrofage alveolare
Ficat Celule Kupffer
Piele Celule Langerhans
Creier Celule microgliale
Vase sangvine şi vase limfatice Celule endoteliale
Sânge Monocite
Ţesut conjunctiv Histocite
Cartilaje Condroclaste
Ţesut osos Osteoclaste

Acestea sunt celule mari (20-25 m), cu citoplasma bogată în organite foarte
dezvoltate, mai ales lizozomi (granulaţii azurofile), care conţin enzime hidrolitice
capabile să digere fragmentele străine ingerate.
Sunt celule de primă importanţă ale sistemului imunitar; recunosc,
fagocietează şi prelucrează intracitoplasmatic structurile non-self pe care le prezintă
apoi sub formă adecvată limfocitelor T (intervin în faza de recunoaştere şi ca efectori
ai imunităţii mediate celular în distrugerea unor agenţi microbieni).

Macrofagele au şi o funcţie de reglare a răspunsului imun reglând intensitatea


stimulului antigenic, dar intervin şi în activitatea limfocitelor. Macrofagele sunt
principalele celule prezentatoare de antigen (APC) profesioniste.
Macrofagele au şi un efect citotoxic sau citostatic asupra celulelor tumorale
asupra cărora acţionează similar cu celulele NK. Intervenţia macrofagelor în faza
efectoare a răspunsului imun, se datorează pe de o parte prezenţei pe membranele
celulare a receptorilor pentru Ig şi C', iar pe de altă parte capacităţii acestora de a
secreta monokite cu rol efector al răspunsului imun. În fapt, macrofagele activate au
capacitatea de a produce o gamă largă de mediatori ai răspunsului imun.
 Macrofage activate – apar numai în cursul reacţiei imune. Pentru a fi
activate necesită primirea unui semnal activator de la limfocitele Th1, sau de către alte
substanţe: endotoxine bacteriene, ARN, diverşi adjuvanţi. Sunt mai mari în volum, au
marginile mai sinuoase, aderă mai puternic la suprafeţe, au activitate crescută a
enzimelor lizozomale, o activitate fagocitară intensă şi o puternică activitate
bacteriană. În leziunile inflamatorii ele pot fuziona pentru a da naştere unor celule
gigante multinicleate.
 Macrofage armate – reprezintă un subset de celule fagocitare care
acţionează selectiv şi specific asupra unui anumit antigen. Semnalul stimulator,
eliberat de către limfocitele T (SAM-specific macrophage arming factor), este distinct
de factorul de activare – IFN . Macrofagele armate sunt capabile să fixeze mult mai
rapid şi mai specific antigenele. Mecanismul de activare al macrofagelor armate se
încadrează în acţiunile specifice ale imunităţii celulare.

9.2.2. Celulele dendritice


Celulele dendritice (DC) sunt răspândite în tot organismul şi au un rol
important în inducerea răspunsului imun. Se găsesc în toate ţesuturile, în special în
ariile T ale ţesuturilor limfoide. Caracteristica funcţională majoră a DC este
capacitatea de stimulare a LT, în cadrul iniţierii răspunsului imun şi de fagocitoză.
DC au o formă neregulată cu proeminenţe mult alungite, sub formă de degete
(celule interdigitate). Nucleul este oval, citoplasma bogată în mitocondrii, dar au
puţini poliribozomi. Nu fagocitează şi au activitate pinocitară slabă, dar sunt capabile
să prezinte şi să reţină pe suprafaţa lor diferite antigene (exprimă nivele ridicate de
MHC I şi II). Caracteristica majoră a acestor celule este potenţialul de ataşare la LT,
cărora le prezintă antigenul în asociere cu MHC într-o manieră amplificată.

9.2.3. Astrocitele
Sistemul nervos central este bine izolat prin bariera hematoencefalică, din
care cauză accesul limfocitelor este blocat. La acest nivel au loc o serie de reacţii
imune, astrocitele având rolul unui pivot între LT şi neuroni. Au activitate fagocitară,
secretorie şi funcţia de prezentare a antigenului către LT.

9.2.4. Celulele Langerhans


Se găsesc în piele, au aspectul unor celule dendritice şi stimulează LT. Au rol
important în modularea răspunsului imun fa,tă de unii paraziţi pe care îi înglobează şi
îi transportă spre ganglionii limfatici regionali pentru a fi prezentaţi LT.
Tabelul.9.IV.
Principalele celule prezentatoare de antigen profesioniste
Capitolul 10
STRUCTURI MOLECULARE DE MEMBRANĂ
CU ROL IMUNOLOGIC

Limfocitele se împart funcţional în limfocite B, responsabile de imunitatea


umorală, şi limfofite T de imunitate celulară. Pe lângă deosebirile funcţionale s-a
constatat că există diferenţe ale unor proteine de pe membrana acetor celule, diferenţe
evidenţiate cu ajutorul alaoanticorpilor prin imunizarea unei linii pure de şoareci cu
limfocite T (timocite) provenite din altă linie pură.
Prin descoperirea tehnicii de producere a anticorpilor monoclonali (AcMo), s-
au putut identifica populaţiile şi subpopulaţiile limfocitare T şi B prin identificarea
unor proteine membranare specifice pentru cele două lineaje, şi stabilirea stadiului de
diferenţiere în care se află celulele (la om). Aceste proteine au fost denumite antigene
sau markeri, întrucât pot să diferenţieze şi să identifice, să markeze diferitele
populaţii limfocitare.
Treptat au fost creaţi AcMo faţă de tot mai multe molecule prezente nu numai
la nivelul limfocitelor, ci şi pe alte tipuri de leucocite. Iniţial markerii de suprafaţă au
fost denumiţi după numele anticorpilor monoclonali cu care s-a făcut identificarea, dar
numele acestora era extrem de diferit creând confuzii, mai mulţi AcMo indeficând
aceeaşi structură moleculară. Mai târziu a fost stabilit grupul de AcMo (“cluster”) care
evidenţiază aceeaşi structură antigenică de membrană, grup care a fost reunit sub
denumirea de clase de diferenţiere (cluster of differentiation - CD) şi o cifră.

10.1. Markerii CD – clasele de diferenţiere

Markerii sunt structuri particulare de membrană, de natură proteică sau


glicoproteică, prin care o celulă se deosebeşte calitativ se semenel ei. Ei pot fi
exprimaţi pe o singură populaţie celulară sau pe mai multe, de-a lungul întregii
evoluţii a celulei sau numai în anumite perioade.
Markerii pot fi identificaţi cu ajutorul anticorpilor, prin tehnici de
imunofluorescenţă şi/sau imunochimice. Un pas important a fost descoperirea faptului
că populaţiile funcţional distincte Th şi Tc, exprimă proteine de membrană diferită.
Până în prezent au fost identificaţi peste 130 de markeri CD.
Antigenele CD sunt utilizate nu numai în clasificarea limfocitelor, ci şi în
identificarea celulelor care participă la răspunsul imun, în izolarea acestora şi
stabilirea rolului lor funcţional. Unele CD sunt exprimate pe toate celulele unei
populaţii sau subpopulaţii, aflate pe toate treptele de maturare şi se numesc pan-
markeri. Pan-markerii sunt folosiţi în determinarea procentajelor şi a numărului
absolut de celule din lineajul respectiv. Alte CD se exprimă doar în anumite etape ale
maturaţiei unei populaţii celulare, permiţând astfel identificarea stadiului de
diferenţiere.
Tabelul.10.I.
Principalele antigene de diferenţiere celulară (CD) evisenţiabile cu AcMo.
Comentarii
Antige Denumiri
Distribuţie celulară Componenta de membrană
n vechi
recunoscută
Limfocite T
CD2 T-11, Pan-T, NK Receptor E (pentru eritrocite
Leu-5 ovine), CD58 (LFA-3)
CD3 T3, Leu-4 Toate celulele T Complex cu TCR  şi 
mature
CD4 T4, Leu-3a Pan-T şi subset B Receptor MHC II, receptor pentru
HIV
CD5 T1 T citotoxice/
supresoare
CD8 T8, Leu-2a Pan-T, timocite, NK, P Receptor MHC I
CD7 Leu-9 Pan-T, timocite, NK, P
Limfocite B
CD19 B4 Pan-B
CD20 B1 Pan-B
CD21 B2 Subset B (mature) Receptor C' (C3d) şi virus Epstein-
Barr
CD79 Ig, Ig Pan-B Component al BCR (lanţurile
invariabile  , )
Antigene de activare
CD25 TAC Celule activate: T, B, Receptor IL-2 (lanţ )
Mo
Markeri NK
CD56 NKH1 NK, Ly activate Izoformă de N-CAM
CD57 NKH1, Leu- NK, Subset T, B, creier
7
Markeri mielo-monocitari
CD11a Leu LFA-1 (lanţ , lanţul  este CD18)
CD11b Mo1, OKM1 Mo/Mac., Gran., NK Receptorul pentru C' – CR3
(CD11/CD18)
CD11c Mo/Mac., Gran., NK, Gp 150/95, receptor pentru C' –
subset B. (CD11c/ D18)
CD13 OKM13 Mo (gran.)
CD14 Mo2 Mo, gran.
CD16 Leu-11 NK, Gran. FcR III
Alţi markeri
CD45 BMAC Leu LCA
CD45RA 2H4 Subset CD4 şi CD8, B, Marker T “naïve” (CD45 restrâns)
Mo.
CD45RO UCH-1 Subset CD4 şi CD8 Marker T cu memorie (CD45
restrâns)
T = celule T, B = celule B, Mo = monocite, Mac. = macrofage, Gran. = granulocite, P = trombocite
(plachete sangvine), L = limfocite, N = neutrofile

Există şi markeri care indică starea funcţională a celulei.


Markerii nu sunt numai simple structuri fenotipice, ci sunt implicaţi direct în
activarea şi funcţia celulelor, având diverse roluri:
 De receptori
 De transmitere a semnalului de activare
 De promovare a adeziunii şi a interacţiunii celulă-matrice extracelulară.

10.1.1. Receptorul pentru antigen al celulei T

Receptorii de membrană sunt complexe moleculare cu ajutorul cărora celula


recunoaşte specific diferite molecule: antigene, citokine, fracţiuni ale complementului
sau imunoglobulinelor, lecitine, virusuri, etc. Cele mai importante molecule implicate
în recunoaşterea imună sunt receptorii pentru antigen ai limfocitelor T (TCR) şi B
(BCR).
Structura de recunoaştere a antigenului de pe suprafaţa celulară este
receptorul celulei T pentru antigen (TCR – T cell receptor). După interacţiunea
specifică a TCR cu ligandul său sunt generate semnalele transmise prin intermediul
membranei plasmatice. Aceasta duce la activarea limfocitelor T, iniţierea diviziunii
celulare şi secreţia de limfokine sau lizarea membranei celulelor ţintă şi supresia
răspunsului imun. În acest mod recunoaşterea specifică a antigenelor de către TCR
controlează activarea şi supresia răspunsului imun. Identificarea structurii moleculare
a TCR, a genelor şi a mecanismelor de generare a diversităţii a avut loc la începutul
anilor '80.
Există două tipuri de TCR (heterodimer compus din două lanţuri), fiecare
asociat cu linii celulare T distincte.
 TCR-1, compus din lanţurile , este primul care apare în ontogenie;
 TCR-2, conţine lanţuri  şi celulele T cu acest tip de receptor sunt predominante în
viaţa adultă.
Între receptorii pentru antigene ale limfocitelor B şi T, există multe
asemănări: ambii sunt dimeri, fiind alcătuiţi din două lanţuri polipeptidice, care la
extremitatea NH2 formează situsuri combinative – paratopi - pentru epitopii
antigenului, iar la extremităţile COOH sunt ancorate în citoplasmă prin intermediul
unei porţiuni transmembranare. În plus, receptorii sun exprimaţi pe membrana
celulelor în asociere cu o moleculă invariabilă, care are rolul de a transmite semnalul
stimulator, primit prin legarea antigenului specific. În cazul LT această moleculă
transmembranară, denumită CD3, este întotdeauna asociată cu TCR   sau TCR ,
pentru a forma complexul molecular CD3 sau TCR/CD3. CD3 este alcătuită din 6
lanţuri polipeptidice, de cinci tipuri diferite: câte un lanţ  şi  şi câte două lanţuri  şi
 (zeta) dispuse pereche, sau un lanţ  asociat cu unul  (sub formă de )

10.1.1.1. Alţi markeri T

Pe lângă TCR, limfocitele T exprimă şi alte molecule integrale auxiliare cu


important în răspunsul funcţional, iniţiat de recunoaşterea Ag. Aceste molecule au
unele caractere comune:
 Sunt invariabile şi nepolimorfe;
 Se leagă de alte molecule prezente fie pe membrana altor celule, fie pe
matriucea extracelulară;
 Adesea ele pot transduce semnalele biochimice stimulatoare în interiorul
LT, ceea ce are o importanţă majoră în reglarea răspunsului imun;
 Reprezintă markeri de suprafa,tă extrem de utili pentru identificarea atât
alineajului, cât şi a subpopulaţiilor limfocitare T.
 Co-receptorii. Cele mai importante molecule auxiliare sunt CD4 şi CD8, cu
funcţie de co-receptori fiind totodată implicate în restricţia de histocompatibilitate.
 Co-receptorul CD4 se leagă de moleculele MHC de clasa II şi este prezent
pe suprafaţa LTh.
 Co-receptorul CD8 se leagă de MHC de clasa I şi se află pe suprafaţa
LTc/s sau a precursorilor lor, celule care recunosc epitopii prezentaţi de moleculele
MHC I.
Ambii co-receptori sunt strâns asociaţi cu TCR şi au funţia de semnalizare, de
transducere a semnalului, şi de întărire a adeziunii limfocitului de APC (CD4) sau de
celula ţintă (CD8).
 Alţi co-receptori. Alte molecule cu rol de co-receptor asociat sau nu cu cel
de adeziune: CD45, CD40L, CD28, CTLA-4, CD5 şi CD27. Aceşti receptori şi co-
receptori au un rol important în procesul de recunoaştere antigenică, de activare şi
proliferare limfocitară, în cel de cooperare celulară, şi în funcţiile efectoare.
 CD28 şi CTLA-4 se cuplează rapid cu moleculele din familia B7 (de pe
APC) şi reprezintă principalele molecule costimulatoare ale celulelor CD4 + şi CD8+,
inductoare a celui de al II-lea semnal, care este necesar în activarea LT.
 CD2 este considerat a fi un marker pan-T, dar este prezentă şi pe celulele
NK. Legarea CD2 de ligandul ei natural CD58 (LFA-3), exprimat pe o mare varietate
de celule hematopoietice şi nehematopoetice, promovează adeziunea LT de APC sau
de celulele ţină, iar a timocitelor de celulele epiteliului timic.
 CD45R, forme restrictive ale CD45, se asociază fizic cu alte molecule de
pe membrana LT (CD2, CD4, CD5, CD8, TCR). Intervine în activarea celulei prin
transducerea semnalului, prin porţiunea intracitoplasmatică a moleculei CD45R care
are funcţie enzimatică de tirozin fosfatază.
 CD40L (gp39), ligandul natural al CD40, are rol în transducerea semnalului
şi în cooperarea LT activat cu LB.
 Unele molecule din familia integrinelor (LFA-1, VLA-4,5,6) intervin nu
numai în adeziunea limfocitelor de alte celule ci au şi o funcţie costimulatoare, de
transducere a semnalului activator.
 Markerii pan-T sunt reprezentaţi de antigenele CD2, CD5, CD7, care sunt
prezente la nivelul celulelor imature şi mature.
 Alţi markeri. Pe suprafaţa LT pot fi evidenţiate o mulţime de molecule de
adeziune şi de receptori, a căror prezenţă variază în funcţie de starea funcţională a
celulei. LT activate pot să exprime HLA-DR, receptori de complemen, receptori de
citokine, receptorul de transferină (CD27), etc.

10.1.1.2. Structura TCR 

Limfocitele T (TCR) recunosc antigenul pe suprafeţele celulare numai în


contextul produşilor MHC, fenomen de restricţie MHC. Antigenele sunt reprezentate
de oligopeptide legate în cupa MHC I sau II.
Majoritatea celulelor Th (T helper) recunosc peptide asociate cu MHC II, în
timp ce pentru majoritatea limfocitelor T citotoxice ligandul este peptid-MHC I.
Această preferinţă este asistată de co-receptorii CD4 şi CD8, permiţând celulei T să
supravegheze universul antigenic şi să facă distincţie între self şi non-self, mediind
selecţia timocitelor şi reglarea răspunsului extratimic faţă de antigenele “străine”.
Recunoaşterea specifică a acestor complexe antigen-MHC este mediată de TCR.
TCR este format din două lanţuri  şi , fiecare dintre ele prezentând câte
două domenii de 110 aminoacizi. Fiecare domeniu prezintă o legătură disulfidică, care
formează o buclă ce conţine 65 de aminoacizi. Domeniile de la capătul amino-
terminal sunt domenii variabile (V şi V), iar cele dinspre capătul carboxi-terminal
cunt domenii constante (C şi C). Structural domeniile variabile şi constante ale TCR
suntsimilare celor din molecula de imunoglobulină. Domeniile variabile formează
situsul pentru antigen al TCR.
Lanţurile  şi  sunt unite printr-o structură disulfidică plasată în apropierea
membranei plasmatice. Porţiunea transmembranară a lanţurilor  şi  conţine
reziduuri bazice (arginină, lizină) încărcate pozitiv, care interacţionează cu reziduuri
încărcate negativ aparţinând moleculelor CD3.
Pe suprafaţa limfocitelor T moleculele TCR sunt asociate stabil cu un
complex de molecule invariabile numit CD3. Regiunea transmembranară a CD3
conţine reziduuri acide cu sarcină negativă.
Fig.10.I. Structura TCR  (E. Carasevici)

Structura complexului TCR:CD3. Receptorul pentru antigen al celulei T


este format din 8 lanţuri polipeptidice. Două sunt lanţurile  şi  ale TCR, care
recunosc antigenul. Celelate lanţuri aparţin complexului CD3: , ,  şi
homodimerul  şi au un rol în transmiterea intracelulară a semnalului indus de
recunoaşterea antigenului de ătre TCR.
Moleculele CD3 se caracterizează prin existenţa cozilor citoplasmatice lungi,
cu rol în transducerea semnalului de activare în interiorul celulei. Domeniile
citoplasmatice ale lanţurilor  şi  ale CD3 au importanţă particulară în semnalizarea
intracelulară prin intermediul unor tirozin kinaze.
Măsurătorile stoichiometrice şi determinarea masei moleculare a complexului
TCR:CD3 solubilizat au dus la un model divalent: ( )222, în care sarcinile din
regiunea transmembranară se echilibrează perfect.

Organizarea genelor pentru TCR.


TCR este molecula responsabilă de recunoaşterea specifică a complexului
antigen MHC. Diversitatea necesară pentru recunoaşterea antigenelor de către
limfocitele T este generată de o secvenţă care codifică domeniul variabil pe calea
recombinării somatice a diferitelor segmente genice [ V (variabil), J (joncţiune), D
(diversitate)], simular imunoglobulinelor. Grupul de gene pentru TCR diferă ca
aranjament şi număr de segmente genice ca şi prin mărimea şi complexitatea grupului.
Pentru lanţul  genele se găsesc pe cromozomul 7 la om şi constau în
aproximativ 100 de segmente genice V, 2 segmente genice D, 13 segmente J şi 2 2
gene C. Segmentele V, D, J sunt flancate de secvenţe semnal de recombinare, iar
recombinările respectă regula distanţierului 12/23.
Pentru lanţul  genele se află pe cromozomul 14 la om. Există aproximativ
100 segmente genice V, 100 J şi o singură genă C. Între segmentele genice V şi J se
găsesc genele pentru lanţul  al TCR. Recombinările au loc similar celor pentru lanţul
uşor al imunoglobulinelor.
În cazul genelor pentru TCR funcţionează mecanismul excluziei alelice.

Generarea diversităţii TCR


La generarea diversităţii receptorului celulei T contribuie două mecanisme
principale: diversitatea liniei germinale şi diversitatea joncţională.
Recombinarea la întâmplare a segmentelor genice este responsabilă de o mare
parte din diversitatea TCR prin sumarea tuturor combinaţiilor posibile între
numeroasele segmente genice.
Diversitatea joncţională este rezultatul unei joncţiuni imprecise V, D, J, care
duce la schimbarea codonilor de la nivelul joncţiunii. Intervine şi generarea regiunii N
prin adiţia de nucleotide de către enzima Tdt. Aceste mecanisme pot duce la
diversitate şi la apariţia de gene nefuncţionale. În cazul TCR  sau  se pare că nu
apar mutaţii somatice, fapt explicat prin absenţa presiunii de selecţie care acţionează
în cazul limfocitelor B pentru expansiunea celulelor cu mutaţii ca rezultat al unei
dependenţe restrânse de afinitate a complexului MHC-antigen pentru activitatea
celulei T.

10.1.1.3. Structura TCR 


Receptorul de tip  are funcţii incomplet elucidate. Structura este similară
TCR , cele două lanţuri fiind desemnate  şi .
Genele pentru lanţul  se găsesc pe cromozomul 7 la om şi sunt reprezentate
de 14 segmente genice V, 5 J şi două C. Segmentele genice V sunt grupate în patru
familii. Datorită numărului mult mai mic de segmente genice, diversitatea
combinatorie este mult redusă pentru lanţul  al TCR.
Genele pentru lanţul  se află pe cromozomul 14, între segmentele genice V 
şi J. Genele pentru lanţul  sunt organizate similar similar celor pentru lanţul greu al
imunoglobulinelor, cuprinzând segmente genice V, D şi J
La om limfocitele T  din sângele periferic reprezintă 5-15% din celulele T.
Celulele T  sunt CD4-CD8-. Există experimente care arată ă celulele T  umane
răspund la toxina tetanică aparent MHC II restrictat, dar există şi date care sugerează
că răspunsul limfocitelor T  nu este restrictat MHC.

10.1.2. Receptorul pentru antigen al celulelor B (BCR)

Anumiţi receptori sunt şi markeri pentru unele celule: receptorii pentru


antigen pe suprafaţa LB sunt şi markeri pentru acestea, deoarece LB sunt singurele
celule din organism care posedă molecule de Ig sub formă de proteine integrale.

Tabelul 10.II. Modificările markerilor exprimaţi în cursul deiferenţierii limfocitelor


B.
Celule B mIg Ig secretate Markeri membranari
Celula stem MHC II
CD10
CD19
CD38
Pro-B CD45R
MHC II
CD19
CD38
CD40
Pre-B Lanţ  CD45R
MHC II
CD19
CD20
CD38
CD40
B imature IgM CD45R
MHC II
CD19
CD20
CD21
CD40
B mature naive IgM, IgD CD45R
MHC II
CD19
CD20
CD21
CD40
Limfoblast B IgM CD45R
MHC II
CD19
CD20
CD21
CD40
B cu memorie IgG, IgA, IgE CD45R
MHC II
CD19
CD20
CD21
CD40
Plasmocit IgG, IgA, IgE CD19
CD20
CD21
CD38
PCA-1

În momentul în care antigenul a fost recunoscut şi fixat de către receptorii


imunoglobulinici, se declanşează o cascadă de evenimente intracelulare, care vor duce
la activarea limfocitului, transformarea plastiă, apoi la proliferarea şi diferenţierea lui
într-un plasmocit ce produce şi eliberează anticorpi.
Structura receptorului diferă după gradul de maturare a celulei; la cele imature
este format din IgM, iar la cele mature sunt exprimate concomitent mIgM şi mIgD,
acompaniate de molecula invariabilă Ig:Ig (CD79A şi CD79B), indiferent de
izotipul imunoglobulinelor de membrană, cu care formează împreună molecula
complexă, complexul receptorului de antigen al limfocitului B. Limfocitele cu
memorie pot exprima alte clase de Ig de membrană.

10.1.2.1. Alţi markeri ai celulelor B

 Markeri pan-B, sau markeri de lineaj, sunt reprezentaţi de CD19 şi CD20, antigene
exprimate pe membranele celulelor B aflate în toate stadiile de diferenţiere.
 Co-receptori. Pe lângă receptorul antigen specific (BCR), există o serie de
molecule integrale care joacă un rol important în răspunsurile funcţionale ale LB la
recunoaşterea antigenului. Aceste molecule accesorii sunt receptori pentru alte
molecule (liganzi), prezente pe suprafaţa unor celule diferite. Ele pot avea funcţia
de transducere a semnalului de activare a LB, având rolul de co- receptori, sau
intervin în cooperarea dintre LB şi LT, interacţiune absolut necesară în producerea
anticorpilor faţă de antigenele TD.
 CD19 şi CD21 (CR2) se cuplează simultan cu BCR, formând un complex
multimeric, şi cu proteinele de semnalizare intracelulară. Au un rol important în
transducerea semnalului activator care stimulează proliferarea susţinută şi
diferenţierea LB naive;
 CD45R (o izoformă celular restrânsă a markerului CD45) particpă la
semnalizarea BCR;
 CD40 intervine în proliferarea Ag-dependetă a LB naïve în repaus şi
creşte exprimarea moleculelor membranare din familia B7 favorizând cooperarea LTh
cu LB;
 Familia B7 (B7-1 şi B7-2) reprezintă cele mai importante molecule în
interacţiunea LTh cu LB şi în activarea acestor celule;
 Prezenţa moleculelor MHC de clasă II crează posibilitatea funcţionării
acestor limfocite ca APC şi intervin în cooperarea LB-LT.
 Molecule de adeziune celulară facilitează interacţiunile LB-LT prin menţinerea şi
stabilizarea legăturii dintre aceste două tipuri de celule: LFA-1, LFA-3 (CD58),
ICAM-1 (CD45), V-CAM (CD106).
Pe lângă BCR, pe membrana celulelor B există un mare număr de molecule
integrale, dintre care unele sunt markeri specifici pentru această populaţie, iar altele
sunt nespecifice, deoarece apr şi la nivelul altor populaţii sau subpopulaţii limfocitare,
ori pe alte tipuri de celule – monocite, macrofage, granulocite, epiteliale, etc.

10.1.3. Receptorii FC, receptorii pentru complement, receptorul poli-Ig, receptorii


pentru citokine.

10.1.3.1. Receptorii Fc
Receptorii Fc, se găsesc pe suprafaţa membranei plasmatice a trombocitelor,
granulocitelor – neutrofilelor, eozinofilelor sau bazofilelor, dar mai ales pe cea a
monocitelor/macrofagelor, celulelor NK, LB şi pe unele LT activate. Ei au funcţii
multiple, fiind implicaţi în fagocitoză, transport transmembranar, degranulare,
eliberarea de metaboliţi toxici ai oxigenului, ADCC. Există diverse forme moleculare
de receptori Fc, care diferă între ei în funcţie de structură, afinitate şi de clasa de Ig pe
care o leagă.

Tabelul 10.III. Receptorii Fc, afinitate şi localizarea lor pe celule.


Numele Afinitate Celula purtătoare
RFc I (CD64) Înaltă Mo/Mac., N, Eo.
RFc II (CD32) Slabă (Ig agregată şi CI) Mo/Mac., NK, Gran, c.
Langerhans, P, B, c. endoteliate
RFc III (CD16) Slabă (fagocitoză, ADCC) Mo/Mac., NK, N, T activate

RFc I Înaltă Mast, Ba, Eo, c. Langerhans


RFc II (CD23) Slabă (co-receptor LB) B, Mac activate, Eo, FDC, P
RFc (CD89) Mac, N, T şi B activate
RFc şi RFc ?

10.1.3.2. Receptorii pentru complement


Receptorii de complement (CR), situaţi tot pe membrana celulelor, sunt
capabili să interacţioneze cu fragmentele proteice rezultate din clivarea sistemului
complementy. Ei intervin în reacţia de citotoxicitate mediată umoral şi în eliminarea
complexelor imune solubile, activează fagocitoza, provoacă eliberarea din celule a
unor amine vasoactive, dar pot să fie şi receptori pentru unele virusuri, necesari pentru
intrarea acestora în celulă.

Tabelul 10.IV. Localizarea celulară a receptorilor pentru complement


Receptor Specificitate Celule pozitive Funcţie
CR1 (CD45) C3b, C4b Mo/mac, PMN, B, E Opsonizare, transportul CI
de către hematii
CR2 (CD21) C3d, Ic3B B Co-receptor B, receptor pt.v.
Epstein-Barr
CR3 iC3b Mo/Mac, PMN Stimulează fagocitoza
(CD11b/CD18)
CR4 iC3b Mo/Mac., PMN Stimulează fagocitoza
(CD11c/CD18)
CR5 (CD88) C5a PMN, Mac., Mast.
C1q C1q Mo/Mac., PMN, B, Legarea complexelor imune
P, celule endoteliate de celule fagocitare

Cea mai importană funcţie a acestor receptori, este cea de favorizare a


fagocitozei. Fracţiunile C3b, C4b ale complementului reprezintă principalele
opsonine, apărute în urma activării complementului de către complexele imune (CI)
formate din agenţi patogeni şi anticorpi. Ansamblul astfel creat, CI plus fracţiuni ale
C', realizează o dublă legare de celulele fagocitante: Ac de receptorii Fc şi fracţiunile
C3b, C4b de receptorii CR1, ceea ce stimulează fagocitarea agenţilor patogeni.
Aceleaşi fracţiuni sunt implicate în eliminarea CI solubile (Ac- toxine sau Ac-
componente ale celulelor microbiene). Prin intermediul receptorilor CR1, de pe
eritrocite, aceste complexe sunt transportate în ficat şi splină unde se realizează
captarea şi degradarea lor, de către macrofage, fără alterarea eritrocitelor. Dacă nu
sunt îndepărtate, CI au tendinţa de a se depozita pe membranele bazale ale vaselor
mici împiedicând funcţia acestora, aşa cum se întâmplă în unele boli autoimune.

10.1.3.3. Receptorul poli-Ig


Receptorul poli-Ig se leagăs de imunoglobulinele polimerizate (IgM şi IgA),
care conţin un lanţ J. El este exprimat pe membrana celulelor epiteliate ale mucoaselor
şi ale canalelor de secreţie ale glandelor endocrine, având rolul de a transporta aceste
imunoglobuline. Complexul dintre receptor şi Ig polimeră este internalizat în celulele
respective, apoi transportat la celălat pol celular şi eliberat în interiorul lumenului,
unde şi receptorul este eliberat, dar o parte din el rămâne legat de Ig sub formă de
piesă secretorie.

10.1.3.4. Receptorii pentru citokine


Au rol în apărarea diferiţilor mediatori solubili care controlează multiplicarea
celulară sau exprimă unele funcţii ale acesteia. Mai cunoscuţi sunt receptorii pentru
interleukine, IFN, THF, CSF, şi receptorii hormonali.
Receptorii pentru citokine sunt clasificaţi pe baza structurii moleculare în trei
familii:
o Receptori ai celulelor hematopoietice, pentru factorii implicaţi în
proliferare: IL-2, -3, -4, -5, -6, -7, -9, GM-CSF şi G-CSF eritropoietină;
o Familia receptorilor de necroză tumorală, TNF (CD120) şi NGF (factorul
de creştere a nervilor);
o Superfamilia de Ig cuprinde receptorii pentru: IL-1 (CD121), PDGF (factor
de creştere derivat din trobocite), EGF (factor de creştere epitelială), GM- CSF, G-
CSF, LIF, IL-11. Unii receptori dimerici sunt formaţi dintr-un lanţ  specific pentru
ligand şi unul  care este comun pentru mai mulţi receptori.

10.1.4. Moleculele de adeziune celulară

Moleculele de adeziune celulară (Cam – cell adhesion molecules) sunt


glicoproteine integrale, situate pe suprafaţa celulelor, care sunt implicate în
interacţiuni de tipul celulă-celulă sau celulă-matrice extracelulară, prin legarea lor de
ligandul specific. Această aderenţă stă la baza multor procese biologice:
embriogeneză, repararea ţesuturilor, răspunsuri imune şi inflamatorii.
Adeziunea celulară poate fi homotipică dacă se realizează între celule de
acelaşi tip, sau heterotipică între celule diferite; moleculele care se leagă între ele pot
fi identice (aderenţă homofilă) sau diferite (aderenţă heterofilă).
Funcţiile imune ale moleculelor de adeziune sunt legate de:
 Migrarea, activarea şi exprimarea funcţiei efectorii a LT;
 Interacţiunea LT cu APC;
 Aderenţa, migrarea şi penetrarea celulelor fagocitare prin pereţii vaselor
sangvine;
 Homing-ul limfocitelor în ţesuturile limfoide;
 Generează un semnal costimulator al APC profesioniste către LT naïve,
semnal necesar pentru expansiunea clonală.
Moleculele de adeziune se împart în cinci familii: integrine, selectine,
cadherine, molecule mucine-like şi superfamilia de imunoglobuline.

Tabelul 10.V.
Moleculele de adeziune celulară (CAM)
Molecula Distribuţie
Familia Ligand
(sinonime) celulară
Integrine
1 (VLA) VLA-1,-2,-3, -4,-5, Lt activate, LB, Mo Proteine sle matricei
6 (CD29/CD49 extracelulare (colagen,
a,b,c,d,e,f,) laminină, fibronectină)
VCAM-1
2 (Leu-CAM) LFA-1 Mo ICAM-1,-2,-3
(CD11a/CD18) (CD54,CD102,CD50)
CR3 Mo, Gran, NK ICAM-1 (CD54), iC3b,
(CD11a/CD18) Mo/Mac, NK, DC factor X
CR4 iC3b
(CD11a/CD18)
3 (citoadezine) CD61/CD41 P, megacariocite Matrice extracelulară
(fibrinogen, factor
Willebrand,
trombosporină,
P, megacariote, vitronectină)
CD61/CD51 Mac Matrice extracelulară
(vitronectină)
Selectine (LEC-CAM)
E-selectina CD26E (ELAM-1, C.End., N, Mo, CD15s (sialil LewisX)
adresină) Tmem
L-selectina CD62L (LAM-1, Leu, T, B, Mo, NK, HEV, CD34, Gly-CAM
LECAM) C.End
P-selectina CD62P P., C.End CD15 (LewisX)
Superfamilia imunoglobulinelor
CD2 LFA-2 LT, NK LFA-3 (adeziune
intercelulară)
CD45 ICAM-1 Largă, Ev (activat) LFA-1 (adeziune
intercelulară)
CD102 ICAM-2 Ev., Mo, subset LFA-1 (adeziune
limfocite intercelulară)
CD50 ICAM-3 APC, LT, LB, Gran LFA-1 (adeziune
intercelulară)
CD58 LFA-3 Largă CD2 (adeziune
intercelulară)
CD106 VCAM-1 C.End VLA-4 (adeziune
vasculară)
CD56 N-CAM, NKH1 NK CD56
CD31 PECAM-1 P., C.End, T, Mo, VLA-4 (adeziune
Gran. trombocitară, endotelială)
Cadherine
E-caderine Largă, având rol în E-caderine
N-caderine interacţiuni celulă-celulă N-caderine
P-caderine (în dezvoltarea ţesuturilor, P-caderine
LCAM neimplicate în reacţiile LCAM
Uvomorulina imune) Uvomorulina
Adresine vasculare asemănătoare mucinelor
CD34 C.End L-selectină
Gly-CAM HAV L-selectină
MAdCAM-1 Venele MALT L-selectină, VLA-4
Alte molecule
CD44 HERMES, H-CAM HEV, Leu Matrice extracelulară (ac.
Hialuronic)
CD15 LewisX Mo, N, Eo, Ba, NK P-selectină
CD15s Sialil LewisX Mo, N, Eo E-selectină
C.End = celule endoteliate, T mem = celule cu memorie, Ev = endoteliu vascular, HEV = endoteliu
vascular, HEV = endoteliu venelor ganglionare , DC= celule dendritice, Leu = leucocite.

10.1.4.1. Integrinele
Integrinele sunt formate dintr-un lanţ , care conţine situsuri de legare pentru
cationi (Ca2+) şi un lanţ mai mic . Integrinele se leagă de CAM de pe alte celule
şi/sau de matricea extracelulară. Au un rol important în răspunsul imun, în organizarea
tisulară şi migrarea celulelor în cursul dezvoltării. Cea mai cunoscută clasificare a
integrinelor este după natura lanţului  (1-7) şi cuprinde trei subfamilii imunologic
importante.
 Subfamilia  1 integrinelor este reprezentată de moleculele VLA (very
late activation), adică antigene de activare foarte târzie, deoarece au fost descoperite
pe LT la 2-4 săptămâni după stimularea lor in vitro. VLA pot fi exprimate constitutiv
de către LT în repaus (VLA-4,-5,-6), iar exprimarea altora poate fi indusă rapid în
cursul activării.  1 integrinele sunt heterodimeri formaţi din lanţul  1 (CD29),
acelaşi la toate moleculele, şi din diferite lanţuri  . Majoritatea lor sunt exprimate pe
suprafaţa leucocitelor, sau a altor tipuri de celule, şi mediază ataşarea acestora de
moleculele matricei extracelulare: colagen, laminină, fibronectină. VLA-4
interacţionează de asemenea cu VCAM-1 (Cd106) molecula de adeziune a endoteliilor
vasculare, exprimată în zonele inflamatorii, fiind totodată principala moleculă de
domiciliere, de orientare spre plăcile Peyer.
 Subfamilia 2-integrinelor, numite şi Leu-CAM, are trei reprezentanţi:
LFA-1, CR3, CR4, molecule integrale heterodimerice formate din lanţul 2 (CD18) şi
diferite tipuri de lanţuri  (Cd11a, CD11b, CD11c). Au rol important în fagocitoză,
ataşarea de celule endoteliate şi de matricea extracelulară şi în extravazarea
leucocitelor.
 Subfamilia 3-integrinelor sau a citoadezinelor are doi membri,
heterodimeri diferiţi prin lanţurile  (CD41 sau CD51) lanţul 3 (CD61) fiind comun.
CD41/CD61 este un marker trombocitar şi un receptor pentru o serie de molecule
implicate în coagulare. În absenţa lui dispare aderenţa şi agrearea 214
trombocitelor, ceea ce duce la diateză hemoragică. CD51/CD61 există pe
limfoblaşti, monocite şi celule epiteliale, având funcţii de receptor pentru aceleaşi
molecule, şi pentru unele componente ale matricei extracelulare.

10.1.4.2. Selectinele
Aceste molecule sunt cunoscute şi sub denumirea de adresine sau LEC-
CAM, datoritã faptului că au rol în orientarea limfocitelor spre ariile lor de la
nivelul organelor limfoide secundare (homing receptor), şi se leagă selectiv de
carbohidraţi.
Se cunosc: selectine P (de la “platelet” – trombocite sau plachete sangvine)
sau CD62P, selectine E (endoteliate) şi selectine L (leucocitare). Sunt glicoproteine
transmembranare care mediază adeziunea rapidă, de mică afinitate, a leucocitelor la
celulele endoteliate, facilitând fenomenul de “rostogolire” pe suprafaţa peretelui
vascular capilar, până la stabilirea unor legături ferme prin integrine care să permită
migrarea lor prin membrana capilarelor în ţesuturile din zona inflamatorie.
 E-selectina (CD26E, ELAM-1, LECAM-2) este exprimată pe celulele
endoteliate activate de citokine (IL-1, THF, IFN) din zonele de inflamaţie şi se
leagă de glicani (CD15s sau sialil-LewisX) de pe granulocite, monocite, limfocite T
cu memorie.
 L-selectina (CD26L, LAM-1, LECAM-1) intervine în aderenţa tuturor
leucocitelor, inclusiv a limfocitelor T, B, şi celulelor NK, la endoteliul venelor post-
capilare, prin legarea sa la o serie de proteoglicani (GlyCAM-1, CD34). Este una
din principalele molecule de domiciliere (homing)
 P-selectina (CD62P) este stocată în granule secretorii ale trombocitelor,
megacariocitelor şi celulelor endoteliale, dar prin stimularea acestor celule este
redistribuită la suprafaţă, unde se leagă de aceiaşi glicani ca şi E-selectina, şi de alte
glicoproteine de pe monocite si neutrofile.

10.1.4.3. Superfamilia de imunoglobuline


Moleculele din acest grup intervin în a doua etapă a aderării leucocitelor la
endoteliul vascular, dar pot să funcţioneze şi ca receptori pentru diferiţi agenţi
patogeni sau contribuie la formarea metastazelor favorizând migrarea celulelor
tumorale la distanţă de neoplasmul primar.
 ICAM-1 sau CD54 este o glicoproteină integrală de membrană, exprimată pe o
mare varietate de celule hematopoietice şi nehematopoietice, fibroblaşti,
keratinocite, celule andoteliate, în urma stimulării prin diferite citokine.
Ligandul molecului ICAM-1 sunt integrinele LFA-1 şi CR3. interacţiunea dintre
aceste molecule are un rol important în adeziunea şi migrarea transmembranară
a leucocitelor la locul inflamaţiei.
 ICAM-2 (CD102) este exprimat constituiv exclusiv pe celulele endoteliale
vasculare, nu e reglat sau indus de citokine şi leagă LFA-1.
 ICAM-3 (CD50) se exprimă pe leucocite (LT, timocite, LB, monocite,
granulocite) şi leagă integrina LFA-1.

 CD2 (LFA-2) se exprimă pe LT şi celulele NK şi leagă LFA-3. CD2 transduce


semnalul activator, acţionând sinergic şi amplificând de 4-30 de ori stimularea
prin TCR şi răspunsul imun.
 LFA-3 (CD58) este ligandul lui CD2, larg exprimat pe toate tipurile de celule,
hematopoietice şi nehematopoietice. Prezenţa acestei molecule pe APC şi
limfocite facilitează adeziunea dintre aceste celule, importantă în recunoaşterea
antigenului şi în distrugerea celulei ţintă.
 VCAM-1 (CD106) se exprimă pe celulele endoteliale stimulate de citokine din
centrul germinativ, şi este o moleculă de domiciliere importantă.
 N-CAM (CD56) este o moleculă homofilă prezentă pe membrana celulelor NK şi
unele LT, având un rol în citotoxicitatea NK faţă de celulele tumorale N- CAM
pozzitive
 CD31 (PE-CAM) este o moleculă de adeziune homofilă (leagă CD31), exprimată
pe trombocite, celule endoteliate şi unele LT.
Funcţiile principale ale CAM din superfamilia Ig sunt legate de activitatea
LT, migrarea LT prin pereţii vasculari, medierea interacţiunii APC-LT, adeziunea
între APC-LT şi citotoxicitatea NK.

10.1.4.4. Familia cadherine


Cadherinele sunt esenţiale pentru dezvoltarea mai multor ţesuturi. Sunt
molecule homofile dependente de calciu, cu importanţă în structura tisulară,
deoarece domeniul lor citoplasmatic ancorează citoscheletul din punctul de
adeziune. Aceste molecule se exprimă precoce în cursul dezvoltării ontogenetice.
Până în prezent se cunosc 5 tipuri de cadherine: E, N, P, L şi uvomorulina (apare în
dezvoltarea embrionară).

10.1.4.5. Molecule similare mucinelor


Aceste molecule sunt puternic glicozilate cu oligozaharide scurte la fel ca
mucinele din secreţiile mucoaselor. Unii membri ai acestei familii sunt implicaţi în
adeziunea limfocitelor la andoteliul vascular (CD34, GlyCAM-1, MAdCAM-1,
PSGL-1) datorită legării lor de selectine. Alţi membri (CD43, CD45) nu leagă
selectinele ci alte molecule şi nu sunt implicaţi în migrare. Asocierea laterală a
CD45 cu alte molecule de suprafaţă îi conferă acestei molecule rolul de co-
receptor, la nivelul LT acţionează ca un co-stimulator, iar prin legarea sa de ICAM-
1 are rol în interacţiunile limfocitelor cu celulele andoteliale.

10.1.4.6. Alte CAM


 CD44 (Hermes) este un grup heterogen de glicoproteine sulfatate
transmembranare, exprimate sub diferite izoforme, de către o largă varietate de
tipuri celulare: LT mature, LB, monocite, granulocite, eritrocite, macrofage,
fibroblaşti, celule epiteliale, şi este un receptor pentru acidul hialuronic, dar leagă şi
colagenul, fibronectina, MAdCAM-1 şi proteoglicanii endoteliilor. Are funcţie de
receptor de domiciliere pentru LT în ţesuturile limfoide secundare şi în zonele
inflamatorii, este implicată în activarea LT şi celulelor NK.

 CD38 este implicată în migrarea limfocitelor şi în domicilierea acestora.


 Carbohidratul CD15 (LewisX) exprimat pe granulocite este un ligand
pentru P-selectina.
 Carbohidratul CD15s (sialil-LewisX) de pe membrana granulocitelor leagă
E-selectina.

10.1.4.7. Molecule de adeziune solubile


Unele molecule de adeziune există nu numai ca molecule de pe suprafaţa
celulară dar ,si în formă solubilă. Două mari mARN sunt transcrise de gena L-
selectinei; unul dintre acestea nu codifică o porţiune transmembranară a moleculei.
În aceste condiţii E- şi P-selectina se desprind rapid de pe suprafaţa celulei. Nivelele
ridicate de molecule de adeziune circulante au fost descrise într-o varietate de
condiţii patologice. Moleculele de adeziune soluibile pot funcţiona ca citokine când
se leagă de receptorii lor în formă solubilă.
CAM participă la toate etapele care fac parte din recircularea LT naïve şi
pregătirea lor pentru a deveni LT efectoare antigen-specifice. Aceasta implică
migrarea lor spre nodulii limfatici precum şi interacţiunea cu APC. CAM au de
asemenea rol în migrarea LT efectoare antigen-specifice către ţesuturile periferice.
Pierderea CAM de pe suprafaţa celulară este sinonimă cu reglarea negativă a
inflamaţiei.
Capitolul 11
MEDIATORII MOLECULARI AI
RĂSPUNSULUI IMUN
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați

11.1. Citokinele
Citokinele constituie un ansamblu heterogen de molecule (aproximativ 100
de tipuri), cu greutatea moleculară între 15 şi 30 kDa, de natură glicoproteică sau
proteică, care sunt secretate de o celulă şi se leagă de receptorii membranali specifici,
de mare afinitate prezenţi pe suprafaţa altei celule sau chiar pe celula care le-a
secretat. Ele sunt recunoscute ca fiind mediatori ai imunităţii, inflamaţiei, proliferării
şi diferenţierii unor linii celulare.
Citokinele secretate de limfocite sint cunoscute sub denumirea de limfokine,
iar cele produse de monocite de monokine. La acestea se adaugă prostagladinele
(PG) şi interferonii (IFN).
Noţiunea de interleukine (IL) semnifică rolul acestor molecule ca mesageri
interleucocitari, deşi unele citokine sunt produse de alte tipuri de celule.
Interleukinele sunt numerotate (Il-1, IL-2,etc) pe măsură ce se reuşeşte stabilirea
structurii lor şi producerea lor prin inginerie genetică (interleukine recombinate).
Citokinele se prezeintă sub formă de monomeri (IL-1, IL-2), dimeri (IL-5)
sau trimeri (TNF). Ca mesageri solubili, ca semnale ale sistemului imun şi neimun,
ele sunt caracterizate prin unele caractere comune:

Tabelul 11.I.
Clasificarea celor mai cunoscute citokine
Interleukine Interleukina -1,2,…18
(IL-1, IL-2…IL-18)
Familia factorilor de necroză Factorul de necroză tumorală- (TNF-)(caşectina)
tumorală (THF-,) Factorul de necroză tumorală- : Limfotoxina- (LT-)
Limfotoxina- (LT-)
Factorii hematopoietici Eritropoietina (EPO)
(hematopoietine sau factori de Multi-CSF (IL-3)
stimulare a coloniilor) F.stimulare coloniilor granulocitare (G-CSF)
F.stimulare coloniilor macrofagice (M-CSF) F.stimulare
coloniilor mixte (GM-CSF) Oncostatin M (OSM)
F, inhibitor al leucemiei (LIF)
F.steel, ligandul c-kit sau F. celulelor stem (SCF)
Trombopoietina
Interferoni Interferoni- (IFN-  sau de tip
1
Familia factorilor de Interferon-  IFN-
F. de transformare ), imun sau
a creşterii- de tip
(TGF- ) 2
transformare a creşterii F. de transformare a creşterii- (TGF-1,2,3) Inhibin,
activin
Alţi factori de creştere Epiderm (EGF, HB-EGF)
Celule endoteliate (ECGF)
TGF-
Fibroblaşti (FGF-,, FGF-1 la –7)
Keratinocite (KGF)
Derivaţi dintrombocite (PDGF-A,B)
Nervi (NGF-)
Hepatocite (HGF)
Insulin-like I,II (IGF-I,II)
Familia intercrinelor IL-8/NAP-1 (neutrofil activating protein)
(chemokine sau SIS “small F. de transformare a creşterii melanomului
induced secreted) Subfam. (mGSA/GRO/NAP-3)
(CXC) Proteina 10 inductibilă de IFN- (IP-10)
Prot.bazice plachetare (PBP, PF-4, TG, CTAP3, NAP-
2)
Factorul plachetar 4 (PF-4)
Factorul derivat din celule stromale (SCDF) Atractantul
neutrofilelor derivat epitelial
Prot. Chemotactică monocitară (MCP-1,2,3/MCAF)
Prot. Inflamatorie monocitară 1, 1 (MIP-1 )
RANTES
Subfam.(CC) I-309
Neclasificaţi
Factorul de inhibiţie a migrării macrofagelor (MIF) Prot.
2 de activare a genelor imune (ACT-2) Eotaxin

 Efectele sunt redundante, acţiunile unor citokine diferite, asupra aceluiaşi tip de
celulă, au efecte asemănătoare.
 Se fixează pe receptori specifici de mare afinitate.
 Au efecte pleiotrope, o citokină acţionează asupra mai multor tipuri de celule şi
induce activităţi biologice multiple, datorită interpretării diferite a semnalului
de către fiecare tip de celuă.
 Sunt active în concentraţii infinitezimale – nanomoli (10-9 M/L0 sau picomoli (10-
12
M/L), iar secreţia lor este de scurtă durată.
 Acţiunea lor se exercită fie asupra celulei care le-a produs – autocrină – fie din
imediata ei vecinătate – paracrină – sau la disatnţă – endocrină.
 Citokinele induc sinteza şi eliberarea altor citokine, realizând o reacţie în
cascadă, sau în avalanşă
Unele (IL-1, TGF-) sunt sintetizate sub formă de precursori de către
celulele ce vor fi activate prin mecanisme complexe, iar altele (M-CSF, TNF ,
TGF) sunt sintetizate ca molecule funcţionale, exprimate transmembranar.
Funcţiile citokinelor sunt: induc creşterea (proliferarea şi/sau diferenţierea) celulelor
hematopoietice; au efecte proinflamatorii sau antiinflamatorii; pot avea funcţii
imunoreglatoare, mixte imunoreglatoare şi hematopoietice; au rol în atragerea altor
celule.
În cadrul citokinelor sunt cuprinse următoarele familii principale:
o Interleukine: Il-1 (IL- şi IL-), IL-2, …, IL-18
o Interferonii
o Factorii de necroză tumorală THF şi TNF
o Factori de stimulare a coloniilor celulare hematopoietice: M-CSF, G-CSF, CM-
CSF
o Alţi factori de creştere celulară: TGF, EGF factor de creştere epidermal, NGF
factor de creştere al neuronului.

Fig.11.I. Cele trei modalităţi de acţiune ale citokinelor

11.1.1. Interleukinele (IL)

IL pot fi definite ca citokine cu rol de mediatori sau reglatori ai răspunsului


imun, legat îndeosebi de creşterea şi diferenţierea LT şi LB.
 Interleukina 1 (IL-1) este produsă în principal de APC dar şi de
fibroblaşti, celule epiteliale, endoteliale, gliale, keratocite. Este factorul autocrin de
proliferare şi diferenţiere celulară normală, mai ales a celulelor epiteliale şi
ectodermale. Are rol principal în reacţia inflamatorie şi inducerea răspunsurilor 220
imune specifice; acţionează asupra sistemului nervos central (provoacă febră,
somnolenţă, anorexie); stimulează migrarea în ţesuturi , chemoatracţia, fagocitoza,
eliberarea de citokine, ADCC; induce diferenţierea celulelor stem medulare spre
precursori şi formarea coloniilor leucocitare; induce resorbţia oaselor şi vindecarea
fracturilor şi rănilor în general. În răspunsul imun şi inflamaţie IL-1 are rolul cheie
prin: stimularea sintezei IL-2 şi receptorului ei, fiind un factor de diferenţiere şi de
creştere a LT, de stimulare a eliberării de limfokine; activarea macrofagelor; creşterea
citotoxicităţii mediată de anticorpi (ADCC); stimularea diferenţierii şi proliferării LB;
inducerea chemotaxiei, degranulării şi eliberării de neutrofile din măduva
hematogenă; eliberarea de prostaglandine şi liza celulelor tumorale prin intermediul
macrofagelor şi a celulelor NK; stimularea secreţiei proteinelor inflamatorii de fază
acută de către hepatocite; inducerea sintezei M-CSF, G-CSF, GM-CSF de către
limfocitele din sângele periferic.

Citokinele cele mai importante in imunologie:


Tip Origine, Structura Receptor Functii
IL-1α -diversa:M,Mf,Ic,B IL 1 si IL-1 RII Polimorfe:
IL-1β Celulele Antagonist IL-1 RA Febra somnolenta
epiteliale,celulele blocheaza actiunea IL-1α anorexie
endoteliate celulele si IL-β
mezanginale,kreatocit
e
IL-2 Ic T active IL-2-R cu lantul α(CD25) Autoactivare TH active
β,ϒ preznte pe Th Activare Tc si B
active,TC,B,NK Activare NK in LAK
IL-4 Th2 bazofile mastocite IL-R-4 Proriferarea B in repaos
Polipeptid de 19 Kd Iinductie lgG si lgE
Inductia Bazofile
IL-5 Th2 IL-5-R cu lantul α ligand Proliferare B active
si lantul β comun cu IL3- Productie lgM,lgG,lgA cy
R si GM-CSF TGF-β
Inductia E
IL-6 Diversa:M,Mf.Ic B IL-6-R cu lantul α ligand Polimorfe
Fibroblasti,cellule si lantul β comun cu IL- -febra
endoteliale,cellule 11-R LIF si onco statin M -proteine inflamatorii
stromale,plastocite -maturare Bplasmocite
Polipeptid de 22 AA
IL-10 M,Mf,Ic T, IC B ? Factor de proliferare si
CD5+ diferentiere potent al B
Inhiba Th1
TNF α,IL-1,IL-2
IL-12 M,Mf,Ic B ? Activare Ic T spre Th1
IL-13 Ic T ? Actiune apropiata de IL 4

 Interleukina 2 (IL-2) este produsă de LTh, LTc/s activate si de celulele


NK. Efectele bilogice se repercută asupra aceloraşi tipuri de celule: stimularea
autocrină sau paracrină a proliferării LT; stimularea exprimării propriului receptor,
IL-2R, la nivelul LT activate; sporirea producţiei de IFN de către aceste celule;
activarea celulelor NK şi LAK şi augmentarea puterii lor tumoricide. IL-2 se
utilizează pentru funcţia antiumorală în diferite imunodeficienţe, în boala Hodkin,
lepra, SIDA, transplant de măduvă, etc.
 Interleukina 3 (IL-3)este factorul de stimulare a producerii coloniilor
hematopoietice din celulele stem pluripotente. Este un factor de diferenţiere şi
stimulare funcţională pentru bazofile, mastocite, eozinofile, monocite. Este produsă
de LT activate, mastocite, celule stomale din măduva oaselor şi acţionează sinergic cu
alţi factori hematopoietici (GM-CSF, M-CSF, G-CSF), stimulează producerea
citokinelor proinflamatoare.
 Interleukina 4 (IL-4) este produsă exclusiv de LT (CD4 + Th2) şi
bazofile/mastocite, acţionează asupra LB, LT monocitelor/macrofagelor, dar şi asupra
altor tipuri de celule. Stimulează proliferarea LB activate, diferenţierea lor şi
comutarea izotipului spre IgE şi IgG4, producerea de IgE şi exprimarea moleculelor
implicate în prezentarea antigenului şi cooperarea dintre LTh-LB în răspunsul imun
umoral.
 Interleukina 5 (IL-5) este produsă mai ales de LT activate CD4 + (Th2) şi
+
CD8 , împreună cu IL-4 şi alte limfokine. Este factor de creştere al LB şi factor de
proliferare, diferenţiere şi activare a eozinofilelor (EDF), diferit de alţi factori
asemănători secretaţi de LTh activate.
 Interleukina 6 (IL-6) este produsă de o gamă largă de celule: limfocite T
(Th2) şi B, monocite, macrofage activate, celule endoteliale, epiteliale, fibroblaste,
osteoblaste. Este o citokină multifuncţională, are efecte asupra numeroase tipuri de
celule, similare cu cele ale IL-1 şi TNF. Principalele activităţi sunt: proinflamatoare,
de inducere a eliberării proteinelor de fază acută, de diferenţiere a limfocitelor B
activate şi stimulare a secreţiei de IgG, de stimulare a proliferării, diferenţierii LT
activate, producerea de IL-2 şi IL-2R, de transformare a celulelor pre-toxice în Tc
mature.
 Interleukina 7 (IL-7) induce proliferarea celulelor pre-B, LT şi
monocitelor. Este produsă de celule imune (LT) şi neimune. Acţionează asupra:
precursorilor liniei celulare B stimulând proliferarea şi diferenţierea acestora, ca şi pe
cea a precursorilor T, este factorul esenţial în rearanjarea şi sinteza TCR, în
supravieţuirea LT şi dezvoltarea Tc şi LAK.
 Interleukina 8 (IL-8) este produsă de monocite, macrofage, neutrofile, LT,
celule endoteliale, epiteliale şi fibroblaste ca răspuns la o varietate de stimuli care
include LPS, TNF-, IL-1, IL-7 precum şi în cazurile de hipoxie. Are proprietate de
chemotactism asupra neutrofilelor, bazofilelor, LT, efecte proinflamatoare şi
angiogenetice.
 Interleukina 9 (IL-9) este un factor de proliferare pentru LT şi mastocite,
fiind secretată de LT activate (CD4 +) şi T cu memorie. Acţionează asupra LB, LT,
precursorilor hematopoietici şi mastocitelor. La nivelul LB stimulează producţia de
IgG, IgE, iar la nivelul LB amplifică proliferarea LT din sângele periferic, fiind
totodată un stimulator al precursorilor aritropoietici, hematopoietici şi al diferenţierii
mastocitelor.
 Interleukina 10 (IL-10) este produsă de mai multe tipuri de celule: LT
CD4+ şi CD8+, LB, monocite, eozinofile, mastocite, celule epiteliale bronşice, unele
tipuri de celule canceroase, etc. Efectele biologice sunt pleiotrope,
imunomodulatoare: pe de o parte anti-inflamatoare şi imunosupresoare, iar pe de alta
imunostimulatoare. Principalele acţiuni biologice ale IL-10 sunt cele inhibitorii asupra
activităţii monocitelor/macrofagelor, ale LTh1 şi antiinflamatorii.
 Interleukina 11 (IL-11) este secretată de LT şi are efecte stimulatoare
asupra LB.
 Interleukina 12 (IL-12) este o citokină heterodimerică de 70 kDa, produsă
de APC profesioniste şre dblă acţiune – proinflamatoare şi imunoreglatoare.
 Interleukina 13 (IL-13) are funcţii “de tip IL-4” dar mai puţin pregnente.
Este o proteină produsă de LT CD4+ şi CD8+ activate, care acţionează la nivelul LB şi
monocitelor/macrofagelor.
 Interleukina 14 (IL-14) este produsă de LT şi stimulează LB activate (dar
nu şi pe cele în repaus). În schimb inhibă sinteza de Ig în cazul în care LB este activat
de mitogeni (ConA, PHA).
 Interleukina 15 (IL-15) are ca sursă principală placenta, dar este
exprimată constitutiv şi în alte ţesuturi (plămân, ficat, rinichi, inimă, muşchi striaţi)
sau celule (monocite/macrofage, celule stromale medulare, epiteliale). IL-15, ca şi IL-
13, ar putea fi o formă alternativă a IL-2 necesară în limfopoieză şi/sau modularea
răspunsului imun, având în plus activitate de proliferare a mastocitelor.
 Interleukina 16 (IL-16) este produsă de LT (Tc CD8+ şi CD4+), mastocite,
eozinofile, celule epiteliale din căile respiratorii, are acţiune proinflamatoare şi
imunomodulatoare. Ea este chemoatractantă pentru celulele CD4 + (LT, monocite) şi
eozinofile, recrutându-le la locul inflaţiei. Stimulează exprimarea receptorului pentru
IL-2, IFN şi a moleculelor de adeziune la matricea extracelulară a monocitelor şi
eozinofilelor.
 Interleukina 17 (IL-17) are o activitate de stimulare a secreţiei de citokine
proinflamatoare, chemokine şi prostaglandine de către fibroblaşti , celule epiteliale şi
endoteliale şi a exprimării moleculelor de adeziune de către aceste celule. Are efecte
hematopoietice, augmentează producerea de IL-6, G-CSF şi de neutrofile.
 Interleukina 18 (IL-18) este exprimată larg pe diferite tipuri tisulare, fiind
detectată în pancreas, rinichi, muşchi scheletic, ficat, plămân, os, piele. IL-18 umană
este secretată sub forma unui precursor de 193 de aminoacizi care este clivat de ICE
(interleukin-1 converting enzyme) şi rezultă forma activă. A fost identificat şi
receptorul IL-18R exprimat mai ales în splina, timus, leucocite, ficat, plămân, inimă,
intestin, prostată şi placentară, muşchi scheletici, rinichi, pancreas. IL-18 acţionează
asemănător IL-12, ca factor stimulator asupra LTh1 şi are efect de activare a celulelor
NK.
11.1.2. Factorii de necroză tumorală (TNF)

TNF, semnalat iniţial factor care provoacă regresia tumorilor transplantate in


vivo şi au efect citotoxic in vitro, este capabilă să distrugă tumora, este secretată de
macrofagele stimulate de LPS în cooperare cu LT. Stimulate, macrofagele sunt
responsabile de caşexia apărută în unele infestaţii parazitare şi boli neoplazice,
datorită unui factor numit caşectină sau TNF- , şi a unui al factor necrozant
limfotoxină sau TNF-.
Sursele de TNF- sunt: monocitele/macrofagele activate, celulele T activate,
NK, LAK,. Producerea şi secreţia este stimulată de alte citokine (IL-2, IL- 2, IFN ,
GM-CSF, M-CSF, TNF).
TNF are şi acţiune antivirală similară cu cea a IFN şi modulează producţia de
PAF, prostaglandine (PG), factori chemotactici, alte interleukine proinflamatorii (IL-
1, 6, 8), producerea de leucotriene de către granulocite şi induce exprimarea unor
molecule de adeziune celulară (ICAM-1,2, VCAM, E-selectina).
TNF are şi acţiune pirogenă, fiind principalul responsabil al şocului
endotoxic. TNF acţionează sinergic cu IL-1, IL-6 şi IFN , este cel mai important
mediator al inflamaţiei, sporeşte sinteza şi eliberarea proteinelor inflamatoare (sau de
fază acută), activează macrofagele, coagularea, rezorbţia oaselor, stimulează
limfocitele T activate, diferenţierea şi proliferarea limfocitelor B. TNF este prima
citokină eliberată în cursul unei reacţii inflamatoare.

11.1.3. Interferonii

Sunt proteine sau glicoproteine cu activitate antivirală, imunomodulatoare,


antiumorală, secretate de diferite populaţii celulare infectat viral. Tipurile de IFN
sunt:
 Tipul I sau IFN şi IFN care sunt secretaţi de către leucocite (IFN ) sau
fibroblaste (IFN) şi sunt rezistenţi la pH acid;
 Tipul II sau IFN(IFN imun) secretat de către limfocitele T şi celulele
NK activate.
IFN şi IFN au efecte antivirale şi antineoplazice, IFN  are în principal
activitate imunomodulatoare.
Dintre efectele imunologice mai importante sunt:
 Asupra monocitelor/macrofagelor (IFN) – creşterea numerică,
intensificarea imunofagocitozei, activarea metabolismului şi producerea
unor cantităţi importante de specii reactive de oxigen; augmentează
efectul bactericid şi antiumoral; stimulează producţia de citokine, enzime
lizozomale; creşte capacitatea de a distruge şi detoxifia unele substanţe
toxice, stimulează exprimarea moleculelor MHC.
 Asupra LT (IFN) – rol stimulator care se manifestă prin exprimarea
crescută a moleculelor membranare codificate de MHC şi stimularea
apariţiei receptorilor pentru IL-2. Are şi rol inhibitor asupra Th2 şi
citokinelor secretate de acest subset.
 Asupra celulelor NK (IFN) le măresc activarea şi cresc capacitatea litică a
acestora.
 Stimulează proliferarea LB activate şi producerea de Ig (IFN  şi ).
 Efect antiproliferativ celular , inclusiv antiumoral (IFN  şi ).
 Asupra IgA secretorii: reglează exprimarea componentei S.
11.1.4. Prostaglandinele (PG)

Sunt compuşi biologici activi, produşi de toate ţesuturile şi celulele care au


suferit un proces de stimulare la nivelul membranei citoplasmatice. Sunt sintetizate
local în cantităţi foarte mici şi acţionează scurt timp datoriă metabolizării lor rapide.
Tabelul 11.II.
Activităţi biologice ale prostaglandinelor
PG Activitate
PGA Influenţează metabolismul hidraţilor de carbon
Stimulează sinteza cAMP
Este implicată în transmiterea impulsurilor la nivelul SNC
PGE1 Stimulează formarea trombosurilor
Inhibă agregarea trombocitelor
Produc vasodilataţie
Efect branhodilatator
Stimulează sinteza cAMP
Puternic efect chemotactic
Inhibă excitaţia nervoasă
PGE2 Produce vasodilataţie şi bronhodilataţie
Inhibă excitaţia nervoasă şi eliminarea de noradrenalină
Creşte rata infiltrării cu granulocite PMN
Stimulează sinteza de cAMP
PGF2 Acţiune vasoconstrictoare
Bronhoconstricţie
Provoacă regresia corpului galben

Pe baza structurii şi activităţii lor au fost descrise mai multe clase de PG;
PGA, C, D, E, F, H, I, iar în cadrul acestor clase există molecule cu una sau două
duble legături notate ca molecule de tip 1 sau 2.
Din punct de vedere chimic PG sunt acizi graşi nesaturaţi, hidrolizabili şi
polioxigenaţi, care conţin un inel ciclopentan şi au un schelet de bază alcătuit din acid
prostanoic. Acesta sub influenţa fosfolioazelor, se transformă în acid arahidonic care
este un precursor al tuturor moleculelor de prostaglandine. Sub influenţa
lipooxigenazelor, are loc formarea de leucotriene (LT), substanţe cu implicaţii majore
în desfăşurarea proceselor inflamatorii. O sursă importantă de PG o constituie
macrofagele.
11.1.5. Factori de stimulare ai coloniilor celulare (CSF)

CSF au diferite structuri. Sunt codificaţi de gene distincte şi au receptori


celulari specifici. Sunt produşi de diferite tipuri de celule cum sunt LT, macrofagele,
celulele apiteliale, celulele stromale, etc., stimulate de o infecţie bacteriană sau
parazitară. Principalii factori de stimulare a coloniilor sunt: GM- CSF (factorul de
stimulare a coloniilor de granulocite şi macrofage), G-CSF (factorul de stimulare a
coloniilor celulare granulocitare), M-CSF (factorul de stimulare a coloniilor de
monocite/macrofage).
 GM-CSF:
 stimulează chemotacticismul şi adeziunea neutrofilelor şi funcţia lor
fagocitară şi capacitatea bactericidă
 Stimulează diferenţierea şi proliferarea celulelor mieloide stât spre seria
mononuclear/macrofag şi neutrofil cât şi spre linia eritrocitară şi
megacariocitară;
 Creşte potenţialul de distrugere al eozinofilelor care acţionează în cazul
infecţiilor parazitare, stimulând formarea de superoxizi şi leucotriene.

 M-CSF
 Acţionează asupra celulelor mieloide din măduvă, stimulând proliferarea şi
diferenţierea lor în monocite şi macrofage mature, creşte capacitatea
citotoxică a macrofagelor prin amplificarea producţiei de IL-1.
 G-CSF
 Stimulează proliferarea şi diferenţierea celulelor mieloide spre seria
granulocitară neutrofilă
 Creşte exprimarea moleculelor de adeziune şi a receptorilor pentru
fragmentul C3b al C' în paralel cu stimularea PMN mature

11.1.6. Factorii de transformare a creşterii (TGF)

TGF formează o familie de citokine produse de LT activate de ătre antigene


şi de către celulele mononucleate activate bacterian. Cuprind două tipuri de proteine
(, ), formând citokinele TGF- (implicată în creşterea şi
diferenţierea celulelor mezenchimale şi epiteliale) şi TGF-  (principalul factor de
transformare a creşterii având o acţiune stimulatoare sau inhibitorie asupra celulelor
ţintă, în funcţie de tipul celular şi de interacţiunea cu alţi factori celulari; modulează
creşterea, diferenţierea şi activitatea LB, LTh, LTc, celulelor NK şi LAK).

11.1.7. Chemokine

Chemokinele (intercrinele) sunt molecule mici cu greutatea moleculară


cuprinsă între 8-10 kDa, fiind polipeptide de regulă neglicozilate.

Sunt produse de: monocite, limfocite, celule endoteliale, fibroblaşti, celule


epiteliale, celule tumorale. Principalii stimuli ai secreţiei de chemokine sunt citokinele
proinflamatorii, LPS, trombina.

11.2. Hormonii timici

Din preparatele extrase din zona timică, cele mai bine studiate, din punct de
vedere ale structurilor chimice şi a activităţilor biologice, sunt: timozina fracţiunea 5
(TF5), timulina, timopoietina şi derivaţii sintetici ai acestora.

11.2.1. Fragmente timice cu rol endocrin


TF5 a conţine mai multe polipeptide cu greutăţi moleculare cuprinse între
1.000 şi 15.000, dintre care 10 majore şi cel puţin 30 minore. Nomenclatura acestora a
fost stabilită prin focalizare izoelectrică. Cele de la catod, cu regiunea cu pI 5,0-7,0,
au fost denumite alpha, cele din regiunea cu pI 5,0-7,0 beta, iar din regiunea cu pI
peste 7,0 gamma. Polipeptidele individuale au fost apoi numerotate. Cele care s-au
dovedit active la testele biologice au fost denumite timozine, iar cele inactive
polipeptide.
Timozinele acţionează secvenţial, în anumite puncte cheiei ale maturării în
timus a limfocitelor T, de la pre-timocite la limfocite T mature imunocompetente.
Celelalte polipeptide prezintă activitate biologică (polipeptida 1 este identică cu
ubiquinina). TF5 este un extract doar parţial purificat, el conţine pe lângă
componentele amintite şi alţi doi hormoni timici: timulina şi timopoietina.

11.2.2. Activitatea biologică in vitro

Majoritatea extractelor timice sunt un amestec de polipeptide, rezultatele


obţinute, atât in vitro cât şi in vivo, reprezintă o însumare a efectelor tuturor acestor
componente. O modificare a raportului între timozinele 1 şi 2, dependentă de
metoda de purificare a extractului sau chiar lotul preparatului, poate avea
repercursiuni asupra efectului biologic al produsului.
Activitatea in vitro a hormonilor şi extractelor timice:
o Inducerea maturării pro-timocitelor în limfocitele T la animalele timectomizate
şi/sau la persoanele cu imundepresie
o Inducerea exprimării markerilor de suprafaţă ai lineajului T, la nivelul
precursorilor limfocitari din măduva asoasă, splină sau sângele periferic: CD2,
CD3, CD4.
o Intensificarea maturării şi funcţiei limfocitelor
o Stimularea producerii citokine de către LT mature activate
o Stimularea producerii de Ac de către celulele splenice ale animalelor
splenectomizate
o Stimularea maturării LB din stadiile precoce de diferenţiere o Creşterea sintezei
şi/sau concentraţiei de AMP şi GMP ciclic din limfocite şi celule splenice.

11.2.3. Utilizare clinică a hormonilor timici

Numeroase trialuri clinice au fost iniţiate pentru aprecierea eficienţei


hormonilor timici în afecţiuni caracterizate prin deficit al imunităţii mediate celular.
Imunodeficienţa celulară (IDC) poate fi congenitală sau dobândită. Ea se
caracterizează printr-o deprimare a imunităţii limfocitare T, dar este însoţită de
anomalii de funcţionare a limfocitelor B ca o reflectare a deficienţelor în cooperarea
celulară B-T.
Multe din imunodeficienţele congenitale (primare) apar la copii în primele
luni de viaţă şi se manifestă clinic prin simptome de imunoddeficienţă severă,
acompaniate şi de alte defecte congenitale.
Imunodeficienţele secundare sunt mai frecvente decât cele primare, pot fi
generate de multiple cauze care provoacă dezechilibru între producerea
componentelor sistemului imun şi pierderea acestora. IDC secundare, prin diminuarea
producţiei, pot fi datorate bolilor limfoproliferative, malnutriţiei, cancerului.
Tabelul 11.III.
Afecţiuni în care terapia cu hormoni timici s-a dovedit eficientă
1. Afecţiuni virale: Hepatite cu virusurile B sau C
Herpex simplex labial sau genital
Infecţii cu HIV, numai la bolnavii cu ARC
Rujeolă
Varicelă
Parotidită epidermică
Gripă
2. Afecţiuni bacteriene Febră tifoidă
Bruceloză
3. Imunodeficienţe
Infecţii respiratorii recurente la copil Bronşite
cronice, bronho-pneumopatii Imunodepresii post-
operatorii Imunodepresii post-iradiere, post-
citostatice Imunosenescenţă
Cancere
- hepatocelular primar sau metastatic
- pancreatic
- limfom Hodgkin
- leucemie acută la copil
- leucemia limfatică cronică la adult
Alergii
- astm bronşic
- rinita alergică
- dermatita atopică.
Hormonii timici, ca şi substanţele timo-mimetice nu stimulează reacţiile
imune la persoanele normale sau la cele ale căror parametri imuni sunt în limite
normale. Administrarea lor la persoanele fără deficit imun nu numai că nu produce o
stimulare a imunităţii celulare, dar poate induce chiar, în unele condiţii, o deprimare a
acesteia.
Capitolul 12
DEZVOLTAREA ŞI ACTIVAREA
LIMFOCITELOR T
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați

Timusul furnizează un micromediu esenţial pentru diferenţierea limfocitelor


T. Limfocitele T îşi au originea în celulele stem din măduva hematopietică, dar
progenitorii lor migrează rapid în timus unde se maturează.
Stadiile succesive dedezvoltare a timocitelor sunt marcate de modificarea
statusului genelor pentru TCR, expresia receptorului celulelor T, a moleculelor de
suprafaţă, care reflectă diferite etape în maturarea a celulelor. Combinaţii specifice
ale acestor molecule exprimate pe suprafaţă pot fi utilizate ca markeri pentru
identificarea limfocitelor T aflate în anumite stadii de diferenţiere.
Precursorii timocitelor, care au migrat din măduva hematopoietică şi au
intrat în timus, nu exprimă majoritatea moleculelor caracteristice limfocitelor T
mature şi nu şi-au aranjat genele pentru TCR. Interacţiunile cu stroma timică induc
diferenţierea, proliferarea şi expresia unor markeri: CD34, enzima Tdt.
În stadiul următor, timocitele exprimă moleculele CD2 şi CD7 şi sub
influenţa IL-1 şi probabil a influenţei CD2-LFA-3 apare expansiunea masivă a
timocitelor corticale.
Urmează stadiile în care celulele co-exprimă CD1, CD5, CD3.
Până în acest stadiu celulele nu exprimă nici CD4 nici CD8 şi de aceea sunt
denumite timocite dublu negative. Timocitele dublu negative pot fi subîmpărţite
în funcţie de expresia moleculei de adeziune CD44 şi a lanţului  al receptorului
pentru IL-2, desemnat CD25.
Maturându-se, timocitele încep să exprime CD25 (CD44 +CD25+) şi să-şi
rearanjeze genele pentru lanţul  al TCR. Tranziţia la celule CD44-CD25+ este
însoţită de rearanjarea corectă a genelor pentru lanţul  al TCR. Ulterior timocitele
încetează să mai exprime şi molecula CD25. Celulele care nu reuşesc să-şi aranjeze
corect genele pentru lanţul  rămân în stadiul CD44+CD25+.
Lanţul  , produs de celulele cu rearanjări genice productive, este exprimat
pe suprafaţă în asociere cu un lanţ  surogat numit pT şi cu moleculele 230
complexului CD3. Expresia acestui receptor induce proliferarea timocitelor,
încetarea rearanjării genelor pentru lanţul  al TCR şi co-expresia moleculelor CD4
şi CD8. În acest stadiu timocitele sunt numite dublu-pozitive. Timocitele dublu
pozitive exprimă nivele reduse de TCR şi cele mai multe vor muri.
Iniţial, timocitele dublu-pozitive sunt celule mari, care
proliferează,enzimele responsabile de rearanjarea genelor pentru TCR fiind
inhibate, rearanjările genice fiind absente în acest stadiu. În momentul în care
timocitele dublu pozitive încetează să se mai dividă, enzimele sunt reactivate şi are
loc rearanjarea genelor pentru lanţul , cu producerea în final a receptorului complet
TCR .
Timocitele care recunosc moleculele MHC self se vor matura, exprimând
nivele mari de TCR şi vor înceta să exprime una din moleculele co-receptor,
devenind mono-pozitive (CD4+CD8- sau CD8+CD4-)
Doar celulele care supravieţuiesc proceselor de selecţie pozitivă şi negativă
se vor matura în limfocite T mono-pozitive, care sunt rapid exportate din timus în
periferie. Limfocitele T rămân CD4-CD8+, cu excepţia unui mic subset de celule
T CD8+.
Timocitele aflate în diferite stadii de dezvoltare se găsesc în regiuni
distincte ale timusului. Cea mai mare parte din maturarea timocitelor are loc în
cortex.
Procesul rearanjării genelor pentru TCR este similar rearanjării genelor
pentru imunoglobulie, cu diferenţa că în cazul limfocitelor T există două seturi de
gene pentru cele două lineaje: TCR  şi TCR .
Limfocitele T  diferă de celulele cu receptori  prin specificitatea
receptorilor, modalitatea de expresie a moleculelor co-receptor CD4 şi CD8,
distribuţia anatomică şi funcţie.
Se pare că genele pentru lanţurile 
 se aranjează aproape
simultan în timocitele aflate în dezvoltare. Rearanjarea cu succes a genelor pentru
lanţurile  şi  induce expresia TCR , care semnalează celulei să se diferenţieze
pe lineajul . Lanţul  este produs şi exprimat pe suprafaţă împreună cu lanţul
surogat pT oprind rearanjarea genelor pentru lanţul  şi semnalizează celulei să
prolifereze, să- şi exprime genele pentru cele două molecule co-receptor şi să
înceapă rearanjarea genelor lanţului . Rearanjarea genelor pentru lanţul 
îndepărtează toate genele locusului  şi celula va exprima un lanţ  funcţional.
Primele se rearanjează genele pentru lanţul : iniţial are loc rearanjarea DJ,
urmată de
rearanjarea VDJ. Timocitele cu rearanjări VDJ neproductive pot fi salvate de la
moarte prin rearanjări succesive ale genelor pentru lanţul , datorită faprului că
segmentele genice D şi J sunt organizate în două grupuri.
După ce a avut loc o rearanjare productivă a genelor pentru lanţul , apare
expresia lanţului  pe suprafaţa celulei, împreună cu surogatul de lanţ , numit pT.
Similar receptorului celulei pre-B, heterodimerul  : pT, împreună cu moleculele
complexului CD3, reprezintă un receptor funcţional al celulei pre-T. Semnalizarea
prin acest receptor induce proliferarea intensă a timocitelor, opreşte rearanjarea în
continuare a genelor lanţului  şi induce co-expresia moleculelor co- receptor CD4
şi CD8.
În timpul fazei de proliferare indusă de expresia receptorul celulei pre-T,
genele RAG-1 şi RAG-2, care mediază rearanjările genice, sunt inhibate. De aceea
rearanjarea genelor lanţului  nu poate să înceapă înainte de terminarea fazei
proliferative a timocitelor dublu- pozitive.
Genele pentru lanţul  al TCR nu prezintă segmente genice D şi sunt al
doilea grup de gene care se
rearanjează pe parcursul maturării
limfocitelor T. Prezenţa a numeroase
segmente genice V şi a cel puţin 50
segmente genice J permite multiple
rearanjări succesive VJ.
Rezultatul final al procesului
de rearanjare a genelor pentru TCR
este apariţia timocitului dublu pozitiv,
care exprimă receptori TCR  şi pe
care vor acţiona cele două procese de
selecţie pozitivă şi negativă.

12.1. Limfocitele T 

Primele celule T care apar în


ontogenie exprimă receptori .
Primul grup de celule T migrează
specific în epiderm, unde sunt numite
celule T epidermale dendritice, în
timp ce valul următor migrează la
nivelul epiteliului tractului Fig.12.I. Stadiile de dezvoltare a
reproducător. Receptorii exprimaţi de timocitelor
celule în aceste stadii sunt omogeni:
toate celulele dintr-un val prezintă
aceeaşi rearanjare genică pentru
lanţul  şi .
Ulterior celulele T sunt
produse continuu. Celulele T
produse în această etapă diferă de
cele apărute precoce: au receptori mai
diverşi şi se găsesc mai ales în
ţesuturile limfatice periferice.
Atât celulele T cât şi 
se dezvoltă în timus, deşi anumite
subseturi de limfocite  sunt
capabile să se dezvolte şi în absenţa
timusului.
Una din diferenţele dintre
celulele  şi  este că limfocitele
Fig.12.II. Receptorul celulei pre-T. (E.
T nu exprimă, de obicei, Carasevici)
moleculele co-receptor CD4 sau CD8,
asociate interacţiunii cu MHC de
clasă II şi respectiv MHC I.

12.2. Activarea limfocitelor T

După finalizarea maturării în timus, celulele T pătrund în circulaţie, de unde


migrează prin organele limfatice periferice (OLP), revenind în torentul sanguin
pentru a fi recirculate prin OLP pă când vin în contact cu antigenul. Pentru a putea
participa la răspunsul imun aceste limfocite T naïve trebuie să prolifereze şi să se
diferenţieze în celule capabile să contribuie la îndepărtarea patogenilor, numite
limfocite T efector. Celulele asupra cărora îşi exercită acţiunile limfocitele T
efector se numesc celule ţintă.
Limfocitele T recunosc antigenul sub formă de peptide prezentate în cupa
moleculelor MHC exprimate pe suprafaţa celulelor prezentatoare de antigen sau pe
suprafaţa celulelor ţintă. Recunoaşterea antigenului de către celulele T reprezintă
stimului declanşator al activării acestor celule şi iniţiază diverse răspunsuri
funcţionale incluzând secreţia de citokine, proliferarea şi realizarea funcţiilor
efector.
Recunoaşterea antigenului de către limfocitele T induce răspunsuri
biologice, care joacă roluri de o importanţă centrală atât în imunitatea mediată
celular, cât şi imunitatea umorală. Aceste răspunsuri includ:
 Proliferarea celulelor T este mediată într-o manieră paracrină, în care celula T
îşi secretă proprii factori de creştere şi exprimă receptorii pentru aceşti factori.
Principalul factor de creştere autocrin pentru celulele T este interleukina 2 (IL-
2). Rezultatul proliferării este expansiunea clonală.

 Diferenţierea este procesul care transformă limfocitele T naïve în celule efector


care îndeplinesc diferite funcţii.
 Exercitarea fucnţiilor efector ale celulelor T este declanşată prin contactul cu
antigenul a celulelor efector deja diferenţiate din limfocitele T naïve.
 Formarea celulelor T cu memorie: unele din limfocitele activate se diferenţiază
în celule de memorie antigen specifice, care supravieţuiesc timp îndelungat şi
iniţiază răspunsurile imune secundare la contactul cu acelaşi antigen.

12.2.1. Moleculele accesorii

Moleculele accesorii nu prezintă polimorfism, sunt identice pentru toate


celulele T şi nu au capacitatea de a recunoaşte antigemne. Moleculele accesorii
exprimate pe suprafaţa limfocitelor T reacţionează cu alte molecule (liganzi)
prezenţi pe suprafaţa altor celule, având ca rezultat o mai bună adeziune între celula
T şi APC (sau celula ţintă).
Unele molecule accesorii, care interacţionează cu suprafaţa celulelor
endoteliate sau cu liganzi din matricea extracelulară, contribuie la homing-ul
limfocitelor T în organele limfatice şi la retenţia lor în ţesuturi. Multe din
moleculele accesorii traduc în interiorul celulelor T semnale importante în reglarea
răspunsurilor funcţionale ale limfocitelor .
Moleculele accesorii exprimate de limfocitele T sunt utilizate şi ca markeri
de suprafaţă care facilitează identificarea imunocitochimică a celulelor T în diferite
leziuni patologice.

12.2.2. Moleculele co-receptor: CD4 şi CD8

Limfocitele T se împart în două clase majore în funcţie de clasa de


molecule MHC pe care o recunosc şi pot fi diferenţiate prin expresia moleculelor
CD4 şi CD8. CD4 şi CD8 sunt glicoproteine transmembranare, membre ale
superfamiliei imunoglobulinelor.
Molecula CD4 interacţionează cu regiuni nepolimorfe ale MHC II şi este
exprimată doar de limfocitele T al căror TCR recunoaşte peptide prezentate de
moleculele MHC II.Cele mai multe celule T CD4 + MHC II restrictate sunt limfocite
T helper producătoare de citokine.
Molecula CD8 se leagă de regiuni nepolimorfe ale MHC I şi este exprimată
de limfocite T cu TCR specific pentru peptide prezentate de moleculele MHC I.
Cele mai multe celule T CD8+ MHC I restrictate sunt limfocitele T citotoxice.
Moleculele CD4 şi CD8 au funcţii de adeziune şi semnalizare, care cresc
sensibilitatea limfocitelor T la antigen. În timpul recunoaşterii antigenului,
moleculele CD4 şi CD8 se asociază pe suprafaţa limfocitului T cu componentele
receptorului pentru antigen al celulei T (complexul TCR-CD3).
Fig.12.III. Structura moleculei CD4

CD4 este exprimat sub formă de


menomer pe suprafaţa celulelor T,
timocitelor, monocitelor şi
Fig. 12.IV. Structura moleculei CD8 macrofagelor. Molecula prezintă 4
domenii extracelulare, similare
domeniilor imunoglobulinice, o regiune
transmembranară hidrofobă şi o coadă citoplasmatică formată din 38 de aminoacizi.
Molecula CD4
interacţionează la nivelul domeniilor D1 şi D2 cu domeniul 2 al MHC II.
Celulele CD8 există sub formă de heterodimeri, compuşi din lanţurile  şi
, asociate covalent printr-o legătură disulfidică. Ambele lanţuri prezintă câte un
singur domeniu domeniu extracelular, o regiune transmembranară hidrofobă şi o
coadă citoplasmatică de aproximativ 25 de aminoacizi. Moleculele CD8 pot exista
şi sub alte forme: homodimeri CD8  sau heterodimeri formaţi prin asocierea
CD8 cu molecula CD1. CD8 interacţionează prin domeniile
extracelulare cu domeniul 3 al MHC I.
Prin interacţiunea cu moleculele MHC, moleculele co-receptor măresc
adeziunea celulelor T MHC restrictate la celulele prezentatoare de antigen sau la
celulele ţintă.
Moleculele CD4 si CD8 participă, prin intermediul unor protein tirozin
kinaze, în etapa precoce a tranducerii semnalului iniţial de recunoaştere de ătre
limfocitele T a complexelor peptid MHC de pe suprafaţa APC.

12.2.3. Moleculele costimulatorii

Limfocitele B şi T naïve necesită două semnale extracelulare distincte


pentru activare. Primul semnal este furnizat de legarea antigenului la receptorul
pentru antigen al limfocitelor. Al doilea semnal este furnizat de moleculele co-
stimulatoare, care sunt exprimate de celulele prezentatoare de antigen şi care
interacţionează cu receptori specifici de pe suprafaţa celulei T.
Semnalele co-stimulatorii sunt necesare simultan cu semnalele nduse de
antigen pentru ca limfocitele T să se activeze complet şi să-şi poată realiza funcţiile
efector. Absenţa co-stimulării în momentul prezentării antigenului poate duce la
eliminarea celulei T din grupul limfocitelor T capabile să răspundă la antigen, fie
prin inducerea morţii celulare, fie prin inducerea unui status de non-responsivitate
numit anergie.

Fig.12.V. Activarea limfocitelor T naïve necesită 2 semnale independente

Moleculele co-stimulatoare sunt exprimate la nivele ridicate de APC


profesioniste: celule dendritice, macrofage, limfocite B activate. Expresia co-
stimulatorilor este redusă în cazul APC în repaus şi este stimulată de citokinele care
se asociază cu inflamaţia.
Modul de expresie a moleculelor co-stimulatoare influenţează răspunsul
imun mediat de limfocitele T:
 Expresia co-stimulatoare amplifică interacţiunile dintre celulele T şi
macrofage sau dintre celulele T şi limfocitele B.
 Expresia limitată a moleculelor co-stimulatoare asigură activitatea
limfocitelor T doar la momentul şi locul potrivit: la sediul infececţiei,
produşii microbieni şi citokinele eliberate de celulele inflamatorii
induc expresia co-stimulatorilor pe APC locale, stimulând activarea
limfocitelor T.
 Absenţa moleculelor co-stimulatoare de pe APC în repaus din ţesuturile
normale contribuie la menţinerea toleranţei la antigenele self.
Cele mai bine caracterizate molecule co-stimulatoare exprimate pe APC sun
moleculele B7-1 (CD80) şi B7-2 (CD86), care interacţionează cu molecula CD28
exprimată de limfocitele T. Interacţiunea moleculelor B7 cu CD28 induce cel de-al
doilea semnal necesar activării limfocitelor T naïve.
Moleculele CD28 fac parte din superfamilia imunoglobulinelor, fiind
homodimeri glicoproteici legaţi prin punţi disulfidice, cu un singur domeniu
extracelular similar structural domeniului variabil imunoglobulinic.
Pe suprafaţa limfocitelor T naïve CD28 este singurul receptor pentru
moleculele B7. Din momentul în care celulele T au fost activate, încep să exprime şi
un al doilea receptor adiţional pentru B7, numit CTLA-4. CTLA-4 are o structură
similară cu CD28, dar leagă B7 cu o aviditate de 20 de ori mai mare comparativ cu
CD28 şi transmite semnalele negative limfocitului T activat.
Semnalele iniţiate prin CD28 cresc expresia genelor pentru citokine,
inclusiv a factorului de creştere autocrin al limfocitelor T, IL-2. Semnalizarea prin
CD28 protejează limfocitele T de moertea celulară programată prin creşterea
expresiei proteinei anti-apoptotice Bcl-xL.
Molecula CD45 (leucocyte common antigen) este o glicoproteină
membranară cu rol critic în activarea limfocitelor T. CD45 există sub mai multe
forme, exprimate pe limfocitele T şi B mature şi imature, timocite, macrofage şi
granulocite. Limfocitele T naïve exprimă o formă de CD45 cu greutate moleculară
mare, denumită CD45RA, care include trei exoni (A, B, C). CD45RA se găseşte în
membrana celulelor T naïve la distanţă de TCR şi de moleculele co-receptor.
Limfocitele T de memorie exprimă izoforma CD45RO, din care lipsesc exonii A, B,
C, care este asociată atât cu TCR cât şi cu moleculele co-receptor. Expresia CD45
este necesară pentru activarea optimă a limfocitelor T.
Molecula CD2 (LFA-2) este o glicoproteină din superfamilia
imunoglobulinelor prezentă pe suprafaţa a peste 90% din limfocitele T mature şi pe
50-70% din timocite, ca şi pe celulele NK. CD2 funcţionează ca o moleculă de
adeziune intracelulară. Principalul ei ligand este LFA-3 (CD58), care este exprimat
de o mare varietate de celule hematopoietice şi nehematopoietice.
Fig.12.VI. Activarea limfocitului T prin TCR şi CD28 induce expresia CTLA-4.
CD44 este o glicoproteină exprimată de limfocitele T mature, timocite, limfocitele
T mature, timocite, limfocite B, granulocite, macrofage, eritrocite şi fibroblaşti.
Nivele mari de expresie a CD44 reprezintă un marker pentru celulele T de memorie.
Cd44 este responsabilă de aderarea limfocitelor T de memorie la endoteliul de la
sediul inflamaţiei şi de retenţia celulelor T în ţesuturi.
L-selectina face parte din familia selectinelor şi este exprimată la nivele ridicate de
limfocitele T naïve. L-selectina mediază migrarea limfocitelor T naïve în ganglionii
limfatici.

12.2.4. Integrine implicate în adeziunea limfocitelor T la alte celule

Familia integrinelor cuprinde proteine leucocitare cu structură de


heterodimeri, care au funcţii de molecule de adeziune, dar şi de semnalizare.
Adeziunea specifică intercelulară sau la matricea extracelulară joacă un rol
important în migrarea şi recunoaşterea celulară din cadrul răspunsului imun. Familia
integrinelor cuprinde aproximativ 30 de proteine care mediază interacţiunile celulă-
celulă sau celulă-matrice extracelulară.
Tabelul.12.I.
Familia integrinelor
INTEGRINE
Subunităţi Nume Liganzi
  VLA-1 Colagen, laminină
  VLA-2 Colagen, laminină
 3 VLA-3 Fibronectină, colagen, laminină
 4 VLA-4 Fibronectină, VCAM-1
 5 VLA-5 Fibronectină
 6 VLA-6 Laminină
 
V Vitronectină, fibronectină
2 
L CD11aCD18(LFA-1) ICAM-1, ICAM-2, ICAM-3
2  CD11bCD18(Mac-1,CR3) IC3b, fibrinogen, factor X, ICAM-
M
1
2 
X CD11cCD18(p150,95;CR4) Ic3b, fibrinogen
3 
V Receptorul pentru vitronectină Vitronectină, fibri-nogen, factor
(CD51CD61) von Willebrand, trombospondină

Dintre integrinele 1 doar VLA-4, VLA-5 şi VLA-6 sunt exprimate de


limfocitele T în repaus. Afinitatea acestor molecule pentru liganzii lor creşte după
activarea celulelor T şi nivelul expresiei lor este mai mare în cazul limfocitelor T de
memorie comparativ cu celulele T naïve. Moleculele VLA exprimate de limfocitele
T interacţionează cu liganzi din matricea extracelulară (fibronectină, laminină) fiind
implicate în retenţia celulelor T în ţesuturi. Legarea VLA-4 la VCAM-1 şi la
proteine din matricea extracelulară furnizează şi semnale co- stimulatorii pentru
activarea limfocitelor T.

12.2.5. Evenimente biochimice şi moleculare intracelulare din activarea


limfocitelor T

Recunoaşterea antigenului asociată cu semnalele co-stimulatorii induc


activarea limfocitelor T naïve, care vor suferi expansiunea clonală şi se vor
diferenţia în efectori şi celule cu memorie. Stimularea antigenică a celulelor efector
induce activarea efectorilor, urmată de o nouă expansiune clonală şi realizarea
funcţiilor efector.
Activarea limfocitelor T include:
 Evenimente precoce de transmitere a semnalului
 Activarea transcripţiei unor gene
 Expresia unor noi molecule pe suprafaţa celulei
 Secreţie de citokine şi/sau realizarea funcţiei citolitice
 Inducerea mitozei
 Reglarea negativă a semnalelor activatoare.
Evenimentele prococe ale activării limfocitelor T sunt reprezentate de un
complex de ăi interconectate de transducere a semnalului, care fac legătura între
moleculele de pe suprafaţa celulei şi evenimentele transcrpţionale din nucleu.
Primul pas al acestor căi de semnalizare este iniţiat de legarea complexului peptid:
MHC la TCR şi constă în asocierea la complexul TCR a unor protein tirozin
kinaze (PTK), care sunt activate.
Activitatea protein tirozin kinazelor implicate în calea de semnalizare a
limfocitelor T este reglată de protein tirozin fosfataze, care îndepărtează grupările
fosfat inhibitorii de la nivelul PTK. Astfel funcţionează CD45, al cărui domeniu
citoplasmatic fosfatazic defosforilează reziduurile tirozinice inhibitorii, activând
activitatea kinazică a acestor PTK. Limfocitele T deficiente în CD45 prezintă
defecte ale semnalizării prin TCR. Progresia activării limfocitului T depinde de
raportul dintre proteinele cu activitate kinazică şi cele cu activitate fosfatazică.

12.2.6. Activarea factorilor transcripţionali ai limfocitelor T

Toate căile de semnalizare au drept rezultat final activarea unor factori


transcripţionali, care pătrund în nucleu şi se leagă la situsurile reglatorii ale
expresiei unor gene, declanşând transcripţia acelor gene. Genele asupra cărora
acţionează factorii transcripţionali codifică proteine necesare expansiunii clonale şi
funcţiei efector a limfocitelor T. Iniţierea transcripţiei genelor pentru citokine
necesită mai multe căi de transducere a semnalului, care activează diferiţi factori
transcripţionali. Astfel la activarea transcripţiei genei pentru IL-2 participă factorii
transcripţionali AP-1, NF-AT şi NF-B.
Calea de semnalizare a IP3, induce activarea unui factor transcripţional NF-
AT. În citoplasma celulelor T în repaus, NF-AT este prezent într-o formă
fosforilată, inactivă. Activarea NF-AT este dependentă de creşterea nivelului de
calciu citoplasmatic.
Calea de semnalizare iniţiată de DAG conduce la activarea unui alt factor
transcripţional, NF-B. În citoplasma limfocitelor T în repaus NF-B este legat de o
proteină inhibitoare, IB. Protein kinaza C catalizează eliberarea NF- B de pe
proteina inhibitoare, permiţând translocarea NF- B în nucleu. NF-B se leagă la
secvenţele reglatorii ale genelor pentru citokine şi le activează transcripţia.
Alt factor transcripţional activat doar în limfocitele T stimulate antigenic
este AP-1. AP-1 este compus din două proteine (Fos şi Jun). Atât protein kinaza C
(PKC), cât şi kinazele MAP induc inscripţia genei pentru Fos. Una din kinazele
MAP (ERK-1) fosforilează o proteină (elk-1) care pătrunde în nucleu şi se leagă la
promotorul genei pentru Fos, activând transcripţia. JNK fosforilează componenta
citoplasmatică a Jun, care poate pătrunde în nucleu împreună cu Fos formează
complexul AP-1. AAP-1 acţionează asupra situsurilor reglatorii ale genelor pentru
citokine şi le activează transcripţia.
Activarea transcripţiei genei pentru IL-2 nu va fi urmată de producerea de
IL-2, deoarece mARN-ul citokinelor este foarte instabil. Interacţiunea moleculelor
co-stimulatoare (B7) cu CD28 induce stabilirea mARN-ului pentru IL-2 şi activarea
factorilor transcripţionali AP-1 şi NF-B, care amplifică transcripţia genei pentru
IL-2.
Fig.12.VII. Structura receptorului de mare afinitate pentru IL-2

Recunoaşterea antigenului de către limfocitele T naïve în prezenţa


semnalelor co-stimulatoare induce intrarea celulei T în faza G a ciclului celular şi în
acelaşi timp declanşează sinteza de IL-2 şi a lanţului  al receptorului pentru IL- 2
(IL-2R). Legarea IL-2 la receptorul de mare afinitate permite parcurgerea celorlalte
faze ale ciclului celular de către limfocitul T. Celulele T astfel activate se vor divide
timp de câteva zile, permiţând apariţia unei noi clone de limfocite T cu receptori cu
aceeaşi specificitate pentru antigen. IL-2 stimulează şi diferenţierea acestor celule în
limfocite T efector.

Fig.12.VIII. Interacţiunea superantigenelor cu TCR şi MHC II


Inducerea activării parţiale a limfocitelor T cu peptide ligand alterate.
Semnalele declanşate şi consecinţele funcţionale ale recunoaşterii antigenului de
către limfocitele T variază în funcţie de natura peptidelor care se leagă la TCR.
Moleculele TCR de pe suprafaţa limfocitului T iau contact doar cu câţiva
aminoacizi de la nivelul peptidului prezentat de MHC. Peptidele care conţin
modificări ale unor reziduuri de contact cu TCR se numesc peptide ligand alterate
(ALP) şi răspunsul incomplet al limfocitelor T este denumit activare parţială.
Unele ALP acţionează ca antagonişti ai limfocitelor T, inducând semnalele
negative, care interferă cu capacitatea peptidelor nomodificate de a activa celulele
T.

Activarea limfocitelor T de către superantigene


Superantigenele interacţionează cu moleculele MHC II şi cu TCR într-o
manieră diferită de peptidele normale. Acest fapt permite superantigenelor să
activeze simultan un număr mare de limfocite T, uneori cu consecinţe dezastruoase
pentru organismul gazdă.
Superantigenele sunt produse de variaţi patogeni (bacterii, virusuri,
mycoplasme) şi se leagă direct la moleculele MHC fără procesare anterioară.
Fiecare superantigen poate interacţiona cu unul sau câţiva din produşii segmentelor
genice V. Această modalitate particulară de stimulare nu induce un răspuns imun
specific pentru patogenul care este sursa superantigenului.
Există două clase de superantigene: bacteriene (include enterotoxinele
stafilococice şi toxina sindromului de şoc toxic – TSST-1), şi virale.
Superantigenele virale endogene sunt proteine exprimate de anumite
virusuri, care infectează celulele mamiferelor şi care se integrează în genomul
gazdă. Cele mai bine caracterizate superantigene virale sunt proteinele produse de
virusuri endogene ale şoarecilor şi în special de virusul tumorilor mamare murine
(MMTV).
La om, răspunsul limfocitelor T la virusul rabic şi la virusul Epstein-Barr
indică existenţa unor superantigene provenite din aceste virusuri. Rolul
superantigenelor nu este pe deplin cunoscut.
Capitolul 13
DEZVOLTAREA ŞI ACTIVAREA
LIMFOCITELOR B

Limfocitele B sunt generate pe tot parcursul vieţii, deşi în cantităţi care cresc
progresiv cu vârsta, asigurându-se astfel un aport continuu de noi celule B, capabile să
producă anticorpi faţă de o mare varietate de patogeni, care sunt astfel recunoscuţi şi
eliminaţi.
La om, precursorii limfocitelor B (celulele pro-B) se găsesc printre insulele de
celule hematopoietice din ficat fetal până în săptămâna 8-9 de gestaţie. Apoi ficatul
fetal încetează să mai producă celule B şi această funcţie este preluată de măduva
osoasă.
Viaţa unei celule B poate fi divizată în 4 mari faze:
 Generarea receptorilor celulelor B în măduva hematopoietică: în timpul
dezvoltării limfocitelor B din celulele progenitoare din măduva hematopoietică se
produce rearanjarea genelor pentru imonoglobuline şi expresia unui receptor cu o
specificitate unică pentru antigen. Această etapă este independentă de antigen, şi
depepndentă de interacţiunea cu celulele stromale din măduva osoasă.
 Inducerea toleranţei la antigenele self din măduva hematopoietică: limfocitele
B imature care exprimă receptori de suprafaţă interacţionează cu antigenele self
prezente în micromediul medular, celulele B cu receptori care recunosc antigenul
sunt tolerizate.Primele două faze se desfăşoară în măduva hematopoietică şi apoi
celulele sunt exportate în periferie, alăturându-se pool- ului de limfocite periferice.
 Activarea limfocitelor B de către antigen în organele limfatice periferice:
contactul celulelor B cu antigenul în organele limfatice periferice duce la activarea
limfocitelor B.
 Exercitarea funcţiei efector a limfocitelor B activate: celulele B activate prin
contactul cu antigenul proliferează şi se diferenţiază în efectori în organele
limfatice periferice; o parte din AFC rămân în organele limfatice periferice, dar
mai frecvent migrează în măduva hematopoietică.
Măduva hematopoietică reprezintă un micromediu esenţial pentru dezvoltarea
limfocitelor B. Diferenţierea celulei stem din măduva hematopoietică într-o celulă B
imatură poate fi subdivitată în patru etape:
 Stadiul de celulă pro-B precoce: celulele pro-B apar înainte de începerea
rearanjării genelor pentru imunoglobuline şi sunt identificate prin markeri de
suprafaţă caracteristici limfocitelor B. Toate stadiile ulterioare de maturare sunt
definite prin etapele rearanjării genelor pentru imunoglobuline, modificările
markerilor de suprafaţă, dependenţa de factorii de creştere şi localizarea în
interiorul stromei medulare.
 Stadiul de celuă pro-B tardivă: rearanjarea segmentelor genice D şi J pentru lanţul
greu duce la trecerea celulei în stadiul pro-B tardiv.
 Stadiul de celulă pre-B: rearanjarea V-DJ a segmentelor genice ale lanţului greu
duce la apariţia celulelor pre-B. Celulele pre-B exprimă nivele mari de lanţ  în
citoplasmă, cât şi nivele scăzute de lanţ  pe suprafaţă.
 Stadiul de celulă B imatură: în final are loc rearanjarea genelor pentru lanţul uşor,
urmată de expresia moleculelor complete de IgM pe suprafaţa celulei, numită
acum limfocit B imatur.
Celulele B mature dar naïve diferă de limfocitele imature prin faptul că
exprimă concomitent şi IgM şi IgD.Toate stadiile de dezvoltare ale limfocitelor B se
desfă,soară în măduva hematopoietică şi sunt dependente de celulele stromale:
celulele stem prelevate din măduva hematopoietică şi menţinute în cultură nu reuşesc
să se diferenţieze în limfocite B decât dacă în cultură sunt prezente şi celule stromale.
Celulele stromale contribuie la dezvoltarea limfocitelor B: în stadiile precoce,
precursorii limfocitelor B trebuie să vină în contact direct cu celulele stromale; în
stadiile mai avansate, dezvoltarea celulelor B este dependentă de factori de creştere
secretaţi de celule stromale.
Progenitorii celuleor limfoide şi celulele pro-B precoce interacţionează prin
intermediul moleculei CD44 exprimată pe suprafaţa lor cu acidul hialuronic de pe
suprafaţa celulelor stromale. Această interacţiune promovează interac,tiunea unei
tirozin-kinaze, numită c-kit exprimată de celulele pro-B precoce, cu SCF de pe
celulele stromale. Legarea c-kit de SCF duce la activarea kinazei care induce
diviziunea celulelor pro-B.
Celulele pro-B tardive necesită pentru creştere şi maturare atât prezenţa SCF
pe suprafaţa celulelor stromale, cât şi IL-7 solubilă. În stadiul pro-B tardiv celula
începe să se exprime receptorii pentru IL-7, care este un factor de creştere secretat de
celulele stromale. Celulele pre-B continuă să fie dependente de IL-7, dar datorită
faptului că încetează să mai exprime c-kit, îşi pierd dependenţa de SCF şi se desprind
de pe suprafaţa celulelor stromale.
Unul din markerii cei mai precoce ai celulelor B în dezvoltare este reprezentat
de o izoformă a tirozin-fosfatazei CD45 (CD45R). CD45 are rol în semnalizarea prin
receptorii pentru antigen ai limfocitelor B şi T, poate modula activitatea unor tirozin-
kinaze dar rolul exact al său în dezvoltarea limfocitelor B nu este cunoscut.
Tabelul 13.I.
Markeri exprimaţi în diferite stadii ale maturării limfocitelor B
Celulă Pro-B Pro-B Celulă B Celulă B
Markeri Pre-B
stem precoce tardiv imatură matură
CD34 + + - - - -
CD45R + + + + + +
MHC II - + + + + +
CD10 - + + - - -
CD19 + + + + + +
CD38 + + + + - -
CD20 + + + +
CD40 + + + +
CD21 - - - +
Lanţ  - + - -
IgM - - + +
IgD - - - +

CD19, CD21 şi CD45


au rol important în semnalizare
în timpul activării celulelor B.
MHC II prezintă antigenul
celulelor T helper, iar CD40
participă la interacţiunea
dintre
limfocitele B şi T. CD10,
CD20, CD38 sunt markeri utili
pentru identificarea celulelor B
în dezvoltare.
Prezenţa lanţurilor  în
citoplasma celulelor pre-B este
caracteristică pentru acest
stadiu, deşi aceste limfocite pot
şi să exprime pe suprafaţă
nivele mici de lanţuri .
Limfocitele B imature
se diferenţiază în câteva zile în
celule B mature naïve care co-
exprimă pe suprafaţa IgM şi
IgD. Cele două izotipuri
exprimate au aceeaşi
specificitate antigenică şi apar
prin procesarea alternativă a
mARN-ului pentru lanţul greu.
Dezvoltarea
limfocitelor B este dependentă
de rearanjarea secvenţială productivă a genelor pentru lanţurile grele şi uşoare ale
imunoglobulinelor. Primele se rearanjează genele pentru lanţul greu al
imunoglobulinelor. În stadiul pro-B precoce se produce rearanjarea D-J pe ambii
cromozomi. În celula pro-B tardivă are loc rearanjarea V-DJ pe unul din cei doi
cromozomi.
În stadiul pre-B începe rearanjarea genelor pentru lanţul uşor. Mai întâi se
rearanjează genele pentru lanţul  pe unul din cromozomi: dacă rezultă o aranjare
productivă celula exprimă IgM   şi devine celulă B imatură; dacă prima rearanjare
este neproductivă are loc rearanjarea genelor pentru  pe cel de-al doilea cromozom.
Dacă şi cea de-a doua rearanjare este incorectă începe rearanjarea genelor pentru
lanţul  pe unul din cromozomi.
Spre deosebire de procesul de rearanjare a segmentelor genice pentru lanţul
greu, în cazul lanţului uşor se pot încerca rearanjări succesive pe acelaşi cromozom,
înainte de a fi iniţiată orice rearanjare pe celălalt cromozom. Acest fenomen este
posibil datorită existenţei mai multor segmente genice J şi a organizării genelor pentru
lanţurile uşoare.
Celulele pre-B produc două proteine similare imunoglobulinelor, care
împreună formează un lanţ uşor surogat. Una din cele doua proteine, numită 5 este
similară domeniului C, iar cealaltă (VpreB), seamănă cu un domeniu variabil, dar are
în plus o secvenţă proteică la capătul amino-terminal. Cele două molecule 5 şi VpreB
formează un complex pe suprafaţa celulei împreună cu lanţul  şi cu lanţurile
constante Ig şi Ig.
Se pare că acest complex semnalizează celulei B în dezvoltare că s-a format o
genă completă pentru lanţul greu, inhibând rearanjarea în continuare a genelor pentru
lanţul greu şi declanşând începerea rearanjării genelor pentru lanţul uşor. Astfel
complexul   5:VpreB acţionează ca un receptor al celulei pre-B şi poate induce
proliferarea celulelor pre-B înainte de rearanjarea genelor pentru lanţul uşor. Din
momentul în care genele pentru lanţul uşor s-au rearanjat corect, produsul acestor
gene înlocuieşte lanţul uşor surogat şi se formează o moleculă de IgM intactă.
Expresia IgM pe suprafaţa celulei B reprezintă semnalul pentru încetarea rearanjării
genelor pentru lanţul uşor.
Fiecare etapă din procesul de rearanjare a genelor pentru imunoglobuline este
reglată de produsul etapei precedente, în final fiecare limfocit B exprimând doar un
singur tip de lanţ greu şi un singur tip de lanţ uşor. Reglarea expresiei genelor pentru
imunoglobuline garantează monospecificitatea moleculelor de anticorpi şi este
explicaţia fenomenului de excluzie alelică.
Limfocitele B imature pot fi eliminate sau inactivate prin contactul cu forme
multimerice ale moleculelor self (liganzi multivalenţi). Antigenele self din măduva
osoasă pot induce deleţia sau inactivarea celulelor B imature.
Celulele B imature cu receptori IgM care recunosc antigene self ubicuitare de
pe suprafaţa celulară sunt deletate. Aceste celule mor prin apoptoză. Mecanismul de
inducere a toleranţei la self în limfocitele B este numit deleţie clonală.
Limfocitele B imature care leagă antigene self solubile sunt făcute anergice
(incapabile să răspundă) la antigen. Mecanismul de inducere a toleranţei la self este
denumit anergie.
Majoritatea limfocitelor B necesită pentru activare prezenţa celulelor T helper
şi în absenţa help-ul de la celulele T, limfocitele B nu pot să prolifereze şi să se
diferenţieze în celule secretoare de anticorpi.
Un subset de celule B apare precoce în ontogenie, are un repertoriu al
receptorilor pentru antigen diferit şi propietăţi funcţionale distincte. Aceste celule B
sunt caracterizate de prezenţa pe suprafaţă a unei mulecule CD5 şi exprimă pe
suprafaţă IgM cu nivele foarte mici sau fără IgD. Molecula CD5 are drept ligand
proteina CD72, expresia CD5 pe limfocitele B are rolul de a stimula interacţiunile
dintre celulele B.
Există puţine limfocite B CD5 + în ganglionii limfatici şi în splină, dar celulele
+
B CD5 constituie populaţia predominantă de limfocite B în cavitatea peritoneală. La
adult, celulele B CD5+ persită prin autoreplicare la nivelul ţesuturilor limfatice
periferice, unde pot fi sursa unei tumori maligne – leucemia limfatică cronică cu
celule B.
Limfocitele B se găsesc în măduva hematopoietică, sânge, organele limfatice
şi în limfă. La adult, limfocitele B se dezvoltă în măduva osoasă, migrează prin
intermediul sângelui în organele limfatice, unde pătrund traversând venulele cu
endoteliu înalt în cortexul organelor limfatice.
În absenţa antigenului, limfocitele B migrează prin foliculii primari şi se
întorc în circulaţie prin intermediul sistemului limfatic, care comunică cu torentul
sanguin prin ductul toracic.
În prezenţa antigenului, celulele B sunt activate de către limfocitele T helper
şi formează focare primare de celule care proliferează şi apoi migrează pentru a forma
centrul germinal al foliculilor secundari.
Imunitatea umorală este mediată de anticorpii produşi de celulele din lineajul
B. Funcţia anticorpilor este de a neutraliza şi elimina diferite antigene prin mecanisme
efectorii diverse, dependente de izotip.

13.1. Receptorul pentru antigen al limfocitelor B (BCR)

Limfocitele B recunosc antigenele prin intermediul imunoglobulinelor


prezente pe suprafaţa celulară. Imunoglobulinele de suprafaţă (membranare) prezintă
un domeniu transmembranar hidrofob de aproximativ 25 de aminoacizi şi o scurtă
coadă citoplasmatică care conţine doar 3 aminoacizi.
Fig.13.II. Structura receptorului pentru antigen al limfocitelor B

Cozile citoplasmatice scurte ale imunoglobulinelor membranare nu pot


transduce semnalele generate de legarea încrucişată a Ig de suprafaţă de către antigen.
Funcţia de transducere a semnalului este preluată de Ig  şi Ig, care prezintă
câte un domeniu extracelular, cu structură similară domeniilor imunoglobulinice şi
câte o coadă citoplasmatică lungă, care conţine secvenţe ITAM. Fosforilizarea
secvenţelor ITAM la nivelul tirozinei reprezintă prima etapă a cascadei de
semnalizare intracelulară declanşată de recunoaşterea antigenului de către celulele B.
Moleculele Ig şi Ig sunt necesare pentru expresia pe suprafaţă a
limfocitelor B a Ig membranare, cu care formează complexul receptor pentru
antigen al celulei B (BCR).
Legarea încrucişată de către antigen a receptorului al limfocitelor T induce
următoarele răspunsuri funcţionale:
 Intrarea celulelor în faza G1 a ciclului celular
 Creşterea expresiei moleculelor MHC şi a co-stimulatorilor (b7-1 şi B7-2), datorită
cărora limfocitele B stimulate antigenic pot prezenta antigene limfocitelor T helper
activându-le
 Creşte exprsia unor receptori pentru citokine produse de limfocitele T, care permit
răspunsul limfocitelor B antigen-specifice să răspundă la semnalele furnizate de
celulele T helper.
Toate aceste răspunsuri sunt rezultatul transmiterii intracelulare a semnalului
generat de interacţiunea BCR cu antigenul specific.
13.2. Evenimentele biochimice intracelulare ale activării limfocitelor B

Receptorul pentru antigen al limfocitelor B este asociat cu protein tirozin


kinaze din familia src, numite Fyn, Blk, Lyn. Legarea antigenului la imunoglobulinele
de suprafaţă determină agregarea complexului receptor pentru antigen al limfocitului
B, ceea ce permite kinazelor asociate receptorului să fosforileze secvenţele ITAM ale
lanţurilor Ig şi Ig. Reziduurile de fosfotirozină permit ataşarea la ITAM prin
domeniile SH2 a protein kinazei numită Syk (poate fi fosforilată de către kinazele
asociate BCR, fiind activată).
Activarea kinazelor asociate receptorului pentru antigen al limfocitelor B
(Fyn, Blk, Lyn) este realizată prin defosforilarea situsului inhibitor de către domeniul
citoplasmatic fosfatazic al CD45. Activarea Syc induce la rândul ei activarea
fosfolipazei C- (PLC-) şi a Ras.
PLC-catalizează clivarea fosfatidilinozitol bifosfatului (PIP 2) din membrana
plasmatică în inozitol trifosfat (IP 3) şi diacilglicerol (DAG). IP 3 mobilizează Ca2+ de la
nivelul depozitelor intracelulare şi induce deschiderea canalelor de calciu din
membrană. Ca2+ poate să se cupleze cu calmodulina şi acest complex determină
activarea calciurinei. DAG activează protein kinaza C (PKC), care fosforilează o serie
de proteine la nivelul reziduurilor de serină sau treonină, activându-le, în prezenţa
unor nivele mari de Ca2+.
Consecinţa diferitelor căi de transmitere a semnalului este activarea unor
factori transcripţionali, care declanşează expresia unor gene ale limfocitelor B
stimulate antigenic. Produşii acestor gene sunt necesari proliferării şi diferenţierii
celulelor B activate.
Receptorul pentru antigen al limfocitelor B este modulat de un complex co-
receptor, format din 3 molecule: CD19, CR2 şi TAPA-1. Complexul co-receptor al
limfocitelor B este similar moleculelor CD4 sau CD8 ale limfocitelor T.

13.3. Producerea anticorpilor de către limfocitele B

Activarea limfocitelor B naïve necesită semnale accesorii, care pot fi livrate


de către limfocitele T helper, fie direct de către unii constituienţi microbieni.
Antigenul proteic este legat de către imunoglobulina de suprafaţă, este
semnalizat şi procesat în interiorul celulei B, pentru ca în final să fie exprimat pe
suprafaţă sub formă de peptide prezentate în cupa MHC II. Antigenele proteice nu pot
induce activarea limfocitelor B şi producerea de anticorpi la indivizii la care timusul
nu se dezvoltă si sunt numite antigene timus-depedente (antigene TD).
Mulţi constituienţi microbieni (polizaharidele bacteriene) pot induce direct
activarea limfocitelor B şi producerea anticorpilor,. În absenţa celulelor T helper.
Aceste antigene microbiene sunt denumite Antigene timus-independente (antigene
TI).

13.4. Răspunsul limfocitelor B la antigene T-dependente

Producerea anticorpilor faţă de antigene proteice presupune recunoaşterea


antigenului de ătre celulele T helper şi cooperarea bidirecţională dintre limfocitele B
antigen-specifice şi limfocitele T. Limfocitele B antigen-specifice leagă antigenul
nativ prin intermediul imunoglobulinelor de suprafaţă. Limfocitele B funcţionează ca
celule prezentatoare de antigen (APC), complexele peptid: MHC II fiind recunoscute
de limfocitele T helper CD4+ specifice.
Simultan cu procesarea şi prezentarea antigenului, limfocitele B sunt activate
prin semnalul iniţiat de interacţiunea imunoglobulinelor membranare cu antigenul.
Activarea celulelor B este indusă prin stimuli generaţi prin contactul fizic cu
limfocitele T helper şi prin factori solubili (citokine) secretaţi de către celulele T.
Contactul fizic dintre limfocitele B specifice faţă de antigenul nativ şi
limfocitele T helper specifice faţă de peptide derivate din procesarea antigenului este
mediată de interacţiunea unor multiple pereche ligand-receptor. B7:CD28 şi
CD40:CD40L sunt alte două perechi ligand-receptor critice pentru activarea
limfocitelor.
Recunoaşterea antigenului de către limfocitele B induce creşterea expresiei
co-stimulatorilor (B7-1, B7-2). Moleculele co-stimulatoare interacţionează cu CD28
de pe celulele T specifice pentru complexele peptid: MHC II prezente pe suprafaţa
limfocitelor B. După activare, celulele T vor exprima o moleculă CD40L, care
interacţionează cu molecula CD40 exprimată constituţional de limfocitele B.
Interacţiunea CD40L cu CD40 are drept rezultat oligomerizarea moleculelor CD40,
care induce asocierea unor proteine citoplasmatice (TRAF) la domeniile carboxi-
terminale ale CD40. TRAF sunt activate şi vor induce activarea şi translocarea în
nucleu a unor factori transcripţionali care declanşează proliferarea şi diferenţierea
celulelor B.

13.5. Rolul citokinelor secretate de celulele T helper în activarea limfocitelor B

Citokinele secretate de limfocitele T helper induc comutarea izotipului


anticorpilor produşi de celulele B. Diferitele citokine secretate de limfocitele T helper
induc comutarea selectivă la anumite clase de imunoglobuline.
IL-6, de exemplu, produsă de celulele T, macrofage şi alte celule, este un
factor de creştere pentru limfocitele B care s-au diferenţiat deja în plasmocite
producătoare de anticorpi.
Limfocitele T helper reglează atât producerea anticorpilor de către limfocitele
B, cât şi izotipul care detremină în final funcţiile efector ale anticorpilor produşi.
Fig.13.III. Interacţiunea specifică dintre limfocitul B ,si limfocitul T helper

13.6. Reacţiile din centrul germinal: maturarea de afinitate şi generarea


celulelor B cu memorie

Generarea de anticorpi cu mare afinitate şi a celulelor B cu memorie faţă de


antigene proteice are loc în centrii germinali din organele limfatice secundare. Centrul
germinal reprezintă un micromediu specializat, în care are loc proliferirarea celulelor
B, hipermutaţia somatică şi selecţia afinităţii de legare a antigenului.
Limfocitele B care au fost activate de celulele T helper în aria T- dependentă
a organelor limfatice secundare, pot să migreze la nivelul corzilor medulare (să se
diferenţieze în plasmocite cu scurtă durată de viaţă, care secretă IgM sau IgG), sau să
migreze împreună cu celulele T care le-au activat în interiorul foliculilor primari
adiacenţi (să se prolifereze rapid, formând centrii germinali).
Foliculii primari conţin celule B în repaus grupate într-o reţea densă formată
de prelungirile celulelor foliculare dendritice (FDC – nu exprima MHC II, exprimă
receptori pentru complement şi receptori Fc).
Limfocitele B care proliferează în centrii germinali se divid rapid şi se
numesc centroblaşti. Centroblaştii formează zona întunecată a centrul germinal. Pe
măsură ce se maturează, celulele nu se mai divid şi devin celule mici, numite
centrocite, care formează zona clară a centrului germinal. Restul limfocitelor B din
folicul care nu sunt specifice pentru antigen şi care nu se divid, sunt împinse la
periferie şi vor forma zona manta.
La nivelul genelor pentru imunoglobuline ale centroblaştilor care se divid în
centrii germinali survine hipermutaţia somatică, are loc acumularea secvenţială de
mutaţii în genele rearanjate pentru regiunea variabilă a anticorpilor. Receptorii
mutanţi rezultaţi sunt exprimaţi pe suprafaţa centrocitelor rezultate prin diviziunea
centroblaştilor. În centrul germinal vor fi vizibile zone întunecată (unde se găsesc
grupaţi centroblaştii şi există câteva FDC) şi zona clară (unde centrocitele fac contact
cu numeroase FDC). Pentru a fi salvate de la apoptoză, centrocitele trebuie
să exprime receptori cu afinitate progresiv crescândă pentru
antigen – baza maturării afinităţii anticorpilor pentru antigen.
În timp ce aceste procese se desfăşoară în organele limfatice, anticorpii care
au fost sintetizaţi precoce şi secretaţi în circulaţie, leagă molecule reziduale de antigen
şi pot activa cascada complementului.
Unele celule B nu se diferenţiază în plasmocite secretoare de anticorpi, dar
capătă capacitatea de a supravieţui un timp îndelungat, aparent în absenţa stimulării
antigenice şi circulă liber în sânge, ţesuturi limfatice şi centrii germinali. Acestea sunt
celule B cu memorie, capabile ă declanşeze rapid răspunsul imun la contactele
ulterioare cu acelaşi antigen.
Interacţiunile dintre CD40 şi CD40L sunt necesare formării centrilor
germinativi, fapt demonstrat prin absenţa centrilor germinali la indivizii deficienţi în
oricare din aceste două molecule.
13.7. Răspunsul limfocitelor B la antigene T-independente
Antigenele TI care activează limfocitele B sunt antigenele TI-1 şi antigenele
TI-2
Antigenele TI-1 prezintă capacitatea intrinsecă de a induce direct proliferarea
celulelor B. Prin fenomenul de activare policlonală aceste molecule determină
proliferarea şi diferenţierea limfocitelor B, indiferent de specificitatea receptorilor lor
pentru antigen. Antigenele TI-1 se mai numesc şi mitogeni ai limfocitelor B datorită
caracteristicii lor de a stimula dividerea limfocitelor B.

Fig.13.IV. Activarea directă a


limfocitelor B prin legarea
încrucişată a imunoglobulinelor de
suprafaţă

Ca antigene TI-1 funcţionează


lipopolizaharidul bacterian (LPS) şi
Antigenele TI-2 prezintă epitopi înalt repetitivi. Antigenele IL-2 induc
activarea limfocitelor Bmature specifice prin legarea încrucişată excesivă a
imunoglobulinelor de suprafaţă. Densitatea epitopilor este critică pentru activarea
limfocitelor B de către antigenele TL-2: o cantitate prea mică de epitopi este
insuficientă pentru legarea încrucişată a receptorilor şi activarea celulelor B; o
densitate prea mare a epitopilor induce anergia limfocitului B.
Capitolul 14
RĂSPUNSUL IMUN CELULAR
Şef lucrări univ.dr. Ginel BACIU
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați

Imunitatea celulară presupune în special dezvoltarea unui răspuns imun față


de:
 Celulele infectate cu virusuri;
 Celulele infectate cu mocroorganisme cu multiplicare intracelulară
(microbacterii, Listeria, corynebacterii etc.);
 Praziți intracelulari;
 Allogrefe;
 Celule tumorale

14.1. Faza premergătoare răspunsului imun cellular

Un microorganism cu dezvoltare intracelulară penetrează în diverse celule și


în particular în macrofage (aflate în stare de repaus și neactivate) și se poate diviza
fără ca acest proces să inducă o reacție imună celulară naturală și specifică.
Macrofagul care a fost infectat cu un microorganism secretă o serie de citokine (IL-
1,IL-6,IL-10,IL-12,TNF α și TNF β) care la rândul lor vor acționa după cum urmează:
 TNF α va activa macrofagul infectat;
 TNFα,TNFβ vor activa macrofagele neinfectate încă;
 TNFα,IL-10,IL-12 vor activa celulele NK.

14.2. Antigenele

Antigenele proteice sunt transformate de catre celulele prezentatoare de


antigen(APC) în peptide de 12 până la 20 de aminoacizi. Acest tip de antigene induce
o dublă imunizare: celulară și umorală.
Un răspuns imun celular față de antigenele neproteinice este foarte probabil
dar repartizarea lor este puțin cunoscută.
14.3. Etapele răspunsului imun celular

Imunitatea celulară intervine în mai multe etape succesive care vor fi


prezentate în cele ce urmează ca o sinteză a noțiunilor deja prezentate anterior reluate
în ordine cronologică:
 Prezentarea antigenului către limfocitele T
Răspunsul celular imediat presupune ca antigernul prezentat limfocitelor să
fie degradat în peptide și asociat cu moleculele NHC II. Dintre celulele prezentatoare
de antigene N(APC) menționăm:
 Celulele dendritice sunt cele mai bune prezentatoare de antigen. Celulele
Langerhans prezente în epiderm (în număr mare) în numeroase țesuturi și ganglioni
nu selecționează antigenul dar îl pot introduce în citoplasmă;
 Macrofagele și limfocitele B- eficiente numai după stimulare.
 Recunoasterea peptidelor antigenice de către limfocitele T helper și
activarea lor
Necesită contactul direct între APC și limfocitele Th, interacțiunea fiind
trimoleculară: TCR, peptide antigenice și HLA clasa II. Moleculele CD4 și
moleculele de aderență consolidează obligatoriu această interacțiune. Toate aceste
interacțiuni duc la activarea și multiplicarea limfocitelor T CD4+ în care intervine IL-
1 (sintetizată de macrofage) și un echivalent pentru celulele dendritice. Rezultatul
acestor procese vor fi :
 Limfocitele T CD4+ activate, IL-2 sintetizată și lanțul α al receptorilor
pentru IL-2 (IL-2R) ceea ce permite o acțiune autocrină și exocrină.
 Multiplicarea limfocitelor T antigen-specifice duce la formarea de clone
celulare specifice antigenului.
 Generarea limfocitelor T citotoxice.
Limfocitele T CD8+ sunt selecționate după specificitatea lor față de antigen
și activate de diferitele interleukine (IL-2,IFNϒ) secretate de limfocitele Th1 activate
în prealabil.
 Recrutarea altor celule cooperante
Prin limfokinele secretate, imunitatea celulară permite recrutarea și activarea unor
celule care nu sunt specifice antigenului:
Celule Macrofage Limfocitul B
Captura de Ag dendritice
Fagocitoza Fagocitoza Endocitoza prin BCR
Infecție virală +++ +++ +++
MHC II ++++ - la +++ +++
Semnal de Constitutiv Inductibil Inductibil
costimulare ++++ - la +++ - la +++
Ag prezent -viruși, alergeni -bacterii
-toxine
extracelulare și
-viruși -bacterii
intracelulare
Localizare -epiteliu -Cavitatea corporală -sânge periferic
-țesut conjuctiv -țesut conjuctiv -țesut -țesut limfoid
-țesut limfoid limfoid
Celulele prezentatoare de antigen(APC)
 Activarea limfocitului Th cu sinteza lanțului α al IL-2R și al IL-2
 IL-2- produsă numai de limfocitele T(în principal CD4+ și numai într-o mică
măsură de către CD8+) are o acțiune autocrină asupra limfocitelor T producătoare
dar și asupra monocitelor, macrofagelor, limfocitelor T CD8+ și a celulelor NK;
 IFN-ϒ- produs în principal de limfocitele T (CD8+ și mai puțin CD4+) dar și de
celulele NK, activează macrofagul, crește sinteza de molecule NHC II, recrutează
celule NK și le activează funcția citotoxică sub efectul TNF- α și împiedică
infectarea celulelor cu virusuri (acțiune antivirală).
14.4. Reglarea răspunsului imun celular

Absența răspunsului la antigen- toleranța se referă la un fenomen specific față


de un antigen particular. Toleranța poate apare ca urmare a procesului de deleție
clonală, care duce la eliminarea cmpletă a limfocitelor T specifice sau a procesului de
anergizare care duce la inhibarea funcțională a aceastora. IL-4,IL-10 și IL-13
orientează răspunsul imun spre răspunsul de tip umoral și îl inhibă pe cel de tip
celular.
Diverse substanțe proinflamatorii cum ar fi histamina și leucotriena LTB4,
reglează negativ hipersensibilitatea întârziată. Unele prostaglantidine activatoare ala
ANPc (ca PGE2) inhibă secreția IL-1 și TNF α, inactivând acțiunea IL-2 și diminuând
expansiunea clonală a limfocitelor T.

14.5. Studiul imunității celulare

Numărarea lucocitelor și subpopulațiilor limfocitare


 Formula sanguină este cea care permite determinarea procentajului și valorii
absolute a neutrofilelor, eozinofilelor și bazofilelor, limfocitelor și monocitelor;
 Numărarea diferitelor limfocite se realizează prin citometria în flux care permite
determinarea:
 Limfocitelor totale(CD3+);
 Limfocitelor T CD4(CD3+,CD4+,CD8+);
 Limffocitelor T CD8(CD3+,CD4-,CD8 +);
 Limfocitelor B(CD19+,CD20+,lgM,DR+);  Celulelor
NK(CD3-,CD19-,CD56+,CD16+);

Teste funcționale
Testele permit exploatarea acestor celule după cum urmează:
Limfocitele T
Testul de transformare limfoblastică prin fitohemaglutină (PHA),PWM(pokeweed
mitogen), concanavalina A(ConA) sau antigene; Cultură celulară cu dozaj de
citokine;
Cultură limfocitară mixtă: răspuns la antigenul MHC;

Intradermoreacții la diferite antigene: tuberculina PPD, anatoxina tetanică,


candidina, antigenul streptococic, antigenul virusului urlian

Macrofagele
 Mișcarea la traversarea unui filtru permite explorarea mobilității macrofagelor și
puterii chemotactice a substanței; limfocitele din sindromul Chediak-Higashi au o
defermibilitate insuficientă care nu le permite migrarea prin porii filtrelor;
 Aderența la diferite substanțe;
 Puterea oxidativă: reducerea tetrazoliumului, a ferocitocromului C;
 Putere bactericidă;
 Fagocitoză.
Celulele Nk
 Citotoxicitatea nespecifică față de celulele eritroleucemice 4562.
Capitolul 15
RĂSPUNSUL IMUN UMORAL
Şef lucrări univ.dr. Ginel BACIU
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați

Răspunsul imun umoral constă în producerea de anticorpi specifici și este


transferabil tranzitoriu de la 3 la 6 săptămâni prin ser la un alt animal. Imunizarea
umorală intervine în:
 Distrugerea bacteriilor extracelulare,
 Neutralizarea virusurilor;
 Inhibarea toxinelor.

15.1. Antigenele

 Natura antigenelor
Natura antigenelor față de care se dezvoltă un răspuns imun umoral
cuprinde: poliozide, proteine, substanțe sintetice, rareori lipide și acizi nucleici sau
anticorpi (în cazul produselor autoimune). Unele antigene, alergenii, determină un
răspuns secundar cu anticorpi lgE. Poliozidele repetitive au proprietatea de a
declanșa un răspuns imun umoral timoindependent unde intervin doar leucocitele B
în locul celor 3 celule din imunitatea umorală timodependentă.

Căi de introducere a antigenelor:


Introducerea antigenului pe cale subcutanată, intramuscular sau intravenos
determină un răspuns imun umoral preferențial cu lgA. Evoluția antigenului poate fi
studiată prin marcajul radioactiv care permite urmărirea progresiunii sale. Evoluția
sa depinde de : calea de administrare, caracterul atingenului și starea imunitară a
gazdei.

Calea intravenoasă
După o primă administrare intravenoasă la un subiect indemn, un antigen
molecular parcurge trei etape succesive:
 Descreșterea rapidă datorată difuziei antigenului în spațiile extravasculare;
 Dispariția lentă datorată catabolismului propriu al antigenului
 Descresterea rapidă după 8-10 zile ca urmare a eliminării formațiunilor imune,
complexele imune rapid fagocitate.
 În cazul antigenelor particulate- celule, bacterii, virusuri sau al antigenelor sub
formă de agregate, eliminarea este mult mai rapidă prin procesul de fagocitoză
care antrenează o imunizare mai precoce.
Antigenul se localizează în principal în ficat (50-80% din doza totală
injectată) și apoi în plămâni, ganglioni și țesutul osos.

Calea subcutanată:
Antigenul rămâne în parte la locul de inoculare. Adăugarea unui adjuvant
menține antigenul în acest loc și favorizează formarea unui granulom inflamator.În
următoarele ore antigenul migrează în sinusurile subcapsulare ale ganglionilor de
drenaj apoi în zona medulară și în final ajunge în 24 de ore în regiunea corticală la
periferia foliculilor primari. În interiorul organelor limfoide, antigenul se regăseste
în celulele fagocitare. În prezența anticorpilor preformați și a complementului unele
antigene se localizează la suprafața celulelor dendritice intrafoliculare din centrii
germinativi. Contactul cu antigenul antrenează importante modificări histologice ale
organelor limfoide:
 Centrii germinativi se dezvoltă în foliculi și persistă mai multe săptămâni. În
paralel apar atât imunoblaști și plasmocite, cât și limfocitele de momorie;
 După 3-4 zile se pot detecta limfocite cu anticorpi membranari apoi celule care
sintetizează anticorpi serici.

Calea respiratorie
Antigenele rezistente la sucurile digestive penetrează în mod preferențial
mucoasa prin celulele M și se localizează în ganglionii mezenterici. Fola digestivă
antrenează dezvoltarea țesutului limfoid la nivel intestinal care rămâne atrofic la
animalele aerice și condiționează existența unui răspuns imun cu predominența lgA-
secretorii dar și a lg A serice. La nivelul căii respiratorii, antigenele traversează
mucoasa bronșică și se pot regăsi în circulația generală.

15.2. Răspunsul imun primar și răspunsul imun secundar

Răspunsul imun primar


Dacă înaintea contactului cu un atigen nu există anticorpi dirijați împotriva
acestuia, la primul contact cu antigenul se dezvoltă un răspuns imun primar cu
urmatoarele caracteristici:

Latența:
 Reprezintă perioada scursă de la contactul cu antigenul până la apariția primilor
anticorpi;

 Variază în funcție de natura antigenului, calea de administrare și doza


administrată
 Durează între 5 și 14 zile, 8-14 zile în cazul infecțiilor bacteriene sau virale

Natura anticorpilor
 Examinarea claselor de anticorpi produși arată că primii anticorpi care
apar sunt de tip lgM, anticorpii din clasa lgG apar câteva zile mai târziu iar nivelul
lor crește pe masură ce nivelul lgM scade.
 În următoarele 2-3 săptămâni în ser predomină anticorpii de tip lgG
 În următoarele luni, eventualii anticorpi care persistă sunt de tip lgG

Afinitatea anticorpilor:
 Este heterogenă și de intensitate medie
 Răspunsul imun primar crește exponențial, timp de câteva zile trece
printr-un vârf între a 4-a și 10-a zi de la producerea primilor anticorpi și scade lent
devenind slab după câteva săptămâni, o cantitate redusă de anticorpi antigen
specifici persistă în lunile care urmează.

Răspunsul imun secundar


Caracteristicile acestui răspuns sunt descrise în cele ce urmează :
 Doza: răspunsul imun secundar poate apare după administrarea unor doze
destul de mici de antigen;
 Latența este redusă la 24 de ore
 Natura anticorpilor: sunt de tip IgG (lgM nu sunt produși)
 Cantitatea de anticorpi produsă este mult mai crescută în comparație cu
răspunsul imun primar;
 Afinitatea anticorpilor - dacă doza de antigen injectată este redusă se
produc anticorpi cu afinitate ridicată;
 Durată: anticorpii produși se mențin timp îndelungat.
Diferența dintre cele două răspunsuri se datorează prezenței limfocitelor B
de memorie din răspunsul imun secundar ale caror caracteristici sunt puțin
cunoscute cu excepția fenotipului particular CD45RO și prezenței izotipului non-
lgM membranar. Determinarea claselor IgM și IgG are o dublă importanță practică:
face imposibilă disctincția între o afecțiune recentă și una mai veche și
recunoasterea unei infecții congenitale

Memoria imună
Modificările calitative și cantitative ale răspunsului imun secundar se
datorează dezvoltării memoriei imune. Memoria imună se stabilește din timpul
răspunsului primar și este specifică (următorul contact cu antigenul antrenează un
răspuns de tip secundar).

Memoria imună și răspunsul primar sunt disociabile: se poate observa un


răspuns secundar în absența tuturor anticorpilor reziduali detectabili. Experimental
se poate induce o preimunizare (inducerea memoriei imune) fără un răspuns primar
detectabil

Heterogenitatea anticorpilor
În cursul imunizărilor succesive, anticorpii sunt heterogeni în cea mai mare
parte. În urma variațiilor situsurilor de legare, se produc modificări ale specificității
și afinității anticorpilor. În cursul răspunsului imun, mai multe clase și subcalse
(izotipuri) coexistă sau se succed. Izotipul anticorpilor condiționează caracteristicile
reacției imune:

Afinitatea anticorpilor pentru antigen:


 Crește pe măsură ce se dezvoltă răspunsul ca rezultat al maturarii răspunsului
umoral
 Cresterea afinității este evidentă mai ales în timpul răspunsului secundar
(anticorpii IgG au cea mai mare afinitate)
 Celulele producătoare de anticorpi de afinitate ridicată sunt stimulate de
concentrații mici de antigene;
 Creșterea afinității anticorpilor (ca urmare a dezvoltării răspunsului imun) poate
fi explicată prin faptul că antigenul descreste cantitativ în timp ce apar primii
anticorpi. Această cantitate redusă de antigen permite selecția celulelor care
conțin lg membranare cu cea mai mare afinitate.
 Specificitatea anticorpilor este variabilă:
 Majoritatea antigenelor utilizate experimental sau întâlnite în natură, prezintă un
număr mare de determinanți antigenici ;
 În cazul unei infecții bacteriene se vor produce anticorpi cu specificități multiple;
 Există heterogenitate printre anticorpii dirijați împotriva aceluiași determinant
antigenic;
 Față de un anumit epitop pot fi produse mai multe familii de anticorpi care diferă
prin părțile variabile dar au capacitatea de-a recunoaște aceeași sușe.
Configurația particulară a situsurilor de combinare conferă moleculei de lg
propietăți antigenice corespunzătoare unui idiotip propriu pentru intreaga clonă
provenită din același limfocit B.

15.3. Aspecte celulare

Celulele prezentatoare de antigen sunt în principal:


 Celule dendritice foliculare care pot să fixeze la suprafața lor antigenul nativ și
mai ales complexele imune, grație receptorilor pentru CR1, CR2 și CR3
mecanism ce intervine peste tot în răspunsul imun secundar;
 Limfocitele B care prin IgM și fără îndoială lgD membranar posedă tot ce este
necesar pentru recunoașterea epitopilor antigenici. Diversitatea rearanjării genice
demonstrează un repertoriu bogat de limfocite B estimat la 10 7 posibilități.
Marea diversitate a receptorilor este adaptată la recunoasterea mai multor
determinanți antigenici ai aceluiași antigen; mutația somatică frecventă în linia
B, conduce la posibilități mult mai mari de diversificare. În consecință există
posibilitatea selecționării de celule care produc anticorpi cu afinitate mai mare;
 Macrofagele

Intervenția limfocitelor Th
Pentru majoritatea antigenelor (mai ales proteice) activarea și etapele
următoare ale răspunsului imun umoral necesită prezența limfocitelor Th CD4+.
Aceasta face să intervină:
 TCR-ul
 APC cu peptide antigenice și MHC II
 Molecula CD4;
 Moleculele de aderență.
 Limfocitele B pot fi direct activate în cazul antigenelor timoindependente de
origine polizaharidică cu epitopi repetitivi. Acesta se realizează prin formarea
unor punți între receptorii de suprafață a membranei celulare. În lipsa
interleukinelor produse de limfocitele T, activarea limfocitelor B este limitată la
sinteza de lgM fără pasajul spre Ig G

Activarea, proliferarea și diferențierea limfocitelor B


 Prima etapă constă în activarea limfocitelor B din stadiul G0 spre stadiul G1
(celula sintetizează ARN și crește în volum):
 Contactul cu antigenul constitue primul stimul;
 În acest stadiu intervine IL-4 și probabil IL-1:
 IL-4 secretată de limfocitele Th poate transforma limfocitele B din stadiul G0 și
G1 și crește expresia moleculelor MHC;
 IL-1 secretată de macrofage are un rol discutabil și nu poate interveni în
stimularea limfocitelor T;
 În acest stadiu, limfocitul B activat exprimă molecule noi: CD23 CD34 si CD40.
 Al doilea timp corespunde proliferării policlonale a celulelor B activate care trec
din stadiul G1 în fazele S și M. Această fază necesită prezența IL-2 și IL-5.
 Ultima fază constă în diferențierea în celule producătoare de anticorpi,
plasmocite. În această fază :
 Secretreția de IL-6 ajută la maturizare;
 Diferitele interleukine permit orientarea izotopică spre sinteza unei clase
particulare de imunoglobuline.
15.4. Reglarea imunității umorale

Fenotipuri care răspund sau nu la anticorpi:


Utilizarea de peptide sintetice simple (compuse din 2 sau 3 aminoacizi) cu
un epitop a permis (prin studii făcute pe cobai și șoareci) descrierea genelor
răspunsului imun(Ir):
 Descrierea zonei I la MHC (regiunea H2) la șoareci corespunde zonei HLA clasa
II la om;
 Pentru acest animal există patru gene: IAα și IAβ pe o parte și IEα, IEβ pe de altă
parte, comparabile cu genele DRA și B, DPA și B și DQA și B la om;
 Animalul răspunde sau nu la un antigen simplu conform MHC-ului său, acest
caracter nu depinde decât de o singură genă 9MHC II de la șoareci);
 Studiile au identificat momentan peptidele care nu pot fi prezente într-un allotip
particular de MHC; acesta poate prezenta câteva miliarde de peptide diferite

Fenotipurile bune sau slab producătoare de anticorpi:


Pornind de la șoareci de câmp, Biozzi a putut obține animale bune sau slab
producătoare de anticorpi. Pentru acesta, șoarecii au fost imunizati cu globule roșii
de oaie care exprimă numeroase antigene cu epitopi diferiti .Șoarecii astfel
imunizați au fost imperecheați și s-a constatat că:
 Șoarecii buni producători de anticorpi, sunt rezistetnți la bacterii extracelulare dar
sensibili la microorganismele intracelulare,
 Șoarecii slab producatori de anticorpi se comportă invers.

Factorii care intervin în reglarea răspunsului imun umoral


 Competiția antigenică

Doza de antigen și modul de imunizare


 O doză prea slabă sau prea puternică, poate să inducă toleranța imună așa cum
arăta experiența lui Mithcinson
 O primă imunizare este urmată de un răspuns suboptimal, probabil datorită
limfocitelor T supresoare care se dezvoltă în final

Competiția antigenică:
 Administrarea injectabilă a unui antigen Y timp de 24-48 de ore, apoi un antigen
X, antrenează un răspuns mai slab față de antigenul Y;
 Competiția antigenică are loc la nivelul limfocitelor

Supresia prin feed-back realizat de anticorpi: anticorpii clasei lgG,


suprimă răspunsul de tip lgM;
Limfocitele T supresoare
 Antigenul declanșează nu numai generarea limfocitelor T helper ci în egală
masură și a limfocitelor T supresoare specifice și nespecifice;

Reglarea idiotipică:
 Injecția de anticorpi arată că poate induce supresia sau cresterea producției de
anticorpi cu idiotipul corespondent;
 Experiențele recente arată că în cazul unui răspuns umoral, anticorpii anti- idiotip
apar spontan și intervin în scăderea nivelului de anticorpi.

Parametrii reglării răspunsului imun


 Fenomenele de reglare negativă intervin pentru a limita amplitudinea răspunsului
și pentru a provoca scăderea nivelului de anticorpi după ce s-a atins un maxim.
 Diferite izotipuri sunt influențate în mod diferit de mecanismele de reglare:
 Anticorpii lgG induc un proces de feed-back negativ asupra anticorpilor
lg M ceea ce explică scăderea numărului de celule primare producătoare
de IgM în timp ce cele producătoare de lgG cresc exponențial;
 Limfocitele T specifice supresoare, apar mult mai activ la răspunsul imun
cu lgG și lgE decât la răspunsul cu lgM;
 Răspunsul lgE este sensibil în mod special la fenomenele de reglare
negativă ca supresia prin lgG și prezența limfocitelor T specifice.
 Un parametru important al procesului de reglare îl reprezintă afinitatea
anticorpilor produși.
 Producția anticorpilor de un anumit idiotip este sub influența factorilor reglatori.

Ținta procesului de reglare


 Antigenul, deci eliminarea sa de exemplu printr-un anticorp poate suprima
răspunsul;

 Limfocitele T helper pot deveni ținta unei celule T supresoare;


 Limfocitul B este la rândul său supra-reglat. Mai mult răspunsul timo-
independent (care nu necesită limfocite Th) poate fi suprimat de limfocitele Ts;
 Anticorpi produși pot fi influențăți de anticorpii anti-idiotip.

15.5. Explorarea și implicația imunității umorale

Teste cantitative
 Numărarea limfocitelor B. Valori normale=1000-4000 /3
 Prin citometria de flux se poate determina procentajul de limfocite B, grație
markerilor pe care îi posedă : CD19,CD20, lg de membrană HLA-DR (normal 9-
20%) și se obține cifra absolută a limfocitelor B (200-400/ 3)
 Dozarea imunoglobulinelor și detectarea lg monoclonale sau anormale
 O apreciere indirectă a lg în zona pentru cea mai mare parte a lgG sau β pentru
lgM și lgA
 Permite decelarea unei imunoglobuline monoclonale dacă are o concentrație mare
(4g\l)
 Imunoelectroforeza proteinelor serice duce la o apareciere semnificativă pentru
lgG lgA și lgM (normal, crestere, scadere) prin raportarea la serul uman normal
care permite evidențierea unei imunoglobuline monoclonale ca o cantitate de
1g \l
 imunofixația: este o tehnică mai sensibilă pentru evidențierea imunoglobulinei
monoclonale; permite identificarea unui lanț de lgM; ea poate să înlocuiască
imunoelectroforeza
 dozarea prin imunonefelometrie a lgG, lgA, lgM și prin radioimunologie sau
imunoenzimologie a lgE (eventual a sublaselor lgG1, lgG2, lgG3, și lgG4)

Teste calitative
 testul de transformare limfoblastică (PWM) sau cu lipopolizaharide bacteriene
(LPS) cercetează peste tot răspunsul limfocitelor B pentru PWM, răspunsul
depinde de limfocitele T sau B care va permite aprecierea influenței celor două
tipui de limfocite

Teste de producere a lg:


o după activarea prin PWM pentru răspunsul umoral T dependent sau prin PLS
pentru răspunsul umoral T independent, un dozaj de imunoglobulină în acest
context permite aprecierea sintezei anticorpilor in vitro
o titrarea alloanticorpilor naturali anti –A și anti-B : apreciază deficitul imun
umoral.
 Dozarea anticorpilor după vaccinare: după vaccinare cu diverse antigene
nepatogene cu o extragere 15 zile mai târziu

Implicații în patologie

În patologia infecțioasă:
 Imunitatea umorală poate fi transferată de la subiecții imuni prin intermediul
serului sau a α-globulinelor
 Utilizarea α-globulinelor nespecifice care nu pot aduce decât anticorpi naturali
sau anticorpi tardivi nu se justifică în hipo sau agama-globulemie;
 Noțiunile de reglare a imunității umorale servesc drept bază în strategiile ei de
vaccinare
 Diagnosticul numeroaselor afecțiuni bacteriene sau virale pe baza detectării
anticorpilor în ser pentru a determina dacă anticorpii din ser corespund unei
afecțiuni recente sau mai vechi, se efectuează două prelevări la interval de 1015
zile; o creștere semnificativă a titrului de anticorpi este relevantă pentru o
infecție în evolutie: determinarea nivelului seric al claselor lgM- infecție recentă
sau lgG infecție veche, permite tranșarea primei evaluări.

În imunopatologie:
 Aglutininele naturale ale grupei sanguine AB0 aparțin în principal clasei IgM dar
și IgG pentru subiecții cu grupa 0
 Anticorpii anti-Rh din clasa lgG- injectarea de lgG anti-Rh permite prevenirea
apariției anticorpilor corespondenți după o sarcină Rh + la o femeie Rh – ;
pentru a obține rezultate administrarea trebuie făcută în cele 3 zile după nastere.
 Desensibilizarea permite modificarea în mod empiric a producției de anticorpi lgE
spcifici.

Rezumat
Introducerea antigenului pentru prima oară în organism determină un
răspuns imun celular și un răspuns imun umoral. Pornind de la un număr limitat de
limfocite T și B preexistente care pot recunoaște antigenele, răspunsul imun induce
în decurs de 5-14 zile la producerea de limfocite T citotoxice și anticorpi. Acest
răspuns determină diferite reacții imune capabile să elimine surplusul de antigen și
microorganismele care îl exprimă.
Răspunsul imun celular necesită prezența celulelor prezentatoare de antigen
(APC), a celulelor Th1 care recrutează alte celule mononucleate nespecifice.
Citokinele cele mai importante ale răspunsului imun sunt: IL-2 și IFN
În cazul răspunsului imun umoral există diferențe semnificative între
răspunsul primar sau secundar:

 Răspunsul primar nu apare decât după a 6-a sau a 14-a zi și se caracterizează prin
producerea de lgM;
 Răspunsul secundar, grație limfocitelor de memorie este spontan, rapid și în
general specific

Citokinele cele mai importante în răspunsul imun umoral sunt: IL-2,IL-


4,IL-5 și IL-6.
Capitolul 16
FAZELE RĂSPUNSULUI IMUN ŞI
COOPERAREA DINTRE CELULELE IMPLICATE

Edificarea unei reacţii imune este un proces complex realizat pe parcursul


mai multor zile, în care participă un număr mare de celule de tipuri diferite, cu
scopul menţinerii homeostaziei (a eliminării antigenelor străine).
Pentru ca întreaga aparatură complexă de apărare imună să funcţioneze
perfect, răspunsul să fie nu numai eficient dar şi nedăunător pentru organism, este
necesară o strânsă cooperarea între toate celulele şi factorii participanţi la acest
răspuns. Alterarea oricărei verigi a acestui lanţ poate provoca slăbirea sau lipsa
răspunsului imun (imunodeficienţe, imunosupresii) sau răspusuri supradimensionate
ori inadecvate (alergii, boli autoimune).
Toate răspunsurile imune sunt iniţiate de recunoaşterea Ag străine, proces
care duce la activarea limfocitelor cu receptori specifici şi culminează cu
mecanisme care mediază funcţia fiziologică a răspunsului (eliminarea antigenului).
Elel pot fi împărţite în trei faze: faza de recunoaştere, faza de activare, faza
efectoare.

16.1. Faza de recunoaştere a antigenului

Denumită şi ramura aferentă a răspunsului imun, constă în legarea Ag străin


la receptorii specifici antigenului limfocitelor mature şi activarea acestor limfocite.
Ea reprezintă faza de inducţie a reacţiei faţă de agenţii nocivi externi,
ţesuturile distruse sau transplantele străine.
Fig.16.I. Transmiterea independentă a semnalelor de activare a limfocitului T

Celulele din sistemul imun care răspund în cursul fazei de inducţie sunt
limfocitele T şi B antigen specifice. Limfocitele B, celule ale imunităţii umorale,
exprimă pe suprafaţă mIg (sau sIg) care leagă moleculele străine, proteine,
polizaharide, lipide sau alţi compuşi chimici aflaţi sub formă liberă extracelulară
sau asociată cu celulele. Limfocitele T, responsabile de imunitatea celulară, exprimă
receptori care recunosc doar scurte secvenţe peptidice din antigenele proteice. LT au
proprietatea de a recunoaşte şi răspunde numai la peptidele antigenice care sunt
prezente pe suprafaţa altor celule.
Pentru activarea limfocitelor sunt necesare două semnale stimulatoare:
primul generat de unirea cu antigenul specific, al doilea numit co-stimulator este
furnizat de celulele accesorii şi celulele helper. Primul semnal duce la anergia
limfocitului pe când stimularea cu o combinaţie de două semnale are ca rezultat
activarea. Celulele precursoare specifice pentru u Ag self vor fi eliminate sau
inactivate, deoarece atunci când ele apr, nu există celule specifice cu care să
coopereze. În absenţa semnalului 1 se extind celulele precursoare pentru Ag străine.
Ele vor putea ulterior interacţiona cu alte celule, pentru a genera un răspuns imun
puternic faţă de moleculele străine, stunci când vor fi confruntate cu antigenul non-
self.

16.1.1. Intrarea limfocitelor în organele limfoide secundare şi recircularea lor

În organele limfoide secundare au loc principalele evenimente ale


răspunsului imun: întâlnirea cu antigenul, recunoaşterea acestuia, activarea
limfocitelor, dezvoltarea răspunsului imun, discriminarea (self sau non-self) şi
reglarea răspunsului imun.

Agenţii patogeni, sau produsele lor, din zonele periferice sunt transportaţi
prin limfă în ganglionii limfatici. Patogenii care intră direct în sânge vor fi reţinuţi
în splină, iar cei din mucoase în plăcile Peyer sau în amigdale. Toate aceste organe
conţin APC specializate atât în captarea antigenului cât şi în activarea LT, fiind
numite APC profesionale sau profesioniste: celulele dendritice, macrofagele,
limfocitele B.
LT naïve circulante părăsesc sângele şi ajung în venulele endoteliate
superioare a organelor limfoide. După traversarea peretelui vaselor, ele intră în
cortexul ganglionului unde pot să se mişte liber, să aibă loc întâlnirea cu APC şi
“trecerea în revistă” a epitopilor expuşi de acestea.
Primele etape, ce conduc de la limfocite naïve recirculante la LT Ag-
specifice activate, implică interacţiuni Ag nespecifice cu alte celule. Interacţiuni
similare conduc la generarea celulelor T efectoare, care migrează în ţesuturile
periferice şi joacă un rol important în ataşarea de celulele ţintă şi distrugerea
acestora.
Spre deosebire de limfocitele T, LB naïve şi activate se localizează doar în
organele limfoide secundare şi măduva oaselor; ele nu migrează la locul inflamaţiei
deoarece produsul lor, anticorpii, acţionează la distanţă, deci nu este nevoie să
ajungă la acel nivel. Celulele B cu memorie au tendinţa de a domicilia în centrii
germinativi ai foliculilor limfatici, fenomen mediat de VLA-4, locul unde Ag este
reţinut pe o perioadă lungă.

16.1.2. Prezentarea antigenului de către APC profesioniste

APC au două funcţii importante:


 Capturează şi scindează microorganismele şi/sau moleculele de Ag în peptide
antigenice, de mărime adecvată pentru a putea reacţiona cu LT
 Conduc aceşti epitopi pe suprafaţa lor, menţinându-i la acest nivel mult timp, şi îi
transportă în organele limfoide secundare pentru a deveni accesibile limfocitelor
care le traversează.
Funcţia de APC profesioniste este îndeplinită de trei tipuri celulare:
macrofage, celule dendritice şi limfocite B.

16.2. Faza de activare

Faza de activare din răspunsul imun constă dintr-o succesiune de


evenimente induse în urma recunoaşterii specifice a Ag de ătre limfocite. Ca
răspuns la legarea antigenului, toate aceste celule activate suferă două modificări
majore:
 Proliferarea – care duce la formarea unor clone de limfocite Ag-specifice şi, ca
urmare, la amplificarea răspunsurilor de protecţie.
 Diferenţierea descedenţilor limfocitelor stimulate de Ag fie în celule efectoare,
care au funcţia de eliminare a Ag, fie în celule cu memorie, care supravieţuiesc
şi sunt gata să răspundă la re-expunerea la Ag.

Activarea celulelor T şi B urmată de proliferarea şi diferenţierea lor


reprezintă imunitatea adaptativă. Limfocitele B se diferenţiază în celule
producătoare de Ac, plasmocite, anticorpii secretaţi de aceştea leagă Ag şi
declanşează mecanismele de eliminare a lor. Unele LT se diferenţiază în celule care
activează limfocitele B (Th2), altele stimulează fagocitele pentru ca să omoare
microbii intracelulari (Th1), iar o subpopulaţie distinctă lizează direct celulele care
produc Ag străine (Tc).
Pentru a permite ca un număr mic de celule, care răspund la un Ag, să
realizeze multiple funcţii ce conduc la eliminarea acestuia sunt importante două
aspecte ale activării limfocitelor:
 Recunoaşterea Ag declanşează numeroase mecanisme de amplificare care cresc
rapid numărul celulelor care răspund la Ag respectiv;
 Limfocitele activate emigrează eficient la locurile intrării şi/sau persistenţei Ag.

16.3. Faza efectoare

Faza efectoare a răspunsului imun reprezintă stadiul în care limfocitele,


activate specific, îndeplinesc funcţii care duc la eliminarea antigenului. Limfocitele
care funcţionează în faza efectoare a răspunsului imun sunt denumite celule
efectoare.
În această fază acţionează atât mecanisme celulare, prin citotoxicitate
directă şi fagocitoză, cât şi cele umorale – anticorpii şi citokinele. Distrugerea, liza
celulelor infectate şi/sau a agenţilor patogeni se realizează fie prin modalităţi
extracelulare, fie intracelular. Unele celule efectoare acţionează direct specific – Tc,
ori nespecific – NK, LAK, macrofagele activate, PMN. Altele prin intermediul
anticorpilor specifici, au activitate citotoxică anticorp-dependentă (ADCC).
Anticorpii, ca mediatori ai imunităţii umorale, au un rol efector important în
îndepărtarea antigenelor străine prin neutralizare, aglutinare, opsonizare, activarea
complementului şi ADCC.
Declanşarea activităţii funcţionale limfocitare se produce în momentul
întâlnirii şi legării TCR de antigenul specific: MHC, fără a mai fi necesare
semnalele co-stimulatoare şi impliă interacţiuni celulare care conduc fie la
distrugerea celulei ţintă infectată, fie la activarea ei.
Activarea celulelor efectoare se produce la nivelul zonelor inflamatorii prin
intermediul unor molecule membranale şi prin eliberarea unor mediatori solubili –
citokine – care acţionează direct asupra celulei ţintă căreia îi modifică
comportamentul. Unele acţionează nu numai local (efect paracrin) ci şi la distanţă
(efect endocrin), influenţând sistemul nervos, ficatul, măduva osoasă, ţesutul
muscular.
Acţiunea concentartă a limfocitelor T are ca efect declanşarea unei cascade
de evenimente, locale şi sitemice, de o mare complexitate. Limfocitele Th1 activate
local secretă citokine care stimulează toate componentele imunităţii înnăscute
nespecifice, care sunt implicate în apărarea faţă de microbi, chiar în lipsa
răspunsurilor imune – leucocitele, complementul, mastocitele, citokinele –
mediatoare ale inflamaţiei. Faza efectoare a răspunsului imun ilustrează un concept
fundamental – răspunsurile imune specifice servesc la amplificarea şi concentrarea
asupra Ag străine a unei mari varietăţi de mecanisme efectoare, care sunt însă
funcţionale şi în absenţa activării limfocitelor.
Capitolul 17
RĂSPUNSUL IMUN ÎN ACŢIUNE
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați

17.1. Imunitatea antitumorală

În cadrul imunităţii antitumorale intervin verigi imunoprotectoare (care


ajută organismul să se apere eficient) şi imunofacilitatoare (care favorizează invazia
tumorală)

17.2. Imunitatea antiinfecţioasă

17.2.1. Imunitatea naturală


Prin imunitate sau rezistenţă naturală, înăscută sau congenitală se înţelege
capacitatea unui organism de a fi rezistent faţă de un agent infecţios, în absenţa unui
răspuns imun detectabil. Această proprietate este înăscută pentru organismele unei
specii şi în mod obişnuit este absolută, adică toţi indivizii speciei respective sunt
rezistenţi faţă de un anumit patogen, chiar în cazul inoculării cu doze mari ale
agentului infecţios. De exemplu, omul este rezistent la agenţii patogeni care produc
zoonoze (agentul pestei bovine, al pestei porcine, al holerei găinilor etc.), iar
animalele sunt rezistente la gonoree, rujeolă, oreion, dizenterie, gripă etc.
Starea de rezistenţă naturală nu este condiţionată de contactul anterior cu
agentul patogen respectiv, ci este consecinţa unei modalităţi prompte de reacţie a
organismului. Starea diametral opusă este aceea de receptivitate sau de sensibilitate
(susceptibilitate), caracteristică organismelor care, ca rezultat al agresiunii unui
agent patogen, reacţionează prin apariţia unui proces infecţios. Starea de
nereceptivitate este, uneori, relativă, în sensul că există deosebiri individuale de
reactivitate în cadrul speciei, unii indivizi fiind total rezistenţi, iar alţii prezintă
diferite grade de receptivitate. Răspunsul diferit al organismelor unei specii, la
contactul cu un agent patogen, este rezultatul eficienţei variabile a forţelor de
apărare a organismului, care, izolate sau în asociaţie, opun agentului patogen o
barieră de nepătruns, determină inhibarea multiplicării sau distrugerea lui în ţesuturi
sau umori, precum şi neutralizarea şi eliminarea substanţelor toxice eliberate.
Diferenţele sunt, probabil, rezultatul acţiunii unor factori genetici. De exemplu, oile
din Alger sunt mult mai rezistente la infecţia cărbunoasă (produsă de B. anthracis),
decât cele din Europa. La primele, macrofagele conţin un număr mai mare de
lizosomi şi enzimele componente au activitate hidrolitică mult mai intensă. S-au
evidenţiat diferenţe de sensibilitate a raselor umane la tuberculoză: populaţiile
africane sunt mai sensibile. Influenţele de ordin genetic asupra rezistenţei naturale
au condus la concluzii de ordin practic. Pe acest criteriu se face selecţia populaţiilor
(liniilor) genetic pure ale animalelor de laborator, care au o rezistenţă foarte mare
faţă de un agent patogen sau o sensibilitate deosebită.
Ori de câte ori un agent patogen vine în contact cu un organism neimunizat,
iniţierea procesului infecţios este stopată, în primul rând prin intrarea în acţiune a
mecanismelor rezistenţei constitutive, nespecifice, reprezentate de barierele
mecanice (tegumentul şi mucoasele), de componentele moleculare antiinfecţioase a
căror sinteză este amplificată în reacţia inflamatorie, de componentele celulare care
au capacitatea de fagocitoză. Ulterior, dacă barierele rezistenţei nespecifice au fost
depăşite, intră în acţiune sistemul imunitar. Mecanismele de apărare antiinfecţioasă,
specifice şi nespecifice, sunt strâns integrate funcţional, astfel încât, acţiunea lor
este totdeauna combinată. De exemplu, epiteliul tubului digestiv secretă lizozim, ca
factor al rezistenţei înăscute, iar în stratul de mucus care îl tapetează se găseşte IgA,
ca factor al imunităţii dobândite.
Imunitatea antiinfecţioasă poate fi activă sau pasivă.
 Imunitatea naturală activă – aici se înscrie inducerea imunoprotecţiei, fie prin
boală manifestă clinic, fie prin infecţie inaparentă. Există multiple exemple de
infecţii care, odată contractate de organism conferă acestui imunitate protectoare
de lungă durată: bacterioze (febra tifoidă, tetanosul, difteria, etc); viroze (rujeola,
rubeola, poliomielita, etc)
 Imunitatea naturală pasivă – este asigurată de către transferul de anticorpi
materni pe cale transplacentară. Este explicaţia rezistenţei relative a nou-
născutului faţă de infec,tii, în primul trimestru de viaţă comparativ cu trimestrele
II şi III de viaţă, când titrul anticorpilor materni a scăzut datorită catabolizării lor
fiziologice.

17.2.2. Imunitatea indusă

 Imunitatea indusă activă – se referă la vaccinare. Orice vaccin reprezintă, într-


o accepţiune globală o suspensie de germeni sau de subfracţiuni ale acesteia,
tratate astfel încât în laborator, şi-au pierdut capacitatea patogenă, dar şi-au
păstrat-o pe cea imunogenă.
Preparatul vaccinal trebuie să fie eficient, adică să inducă un răspuns imun
protector, a cărui memorie să se păstreze în timp şi, pe de altă parte, să prezinte un
grad înalt de siguranţă, adică să nu determine efecte secundare defavorabile.

Administrarea unui vaccin se face pe baza unei strategii bine definită.


Scopul vaccinării poate fi eradicarea, eliminarea sau limitarea unui proces
infecţios.
Eradicarea semnifică dispariţia agentului patogen, consecutiv acţiunii de
vaccinare.
Eliminarea corespunde dispariţiei manifestărilor patologice, deşi agentul
patogen se păstrează în populaţia umană sau animală.
Limitarea semnifică posibilitatea controlului unei maladii infecţioase până
la un nivel la care nu mai reprezintă o problemă de sănătate publică.
În general, vaccinurile se administrează înainte de a se produce infecţia cu
tulpina sălbatică a agentului patogen. Face excepţie vaccinul rabic, care se
administrează după ce s-a produs o presupusă infecţie. Faptul este posibil, deoarece
infecţia rabică are o perioadă lungă de incubaţie şi permite ca preparatul vaccinal să
inducă un răspuns imun eficient, care modifică evoluţia infecţiei cu o tulpină de
virus "de stradă".

 Vaccinuri bacteriene – pot fi solubile sau corpusculare.


 Vaccinurile bacteriene solubile se mai numesc toxoizi sau
anatoxine, şi sunt constituite din toxine bacteriene tratate in vitro cu
formol.
 Vaccinurile bacteriene corpusculare se clasifică în: inactivate
(preparate prin tratarea in vitro a suspensiei de germeni cu diferiţi
agenţi inactivanţi, termici fizi sau chimici); atenuate (obţinute prin
selecţie de mutante nepatogene)
 Vaccinurile virale – inactivate (determină imunitate umorală sistemică,
de durată variabilă, mai puţin imunitate mediată celular şi locală – vaccinul
antigripal, vaccinul antirabic, etc)virale (pot fi vii atenuate sau identice antigenic cu
unele virusuri nepatogene pentru om; conferă imunitate umorală şi celulară,
sistemică şi locală de lungă durată – vaccinul antipoliomielitic, vaccinul antivariolic

 Imunitatea indusă pasivă


 Seroprofilaxia şi seroterapia – constă în administrarea preventivă
sau terapeutică de ser de animal, hiper-imunizat în prealabil cu
anatoxine.
 Administrarea de imunoglobuline IgG umane – administrarea, în
scop profilactic, a concentratelor de IgG umane normale sau
specifice.

17.2.3. Imunitatea antibacteriană

 Antigene bacteriene – pot fi solubile şi corpusculare:


 Antigenele solubile – cuprind exoenzime, exotoxine.
 Antigenele corpusculare – pot fi legate de capsulă (pneumococi), peretele
celular (proteina M a sterptococului beta-hemolitic), cili, fimbrii (gonococi).
 Forme ale imunităţii antibacteriene
 Imunitatea umorală
 Imunitatea umorală sistemică: anticorpii antibacterieni sistemici pot fi
împărţiţi după mai multe criterii:
 După mecanismul specific de unire cu antigenul corespondent:
 Inhibarea proliferării bacteriilor-antigen dincolo de poarta de intrare,
prin activarea complementului şi prin blocarea transportării
substanţelor nutritive necesare desfăşurării metabolismului normal
al celulei bacteriene;
 Activarea fagocitozei bacteriene de către granulocitele nutrofile
(opsonizare)
 Stăvilirea efectelor unor factori antifagocitari bacterieni prin legare şi
neutralizare specifică;
 Diminuarea invaziei prin blocarea specifică a factorilor corpusculari
şi enzimatici de virulenţă;
 Neutralizarea exotoxinelor, în umori (tetanică, difterică, botulinică,
gangrenoasă, eritrogenă streptococică)
 După tehnicile de detectare
 aglutine: anti-Salmonella typhi, anti-Brucella, anti-Rickettsia
prowazecki, etc.
 anticorpi fixatori de complement: anti-Treponema pallidum, anti-
Brucella,etc.
 precipitine: anti-Bacillus anthracis, anti-toxină difterică, etc.
 anticorpi detectaţi prin imunofluorescenţă: anti-Treponema pallidum
 anticorpi neutralizanţi: anti-streptolizină O (ASLO), anti-toxină
tetanică, etc.
 După efectele protectoare specifice:
 Anticorpi protectori: aglutinaţi anti-salmonella, antitoxină difterică,
etc.
 Anticorpi neprotectori: neutralizanţi ASLO, anti-micobacterieni, etc.
 Imunitatea umorală locală: se exercită la nivelul tegumentelor şi
mucoaselor, datorită imunoglobuli-nelor IgA.
 Dinamica sintezei de imunoglobuline locale
 Antigenele bacteriene, aflate la suprafaţa pielii sau mucoaselor
exercită un stimul specific;
 Stimulul antigenic (semnalul) este transmis limfocitelor B, cu
receptori BCR, din derm sau submucoasă;
 În urma receptării semnalului, are loc transformarea blastică
specifică a limfocitelor B, cu apariţia finală de plasmocite;
 Plasmocitele sintetizează molecule monomerice de IgA sau lanţuri J;
 Se produce cuplarea, la nivelul dermului sau submucoasei, a lanţului
J cu monomerii IgA, din care rezultă dimerii IgA;
 În cursul traversării traseului dinspre derm sau mucoasă către
suprafaţa epiteliului, are loc cuplarea dimerilor IgA cu piesa
secretorie, rezultând molecula activă IgA secretorie, aptă a se uni cu
antigenul bacterian şi de a-l neutraliza specific.
 Mecanisme efectorii ale imunităţii umorale locale.
Legarea specifică a antigenelor bacteriene la nivelul tegumentului şi
mucoaseloe de către moleculele IgA secretorii se defăşoară prin mai
multe modalităţi: aglutinarea corpilor bacterieni; împiedicarea ataşării
bacteriilor-antigen de mucoasă, prin fimbrii, cu compromiterea
procesului de “colonizare”, premergător invaziei dincolo de poarta de
intrare; neutralizarea specifică a toxinelor bacteriene şi a unor enzime
de virulenţă.
 Imunitatea mediată celular: intervine prioritar în infecţiile cronice, cu
tendinţa de localizare a germenilor în profunzimea ţesuturilor, descărcări
periodice în sânge şi diseminări consecutive.

17.2.4. Imunitatea antivirală

Răspunsul specific faţă de agenţii virali prezintă unele proprietăţi:


 Ca şi în bacterioze, răspunsul imun sistemic umoral sau mediat celular, poate fi
primar sau secundar. Eficienţa verigii efectorii este prezentă numai în perioada
de circulaţie liberă a virusului în tumori.
 Antigenele virale provin din elemente structurale ale particulei virale şi din
proteine modificate la nivelul situsurilor de suprafaţă ale celulei virus-infectate.
 Legătura specifică antigen viral-imunoglobulină se realizează uneori în două
etape: iniţială – caracterizată printr-un complex imun mai labil, cu posibila
reactivare a virusului-antigen din complex; tardivă – cu fixarea fermă şi
ireversibilă a virusului în complex.
 În afara legăturii posibile cu autoimunitatea unele virusuri pot fi implicate în alte
fenomene imunopatologice, ca şi în imunotoleranţă.

Fig.17.I. Inducerea unei reacţii de auto-imunitate prin mimetism molecular

17.2.4.1. Antigene virale

a) Clasificare
 După localizare: nucleocapsidale sau capsidale (antigenele de tip ale
anterovirusuri); de înveliş (antigenele hemaglutinat şi neuraminidazic ale
virusului gripal); “solubile” – eliberate în mediul culturii celulare în timpul
multiplicării virusului din produsul patologic inoculat în cultură.
 După imunogenitate: puternic imunogene, slab imunogene
 După specificitate: de grup (arbovirusuri), de tip (polivirusuri), de subtip sau
de variantă antigenică (virusuri gripale)
 Antigenele virale, exprimate pe suprafaţa unei celule infectate cu un virus
oncogen (retrovirusuri de tip C)

b) Variaţia antigenică la virusuri


 Virusuri gripale – în timpul circulaţiei în populaţia umană (sau transfer de la
om la animal şi invers) se pot selecta variante antigenice diferite de cea care a
circulat anterior.
 Virus HIV- modificările antigenului de înveliş pg120 marchează un ritm mult
mai rapid ca la virusurile gripale de tip A.
 Enterovirusuri – în cadrul tipurilor principale de polivirus, pot apărea variaţii
antigenice, care uneori se corelează cu neuropatogenitatea tulpinii. Există
tulpini de enterovirusuri nepoliomielitice foarte bogat antigenic – “tulpini
prime” apte să exprime un mozaic de epitopi intratipici, ceea ce crează
dificultăţi în realizarea tehnicii de seroneutralizare.

Fig.17.II. Inducerea unui răspuns auto-imun prin activarea de celule T virus-


specifice

17.2.4.2. Imunitatea umorală în viroze

a) Imunitatea umorală sistemică.


 Dinamica anticorpilor antivirali sistemici. Răspunsul umoral primar
sistemic se caracterizează prin apariţia precoce a imunoglobulinelor IgM,
urmată de cea a IgG, în ambele cazuri titrul atingând un nivel nu prea ridicat
cu epuizare rapidă. În răspunsul imun umoral secundar sistemic, concentraţia
IgG creşte exponenţial, cu atingerea unui nivel înalt. Factorii care
influenţează dinamica imunoglobulinelor antivirale sistemice sunt: numărul
stimulărilor cu antigen viral; concentraţia antigenului imunizant; ritmul
imunizărilor; circulaţia sau cantonarea agentului viral imunizant, pentru o
perioadă mai lungă sau mai scurtă, în umori sau în ţesuturi.
 Categorii de anticorpi antivirali sistemici. Imunoglobulinele specific
sintetizate consecutiv stimulării cu antigene virale a organismului pot fi, în
raport cu mecanismul de legare în complexul imun: seroneutralizante
(enteroviroze); inhibitoare ale hematglutinării (gripă); fixatoare de
complement (adenoviroze).

b) Imutatea umorală locală


La nivelul tegumentelor şi mucoaselor, antigenele virale pot fi neutralizate
specific datorită imunoglobulinelor IgA secretorii, care împiedică în mare măsură
intrarea virusurilor dincolo de poarta de intrare. Exemple de acţiune puternică a IgA
secretorii în viroze, raporată la diverse suprafeţe biologice:
 Piele: virusuri din grupul Herpes; poxvirusuri
 Mucoasa căilor respiratorii: virusuri gripale, rinovirusuri;

 Mucoasa intestinală: enterovirusuri, rotavirusuri;

c) Proprietăţile legăturii specifice antigen viral-anticorp


 Legătura IgM-virus. Deşi molecula IgM este pentavalentă ataşarea sa pe
particula virală se face cu unul sau două dintre situsurile combinative,
legătura fiind “neeconomică” şi mai fragilă decât legătura IgG-virus sau IgA-
virus.
 Legătura IgG-virus: impactul dintre imunoglobulina IgG specifică şi
antigenul viral corespodent are drept rezultat neutralizarea particulei de
virus.Această legătură este economică, deoarece toate situsurile combinative
imunoglobulinice leagă toţi epitopii de suprafaţă ai virionului.
 Legătura IgA-virus: complexul specific IgA seric-antigen viral este destul de
slab, în timp ce complexul IgA secretor-virus, la suprafaţa pielii sau
mucoaselor, are un caracter ferm, solid, contribuind la stăvilirea invaziei
virale dincolo de poarta de intrare.

17.2.4.3. Imunitatea celular-mediată antivirală.

În sprijinul intervenţiei imunităţii mediate celular în viroze, există date


clinico-experimentale, la care se adaugă modificarea unor parametri de imunitate
celulară.

a) Date clinico-experimentale
 Nu rareori, se constată lipsa paralelismului între titrul anticorpilor antivirali
sistemici şi evoluţia clinică a unor viroze.
 În cursul unor viroze experimentale sau naturale, se constată post-mortem
hipertrofia zonelor timoependente din splină şi ganglioni limfatici.
 În infecţiile virale experimentale, efectuate la animale imunosupresate,
generalizarea infecţiei şi moartea animalului se instalează în scurt timp.

b) Modificarea unor parametri de imunitate celulară


 Experimental s-au notat intradermoreacţii de tip întârziat pozitive, după
injectarea unor antigene virale.
 În infecţia gripală, ca şi în alte infecţii, limfocitele T ale subiectului puse în
contact in vitro cu antigenul viral reacţionează pozitiv.
 Testul de imunocitoliză directă in vitro, folosind celule ţintă radiomarcate cu
crom, pretratate cu antigene virale, în prezenţa limfocitelor T provenite de la
subiecţi imunizaţi cu virusul omolog, prezintă valori semnificative ale
pozitivităţii.
 Experienţele cutransfer limfocitar au demonstrat conferirea rezistenţei
specifice protectoare faţă de inucularea de irus antigripal virulent.

17.2.4.4. Citotoxicitatea naturală şi virusurile

Virusurile reprezintă factori biologici care stimulează celulele NK şi


macrofagele, în determinarea citolizei naturale, fie prin mecanism direct (potenţarea
exprimării receptorilor celulei efectorii pentru recunoaşterea celulei ţintă), fie
indirect, prin stimularea sintezei de interferon endogen, la rândul său factor de
activare a acestei forme de citotoxicitate- element important în apărarea
antitumorală.

17.2.4.5. Autoimunitatea şi virusurile.

Infecţia virală poate declanşa procese autoimune prin mai multe


mecanisme:
 Modificarea antigenelor self spre non-self de către virusuri : artrita
reumatoidă, lupusul eritematos diseminat, hepatitele cronice;
 Alterarea capacităţii normale de recunoaştere a antigenelor de către
limfocitele B sau T, prin modificarea virus-indusă a structurii receptorului
BCR sau TCR: recunoaşterea unui antigen self normal de către limfocite
anormale.
 Instalarea unui dezechilibru al limfocitelor imunomodulatoare, prin
hipertonus virus-indus al subsetului CD4+ Th2, care stimulează producţia de
autoanticorpi faţă de diverse autoantigene modificate.

17.2.4.6. Imunosupresia virală

Gama efectelor imunodepresive ale virusurilor este foarte largă, culminând


cu anihilarea cvasi-completă a reactivităţii specifice din cursul infecţiei cu virusul
HIV.

a) Date clinice, epidemiologice şi experimentale.


Din punct de vedere clinic, se cunoaşte evoluţia severă a unor infecţii
antibacteriene, asociate sau survenite consecutiv unor viroze: rujeolă, gripă, etc.
Datele epidemiologice arată că intradermoreacţia la tuberculină poate fi fals
negativă timp de 2-3 săptămâni după apariţia erupţiei din rujeolă, pretând la
eludarea din ignoranţă a unui focar de tuberculoză activă.
Informaţiile experimentale confirmă datele clinico-epidemiologice. S-a
dovedit diminuarea răspunsul blastic limfocitar in vitro la fitohemaglutină sau la
antigene, precum şi negativitatea testelor de inhibiţie a migrării macrofagelor sau de
imunocitoză directă, în cazul introducerii în sistemul de lucru a unor agenţi virali:
virusul HIV, virus gripal, etc.

b) Mecanismele imunosupresiei virale


 Efectul citocid direct al virusurilor limfotrope asupra bagajului de limfocite
ale organismului: virusul HIV, virus hepatic B, C, D

 Fixarea virusului prin competiţie cu epitopii antigenici pe receptorul TCR sau


BCR cu împiedicarea exercitării funcţiei de recunoaştere în imunitatea
protectoare: virus rujeolos, virus HIV.
 Interferarea agentului viral cu unele căi metabolice de activare a limfocitelor
purtătoare de receptori TCR sau BCR prin situarea lui pe căile de iniţiere a
semnalului fosfo-tirozin-kinazei, cu stoparea procesului de transformare
blastică specifică în prezenţa antigenului.
 Efectele virus-induse de alterare a cascadei citokinice, cu creşterea tonusului
treptelor supresoare, inclusiv prin deprimarea limfocitelor CD8 + 11b+: virus
HIV, virus citomegalic.

17.2.4.7. Imunotoleranţa şi virusurile

În unele viroze, starea de imunotoleranţă defineşte un “echilibru” între


virusul infectantşi organism. Agentul viral circulă liber în umori, se multiplică chiar
în ţesuturi, fără a declanşa un răspuns imun aferent şi nici fenomene patologice
evidente. Apare posibilitatea existenţei unei imunotoleranţe constituţionale faţă de
unele virusuri, ceea ce poate preta la un insucces al vaccinării cu virusul respectiv.

17.2.4.8. Imunopotenţarea virală

Există numeroase semnalări privind rolul unor verigi imune în agravarea


evoluţiei unor viroze, experimentale sau naturale ca : gripă, rujeolă, etc.
Mecanismele incriminate în imunopotenţarea virus-indusă pot fi grupate: 
Anticorpii IgG pot modifica parţial suprafaţa virionului, facilitând pătrunderea
acestuia în celula pentru care prezintă tropism şi desfăşurarea mai accelerată a
infecţiei virale de tip litic.
 Complexele specifice IgG-antigen viral intră mai uşor în celula gazdă, comparativ
cu virionii necomplexaţi cu anticorpi.
 În cazul virusurilor cu tropism leucocitar prezenţa receptorilor pentru fragmentul
Fc al anticorpilor antivirali pe suprafaţa leucocitelor , facilitează prin cooperarea
cu receptorii celulari pentru virus, intrarea virionului în leucocit şi derularea
ulterioară a ciclului viral de tip litic.

17.2.5. Imunitatea antiparazitară

17.2.5.1. Antigene parazitare

a) Caracteristici ale antigenelor parazitare


 Datorită dimensiunilor şi complexităţii de organizare tisulară, pe suprafaţa
paraziţilor se exprimă un număr mare de epitopi antigenici;
 Mulţi dintre paraziţi parcurg mai multe stadii ale ciclului lor de multiplicare în
organismul gazdei purtătoare, există antigene proprii anumitor stadii.

b) Clasificarea antigenelor parazitare


Din punct de vedere al localizării şi al dimensiunilor lor moleculare,
antigenele paraziţilor patogeni pentru om se împart în: legate de corpul parazitului;
solubile (toxine parazitare eliberate în umori sau la suprafaţa mucoasei unde se
localizează agentul respectiv)

c) Variaţia antigenică
În cursul desfăşurării ciclului de multiplicare a parazitului apar numeroase
modificări ale epitopilor antigenici, ceea ce conferă parazitului capacitatea de a
scăpa de sub controlul imun protector al anticorpilor specifici IgG sistemici.

d) Mimarea şi mascarea
 Unii paraziţi (protozoare, helminţi) sunt capabili să mimeze diverse antigene
self din organismul gazdei umane, ceea ce duce uneori la asocierea în procese
autoimune pe linie umorală.
 Paraziţii (helminţi) pot fixa pe peretele celular antigene de
histocompatibilitate self umane, ceea ce induce un fenomen de “ecranare”,
astfel încât antigenele specifice parazitului nu mai sunt recunoscute de către
sistemul imun al gazdei.

17.2.5.2. Imunitatea umorală antiparazitară

a) Imunitatea umorală sistemică


 Modalităţi de unire specifică a anticorpilor sistemici cu antigenele
parazitare corespondente: imunoglobulinele sistemice pot fixa antigenele
parazitare prin: aglutinare, precipitare, liză complement-dependentă sau
neutralizare.
 Efectele protectoare ale anticorpilor sistemici antiparazitari: efectele
protectoare ale imunoglobulinelor antiparazitare se exercită numai în
perioadele de circulaţie liberă a parazitului în umori.
 Acţiunea anticorpilor sistemici antiparazi-tari în raport cu clasa
imunoglobulinică
 Imunoglobulinele IgG pot acţiona prin:
 Neutralizarea, aglutinarea sau pre-cipitarea parazitului în perioadele de
circulaţie liberă în umori
 Citoliza anticorpodependentă prin eozinofile
 Imunoglobulinele IgE:
 Sub acţiunea unor antigene parazitare sunt stimulate limfocitele CD4 +
Th2, care secretă în exces IL-4,-10, -13, având ca rezultat virajul de
clasă imunoglobulinică B, sinteză de anticorpi IgE antiparazitari
specifici.
 Mastocitele locale, acoperite cu IgE eliberează unii mediatori (factorul
chemotactic pentru eozinofile) care aduc un aport eozinofilic în
teritoriile de cantonare şi multiplicare a parazitului

 Granulocitele eozinofile stimulate prin efectele concentrate ale


anticorpilor IgE şi IgG specifici epitopilor parazitari, eliberează
mediatori care determină inhibiţia eliberării de către mastocite a
mediatorilor performanţi de tip histaminic; şi imunocitoza
anticorpodependentă prin eozinofile citolitice.

b) Imunitatea umorală locală.


Efectele imunoprotectoare ale IgA secretorii antiparazitare la nivelul unor
suprafeţe biologice au fost demonstrate în :girdioză, oxiuroză, ascaridioză,
tricocefaloză, tricomoniază.

17.2.5.3. Imunitatea mediată celular în parazitoze

În unele parazitoze, caracterizate prin multiplicarea intensă a parazitului în


ţesuturi cu descărcări periodice în umori, imunitatea celular-mediată se manifestă,
cu tentă protectoare, graţie stimulării de către unii epitopi antigenici parazitari ai
limfocitelor CD4+ Th1, ceea ce are drept urmare realizarea acestei forme de
imunitate.

17.2.5.4. Aspecte imunopatologice în parazitoze

a) Stări de hipersensibilitate
 Hipersensibilitate imediată tip I (atopică) – fie prin mecanism alergic
adevărat sau prin mecanism pseudoalergic, pot apărea manifestări de tip
histaminic în unele helmintiaze, infecţii cu protozoare.
 Hipersensibilitatea imediată de tip II sau tip III :
 unele protozoare incorportează antigene eritrocitare, ceea ce poate fi
urmat de declanşarea unui conflict imun cu intervenţia anticorpilor litici
anti-eritrocitari, care determină liza parazitului prin antrenarea
complementului activat.
 În malarie, tripanosomiază, onco-cercoză, poate fi implicată hiperse-
nsibilitatea imediată tip III, prin complexe imune, depozitate în teritoriile
de localizare a parazitului.
 Hipersensibilitate tardivă (tip IV) – în unele infecţii parazitare, cu helminţi,
protozoare, granuloamele tisulare, având la bază imunitatea mediată celular,
pot sugera, prin intensitatea mai pronunţată a fenomenelor inflamatorii şi prin
aflux exagerat de limfocite T şi macrofage, instalarea unei stări de
hipersensibilitate de tip IV.

b) Imunosupresia
S-a dovedit că unii paraziţi, implicaţi în patologia omului, secretă factori
imunosupresivi umorali (Trypanosoma, Toxoplasma). Reflectarea clinică a acestui
fenomen este rezistenţa scăzută faţă de alte infecţii.

17.2.6. Imunitatea în micoze

17.2.6.1. Imunitatea protectoare


Imunitatea umorală protectoare poate interveni, în special în
candidomicoză, prin anticorpi sistemici care lizează agentul fungic, proces mediat
de activarea complementului, pe calea comună sau alternă, respectiv prin
bacteriene, virale, fungice, manifestată de bolnavi cu parazitoze, mai ales la copii
cui anticorpi locali IgA secretori, la nivelul tegumentului şi mucoaselor.
Imunitatea mediată celular protectoare este dominantă, atât în
candidomicozele sistemice, cât şi în micozele profunde, unde granulomul
caracteristic, aflat în diferite ţesuturi, reflectă intervenţia limfokinelor, în special a
celor care acţionează pe macrofag şi a celor ale căror efecte finale sunt asociate
fenomenelor inflamatorii.

17.2.6.2. Imunopatologie
Hipersensibilitatea imediată de tip I (atopică) este implicată în alergizările
pe cale respiratorie, cu pulberi. Şi unele pseudoalergii, cauzate de degranularea
directă mastocitară (IgE idependentă), pot avea la bază intervenţia fungilor
patogeni.
Hipersensibilitatea imediată de tip III, în asociere cu cea de tip IV (tardivă)
stau la baza alveolitelor alergice extrinseci. În micozele viscerale aspectul tabloului
celular, dominat de influxul masiv de macrofage şi limfocite T, sugerează
“amplificarea” răspunsului imun mediat celular, prin implicarea hipersensibilităţii
tardive tip IV.
Imunodeficienţa şi imunosupresia se leagă de două situaţii: micozele
oportunistice generalizate, de tip candidian, survenite pe un teren imunodeficient;
efectele imunosupresive, datorate eliberării de către fungii patogeni de factori
solubili.
Capitolul 18
PROPRIETĂŢILE LIMFOCITELOR EFECTOR

Toate funcţiile efector ale celulelor T implică interacţiunea cu o celuă ţintă,


care prezintă antigenul specific. Proteinele efector eliberate de către limfocitele T
sunt focalizate spre celula ţintă potrivită prin mecanisme activate de recunoaşterea
specifică a antigenului pe suprafaţa ţintei. Mecanismele de focalizare sunt comune
tuturor tipurilor de celule T efector, în timp ce acţiunile lor depind de aria
proteinelor membranare şi secretate exprimate sau eliberate după legarea
receptorului pentru antigen. Aceste proteine sunt specifice diferitelor tipuri de celule
T efector.
Din momentul în care celula T efector şi-a finalizat diferenţierea la nivelul
ţesutului limfatic, trebuie să găsească celulele ţintă care exprimă complexele
MHC:peptid specifice.
Interacţiunea iniţială dintre limfocitul T efector şi ţinta sa, este una antigen
non-specifică, mediată de moleculele de adeziune LFA-1 şi CD2. Limfocitele T
efector pot lega eficient celulele ţintă care exprimă nivele mai scăzute de molecule
ICAM şi LFA-3 decât celulele prezentatoare de antigen profesionale. Această
interacţiune este în mod normal tranzitorie dacă celula T nu întâlneşte antigenul
specific pe suprafaţa ţintei. Recunoaşterea antigenului induce creşte afinităţii LFA-
1 pentru liganzii ei de pe celulele ţintă. Limfocitele T CD4 + efector a căror acţiune
este activarea macrofagelor sau a limfocitelor B trebuie să rămână în contact cu
ţintele un timp relativ îndelungat. Celulele T citotoxice (CD8 +) se ataşează şi se
disociază relativ rapid de ţintele lor succesive pe care le ucid.
Legarea TCR la complexul MHC:peptid de pe celula ţintă nu determină
doar creşterea forţei de ataşare a celulei T la ţintă ci şi reorganizarea citoscheletului.
Aceasta polarizează limfocitul T efector astfel încât să focalizeze eliberarea
moleculelor efector la locul de contact cu celula ţintă specifică.
Funcţiile efector ale limfocitelor T sunt determinate de un grup de molecule
efector: citotoxinele, care sunt stocate în granulele litice specializate şi eliberate de
ătre limfocitele T CD8+ citotoxice; citokinele şi moleculele asociate membranei
înrudite citokinelor, care sunt sintetizate de novo de către toate celulele T efector şi
care constituie principalii mediatori ai acţiunilor limfocitelor T CD4 +.
18.1. Citotoxicitatea mediată de celulele T

Toate virusurile şi unele bacterii se multiplică în citoplasma celulelor


infectate, fiind astfel inaccesibile anticorpilor. Aceşti patogeni pot fi eliminaţi doar
prin distrugerea sau modificarea celulelor infectate de care sunt dependenţi. Această
funcţie din cadrul apărării gazdei este îndeplinită de celulele T CD8 + citotoxice, care
sunt importante şi în controlarea infecţiilor induse de unele protozoare. Eliminarea
celulelor infectate fără distrugerea ţesuturilor sănătoase necesită ca mecanismele
citotoxice ale limfocitelor T CD8+ să fie numai puternice ci şi perfect ţintite.
Există dovezi care demonstrează că limfocitele T citotoxice îşi ucid ţintele
prin programarea lor pentru apoptoză (moarte celulară programată). Atunci când
limfocitele T citotoxice sunt amestecate cu celulele lor ţintă şi dacă se favorizează
contactul dintre cele două tipuri celulare prin centrifugare, celulele T sunt capabile
să-şi programeze ţintele antigen-specifice să moară în interval de 5 minute, chiar
dacă moartea acestora va deveni evidentă în interval de câteva ore. Scurta perioadă
necesară celulelor T citotoxice pentru programarea morţii celulelor ţintă reflectă
eliberarea de molecule efector performante, care activează o cale apoptotică
endogenă din celula ţintă. Mecanismul apoptotic poate acţiona şi direct pe patogenii
citosolici.
Principalul mecanism prin care acţionează celulele T citotoxice este
eliberarea calciu-dependentă a granulelor litice specializate, declanşată de
recunoaşterea antigenului pe suprafaţa celulei ţintă. Aceste granule reprezintă
lizozomi modificaţi, care conţin cel puţin două clase distincte de citotoxine:
perforina (polimerizează pentru a genera pori transmembranari în membranele
celulelor ţintă) şi granzime (fac parte din aceeaşi familie cu enzimele digestive
tripsina şi chemotripsina).
Celulele care au fost programate pentru desfăşurarea apoptozei sunt rapid
ingerate de către celulele fagocitare din vecinătate.
Apoptoza celulelor ţintă poate fi indusă şi de proteinele membranare
exprimate de limfocitele T citotoxice şi de unele celule T CD4 + efector (care nu
conţin granule litice şi nu produc nici perforină şi nici granzime). Acest al doilea
mecanism implică activarea Fas din membrana celulei ţintă prin interacţiunea cu
FASL, exprimat de către limfocitele T citotoxice activate şi de celulele T H1.
Limfocitele T citotoxice ucid doar celulele ţintă care prezintă antigenul
specific în ciuda faptului că moleculele efector pe care le eliberează nu au nici o
specificitate pentru antigen. Explicaţia acestui fenomen este eliberarea înalt
polarizatã a moleculelor efector. Limfocitele T CD8 + citotoxice efector acţionează
printr-o varietate de mecanisme pentru a limita răspândirea patogenilor citosolici.
18.2. Activarea macrofagelor de ătre limfocitele TH1 CD4 +

Unele microorganisme (micobacteriile) sunt patogeni intracelulari, care


cresc în fagolizozomii macrofagelor. Aici patogenii sunt inaccesibili acţiunii
anticorpilor şi a celulelor T citotoxice. Aceşti microbi rezistă mediului ostil al
fagocitelor prin inhibarea fuziunii lizozomilor cu fagolizozomii în care se dezvoltă,
sau prin împiedicarea acidifierii acestor vezicule necesară pentru activarea
proteazelor lizozomale. Aceste microorganisme sunt eliminate atunci când
macrofagul este activat de o celulă TH1.
Macrofagele necesită pentru activare două semnale. Unul este furnizat de
IFN-, iar celălat poate fi livrat în mai multe moduri şi este necesar pentru
sensibilizarea macrofagelor de a răspunde IFN- . Limfocitele efector sunt capabile
să livreze ambele semnale.
În cazul celulelor TH1, după contactul cu antigenul specific, citokinele si
moleculele de suprafaţă care le mediază efectele sunt sintetizate de novo. Acest
proces necesită câteva ore, astfel încât este necesar ca limfocitele T H1 să rămână în
contact cu celulele ţintă un timp mai îndelungat decât celulele T citotoxice.
Recunoaşterea ţintei de către limfocitul T H1 induce rapid transcripţia
genelor pentru citokine, iar sinteza de noi proteine debutează la aproximativ o oră
după legarea receptorilor pentru antigen. Apoi citokinele nou sintetizate sunt
transportate prin microveziculele căii secretorii ale celulei la locul de contact dintre
membrana celulei T şi cea a macrofagului. Deşi toate macrofagele exprimă
receptori pentru IFN-, este activat doar macrofagul care a prezentat antigenul
limfocitului TH1 efector şi nu macrofagele vecine neinfectate.
Activarea macrofagelor indusă de contactul cu celulele T H1 şi de secreţia de
IFN- declanşează o serie de evenimente biochimice, care transformă macrofagul
într-o celulă cu o puterniă acţiune antimicrobiană. La nivelul macrofagelor activate
sunt induse modificări care ajută la amplificarea răspunsului imun.
Activarea macrofagelor in vivo se asociază cu distrucţii tisulare localizate,
rezultate prin eliberarea mediatorilor antimicrobieni (radicali de oxigen, NO,
proteaze), care sunt toxici şi pentru organismul gazdei. Mecanismele care
controlează activarea macrofagelor sunt: mecanismele implicate în limitarea sintezei
de IFN-, sinteza de citokine inhibitoare ale activităţii macrofagelor.
Macrofagele infectate cronic cu bacterii intracelulare îşi pierd capacitatea de
a se activa şi furnizează un rezervor de infecţie ferit de atacul imun.
Capitolul 19
TOLERANŢA LA SELF ŞI AUTOIMUNITATEA

Una din proprietăţile sistemului imun este capacitatea de recunoşte şi


răspunde faţă de antigenele străine, dar nu şi faţă de antigenele self. Acest fenomen
este denumit discriminarea self/non-self. Incapacitatea sistemului imun de a
reacţiona faţă de structurile priprii poartă numele de toleranţă la self.
Figura 19.I. Mecanisme periferice de inducere a toleranţei

Pierderea toleranţei la self conduce la reacţii imune dirijate împotriva


antigenelor proprii, analoge. Aceste reacţii sunt numite autoimunitate, iar bolile pe
care le produc, boli autoimune.
Figura 19.II. Inducerea toleranţei T de către celulele dendritice prezentatoare de
antigen

Toleranţa le self reprezintă un proces dobândit activ în cadrul căruia


limfocitele self-reactive fie sunt impiedicate să devină funcţionale, fie sunt
reactivate după contactul cu antigenele self.
Toleranţa la self poate fi indusă în diferite stadii ale dezvoltării şi activării
limfocitelor. Toleranţa centrală reprezintă inducerea toleranţei la nivelul organelor
limfoide generatoare (centrale), drept consecinţă a recunoaşterii antigenelor self de
către limfocitele self-reactive imature. Toleranţa periferică este indusă la nivelul
organelor periferice prin contactul în anumite condiţii particulare dintre limfocitele
mature self-reactive şi antigenele self.
În timpul maturării, toate limfocitele trec printr-un stadiu în care contactul
cu antigenul duce mai degrabă la toleranţă decât la activare. Limfocitele imature
sunt mai sensibile la inducerea toleranţei decât celulele mature.
În cazul toleranţei periferice, limfocitele mature self-reactive pot fi tolerizate la
nivelul ţesuturilor periferice, dacă contactul cu antigenele self are loc în condiţiile
care favorizează inducerea toleranţei şi nu activarea.

Figura 19.III. Inducerea auto-imunităţii prin distrugerea mecanismelor


regulatoare

Mecanismele principale de tolerizare a clonelor de limfocite specifice


pentru antigene self sunt deleţie clonală şi anergia clonală, ambele induse de
legarea antigenelor la receptorii specifici.
Toleranţa centrala este consecinţa deleţiei, şi ambele mecanisme contribuie
la inducerea toleranţei periferice. Absenţa răspunsului limfocitelor faţă de antigene
self se mai poate datora şi inducerii celulelor T reglatoare, care inhibă activarea şi
exercitarea funcţiilor efector ale limfocitelor mature self-reactive.
Autoimunitatea rezultă prin eşuarea sau ruperea mecanismelor responsabile
de menţinerea toleranţei la self. Toţi indivizii prezintă potenţial pentru dezvoltarea
bolilor autoimune dată fiind generarea receptorilor pentru antigen prin rearanjări
290
genice care permit apariţia de limfocite cu receptori self-reactivi şi faptul că multe
antigene self sunt uşor accesibile sistemului imun.

Figura 19.IV. Bolile auto-imune specifice organelor sau sistemice

Apariţia autoimunităţii este împiedicată prin procesele de selecţie care


blochează maturarea limfocitelor specifice pentru unele antigene self şi prin
mecanisme care inactivează limfocitele self reactive care reuşesc să se matureze.
Pierderea toleranţei la self poate surveni prin anomalii ale selecţiei sau reglării 291
limfocitelor slef-reactive şi prin anomalii ale modului în care antigenele self sunt
prezentate sistemului imun.

La dezvoltarea autoimunităţii contribuie: anomalii imunologice ale celulelor


prezentatoare de antigen sau ale limfocitelor, fondul genetic predispozant la
autoimunitate, sexul, injuriile tisulare şi infecţiile microbiene.
Bolile autoimune sunt sistemice sau organ-specifice şi pot fi determinate
de diferite tipuri de antigene sau de diferite anomalii imunologice. Distrucţiile
tisulare din diferite boli autoimune au diverse mecanisme efector: autoanticorpii
circulanţi, complexele imune şi limfocitele T autoreactive.

Capitolul 20
REACŢIILE DE HIPERSENSIBILITATE
Asist.univ.dr. Augustin IERIMA
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați

Stările de hipersensibilitate sunt reacţii terţiare, consecutive reacţiilor Ag-


Ac in vivo. Ele sunt o consecinţă a faptului că procesul de imunizare după contactul
primar cu antigenul şi generarea efectorilor imunitari (anticorpi şi limfocite
efectoare) nu conferă totdeauna o stare favorabilă, de rezistenţă a organismului.
Contactul primar cu antigenul creează, uneori, o stare de sensibilizare faţă de
antigenul respectiv. Sensibilizarea este o stare fiziologică dăunătoare organismului
şi se manifestă, în special după contactul organismului cu antigene proteice (din ou,
din ser), cu antigenele din polen şi mai rar după contactul cu antigenele
corpusculare (hematii de berbec). La contactul secundar cu antigenul sensibilizant,
organismul răspunde prin stările patologice de hipersensibilitate.
Stările de hipersensibilitate sunt consecinţa unui răspuns de intensitate prea
mare sau a unui răspuns imun neadecvat, care stă la originea leziunilor tisulare.
Echivalentul termenului de hipersensibilitate, folosit în mod curent, este cel de
alergie (allos, ergon = altă energie).
Termenul de alergie a fost introdus de von Pirquet (1906) şi semnifică o
reacţie imunitară care se exprimă cu energie diferită de cea normală, după
expunerea secundară la un antigen. Ambele denumiri se referă la o reactivitate
imunitară de intensitate anormal crescută, faţă de un antigen. In sens ştiinţific,
noţiunea de alergie include toate manifestările care decurg din reactivitatea
imunitară, cu o altă energie decât cea fiziologică: reacţiile hiperergice, hipoergice
şi anergice.
În mod curent, alergia se defineşte ca o stare de hipersensibilitate, ce rezultă
din expunerea la un alergen şi se distinge prin supraproducţia componentelor
imunitare.
Reacţiile de hipersensibilitate reprezintă răspunsuri imune exagerate sau
inadecvate, care pot duce uneori la inflamaţie şi distrucţii tisulare.
După mecanismul patogen principal există 4 tipuri de reacţii de hipersensibilitate.

Figura 20.I. Tipul I: reacţie imediată

Hipersensibilitatea de tip I (imediată sau anafilactică): declanşată de


antigene din mediu (polen , praf) şi mediată de IgE. Se caracterizează printr-o
reacţie alergică apărută imediat după contactul cu antigenul (alergen). Termenul de
alergie semnifică reactivitatea modificată a organismului gazdă la contactul ulterior
cu acelaşi antigen.

Exemple:
 Reacţii la alergene inhalate
 Rinita şi conjunctivita alergică (febra fânului): indusă de activarea mastocitelor
din submucoasa epiteliului nazal.
 Astmul bronşic:
 Extrinsec: (asociat cu atopia = predispoziţia genetică pentru sinteza unor
nivele crescute de IgE specifică pentru alergeni din mediul extern)
 Intrinsec (non atopic)
 Ocupaţional
 Reacţii la alergene alimentare
 Reacţii determinate de administrarea alergenului pe cale sistemică (şocul
anafilactic)
 Reacţii determinate de administrarea locală la nivelul pielii a unor mici cantităţi
de alergen

Desensibilizarea reprezintă o metodă de tratament, care presupune admini-


strarea repetată şi controlată de doze mici de antigen. Este indusă treptat o deviere a
răspunsului imun de la unul dominat de celulele TH2 la unul dominat de
limfocitele TH1; celulele TH1 ar induce producerea mai ales de IgA şi IgG specifice
pentru alergen, cu rolul de a reduce interacţiunea alergenului cu IgE.
Figura 20.II.
Figura 20.III. Tipul II. Reacţia anticorpilor citotoxici

Hipersensibilitatea de tip II (hipersensibilitate citotoxică mediată de


anticorpi): declanşată de antigene de pe suprafaţa celulelor sau din matricea
extracelulară; reacţia cu anticorpii generaţi duce la liza celulelor.
Exemple:
 Reacţii faţă de eritrocite (apar în cazul transfuziilor de sânge incompatibil, bolii
hemolitice a noului-născut şi anemiilor hemolitice)
 Reacţii faţă de neutrofile şi limfocite (anticorpii faţă de neutrofile şi limfocite au
fost evidenţiaţi în lupusul eritematos sistemic)
 Reacţii faţă de trombocite (autoanticorpii faţă de plachete sunt prezenţi frecvent
la cazurile cu purpură trombocitopenică idiopatică şi duc la distrugerea
accelerată a trombocitelor de către macrofagele splenice)
 Reacţii faţă de antigene tisulare (cuprind: sindromul Goodpasture, miastenia
gravis, boala Graves şi pemfigusul)

Hipersensibilitatea de tip III (mediată prin complexe imune): apare în


cazul în care complexele imune sunt formate în exces, fie nu sunt adecvat
îndepărtate din circulaţie; antigenele inductoare sunt solubile.
Exemple: reacţia Arthus, reacţii de tip Arthus intrapulmonare la antigene
extrinsece inhalate, boala serului, lupus eritematos sistemic.

Eliminarea complexelor imune și hipersensibilitatea prin complexe


imune
1. Eliminarea fiziologică a complexelor imune
Legatura unui anticorp cu antigenul său duce la formarea unui complex
imun, fenomen fiziologic aproape constant în toate infecțiile și care nu antrenează
întotdeauna fenomenul de hipersensibilitate.
Propietatea de a fagocita complexe imune circulante o dețin două tipuri de
celule: neutrofilele și monocitele/macrofagele. Aceste celule au receptori pentru
fragmentul Fc al imunoglobulinelor și pentru complement în special C3b și C3bi.
La om și la primate globulele roșii posedă CR1care leagă C3b. Numărul receptorilor
este de ordinul a 5000/hematie și inferior celui de pe polinuclearele și monocitele
sangvine. Eritrocitele fiind majoritare au un rol fundamental în transportul
complexelor imune având fixat complementul pe care le cedează apoi celulelor
Kupffer din ficat. În țesuturi, complexele imune sunt fagocitate de macrofagele
rezidente.

2. Fenomene experimentale de hipersensibilitate prin complexe imune


Istoric
Reacția Arthus a fos descrisă în 1903 de Maurice Arthus și Nicholas Breton
dupa injectarea subcutanată de ser de cal la un iepure hiperimunizat. Leziunile sunt
maxime după aproximativ 6 ore. Boala serică acută descrisă în 1911 de Von
Pirquet, a fost din nou studiată în ani 1960, descriindu-se 10 modele de
glomerulonefrite experimentale (studiile lui Dixon). Deoarece complexele imune
circulante se depozitează în țesuturi, apare conceptul de antigen in situ. După ce
complexul imun se formeaza, în locul respectiv se inițiază o cascadă de evenimente:
activarea complementului, factorilor anafilactoizi chimoitactici (C3A și C5A);
afluxu de neutrofile care produc leziuni prin enzimele lizozomale și fluxul de
trombocite cu generarea fenomenelor de tromboză.
Figura 20.IV.
Fenomenul Arthus
Fenomenul Arthus este un fenomen de hipersensibilitate datorat
complexelor imune, ca o reacție locală față de antigenele exogene și cu apariția
semitardivă a manifestărilor la 6 ore dupa introducerea antigenului. Acest interval îl
deosebește de hipersensibilitatea imediată, aparută la câteva minute după contactul
cu antigenul, și de hipersensibilitatea tardivă, care nu apare decât 36-48 ore mai
târziu.
Fenomenul a fost observat la iepure, cobai, șoarece și la alte multe animale
dar și la om Experimentul a fost efectuat pe iepure prin injectarea de antigen
netoxic (ca albumina) de la altă specie, asociat cu un adjuvant imun. După unele
rapeluri necesare uneori pentru obținerea unor anticorpi circulanți lgG precipitanți,
reacția Arthus poate fi obținută prin injectarea subcutanată a antigenului.
Manifestările apar dupa 2 ore,atingând maxim la 6 ore și dispar după 24-48 ore. Ele
constau în edem, eritem indurat, peteșii și uneori purpură necrotică sau chiar
necroză. Leziunile de la locul injectării antigenului duc la fixarea de lgG și C3b cu
sediul perivascular sau în peretele vascular. Etapele succesive ale acestei reacții sunt
urmatoarele:
 Fixarea anticorpilor lgG precipitanți (lgG puțin glicozate formează
mai ușor complexe insolubile decât lgM) cu antigenele injectate care difuzează.
Localizarea complexelor se face adesea în peretele vascular;
 Fixarea complementului pe calea clasică, în prezența C3b, pe
complexele imune, pusă în evidență pe fragmentele de leziuni prin
imunofluorescență indirectă cu antiglobuline marcate cu fluorocrom anti-(lgG) și
anticomplement 9C3b). Fixarea complementului eliberează fragmentele C4a,C3a și
C5a;
 Creșterea permeabilității vasculare a chimiotactismului a fluxului de
neutrofile și plachete.
Toate aceste fenomene depind de fragmentele de complement enumerate
mai sus. Acest fapt este demonstrat de dispariția semnelor clinice la animalul fără
complement sau la animalul cu deficit congenital de complement. Fragmentele C3a
și C5a permit degranularea bazofilelor locale și cresc permeabilitatea vasculară.
Neutrofilele, bazofilele, plachetele și mai târziu limfocitele B migrează la locul de
injectare;
 Leziuni datorate neutrofilelor și plachetelor.
Eritemul și indurația depind în mare parte de eliberarea enzimelor
lizozomale granulocitare în timp ce tromboza și necroza depind de intervenția
plachetelor. Depleția neutrofilelor este urmată de un edem moderat fără infiltrații și
fără necroză cu toate că imunoflurescența evidențiază prezența depozitelor de
antigene anticorpi și complement în peretele vascular.
Faptul că reacția Arthus este fenomen umoral este dovedit de apariția
reacției Arthus pasive la animalul neimunizat prin injectarea intravenoasă de ser
provenit de la un animal imunizat. În reacția Arthus inversă, fenomenul este obținut
prin injectarea intravenoasă de antigen după injectarea subcutanată de anticorpi.
Boala serului
a) Boala serului acuta. Înaintea erei antibioticelor unele boli infecțioase
ca dizenteria sau tetanosul erau tratate curativ sau preventiv prin injectarea de ser de
cal hiperimunizat. În 1911 Von Pirque descrie complicațiile acestei terapii de boala
serului (febră, artalgii, vasculită cutanată) survenită la unii bolnavi după 8-12 zile de
la prima injectie. Injectarea de ser de cal hiperimunizat nu se mai practică în prezent
decât în caz de muscătura de șarpe și în doze mult mai mici.
Fiziopatologia bolii serice nu a fost bine stabilită decât prin experimentul pe animal
realizat în jurul anului 1960 de către Dixon, cel care a susținut teoria bolilorprin
complexe imune circulante secundare depozitate în țesuturi. Injectarea unică pe cale
intravenoasă a unei substanțe netoxice ca serumalbumina bovină (bovine serum
albumin-BSA) în cantitate mare la animalul neimunizat (iepure) este urmată de
apariția bolii serice acute cu 3 faze schematizate:
 Faza anterioară imunizării : dureazaă 5-8 zile. BSA marcat radioactiv în
sângele circulant, scade inițial brutal prin difuziune în spațiile extravasculare apoi
după 24 de ore , lent corespunzător propriului catabolism.
 Faza complexelor imune: este cuprinsă între zilele 5-8 și corespunde
prezenței concomitente de BSA și a anticorpilor anti-BSA. Este boală serică cu
glomerulonefrită. În jurul zilei a 5-a, concetrația sangvină de BSA scade rapid.
Anticorpii anti-BSA liberi nu sunt decelabili decât după dispariția BSA liber.
Detectarea complexelor imune corespunde acestei perioade, ca și scăderea
complementului seric. Manifestările patologice nu sunt datorate anticorpilor anti-
BSA liberi și nici complexelor imune circulante. Din contră, imunofluorescența
directă pe un fragment de biopsie renală la animal arată depozite granulare de lgG și
complement la nivelul epiteliului membranei bazale glomerurale. Ca și în reacția
Arthus, leziunile sunt datorate acțiunii complementului, care este urmată de un aflux
de neutrofile. La animalul fără complement apare o simplă albuminurie fără
glomerulonefrită extramembranară.
 Faza de restituțio ad integrum: în care nu mai există antigen liber sau
conjugat decelabil. Singurii crescuți sunt anticorpii anti-BSA. Manifestările clinice
și în special glomerulonefrita, regresează rapid.
b) Boala serică cronică. O afecțiune cronică, dificil de reprodus la animal.
Totuși administrarea repetată a antigenului (din 2 în 2 zile), permite producerea unei
glomerulonefrite cronice extramembranare proliferante, dacă se menține un ușor
exces de antigen.
Glomerulonefrita la șoarece NZB/NZW Bielschowsky (1959) a obținut o
suşă de șoareci numiți NZB (New Zealand Black). În afară de culoarea blănii,
șoarecii dezvoltă spontan anemie hemolitică autoimună în luna 4-6 de viață, mai
frecvent la femele decât la masculi. În unele cazuri poate apare tardiv un limfom B.
Incrucișarea acestei suşe cu șoareci NZW (New Zealand White), care nu dezvoltă
spontan boală autoimună, este urmată de hibrizi NZB/NZW (B/W), predispuși
foarte frecvent la lupus cu gomerulonefrită cronică mortală. În patogenia acestei
glomerulonefrite sunt implicate complexele
imune formate din antigene nucleare, în special acid dezoxiribonucleic și
autoanticorpii corespunzători.

Figura 20.V.
Figura 20.VI.
3. Complexe imune circulante, noțiunea de antigen in situ sau antigen
plantat
Din 1960 până în 1980, diverse modele experimentale au încercat să explice
conceptul de boală prin complexe imune circulante.

Antigenul in situ
Injectarea unui extract de membrană bazală glomerulară asociată cu adjuvant
Freud la animal, induce o glomerulonefrită autoimună prin anticorpi antimembrană
glomerulară. La nivelul membranei bazale se fixează liniar anticorpii și
complementul. Interesul major pentru studiul glomerulonefritei experimentale
autoimune este că această afectiune are un echivalent în patologia umană. Sindormul
Goodpasture este caracterizat prin manifestări renale (hematurie și glomerulonefrtită)
și pulmonare (hemoptizie) din cauza unui autoantigen la nivelul membranei
glomerulare și alveolare. Caracterul liniar al depozitelor permite diferentierea
glomerunefritelor autoimune cu depozite granulare de imunoglobuline și complement.
Acest caracter a fost totuși contrazis de glomerulonefrita Heymann care se manifestă
ca o glomerulonefrită autoimună cu antigen repartizat neuniform la nivelul celulelor
epiteliale glomerulare. Acest antigen este comun cu cel de la nivelul marginii în perie
a tubului proximal.

Antigenul plantat
Afinitatea unui antigen pentru o structură particulară a organismului duce la o
afectare preferențială a unui anumit organ în caz de imunizare față de acel antigen. În
boala serică și glomerulonefrită la șoareci B/W s-a obiectivat fixarea pe membrana
bazală glomerulară a albuminei bovine respectiv a acidului dezoxiribonucleic.
In același mod, diverse antigene microbiene, substante chimice sau
medicamentoase se pot fixa pe unele structuri ale organismului și pot activa un
răspuns imun caracterizat prin stimularea fagocitozei și uneori liza celulei purtătoare
printr-o hipersensibilizare prin complexe imune formate local.

Complexe imune intratisulare


Întâlnirea antigenului cu anticorpii se poate produce la nivelul țesutului ca în
reacția Arthus.

Hipersensibilitatea de tip IV (hipersensibilitate de tip întârziat) este


mediată de limfocitele TH1 şi T CD8+ citotoxice. Există 3 tipuri de HS IV:
1. HS de contact: se caracterizează prin apariţia unei reacţii eczematoase la
locul de contact cu un antigen (alergen):
2. HS la tuberculină:
3. HS granulomatoasă: este determinată de persistenţa în interiorul
macrofagelor a unor microorganisme intracelulare sau a altor particule pe
care celula este incapabilă să le distrugă.
Primele trei tipuri de hipersensibilitate sunt mediate de anticorpi;
hipersensibilitatea de tip IV este mediată celular (de către limfocitele T şi macrofage).
Reacţiile de hipersensibilitate sunt declanşate de antigene variate, care diferă de la
individ la individ.

Figura 20.VII. Tipul IV: reacţie întârziată

Figura 20.VIII.
Tipul Mecanisme imune
Mecanisme patogenice
hipersensibilităţii patologice
Tipul I Anticorpi IgE Mastocitele şi mediatorii lor
(hipersensibilitatea (amine vasoactive, mediatori
imediată) lipidici, citokine)
Tipul II Anticorpi IgM, IgG faţă Activarea complementului,
(hipersensibilitatea deantigene tisulare sau de pe recrutarea şi activarea
mediată de anticorpi) suprafeţele celulare leucocitelor (neutrofile),
macrofagelor, anomalii
funcţionale ale receptorului
Tipul III Complexe imune ale Activarea complementului,
(hipersensibilitatea antigenelor circulante cu recrutarea şi activarea
mediată prin complexe IgM sau IgG leucocitelor
imune)
Tipul IV 1. Celulele T CD4 (reacţii 1. macrofagele activate,
(hipersensibilitatea de hipersensibilitate citokinele
mediată de celule T) întârziată) 2. Liza celulelor ţintă
2. Limfocitele T CD8
citotoxice (citoliza mediată
de celule T)

20.1. Aspecte particulare Ale imunităţii

20.1.1. Imunitatea gestaţională

20.1.1.1. Sarcina fiziologică


Semiallogrefa fetală este singurul ţesut non-self, pe care organismul, în cazul
în speţă cel matern, în tolerează, în loc de a-l respinge, sfidând oarecum legile
imunogeneticii.
Tolerarea fătului se datorează unui complex de factori, capabili să asigure
ocrotirea produsului de concepţie împotriva tendinţei de respingere a sa de ătre
sistemul imun al gravidei. Aceşti factori pot fi astfel sintetizaţi:
 Factori fetali
 Exprimarea diferenţiată a unor antigene fetale de histocompatibilitate: Pe
suprafaţa celulelor fetale se exprimă antigenele HLA. Aceste antigene, au
în cazul fătului heterozigot, un caracter allogen, ele nu sunt recunoscute ca
non-self de către limfocitele materne, deoarece nu are loc exprimarea
concomitentă a antigenelor din clasa I şi a II-a pe aceeaşi fetală.
 Sinteza antigenelor oncocefale: unele antigene oncocefale secretate şi
exprimate de celulele fătului, exercită efecte imunologice, care contribuie
la tolerarea produsul de concepţie.
 Imunosupresia specificăs mediată celular: datorită numărului redus de
limfocite la femeia gestantă, faţă de allaoantigenele fetale şi unor
mecanisme de imunoprotecţie per se ale fătului limfocitele materne nu-şi
validează capacitatea de realizare a unui conflict imun de tip “gazdă-
contra-grefă”
 Sinteza de hormoni fetali imunosupresivi: chiar la titruri mici, unii produşi
hormonali de origine fetală, sintetizaţi în cursul gravidităţii fiziologice,
modulează în sensul temperării sale reacţia imună virtuală mamă-făt.
 Factori placentari
 Componenta fetală a placentei (trofoblastul): trofoblastul prezintă unele
particularităţi marfologice şi funcţionale, care îi conferă proprietatea de
ecran protector faţă de limfocitele materne, în relaţie cu antigenele fetale:
lipsa antigenicităţii ţesutului trofoblastic; mascarea antigenelor fetale la
nivelul trofoblastului; sinteza de factori imunosupresivi nespecifici de
origine trofoblastică.
 Componenta placentară de provenienţă maternă (decidua): celulele
deciduale sunt puternic imunoreactive, în timpul sarcinii normale ele nu
reacţionează cu alloantigenele fetale, datorită intervenţiei unor factori
imunosupresivi solubili, de sorginte deciduală şi a implicării celulelor
limfoide sau macrofagice supresoare, la nivelul liniei utero-deciduale.
 Factori uterini: uterul contribuie la ocrotirea fătului din punct de vedere imun, atât
ca barieră mecanică, cat şi prin blocarea parţială a ramurii eferente a imunităţii
materne de către unele elemente structurale ale peretelui uterin.
 Factori materni:
 Factori umorali: în sarcina fiziologică organismul matern sintetizează atât
factori blocanţi, care împiedică recunoaşterea alloantigenelor fetale de ătre
limfocitele mamei, cât şi alţi factori solubili imunosupresivi.
 Factori celulari: la nivelul placentei, vasele materne conţin un număr ridicat
de limfocite sau celule APC supresoare, care constituie o adevărată “manta”
de protecţie împotriva “agresiunii” limfocitelor materne CD4 + Th1, ca şi
CD8+ citolitice, faţă de alloantigenele produsului de concepţie; reducerea
intensităţii citotoxicităţii naturale, prin celulele NK în cursul gestaţiei
fiziologice.

20.1.1.2. Sarcina patologică


 Incompatibilitatea Rh: la a doua sau a treia sarcină a unei femei Rh negative, cu
făt Rh pozitiv, se poate declanşa conflictul imun mamă-făt, prin anticorpi anti-Rh,
orintaţi către antigenele Rh de pe eritrocitele fetale, prin mecanismul
hipersensibilităţii immediate de tip II.
 Infertilitatea autoimună: din cauza unor autoanticorpi anti-spermatozoici de
origine feminină sau a unor mecanisme imun-celulare anti-antigene spermale,
declanşate la unele femei, intolerante la sperma anumitor parteneri, cât şi a
intervenţiei autoanticorpilor feminini anti-zona pellucida din ovar, procesul
fecundării poate fi compromis.
 Disgravidiile tardive: în stările cu hipertensiune de sarcină, cu aspecte clinice de
gravitate medie, mai ales în pre-eclampsie şi în eclampsie, la baza procesului
imunopatologic stă o alterare a mecanismelor tolerării allogrefei fetale, cu
declanşarea unei reacţii de respingere de tip “grefă contra gazdă”, în sensul că
celulele limfoide ale organismului fătului reacţionează faţă de alloantigenele HLA
ale mamei.

20.1.2. Relaţii imuno-neuro-endocrine

20.1.2.1. Aspecte fundamentale


 Relaţia dintre unii hormoni şi neuro-peptide: hormonii hipofizari (prolactina –
PL, hormonul somatotrop- HS) intervin în diferite moduri în imunitate:
 Limfocitele periferice şi cele din ganglionii limfatici pot secreta PL, iar
receptorii pentru PL se găsesc situaţi pe suprafaţa celulelor APC şi a altor
limfocite decât cele secretante, aflate în ţesuturile limfoide. Este posibilă o
relaţie cauză-efect între activarea limfocitelor T şi concentraţia receptorilor
pentru PL, fiind posibilă blocarea activării celulelor T prin antagonişti ai
receptorilor pentru PL.
 Celulele epiteliale timice umane secretă HS, iar receptorii lor sunt exprimaţi
de subseturile limfocitare CD4+ şi CD8+.
 Are loc un circuit autocrinian, care implică hormonul insulinotrop (HIT),
intratimic, care are acţiune modulatoare asupra maturării timocitare şi este
capabil să stimuleze proliferarea limfocitelor B din măduva osoasă
hematogenă.
 Rolul neuropeptidelor în controlul imunomodulator fiziologic a fost atestat
indubitabil.
 Secreţia de citokine şi exprimarea unor receptori pentru citokine pe neuroni şi
pe celulele glandelor endocrine:
 A fost demonstată capacitatea de a secreta IL-1 şi de a exprima receptorul
pentru IL-1, în cazul neuronilor şi a unor celule endocrine.
 IL-2 şi IL-6 activează proliferarea celulelor hipofizare, implicit secreţia de
hormon somatotrop, ACTH şi prolactină. În cazul IL-2 acest efect se
exercită şi la nivelul celulelor neuro-secretorii din hipotalamus, responsabile
de sinteza factorului de eliberare a corticotropinei.
 Reglarea diferenţierii şi maturării neuronale se găseşte sub controlul unor
citokine: IL-5, IL-7, IL-9, TGF-.
 Rolul hormonilor steroizi în imuno-modulare: hormonii steroizi intervin în
reglarea proliferării limfocitelor B, în timpul vieţii intrauterine, în sens inhibitor.

20.1.2.2. Intervenţia relaţiilor imuno-neuro-endocrine în patologie.


 Boli autoimune: în lupusul eritematos diseminat, s-a arătat că fenomele legate de
autoagresiune, prin paleta largă de autoanticorpi sistemici, cu “ţinte” zonale foarte
largi, sunt direct corelabile cu titrul de prolactină din umori, şi a fost sugerată
intervenţia unei dereglări a relaţiilor fiziologice dintre IL-1 şi neuropeptide în
imunopatogeneza afecţiunii.

 Infecţii: în schistosomiază, celulele granulomului din ţesuturile afectate secretă


unele neuropeptide. Astfel, macrofagele produc somatostatina 1-14, iar
eozinofilele substanţa P şi peptidul intestinal vasoactiv. Celulele limfoide CD4 +
răspund prin activare acestor celule.
Somatostatina şi substanţa P exercită şi un control al producţiei de interferon
de către celulele CD4+ Th1, contribuind la secreţia patologică în exces, de către
limfocitele B, a imunoglobulinelor IgG2, în unele infecţii bacteriene sau virale cu
evoluţioe severă.
Formele adulte ale unor helminţi patogeni (Schistosoma mansoni) produc
peptide, capabile să interfereze cu efectele neuropeptidice asupra celulelor imunitare,
ceea ce favorizează menţinerea unui status imunosupresiv al bolnavului.

20.2. Reacția imună imediată

Reacția imună imediată corespunde unei reacții inflamatorii instalate rapid- în


mai puțin de 15 minute după un nou contact cu un antigen la care organismul este
sensibilizat. În aceată reacție intervin celulele (mastocite, bazofile) acoperite de
reagine (în principal lgE) care eliberează mediatorii chimici (histamina fiind cea mai
importantă).
Acest fenomen fiziologic a fost descoperit în urma unor accidente
experimentale severe și a fost denumit hipersensibilitate imediată. Richet și Portier
(1902), au incercat sa imunizeze un câine împotriva actionocongestinei, toxină a
actinelor (anemone de mare). Trei săptămâni mai târziu la câteva minute după
reinjectarea intravenoasă a toxinei, câinele a murit prin soc anafilactic, caracterizat
prin alterarea stării generale, prurit generalizat, dispnee, tahicardie, prăbușirea
presiunii arteriale, hipoternie, convulsii și în final comă terminală.
Referirea la hipersensibilitatea imediată utilizează trei termeni diferiți:
analfilaxia: cuvânt creat de Richet și Portier, provenit din grecescul ana =
contra și phylaxis = protecție. Termenul definește o stare opusă profilaxiei date de un
vaccin, o sensibilizare a organismului față de o substanță străină, dezvoltată după
imunizare, ca manifestare a efectului nociv al imunității.
alergia: cuvânt provenit din grecescul allos = alt și ergon = reacție,
termenul inițial utilizat de către Von Pirquet(1902) pentru a defini imodificarea
reactivitații unui antigen la reintroducerea sa, după o imunizare prealabilă. La 4872 de
ore după vaccinarea BCG, s-a observat apariția unui infiltrat și a unui eritm in jurul
locului de inoculare a tuberculinei.
atopia: cuvânt provenit din grecescul atopia = străinătate termenul a fost
utilizat pentru prima data de către Coca si Cooke (1923) pentru a defini manifestările
imediate respiratorii sau digestive apărute pe un teren constituțional sau ereditar
particular. În această categorie sunt cuprinse: coriza spasmodică, astmul bronșic,
eczema constituțională, urticaria și alergiile digestive. Terenul atopic a început să fie
cunoscut prin identificarea genelor candidate, indicate la sfarsitul capitolului.

In studiul hipersensibilitatii imediate s-au facut si se mai fac si in prezent


descoperiri importante prezentate mai jos:
1902 Richet si Portier - Prima descoperire a hipersensibilității imediate prin șocul
analfilactic după injectarea unei toxine de actine (anemone de mare ) la câine 1904
Smith - Șocul poate fi produs prin ser de cal, dovedind independența accidentului de
natură toxică a alergenului
1907 Richet - Hipersensibilitatea imediată este transferabilă prin ser
1911 Dale si Laidlaw - Histamina (extract de corn de secară) reproduce
moanifestarile clinice ale hipersensibilității imediate
1921 Schultz și Dale - Anticorpii sunt responsabili de hipersensibilitatea imediată
1922 Prausnitz și Küstner - Anticorpii se fixează pe țesuturi (anticorpii homo si
heterocitofili)
1953 Rilay- Mascotcitele conțin histamină
1957 Bouet-Premiul Nobel pentru antihistaminele descoperite în 1937 și 1944 1962
Ovary- Numai anumiți anticorpi sunt activi (anafilaxia cutanată pasivă)
1966 Ishizaka si Ishizaka- IgE sunt responsabili de alergie (E pentru eritem)
1967 Johansson si Bennich - Un mielom cu lg E a permis obținerea lor în mare
cantitate
1974 Metzger - Caracterizarea receptorilor de mare afinitate pentru lg E
1989 Blank și Kinet - Clonarea și expresia a 3 subunități ale receptorului de lg E de
mare afinitate
1996 Daniels și colab - Evidențierea prin microsateliți de ADN a zece gene
candidate pentru astmul bronșic
1997 Hersley și Chatila - Atopia poate fi asociată cu o mutație a lanțului α al IL-
4R.

20.2.1. Date experimentale

Hipersensibilitatea imediată cuprinde două etape:


 Faza precoce a răspunsului, datorată aminelor vasoactive eliberate din
granulele bazofilelor și mastocitelor și continuată de mediatorii celulari de
neoformație. Acțiunea lor rapidă pe fibrele musculare netede duce la apariția
semnelor caracteristice anafilaxiei. Faza este sensibilă la acțiunea antihistaminicelor.
 Faza tardivă a raspunsului, datorată recrutării celulelor inflamatorii:
neutrofile, apoi eozinofile și în final celule mononucleare (monocite, limfocite T4
active). Faza este sensibilă la acțiunea corticoizilor și a indometacinului, în timp ce
ambele faze răspund la cromoglicatul de sodiu .
Manifestările experimentale pot fi sistemice sau locale, active (imunizarea
animalului) sau pasive (transfer de ser de animal imunizat la altul indemn)

20.2.2. Analfilaxia generalizată activă (Richet și poitier, 1902)

Școul anafilactic, realizat inițial la câine, a fost reprodus și la alte specii (de
exemplu la iepure, cobai și sobolan) și a fost observat și la om. Fenomenul cuprinde 3
faze:
 Injectarea inițială a unei substanțe străine: toxine diluate la doze netoxice sau alte
proteine ce pot determina o stimulare antigenică
 Un interval liber de aproximativ 3 săptămâni necesar producției de anticorpi și
fixării lor;
 Injectarea declanșată, pe cale intravenoasă, a unei doze mici, notoxice din același
antigen.
Acidentul survine la câteva secunde sau minute și se caracterizează printr-o
simpatologie variabilă în funcție de specie :
 La câine, se manifestă prin șoc cu colaps cardio-vascular. Debutează prin tulburări
digestive (vărsături, diaree), urmate de semne cutanate (eritem, pruit) și tulburări
circulatorii (tahicardie, prăbușire tensională). Moartea survine prin colaps cardio-
vascular ireversibi. Daca animalul supraviețuiește, devine refractar la reinjectarea
aceluiași antigen, în orele următoare.
 La cobai, predomină modificările respiratorii de tipul astmului experimental, datorat
bronhospasmului și edemului peretelui bronșic.
 La om, se manifestă printr-o combinație de modificări respiratorii și șoc cu colaps
cardio-vascular, care variază în funcție de individ.

20.2.3. Anafilaxia generalizată pasivă

Fenomenul observat de Richet și Portier poate apare și prin transferul pasiv al


serului unui animal imunizat la altul indemn, urmat de injectarea antigenului, pe cale
intravenoasă, dupa 24-48 de ore.

20.2.4. Anafilaxia pe organ izolat (fenomenul Schutz- Dale)

Organele cele mai utilizate pentru studiul anafilaxiei sunt uterul și intestinul,
provenite de la animale imunizate în prealabil. Adăugarea antigenului pe organul
izolat, perfuzat cu ser fiziologic, produce o contracție nerepetitivă. Lavajul vaselor cu
ser fiziologic nu împiedică reacția, deoarece anticorpii responsabili de producerea sa
sunt fixați deja pe mastocite.

20.2.5. Anafilaxia cutanata pasiva

Reactia Ovary(1962).Expermentul s-a efectual pe cobai la care s-a ras blana


de pe abdomen.Sensibilizarea anafilactica se transmite prin injectarea subcutanata la
animalul indemn a serului de animal imunizat.Dupa o perioada de latenta de 4 ore in
cazul anticorpilor anafilactici cu durata de fixare scurta tip lg G sau 24 de ore in cazul
anticorpilor anafilactici cu durata de fixare lunga –tip lg E e injecteaza antigenul
impreuna cu o solutie de albastru Evans pe cale intravenoasa.In cazul declansarii
reactiei anafilactice pielea se coloreaza in albastru la locul de injectare a serului
provenit de la animalul imunizat .Dovadda apartenentei anticorpilor de clasa lg E o
ocnstituie faptul ca incalzirea prealabila a serului de animal imunizat la 56 C timp de
30 de minute va duce la inactivarea lor .
Reactia Prausnitz si Kustner 1921 .Prausnitz si-a inectat pe cale subcutanata
serul provenit de la colegul sau ginecologul Kustner alergic la peste .Injectarea in
aceas loc a unui extract antigenic de peste a antrenat o reactie anafilactica locala cu un
edem si eritem demonstrand fixarea locala a unor factori serici denumiti ‚''reagine''.
Anafilaxia este un fenomen general obtinut ca raspuns la antigene
variate:toxine proteine normale ca serul de cal,medicamente alloantigene de
transplant.
20.3. Anticorpi anafilactici: Reaginele

Sunt anticorpi care fixeaza prin fragmentul lor Fc pe receptorii specifici


exprimati la suprafata bazofilelor si mastocitelor.Se discting doua tipuri:
 Anticorpi cu fixare lenta in numar mic dar cu o fixare puternica pe timp de cateva
saptamani reprezentati de o clasa lg E.Acesti anticorpi sunt distrusi prin incalzirea
la 56 C timp de 30 de minute caracteristica prin care se deosebesc de lg G care
rezista la aceasta procedura .
 Anticorpi cu fixare rapida cu o fixare slaba care se desprind usor rezistenti la
caldura reprezentati de animal de o subclasa de lg G .prezenta acestor anticorpi lg
G STS la om a fost descrisa de Parish dar ramane discutabila.
Cu toate anticorpi din clasa Lg E au fost descrisi in capitolul dedicat
imunoglobulinelor detaliem principalele lor caracteristici :
 Reprezinta cea de-a cincea si ultima clasa de imunoglobuline cu concentratia serica
cea mai scazuta de ordinul a 100-250 ng\l.Un nivel superior valorii de 500 ng\l se
considera patologic
 Au o greutate moleculara de 190.000 cu lantul greu format dintr-un domeniu
variabil VH si 4 domenii constante .hidratii de carbon reprezinta 12% din
molecula lg E ;
 Sunt distrusi prin incalzirea la 56 C timp de 30 de minute spre deosebire de celelalte
imunoglobuline care rezista ;
 Au un timp de injumatatire de 2,5 zile in sange dar care ajunge la 12 saptamani daca
anticorpii se fixeaza pe mastocite;
 Se fixeaza pe mastocite si bazofile prin domeniile Cέ2 si Cέ2 aproape orizontal pe
celula la nivelul lantului α al preceptorului FcRI.In cazul fixarii pe FcέRII
intervine numai domeniul CέC
 Productia lor depinde de limfocitele T si in special de IL-4 si Il-3
 Au rol important in inflamatie si in special de IL-4 si IL-3
 Au un rol important in inflamatie si in apararea antiparazitara.
20.4. Bazofilele si Mastocitele

Bazofilele se caracterizeaza prin prezenta unor granule metacromatice rosii


dupa coloratia albastru cyan datorita histaminei si heparinei.
Bazofilele sunt elementele figurate circulante derivate din maduva osoasa
hematogena.In formula lucocitara procentul lor este foarte mic :0,5 % sau 30-40
bazofile pe 3 din 4000-9000 leucocite.
Durata lor de viata este 2-3 saptamani
Mastocitele din tesutul conjunctiv : sunt repartizate in jurul vaselor de sange
din majoritatea tesuturilor predominant in tesutul conjunctiv si submucoasa
respiratorie si digestiva.Fata de bazofile au un continut ridicat de histamina si
prostaglandite dar nu sunt bogate in leucotriene si PAF.Aceste celule stau la originea
producerii socului anafilactic .Actiunea lor inhiba de teofilina si cromoglicatul de
sodiu.
Masctocitele mucoasae:au o provenienta asemanatoare cu bazofilele si se
localizeaza de-alungul mucoasei respiratorii si digestive mai ales la nivelul
intestinului subtire .Acest tip de mastocite au un continut mare de leucotriene si
condroitinisulfat fiind implicate in patogenia astmului bronsic .
Mediatorii mastocitari se pot clasifica pe baza functiei lor in :
 Produsi vasoactivi sau spasmogene
 Preformatii :Histamina
 De neoformatie:Leucotriene prostaglandine PAF andenozina
 Factori chemotactici pentru eozinofile si neutrofile
 Enzime:
 Poteaza neutre:Triptaza carboxipeptidaza
 Chimaza
 Acid-hidrolaze
 Citokine proinflamatorii: IL-1-4-5-6-8 GM-CSF TNF α TGFβ1 IFNϒ
cemokine‚''C-C'' (MIPa,MIP2a)
La suprafata bazofileleor si mastocitelor sunt exprimati diversi receptori
sintre care cei mai importanti sunt:
 FcέRI-prezenti pe suprafata bazofilelor si mastocitelor formati dintr-un lant α si
unul β si doua lanturi α. Acesti receptori mai sunt exprimati de celulele
.Langerhans cutanate eozinofile monocite/macrofage ci celule NK.
 FcέRII(CD23)-prezenti pe suprafata bazofilelor si mastocitelor plachete si unele
limfocite T si analfilatoxine .
 Canale de calciu –prin care reactioneaza diverse substante: ACTH-ul sintetic
codeina morna sunbstante care pot duce la activarea si degranularea mastocitara.
Activarea bazofilelor si mastocitelor se realizeaza prin mecanisme mediate
imun:
 Formarea unei punti intre doua lg E printr-un alergen
 Prin fixarea fragmentelor C3a si C5a
 Prin interactiunea unor agonisti cu suprafata membranei celulare
mastocitare.Agonisti includ substantele ‚''histamino-eliberatoare”legate de familia
chemokinelor o serie de enzime actiive opiatii endogeni si AT-ul.
Aceasta activare necesita prezenta unui mesager secund intracelular.procesul
de activare cinsta intr-o serie de reactii biochimice in trepte cu particularitatea
fosfolipidelor membranare activarea PKC fosfolifarea tirozinei toate ducand la
cresterea influxului de Ca extracelular alaturi de mobilizarea rezervelor de Ca
intracelular.Rolul Ca este de a initia eliberarea mediatorilor preformati si sinteza de
novo a mediatorilor lipidici .Transformarea ATP si AMP este catalizata de
adenilatciclaza iar catabolizarea AMP este catalizata de o fosfodieteraza .Teofilina
inhiba adenilaciclaza si prin aceasta reactoia anafilactica
Un loc aparte il deine interactiune dinte mastocitele growth factor denumit si
cytokine stem-cell factor sau Steel factor si receptorul sau c-kit care mediaza cel putin
partial legarea mastoocitului de firbroblast SCF exista sub doua forme fie ca molecule
solubila fie ca proteina exprimata inegral pe suprafata fibroblastului iar C-kit
functioneaza ca receptor de adeziune pe mastocit
20.5. Mediatorii reactiei anafilactice

Activarea bazofilelor antreneaza doua fenomene care stau la baza eliberarii


mediatorilor :

20.5.1. Eliberarea mediatorilor preformati din granule

Granulele bazofilelor si mastocitelor fuzioneaza cu membrana celulara si isi


elibereaza continutul in mediul extracelular ca urmare a influxului rapid de NA. 
Histamina .Organismul uman contine de zece ori doza mortala de
histamina.Histamina provine din decarboxilarea histidinei catalizata de histin-
decarboxilaza.Actiunea sa este imediata si de scurta durata in cateva secunde de
histaminaza.
 Injectarea histamine subcutan antreneaza triada Lewis si eritem periferic
acompaniata de pruit .Actiunea sa contractila se realizeaza prin cuplarea cu
receptorii H1 prezenti pe fibrele musculare netede din numeroasele organe
:bronhii intestin uter perete vascular.Receptorii H1 sunt blocati de antihistaminice
avand ca antagonisti specifici :mepironina clorfernir-amina si clemastina:Efectele
produse sunt
 Bronhoconstrictie prin actiune directa .Mecanismul de actiune al histaminei pe
receptori H1 ai musculaturii netede traheo-boonsice este indus prin cuplarea cu o
proteina G si activarea Fosfolipazei C .PLC hidolizeaza inozitoldifosfatul cu
formarea de inozitoltrifosfat si diacilglicerol care cresc nivelul Ca liber
intracelular
 Vasodilatatie arterio-capilara prin contractia ffibrelor musculare netede din peretele
venulelor postcapilare si cresterea permeabilitatii intestinale
 Reactie urticariana la nivel cutanat
 Actiunea histamine pe receptori H2 determina cresterea secretiei gastrice acide si
moduleaza contractilitatea cardiaca la nivelul tractului respirator determina
cresterea secretiei de mucus relaxarea musculaturii netede thraheo-bronsice la
unele specii si vasodilatatie .Acelas efect se inregistreaza pe fragmentele studiate
 Actiunea histaminei pe receptorii H3 de pe terminatiile colinergenice si ganglionii
parasimpatici inhiba transmisia colinergica si previne reflexul
bronhoconstrictor .Acetilcolina eliberata din terminatiile nervoase parasimpatice
stimuleaza eliberarea de histamina mastocitara efect amplificat de cross-linkarea
lg E la membrana mastocitara determinand bronhoconstrictie via receptorii
H1.Functia receptorilor H3 pe terminatiile nervoase reprezinta un mecanism
protectiv de feed-back negativ in caile respiratorii.In plus rpin receptorii H3
histamina inhiba eliberarea de histamina din mastoicite
 Heparina este o mucopolizaharida acida cu greutatea moleculara 60.000 si cu
activitate anticoagulanta .In bazofile condroitinsulfatul inlocuieste hepariina
mastocitara.
 Triptaza are o actiune proteolitica.Enzima a putut fi dozata la mai multe ore dupa
moartea prin soc anafilactic fiind de interes medicolegal in dovedirea unei morti
subite prin soc anafilactic .
 NCF si CF-A au activitate chemotactica pentru neutrofilele si eozinofilele
responsabile de faza tardiva a anafilaxiei
 Tame-esteraza are o activitate enzimatica responsabila de secretia nazala

20.5.2. Sinteza de mediatori de neoformatie din membrana celulara

Mediatori de neoformatie provion din fosfatidil-enolamina hidrolizata de


fosfolipaza A2 in acid arahidonic si fosfocolina.Pe calea lipo si cilo-oxigenazeii se
produc leucotriene respectiv tromboxani si prosaglandine.Prin acetilalrea
fosfocolinei se produce PAF-ul
 Leucotrienele LTA4 instabila duce la formarea LTB-factor chemotactic pentru
neutrofile si a LT C4 D4 si E4 care determina contractia lenta si prelungita a
fibrelor musculare netede din caile respiratorii cu implicatii in patogenia
astmului bronsic .LTC si E4 ci moleculele egale sunt de o mie de ori mai activa
ca histamina in inductia colapsului si bronhoconstrictiei dar sunt produse in
cantitati mici
 Tromboxanii si prostaglanditele. In special TxA2 au o actiune vasoconstrictoare
bronhoconstrictoare si proagreganta plachetara.Prosttaglanddinele in special
PD2 si PGE2 au o actiune vasodilatatoare si prin aceasta proinflamatorie
asemanatoare cu cea a LT.Aspirina blocheaza prostaglanditele dar nu si
leucotrienele.
 Factorul activator plachetar PAF este sintetizat si de catre macrofagele monocite
neutrofile si eozinofile .PAF recruteaza plachetele care se agrega la locul
producerii sale .Activarea secundara a plachetelor duce la eliberarea serotoninei(5-
HT)Aceasta substanta este secretata de celulele 314
intestinale.Actiunea sa este bine cunoscuta cu flush carcinoid in care eliberarea
serotoninei antreneaza aparitia brutala la placarde eritematoase cu contur bine
delimitat in‚ ''harta geografica”. Acest flush poate fi acompaniat de cefalee,
dispnee dureri abdominale diaree hipotensiune arteriala pana la colaps. Actiunea
serotoninei este deci comparabila ce cea a histaminei. La antimal mai ales la
iepure serotonina se stocheaza in granulele bazofilelor si mastoocitelor aspect
neintalnit la om.

20.5.3. Sinteza de citokine

Stimularea in vitro a mastocitelor determina cresterea nivelului Arn-uli


mesager pentri citokinele si eliberarea consecutiva a citokinelor proinflamatorii multi-
functionale care includ: IL-1-4-5-6-8 GM-CSF TNFα TGFβ, INFα chemokine C-C.
Spre exemplu:
 Il-3 are rol in cresterea si prelungirea supravieturirii mastocitelor pe fibronectina
printr-un mecanism auto sau paracrin in primingul si cresterea bazofilelor in
primingul si in prelungirea duratei de viata a eozinofilelor.
 IL-4 are rol in cresterea sintezei lg-E expresia moleculelor de adeziune endoteliale
cresterea raspunsului celulelor Th2 si cresterea mastocitelor.
 IL-5 are rol in cresterea diferentierea activarea si prelungirea duratei de viata a
eozinofilelor.
 TNF-α alaturi de IL-4 joaca un rol important in initierea si intretinerea fenomenelor
inflamatorii locale .Cresc expresia moleculelor de adeziune pe entoteliul vascular
prin care se realizeaza recrutarea celulelor proinflamatorii.

20.6. Reglarea Raspunsului imun imediat

Ca in cazul tuturor fenomenelor biologice si in respunsul imediat exista


fenomene de activityate si de feed-back.Sinteza de lgE necesita prezenta limfocitelor
Th2 care sintetizeaza IL-4 .Comutatia izotipica al Lg M si Lg E se poate face direct
printr-o secventa nucleotidica a genelor codante ce permmit schimbarea unei clase de
imunoglubuline in alta.
Comutatia izotipica depinde de numerosi factori:
 Calitatea antigenului=parametru insuficient cunoscut nestiindu-se ce caracteristici
biochimice fac un antigen smai alergizant ca altul;
 Cantitatea de antigen-la soarece dozele scazute de antigen de ordinul 0,1 ɥg adau
rezultate bune ca cele de 100 ɥg .Aparitia la brutari a alergiei la faina depinde de
frecventa si cantitatea expunherii la inhalatorii la faina.
 Calea de administrare a antigenului mucoasa respiratorie si digestiva sunt cele mai
bune inductoarea de lg E
 Impactul mediului inconjurator –poluarea infectiile si stresul favorizeaza sinteza de
lgE
 Ereditatea productia de lg E este influentata de diferite gene in curs de indentificare
 Expermentul –la soarece adjunvantul complet Freund scade raspunsul in lg
E>invers hidorxidul de aluminiu si adjuvantul cu extract de Brodetella pertussis
favorizeaza sinteza de lg E
Totusi acesti factori orienteaza raspunsul imun spre tipul Th 2 .O serie de
citokine favorizeaza raspunsul umoral in timp ce altele inhiba aceasta sinteza.
Limfocitele B cu receptori FcέRII(CD23) pt elibera molecule CD23
solubile(sCD23)care stimuleaza mai ales limfocitele B producatoare de lg
E.Activarrea limfocitelor b de catre limfocitele Th2 face sa intervina moleculele de
adeziune CD4- si CD40L.Activarea limfocitelor B depinde de trei molecule :CR2
(CD 21) CD 23 si lg E membranare.
Mecanismult retrocontrol se realizeaza prin intermediul limfocitelor T
supresoare care sintetizeaza factori supresori ai lgE

20.7. Aspecte clinice si biologice

Diferitele manifestari clinice corespund hipersensibilitatii de tip imediat:Se


descriu:
 Manifestari generale:
 Scoul anafilactic care la om se manifesta prin colaps cardio-vascular si
bronhospasm variabile in functie de individ .Principalele cauze ale declansarii sale
sunt intepaturile de himenoptere(albine viespi) injectarea unor medicamente
latexul
 Edemul Quincke care cuprinde fata gura si uneori faringele si laringele ducand la
asfixie si moarte.
 Manifestari localizate la nivelul mucoasei oculare sau respiratorii avand ca principal
agentii polenul acarienii praful de casa sporii de ciuperci:
 Conjunctivite alergice
 Rinite alergice dintre care febra de fan
 Traheita spasmodica
 Astmul alergic
 Manifestari cutanate:
 Urticarie
 Dermatite sau eczema atopica
 Manifestatii digestive:diareee vomismente in caz de alergie la laptele de vaca oua
peste fructe telina etc.
Explorarea hipersensibilitatii de tip imediat poate fi realizata prin:
 Anamneza amanuntia pentru identificarea alergenului potential si a antecedentelor
personale si familiale de hipersensibilitate omediata
 Testul Prick sau intradermoreactie cu diferite alergene suspectate.citirea se face
dupa 20 de minute sau 5-8 ore
 Testul de provocare nazala cu extract alergenic dupa pulverizarea nazala alergenul
antreneaza pruit rinoree si obstructie nazala.
 Testul de provocare bronsica prin inhalare de alergene urmarindu-se reducerea unor
parametri ventilometrici
 Dozarea lg E totale prin RIST fara interes deoarece numeroase cauze pot duce la
cresterea lg E
 Dozarea lg E specifice prin RAST utila in cazul unui alergen bine definit
 Testul de granulare a bazofilelor de iepure in prezenta serului de pacient si a
alergenului.
 Testul de eliberare a histaminei din bazofile test identic dar care consta in dozarea
histaminei leliberate in mediu.

20.8. Rezumat

Reactia inflamatorie imediata consta in aparitia vasodilatatie locale cu tetrada


inflamatiei:edem eritem durere si caldura frecvent aaosciata cu pruitul.Ea survine
imediat dupa un nou contact cu un antigen la care subiectul este sensibilizat datorita
Lg fixate pe mastocitele mucoase si submucoase sau pe bazofile.Termenul de
hipesensibilitate imediata defineste manifestarile anafilaxiei uneori spectaculoase si
dramatice:socul anafilactic edemul Quincke urticaria dermatitele atopice si
manifewstarile respiratorii sau digestive .Manifestarile pot fi clasificate in 1 atopia la
subiecti alergici predispusi genetic prin interventia lg E si a alergenilor rewspiratorii
de tipul polenului 2 anafilaxia la subiecti imunizati prin lgE fata de antigene diverse
din mediu sau medicamente 3 reactie anafilacoida sau de degranulare a bazofilelor si
mastocitelor legata de agentul cauzl singur sau de fractiunea C3a si C5a a
complementului produsa printr-o reactie imuna prin lg M sau lg G.

20.9. Anexa 10

Caracterele multifactoriale ale atopiei


Factorii genetici și de mediu intervin în atopie dar niciunul dinte ei nu este
suficient sau necesar pentru apariția bolii

A Factori Genetici
Acestia sunt suspectanți prin diferențierea de prelevanță a atopiei în
populatia generală și între frații născuti din părinți cu 2,1,0 manifestări atopice.
Prelevanța atopiei în populația generală :20%
Prelevanța atopiei pentru fiecare copil după descendenți:
-2 părinti alergici 75%
-1 părinte alergic 50%
-0 părinti alergici 15%

Studiul genelor candidate


Sunt gene cunoscute pentru intervenția la un moment sau altul în reacția
imunitară .Studiul genelor de susceptibilitate sau de protecție față de atopie se pot
face comparând subiecții alergici și cei nonalergici de aceeași etnie sau regiune.

1 genele HLA clasa II


Atopia datorată Ig E depinde de antigenele timodependente de tip peptidic
plasate în ‚ ''buzunarul” moeculelor HLA II. Diferitele alergene sunt indicate prin
denumirea finală latină cu primele 3 litere pentru grupul de specii și prima literă
pentru specie . Numărul în cifre romane indică alergenul în ordinea descoperirii . Spre
exemplu , Dermatophagoides indica primul alergen din dejecțiile de
Dermatophagoides pteronyssimus, mic acarian care traiește în covoare, mochete și
care stă la originea caracterului alergizant al prafului de casă.

2 Genele TCR
Sunt de asemena bune candidate pentru recunoasterea specificității față de
fiecare alergen fiind în prezent cunoscute o serie de asocieri între un anumit lanț α și
V β și un anumit alergen

3 Genele pentru FcέRI


S-a evidențiat o mutație genetică la nivelul genei care codează lanțul β al
FcέRI

4 Genele pentru unele citokine și pentru receptorii lor


Il-4 favorizează limfocitele Th2 și sunt necesare pentru Swich-ul izotipic Ig
M și IgE.
S-a demonstrat că mutațiile genei pentru IL-4 sunt legate de apariția astmului
bronșic și de cresterea nuvelului seric al Ig E
O mutație a genei subunității a IL-4R antrenează un tip de funcționalitate
favorabil eczemei atopice și a sindromului hiper-IgE

5 Genele pentru receptori β adrenergici


De aceste gene depinde hiperactivitatea bronșică unul dintre factorii
neimunologici din astm. Pornind de la gene sau de la promotorii lor cu diferitele
mutații ce pot surveni studiul trebuie extins la modificările structurale și funcționale
ale proteinelor produse. Spre exemplu: IL-4 induce expresia receptorilor de mică
afinitate pentru Ig E sau CD 24 pe limfocitele B monocite și macrofage . Mutațiile
puse în evidență dovedesc un aspect hiperfuncțional cu caracter dominant. Se pot
imagina și mutații cu efect invers hipofuncțional sau de protectie .

Studii prin microsateliți


Acestea necesită numeroase familii cu cel puțin 2 frați cu aceeași maladie
pentru studiul unei asociații între atopie și microsateliți. O reapariție aleatorie fără
relație trebuie să dea o identitate de 25% - 50% semi-identitate și 25 % non-
identitate. În cazul genelor indicate în atopie și aproape de microsateliți se obține un
exces de identitate totală superior valorii de 25%. Astfel în două studii au fost relevate
14 și 15 asociații cu microsateliții . Studiile continuă pentru decelarea genelor
implicate.

B.Factori de mediu
Concordanta între germenii monozigoți atopici nu este decât de 20%. Aceasta
sugerează rolul factorilor dobândiți în mod special al factorilor de mediu.

Expunerea la alergen
Este clar că expunerea la alergen este indispensabilă pentru apariția alergiei.
Tuaregii cu viața nomadă nu prezintă atopii și aceasta nu datorită eredității ci modului
lor de viață. Dacă unii dintre ei se stabilesc într-un loc se semnaleaza că sunt
susceptibili la praful de casă.
Eliminarea principalelor alergene în copilarie (lapte de vacă, ouă, făină,
arahide etc)
Aceasta întârzie apariția eczemei atopice fără a o putea evita

Poluarea
Este singura la originea iritației mucoaselor și a hiperreactivității bronșice
componente ale astmului bornșic

Luna de naștere
Copiii născuți între februarie și aprilie când există polen de mesteacăn vor fi
mai frecvent mai alergici la acesta față de cei născuți în afara acestei perioade.
Cunoștințele despre rolul mediului în patogenia alergiei sunt încă rudimentare .

20.10. Reacția imună citotoxică

Reacția imună citotoxică este un mecanism important în apararea


organismului gazda față de microorganisme. Rolul acestei reacții este multiplu:
distrugerea bacteriilor extracelulare și intracelulare, eliminarea celulelor infectate cu
virusuri și lupta împotriva paraziților și a fungilor. Pentru indeplinirea acestor funcții
sunt utilizate mecanisme multiple pentru care s-au specializat anumite celule ale
organismului. Neutrofilele au rolul de a elimina bacteriile extracelulare iar
macrofagele pe cele intracelulare. Modul lor de acțiune esențial este fagocitoza.
Celulele NK nu intervin aupra celulelor modificate prin agenții infecțioși și produc
citoliză prin apoptoză sau necroză. Imunitatea specifică completează imunitatea
naturală audaugând aderența celulelor fagocitare și a celulelor NK la antigene prin
intermediul anticorpilor și a complementului,un rol aparte în imunitatea specifică îl
dețin limfocitele Tc cu efect litic față de celulele infectate cu virusuri.

20.10.1. Mecanisme fundamentale ale lizei celulare

Se descriu 3 mecanisme fundamentale care permit distrugerea


microorganismelor, a celulelor patologice sau a celulelor normale ale organismului
(autoimunitatea). Aceste mecanisme s-au dezvoltat anterior sistemului imunitar și nu
sunt specifice numai imunologiei. De altfel nu există nici o diferență între reacția
imunitară citotoxică fiziologică de distrugere a mocroorganismelor și fenomenele
patologice ale hipersensibilității citotoxice.

20.10.1.1. Apoptoza

Acest mecanism al morții celulare a fost descris mult mai recent decât
necroza , vechea descriere anatomo-patologică a corpilor tangibili din ganglioni nu a
fost legată de mecanismul de apoptoză decât în jurul anilor 70. Expresia de moarte
celulară programată a fost conferită apoptozei datorită intervenției unei serii de gene
normale ale celulei în acest proces. La ființele cele mai elementare există gene de
proliferare (oncogene) capabile de a activa și multiplica celulele și genele de moarte
celulară, induc oprirea activării. Acesta este un sistem de adaptare indispensabil atat
dezvolării cât și supraviețuirii unei ființe vii. La Dictyostelium discoideum situată
între procariote și eucariote au putut fi puse în evidență atât genle de prolifrare cât și
cele de inactivare. În cazul în care mediul încojurător este favorabil, acest
microorganism unicelular se dezvoltă și se multiplică sub acțiunea oncogenelor, în
mediu defavorabil ia o formă pluricelulară și intră în faza de latență sub acțiunea
antioncogenelor. Apoptopza celulelor umane poate fi indusă prin două căi cunoscute
ce converg către caspaze inductoare ale morții celulare.

Calea BMP
Această cale indirectă implică intervenția unei substanțe BMP care
acționează pe un receptor membranar specific . Un al doilea mesager citoplasmatic
Smad acționează asupra nucleului. Acesta din urmă sintetizează proteina Fal
ligand(Fas L) care se exprimă pe suprafața celulară și interacționează cu proteina Fas
a aceleiași celule .

20.11. Hipersensibilitatea întârziată

După clasificarea lui Gell și Coombs, hipersensibilitatea de tip IV reprezintă


o inflamație întârziată, care apare la 48-72 de ore după contactul cu antigenul și care
se datorează limfocitelor Th1 specifice antigenului. Cunoștințele noastre despre
hipersensibilitatea întârziată se datoresc unei suite de descoperiri importante, departe
de a fi finalizate:
 1890: Koch a descris fenomenul care îi poartă numele pentru prima dată.
Injectarea de BK vii sau morți la un cobai cu tuberculoză, induce după 2-3
zile o indurație și un eritem local. Von Pirquet obține fenomenul lui

Koch printr-o reacție cutanată la tuberculină, iar Matoux printr-o


intradermoreacție cu același antigen.
 1930: Jones și Mote obțin o inflamație semiîntârziată, dar diferită de
hipersensibilitatea de tip tuberculinic, prin injectarea subcutanată a serului
de cal sau de proteină serică la cobaiul imunizat în prealabil. În aces caz,
inflamația apare 24-28 ore mai târziu și se caracterizează printr-un inflitrat
bogat în bazofile (în proporție de 80%)
 1945: hipersensibilitatea întârziată este produsă de către celule, asa cum au
arătat experimentele lui Landsteiner și Chase.
 1960-1965: în urma cercetărilor asupra timectomiei și separării limfocitelor T și
B, numeroși autori au contribuit la inducerea fenomenului lui Koch,
punând accentul asupra limfocitelor T, apoi asupra limfocitelor B.
 1976- până în zilele noastre: după ce a fost descoperită IL-2 de către
Gallo(1970), a fost demonstrată intervenția citokinelor IFN , TNF, MIF și
MAF în recrutarea secundară a macrofagelor și limfocitelor T CD8+.
Disctincția dintre limfociteleTh1 și Th2 la șoareci, apoi regăsirea acesteia
la om a permis o comparație între hipersensibilitatea celulară întârziată
(datorată limfocitelor Th1) și hipersensibilitatea umorală imediată sau
semiîntârziată (dependentă de limfocitele Th2)

20.11.1. Tipuri de hipersensibilitate

Au fost descrise patru tipuri de hipersensibilitate, dintre care ultimele trei sunt
importante în patologia umană.

20.11.1.1. Hipersensibilitatea de tip Jones-Mote


Animalul folosit în experiență este imunizat cu un antigen solubil
(ovalbumina). După 4-10 zile apare o tumefacție izolată iar în infiltratul celular se
observă diverse celule (în special bazofile). Fenomenul descris de Jones-Mote dispare
când se dezvoltă răspunsul imun umoral. Acest tip de hipersensibilitate nu are
echivalent la om.

20.11.1.2. Hipersensibilitatea de contact


Este o reacție epidermică, care corespunde la om cu eczema de contact,
denumită și dermită de contact(contact dermatitis).

Antigenele utilizate
În experimentele pe animal se plasează pe piele diferite antigene, care
penetrează ușor în epidermă și se leagă solid de celule. Cel mai frecvent se utilizează:
DNCB (dinitroclorbenzen); DNFB (dinitrofluorbenzen); Oxazolina; Clorura de
picryl.ϒ

Faza de sensibilizare
Hipersensibilitatea întârziată de contact poate fi produsă cu ajutorul
diferitelor molecule de tip haptenic aplicate la suprafața pielii animalului de
experiență sau prin injectarea lor intradermică. Aceste haptene neimunogenice trebuie
să se lege prin lianți (ne)covalenți cu substanțele normale ale individului. Substanța
cea mai utilizată este dinitroclorbenzenul (DNCB), care difuzează ușor, fixându-se pe
resturile NH2 ale lizinei diferitelor proteine din piele și care este foarte alergizant,
imunizarea necesitând zeci de ore(minim de 5 ore). Un rol important în sensibilizare îl
joacă două celule ale pielii:
1. Keratinocitul:
 este ( în general) celula pe care se fixează haptena sensibilizantă;
 această fixare duce la secreția de: IL-1, IL-6 și TNF(care activează celula
următoare);
2. Celula Langherhans:
 este o celulă dendritică localizată la nivelul stratului epidermic;
 are prelungiri lungi între keratinocite;
 în microscopia electronică se poate observa un organit specific acestei celule
(granula lui Kirbek), a cărui funcție este necunoscută;
 derivă din celulele dendritice ale măduvei osoase (0,2% din leucocitele
sanguine);
 exprimă antigenele timocitelor corticale CD1, antigenele MHC II și diferiții
receptori pentru Fc ai IgG, IgE și complementului (Fc ϒ , FcƐ , și R II, CR1,
CR2 și CR3);
 la șoareci, celulele Langherhans sensibilizate cu DNCB își pierd prelungirile,
devenind celule deformate, care se detașează de epidermă și se regăsesc în
regiunea paracorticală a ganglionului limfatic de drenaj. Celulele deformate
au un aspect de stea, fiind cunoscute sub numele de celule interdigitate.
 Prezența peptidului antigenic pe MHC II permite recunoașterea limfocitelor
T CD4+ specifice; acestea se multiplică și formează celulele memoriei sau
migrează spre diferite locuri ale dermului.

Faza de descoperire
Reacția de hipersensibilitate de contact survine după ce animalul a fost
sensibilizat în prealabil. O injecție ulterioară intradermică sau aplicarea prin patch (cu
DNCB) declanșează:
 infiltrare dermică și epidermică, edem epidermic și eritem după 48- 72 ore, care va
persista câteva zile. Absența reacției se datorează unui deficit imun celular.
Sensibilizarea prealabilă cu DNCB poate declanșa un șoc anafilactic IgE;
 Primele modificări apar începând cu a 6-a până la a 8-a oră după contactul cu
alergenul; limfocitele TCD4 specifice se mobilizează și înconjoară vasele
sanguine, glandele sudoripare, glandele sebacee, foliculii piloși și infiltrează
epidermul;
 Infiltratul celular se accentuează progresiv și ajunge maxim spre a 72-a oră;
 Infiltratul conține celule T CD4+, T CD8+, celule Langherhans, macrofage și
bazofile
Ordinea de apariție a fenomenelor este următoarea:  Celulele Langherhans
activează limfocitele T CD4+ cu memorie;  Acestea produc diferite citochine: IL-2,
IL-3, IFN și GM-CSF;  Celelalte celule sunt recrutate și activează o reacție
inflamatorie în care predomină celulele mononucleare.

Faza de regresie
Începând cu a 72- oră, se dezvoltă un mecanism de atenuare a fenomenelor
(prostaglandina E2 inhibă producerea de diferite citokine). Reacția imună imediată,
care se datorează IgE, prezintă o fază întârziată care survine la 6- 24 ore mai târziu,
urmată de recrutarea diferitelor celule (neutrofile și macrofage) și antrenarea
ulterioară a celulelor Th2 și formarea de plasmocite. În acest tip de manifestare nu
există( în același timp) limfocite Th1, ca în hipersensibilitatea de tip întârziat.

20.11.1.3. Hipersensibilitatea de tip tuberculinic


Antigenele
Fenomenul Koch este o reacție obținută după injectarea subcutanată a
tuberculinei (un antigen lipoproteic extras din bacilul tuberculos) la pacienți vaccinați
sau contaminați cu acest germene.
Antigenele solubile care provin din alte microorganisme (Mycobacterium
leprae, Leishmania tropica) sau din alte substanțe ca beriliu și zirconiu sunt apte să
declanșeze o reacție de hipersensibilitatea de tip tuberculinic.
Tipurile de hipersensibilitate întârziată sunt prezentate în tabelul următor :
Granulomatoas Întârzierea
Tuberculinică
Tip Contact ă reacției 14-
48-72 ore
48-72 ore 28 ore
Aspect Eczemă cu edem - Indurație locală Indurație cutanată
clinic și microvezicule cu tumefacție și bine delimitată cu
eritem eritem
- Absența
edemului
- Febră uneori
Aspect - Infiltrat - Prezența
- Infiltrat cu
histologic mononuclear cu cel.epiteloide și
limfocite 50%,
bazofile: 30- 40% gigante
Mf, monocite
- Degranularea lor - Fibroză și
perivascular
Edem epidermic necroză
- Absența
fibrozei
Antigene Ag. Ag. Intradermice: - Ag. Bacterian
Intraepidermice: - bacterii vii persistent
- Ni, Cr - bacterii omorâte
- Cosmetice cu adjuvant
- Antibiotice Freud
Faza de sensibilizare
Se injectează la un animal antigenul conținut în adjuvantul complet Freund.
Pregătirea animalului prin imunosupresie de tip cyclofosfamidă permite și utilizarea
adjuvantului Freund incomplet. Această fază de sensibilizare începe cu 23 săptămâni
înainte de a fi pusă în evidență.
Faza de descoperire
După injectarea antigenului la animalul sensibilizat, limfocitele T specifice
migrează în jurul vaselor sanguine (la 12 ore) iar activarea lor duce la secreția de
citokine care recrutează alte celule nesensibilizate. Infiltratul desparte fibrele de
colagen din derm și atinge un maxim la 48- 72 ore după injecție. Celulele observate
sunt:
 Inițial limfocitele T cu predominența T CD4+ (raport CD4/CD8 de 2/1), însoțite de
celulele CD1+ , fără granule Birbek;
 Ulterior încep să se acumuleze macrofagele (atingând un maxim spre a 72-a oră);
Fenomenele sunt maxime la nivelul dermului dar pot atinge de asemenea și
epidermul:
 Keratinocitele exprimă la suprafața lor molecule HLA DR (la 48- 96 de ore după
apariția infiltratului limfocitar);
 Circulația aferentă și eferentă a celulelor imunocompetente seamănă cu cea
observată în hipersensibilizarea de contact;
 Se poate observa o infiltrare ușoară cu bazofile și evoluția poate merge spre o
reacție granulomatoasă.
Reacția subcutanată sau reacția intradermică la tuberculină permite stabilirea
dacă persoana a fost în contact cu bacilul tuberculos prin infecție sau prin vaccinare.
Întotdeauna este necesar a fi prudent și a începe printr-o reacție subcutanată sau una
intradermică cu 3U- 10u de tuberculină, deoarece utilizarea dintr-o dată a unei doze
de 50U de tuberculină la o persoană cu tuberculoză în evoluție poate avea o triplă
reacție:
o Reacție locală în punctul de inoculare, cu o largă infiltrare eritematoasă, dar de
gravitate mică;
o Reacție la nivelul centrilor tuberculoși, care poate “exploda” prin ruperea centrilor
inflamatori și fibroși care îi mențin;
o Reacție general cu febră.

20.11.1.4. Hipersensibilitatea granulomatoasă


Este o formă mai gravă de hipersensibilizare întârziată și survine atunci când
antigenul persistă și nu poate fi eliminat. Se caracterizează printr-o acumulare și o
proliferare de macrofage, care stau la originea granulomului care apare la 2128 zile
după sensibilizare și poate să persiste mai multe săptămâni. Hipersensibilitatea
granulomatoasă poate succeda diferite hipersensibilități întârziate precedente, în
general după o perioadă de 3- 4 săptămâni.
Antigenele
În afara fenomenelor imunologice, se poate obține un granulom non-
imunologic printr-o reacție indusă de corpii străini (siliciu, talc), pe care macrofagele
nu sunt capabile să-i digere; nu există limfocite T specifice în leziuni; La animalul de
experiență, se poate obține o reacție granulomatoasă imunologică prin injectarea
antigenului lepros (reacția Mitsuda), a antigenului Kveim, a antigenelor provenite din
Leishmania tropica sau a zirconiului.
Faza de sensibilizare
Comparativ cu reacția la tuberculină, antigenul trebuie să persiste sau să fie
reinjectat în mod regulat pentru a obține o bună sensibilizare.
Faza de descoperire
Reacția granulomatoasă nu apare decât după 14- 28 de zile de la injectarea
antigenului, iar infiltratul conține două tipuri de celule particulare:
 Celule epiteloide care sunt celule mari, turtite cu reticulul endoplasmatic foarte
puțin dezvoltat. Originea lor este necunoscută, dar ele pot proveni din macrofagele
activate;
 Celule gigante care se comportă ca celule foarte mari, multinucleate, numite celule
Langerhans; nu se cunoaște foarte bine funcționalitatea acestor celule gigante.
În cazul tuberculozei, regiunea centrală poate să prezinte o necroză (culoare
albă asemănătoare cu suprafața unei bucăți de brînză), care este absentă în celelalte
afecțiuni.
În jurul regiunii granulomatoase, se dezvoltă un proces fibrotic, cu sinteză de
colagen, determinând limitarea proceselor infecțioase.
În patologia tropicală distingem două tipuri de lepră:
 Lepra lepromatoasă: nu se formează nici un granulom; boala se răspândește; nu
apare nici o protecție; există un deficit de limfocite T;
 Lepra granulomatoasă: se constituie granuloame; germenii sunt rari sau aproape
lipsesc; boala rămâne localizată; protecția este parțială.

20.12. Metode de studiu

Testele cutanate sunt folosite cu ușurință și nu sunt periculoase (la instalarea


bolii). Pentru anumiți antigeni este posibilă o dublă reacție: imediată și întârziată. Se
pot utiliza teste care înlocuiesc reacția cutanată:  Teste cutanate de tip patch în cazul
unei dermite de contact;
 Teste intradermice ca testul prick sau subcutanate prin IDR
In vitro, testele utilizează limfocitele subiectului, studiindu-se:
 Răspunsurile la factorii stimulanți globali, cum ar fi fitohemaglutinina;
 Încorporarea timidinei care permite cuantificarea proliferării limfocit T
 Cultura limfocitară mixtă studiază răspunsul vis-a-vis de aloantigenele HLA II ale
donorului.
În cazul testelor in vitro se pot doza citokinele produsede prezența IL-2 și
IFN (tradus ca un răspuns de tip Th1) și prezența IL-4.

20.13. Patologia umană Reacțiile de hipersensibilitate întârziată observate în


patologia umană pot fi clasificate în două grupe principale.

20.13.1. Eczema de contact


Numeroase substanțe cosmetice sau bijuterii pot constitui cauza eczemei de
contact:
 Bijuteriile care conțin nichel;  Produsele din piele de animal;
 Produsele cu săruri de crom;
 Produsele capilare sau cremele solare ca fenildiamina;
 Compușii chimici de cauciuc;
 Produsele farmaceutice ca penicilina, streptomicina și neomicina.

20.13.2. Maladiile infecțioase cu hipersensibilitate întârziată


Sunt boli infecțioase (agenți infecțioși care se dezvoltă intracelular) și boli
autoimune, cele mai importante fiind următoarele:
 Boli infecțioase:
 Tuberculoza;  Lepra;

În tabelul următor este prezentată explorarea imunității celulare


1. Imunitatea celulară specifică
(IDR cu citire la 48-72 ore, test+ dacă diametrul eritemului >2mm):
- tuberculină: 5U - candidină: 1/100
- viridază (streptokinază/streptodornază): 4U/1U
- Ag. Urlian: nediluat
- coccidividine: 1/100 - tricofiton:1/30
2. Inducția imunității celulare (relevare după 15 zile):
- DNCB (10mg/ml)
- KLK sau hemocianină
3. Imunitatea celulară nespecifică
(Răspuns normal: intens +, deoarece Ag induc o stimulare globală a limfocitelor):
- PHA
- lauril sulfat
4. Cultura limfocitară mixtă
(allogrefă in vitro)
-Limfocitele T testate se pun în contact cu limfocitele B sau monocite HLA II iradiate. După
o incubare de 8 zile, se apreciază proliferarea limfocitelor T, prin aprecierea incorporării
timidinei trițiate.
5. Cultura limfocitară mixtă
 Leishmanioza;
 Listerioza;
 Micoze profunde (blastomicoze);
 Boli necunoscute:
 Sarcoidoza: se caracterizează prin ganglioni mediastinali sau în alte teritorii; o
hipersensibilitate întârziată in vivo și in vitro la antigenul Kveim; un efect
pozitiv la cortizon (care reduce în mod normal reacția imună întârziată);
 Ciroza biliară primitivă: în 35% din cazuri, leziunile din jurul canalelor biliare
duc la apariția unui granulom inflamator, cu celule epiteloide și gigante;
 Boli în care lipsa vindecării se datorează unui deficit de apărare imună celulară: 
Hepotitele virale cronice Bși C;
 HIV;
 Poliartrite reumatoide.

Concluzii
Reacția imună celulară face să intervină limfocitele Th1, limfocitele Tc,
macrofagele, care duc la infiltrări maximale între a 24- ași a 72-a oră sau foarte
întârziate ( a treia- a patra săptămână). Pot fi individualizate trei tipuri principale: 
Eczema de contact: alergenul penetrează prin piele și conduce la o sensibilizare
secundară prin intermediul celulelor dendritice ale pielii, care migrează până la
ganglionul de drenaj; după reintroducerea antigenului, limfocitele T CD4+ specifice
duc la apariția eczeme cutanate cu infiltrare celulară și un edem epidermic la maxim
24- 72 ore, după care apare o fază derezoluție și uneori o rezistență;
 Hipersensibilitatea la tuberculină: antigenul este introdus subcutan și conduce în
cazul unui subiect sensibilizat la o mobilizare a limfocitelor T sensibilizate; la
producerea unui infiltrat cu diferite limfocite, macrofage, celule dendritice, cu un
maxim la 72 ore și care apoi se resoarbe progresiv;
 Hipersensibilitatea granulomatoasă: apare la microorganisme sau particule, care se
reabsorb dificil și este o formă mai severă de hipersensibilitate întârziată, în care
procesul apare la 3-4 săptămâni după introducerea antigenului cauzal, iar
infiltrarea cuprinde limfocite și, în particular, celule epitelioide și celule gigante.
Capitolul 21
IMUNODEFICIENŢE
Şef lucrări univ.dr. Ginel BACIU
Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de Medicină și Farmacie Galați

Organismele imunodeficitare reprezintă, din punct de vedere clinic, adevărate


“experienţe ale naturii”, care, alături de studiile experimentale, au contribuit decisiv la
fundamentarea concepţiei actuale cu privire la organizarea şi funcţionarea sistemului
imunitar. Analiza cazurilor clinice ale indivizilor imunodeficienţi, a evidenţiat faptul
că cele două compartimente celulare ale sistemului limfoid sunt semiautonome,
deoarece între ele există multiple interdependenţe funcţionale.
Maladiile cu substrat imunitar (imunodeficienţele) sunt heterogene, atât în
expresia lor imunologică-clinică, cât şi în privinţa mecanismelor celulare şi
moleculare implicate.
Imunodeficienţele (ID) apar atunci când una sau mai multe din componentele
sistemului imun este absentă sau funcţionează deficitar. ID se pot clasifica în:
 ID primare (ereditare) rezultă prin defecte intrinseci ale componentelor
sistemului imun şi frecvent sunt determinate genetic (congenitale).
Imunodeficienţele înnăscute (primare) au fost descoperite de O. Bruton
(1952), odată cu descrierea agamaglobulinemiei şi hipogamaglobulinemiei infantile
sex-lincată. Maladia afectează băieţii şi se transmite prin cromosomul X. Pacienţii
rămân asimptomatici în primele luni de viaţă, deoarece în această perioadă
imunoglobulinele materne asigură protecţia antiinfecţioasă. După vârsta de 5-6 luni,
pacienţii devin foarte sensibili la infecţiile tegumentare cu bacterii piogene şi la
infecţii ale tractului respirator cu streptococi, meningococi, H. influenzae. Pacienţii
sunt lipsiţi de reactivitatea imunitară mediată humoral. In ţesuturile limfoide lipsesc
plasmocitele, iar foliculii limfoizi nu se formează nici după stimularea antigenică
repetată. La electroforeză, serul pacienţilor nu relevă fracţia gamaglobulinică. IgG are
concentraţia de 1/10 (1 mg/ml faţă de 10 mg/ml), iar IgM are concentraţia de 1/100
din valorile normale. Lipseşte IgA, dar lipsesc şi hemaglutininele α şi β. În mod
normal limfocitele B reprezintă 5-18% din totalul limfocitelor circulante, dar la aceşti
pacienţi, proporţia lor este foarte mică (mai puţin de 0,1%). Absenţa limfocitelor B
mature se datorează defectelor de maturare, determinate de tirozin-kinaza
nefuncţională, codificată de gena mutantă.
Pacienţii au reactivitate normală a imunităţii mediate celular: testul
hipersensibilităţii întârziate la tuberculină este pozitiv, resping alogregele, limitează
infecţiile virale, cu excepţia hepatitei B (care evoluează rapid spre ciroză) şi a celor cu
enterovirusuri. Limfocitele T au valori numerice normale. Vaccinurile virale atenuate
sunt bine suportate şi nu produc infecţii clinice.
Disgamaglobulinemiile selective se caracterizează prin incapacitatea sintezei
unui anumit izotip imunoglobulinic. Se cunosc deficienţe selective ale IgM, IgA sau
ale IgM şi IgA, IgA şi IgG, IgM şi IgG.
 ID secundare (dobândite) sunt induse de factori extrinseci (medicamente
imunosupresoare, iradiere, malnutriţie, infecţii).
Imunodeficienţele dobândite (secundare) cuprind diverse maladii, datorate
unor cauze patologice care interferă direct sau indirect cu funcţia imunitară.
Imunodeficienţele dobândite pot fi cauzate de hipercatabolismul
imunoglobulinelor. Concentraţiile serice ale imunoglobulinelor reflectă raportul dintre
rata sintezei şi rata catabolismului acestor molecule. Creşterea ratei catabolismului
poate să conducă la o deficienţă selectivă a unei clase de imunoglobuline, ce se
manifestă prin hipoproteinemie.
Imunodeficienţele dobândite se pot datora pierderii excesive a
imunoglobulinelor, la nivelul tractului urinar sau gastrointestnal. Pierderea urinară
este consecinţa defectelor renale glomerulare, a unor disfuncţii tubulare sau unor
defecte combinate.
ID determină o susceptibilitate crescută la infecţii:
 Pacienţii cu deficienţe ale imunoglobulinelor, fagocitelor sau
complementului fac infecţii recurente (repetate) cu bacterii piogene.
 Pacienţii care au defecte ale imunutăţii mediate celular (limfocite T)
dezvoltă infecţii extrem de grave cu microorganisme, care la persoane normale nu
determină îmbolnăviri şi sunt numite oportunişti (infecţii oportuniste).
Pacienţii imunodeficienţi sunt susceptibili la dezvoltarea unor anumite
tumori, mai ales în cazul defectelor limfocitelor T, ceea ce demonstrează rolul acestor
celule în imunitatea antitumorală.
ID pot rezulta prin anomalii ale imunităţii specifice sau nespecifice. Alterarea
sistemului imun apare prin defecte în maturarea, activarea sau funcţionarea
limfocitelor B sau/şi T.

21.1. ID ereditare pot fi clasificate:

21.1.1. Defecte ale limfocitelor B


Anomaliile congenitale ale dezvoltării şi funcţiei limfocitelor B duc la
deficienţe în producerea anticorpilor. Aceste maladii se manifestă clinic prin infecţii
recurente cu bacterii piogene, care determină pneumonii, otite, sinuzite, meningite.

Tipuri:
a) agamaglobulinemia X-linkată: - se caracteri-zează prin incapacitatea
copiilor de sex masculin de a produce imunoglobuline. În primele 6-12 luni de viaţă
copiii sunt protejaţi de IgG de la mamă, dar apoi survin infecţii recurente cu piogeni.
Gena responsabilă de producerea X-LA este situată pe braţul lung al cromozomului
X. Gena deficientă în X-LA codifică o proteină tirozin-kinază. Indivizii cu acest
defect genic au nivele normale de celule pre-B în măduva hematogenă, dar maturarea
lor este blocată.
b) deficienţa izolată în IgA – unii pacienţi sunt perfect normali, alţii
prezintă infecţii respiratorii ocazionale şi diaree. Defectul care induce producerea unei
cantităţi scăzute de IgA este reprezentat de un blocaj în diferenţierea finală a
limfocitelor B, ce exprimă la suprafaţă IgA, în plasmocite. Frecvent deficienţa de IgA
se asociază cu deficienţe ale unor subclase de IgG.
c) deficienţe ale unor subclase de IgG – nivelul total al IgG în ser este
normal, dar concentraţia uneia sau mai multor subclase este sub normal. Se datorează
unor defecte ale diferenţierii finale a limfocitelor T.
d) sindromul hiper-IgM X-linkat – pacienţii sunt deficienţi în IgG şi IgA,
dar produc cantităţi mari de IgM policlonal (şi IgD).
e) imunodeficienţa variabil comună – se manifestă prin
hipogamaglobulinemie dobândită, apărută în decada 2-3 de viaţă, ambele sexe fiind
afectate cu aceeaşi frecvenţă.
f) hipogamaglobulinemia tranzitorie a copiilor- se datorează unei
întârzieri în declanşarea sintezei imunoglobulinelor proprii la copii. La copiii la care
această sinteză se declanşează mai tarziu apare un deficit tranzitor de anticorpi, care
predispune la infecţii respiratorii.

21.1.2. Defecte ale limfocitelor T


Pacienţii deficienţi în limfocite T sunt susceptibili la infecţii oportuniste.
Defectele limfocitelor T vor produce o ID combinată severă atât a imunităţii celulare
cât şi umorale.
Tipuri:
a) ID combinată severă (SCID) X-linkată . Copiii cu SCID au foarte
puţine sau sau nu au limfocite T în sânge şi în ţesuturile limfatice; timusul nu este
populat cu celule precursoare ale limfocitelor T şi nu va funcţiona ca organ limfoid
central.
b) Deficienţa în ADA (adenozin deaminază) (inclusă în SCID) : Enzimele
ADA şi PNP sunt implicate în degradarea nucleotidelor şi deficienţa lor duce la
acumularea în celule a unor metaboliţi ai nucleotidelor, aceşti metaboliţi sunt toxici
pentru celulele stem care nu mai pot sintetiza ADN-ul necesar pentru replicările
celulare şi mor. Cele mai sensibile sunt limfocitele T mature.
c) Deficienţa în fosforilaza nucleotidelor purinice (PNP) (inclusă în
SCID)
d) Deficienţa în MHC II: constă în absenţa MHC II de pe celule – limfocite
B, macrofage şi celule dendritice – transmisă autosomal recesiv, nelinkat cu locusul
MHC II. Această deficienţă a fost atribuită unor mutaţii ale genelor care codifică
factori transxcripţionali esenţiali pentru expresia moleculelor MHC II.
e) Sindromul DiGeorge: apare printr-un defect congenital al organelor
derivate din arcurile faringeale 3 şi 4 (timus, glande tiroide). Deficienţa în limfocite T
este variabilă în raport cu gradul de afectare a timusului.
f) Ataxia telangiectazică ereditară: se caracterizează prin ataxie
cerebeloasă progresivă, malformaţii vasculare (telangiectazii) la nivelul globilor
oculari şi pielii, incidenţă crescută a tumorilor şi imunodeficienţă. Defectele
imunologice ale limfocitelor T sunt variabile ca intensitate şi uneori se asociază cu
hipoplazie timică.
g) Sindromul Wiskott-Aldrich: este o ID a celulelor T transmisă în legătură
cu cromozomul X.

Fig.21.I.1. Anomalii congenitale ale metabolismului purinelor

21.1.3. Defecte ale sistemului complement


Au fost evidenţiate deficienţe genetice pentru aproape toate proteinele
componente ale acestui sistem, care determină: afectarea imunităţii umorale şi
persistenţa complexelor imune.
a) Defecte ale componenetele căii clasice: C1q, C1r, C1s, C4, C2.
Deficienţa acestor factori determină o susceptibilitate crescută la dezvoltarea bolilor
mediate de complexe imune circulante.
b) Deficienţe în C3, factor H sau factor I se manifestă prin infecţii
recurente cu bacterii piogene.
c) Deficienţele în componentele căii post –C3 (C5, C6, C7, C8) sau
deficienţele în factor D şi properdină determină susceptibilitate la infecţii cu
Neisseria gonorhoeae şi Neiseria meningitidis. Deficienţa izolată de C9 nu predispune
la infecţii cu Neisseria.
d) Deficienţa în factorul inhibitor al C1. Boala este numită edem
angioneurotic ereditar şi se manifestă prin edem circumscris cu diferite localizări:
intestin, căi aeriene superioare.Defectul inhibitor C1 duce la activarea necontrolată a
căii clasice a complementului, cu clivarea continuă a C2 şi generarea de mari
cantit`1aţi de fragment vasoactiv C2a, cu rol pro-inflamator.
e) Defecte ale DAF şi CD59 care protejează celulele gazdei de activarea căii
alterne, duc la distrugerea propriilor eritrocite; manifestarea clinică este denumită
hemoglobinurie paroxistică nocturnă.

21.1.4. Defectele fagocitelor.


Fagocitele au roluri importante în apărarea faţă de bacterii piogene şi unele
microorganisme cu dezvoltare intracelulară.
a) Boala granulomatoasă cronică (X-linkată) se datorează unor defecte ale
sistemului NADPH oxidazei, fagocitele fiind incapabile să formeze radicali liberi de
oxigen după ingestia microorganismelor. Patogenii ingeraţi continuă să
supravieţuiască în fagozite şi este iniţiată o reacţie mediată celular, care duce la
formarea unui granulom.
b) Deficienţe în adeziunea leucocitelor apar prin defecte ale integrinelor
2. Integrinele leucocitare CD11a/CD18 (LFA-1), CD11b/CD18 (CR3) şi
CD11c/CD18 (CR4) sunt importante în adeziunea, migrarea prin pereţii vaselor
sanguine şi în ingestia bacteriilor opsonizate cu complement. Defecte în subunitatea
2 (CD18) a integrinelor induc chemotaxie deficitară a neutrofilelor, maniofestată prin
infecţii bacteriene recurente.
c) Boala Chediak-Higashi constă în infecţii cu piogeni posibil fatale,
datorate unui defect al fuziunii lizozomilor cu fagozomii. Neutrofilele, monocitele şi
limfocitele au granule citoplasmatice gigante şi lizozomii fagocitelor au nivele
scăzute ale enzimelor, care explică funcţionarea deficitară a fagocitelor.
d) Sindromul leucocitelor leneşe se caracterizează printr-un răspuns
anormal al neutrofilelor la stimuli chemotactici.
e) Agranulocitoza congenitală.

21.2. ID secundare – infecţia HIV/SIDA

Primele cazuri de SIDA au fost descrise în anul 1981, boala fiind


caracterizată prin susceptibilitate la infecţii cu patogeni oportunişti sau prin apariţia
unei forme agresive de sarcom Kaposi, însoţite de o scădere importantă a numărului
celulelor T CD4+. Agentul responsabil a fost identificat în 1983, fiind denumit virusul
imunodeficenţei umane (HIV).
HIV este un virus care face parte din familia lentovirusurilor: virusul visna al
oilor, SIV, BIV, FIV, virusuri care produc infecţii lent progresive şi fatale. Au fost
identificate două tipuri de HIV numite HIV-1 şi HIV-2 care sunt înrudite şi produc
manifestări clinice similare.
Particula infectată a HIV constă din două molecule identice de ARN, plasate
în interiorul unei capside formată din proteine virale, înconjurată de o anvelopă cu
structura bipidică derivată din membranele celulelor gazdei, dar care conţine şi
proteine membranare codificate de genomul viral.
Anvelopa HIV conţine două glicoproteine, gp120 şi gp41, care rezultă prin
clivarea unui precursor comun (gp160). Gp120 se leagă de molecula CD4 şi virusul
intră în celulele CD4+.
Nucleocapsida HIV conţine p24, p17, p9 şi p7, care apar prin clivarea p53
codificată de gena gag.
Indivizii HIV infectaţi produc anticorpi faţă de gp120, gp41 şi dintre
proteinele genei gag mai ales faţă de p24. Infecţia este diagnosticată prin apariţia în
ser a anticorpilor faţă de oricare din aceste proteine (seroconversie)

21.2.1. Organizarea genomului HIV


Organizarea genomului HIV este similară celorlalte retrovirusuri şi include
patru elemente comune:
 Genomul HIV este încadrat de secvenţe LTR (long terminal repeats),
necesare pentru reglarea integrării virusului în genomul celulei gazdă şi care conţine
situsuri de legare a proteinelor care reglează expresia genelor HIV
 Gena gag care codifică proteine structurale ale nucleocapsidei virusului.
 Gena env care codifică glicoproteinele anvelopei gp120 şi gp41
 Gena pol, care codifică transcripţia inversă, integraza, proteaze şi
endonucleaza.
Genomul HIV mai conţine cel puţin şase gene reglatoare ale replicării
virusului: vpr, vif, tat, rev, nef, vpu.
rev
Fig.21.2. Organizarea genomului HIV-1

21.2.2. Ciclul de viaţă al HIV.


Glicoproteinele 120 şi 41 sunt critice pentru infectarea celulelor de ătre HIV.
Primul pas al infecţiei este mediat de legarea cu mare afinitate a gp120 de moleculele
CD4 de pe limfocitele T sau fagocitele mononucleare.
După legarea la CD4, HIV intră în celulă prin fuziunea directă a membranei
virale cu membrana celulei gazdă, proces facilitat de gp41 de pe anvelopa HIV şi
dependent de co-receptorii exprimaţi pe membrana celulei ţintă (CC-CKR5, CXC-
CKR4).
Din momentul în care vironul a intrat într-o celulă, enzimele din
nucleocapsidă se activează şi începe ciclul reproductiv al HIV. Enzima virală
(trabscriptiază inversă) transcrie ARN-ul viral în ADN complementar (cADN). O altă
enzimă (integraza) mediază integrarea ADN-ului viral în genomul celulei gazdă.
Forma de ADN viral se numeşte provirus.
Activarea limfocitelor T CD4+ induce expresia unui factor transcripţional
(NF-KB) care se leagă la secvenţele LTR, inclusiv la cele care încadrează provirusul şi
iniţiază transcripţia genomului HIV.
Replicarea HIV poate fi divizată în 2 faze: precoce, în care are loc exprimarea
genelor reglatorii (tat, rev), şi tardivă, în care se exprimă genele structurale (gag, env,
pol). HIV se replică foarte rapid şi acumulează multiple mutaţii pe parcursul infecţiei
la acelaşi individ. Astfel apar numeroase variante antigenice HIV (cvasii-specii) pe
parcursul infecţiei aceluiaşi individ. Acestea au roluri în eludarea răspunsului imun şi
rezistenţa la tratament.

21.2.3. Patogenia infecţiei HIV


Evoluţia clinică tipică a infecţiei HIV cuprinde 3 faze: infecţia primară,
perioada de latenţă clinică şi boala clinic aparentă (SIDA). Aceste faze se desfăşoară
pe o perioadă de 8-10 ani. Infecţia HIV are drept rezultat alterarea imunităţii specifice
şi nespecifice.
Imunodeficienţa consecutivă infecţiei cu virusul HIV este, în esenţă, expresia
incapacităţii organismului uman de a neutraliza virionii, în timpul fazei acute a
infecţiei. După contactul primar cu antigenele HIV, organismul se apără prin
mecanisme imunitare specifice. Se sintetizează anticorpi specifici, la un titru crescut.
Testul ELISA pentru diagnosticul infecţiei cu HIV se bazează pe detectarea
anticorpilor anti-HIV. Titrul maxim al anticorpilor se corelează în timp, cu nivelul
viremiei.
Defectele imunităţii mediate celular au două cauze: scăderea progresivă a
limfocitelor T CD4+ şi anomalii ale funcţionării sistemului imun independente de
scăderea celulelor T CD4+.
Pătrunderea HIV în organism poate fi complet asimptomatică sau însoţită de
simptome nespecifice, care fac parte din boala acută: febră, cefalee, disfagie, mialgie,
limfadenopatie generalizată, erupţii maculopapuloase.
Imunitatea mediată celular anti-HIV se detectează foarte timpuriu după
infecţie şi este dominată de numărul mare de limfocite TCD 8, al căror număr creşte de
10-20 de ori faţă de valorile normale (200-600/γl). Ele manifestă activitate citotoxică
specifică anti-HIV şi lizează limfocitele infectate, care expun pe suprafaţa lor,
proteinele env (SU şi TM).
Limfocitele TCD diminuă viremia primară, atât prin efect citotoxic direct
8

asupra celulelor în care virusul se replică, cât şi prin efect represor asupra replicării
virale, mediat de citochine. Celulele NK lizează celulele infectate prin mecanismul
ADCC.
Răspunsul imun primar, humoral şi celular represează replicarea virală după
infecţie. Deşi foarte energic, răspunsul imun primar nu elimină complet virusul şi nici
celulele infectate. Organismul nu se sterilizează deoarece anticorpii specifici anti-
HIV, produşi în timpul infecţiei primare, nu au activitate neutralizantă optimă.
Anticorpii răspunsului imun primar, în esenţă, nu au efect protector, deoarece
răspunsul imun este neadecvat, fie cantitativ, fie calitativ. O proporţie importantă a
virionilor nu este neutralizată, păstrându-şi infecţiozitatea. Rămân de asemenea, multe
celule infectate cu virus, în special în ganglionii limfatici, atât limfocite cât şi celule
foliculare dendritice.
Anticorpii neutralizanţi se detectează mai târziu, după trecerea de la faza
acută a infecţiei, la faza cronică. Probabil că anticorpii neutralizanţi sunt specifici faţă
de epitopii care nu sunt expuşi pe virionii asamblaţi în cursul infecţiei primare sau
anticorpii răspunsului imun secundar suferă fenomenul maturării de afinitate şi se
leagă mai eficient de epitopi.
Pe măsură ce infecţia progresează, anticorpii neutralizanţi sunt înlocuiţi cu
anticorpi stimulatori (enhancing) ai infecţiei. Anticorpii stimulatori favorizează
infecţia celulelor, prin intermediul receptorului pentu C 3 sau pentru Fc. Ineficienţa
anticorpilor este explicată prin aceea că una din glicoproteinele de înveliş al virionilor
este foarte glicozilată (circa 24 de situsuri de glicozilare), pe o secvenţă de 481
aminoacizi. Grupările glucidice maschează epitopii antigenici şi împiedică
neutralizarea virusului.
În infecţia primară diagnosticul se pune prin detectarea antigenului p24,
detectarea genomului viral prin PCR sau RT-PCR în fluidele sau celulele infectate,
cultivarea virusului.
La scurt timp de la intrarea în organism, HIV este transportat în organele
limfatice secundare regionale unde se replică intens şi este larg diseminat în tot
sistemul limfatic. Viremia acută se asociază cu inducerea unui răspuns imun. Sunt
activate limfocitele T CD8+ citotoxice şi apoi se produce seroconversia.
Deşi răspunsul imun HIV specific mediat celular şi umoral se instalează
precoce după infecţia cu HIV şi reuşeşte să controleze viremia iniţială, eliminarea
HIV nu este completă.
Faza latentă clinică poate dura în medie 10 ani. Virusul extracelular este
practic absent din fluidele corporale şi din limfocitele T CD4 + din sângele periferic,
infecţia progresează continuu, cu creşterea numărului de celule infectate. Bolnavii pot
prezenta limfadenopatie generalizată, dar sistemul imun este competent faţă de
majoritatea agenţilor infecţioşi.
Caracteristica perioadei de latenţă clinică este scăderea progresivă a
limfocitelor T CD4+. Mecanismele prin care apare deleţia celulelor T CD4 + sunt
directe şi indirecte.
Imunodeficienţa gravă este consecinţa directă a scăderii dramatice a
numărului de limfocite TCD4 circulante, de la circa 1000 la 100/γl. Dacă în stadiul
preclinic, proporţia limfocitelor producătoare de virus este de 1/40, în stadiile
avansate, proporţia este 1/10.
Cauza principală a scăderii numărului de limfocite TCD 4 este liza consecutivă
infecţiei cu HIV. Proteinele virale sintetizate în celulă au efect toxic. Legarea HIV de
membrană şi penetrarea în celulă, este asociată cu creşterea volumului celular. Celula
pierde controlul influxului ionilor şi al apei. Aceste modificări s-au reprodus in vitro
cu glicoproteina 120 de HIV. Efectul toxic al glicoproteinelor virale este reversat de
antagoniştii canalelor de Ca2+, utilizaţi în clinică pentru a atenua anomaliile
neurologice consecutive infecţiei cu HIV.
La pacienţii infectaţi cu HIV, o proporţie semnificativă de limfocite, după
stimularea cu antigenele virale, în loc să se activeze şi să se dividă, se sinucid prin
apoptoză, adică prin activarea programului genetic al morţii.
O altă cauză a imunodeficienţei o constituie anergia limfocitelor. Cele două
glicoproteine (120 şi 41)rezultă prin clivajul enzimatic al proteinei precursoare 160.
Clivajul proteinei 160 este esenţial pentru infecţiozitatea virală. Glicoproteina 120
asociată necovalent cu gp 41pe suprafaţa învelişului viral, este uşor eliberată de pe
suprafaţa celulei şi a învelişului. Glicoproteina 120 sintetizată în exces, se găseşte
liberă(“solubilă”) în sânge şi se leagă de receptorul CD 4, producând perturbări ale
reactivităţii imunitare, prin blocarea reactivităţii limfocitelor. Afinitatea interacţiunii
gp 120 cu CD4 este conferită de resturile sale glucidice. Starea de anergie poate fi
reversată sub acţiunea stimulatoare a IL-2. Complexele imune gp 120-anti gp 120 s-
au identificat pe suprafaţa limfocitelor, la pacienţii infectaţi cu HIV.
HIV-1 infectează limfocitele TCD4, dar şi monocitele, macrofagele, celulele
dendritice, celulele Langerhans, celulele trofoblastice placentare, neuronii.
Scăderea amplă a numărului de limfocite TCD 4, detectabilă în testul
transformării blastice cu mitogene, anulează funcţia lor reglatoare asupra funcţiei
imunitare. Limfocitele viabile asigură persistenţa infecţiei. Diminuarea sintezei IL- 2
încetineşte proliferarea şi diferenţierea limfocitelor Tc. In absenţa celulelor Tc
activate, multiplicarea virală este necontrolată. Consecutiv scăderii sintezei IL-2,
diminuă activitatea macrofagelor şi a celulelor NK.
La organismele infectate cu HIV, numărul limfocitelor B este normal, iar
concentraţia imunoglobulinelor este de circa 10 ori mai mare decât la persoanele
sănătoase. Explicaţia creşterii titrului anticorpilor este că, în absenţa limfocitelor
TCD4, celulele Ts nu-şi îndeplinesc rolul fiziologic de a supresa activarea limfocitelor
B, diferenţierea lor şi sinteza Ig. Limfocitele B se activează nespecific, policlonal. Se
sintetizează anticorpi la un titru crescut, dar nu au specificitate anti- HIV şi nu sunt
protectori nici faţă de alţi agenţi patogeni sau potenţial patogeni.
Dată fiind specificitatea interacţiunii gp 120 cu receptorul limfocitar CD 4, s-a
încercat utilizarea CD solubil ca agent imunoterapeutic. Tulpinile virale de laborator
4

au fost neutralizate eficient de preparatele CD 4, dar izolatele primare de HIV-1 sunt


relativ rezistente. Absenţa neutralizării infecţiozităţii s-a atribuit mecanismelor
complexe de intrare a virusului în celulă. CD 4 solubil stimulează eliberarea gp 120 din
învelişul viral, ceea ce determină creşterea infecţiozităţii.  Efectele citopatice
directe ale HIV asupra limfocitelor T CD4 : +

 Creşterea permeabilităţii membranei plasmatice a celulelor infectate datorită


înmuguririi particulelor virale, cu distrugerea celulei infectate
 Formarea de sinciţii prin fuziunea membranelor celulelor HIV – infectate cu
celulele T CD4+ neinfectate şi moartea celulelor fuzionate.
 Efectul toxic al ADN-ului viral neintegrat prezent în citoplasma celulei
infectate.
 Replicarea HIV în celulele infectate poate interfera cu sinteza proteinelor celulei
gazdă.
 Efecte indirecte
 Răspunsul imun normal: liza celulelor T CD4 + infectate de către CTL HIV-
specifice sau distrugerea prin ADCC a celulelor infectate acoperite cu anticorpi
anti-proteine din anvelopa HIV
 Celulele infectate au o susceptibilitate crescută la inducerea anergiei/apoptozei.

21.2.4. Boala clinică aparentă (SIDA)


Când numărul limfocitelor T CD4+ scade sub un nivel critic apare creşterea
dramatică a replicării virale şi viremiei, responsabile de susceptibilitatea la infecţii şi
neoplazii, manifestări clinice caracteristice SIDA: infecţii cu patogeni oportunişti,
neoplazii, degenerarea SNC.
Sistemul imun este incapabil să elimine complet HIV în cursul infecţiei
primare, realizând doar reducerea semnificativă a viremiei. HIV se cantonează în
organele limfatice unde induce o stare de activare imună cronică, cu rol în progresia
infecţiei şi care determină în final dezorganizarea foliculilor limfatici în stadiile
avansate de boală. Deteriorarea severă a sistemului imun induce susceptibilitatea la
infecţii cu oportunişti şi neoplazii.
Grupurile cu risc major de îmbolnăvire sunt cele ale homosexualilor şi ale
consumatorilor de droguri. Virusul se transmite şi pe cale heterosexuală, mai ales la
femei, care transmit infecţia fătului.

21.3. Deficitele imunitare primitive

Deficitele imunitare primitive (DIP) sunt consecința anomaliilor cantitative


și/sau calitative ale sistemului imunitar. Acest sistem pune în joc mecanisme de
apărare complexe reprezentate de o succesiune de bariere formate de celulele
fagocitare, proteinele complementului, limfocitele B, celulele natural killer (NK) și
anticorpii secretați de celulele B.
Recent, progresele extraordinare ale biologiei moleculare au permis o mai
bună înțelegere a mecanismelor numeroaselor DIP. Această abordare modernă a
permis o analiză precisă a rolului genelor fundamentale în dezvoltarea sistemului
limfoid, a celulelor fagocitare și a funcționarii complementului.
In ziua de azi, deficitele, care sunt în marea lor majoritate afecțiuni rare sau
excepționale, sunt mai bine cunoscute și beneficiază de mijloace terapeutice și
diagnostice precise.
În practică, medicul trebuie să fie capabil să stăpânească trei puncte cheie: 
să cunoască situațiile în care trebuie evocată posibilitatea unui DIP;
 să știe care este bilanțul minimal pentru orientarea diagnosticului;
 să cunoască varietatea complicațiilor (în principal infectioase sau/și neoplazice)
care pot aparea în cursul acestor DIP.
De aici, diagnosticul genomic precis, urmărirea și conduita terapeutică sunt
de competența centrelor specializate.

21.3.1. Modalitatea de abordare în caz de suspiciune de DIP

21.3.1.1. Situații evocatorii pentru DIP


Rolul sistemului imunitar este de a apăra organismul împotriva diferitelor
agresiuni infecțioase sau tumorale. De aceea diferitele complicații clinicobiologice fac
diagnosticul ușor în formele severe, dar în formele incomplete, prezentarea poate fi
subtilă și diagnosticul se poate pune târziu.
Diferite situații caricaturale trebuie să evoce un deficit imunitar, mai ales dacă
există un context familial:
- infecții repetate, complicații cutanate sau digestive inexplicabile la un copil ce
suferă de tulburări de creștere;
- infecții repetate, mai ales sinopulmonare dar și cutanate cronice sau sistemice la
pacientul adult;
- manifestări autoimune sau un sindrom limfoproliferativ neobișnuit la un copil sau
un adult.
Caracterul primitiv al deficitului imunitar nu este confirmat decât după
eliminarea a numeroase alte etiologii ale deficitelor imunitare secundare: iatrogene
(radioterapie, imunosupresoare, imunomodulatoare, corticoizi, fenitoine,
cloramfenicol), tumorale (limfom, leucemie, timom), infecțioase (HIV, rubeolă,
parazitoze cronice), hipercatabolism (sindrom nefrotic, enteropatie exudativă) și
pierderi proteice (asplenism, insuficiență renală cronică, malnutriție, etc.).

21.3.1.2. Conduita de urmărit în caz de suspiciune de DIP


Tabelul 21.I.
Bilanț inițial al unui deficit imunitar
Anamneza și examinarea carnetului de sănătate Familie: Anamneză și bilanț imunitar
familial Examen clinic
Semne infecțioase
Semne specifice (malformații, leziuni cutanate)
Dezvoltarea organelor limfoide Radiografia toracică și a sinusurilor Bilanț imunitar inițial
Hemograma
- polinucleare (neutrofile, eozinofile)
- limfocite
- trombocite
- corpi Howell-Jolly
Bilanț umoral:
- anticorpi anti-izoaglutinina A-B
- anticorpii din vaccinuri (tetanos, poliomielita, Haemophilus, difterie, pnemococ) înainte și
după revaccinare
- dozaj ponderal al imunoglobulinelor
- dozaj al CH50, C3 și C4
Bilanț celular: intradermoreacția la tuberculină (10 UI) și candidină
1. Anamneza și examinarea carnetului de sănătate
Anamneza și examinarea carnetului de sănăntate reprezintă etape
fundamnetale deoarece permit aprecierea naturii și a frecvenței episoadelor
infecțioase și cercetarea unui răspuns vaccinal anormal (reacție neurologică după un
vaccin de tipul poliomielitei orale sau reacție generalizată după vaccinare cu BCG).
Dosarul medical sau al rezultatelor mai vechi sunt important de consultat
pentru apreciera vechimei anomaliilor biologice (modiifcari ale hemogramei,
hipogamaglobulinemie, anemie).

2. Familia
Antecedentele familiale sunt de o egală importanță deoarece, în formele
sporadice, sunt un element important în diagnosticul unui DIP. Studiul arborelui
genealogic completat de un bilanț imunologic simplu al celorlalți membri ai familiei,
permite uneori identificarea DIP.

3. Examenul clinic
Examenul clinic este foarte util deoarece are ca obiectiv căutarea semnelor
clinice de orientare. Unele din aceste modificări sunt evocatorii, în special hipoplazia
organelor limfoide secundare (amigdale, ganglioni) care este asociată cu creșterea
agamaglobulinemiei congenitale. În același cadru aplazia timică este asociată cu
deficitele imune combinate severe, în special cu sindromul Di-George.

4. Examene complementare de primă intenție


Anumite examene simple sunt justificate ca primă intenție deoarece au o bună
valoare diagnostică:
- hemograma permite o orientare rapidă prin punerea în evidență a anomaliilor
trombocitare caracteristice ale sindromului Wiskott-Aldrich sau a corpilor Howell-
Jolly evocatori ai unui asplenism. Hemograma trebuie să fie interpretată
întotdeauna ținând cont de variațiile fiziologice legate de vârstă;
- functionarea sistemului imun umoral poate fi studiat prin câteva teste simple:
 absența Ac anti-izoaglutinină A și B, prezenți în mod normal la mai mult de
90% din populație, poate însemna o a