— Colecţia - Spiritualitate - Copii —

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Dumnezeu vorbeşte copiilor săi.

— Texte din Biblie —

ProFamilia.ro

1
DIN CĂRŢILE VECHIULUI TESTAMENT

2
DESPRE ÎNCEPUT

1. Dumnezeu creează lumea

La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul.
Pământul era pustiu şi gol. Dar Duhul lui Dumnezeu plutea
peste ape.
Atunci Dumnezeu a spus: «Să fie lumină!». Şi s-a făcut
lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună. Dumnezeu a
despărţit lumina de întuneric. El a spus luminii: «Tu eşti
ziua». Întunericului i-a spus: «Tu eşti noaptea». Aceasta a fost
ziua întâi.

Dumnezeu a spus: «Pe sus să treacă norii. Din ei să

cadă ploaie şi să ude pământul. Jos să se adune apa, ca să
iasă la iveală uscatul». Dumnezeu a spus părţii de deasupra:

3
«Tu eşti cerul». Uscatului i-a spus: «Tu eşti pământul». Şi apei
adunate la un loc: «Tu eşti marea». Dumnezeu a văzut că
cerul şi pământul, uscatul şi marea erau bune. Aceasta a
fost ziua a doua.
Dumnezeu a zis: «Pe pământ să crească toate felurile de
plante şi pomi». Atunci plantele au înverzit şi au dat lăstari.
Dumnezeu a văzut că era bine. A fost ziua a treia.
Dumnezeu a spus: «Pe cer să strălucească lumini.
Soarele - ziua, luna şi stelele - noaptea. Ele să indice
timpurile: ziua şi noaptea, săptămâna şi luna şi
anotimpurile». Dumnezeu a văzut că era bine. A fost ziua a
patra.

Dumnezeu a spus: «În ape să înoate peşti. Deasupra

pământului să zboare păsări. Pe uscat să trăiască toate

4
felurile de animale, mici şi mari». Şi aşa a fost. Dumnezeu a
văzut că era bine. A fost ziua a cincea.
Atunci Dumnezeu a spus: «Să creăm oameni după
chipul nostru, asemănători nouă. Lor vreau să le încredinţez
pământul: toţi peştii, păsările, animalele şi plantele».
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său. Bărbat şi femeie.
I-a binecuvântat şi le-a spus: «Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă! Vă
încredinţez pământul. Voi sunteţi mai mult decât peştii,
păsările, animalele şi plantele. Voi să aveţi grijă de ele.
Plantele să vă servească vouă şi animalelor ca hrană».
Dumnezeu a văzut tot ceea ce făcuse: era foarte bine. A fost
ziua a şasea.

Dumnezeu a creat în şase zile universul: cerul,

pământul, marea şi toate vieţuitoarele. În ziua a şaptea

5
Dumnezeu s-a odihnit. De aceea ziua a şaptea este pentru
oameni o zi binecuvântată, o zi sfântă (Geneză 1).
2. Dumnezeu dăruieşte oamenilor paradisul
Dumnezeu l-a modelat pe primul om, Adam, din pământ
de pe câmp şi i-a insuflat viaţă. Astfel a devenit omul o fiinţă
vie.

Apoi Dumnezeu a creat o grădină în Eden. El a făcut să

crească pomi de tot felul. Era plăcut să-i priveşti, iar fructele
lor erau foarte bune la gust. În mijlocul grădinii creştea
pomul vieţii, pomul cunoaşterii binelui şi răului. Dumnezeu
l-a dus în grădină pe omul care El îl crease ca să o lucreze şi
să o păzească. El i-a zis: «Ai voie să mănânci din fructele
tuturor pomilor din grădină. Numai din fructele pomului

6
cunoaşterii binelui şi răului nu ai voie să mănânci. Dacă
mănânci din acestea vei muri».
Dumnezeu nu vroia ca omul să rămână singur. Aşa că
Dumnezeu a adus toate animalele şi păsările la Adam şi
acesta a dat nume fiecăreia. Printre ele nu a găsit vreuna
care să i se potrivească într-adevăr. Aşa că Dumnezeu a dat
un somn adânc asupra omului. El a luat una din coastele lui
Adam şi a făcut din ea o femeie. Când a văzut-o, Adam a
spus: «Ea este ca mine. Să se numească femeie, căci ea este
luată din mine». Bărbatul şi femeia erau goi. Însă nu le era
ruşine unul de celălalt (Geneză 2).
3. Oamenii pierd paradisul
Bărbatul şi femeia trăiau în grădina pe care le-o
încredinţase Dumnezeu. Hrană era îndeajuns. Ei trăiau în
pace cu animalele. Erau fericiţi, căci Dumnezeu era prietenul
lor. Totul era bine. Dar apoi şarpele i-a zis femeii: «V-a
interzis într-adevăr Dumnezeu să mâncaţi din fructele
vreunui pom?». Femeia a răspuns: «Nicidecum. Putem mânca
din toţi pomii din grădină. Numai din acela care stă în
mijlocul grădinii nu avem voie să mâncăm, căci atunci vom
muri». «Nu, a spus şarpele. Nu veţi muri. Dimpotrivă. Vi se
vor deschide ochii. Veţi şti ce e bine şi ce e rău - întocmai ca
Dumnezeu».
Femeia a văzut că fructele pomului erau bune de
mâncat şi ar putea să o facă înţeleaptă. Ea a luat şi a
mâncat. Şi i-a dat bărbatului ei să mănânce din ele. Atunci
celor doi li s-au deschis ochii. Ei au băgat de seamă că erau
goi. De aceea şi-au împletit din frunze de smochin şorţ, în
jurul mijlocului. Seara, au auzit paşii lui Dumnezeu în
grădină. S-au ascuns. Dar Dumnezeu l-a strigat pe om:
«Unde eşti?». Adam a răspuns: «Ţi-am auzit paşii, şi mi s-a
făcut frică. M-am ascuns, pentru că sunt gol». Dumnezeu a
întrebat: «De unde ştii aceasta? Ai mâncat din pomul din
care ţi-am interzis să mănânci?». Adam a dat vina pe femeie:
«Ea mi-a dat să mănânc!». Iar femeia l-a învinuit pe şarpe: «El
m-a ispitit».

7
 Atunci Dumnezeu a zis şarpelui: «Pentru că ai făcut
aceasta, eşti blestemat. Te vei târî pe burtă şi vei mânca
ţărână. Femeia va fi duşmanul tău. Copiii ei vor fi duşmanii
copiilor tăi. Ei vă vor zdrobi vouă capul iar voi îi veţi muşca
de călcâi».
Femeii i-a spus Dumnezeu: «Tu o vei duce greu. În
dureri îţi vei naşte copiii», iar bărbatului Dumnezeu i-a zis:
«Ai încălcat porunca mea. Vei vedea că pământul nu este un
paradis. Până mori trebuie să munceşti din greu pentru ca tu
şi familia ta să nu suferiţi de foame. Apoi te întorci în
pământul din care te-am plăsmuit.»
Adam a dat femeii sale numele de Eva, care înseamnă
«viaţă». Ea a devenit mama tuturor celor vii. Domnul
Dumnezeu i-a alungat pe oameni din paradis. Paznicul său,
cu sabie de foc, păzea intrarea şi drumul spre pomul vieţii
(Geneză 3).

8
4. Cain şi Abel
Adam şi Eva au avut doi fii: Cain şi Abel. Abel a devenit
păstor, iar Cain agricultor. Pe ogoarele lui Cain a crescut
mult grâu. Din acesta, el i-a adus lui Dumnezeu o jertfă ca
mulţumire. Abel a jertfit unul din mieii săi. Lui Dumnezeu i-a
plăcut jertfa lui Abel. Jertfa lui Cain nu a băgat-o în seamă.
Atunci Cain s-a mâniat şi s-a supărat. Dumnezeu i-a spus:
«De ce eşti mânios? De ce te uiţi încruntat în jos? Dacă
plănuieşti lucruri bune, poţi să priveşti pe oricine în ochi.
Dacă pui la cale lucruri rele, atunci păcatul te pândeşte. El
vrea să te sfâşie, dar tu poţi să-l biruieşti.»
Însă Cain i-a spus fratelui său: «Vino cu mine pe câmp».
Când au ajuns pe câmp, Cain l-a ucis pe fratele său Abel.

9
 Dumnezeu l-a întrebat pe Cain: «Unde este Abel, fratele
tău?». Cain i-a răspuns: «Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui
meu?». Atunci Dumnezeu i-a spus: «Ce ai făcut? Sângele
fratelui tău s-a scurs în pământ. Nu mai poţi rămâne
agricultor, căci ogorul nu-ţi va mai da nici un rod. Ţi-ai
pierdut patria. Fără odihnă trebuie să umbli dintr-un loc
într-altul.»
Atunci Cain s-a văitat: «Pedeapsa mea este prea grea. Tu
mă alungi de pe ogor şi din preajma ta. Faci din mine un
fugar fără ţară. Oricine poate să mă ucidă.» Atunci
Dumnezeu i-a făcut lui Cain un semn pe frunte pentru a-l
ocroti (Geneză 4, 1-15).

10
5. Noe şi potopul cel mare
Dumnezeu a văzut că oamenii, pe care El îi crease după
chipul său, puneau la cale şi săvârşeau din ce în ce mai
multe rele. Pământul era plin de violenţă. De aceea lui
Dumnezeu i-a părut rău că l-a făcut pe om. El a zis: «Vreau
să îi nimicesc pe oamenii pe care i-am creat. Oamenii,
animalele şi tot ce trăieşte pe pământ».
Noe îi rămăsese credincios lui Dumnezeu. De aceea
Dumnezeu voia să-l salveze pe el şi familia lui de la
pedeapsă. Dumnezeu i-a spus lui Noe: «Fă-ţi o ladă din lemn
care să poată pluti pe apă ca o corabie mare. Căci voi trimite
un potop năpraznic asupra pământului. Toate vieţuitoarele
vor pieri în apă. Numai tu şi cei care vor fi cu tine în arcă veţi
fi salvaţi.»

11
 Noe a început să construiască arca împreună cu fiii săi,
exact aşa cum spusese Dumnezeu. Ei au făcut multe
încăperi în corabie pentru că trebuia să ia cu ei câte o
pereche din toate animalele. Dumnezeu le spusese aceasta.
Când arca a fost gata, Noe a adunat provizii. Apoi a intrat cu
fiii săi şi cu familiile lor în arcă. Ei au luat câte o pereche din
toate animalele. Însuşi Dumnezeu a închis uşa în urma lor.

Apoi a început să plouă. Apa se prăvălea din cer şi

inunda pământul. Urca din ce în ce mai sus. Animalele s-au
înecat - şi oamenii la fel. Păsările n-au mai găsit nici un pom
pe care să se poată aşeza. Astfel a murit tot ce vieţuia pe
pământ. Numai Noe şi cei care erau cu el în arcă au
supravieţuit potopului.
În sfârşit, după patruzeci de zile ce păreau nesfârşite,
ploaia s-a oprit. Noe a dat întâi drumul unui corb. Dar acesta

12
s-a întors curând la el. Apoi, o săptămână mai târziu, a dat
drumul unui porumbel. Şi el s-a întors. Abia un al doilea
porumbel, căruia Noe i-a dat drumul să zboare după încă o
săptămână, a adus în cioc la arcă o ramură de măslin.
Curând după aceasta Dumnezeu i-a spus lui Noe: «Acum poţi
să ieşi, tu şi toţi cei care au fost salvaţi împreună cu tine».
Atunci ei au ieşit din arcă. Şi oamenii şi animalele. Pentru
toţi a început o viaţă nouă. Noe i-a mulţumit lui Dumnezeu şi
i-a adus o jertfă.

Dumnezeu i-a zis lui Noe: «Vreau să închei legământ

pentru voi, pentru oameni şi pentru toate animalele. În acest
legământ puteţi să trăiţi voi şi copiii voştri. Vă făgăduiesc că
nu voi mai trimite vreun potop care să distrugă viaţa pe
pământ» (Geneză 6-9).

13
DESPRE PATRIARHI

6. Dumnezeu îl cheamă pe Abraham

Abraham era păstor. Lui i-a zis Dumnezeu: «Porneşte la
drum! Pleacă din ţara ta, de la rudele tale, din casa tatălui
tău. Mergi în ţara pe care ţi-o voi arăta Eu. Voi face din tine
un popor mare. Te binecuvântez şi fac vestit numele tău. În
tine să recunoască toţi oamenii ce înseamnă să fii
binecuvântat. Tuturor celor care îţi doresc binele le voi dori şi
Eu bine. Pe toţi care îţi doresc răul îi voi blestema. Prin tine
să fie binecuvântaţi toţi oamenii».

Abraham a pornit, aşa cum i-a poruncit Dumnezeu. El

avea şaptezeci şi cinci de ani. Şi-a luat soţia, pe Sara, şi pe

14
nepotul său, Lot, precum şi toate animalele care erau ale sale
şi pe toţi cei care lucrau pentru el. Abraham a intrat în ţara
pe care Dumnezeu i-o făgăduise lui şi copiilor lui. O ţară
bună şi roditoare, ţara Canaanului. Acolo a construit
Abraham altare pentru Dumnezeu (Geneză 12, 1-8).
7. Dumnezeu încheie legământ cu Abraham
Într-o noapte, Dumnezeu a vorbit cu Abraham. El i-a
spus: «Nu te teme! Eu te voi ocroti şi te voi face bogat».
Abraham a răspuns: «La ce să-mi folosească bogăţia, atât
timp cât îmi refuzi lucrul cel mai important? Eu nu am un
fiu, care să-mi fie moştenitor şi să-mi poarte numele mai
departe». Dar Dumnezeu l-a dus pe Abraham în faţa cortului:
«Priveşte cerul! Vezi stelele! Atâţia fii şi fiice vei avea».
Abraham s-a încrezut în Dumnezeu, iar Dumnezeu a luat în
seamă credinţa lui Abraham.

15
 Abraham îşi întinsese cortul la stejarul din Mambre. Pe
la vremea prânzului şedea la intrarea în cort. Atunci a văzut
trei bărbaţi care veneau spre el. Abraham s-a ridicat şi le-a
ieşit în întâmpinare: «Nu treceţi fără să vă opriţi! Veniţi şi
odihniţi-vă!». Abraham le-a dat străinilor să mănânce unt şi
lapte, carne şi pâine. După ce au mâncat, unul dintre oaspeţi
a întrebat: «Abraham, unde este soţia ta, Sara?». «Este în
cort», i-a răspuns Abraham. Străinul însă, i-a spus: «La anul,
cam pe timpul acesta, voi veni din nou. Atunci Sara va aduce
pe lume un fiu».
Sara stătea în spatele lui Abraham, în cort. Ea a auzit ce
a spus străinul. A râs şi s-a gândit: «Desigur străinul nu ştie
cât de în vârstă sunt: şi Abraham este şi el bătrân». Dar
străinul a întrebat: «Este ceva cu neputinţă la Dumnezeu?»
(Geneză 15, 1-8; 18).
8. Încrederea lui Abraham
Dumnezeu şi-a ţinut făgăduinţa. Sara, femeie în vârstă,
a devenit mamă. Abraham, om bătrân, a devenit tată şi a
căpătat un moştenitor. Sara şi Abraham i-au dat fiului lor
numele pe care însuşi Dumnezeu i-l hărăzise: Isaac, ceea ce
înseamnă: «Fie ca Dumnezeu să zâmbească prietenos». Isaac
a crescut.
Dumnezeu a vrut să-l pună la încercare pe Abraham. El
i-a zis: «Ia-l pe fiul tău, pe unicul tău fiu, pe care îl iubeşti, şi
adu-mi-l ca jertfă de ardere de tot». Dimineaţa, Abraham a
luat măgarul de povară şi l-a încărcat cu lemne. Apoi şi-a
chemat servitorii şi pe fiul său. Trei zile au mers până la un
munte. Abraham a lăsat acolo servitorii şi măgarul.
«Rămâneţi aici - le-a spus el -, Isaac merge cu mine pe
munte. După ce ne rugăm şi aducem jertfă, ne întoarcem».
Isaac ducea lemnele. Abraham ducea cuţitul şi vasul cu
cărbuni aprinşi. «Tată, a zis Isaac, avem lemne şi foc, dar nu
avem victima pentru jertfă». «Dumnezeu se va îngriji de
aceasta», i-a răspuns Abraham. Pe munte, Abraham a ridicat
un altar din pietre. Pe el a stivuit lemnele. Apoi l-a legat pe
fiul său Isaac şi l-a aşezat deasupra. A luat cuţitul. Atunci a
auzit glasul: «Abraham! Nu fă nici un rău băiatului! Mi-ai
16
arătat cum mă asculţi şi cum te încrezi în mine. Ai fost gata
să mi-l dai pe Isaac, pe unicul tău fiu».

Când Abraham a privit împrejur, a observat un berbec

care se prinsese în mărăciniş. El a aşezat animalul pe altar şi
l-a adus jertfă lui Dumnezeu. Apoi a coborât cu Isaac de pe
munte (Geneză 22).
9. Isaac, Esau şi Iacob
Isaac a moştenit turmele lui Abraham, servitorii şi
servitoarele lui. El a moştenit şi binecuvântarea lui
Dumnezeu. Deoarece soţia sa, Rebeca, nu avea copii, Isaac s-
a rugat lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a ascultat. Rebeca a
devenit mamă. Ea a născut doi fii gemeni, pe care din prima
zi nu-i putea confunda nimeni. Întâiul născut avea păr pe
braţe şi pe picioare. Părinţii l-au numit Esau. Celălalt fiu

17
avea o piele netedă. Ei l-au numit Iacob. Esau a devenit
vânător. Iacob a rămas pe lângă corturi şi muncea ca păstor
şi agricultor. Isaac îl iubea mai mult pe Esau deoarece îi
plăcea să mănânce vânat fript. Rebeca, însă, îl iubea mai
mult pe Iacob.
Într-o zi, Iacob fiersese o supă de linte, când Esau a
venit acasă sfârşit de oboseală. El a spus: «Dă-mi să mănânc
din fiertura aceasta roşie». Iacob i-a răspuns: «Vinde-mi mai
întâi dreptul tău de întâi-născut». Atunci Esau a zis: «Mor de
foame! La ce-mi mai foloseşte că sunt întâiul-născut?». Cu
jurământ şi-a vândut dreptul de întâi-născut. Abia atunci i-a
dat Iacob pâine şi fiertură de linte.

Isaac a îmbătrânit. Nu mai vedea bine. Într-o zi i-a spus

lui Esau: «Du-te la vânătoare! Adu-mi să mănânc vânat fiript.
Atunci voi trece asupra ta binecuvântarea lui Dumnezeu».

18
Rebeca a auzit ce a spus Isaac. Ea voia să dobândească
pentru Iacob binecuvântarea. De aceea, i-a spus: «Adu doi
iezi». Ea a fript carnea iezilor. Apoi i-a legat lui Iacob pieile de
ied în jurul braţelor şi al gâtului. Aşa l-a trimis la Isaac.
Isaac a auzit paşi. El a întrebat: «Cine eşti tu?». «Eu sunt
Esau, i-a răspuns Iacob. Îţi aduc friptura. Mănâncă întâi şi
apoi dă-mi binecuvântarea, aşa cum ai promis». Isaac a
pipăit braţele fiului său. A simţit blana. S-a lăsat înşelat. L-a
binecuvântat pe Iacob: «Dumnezeu să-ţi dea tot ce ai nevoie
pe pământ. Binecuvântat fie cel care te binecuvântează!».
Îndată după aceasta, Esau s-a întors de la vânătoare. El
i-a dus tatălui său carne friptă. L-a rugat să-i dea
binecuvântarea. Atunci Isaac şi-a dat seama că fiul său Iacob
îl înşelase. Dar binecuvântarea pe care i-o transmisese nu
putea fi luată înapoi. Esau s-a supărat. El a zis: «Când tatăl
nostru Isaac va muri, îl voi ucide pe Iacob». Rebeca a auzit.

19
 Ea i-a spus lui Iacob: «Fugi la unchiul tău Laban din
Haran. La el poţi să aştepţi până ce lui Esau îi va trece
mânia».
Astfel a venit Iacob la Laban. El lucra pentru Laban ca
păzitor de vite. Dar avea grijă şi de propriile sale turme. S-a
căsătorit şi a avut copii.

După douăzeci de ani, Iacob s-a întors cu întreaga sa

familie în Canaan. Pe drum a înnoptat la râul Iaboc. El îşi
dusese toată averea pe malul celălalt şi rămăsese singur. În
acea noapte un bărbat s-a luptat cu Iacob până la ivirea
zorilor. După luptă l-a binecuvântat pe Iacob şi i-a spus: «De
acum înainte nu te vei mai numi Iacob, ci Israel, ceea ce
înseamnă 'Luptă cu Dumnezeu'. Căci tu cu Dumnezeu şi cu
oamenii lupţi şi ieşi învingător».

20
 Iacob s-a împăcat cu fratele său Esau. El a trăit în ţara
Canaanului şi a avut doisprezece fii: Ruben, Simeon, Levi,
Iuda, Isahar, Zabulon, Iosif, Beniamin, Dan, Neftali, Gad şi
Aşer. Ei au devenit strămoşii poporului Israel (Geneza 25-35).
10. Iosif vine în Egipt
Iacob îl iubea pe Iosif mai mult decât pe ceilalţi fii ai săi.
El i-a dat o haină frumoasă. Atunci ceilalţi au devenit geloşi.
Într-o zi, Iacob l-a trimis pe Iosif la fraţii lui, care păşteau
turmele. Ei l-au înşfăcat şi l-au aruncat într-o fântână. Întâi
au vrut să-l omoare pe fratele lor. Dar până la urmă l-au
vândut unor negustori străini pentru douăzeci de monede de
argint.

Fraţii au sfâşiat haina lui Iosif şi au stropit-o cu sângele

unui miel. Apoi au trimis-o printr-un om lui Iacob. Iacob a

21
recunoscut haina îndată ce a văzut-o. El a crezut că un
animal de pradă l-a atacat pe Iosif. Iacob l-a jelit multă vreme
pe cel mai iubit fiu al său.
Iosif a ajuns cu negustorii în Egipt. Acolo ei l-au vândut
dregătorului Putifar. Iosif muncea pentru Putifar şi reuşea în
toate, căci Dumnezeu era cu el. Putifar l-a făcut pe Iosif
administratorul său. Soţia lui Putifar a vrut să-l seducă pe
Iosif. Deoarece Iosif a respins-o, ea l-a defăimat la soţul ei.
Atunci Putifar l-a aruncat pe Iosif în închisoare.

Pe atunci se aflau în închisoare şi brutarul şi paharnicul

faraonului. Cei doi au avut câte un vis. I l-au povestit lui
Iosif, iar acesta a putut să le spună ce însemna visul lor.
Paharnicul urma să fie eliberat şi să se întoarcă la munca sa.
Brutarul urma să fie condamnat şi executat. Totul s-a
petrecut aşa cum spusese Iosif (Geneză 37; 39-40).
22
11. Iacob şi fiii săi vin în Egipt
După doi ani, faraonul, regele Egiptului, a avut un vis.
El a întrebat pe toţi înţelepţii şi tălmăcitorii de vise din ţara
sa, dar nici unul nu a putut să-i tălmăcească visul. Atunci
paharnicul şi-a amintit de Iosif. El i-a spus faraonului: «În
închisoare se află un tânăr, un israelit. El a putut să-mi
tălmăcească mie şi brutarului un vis. Ce ne-a spus el s-a
întâmplat». Faraonul l-a chemat pe Iosif. I-a povestit visul
său: «Şapte vaci sănătoase şi grase ies din Nil. Apoi şapte
vaci ciolănoase şi slabe le mănâncă pe cele sănătoase. Şi:
şapte spice pline şi grele se coc pe o tulpină. Apoi şapte spice
goale şi uscate le înghit».

Iosif i-a explicat faraonului: «Dumnezeu ţi-a arătat

noaptea, ce va veni: şapte ani vitelor le va merge bine, iar
grâul se va coace pe câmp. Apoi şapte ani nu va ploua.
23
Animalele vor muri de sete, grâul se va usca. Pot să-ţi dau un
sfat: construieşte magazii şi cumpără surplusul din anii
buni. Fă-ţi provizii pentru anii de foamete». Faraonul a avut
încredere în Iosif. L-a numit administratorul său. Şi când,
după şapte ani de recoltă bogată, nu a plouat, animalele au
murit de sete, iar recolta s-a uscat, Iosif a deschis magaziile.
De departe veneau înfometaţii ca să cumpere grâu de la Iosif.

Nici Iacob şi fiii săi nu mai aveau nimic de mâncare.

Astfel că Iacob şi-a trimis fiii în Egipt. Iosif şi-a văzut fraţii şi
i-a recunoscut imediat. Ei însă nu l-au recunoscut. Iosif i-a
pus pe fraţii săi la încercare. El voia să ştie dacă acum aveau
să fie solidari între ei, ca fraţii. El a poruncit ca paharul său
de argint să fie pus în sacul lui Beniamin. Când fraţii erau pe
drumul către casă, Iosif a trimis intendentul după ei. Acesta
i-a oprit şi i-a acuzat: «De ce aţi răsplătit binele cu rău? De ce
24
aţi furat paharul de argint al stăpânului meu?». Fraţii s-au
apărat: «Nu am furat nimic!». Dar când au căutat în sacul lui
Beniamin, s-a găsit paharul.
Atunci toţi fraţii s-au întors la Iosif. Iosif le-a spus: «Voi,
ceilalţi, puteţi pleca. Numai acela la care s-a găsit paharul
trebuie să rămână». Iuda i-a replicat: «Tatăl nostru îl iubeşte
pe fiul său cel mai mic. El s-ar mâhni de moarte dacă i s-ar
întâmpla vreun rău. Lasă-mă pe mine să rămân în locul lui
Beniamin!». Atunci Iosif nu s-a mai putut stăpâni: «Eu sunt
Iosif, fratele vostru, a spus el. Voi m-aţi vândut, mi-aţi vrut
răul. Dar Dumnezeu l-a întors spre bine. El m-a adus în
Egipt pentru ca eu să vă pot salva pe voi. Înapoiaţi-vă repede
la tatăl vostru şi veniţi cu el în Egipt. Aici nu veţi suferi nici o
lipsă».

25
 Iacob s-a bucurat din inimă când a auzit că Iosif
trăieşte. El s-a dus cu fiii săi şi familiile lor în Egipt. Acolo au
trăit în ţinutul Goşen ca păstori. Cât timp a durat foametea,
Iosif a avut grijă de fraţii săi (Geneză 41-47).

26
MOISE CONDUCE POPORUL PRIN PUSTIU

12. Dumnezeu îl salvează pe Moise

Iosif şi fraţii săi au murit. Copiii şi nepoţii lor, israeliţii,
trăiau în Egipt. Acolo au devenit un popor mare. A trecut
mult timp. Un nou faraon domnea în Egipt. El nu ştia nimic
de faptul că Iosif îi ajutase pe egipteni în timpul unei foamete
mari. El se temea de israeliţi şi a zis: «Ei sunt puternici. În
curând vor fi mai puternici decât noi, egiptenii. Dar eu voi
împiedica aceasta». Mai întâi acest faraon i-a pus pe israeliţi
la muncă silnică. Trebuia ca ei să construiască oraşe. Mai
mult, el a poruncit ca toţi băieţii nou-născuţi ai israeliţilor să
fie înecaţi în Nil. Un popor în care nu mai cresc băieţi e
aproape de pieire.

27
 Una din mame a vrut să-şi salveze băieţelul. Mai întâi l-
a ascuns în casă. După trei luni nu a mai putut să-l păstreze
acasă. A împletit un coş de papură. L-a uns cu smoală şi l-a
făcut impermeabil. Apoi l-a aşezat pe băieţelul ei în coş şi l-a
ascuns în stuf, pe Nil. Fiica ei, Miriam, a rămas pe mal ca să
vadă ce se întâmplă cu coşuleţul.

Fiica faraonului a venit la Nil. Voia să se scalde în râu. A

văzut coşuleţul şi a poruncit să fie adus la mal. Văzând
copilul, i s-a făcut milă de el. Miriam a ieşit din ascunzătoare
şi a întrebat: «Să-ţi caut o femeie care să aibă grijă de copil?».
Fiica faraonului a spus: «Fă aceasta». Atunci Miriam a adus-o
pe mama ei. Fiica regelui i-a încredinţat ei copilul spre
îngrijire. Ea i-a dat numele de Moise.
Când Moise s-a făcut mai mare, a trăit în palat. El a fost
educat ca şi cum ar fi fost un egiptean. Însă el nu a uitat

28
niciodată că aparţinea acelora care erau siliţi să execute
muncă grea de sclav. Odată a văzut cum un egiptean lovea
un israelit. Atunci Moise a fost cuprins de mânie. El l-a ucis
pe egiptean. De aceea Moise trebuia acum să fugă. El a mers
în ţinutul Madian şi a devenit păstor în casa preotului Ietro
(Exod 1-2).
13. Dumnezeu îl trimite pe Moise
Moise străbătea pustiul cu turma sa. El a ajuns la Sinai,
muntele lui Dumnezeu. Acolo a văzut un tufiş. Acesta ardea
şi totuşi nu se mistuia. Curios, Moise s-a apropiat. Atunci a
auzit glasul: «Moise, Moise! Eu sunt Dumnezeul tatălui tău,
Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob».

Atunci Moise şi-a acoperit faţa. I-a fost frică să-l

privească pe Dumnezeu. Dumnezeu însă a vorbit: «Am văzut

29
cum este chinuit poporul meu în Egipt. Am auzit strigătul
lui. Ştiu ce suferă el. De aceea te trimit la faraon. Tu să
conduci poporul meu afară din Egipt». Moise a răspuns: «Dar
cine sunt eu, ca să mă duc la faraon şi să-i dau porunci?».
Dumnezeu însă a spus: «Eu voi fi cu tine».
Moise a avut încă o obiecţie: «Israeliţii nu mă vor crede
când le voi spune: 'Dumnezeul părinţilor noştri mă trimite la
voi'. Ei vor pretinde: 'Spune-ne numele lui!'. Ce să le răspund
atunci?». Dumnezeu însă a spus: «Eu sunt Cel ce sunt.
Acesta este numele meu pentru totdeauna». Moise încă tot
nu voia să accepte misiunea. A zis: «Eu nu ştiu să vorbesc».
Dumnezeu i-a replicat: «Du-te acum, Eu îţi voi spune ce să
vorbeşti». Moise a ripostat: «Trimite totuşi pe altcineva!». Dar
Dumnezeu îl alesese pe Moise.
Moise s-a întors cu familia sa înapoi în Egipt. Fratele
său Aaron i-a ieşit în întâmpinare. Împreună cu el, Moise i-a
chemat pe capii de familie ai israeliţilor. Le-a relatat ce
misiune îi dăduse Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al
lui Iacob. Israeliţii au auzit că Dumnezeu voia să-i scape din
nenorocirea lor. Ei s-au încrezut în El şi i s-au închinat (Exod
3).
14. Eliberează poporul meu!
Moise şi Aaron s-au dus la faraon. I-au cerut:
«Eliberează poporul nostru! Dumnezeu vrea aceasta».
Faraonul nici nu se gândea să-i elibereze pe israeliţi. El a
spus: «Cine este Dumnezeul lui Israel, ca să trebuiască să
ascult eu de El? Nu-l cunosc şi nici nu voi permite israeliţilor
să plece. Voi cere de la ei mai multă muncă pentru ca ei să
nu uite cine are aici puterea». În aceeaşi zi, le-a poruncit
supraveghetorilor: «Cereţi de la israeliţi atâta muncă încât ei
să nu se mai gândească la această poveste».

30
 Israeliţii gemeau sub povara muncilor grele. Moise l-a
implorat pe Dumnezeu. Dumnezeu i-a făgăduit: «Eu sunt
Dumnezeu şi vă scot din Egipt. Vă iau ca popor al meu. Veţi
recunoaşte că Eu sunt Dumnezeul vostru. Vă voi duce în
ţara pe care am făgăduit-o lui Abraham, lui Isaac şi lui Iacob.
Vă voi da-o ca moştenire».
Dumnezeu l-a făcut pe faraon să-i simtă puterea.
Nenorociri mari au venit asupra Egiptului: furtună, recoltă
nimicită, apă otrăvită, molimă la animale. Insectele au
pătruns în case. Aerul era atât de poluat încât toţi au făcut
bube pe piele.
Faraonul îşi dădea bine seama de unde venea
nenorocirea. De două-trei ori s-a prefăcut că vrea să le dea
drumul israeliţilor. Dar îndată ce urgia se îndepărta, îşi lua
cuvântul înapoi (Exod 5-11).

31
15. Prima noapte de Paşte
Atunci Dumnezeu i-a vorbit lui Moise: «În noaptea
aceasta, faraonul vă va elibera. Pregătiţi-vă de plecare.
Fiecare familie să taie un miel. Cu sângele lui faceţi un semn
la uşile caselor voastre. Puneţi-vă încălţăminte de drum.
Luaţi toiagul în mână. Mâncaţi în grabă şi nu lăsaţi nici o
rămăşiţă. În noaptea aceasta vor muri fiii întâi-născuţi ai
egiptenilor. Dar îngerul morţii va ocoli casele voastre, care
sunt însemnate cu sânge».

Totul s-a întâmplat aşa cum spusese Dumnezeu. Întâii-

născuţi ai egiptenilor au murit. Şi fiul săracului, şi fiul
faraonului. În noaptea aceea egiptenii şi-au plâns fiii. Atunci
faraonul a pus să fie chemaţi Moise şi Aaron şi le-a poruncit:
«Plecaţi repede de aici! Luaţi cu voi tot ce este al vostru».
Israeliţii s-au adunat şi au plecat din Egipt.
32
 Poporul lui Israel nu a uitat prima noapte de Paşte.
Mamele şi taţii nu au uitat că Dumnezeu le-a cruţat fiii întâi-
născuţi. De atunci, după naşterea primului fiu, îi aduc
Domnului un dar. În fiecare an ei sărbătoresc Paştele,
sărbătoarea ieşirii, şi o explică astfel copiilor lor: «Cu mână
puternică ne-a eliberat Dumnezeu din robia egipteană» (Exod
12-13).
16. Dumnezeu îşi salvează poporul
Curând, faraonului i-a părut rău că îi eliberase pe
israeliţi. El şi-a adunat oştenii şi conducătorii carelor de
luptă. Cu ele i-au urmărit pe israeliţi. Israeliţii îşi întinseseră
tabăra la Marea Roşie. Unul dintre străjeri a văzut norul de
praf: «Vin egiptenii!».
Israeliţii s-au speriat, căci se vedeau prinşi în cursă. În
faţa lor era marea, în spatele lor, duşmanul cu arme
puternice. Ei l-au învinuit pe Moise: «Pentru ce ne-ai adus
aici, la pieire? Aici vom muri cu toţii». Dar Moise le-a
răspuns: «Nu vă fie frică! Astăzi veţi vedea cum ne salvează
Dumnezeu».
Moise şi-a întins mâna asupra mării, aşa cum îi
poruncise Dumnezeu. S-a stârnit un vânt de la răsărit.
Acesta a dat apa la o parte. Poporul lui Israel a trecut prin
mare: bărbaţi şi femei, fete şi băieţi, vite şi oi - un şir
nesfârşit.
Egiptenii au ajuns la ţărm. Ei nu au stat mult pe
gânduri. S-au năpustit pe urmele lor. Dar calea pe care
Israel, încrezându-se în Dumnezeu, a putut să meargă,
pentru egipteni a devenit un drum spre moarte. Apele s-au
adunat la loc. Caii şi carele de luptă, toată oastea faraonului,
s-au scufundat în valuri. Israeliţii au simţit pe viu cum îi
salvează Dumnezeu.

33
 Miriam, sora lui Moise, cânta la tamburină. Ea a dansat
cu femeile şi a cântat cântul biruinţei: «Lăudaţi pe Domnul,
lăudaţi-l, căci El este puternic şi tare! A înecat în mare caii şi
carele de luptă!» (Exod 14-15).
17. Dumnezeu are grijă de poporul său
De la Marea Roşie, Moise a condus poporul lui Israel
prin pustiu. Trei zile au căutat o fântână. În cele din urmă au
găsit un izvor. Dar apa lui era amară. Nu putea fi băută.
Atunci israeliţii s-au revoltat împotriva lui Moise: «Ne laşi să
murim de sete în pustiu!». Moise l-a rugat pe Dumnezeu:
«Ajută-ne!». Şi Dumnezeu i-a arătat lui Moise o bucată de
lemn. Când Moise a pus în apă bucata aceea de lemn, apa şi-
a pierdut gustul amar. Cei însetaţi au putut să bea.
Curând după aceasta, au venit iarăşi la Moise: «Pentru
ce ne-ai adus în pustiu? De-am fi rămas în Egipt! Acolo
34
aveam oale pline cu carne şi pâine câtă voiam!». Dar
Dumnezeu i-a spus lui Moise: «Eu vă voi da pâine şi carne ca
să învăţaţi că se poate avea încredere în mine». Şi într-
adevăr: seara a zburat un stol mare de păsări în jurul taberei
israeliţilor. Păsările s-au lăsat prinse. Dimineaţa, pe pământ
erau boabe albe, dulci, de mană. Fiecare putea să adune şi
toţi s-au săturat. Nu numai în ziua aceea, ci în fiecare zi.
Atâta vreme cât poporul lui Israel a străbătut pustiul - timp
de patruzeci de ani - Dumnezeu i-a dat pâine şi carne.
De atunci, părinţii le povestesc copiiilor cum a avut şi
are grijă Dumnezeu de poporul său. Toţi să ştie că în El se
poate avea încredere şi se poate conta pe ajutorul său (Exod
15, 22 - 16, 36).
18. Dumnezeu alege un popor

35
 Poporul lui Israel a străbătut pustiul de la un popas la
altul. În cea de a treia lună îşi aşezaseră tabăra la muntele
Sinai. Moise s-a urcat pe munte, la Dumnezeu. Dumnezeu i-
a poruncit: Spune-le israeliţilor: 'Aţi văzut că Eu sunt mai
puternic decât egiptenii. Eu v-am adus aici, aşa cum un
vultur îşi poartă puii. Dacă ascultaţi ce vă spun Eu şi păziţi
legământul meu, atunci îmi veţi fi poporul cel mai apropiat
dintre toate popoarele. Tot pământul este al meu. Dar voi să
fiţi ai mei, ca preoţi gata să-mi slujească. Voi sunteţi un
popor ales, sfânt'».
Când Moise a coborât de pe munte şi i-a spus poporului
ceea ce îi încredinţase Dumnezeu să le spună, au strigat toţi:
«Suntem gata! Vrem să facem tot ce spune Dumnezeu. Vrem
să trăim aşa cum vrea El». Pe Sinai, Dumnezeu a dat
poporului său porunci. Ele sunt valabile pentru toţi oamenii
şi pentru toate timpurile. Toţi care îi sunt credincioşi lui
Dumnezeu vor afla că Dumnezeu le este fidel. Dumnezeu a
spus: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Eu te-am scos din
Egipt, din ţara robiei».
Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine. Să nu-ţi faci chip
cioplit. Să nu slujeşti nimănui în afară de mine.
Să nu iei în zadar numele meu.
Să sfinţeşti ziua a şaptea. În această zi să nu muncească
nimeni.
Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.
Să nu ucizi.
Să păstrezi fidelitatea în căsnicie.
Să nu furi.
Să nu spui vreun neadevăr despre semenul tău.
Să nu pofteşti femeia altuia.
Să nu râvneşti bunurile altuia.

Moise a scris poruncile pe care Dumnezeu le dăduse

poporului său pe două table de piatră. Tablele le-a pus în
Chivotul sfânt, sunt zălogul pentru legământul pe care
Dumnezeu l-a încheiat cu poporul său Israel (Exod 19-20).

36
19. Norme de viaţă
«Popor al lui Israel, ascultă: Domnul este Dumnezeul
tău - Domnul şi nimeni altul. De aceea, să-l iubeşti din toată
inima, din tot sufletul şi din toate puterile tale (Deuteronom
6, 4-5).
Dacă asediezi un oraş, nu ai voie să dobori pomii. Ai voie
să mănânci din fructele pomilor, dar să-i dobori nu ai voie
(Deuteronom 20, 19).
Pe o văduvă lipsită de apărare sau pe un orfan nu-ţi este
îngăduit să-i oropseşti. Dacă îi asupreşti iar ei strigă către
mine, Eu stau de partea lor (Exod 22, 21 şi urm.)
Dacă vita sau oaia altuia se rătăceşte, nu ai voie să stai
deoparte. Mână animalul înapoi la stăpânul său
(Deuteronom 22, 1).
Dacă un sărac lucrează pentru tine, nu ai voie să-i
întârzii plata. Dă-i plata chiar în aceeaşi zi (Deuteronom 24,
14-15).
Dacă ai scuturat un măslin sau ai cules via, lasă pentru
săraci ce a rămas în măslin sau pe viţă (Deuteronom 24, 20-
22).
Nu-i asupriţi pe străinii care trăiesc în ţara voastră.
Daţi-le aceleaşi drepturi pe care le aveţi şi voi. Iubiţi-i pe
străini ca pe voi înşivă şi nu uitaţi că şi voi aţi fost străini în
Egipt. Eu, Domnul Dumnezeul vostru, spun aceasta (Levitic
19, 33-34).
Nu spune nimic rău despre un surd care nu se poate
apăra. Unui orb nu-i arunca în cale ceva de care ar putea să
se împiedice (Levitic 19, 14).
Nu lăsa să încolţească în inima ta ura împotriva fratelui
tău. Mustră-l pe aproapele tău, căci altminteri te faci şi tu
vinovat. Nu te răzbuna şi nu purta nimănui pică. Iubeşte-l pe
aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 17-18).
20. Moartea lui Moise
Dumnezeu a eliberat poporul său din robia egipteană.
Timp de patruzeci de ani, israeliţii au învăţat în pustiu că se

37
pot încrede în Dumnezeu. Ei au învăţat, de asemenea, cum
pot să convieţuiască oamenii.
Femeile şi bărbaţii care au plecat cu Moise din Egipt au
murit în pustiu. Şi Moise a îmbătrânit. El şi-a dat seama că
va muri. Atunci a binecuvântat poporul. A spus: «Cât eşti tu
de fericit, Israel! Cine este asemenea ţie, popor salvat de
Dumnezeu?». Apoi s-a urcat pe vârful muntelui Nebo. Acolo i-
a arătat Dumnezeu toată ţara Canaanului, pe care El o
făgăduise poporului său. Moise a murit la hotarul ţării. Căci
Dumnezeu îi spusese: «Îţi voi arăta ţara.

Dar nu vei intra în ea». Treizeci de zile l-au jelit israeliţii

pe Moise (Deuteronom 33-34).

38
REGI ŞI PROFEŢI

21. În ţara făgăduită

Înainte de a muri, Moise îl desemnase pe Iosua ca
urmaş al său. El trebuia să-i conducă pe israeliţi în ţara
Canaan, în care trăiseră Abraham, Isaac şi Iacob. Dar
populaţiile care trăiau în Canaan nu voiau să-i lase pe
israeliţi să intre în ţară. Sub conducerea lui Iosua, israeliţii s-
au ţinut tari datorită promisiunii făcute de Dumnezeu. Ei nu
s-au lăsat alungaţi. Treptat au cucerit ţara. Au construit sate
şi au trăit ca agricultori precum cananeenii.

Israeliţii au avut multe de învăţat de la cananeeni: când

se seamănă grâul sau se culeg strugurii; cum se fac cele mai
bune unelte; cum să pregătească mâncarea şi cum să se
39
îmbrace. Dar un singur lucru nu aveau voie să-l facă
asemenea cananeenilor dacă voiau să rămână credincioşi
legământului cu Dumnezeu: ei nu aveau voie să se închine
zeilor cananeenilor şi nici să le slujească. Israeliţilor le venea
greu să respecte această poruncă. Cananeenii aveau peste tot
în ţară, pe munţi şi sub pomii înalţi, locuri de jertfă în care
slujeau zeilor lor şi se rugau pentru ploaie şi recoltă bună.
În acel timp, israeliţii au făcut o nouă experienţă: atât
timp cât rămâneau fideli Dumnezeului lui Abraham, al lui
Isaac şi al lui Iacob, El le dăruia ocrotire şi binecuvântare.
Când îi deveneau infideli, ajungeau în lipsuri şi strâmtorări.
Dar dacă se întorceau la El, îşi recunoşteau vina şi îi cereau
iertare, atunci El se întorcea iar spre ei şi îi binecuvânta
(Iosua; Judecători).
22. Poporul vrea un rege
Israeliţii au împărţit astfel ţara, încât fiecare din cele
douăsprezece triburi mari să primească un ţinut propriu.
Bătrânii triburilor au împărţit familiilor pământul. Fiecare a
primit atât încât să se poată sătura de pe urma lui.
Triburile trăiau separat. Dar împotriva duşmanilor se
apărau împreună. Atunci Dumnezeu le dădea un salvator
care îi scotea din primejdie. Apoi, însă, lui Israel i-a fost
foarte greu să se încreadă numai în Dumnezeu şi să aştepte
până când El trimite un salvator în fiecare situaţie grea. Ei
voiau un conducător permanent, un rege.
Samuel a fost un salvator trimis de Dumnezeu. El a
întrebat poporul: «Vreţi, într-adevăr, să vă plecaţi în faţa unui
om, să munciţi pentru el, să plătiţi impozite?». Dar
reprezentanţii triburilor au spus: «Vrem să fim ca celelalte
popoare. Un rege să ne spună ce e bine şi ce e rău. Un rege
să fie comandantul oştilor noastre».
Dumnezeu i-a vorbit lui Samuel: «Dă-le ceea ce îţi cer
oamenii! Ei nu pe tine te-au respins, ci pe mine». Atunci, din
însărcinarea lui Dumnezeu, Samuel l-a uns pe Saul ca rege
peste Israel.
Dumnezeu i-a dăruit Duhul său. Saul ar fi putut
rămâne un rege bun dacă s-ar fi încrezut din toată inima în
40
Dumnezeu. Dar Saul nu a vrut să se bizuie pe altcineva, nici
măcar pe Dumnezeu.

El nu se încredea nici în oameni. A devenit trist şi

tulburat. Dumnezeu nu mai era cu Saul. De aceea el nu a
mai putut să conducă şi să apere poporul lui Israel (1
Samuel 8-15).
23. David, păstorul din Betleem
David din Betleem a fost al doilea şi cel mai mare rege al
lui Israel. El s-a încrezut în Dumnezeu, iar Dumnezeu era cu
el. De aceea, poporul lui Dumnezeu nu poate să uite numele
lui David. În Israel se provestesc multe întâmplări despre el.
David era cel mai mic fiu al lui Iesse. El păzea oile când
a venit Samuel ca să-l ungă rege. David era un păstor bun.
El îşi cunoştea şi îşi iubea oile şi nu fugea când se apropia

41
un leu sau un urs. David era curajos. Lui nu-i era frică de
duşmanii lui Dumnezeu şi ai poporului său. Se povesteşte că
pe când era copil s-a dus la fraţii săi pe câmpul de luptă.
Acolo a văzut cum un bărbat grozav de puternic, uriaşul
Goliat, îşi bătea joc de israeliţi şi de Dumnezeul lor. Nici un
israelit nu avea curaj să lupte cu Goliat. David însă i-a spus:
«Tu vei afla cât de puternic este Dumnezeul lui Israel».

El a pus o piatră în praştie, a învârtit-o deasupra

capului, a tras şi l-a nimerit pe uriaşul Goliat drept în
mijlocul frunţii. Atunci duşmanii s-au înfricoşat. Ei nu au
mai vrut să lupte împotriva lui Israel. Au fugit.
David ştia să cânte din gură şi din harfă. În cartea
Psalmilor, cartea de cântări a poporului lui Dumnezeu, sunt
o sută cinzeci de cântece aşa cum le cânta David. O vreme
David a trăit la regele Saul. Când Saul se întrista, David

42
cânta la harfă. Atunci Saul se înveselea iar. Pentru că
Dumnezeu era cu David, acesta a putut să-i înfrângă pe
duşmani. De aceea Saul l-a făcut comandantul oştirilor. Dar
fiindcă David ieşea învingător iar poporul îl aclama, Saul a
devenit gelos. El a vrut să-l înlăture pe David. Ani de-a
rândul, David, împreună cu un grup de prieteni, a trebuit să
se ascundă de Saul.

Când filistenii au pornit încă o dată la război împotriva

lui Israel, oastea lui Saul nu a mai putut să le ţină piept. Pe
muntele Ghilboa au murit cei trei fii ai lui Saul. Saul însuşi a
fost grav rănit. El s-a aruncat în propria-i sabie (1 Samuel
16-31).

43
24. David, rege în Ierusalim
După moartea lui Saul, David a devenit rege peste tot
Israelul. El a cucerit Ierusalimul şi l-a făcut capitală. A pus
să fie adus la Ierusalim Chivotul sfânt cu tablele pe care erau
poruncile Legământului. El a voit ca Ierusalimul să devină
oraşul lui Dumnezeu.

David s-a încrezut în Dumnezeu. El a vrut să respecte

Legământul. Când făcea vreun rău, îşi recunoştea vina şi
cerea iertare de la Dumnezeu. Într-una din zile, David l-a
chemat pe Natan. Natan era un bărbat pe care Dumnezeu îl
desemnase să vorbească în numele său, un profet. David i-a
spus lui Natan: «Eu locuiesc într-un palat măreţ. Dar
Chivotul sfânt stă într-un cort. Vreau să-i construiesc lui
Dumnezeu o casă».

44
 A doua zi, Natan s-a întors la David şi i-a spus:
«Dumnezeu nu vrea ca tu să-i clădeşti o casă. Dimpotrivă, El
vrea să-ţi facă ţie o casă: o casă vie. După ce vei muri, fiul
tău va domni peste poporul lui Dumnezeu. Acest cuvânt este
valabil pentru totdeauna». De aceea, poporul lui Dumnezeu
crede că marele Mântuitor, Mesia, pe care Dumnezeu l-a
promis oamenilor, trebuie să se tragă din familia lui David (2
Samuel 7).
25. O cântare a lui David

Doamne, Tu eşti Păstorul meu,

de aceea nu duc lipsă de nimic.
Tu mă călăuzeşti la păşuni verzi
şi la locuri de popas lângă apă.
Tu îmi arăţi căi sigure.
Chiar dacă trebuie să merg
prin prăpăstii întunecoase,
nu mi-e frică,
pentru că Tu eşti cu mine
(Psalmul 23).
26. Solomon construieşte o casă pentru Dumnezeu
Regele David a murit şi a fost înmormântat la Ierusalim.
Fiul său, Solomon, a domnit peste Israel.
Solomon era un rege înţelept. El ştia ce e bine şi ce e
rău. În Ierusalim şi-a construit un palat şi i-a clădit lui
Dumnezeu o casă: Templul. Acolo a pus să fie adus Chivotul
sfânt. În ziua sfinţirii Templului, Solomon s-a rugat:
«Doamne, Dumnezeul meu! Tu ai făgăduit că vei fi aproape
de noi în Templul acesta. Ascultă rugăciunea mea! Ascultă-i
pe toţi cei care strigă către tine din acest lăcaş. Ascultă-ne şi
iartă-ne vina!».

45
 Solomon nu a trebuit să poarte războaie ca tatăl său,
David. El a încheiat alianţe cu alte popoare. A făcut comerţ şi
a trimis corăbii pe mare. A adus meşteşugari străini în ţara
sa şi s-a căsătorit cu femei străine. Străinii pe care Solomon
i-a adus în ţară voiau să slujească zeilor proprii. Solomon le-
a îngăduit să ridice în ţara lui Israel altare pentru zeii lor.
Solomon s-a rugat zeilor străini şi s-a închinat lor. Astfel l-a
trădat el pe Dumnezeul cel unic. A rupt Legământul (1 Regi
5-11).
27. Proverbe ale lui Solomon
Un copil ascultător aduce bucurie părinţilor săi; unul
încăpăţânat le aduce mâhnire (10, 1).
Ura duce la ceartă; dragostea creează armonie (10, 12).

46
 Cine ajută pe alţii acela va fi ajutat. Cine dă însetaţilor să
bea, acela nu va pieri de sete (11, 25).
Cine merge pe căi drepte, îl respectă pe Dumnezeu; cine
merge pe căi strâmbe, îl dispreţuieşte (14, 2).
Cine îşi dispreţuieşte aproapele păcatuieşte; fericit este
cel care se milostiveşte de cel aflat în nevoie (14, 21).
Cine nu vrea să audă strigătul săracului, pe acela nu-l va
auzi nimeni când el va striga după ajutor (21, 13).
28. Doi regi pentru un popor
După moartea lui Solomon, fiul său, Roboam, a vrut să
devină rege în Ierusalim. Oameni cu experienţă i-au dat un
sfat: «Tatăl tău, Solomon, a cerut de la ţărani multe biruri,
iar de la negustori, impozite mari. Dacă tu ceri mai puţin, toţi
israeliţii te vor recunoaşte ca rege».

47
 Dar Roboam nu a ascultat sfatul înţelepţilor. De aceea,
cele zece triburi care trăiau în nordul ţării au zis: «Nu avem
nevoie de rege din casa lui David. Noi alegem un rege al
nostru». Numai tribul care se numea Iuda, după fiul lui
Iacob, şi care locuia în apropierea Ierusalimului, i-a rămas
credincios lui Roboam. De atunci încolo, nu numai în
Ierusalim a domnit un rege, ci şi în Sihem sau Samaria (1
Regi 12).
29. Dumnezeul cel viu
Ieroboam, primul rege al triburilor din nord, şi-a zis: «Nu
este bine ca cetăţenii regatului meu să meargă la Templul din
Ierusalim, când vor să se închine lui Dumnezeu sau vor să
aducă o jertfă». De aceea, a pus să se facă doi viţei de aur. Pe
unul l-a aşezat în nordul regatului său, în oraşul Dan, pe
celălalt în sud, în oraşul Betel. Apoi peste tot a dat de ştire
poporului: «Nu mai trebuie să mergeţi la Ierusalim când vreţi
să sărbătoriţi o zi sau când vreţi să aduceţi o jerfă. Îl găsiţi pe
Dumnezeu în Dan sau în Betel. Pe acelaşi Dumnezeu care i-a
scos din Egipt pe părinţii voştri». Nu toţi israeliţii l-au
ascultat pe Ieroboam, pentru că ei îşi aminteau că Dumnezeu
le interzisese oamenilor să-şi facă idoli, cum făceau egiptenii.
Ei ştiau că încalcă Legământul cu Dumnezeu dacă îl
înlocuiesc pe Dumnezeul cel viu cu un chip fără viaţă (1 Regi
12; Exod 32-34).
30. Dumnezeul cel putemic
Adesea regii Israelului uitau de Dumnezeu şi de
Legământul său. Dumnezeu însă şi-a ţinut Legământul. El a
trimis regilor şi poporului bărbaţi care să vorbească în
numele lui: profeţii.
Ahab a fost un rege care se închina lui Baal. Ilie era un
profet al lui Dumnezeu. El s-a dus la regele Ahab şi i-a zis:
«Eu îi slujesc Dumnezeului lui Israel. El este Dumnezeul cel
puternic. Tu vei afla puterea lui, şi cu tine toată ţara, căci
începând de astăzi nu va mai cădea rouă din cer şi nici
ploaie. Seceta va dura atât cât voi spune eu».

48
 Ilie s-a temut de mânia regelui. El a fugit peste hotare,
în Fenicia. Acolo trăia la o femeie sărmană. Ea era văduvă şi
avea un singur fiu. Fiul ei s-a îmbolnăvit şi a murit. Atunci
femeia l-a acuzat pe Ilie: «Tu eşti un prieten al lui Dumnezeu.
Locuieşti la mine. De aceea Dumnezeu mă priveşte. El vede
păcatul meu şi mă pedepseşte». Ilie a luat copilul mort şi l-a
aşezat pe patul său. Apoi s-a aplecat asupra băiatului şi s-a
rugat: «Doamne, Dumnezeul meu, redă-i acestui copil viaţa!».
Dumnezeu a ascultat rugăciunea profetului său. Copilul a
prins viaţă. Ilie a luat băiatul de mână şi l-a dus mamei lui (1
Regi 17).
31. Dumnezeul unic
După doi ani, Dumnezeu l-a trimis din nou pe Ilie la
regele Ahab. Acesta l-a acuzat pe profet: «Din cauza ta întreg

49
poporul lui Israel nu are nimic de mâncare!». Dar Ilie i-a
răspuns: «Nu eu, ci tu şi familia ta sunteţi de vină pentru
această secetă mare. Voi l-aţi părăsit pe Dumnezeul nostru şi
aţi alergat după Baal. Acum adună-i pe toţi laolaltă pe
muntele Carmel. Acolo se va arăta lămurit cine este
Dumnezeul unic». Nu numai profeţii şi preoţii lui Baal au
venit pe muntele Carmel, ci şi mulţi israeliţi.
Ilie a zis: «Ridicaţi un altar, puneţi pe el un animal de
jertfă. Apoi rugaţi-vă dumnezeului vostru. Poate va trimite foc
din cer şi va primi jertfa voastră». Preoţii şi profeţii lui Baal
au ridicat altarul şi au pus victima pe el. Din zori şi până la
amiază s-au rugat. De la amiază şi până seara au strigat:
«Baal, ascultă-ne!». Dar au strigat zadarnic. Nu s-a întâmplat
nimic.

50
 Seara a ridicat Ilie un altar pentru Dumnezeul lui Israel.
El a aşezat victima pe altar şi a turnat apă deasupra. Apoi s-
a rugat: «Doamne, Tu eşti Dumnezeul lui Abraham,
Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob. Arată-le tuturor
că Tu eşti Dumnezeul lui Israel şi că eu sunt slujitorul tău.
Ascultă-mă, Doamne! Ascultă-mă!». Atunci a căzut foc din
cer. Jertfa a ars. Toţi care erau de faţă s-au speriat. Ei au
strigat: «Domnul este Dumnezeu! Domnul este Dumnezeu!».
Curând după aceasta au apărut nori. Ploaia a căzut
peste pământul uscat (1 Regi 18).
32. Dumnezeu îl cheamă la El pe Ilie
Ilie şi-a dat seama că Dumnezeu voia să-l ia la sine. S-a
dus în ţinutul de dincolo de lordan. El voia să fie singur. Dar
Eliseu, ucenicul său, n-a vrut să-l lase singur. S-a dus cu
Ilie.

51
 Eliseu a văzut cum a venit foc din cer, un vârtej
năpraznic. Acesta l-a cuprins pe Ilie şi l-a tras în sus ca într-
un car.
Când Eliseu s-a reîntors singur peste Iordan, a întâlnit
cincizeci de ucenici de profeţi. Ei au întrebat: «Unde a rămas
Ilie? Vrem să-l căutăm!». «Nu-l veţi găsi», le-a răspuns Eliseu.
Trei zile l-au căutat pe Ilie, dar nu l-au găsit. Ei au venit
înapoi şi au spus: «Dumnezeu l-a luat la sine pe profet într-
un car de foc». De atunci, în poporul lui Israel se crede că la
sfârşitul timpurilor Dumnezeu îl va trimite iarăşi pe pământ
pe crainicul său Ilie (2 Regi 2).
33. Săturarea unor flămânzi
Un om a venit la profetul Eliseu şi i-a adus douăzeci de
pâini de orz şi un săculet, plin cu grăunţe. Eliseu i-a spus
servitorului său: «Împarte-le, ca să poată mânca toţi!».
Servitorul i-a răspuns: « Cum să se sature o sută de oameni
cu acestea?». Dar Eliseu a spus încă o dată: «Dă oamenilor de
mâncare. Vei vedea că va mai şi rămâne». Atunci servitorul a
făcut împărţeala. După ce au mâncat toţi, a mai şi rămas.
Aşa cum spusese Domnul prin Eliseu (2 Regi 4, 42 şi urm.)
34. Semnul lui Dumnezeu pentru poporul său
În vremea când Ahaz era rege în Ierusalim, doi regi i-au
declarat război. Ei au asediat Ierusalimul cu oştenii lor.
Atunci inima regelui, şi chiar şi inima poporului, a tremurat
aşa cum tremură copacii în pădure când vine furtuna.
Regele Ahaz s-a dus să verifice conducta de apă. Acolo a
venit şi profetul Isaia. El i-a transmis regelui un mesaj de la
Dumnezeu: «Stai liniştit, nu te teme! Cei doi pun la cale ceva
rău împotriva ta. Tu ţine-te de Dumnezeu: atunci şi
Dumnezeu te va ţine». Isaia i-a mai zis: «Dumnezeu vrea să-ţi
dea un semn, pentru ca tu să fii sigur de ajutorul lui - orice
semn vei cere». Dar Ahaz a refuzat: «Nu vreau să-l rog pe
Dumnezeu să-mi dea un semn».

52
 Atunci Isaia a spus: «Totuşi Dumnezeu îţi va da un
semn. Iată, fecioara va zămisli un copil. Ea va naşte un fiu şi
îi va pune numele Emanuel. Aceasta înseamnă: Dumnezeu
este cu noi» (Isaia 7).
35. Profetul Amos acuză
Domnul spune: «Pentru trei fărădelegi pe care le-a
săvârşit Iuda, sau pentru patru, nu-mi iau Eu cuvântul
înapoi. Ei au dispreţuit cuvântul meu şi nu au urmat căile
mele. S-au lăsat amăgiţi de idoli - întocmai ca şi părinţii lor.
De aceea voi trimite foc împotriva lui Iuda; palatele
Ierusalimului vor arde».
Domnul spune: «Pentru trei fărădelegi pe care le-a
săvârşit Israel, sau pentru patru, nu-mi iau Eu cuvântul
înapoi. Ei l-au vândut pentru bani pe cel nevinovat. I-au

53
strivit în ţărână pe cei mici, l-au înşelat pe cel slab, lipsindu-l
de dreptul lui.
Pentru acestea voi face să se clatine pământul sub voi
aşa cum se clatină carul încărcat cu snopi. Nici chiar cel mai
iute nu va putea fugi, tăria celui mai puternic va da greş; cel
mai curajos îşi va pierde curajul» (Amos 2).
36. Ieremia prevesteşte pedeapsa lui Dumnezeu
Poporul care trăia în legământ cu Dumnezeu nu era
numeros. Oştile lui nu se puteau pune cu armatele
popoarelor puternice. Ele nu au putut opune rezistenţă
asirienilor, care au ocupat ţara şi i-au alungat pe mulţi din
patria lor în ţări străine. Oamenii credincioşi au recunoscut
în această soartă pedeapsa lui Dumnezeu, după cum o
prevestise El prin profeţi.

54
 În Ierusalim, Ieremia avertiza: «De douăzeci şi trei de ani
sunt profetul lui Dumnezeu. Toate cuvintele lui vi le-am
transmis. Voi însă nu ascultaţi. Am spus: Întoarceţi-vă de pe
căile greşite! Încetaţi să faceţi rău! Atunci veţi rămâne în ţara
pe care Dumnezeu a dat-o pentru totdeauna părinţilor voştri
şi vouă. Dar voi nu m-aţi ascultat. De aceea, Domnul spune:
'Voi aduce popoare de la miazănoapte. Pe Nabucodonosor,
regele Babilonului, îl fac unealta mea. Îl las să năvălească
asupra voastră şi a vecinilor voştri. El va pustii ţara voastră.
Va trebui să-i slujiţi regelui Babilonului'».

Şi aşa s-a întâmplat: Nabucodonosor a asediat oraşul

Ierusalim cu oastea sa. Curând nu s-a mai găsit pâine de
cumpărat. Lipsa era mare. Apoi babilonienii au făcut spărturi
în zid. Au pătruns în oraş, au ars Templul, palatul regal şi
casele mari. Zidurile Ierusalimului au fost dărâmate.

55
Babilonienii au luat ca pradă obiectele sfinte ale Templului.
Toţi cetăţenii de vază şi meşteşugarii au fost duşi în exil în
Babilon. Numai oamenii săraci, agricultorii şi viticultorii au
avut voie să rămână în patrie (Ieremia 25, 52).
37. Dumnezeu vrea să-l ierte pe poporul său
Dumnezeu a vorbit poporului său prin profetul Ezechiel:
«Pentru că mi-aţi fost necredincioşi, pentru că nu aţi ascultat
cuvântul meu şi aţi călcat poruncile mele - pentru aceasta v-
aţi pierdut ţara şi trebuie să trăiţi în exil. Babilonienii însă
spun: 'Oare este acesta poporul lui Dumnezeu? Pentru ce şi-
a pierdut ţara?'. Ei îşi bat joc de voi şi de mine. Dar vor
recunoaşte că Eu sunt Domnul. Eu vă voi aduna şi vă voi
aduce înapoi în ţara voastră. Vă voi face oameni noi, oameni
care îmi slujesc mie. Scot din pieptul vostru inima de piatră
şi vă dau o inimă omenească. Vă dăruiesc Duhul meu, ca să
luaţi aminte la poruncile mele şi să le împliniţi. Veţi trăi în
ţara pe care Eu am dat-o strămoşilor voştri. Voi veţi fi
poporul meu, iar Eu voi fi Dumnezeul vostru» (Ezechiel 36,
20-28).
38. Întoarcerea din Babilon
Exilaţii din Iuda şi din Ierusalim au fost nevoiţi să
rămână aproape patruzeci de ani în Babilon. Apoi Cirus,
regele Persiei, a cucerit Babilonul. El a vestit în tot imperiul
său: «Domnul Dumnezeul cerului mi-a dat puterea peste
toate regatele pământului. El m-a însărcinat să-i reclădesc
casa din Ierusalim. Toţi cei care fac parte din poporul lui
Dumnezeu să se întoarcă la Ierusalim. Acolo să reclădească
Templul».
Atunci ei au pornit: toţi cei care au ascultat de inspiraţia
Duhului lui Dumnezeu. Vecinii lor le-au dat să ia cu ei aur şi
argint, vite şi multe alte daruri. Regele Cirus a pus să fie
aduse obiectele sfinte pe care Nabucodonosor le jefuise din
Templu şi le dusese în Babilon (Esdra 1).

56
39. Cântare de întoarcere acasă
Când Domnul a pus capăt robiei noastre
şi ne-a adus acasă, în Ierusalim,
atunci toţi eram ca unii care visează.
Gura ne era plină de râsete,
înălţam numai strigăte de veselie.
Atunci spuneau celelalte popoare:
«Domnul a făcut lucruri mari cu ei!».
Da, lucruri mari a făcut Domnul cu noi,
ne-am umplut de bucurie (Psalmul 126).

57
AŞTEPTAREA LUI MESIA

40. Poporul iudeu

Familiile care s-au întors din robia babilonică erau
originare din ţinutul tribului lui Iuda, din Ierusalim şi din
împrejurimi. Ei au alcătuit nucleul poporului iudeu. Voiau să
trăiască aşa cum trăiseră părinţii lor. Dar nimic nu mai era
ca înainte. Babilonienii colonizaseră străini în Ierusalim şi
împrejurul lui. Aceia trăiau după obiceiurile proprii şi slujeau
zeilor lor.
Zidurile care apăraseră Ierusalimul erau dărâmate.
Templul pe care îl construise Solomon era o ruină. Iudeii şi-
au reconstruit casele şi zidurile de împrejmuire ale
Ierusalimului. În al doilea an de la întoarcerea lor au pus
piatra de temelie pentru al doilea Templu.

58
 Iudeii trăiau iarăşi în ţara lor. Dar ţara lor făcea parte
din marile imperii ale unor regi străini. Aceştia îşi trimiteau
la Ierusalim soldaţii, strângătorii de impozite şi guvernatorii
lor. Au fost timpuri în care străinii au încercat să-i abată pe
iudei de la credinţa lui Abraham. Vremuri în care un rege
străin voia să-i silească pe toţi supuşii săi să trăiască şi să
creadă la fel ca el, să slujească zeilor săi.
În aceste secole, preoţii din Ierusalim au adunat
tradiţiile sfinte. În aceste timpuri cei evlavioşi au respectat
legile şi prescripţiile. Ei au învăţat din nou să-l cunoască pe
Dumnezeu şi Legământul său. Sperau în regele, în
eliberatorul pe care Dumnezeu îl făgăduise poporului său. Au
fost urmăriţi şi torturaţi. Dar chiar şi în moarte ei şi-au
mărturisit credinţa în Dumnezeul cel viu, care poate să-i

59
salveze pe ai săi şi dincolo de moarte (Esdra, Nehemia,
Macabei).
41. Iob pretinde un răspuns de la Dumnezeu
Iob era un om evlavios. El se bizuia pe Dumnezeu şi se
păzea de rău. Era bogat. Avea şapte fii, trei fiice, multe oi,
cămile, boi şi măgăriţe. Pentru Iob nu era greu să ţină la
Dumnezeu, care îi dăduse toate acestea.
Dar Dumnezeu l-a pus pe Iob la încercare. Tâlharii au
atacat turmele lui Iob. Au omorât păstorii şi au furat
animalele. Iob nu s-a lăsat derutat. S-a încrezut în
Dumnezeu. Curând l-a lovit o a doua nenorocire. Pe când fiii
şi fiicele lui stăteau împreună la masă, a venit o vijelie
asupra casei. Fiicele şi fiii lui Iob au fost striviţi sub
dărâmături. Când Iob a aflat de nenorocire, a spus: «Gol
eram când am venit pe lume. Gol voi fi şi când voi muri.
Domnul dă, Domnul ia. Eu îl preamăresc».
Dar pe Iob l-a lovit o nenorocire şi mai mare. S-a
îmbolnăvit de lepră. Tot trupul i s-a umplut de răni. Iob cel
bogat şedea acum pe o grămadă de cenuşă. Se scărpina cu
un ciob. Soţia lui Iob a venit la el şi i-a zis: «lată unde te-a
adus încrederea în Dumnezeu! Blestemă-l pe Dumnezeu şi
mori!». Dar Iob i-a răspuns: «Tu vorbeşti ca una care nu-l
cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă noi primim binele pe care El
ni-l trimite, nu trebuie atunci să acceptăm din mâna lui şi
răul?».

60
 Iob avea trei prieteni. Când au auzit ei de nenorocirea
lui, au venit la el. Voiau să-l consoleze. Dar când l-au văzut
atât de nenorocit, ei au început să plângă. S-au aşezat lângă
el şapte zile şi şapte nopţi. Nici unul nu a spus o vorbă,
pentru că vedeau că durerea lui Iob era mare. Apoi Iob a
început să vorbească cu Dumnezeu şi să se judece cu El. S-a
plâns de durerea lui şi l-a acuzat pe Dumnezeu, care îi
trimisese lui, celui nevinovat, atâta nenorocire.
Prietenii lui Iob s-au speriat. Ei au vrut să-i ia apărarea
lui Dumnezeu şi au spus: «Cum poţi să-l acuzi pe
Dumnezeu? Oricine ştie că El este drept. Răsplăteşte binele
şi pedepseşte răul. El nu ţi-ar fi trimis această suferinţă dacă
tu nu ai fi meritat pedeapsă». Dar Iob era sigur pe sine. El i-a
cerut lui Dumnezeu să îi explice pentru ce a meritat el, omul
evlavios, asemenea suferinţă.

61
 Prietenii au tot vorbit pentru a-l convinge pe Iob că nu
are dreptate, căci Dumnezeu nu ar putea fi nedrept. Dar Iob
nu a renunţat. El voia să înţeleagă de ce Dumnezeu
răsplăteşte fidelitatea cu rău. Dumnezeu a vorbit către Iob
din furtună. El a întrebat: «Cine eşti tu, ca să-mi ceri
socoteală? De ce vorbeşti de lucruri pe care nu le poţi
înţelege? Unde erai tu când Eu am întemeiat pământul? Tu
ai despărţit uscatul de mare? Tu ai hotărât zilelor şi nopţilor
timpul lor? Tu faci să răsară stelele pe cer? Tu dai animalelor
de mâncare?». Iob a auzit întrebările. El nu a avut răspuns.
Şi a recunoscut că Dumnezeu este necuprins de mare. Aşa
de mare, încât se poate avea încredere în El, chiar şi atunci
când planurile lui nu pot fi înţelese.
Iob i-a răspuns Domnului: «Acum ştiu că Tu poţi toate.
Orice plănuieşti poţi să realizezi. Din neştiinţă ţi-am cerut
socoteală. Planurile tale sunt minunate. Eu nu le pot pricepe.
Până acum te-am ştiut numai din auzite. Dar acum ochii mei
te-au văzut. De aceea retrag tot ce am spus şi mă încredinţez
ţie» (Iob).
42. Iona învaţă să-l cunoască pe Dumnezeu
Dumnezeu i-a vorbit profetului său Iona: «Porneşte la
drum! Mergi la Ninive, capitala imperiului asirienilor, şi
spune-le tuturor celor care locuiesc acolo că pedeapsa mea
se va abate asupra lor. Iona, însă, nu voia să meargă la
Ninive. A fugit pe o corabie care urma să plece departe. El
voia să fugă departe de Dumnezeu.
Dar Dumnezeu a trimis o furtună pe mare. Aceasta
zgâlţâia tare corabia. Toţi s-au speriat. Fiecare se ruga
dumnezeului său. Iona, însă, dormea jos în corabie.
Căpitanul l-a trezit: «Cum poţi să dormi? Scoală-te! Roagă-l
pe Dumnezeul tău, poate că ne salvează!».
Marinarii îşi spuneau unul altuia: «Să tragem la sorţi şi
să aflăm astfel cine este de vină pentru această nenorocire».
Sorţii au căzut pe Iona. Iar Iona a zis: «Aruncaţi-mă în mare
şi veţi fi salvaţi. Căci din cauza mea s-a abătut această
furtună asupra voastră». Marinarii vâsleau din răsputeri. Dar
au constatat că nu aveau nici o putere în faţa furtunii.
62
Atunci ei s-au rugat: «Doamne, nu ne socoti nouă o
nelegiuire faţă de un nevinovat ceea ce vom face acum!» Apoi
l-au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare. Imediat marea s-a
liniştit.
Domnul însă a trimis un peşte mare. Acesta l-a înghiţit
pe Iona. Trei zile şi trei nopţi a stat Iona în burta peştelui.
Acolo s-a rugat Domnului Dumnezeului său. Peştele a înotat
la ţărm şi l-a scuipat afară pe Iona. Încă o dată i-a poruncit
Dumnezeu: «Mergi la Ninive, marele oraş. Vesteşte acolo tot
ce-ţi voi spune Eu». Iona s-a dus la Ninive. A strigat: «Încă
patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus».
Oamenii din Ninive l-au ascultat pe Iona. Ei l-au crezut
pe Dumnezeu. Au început un post mare şi s-au îmbrăcat în
haine de pocăinţă. Toţi: cei mari şi cei mici, bogaţii şi săracii,
tot poporul. Dumnezeu a văzut convertirea locuitorilor din
Ninive. El şi-a retras ameninţarea. Iona, însă, era
nemulţumit şi mânios. S-a rugat: «Ah, Doamne! Nu am vrut
să vin la Ninive. Doar ştiam că Tu iubeşti pe oameni şi îi ierţi.
Mai bine muream decât să trăiesc acestea!».
Iona a părăsit oraşul îndreptându-se spre răsărit. S-a
aşezat şi a aşteptat să vadă ce se va întâmpla. Atunci
Dumnezeu a făcut să crească un vrej ca să-i facă umbră lui
Iona. Iona s-a bucurat de vrej. Dar peste noapte un vierme i-
a ros rădăcina astfel încât vrejul s-a uscat. Soarele dogorea.
Iona nu putea să reziste arşiţei. A spus: «Mai bine muream!».
Dumnezeu însă l-a întrebat pe Iona: «Ţie îţi pare rău după un
vrej care a crescut într-o noapte şi într-o noapte s-a uscat.
Iar mie să nu-mi fi părut rău de marele oraş Ninive cu copiii
lui mulţi şi cu multele animale?» (Iona).
43. Stăpânirea lui Dumnezeu
Profetul Daniel descrie ce i-a arătat Dumnezeu: Au fost
aduse tronuri. Un bătrân s-a aşezat. Haina lui era albă ca
zăpada, părul - alb ca lâna curată, tronul său era din limbi
de foc, roţile erau văpaie dogorâtoare. Un râu de foc pornea
de la el. Mii şi mii îi slujeau. Zeci şi zeci de mii stăteau
înaintea lui.

63
 Şi iată, pe norii cerului venea unul ca un Fiu al Omului.
El s-a apropiat de bătrân şi i-a fost înfăţişat. Bătrânul i-a dat
puterea, slava şi domnia. Popoarele toate, oameni de toate
limbile şi rasele, îi slujeau. Stăpânirea sa este stăpânire
veşnică, ce nu trece niciodată. Împărăţia lui nu va fi
niciodată nimicită (Daniel 7, 9-14).
44. O cântare a slujitorului lui Dumnezeu
Un profet cântă cântările despre slujitorul care face în
toate voia lui Dumnezeu. Prin el, cel ascultător, vine
dreptatea lui Dumnezeu şi mântuirea lui pe pământ.
Iată, acesta este slujitorul meu, pe care îl sprijin. Acesta
este alesul meu, pe care îl iubesc. Lui i-am dat Duhul meu, el
vesteşte popoarelor adevărul. Nu strigă, nu face zgomot, nu i
se aude glasul pe uliţe. Trestia îndoită nu o rupe şi feştila
pâlpâindă nu o stinge. În credinţă aduce dreptatea. El nu
oboseşte, nu dă înapoi până ce nu instaurează dreptatea mea
pe pământ. Insulele cele mai îndepărtate aşteaptă învăţătura
lui (Isaia 42, 1-4).
45. Lumea nouă a lui Dumnezeu
Aşa vorbeşte Domnul: Eu fac totul nou: un cer nou şi un
pământ nou. Ce a fost înainte va fi uitat. Vă veţi bucura şi
veseli de ceea ce voi crea. Niciodată nu va mai fi plâns şi nici
jeluire. Nu se va mai naşte nici un copil care să trăiască
numai câteva zile. Nici un om nu va muri în floarea vieţii. Vor
îmbătrâni precum copacii. Ce au muncit nu le va fi luat de
nimeni. Înainte ca ei să mă roage, Eu le voi răspunde. Cât
timp vor vorbi, Eu îi voi asculta. Atunci lupul şi mielul vor fi
pe aceeaşi păşune. Leul va mânca paie precum boul. Nimeni
nu va face rău, nici unul nu va aduce nenorocire (Isaia 65,
17-25).

64
DIN CĂRŢILE NOULUI TESTAMENT

65
DUMNEZEU SE ŢINE DE CUVÂNT: ISUS ESTE
MESIA

46. El este Fiul Celui Preaînalt

Dumnezeu l-a trimis pe îngerul Gabriel, ca mesager al
său, la Nazaret, la o fecioară cu numele Maria. Ea era
logodită cu Iosif, un bărbat din familia regelui David. Gabriel
a venit la Maria şi i-a spus: «Bucură-te, Marie! Dumnezeu
este cu tine. El te-a ales». Maria s-a speriat şi s-a gândit ce ar
putea să însemne aceste cuvinte.

Dar Gabriel a spus: «Nu te teme, Marie, căci ai aflat har

la Dumnezeu. El te iubeşte. Vei zămisli un copil; vei naşte un
fiu. Să-i pui numele Isus. El va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt
va fi numit».
66
 Maria a întrebat: «Cum se va întâmpla aceasta, de vreme
ce eu nu cunosc bărbat?». Gabriel i-a răspuns: «Duhul Sfânt,
puterea Celui Preaînalt, va veni peste tine. Lui Dumnezeu
nimic nu-i este cu neputinţă».
Atunci Maria a zis: «Eu sunt slujitoarea Domnului. Cum
vrea Dumnezeu, aşa să fie cu mine» (Luca 1, 27-38).
47. Îl cheamă Emanuel - Dumnezeu este cu noi
Iosif era un bărbat drept şi evlavios. El a observat că
logodnica sa, Maria, aştepta un copil. Pentru că o iubea şi nu
voia să o nedreptăţească, s-a gândit să se despartă de ea fără
vâlvă.
Dar noaptea a văzut pe un trimis al lui Dumnezeu, un
înger. Acesta i-a spus: «Iosife, fiul lui David, nu te teme. Ia-o
pe Maria la tine. Copilul pe care ea îl aşteaptă este de la
Duhul Sfânt. Ea va avea un fiu, iar tu să-i dai numele Isus.
Căci el va împăca poporul cu Dumnezeu». Aşa s-a împlinit ce
spusese profetul Isaia: «Iată, fecioara va zămisli. Ea va naşte
un fiu; acestuia i se va da numele Emanuel, ceea ce
înseamnă: 'Dumnezeu este cu noi'» (Matei 1).
48. Se va naşte în Betleem
În vremea aceea, la Roma domnea împăratul Augustus.
El a poruncit: «Toţi oamenii care trăiesc în imperiul meu să
fie trecuţi pe liste. Fiecare în localitatea din care se trage
familia lui». De aceea, Iosif cu Maria s-au dus de la Nazaret la
Betleem, oraşul natal al familiei lui David. Acolo l-a născut
Maria pe fiul ei, întâiul-născut. Ea l-a înfăşat în scutece şi l-a
aşezat într-o iesle. La han nu găsiseră loc.
În apropiere de Betleem se aflau păstori la turmele lor.
La ei a venit trimisul lui Dumnezeu. Strălucirea luminii lui i-
a învăluit. Păstorii s-au temut tare. Dar îngerul le-a spus:
«Nu vă temeţi. Vă vestesc vouă şi întregului popor o bucurie
mare: astăzi s-a născut Mântuitorul în oraşul lui David; El
este Domnul, îl veţi recunoaşte: un copil înfăşat în scutece
care este culcat într-o iesle».

67
 Deodată pe câmp au fost mulţi îngeri. Ei îl lăudau pe
Dumnezeu şi strigau: «În cer se cântă cântări de slavă lui
Dumnezeu, iar pe pământ oamenii au pace, pentru că
Dumnezeu îi iubeşte». Apoi păstorii au rămas iar singuri. Ei
şi-au spus unul celuilalt: «Haideţi să mergem la Betleem şi să
vedem ce s-a petrecut acolo!».
S-au grăbit într-acolo şi au găsit pe Maria pe Iosif şi
copilul, care era culcat în iesle. Au văzut şi au povestit ce le
spusese Dumnezeu despre acest copil. Toţi care auzeau se
minunau. Maria însă păstra în inima ei toate cele ce se
petreceau şi cugeta asupra lor.
Păstorii s-au reîntors la turmele lor. Ei cântau cântări
de laudă şi îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru tot ce
auziseră şi văzuseră. Când copilul a împlinit opt zile, i s-a dat
numele pe care îl spusese Gabriel: «Isus» - ceea ce înseamnă
«Dumnezeu mântuieşte» (Luca 2, 1-21).
68
49. El este Regele iudeilor
În vremea când s-a născut Isus, domnea Irod ca rege în
Ierusalim. Pe atunci au venit bărbaţi înţelepţi de la răsărit la
Ierusalim. Ei au întrebat: «Unde este regele nou născut al
iudeilor? Noi am văzut cum a răsărit steaua lui. Acum am
venit să ne închinăm lui».
Când regele Irod a auzit aceasta s-a speriat. Cu el s-au
speriat toţi cei care trăiau în Ierusalim. Irod a chemat preoţii
şi învăţătorii care cunoşteau Sfintele Scripturi. I-a întrebat:
«Unde se va naşte Mesia, Mântuitorul?». Ei i-au răspuns: «El
se va naşte în Betleem. Aşa spune profetul Mihea: 'Tu,
Betleeme din ţara lui Iuda, eşti un oraş însemnat, un oraş
regesc, căci în tine se va naşte acela care trebuie să
călăuzească şi să conducă poporul lui Israel'».

69
 Irod i-a trimis pe înţelepţi la Betleem: «Mergeţi, căutaţi
copilul. Când îl găsiţi, daţi-mi de ştire, ca să merg şi eu acolo
şi să mă închin lui». Când magii au pornit la drum, steaua pe
care ei o văzuseră la răsărit a mers înaintea lor. Deasupra
casei în care se afla Isus s-a oprit.

Atunci ei s-au bucurat din toată inima. Au intrat în

casă, au găsit-o pe Maria şi copilul, s-au înclinat adânc în
faţa lui şi l-au adorat. Apoi i-au dat darurile lor: aur, tămâie
şi smirnă. Noaptea, însă, Dumnezeu le-a poruncit să nu se
mai întoarcă la Irod. De aceea ei au pornit spre patrie pe un
alt drum (Matei 2, 1-12).
50. Este prigonit
Noaptea Dumnezeu i-a poruncit lui Iosif în vis: «Scoală-
te! Ia copilul şi pe mama lui. Pleacă în Egipt şi rămâi acolo

70
până când îţi voi spune altceva. Irod vrea să pună să fie
căutat copilul şi să-l omoare».

Imediat, atunci noaptea, Iosif s-a sculat şi a fugit cu

Maria şi cu copilul Isus în Egipt. Irod, însă, a observat că
magii nu s-au mai întors la Ierusalim. S-a mâniat şi a
poruncit: «În Betleem şi în împrejurimile oraşului să fie ucişi
toţi băieţii care încă nu au împlinit doi ani».
După ce Irod a murit, un înger al lui Dumnezeu i-a spus
lui Iosif în vis: «Scoală-te! Ia copilul şi pe mama lui!
Întoarceţi-vă în ţara lui Israel». Iosif s-a sculat. El s-a întors
cu Maria şi cu copilul Isus în ţara lui Israel. S-au stabilit la
Nazaret (Matei 2, 13-23).

71
51. El aparţine lui Dumnezeu
Părinţii lui Isus mergeau în fiecare an în pelerinaj la
Ierusalim, de sărbătoarea Paştelui. Când Isus avea
doisprezece ani, l-au luat cu ei. După zilele de sărbătoare au
pornit la drum către casă. Isus însă a rămas în Ierusalim.
Părinţii lui nu au observat. Seara l-au căutat la rude şi la
prieteni. Pentru că nu l-au găsit, s-au întors înapoi la
Ierusalim. L-au căutat pe fiul lor în tot oraşul.
Abia a treia zi l-au găsit în Templu. Isus stătea cu
învăţătorii Sfintei Scripturi, îi asculta şi le punea întrebări.
Toţi se minunau de modul în care El întreba şi răspundea.

Când părinţii lui l-au văzut, au fost surprinşi. Mama lui

i-a spus: «Copile, de ce ai făcut aceasta? Tatăl tău şi eu te-am
căutat plini de nelinişte». Isus le-a răspuns: «De ce m-aţi
căutat? Voi nu ştiaţi că locul meu este în Casa Tatălui
72
meu?». Apoi Isus s-a întors cu ei la Nazaret şi era ascultător
faţă de ei (Luca 2, 41-52).
52. Mărturia Botezătorului
Ioan, fiul preotului Zaharia şi al soţiei sale Elisabeta,
trăia în pustiu. Când Dumnezeu l-a chemat să-i fie mesager,
s-a dus în ţinutul Iordanului şi a spus oamenilor: «Convertiţi-
vă! Schimbaţi-vă viaţa! Botezaţi-vă în Iordan, pentru ca
Dumnezeu să vă ierte vina!». Era aşa cum stă scris în cartea
profetului Isaia:

«Un glas strigă în pustiu: 'Pregătiţi Domnului o cale,

faceţi un drum neted pentru Dumnezeu! Orice vale să se
ridice, orice munte şi deal să se coboare. Ce e strâmb să se
îndrepte şi ce este colţuros să se netezească. Şi toate

73
făpturile vor vedea mântuirea pe care o dăruieşte
Dumnezeu'» (Isaia 40, 3-5).
Mulţi oameni au venit la Ioan, la Iordan. Ei cereau
botezul şi întrebau: «Ce să facem?». Ioan spunea: «Cine are
două haine să dea una celui care nu are nici una. Cine are
de mâncare să împartă cu cel flămând». Vameşilor le zicea:
«Nu luaţi mai mult decât este stabilit!» Iar soldaţilor: «Nu
jefuiţi, nu profitaţi de puterea voastră, fiţi mulţumiţi cu
solda».
Mulţi erau de părere că Ioan era Mesia, Mântuitorul.
Dar Ioan le-a spus: «Eu vă botez numai cu apă. Dar după
mine vine unul care este mai puternic decât mine. Eu nu
sunt vrednic să-i dezleg sandalele. El vă va boteza cu Duh
Sfânt şi cu focul judecăţii» (Luca 3, 1-18).
53. Mărturia Tatălui
Când Isus avea aproximativ treizeci de ani, a venit la
Ioan, la Iordan. El a cerut botezul ca şi ceilalţi. Apoi s-a
rugat.

74
 Atunci cerul s-a deschis şi Duhul Sfânt a coborât
asupra lui Isus, aşa cum coboară, plutind în aer, un
porumbel. Din cer a vorbit un glas: «Tu eşti Fiul meu iubit, în
tine mi-am găsit desfătarea» (Luca 3, 21-23).

75
ISUS ÎNVAŢĂ ŞI VINDECĂ: SCHIMBAŢI-VĂ VIAŢA!

54. Mesajul lui Isus

Isus a venit în Galileea. El a vestit Evanghelia lui
Dumnezeu şi a spus: «Timpul s-a împlinit. Acum începe
domnia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în vestea cea
bună pe care o aduc!» (Marcu 1, 14-15).
Când Isus a venit în oraşul său natal, Nazaret, s-a dus
în ziua sabatului la casa de rugăciune. Acolo a citit un pasaj
din cartea profetului Isaia: «Duhul Domnului Dumnezeu este
asupra mea pentru că El m-a ales. El m-a trimis să vestesc
săracilor vestea cea bună, celor închişi să le spun: 'Sunteţi
liberi'; orbilor: 'Vedeţi'; celor asupriţi: 'Sunteţi eliberaţi' şi să
proclam timpul în care Dumnezeu îşi arată îndurarea».
Isus le-a explicat tuturor celor care erau în casa de
rugăciune: «Cuvântul pe care tocmai l-aţi auzit s-a împlinit
astăzi». Întâi s-au entuziasmat toţi. Apoi, însă, s-au gândit:
«Nu este acesta fiul lui Iosif?». Isus le-a zis: «Adevăr vă spun:
nici un profet nu este recunoscut în patria sa».
Când oamenii din casa de rugăciune au auzit aceasta, s-
au mâniat. Ei au sărit, l-au scos pe Isus afară din oraş şi au
vrut să-l arunce jos de pe un munte. Dar nu au putut să-i
facă nimic lui Isus (Luca 4, 16-30).
55. Câţiva pescari se hotărăsc să-l urmeze pe Isus
Isus a venit pe malul mării Galileii. Acolo l-a văzut pe
Simon, care se numeşte şi Petru, şi pe fratele lui, Andrei.
Amândoi tocmai îşi aruncau năvoadele: erau pescari. Isus le-
a spus: «Haideţi, veniţi după mine! Eu vă fac pescari care
pescuiesc oameni». Imediat cei doi şi-au lăsat năvoadele şi l-
au urmat pe Isus.

76
 Curând după aceea, Isus l-a văzut pe Iacob, fiul lui
Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui. Erau cu tatăl lor în barcă şi
îşi pregăteau mrejele. Isus i-a chemat. Atunci ei au lăsau
îndată barca şi pe tatăl lor şi l-au urmat (Matei 4, 18-22).
56. Un paralitic umblă
Isus a venit din nou la Cafarnaum. Curând ştiau toţi cei
din oraş că El este acasă. Oamenii s-au adunat, se
înghesuiau în casă şi în faţa uşii. Isus le spunea tuturor că
Dumnezeu îi iubeşte.
Atunci au venit patru bărbaţi care duceau un paralitic.
Ei voiau să-l ducă pe prietenul lor la Isus, dar mulţimea nu
se dădea la o parte. Nu puteau să treacă. Cei patru s-au
urcat pe acoperiş. Au făcut o gaură în acoperiş, chiar acolo
unde era Isus. Apoi l-au coborât pe paralitic cu targa. Isus a

77
văzut că acei oameni se încredeau în El. I-a zis paraliticului:
«Păcatele îţi sunt iertate».

Unii învăţători ai legii au auzit ce a spus Isus. Ei s-au

gândit: «Cum poate să vorbească astfel? Aceasta este
blasfemie. Nici un om nu poate să ierte păcatele. Aceasta o
poate numai Dumnezeu». Isus ştia ce gândeau ei. El le-a
spus: «La ce vă gândiţi? Ce este mai uşor să zici: 'Păcatele îţi
sunt iertate' sau: 'Paraliticule, scoală-te, ia-ţi targa şi
umblă!'? Trebuie să aflaţi că Eu pot ierta păcatele pe pământ
cu putere deplină de la Tatăl». Şi i-a spus paraliticului:
«Scoală-te! Ia-ţi targa şi du-te acasă!», îndată omul s-a sculat,
şi-a luat targa şi s-a dus. Toţi au putut vedea aceasta. Ei l-au
lăudat pe Dumnezeu şi au zis unul către altul: «Aşa ceva n-
am mai văzut» (Marcu 2, 1-12).

78
57. Dumnezeu cheamă pe un păcătos
Vameşii nu aveau nume bun. De multe ori pretindeau
mai mult impozit decât era stabilit. Ei lucrau din
însărcinarea ocupanţilor romani. De aceea, fariseii nu voiau
să aibă nimic de-a face cu ei.
Într-o zi, Isus a mers pe malul lacului şi l-a văzut pe
vameşul Levi şezând la vamă. Isus i-a zis: «Vino, urmează-
mă!». Levi s-a ridicat şi a plecat cu Isus. Când Isus a stat la
masă în casa lui Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi au mâncat cu
El şi cu ucenicii lui. Fariseii şi învăţătorii legii au văzut
aceasta şi au spus ucenicilor: «Cum poate oare să mănânce
cu păcătoşii?». Isus a auzit întrebarea şi a răspuns: «Nu cei
sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii. Eu nu am venit să-i
chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi» (Marcu 2, 13-17).
58. Isus alege doisprezece apostoli

79
 Isus s-a urcat pe un munte. I-a chemat pe ucenicii pe
care îi alesese şi ei au venit la El: doisprezece bărbaţi. Ei
urmau să rămână totdeauna cu El: să vadă ce făcea şi să
audă ce spunea El.
Pe aceşti doisprezece voia să-i trimită ca apostoli ai săi,
pentru ca ei să ducă mai departe vestea cea bună şi prin
puterea lui să vindece pe cei bolnavi.
Cei doisprezece erau: Simon, pe care l-a numit Petru,
Iacob şi fratele său Ioan, apoi Andrei, Filip, Bartolomeu,
Matei, Toma, Iacob - fiul lui Alfeu -, Tadeu, Simon şi Iuda
Iscarioteanul, care mai târziu avea să-l trădeze pe Isus
(Marcu 3, 13-19).
59. Isus alege un popor

80
 Isus cutreiera Galileea. Învăţa în sinagogi şi vestea
Evanghelia lui Dumnezeu, îi vindeca pe toţi cei care erau
bolnavi şi suferinzi. În tot ţinutul se vorbea despre El.
Oamenii veneau la El de pretutindeni.
Când Isus a văzut mulţimea de oameni, s-a urcat pe un
munte. S-a aşezat şi ucenicii lui au venit la El. Isus a început
să-i înveţe:
«Toţi cei care ştiu că sunt săraci în faţa lui Dumnezeu se
pot bucura: a lor este împărăţia cerului.
Toţi cei care sunt îndureraţi se pot bucura: Dumnezeu îi
va alina.
Toţi cei care nu folosesc violenţa se pot bucura:
Dumnezeu le va da lor pământul în stăpânire.
Toţi cei care doresc din inimă ca voinţa lui Dumnezeu să
se împlinească se pot bucura: Dumnezeu le va îndeplini
dorinţa.
Toţi cei milostivi se pot bucura: Dumnezeu le va arăta
îndurare.
Toţi cei care au inimă curată se pot bucura: ei îl vor vedea
pe Dumnezeu.
Toţi cei care aduc pace se pot bucura: Dumnezeu îi
primeşte ca fii ai săi.
Toţi cei care vor fi prigoniţi pentru că respectă voinţa lui
Dumnezeu se pot bucura: a lor este împărăţia cerului» (Matei 4,
23-25; 5, 1-10).
60. Norme de viaţă date de Isus
«Voi cunoaşteţi porunca: 'Să nu ucizi! Cine omoară un
om să fie adus în faţa judecăţii'. Acum Eu vă spun: oricine se
mânie pe fratele său va fi adus în faţa judecăţii» (Matei 5, 21).
Dacă ai pornit ca să-i aduci un dar lui Dumnezeu şi îţi
aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul în
faţa altarului, întoarce-te şi împacă-te cu fratele tău. Apoi
vino şi oferă-ţi darul» (Matei 5, 23).
«Voi cunoaşteţi porunca ce hotărăşte: 'Soţii să păstreze
fidelitatea unul faţă de celălalt în căsătorie'. Însă Eu vă spun:
cel care doreşte o altă femeie sau cea care doreşte un alt

81
bărbat, chiar şi numai în inima sa, a încălcat fidelitatea»
(Matei 5, 27-28).
«Voi aţi învăţat: 'Iubeşte pe aproapele tău şi urăşte pe
duşmanul tău'. Însă Eu vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri
şi faceţi bine celor care vă fac rău. Dacă faceţi aceasta,
sunteţi copiii Tatălui vostru din cer. Căci El lasă soarele său
să strălucească şi peste cei buni şi peste cei răi. El dăruieşte
ploaia atât celor drepţi cât şi celor nedrepţi» (Matei 5, 43-45).
«Voi să-i iubiţi pe duşmanii voştri, să-i ajutaţi şi să-i
împrumutaţi cu ce le lipseşte, chiar dacă nu vă puteţi aştepta
să mai primiţi ceva înapoi. Dumnezeu vă va răsplăti: voi veţi
fi copiii săi. El este bun şi faţă de cei nerecunoscători şi
păcătoşi. Fiţi milostivi ca El» (Luca 6, 35-36).
«Nu vă judecaţi unul pe celălalt, şi atunci nici
Dumnezeu nu vă va judeca. Nu condamnaţi pe nimeni, şi
atunci nici Dumnezeu nu vă va condamna. Iertaţi-vă unul
altuia vina, şi Dumnezeu vă va ierta şi El pe voi. Daţi în dar
şi Dumnezeu vă va da» (Luca 6, 37-38).
61. Rugăciunea ucenicilor lui Isus
Isus a spus ucenicilor săi: «Să vă rugaţi astfel: Tatăl
nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău; vie
împărăţia ta; facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne
iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel
rău» (Matei 6, 9-13).
62. Isus readuce pe un mort la viaţă
Isus a ajuns cu ucenicii săi în oraşul Naim. Mulţi
oameni mergeau cu ei. La poarta oraşului le-a ieşit în cale un
cortegiu de înmormântare. Era dus la groapă un tânăr,
singurul fiu al mamei sale. Ea era văduvă şi acum rămăsese
singură de tot. Vecini şi prieteni o însoţeau spre mormânt.
Isus a văzut femeia şi i-a fost milă de ea. I-a zis: «Nu
plânge!». Apoi s-a dus la năsălie şi a atins-o. Cei care o
duceau s-au oprit şi Isus i-a zis tânărului: «Îţi poruncesc,

82
scoală-te!». Atunci mortul s-a ridicat şi a început să
vorbească. Astfel Isus l-a redat mamei lui.

Pe toţi cei care erau de faţă i-a cuprins teama. Ei l-au

lăudat pe Dumnezeu şi au spus: «Un profet mare se află
printre noi. Dumnezeu însuşi ajută poporul său».
Pretutindeni în ţară se povestea ce face Isus pentru oameni
(Luca 7, 11-17).
63. Pentru ce vă e frică?
Într-o seară, Isus le-a spus ucenicilor săi: «Haideţi să
trecem pe malul celălalt al lacului». Ei s-au urcat în barcă şi
au pornit.
Deodată s-a stârnit o furtună puternică pe lac. Valurile
creşteau, iar barca se umplea de apă. Isus însă dormea în

83
barcă, în spate. Ucenicii l-au trezit şi i-au strigat: «Nu-ţi pasă
că ne scufundăm?».

Atunci Isus s-a ridicat. El a ameninţat vântul şi a spus

mării: «Linişte! Potoleşte-te!». Atunci vântul s-a oprit şi s-a
făcut linişte. Ucenicilor însă Isus le-a spus: «Pentru ce vă e
frică? De ce nu aveţi credinţă?».
Atunci ucenicii s-au temut. Ei se întrebau unii pe alţii:
«Este El oare mai mult decât un om? Chiar şi vântul şi
valurile ascultă de El» (Marcu 4, 35-41).
64. Flămânzii sunt săturaţi
Isus voia să fie singur cu apostolii săi. Dar lumea se
ţinea după ei. Isus le vorbea oamenilor despre viaţa pe care o
dăruieşte Dumnezeu. El îi vindeca pe toţi care aveau nevoie
de ajutorul lui.

84
 Seara, cei doisprezece au venit la El şi i-au spus:
«Trimite oamenii în sate pentru ca acolo să primească
adăpost şi ceva de mâncare. Aici suntem izolaţi ca în pustiu».
Isus însă le-a răspuns: «Daţi-le voi să mănânce!». Ei au zis:
«Noi nu avem decât cinci pâini şi doi peşti. Trebuie mai întâi
să mergem să cumpărăm ceva de mâncare pentru toată
lumea aceasta». Erau în jur de cinci mii de bărbaţi, în afară
de femei şi copii.

Dar Isus a poruncit: «Spuneţi-le să se aşeze în grupuri

de câte cinzeci. Ucenicii au făcut ceea ce le poruncise Isus.
Isus a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. A privit spre cer, a
binecuvântat pâinile şi peştii. Apoi le-a frânt şi le-a dat
ucenicilor săi ca să le împartă.

85
 Toţi cei care erau acolo au mâncat şi s-au săturat. Şi au
mai şi rămas douăsprezece coşuri pline cu bucăţi de pâine
(Luca 9, 10-17).
65. Pâinea Vieţii
Oamenii care mâncaseră din pâini au spus unul către
altul: «Desigur acesta este profetul pe care Dumnezeu îl
trimite în lume». Isus ştia că ei voiau să-l silească să le fie
rege. De aceea a plecat din mijlocul lor.
În ziua următoare l-au căutat la Cafarnaum. L-au găsit
şi l-au întrebat: «Când ai venit aici?». Isus însă le-a răspuns:
«Mă căutaţi numai pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi
săturat. Nu vă osteniţi însă pentru pâinea care se strică!
Osteniţi-vă pentru cealaltă pâine, care dă viaţa veşnică!».
Atunci ei l-au întrebat: «Ce vrea Dumnezeu de la noi?».
Isus a spus: «Dumnezeu vrea un singur lucru: să credeţi în
acela pe care El l-a trimis. Eu sunt pâinea care dăruieşte
viaţa. Cine este cu mine nu va mai flămânzi niciodată. Cine
crede în mine nu va mai înseta niciodată (Ioan 6).
66. Mărturisirea de credinţă a ucenicilor
Isus se ruga într-un loc singuratic. Ucenicii săi erau cu
El. Atunci El i-a întrebat: «Ce cred oamenii despre mine?». Ei
au răspuns: «Unii sunt de părere că Tu eşti Ioan Botezătorul.
Alţii spun: 'Ilie sau un alt profet s-a întors'».
Isus a întrebat: «Dar voi? Cine spuneţi că sunt?». Atunci
Petru a răspuns. «Noi credem că Tu eşti Mesia, Mântuitorul
pe care l-a făgăduit Dumnezeu».
Isus le-a interzis ucenicilor săi să vorbească despre
aceasta cu alţii. El a zis: «Fiul Omului trebuie să sufere mult.
Bătrânii poporului, marii preoţi şi cărturarii nu vor să-l
primească. Va fi ucis. Dar a treia zi va învia». Acestea le-a
spus Isus despre sine însuşi (Luca 9, 18-22).
67. Mărturia Tatălui
Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan cu sine pe
munte. Acolo voia să se roage. În timp ce se ruga, înfăţişarea
i s-a schimbat, iar hainele i s-au făcut albe, strălucitoare.
86
Deodată au apărut doi bărbaţi, Moise şi Ilie, care vorbeau cu
Isus. Strălucirea cerului îi învăluia. Cei doi vorbeau cu Isus
despre ceea ce avea să i se întâmple în Ierusalim, după
planul lui Dumnezeu.

Petru şi ceilalţi doi apostoli adormiseră. S-au trezit şi l-

au văzut pe Isus în strălucire. I-au văzut şi pe cei doi bărbaţi
care erau cu El.
Când cei doi au vrut să plece, Petru a spus: «Doamne, ce
bine e aici! Să înălţăm trei corturi: pentru tine, pentru Moise
şi pentru Ilie».
Petru nu ştia ce spune. În timp ce vorbea, un nor mare,
întunecat, s-a lăsat pe munte. Frica i-a cuprins pe ucenici.
Din nor un glas a strigat: «Acesta este Fiul meu, Alesul meu.
Ascultaţi de El».

87
 Când glasul nu s-a mai auzit, n-au mai văzut pe nimeni
în afară de Isus. Ucenicii nu au povestit în vremea aceea
nimănui ce trăiseră ei pe munte (Luca 9, 28-36).

88
ISUS ÎNVAŢĂ: DESPRE VIAŢA CU DUMNEZEU ŞI
CU OAMENII

68. Cui dăruieşte Dumnezeu viaţă veşnică?

Un om care cunoştea bine învăţăturile date de Moise a
vrut să-l pună la încercare pe Isus. L-a întrebat: «Ce trebuie
să fac pentru a dobândi viaţa veşnică?». La rândul lui, Isus l-
a întrebat: «Ce stă scris despre aceasta în Sfânta Scriptură?».
Învăţătorul a răspuns: «Să-l iubeşti pe Dumnezeu din toată
inima, din tot cugetul şi din toate puterile tale. Şi: iubeşte-l
pe aproapele tău ca pe tine însuţi». «Aşa este, a spus Isus.
Dacă împlineşti acestea, vei dobândi viaţa veşnică». Dar
învăţătorul legii nu s-a arătat mulţumit cu atât. El a întrebat:
«Cine este aproapele meu?».

89
 Atunci Isus a povestit: «Un om mergea de la Ierusalim la
Ierihon. Pe drum a fost atacat de bandiţi. Ei i-au luat tot, l-
au bătut şi l-au lăsat aproape mort. Pe acelaşi drum a venit
şi un preot. El a văzut rănitul şi a mers mai departe. A trecut
pe acolo şi un levit, l-a văzut şi nu s-a oprit. În sfârşit, a venit
şi un om din Samaria - un străin. El a văzut rănitul şi i s-a
făcut milă. S-a apropiat de el, i-a spălat rănile şi i le-a
pansat. Apoi l-a aşezat pe animalul său şi l-a dus la un han.
Acolo s-a ocupat de el. Înainte de a-şi continua drumul, a
doua zi dimineaţa, i-a dat hangiului bani şi i-a zis: 'Ai grijă de
rănit! Dacă cheltuieşti mai mult cu el, îţi voi plăti când voi
trece pe aici la întoarcere'».
Isus l-a întrebat pe învăţat: «Ce părere ai? Care dintre
cei trei s-a purtat ca aproapele acelui om?». Învăţatul a
răspuns: «Acela care a fost milostiv». Isus i-a zis: «Du-te şi fă
ca el» (Luca 10, 25-37).
69. Pe cine va primi Dumnezeu în împărăţia sa?
Isus a spus odată: «Când Fiul Omului va veni din nou, el
va aduna toate popoarele, îi va judeca pe oameni şi îi va
despărţi aşa cum păstorul desparte oile de capre. Pe unii îi va
aduna de-a dreapta sa, iar pe ceilalţi de-a stânga sa.
Celor care stau la dreapta le va spune: 'Veniţi încoace!
Tatăl vă binecuvântează. Voi veţi trăi în împărăţia lui; ea a
fost pregătită de la început pentru voi. Deoarece când am fost
flămând, voi mi-aţi dat de mâncare. Când am fost însetat, voi
mi-aţi dat să beau. Când nu aveam patrie şi nici adăpost, voi
m-aţi primit. Când am fost gol, voi mi-aţi dat îmbrăcăminte.
Când am fost în închisoare, voi aţi venit la mine'. Atunci, toţi
cei care stau de-a dreapta vor întreba: 'Doamne, când am
făcut noi toate acestea?'. El le va răspunde: 'Vă spun: ce aţi
făcut pentru unul dintre cei mai mici fraţi ai mei, pentru
mine aţi făcut'.
Acelora care stau de-a stânga le va spune: 'Ce nu aţi
făcut pentru unul din cei mai mici fraţi ai mei, mie nu mi-aţi
făcut'» (Matei 25, 31-45).

90
70. Despre greşeala unui ţăran bogat
Isus le atrăgea atenţia tuturor celor care erau cu El:
«Băgaţi de seamă şi feriţi-vă să nu ajungeţi lacomi! Căci nici
un bogătaş nu-şi poate asigura el însuşi viaţa».
Şi le-a spus o poveste: «Ogoarele unui om bogat au dat
recoltă îmbelşugată. El se gândea: 'Ce să fac cu ea?'. Nu ştia
unde să pună atâta grâu. În sfârşit, i-a venit o idee. Şi-a zis:
'Îmi voi dărâma hambarele şi voi construi altele mai mari.
Acolo voi pune grâul şi toate celelalte provizii. Atunci pot să
fiu sigur şi să-mi spun: Acum nu mai trebuie să duc grijă de
nimic. Aceste provizii ajung pentru mulţi ani. Nu mai trebuie
să muncesc. Pot să mănânc, să beau şi să mă bucur de
viaţă'.
Dumnezeu însă i-a spus acelui om: 'Om fără minte!
Chiar în noaptea aceasta vei muri. La ce-ţi folosesc atunci
proviziile?'». Isus a zis: «Aşa se întâmplă cu toţi oamenii care
îşi adună bogăţii pentru sine, dar nu se îmbogăţesc în faţa
lui Dumnezeu» (Luca 12, 15-21).
71. Despre oaia pierdută
Mulţi vameşi şi păcătoşi au venit la Isus. Ei îl ascultau.
Fariseii şi învăţaţii legii erau supăraţi de aceasta şi au zis:
«Are de-a face cu păcătoşii! Ba mai şi mănâncă împreună cu
ei!».
Atunci Isus le-a spus o poveste. A zis: «Închipuiţi-vă un
om care are o sută de oi. Dacă se rătăceşte o oaie, nu va lăsa
el pe câmp pe cele nouăzeci şi nouă şi o va căuta pe cea
pierdută până când o va găsi? Când o găseşte, se bucură. O
aduce înapoi pe umeri. Apoi, când ajunge acasă, le spune
prietenilor şi vecinilor: 'Bucuraţi-vă cu mine! Oaia mea era
pierdută şi am găsit-o!'». Isus a spus: «Aşa este în cer, la
Dumnezeu. El se bucură pentru fiecare păcătos care îşi
schimbă viaţa» (Luca 15, l-7).
72. Despre Păstorul cel bun
Isus a zis: «Eu sunt Păstorul cel bun. Un păstor bun
este gata să moară pentru oile sale. Un păstor care lucrează

91
numai pentru plată fuge atunci când vede lupul venind.
Astfel, lupul poate să sfâşie oile şi să risipească turma. El
fuge fiindcă ţine numai la plată şi nu la oi. Eu sunt Păstorul
cel bun. Cunosc oile mele şi ele mă cunosc pe mine. Eu sunt
gata să mor pentru oile mele».
Iudeii care au auzit aceste cuvinte ziceau unii către alţii:
«Un duh rău vorbeşte din el. Nu ştie ce spune!». Alţii se
gândeau: «Un îndrăcit nu ar vorbi aşa cum vorbeşte el. Cum
poate un duh rău să vindece bolnavi?» (Ioan 10, 11-14; 19-
21).
73. Despre un tată şi cei doi fii ai săi
Isus a povestit: «Un om avea doi fii. Cel mic a zis: 'Tată,
dă-mi partea mea de moştenire!'. Atunci tatăl şi-a împărţit
averea. Cel mai tânăr a luat tot ce primise şi a plecat în
străinătate. El voia să guste viaţa din plin şi şi-a cheltuit toţi
banii fără socoteală. După ce a risipit totul, a venit o foamete
mare.
Tânărului îi mergea tare rău. El s-a dus la un ţăran şi i-
a cerut de lucru. Acesta l-a trimis la câmp să-i păzească
porcii, îi era foame şi ar fi mâncat bucuros ceea ce primeau
porcii. Dar nimeni nu-i dădea.
Atunci s-a gândit şi şi-a zis: 'Tatăl meu are mulţi
lucrători. Ei au mâncare îndeajuns. În loc să mor aici de
foame, vreau să mă întorc la tatăl meu. Îi voi spune: Tată, am
păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva ta. Lasă-mă să
lucrez pentru tine ca argat'.
Tatăl l-a văzut de departe venind. I-a fost milă de fiul
său, i-a alergat în întâmpinare şi l-a îmbrăţişat. Fiul i-a spus:
'Tată, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva ta.
De aceea nu mai merit să fiu fiul tău'. Dar tatăl i-a spus:
'Trebuie să dau o petrecere şi să ne veselim. Fiul meu era
mort, iar acum trăieşte. Era pierdut, iar acum s-a întors
acasă'.

92
 Când fiul cel mare a venit de la câmp, a auzit muzică şi
veselie mare. A întrebat pe o slugă: 'Ce înseamnă aceasta?'.
Sluga i-a răspuns: 'Fratele tău s-a întors acasă. Tatăl tău dă
o petrecere de bucurie că şi-a redobândit fiul'. Atunci fiul cel
mare s-a mâniat. N-a vrut să intre în casă.
Tatăl său a venit afară la el şi a vrut să-i explice totul.
Dar fiul i-a reproşat tatălui: 'În toţi aceşti ani eu am lucrat
pentru tine. Cu toate acestea nici măcar o singură dată nu
mi-ai dat un ied ca să-mi pot chema prietenii la o petrecere'.
Tatăl i-a răspuns: 'Tu eşti fiul meu. Eşti mereu cu mine.
Tot ce am este şi al tău. Dar astăzi nu putem decât să ne
veselim şi să petrecem. Căci fratele tău era mort, iar acum
trăieşte. Era pierdut, iar acum s-a întors acasă» (Luca 15, 11-
32).

93
74. Cerşetorul şi bogătaşul
A fost odată un om bogat. El purta cele mai de preţ
haine şi avea tot ce îşi dorea. În faţa porţii sale zăcea un
sărac numit Lazăr. Lazăr era într-o stare jalnică. Tot trupul îi
era plin de bube. Era aşa de flămând încât ar fi mâncat
bucuros firimiturile care cădeau de pe masa omului bogat.
Câinii vagabonzi veneau şi îi lingeau rănile.

Când Lazăr a murit, a venit un înger şi l-a dus la

Abraham, în cer. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. În
lăcaşul morţilor suferea chinuri mari. Când a privit în sus, l-
a văzut pe Abraham. L-a văzut şi pe Lazăr în braţele lui
Abraham. Atunci el a strigat «Părinte Abraham, ai milă de
mine! Trimite-l aici pe Lazăr să-şi înmoaie degetul în apă şi
să-mi răcorească limba. Sufăr cumplit în acest foc». Dar
Abraham i-a răspuns: «Adu-ţi aminte! În toată viaţa ta ai
94
avut tot ce ţi-ai dorit. Lazăr - dimpotrivă. De aceea el este
acum mângâiat. Între noi şi voi este o prăpastie adâncă.
Nimeni de aici nu poate să vină la voi, sau de la voi la noi».
Atunci bogatul s-a rugat: «Părinte, te rog, trimite-l pe
Lazăr în casa tatălui meu. Să îi avertizeze pe cei cinci fraţi ai
mei, ca să nu ajungă şi ei în acest loc de chin». Abraham a
răspuns: «Ei au învăţăturile lui Moise şi ale profeţilor. Nu au
decât să le respecte».
Bogatul s-a rugat încă o dată: «Desigur, ei au
învăţăturile lui Moise şi ale profeţilor, dar dacă ar veni la ei
unul dintre cei morţi, ei şi-ar schimba viaţa». La aceasta,
Abraham a spus: «Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu
se vor lăsa convinşi nici dacă învie cineva din morţi» (Luca
16, 19-31).
75. Despre un om încrezut şi un vameş

95
 Isus a întâlnit odată câţiva farisei. Ei socoteau că
împlinesc toate poruncile lui Dumnezeu şi de aceea îi pot
dispreţui pe ceilalţi oameni. Isus le-a povestit o întâmplare:
«Doi oameni au mers la Templu ca să se roage. Unul era
fariseu. Celălalt era vameş. Fariseul a mers în faţă şi s-a
rugat: 'Dumnezeule, îţi mulţumesc că sunt mai bun decât
ceilalţi. Nu jecmănesc, nu înşel pe nimeni, sunt credincios
soţiei mele şi nici nu sunt ca vameşul acesta. Postesc de
două ori pe săptămână şi dau a zecea parte din veniturile
mele pentru Templu'. În schimb vameşul a rămas în picioare,
în spate. Şi-a plecat capul, şi-a bătut pieptul şi s-a rugat:
'Dumnezeule, sunt un păcătos. Îndură-te de mine!'». Isus a
zis: «Adevăr vă spun: acest vameş s-a dus acasă iertat de
Dumnezeu. Celălalt nu» (Luca 18, 9-14).
76. Un orb crede

96
 Isus a ajuns în apropierea oraşului Ierihon. Acolo un
cerşetor orb şedea pe marginea străzii. Când acesta a simţit
că treceau mult mai mulţi oameni decât de obicei, a întrebat:
«Ce se petrece?». I s-a spus că Isus din Nazaret a venit în
oraş. Atunci orbul a început să strige: «Isuse, fiul lui David,
îndură-te de mine!». Oamenii care mergeau în faţa lui Isus s-
au răstit la orb: «Taci! Potoleşte-te!». Dar el a strigat şi mai
tare: «Fiul lui David! Fie-ţi milă de mine!».
Isus s-a oprit şi a pus să fie adus orbul. Când acesta s-a
aflat în faţa lui, Isus l-a întrebat: «Ce vrei? Ce să fac pentru
tine?». Orbul a răspuns: «Doamne, aş vrea să pot vedea». Isus
a zis: «Poţi să vezi. Credinţa ta te-a vindecat». Din acea clipă,
orbul a putut să vadă. El mergea cu Isus şi îl lăuda pe
Dumnezeu. Şi toţi ceilalţi care se aflau acolo îl lăudau pe
Dumnezeu (Luca 18, 35-43).
77. Zaheu îşi schimbă viaţa
Isus trecea prin oraşul Ierihon. Acolo trăia Zaheu, mai-
marele vameşilor. Era foarte bogat. Ar fi vrut să-l vadă pe
Isus, dar mulţimea de oameni nu-l lăsa să treacă. Zaheu era
un om mic de statură. De aceea a fugit înainte, spre un loc
pe unde trebuia să treacă Isus. Acolo s-a urcat într-un copac.
Când Isus a ajuns în locul acela, s-a oprit, s-a uitat în sus şi
a spus: «Zahee, coboară! Astăzi vreau să rămân în casa ta».
Zaheu a coborât repede. S-a bucurat că Isus voia să-i fie
oaspete, însă ceilalţi oameni care au văzut aceasta s-au
indignat: «Poposeşte la un păcătos!». Zaheu i-a spus lui Isus:
«Doamne, vreau să dau jumătate din averea mea săracilor.
Acelora pe care i-am înşelat, le dau înapoi împătrit». Isus i-a
spus: «Astăzi ai văzut, tu şi familia ta, că Dumnezeu
mântuieşte. Căci Eu am venit ca să-i caut şi să-i mântuiesc
pe cei care erau pierduţi» (Luca 19, 1-10).

97
A MURIT - A FOST ÎNMORMÂNTAT - A ÎNVIAT

78. Isus merge de Paşti la Ierusalim

Cu puţine zile înainte de sărbătoarea Paştelui, Isus le-a
zis celor doisprezece apostoli: «Mergem acum la Ierusalim.
Acolo voi fi dat pe mâna marilor preoţi şi a cărturarilor. Ei mă
vor osândi la moarte şi mă vor preda romanilor. Aceia mă vor
batjocori, mă vor scuipa, mă vor biciui şi mă vor ucide. Dar
după trei zile voi învia» (Marcu 10, 32-34).

Când au ajuns în apropierea oraşului, Isus a trimis doi

ucenici înainte: «Mergeţi în sat. Acolo veţi vedea un măgăruş
pe care nu a călărit încă nimeni. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l la
mine. Dacă cineva vă întreabă: 'Ce faceţi aici?', atunci

98
spuneţi: 'Domnul are nevoie de măgăruş şi îl va da înapoi
curând'». Cei doi s-au dus în sat. Au găsit toate aşa cum
spusese Isus. Au dus măgăruşul la Isus.
Isus a mers călare pe măgăruş, până la Ierusalim.
Oamenii care erau cu ei pe drum şi-au întins hainele ca pe
un covor de preţ în faţa lui. Au rupt ramuri din tufe şi le-au
aşezat pe drum.
Mulţimea care mergea cu Isus striga tare: «Osana! Să fie
lăudat! El vine în numele lui Dumnezeu. Slăvită să fie
împărăţia părintelui nostru David! Astăzi ea se înfăptuieşte.
Osana în înaltul cerului!» (Marcu 11, 1-10).
79. Ucenicul Iuda îşi trădează Stăpânul
Cu două zile înainte de sărbătoarea Paştelui, s-au
adunat marii preoţi şi cărturarii. Ei căutau un prilej de a-l
prinde prin vicleşug pe Isus, de a-l aresta şi de a-l omorî. Ei
şi-au spus unul altuia: «Nu trebuie să se întâmple la
Sărbătoare, căci atunci s-ar putea răscula oamenii».
Unul dintre cei doisprezece apostoli, Iuda Iscarioteanul,
s-a dus la preoţi şi le-a spus: «Eu sunt gata să-l dau pe Isus
pe mâna voastră». Le-a plăcut să audă aceasta şi i-au promis
o răsplată - treizeci de arginţi. De atunci Iuda căuta o ocazie
prielnică pentru a-l vinde pe Isus (Marcu 14, 1-2.10-11).
80. Cina de pe urmă - sau Cina cea de Taină
În ziua în care iudeii tăiau mielul de Paşti, Isus a spus
lui Petru şi lui Ioan: «Mergeţi în oraş. Acolo veţi întâlni un
bărbat care duce un ulcior cu apă. Urmaţi-l până intră într-o
casă. întrebaţi-l pe stăpânul acelei case în numele meu:
'Unde este o încăpere în care aş putea să cinez cu ucenicii
mei?'. El vă va arăta o cameră». Cei doi s-au dus şi au găsit
toate aşa cum le spusese Isus. Au pregătit ospăţul pascal.
Seara, Isus s-a aşezat cu apostolii săi la masă. El a zis:
«Mi-a fost foarte dor ca înaintea pătimirii mele să mănânc cu
voi acest ospăţ de Paşti. Vă spun: nu-l voi mai mânca, până
când nu va veni împărăţia lui Dumnezeu».

99
 El a luat pâinea, a mulţumit, a frânt-o, a în-tins-o
ucenicilor şi a spus: «Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi: acesta
este Trupul meu, care va fi dat pentru voi».

Tot astfel, după masă, a luat potirul, a mulţumit iarăşi,

l-a întins ucenicilor săi şi a spus: «Luaţi şi beţi din acesta
toţi! Acesta este potirul noului şi veşnicului Legământ,
Sângele meu, care va fi vărsat pentru voi toţi întru iertarea
păcatelor. Faceţi aceasta în amintirea mea» (Luca 22, 7-20).
81. Semnul distinctiv al ucenicilor lui Isus
După cină, Isus le-a arătat ucenicilor săi cum îi iubeşte
El şi cum trebuie să se iubească ei unii pe alţii. Isus s-a
ridicat şi şi-a legat un ştergar la brâu. Apoi a umplut un vas
cu apă şi a început să spele picioarele ucenicilor săi. Simon
Petru nu a vrut să primească acest serviciu. El a protestat:

100
«Tu, Doamne, vrei să-mi speli mie picioarele?». Isus i-a
răspuns: «Vei înţelege mai târziu ce îţi fac Eu astăzi». Petru s-
a împotrivit: «Niciodată nu îmi vei spăla Tu picioarele!». Dar
Isus a zis: «Dacă Eu nu-ţi fac acest serviciu, Tu nu eşti al
meu». Atunci Petru a spus: «Doamne, atunci nu-mi spăla
numai picioarele, ci şi mâinile şi capul!».

Mai târziu, când Isus s-a aşezat din nou la masă, a zis:
«Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi mă numiţi Învăţător şi
Domn, şi aveţi dreptate. Eu sunt Domnul şi Învăţătorul
vostru. Aşa cum Eu v-am spălat picioarele, aşa să slujiţi şi
voi unul altuia şi să vă spălaţi unii altora picioarele. Eu v-am
dat un exemplu. Iubiţi-vă unul pe altul. Aşa cum Eu v-am
iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul. Acesta să fie
semnul vostru distinctiv: dacă vă iubiţi astfel unul pe altul,
oricine va vedea că voi sunteţi ucenicii mei. Cea mai mare

101
dragoste o are acela care moare pentru prietenii săi. Voi
sunteţi prietenii mei. Faceţi ceea ce vă poruncesc».
Isus a mai zis: «Nu voi mai fi mult timp cu voi. Dar nu vă
fie teamă. Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine. Eu mă
duc la Tatăl. Vă pregătesc un loc la El. Apoi mă voi întoarce
şi vă voi lua la mine. Veţi fi pentru totdeauna cu mine. Îl voi
ruga pe Tatăl să vă trimită un ajutor puternic, pe Duhul
Sfânt. El este Duhul Adevărului. El vă va aduce aminte de
toate câte vi le-am spus Eu» (Ioan 13-15).
82. Isus se roagă pe muntele Măslinilor
După cină, Isus s-a dus într-o grădină pe muntele
Măslinilor. Ucenicii săi au mers cu El. Când au ajuns acolo,
Isus le-a spus: «Rugaţi-vă ca să rămâneţi tari în ispită!». Apoi
Isus a intrat în grădină, El singur. Acolo a îngenuncheat şi s-
a rugat: «Tată, dacă Tu vrei, poţi să mă cruţi de suferinţă şi
moarte. Dar voinţa ta să se împlinească, nu a mea».

102
 În frica sa de moarte, Isus s-a rugat atât de stăruitor,
încât sudoarea sa era ca picăturile de sânge care cădeau pe
pământ. În sfârşit, s-a ridicat şi s-a întors la ucenicii săi. Ei
dormeau, căci frica şi îngrijorarea îi copleşiseră. Isus le-a zis:
«Cum puteţi să dormiţi? Treziţi-vă şi rugaţi-vă ca să vă puteţi
împotrivi încercărilor ce vor veni!».

103
 Pe când Isus mai vorbea cu ucenicii săi, nişte oameni au
pătruns în grădină. Iuda Iscarioteanul era în fruntea lor. El
s-a dus către Isus şi a vrut să-i dea o sărutare în semn de
salut. Isus a întrebat: «Iuda, vrei să mă trădezi cu această
sărutare?».
Când ucenicii au înţeles că oamenii aceia voiau să-l
aresteze şi să-l ia cu ei pe Isus, au întrebat: «Doamne, să te
apărăm?». Unul dintre ei şi-a scos sabia şi i-a tăiat unui
servitor al Marelui Preot urechea dreaptă. Isus însă i-a oprit:
«Încetaţi!». El a atins urechea celui rănit şi l-a vindecat. Apoi
a spus oamenilor înarmaţi: «Aţi adus cu voi săbii şi ciomege
ca să mă prindeţi. Nu am fost zi de zi la voi în Templu? De ce
nu aţi îndrăznit să faceţi acolo ceva împotriva mea? Dar
acum a sosit ceasul vostru; acum întunericul are puterea»
(Luca 22, 39-53).

104
83. Petru îşi tăgăduieşte Stăpânul
Ceata de oameni înarmaţi l-a prins pe Isus şi l-a dus în
casa Marelui Preot. Petru a aşteptat un timp, apoi s-a dus
după ei. În curte ardea un foc şi Petru s-a aşezat lângă cei
care se încălzeau în jurul focului.

O slujnică l-a văzut pe Petru şi l-a recunoscut: «Şi tu

eşti dintre cei care ţin cu Isus?». Petru, însă, a tăgăduit şi a
spus: «Nu-l cunosc». Curând după aceasta, l-a recunoscut
altcineva: «Tu eşti dintre ucenicii lui Isus!». Petru a tăgăduit
din nou: «Nu, nicidecum!».
După un ceas, a spus un al treilea: «Tu ai fost împreună
cu el; şi tu eşti de fel din Galileea!». Petru a susţinut cu tărie:
«Nu ştiu despre ce vorbeşti». În clipa aceea a cântat un cocoş.

105
 Atunci Petru şi-a amintit că Isus îi spusese: «Înainte de
a cânta dimineaţa cocoşul, mă vei tăgădui de trei ori». Petru
s-a ridicat şi a ieşit afară. A plâns amarnic (Luca 22, 54-62).
84. Isus în faţa Marelui Sfat
Dimineaţa s-au adunat bătrânii poporului, mai marii
preoţilor şi învăţaţii legii. Au pus să fie adus Isus şi i-au
cerut: «Dacă tu eşti Mântuitorul pe care Dumnezeu l-a
promis poporului său, atunci spune-ne!».

Isus a răspuns: «Chiar dacă v-o spun, voi tot nu mă veţi

crede. Iar dacă Eu vă întreb, voi nu-mi veţi răspunde. Dar de
acum înainte Fiul Omului va şedea la dreapta lui
Dumnezeu». Atunci ei l-au întrebat: «Deci Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu?». Isus a răspuns: «Chiar voi o spuneţi: Eu sunt».

106
Toţi au strigat atunci: «Nu avem nevoie de martori împotriva
lui. Noi toţi am auzit ce a spus» (Luca 22, 66-71).
85. Judecata în faţa lui Pilat
Conducătorii poporului l-au dus pe Isus la guvernatorul
roman Ponţiu Pilat. Ei l-au acuzat: «Aţâţă poporul! Pretinde
că el ar fi Mântuitorul, Regele!».

Pilat l-a întrebat pe Isus: «Eşti tu rege?». Isus i-a

răspuns: «Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Altfel
slujitorii mei ar lupta pentru mine. Eu sunt rege şi am venit
în lume ca să dau mărturie pentru Adevăr. Oricine ţine la
Adevăr aude ce spun Eu». Atunci Pilat a întrebat: «Ce este
Adevărul?».
Acelora care îl acuzau pe Isus, Pilat le-a spus: «Eu nu
găsesc nici un motiv ca să-l declar vinovat. În fiecare an, de

107
sărbătoarea Paştelui, vă eliberez pe unul dintre cei închişi.
Vreţi ca de acest Paşte să-i dau drumul regelui iudeilor?».
Atunci ei au strigat: «Nu pe Isus! Eliberează-l pe Baraba!».
Baraba era un tâlhar. Deci Pilat l-a eliberat pe Baraba şi a
poruncit ca Isus să fie biciuit. Soldaţii au împletit o coroană
de spini şi i-au apăsat-o pe cap. I-au pus o mantie roşie pe
umeri şi şi-au bătut joc de El: «Te salutăm, rege al iudeilor!».
Şi îl loveau peste faţă.

Pilat l-a dus pe Isus afară la acuzatorii lui şi a spus:

«Iată omul!». Ei însă au strigat: «Să fie răstignit!». Pilat a zis:
«Atunci luaţi-l voi şi răstigniţi-l! Eu nu găsesc nici un motiv
pentru a-l osândi». Dar ei s-au împotrivit: «Noi avem o lege
după care el trebuie să moară. Doar el însuşi a spus despre
sine că este Fiul lui Dumnezeu». Atât au insistat pe lângă

108
Pilat, încât acestuia i s-a făcut frică şi l-a condamnat pe Isus
la moartea pe cruce (Ioan 18, 28 - 19, 16).
86. Isus moare pe cruce
Isus şi-a purtat crucea până în afara oraşului, pe un
deal care se cheamă Golgota. Acolo l-au pironit pe cruce.

Cu El au fost executaţi doi răufăcători. Crucile lor

stăteau la stânga şi la dreapta crucii lui Isus. Pilat a pus să
fie fixată o inscripţie pe crucea lui Isus: «Acesta este Isus din
Nazaret, Regele iudeilor». Mai marii preoţilor s-au supărat
pentru aceasta şi i-au spus lui Pilat: «Schimbă inscripţia şi
scrie: 'El a pretins că este regele iudeilor'». Dar Pilat a refuzat:
«Ceea ce am scris rămâne scris».
Lângă crucea lui Isus stăteau patru femei: mama sa,
sora mamei sale, soţia lui Cleofa şi Maria din Magdala.

109
Ucenicul pe care îl iubea Isus stătea lângă mama lui. Când
Isus i-a văzut, i-a spus mamei sale: «El este de acum înainte
fiul tău». Ucenicului i-a zis: «Ea este de acum înainte mama
ta». De atunci, ucenicul a luat-o pe Maria la sine şi a avut
grijă de ea.

Isus ştia că împlinise toate. A spus: «Totul s-a săvârşit!».

Apoi a lăsat capul în jos şi a murit (Ioan 19, 17-30).
87. Isus este înmormântat
Iosif din Arimateea era un om influent. El făcea parte
din Marele Sfat al iudeilor, dar aştepta şi el să vină împărăţia
lui Dumnezeu. El s-a dus seara la Pilat şi l-a rugat:
«Îngăduie-mi să iau jos de pe cruce trupul lui Isus şi să-l
înmormântez». Pilat i-a dat voie lui losif să înmormânteze
trupul lui Isus.

110
 Iosif a cumpărat o pânză de in, a luat de pe cruce trupul
lui Isus, l-a înfăşurat în pânză şi l-a aşezat într-un mormânt
săpat în stâncă. Apoi a rostogolit o piatră mare în faţa intrării
în mormânt. Două femei, Maria din Magdala şi Maria, mama
lui Ioset, priveau ce face şi au văzut unde a aşezat trupul lui
Isus (Marcu 15, 42-47).
88. Mesajul îngerului
După ce a trecut sâmbăta, Maria din Magdala, Maria,
mama lui lacob, şi Salome au cumpărat ulei aromat. Voiau
să meargă la mormânt ca să ungă trupul lui Isus. Dis-de-
dimineaţă, la răsăritul soarelui, au ajuns la mormânt. Pe
drum se întrebau una pe alta: «Cine ne va da la o parte piatra
de la intrarea în mormânt?».

111
 Când au ajuns la mormânt, ele au văzut că piatra fusese
dată la o parte. Femeile au intrat în mormânt şi au văzut,
şezând în partea dreaptă, un bărbat în haine albe. Atunci ele
s-au speriat foarte tare.
Îngerul, însă, le-a zis: «Nu vă speriaţi! Voi îl căutaţi pe
Isus din Nazaret, care a murit pe cruce. Nu este aici. A înviat.
Priviţi, în locul acesta a zăcut trupul său. Duceţi-vă înapoi şi
spuneţi ucenicilor lui, şi mai ales lui Petru, că El merge
înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea, aşa cum v-a
spus El».
Atunci femeile s-au întors şi au fugit de la mormânt,
pline de nelinişte şi spaimă. Nu au povestit nimănui despre
aceasta, căci se temeau (Marcu 16, l-8).

112
89. Doi ucenici îl întâlnesc pe Cel înviat
În aceeaşi zi, doi ucenici se aflau pe drum. Ei mergeau
de la Ierusalim la Emaus. Pe drum vorbeau despre tot ce se
întâmplase în Ierusalim. Atunci a venit Isus şi a mers cu ei.
Dar cei doi nu l-au recunoscut. El i-a întrebat: «Despre ce
vorbiţi?». Cei doi s-au oprit plini de tristeţe. Unul dintre ei,
Cleofa, a întrebat: «Chiar nu ştii ce s-a întâmplat în
Ierusalim?». Străinul a răspuns: «Ce vrei să spui?».

Cei doi ucenici au povestit: «Vorbim despre Isus din

Nazaret. El era un profet. Vorbea şi făptuia cu putere în faţa
lui Dumnezeu şi a oamenilor. El a fost condamnat la moarte
şi executat. Noi sperasem că El este Mântuitorul. Şi acum,
iată, este deja a treia zi de când s-au întâmplat toate acestea.
Astăzi, în zori, câteva femei din cercul ucenicilor s-au dus la
mormânt. Ele nu i-au găsit trupul. Susţin că ar fi văzut un
113
înger şi ar fi aflat de la trimisul lui Dumnezeu că Isus
trăieşte. După aceasta, câţiva ucenici s-au dus la mormânt.
Ei au găsit toate aşa cum povestiseră femeile. Pe Isus, însă,
nu l-au văzut».
Atunci străinul le-a spus celor doi ucenici: «Voi nu
înţelegeţi ce se întâmplă? Nu puteţi avea încredere în
cuvântul profeţilor? Mesia trebuia să pătimească toate
acestea, de aceea Dumnezeu îi dă slavă, putere şi viaţă». Şi El
le-a explicat ce stătea scris în Sfintele Scripturi despre Mesia.
În sfârşit, cei trei drumeţi au ajuns în satul Emaus. Isus s-a
făcut că vrea să meargă mai departe. Atunci cei doi ucenici
au insistat pe lângă El: «Rămâi cu noi! Se face seară. Ziua se
sfârşeşte».
Isus a intrat cu ei în casă şi a rămas cu ei. Mai târziu,
când stăteau la masă, a luat pâinea. A rostit binecuvântarea,
a frânt pâinea şi le-a dat-o. Atunci celor doi li s-au deschis
ochii şi l-au recunoscut pe Domnul. Dar după aceea nu l-au
mai văzut. Cei doi şi-au spus unul altuia: «Nu ne ardea oare
inima când El ne lămurea cuvântul lui Dumnezeu?».
Încă în aceeaşi noapte, cei doi ucenici au pornit înapoi
spre Ierusalim. Acolo erau adunaţi cei unsprezece apostoli cu
mulţi ucenici. Ei au spus celor doi: «Este adevărat! Domnul a
înviat! S-a întâlnit cu Petru». Atunci cei doi au povestit ce li
se întâmplase în drumul spre Emaus şi cum l-au recunoscut
pe Isus când a frânt pâinea pentru ei (Luca 24, 13-35).
90. Întâlnirea din Ierusalim
Ucenicii erau adunaţi în Ierusalim. Ei se temeau şi de
aceea încuiaseră toate uşile. Deodată, Isus a fost cu ei şi le-a
spus: «Pacea să fie cu voi!». Apoi le-a arătat rănile de la
mâini.

114
 Când ucenicii l-au recunoscut pe Domnul lor, s-au
bucurat. Isus le-a spus a doua oară: «Pacea să fie cu voi! Aşa
cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit Eu pe voi». El le-
a mai zis: «Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cui veţi ierta păcatele, le
vor fi iertate de Dumnezeu. Cui nu le veţi ierta, nu le vor fi
iertate» (Ioan 20, 19-23).
91. Domnul îşi trimite vestitori la toate popoarele
Cei unsprezece apostoli s-au dus în Galileea, pe muntele
unde le spusese Domnul să vină. Acolo l-au văzut pe Isus. Ei
au căzut la picioarele lui. Dar unii se mai îndoiau de El. Isus
s-a apropiat de ei şi le-a spus: «Tatăl mi-a dat toată puterea -
în cer şi pe pământ. Cu această putere vă trimit Eu pe voi.
Mergeţi la toate popoarele. Faceţi din toţi oamenii ucenicii
mei. Botezaţi-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Învăţaţi-i şi spuneţi-le totul ca ei să poată trăi aşa cum
115
v-am arătat Eu vouă. Puteţi fi siguri: Eu nu vă voi lăsa
singuri. Rămân cu voi până la sfârşitul lumii» (Matei 28, 16-
20).

116
ISUS RĂMÂNE CU NOI

92. Despărţirea de ucenici

Au trecut patruzeci de zile de la Paşti. În acest timp,
Domnul s-a întâlnit cu ucenicii săi. Le-a spus: «Rămâneţi în
Ierusalim şi aşteptaţi pe Acela pe care vi-l va trimite Tatăl în
ajutor. Ioan a botezat la Iordan cu apă. Voi veţi fi botezaţi cu
Duhul Sfânt. Atunci veţi fi martorii mei. Aici, în Ierusalim, şi
în toate ţările până la marginile lumii».

După ce a spus toate acestea ucenicilor săi, a fost

ridicat la cer. A venit un nor şi l-a învăluit. Ucenicii au privit
fascinaţi spre cer. Dar apoi le-au apărut doi bărbaţi în haine
albe. Aceştia au spus: «Ce staţi aici şi vă uitaţi spre cer? Isus,

117
care a plecat de la voi în cer, va veni înapoi. Voi îl veţi
recunoaşte» (Fapte 1, 1-11).
93. Poporul nou al lui Dumnezeu: Biserica lui Isus
Cristos
În ziua Rusaliilor, toţi ucenicii lui Isus, bărbaţi şi femei,
erau adunaţi în aceeaşi casă. Ei îl aşteptau pe Cel promis lor
de Isus. Deodată, din cer a venit un vuiet puternic, o furtună
mare care a umplut toată casa. Limbi de foc au apărut şi s-
au împărţit, aşezându-se peste fiecare. Duhul Sfânt i-a
umplut pe toţi. Ei l-au lăudat pe Dumnezeu şi l-au slăvit pe
Isus Cristos, Fiul său.

Mulţi oameni din ţări îndepărtate veniseră la Ierusalim

pentru Sărbătoare, în faţa casei în care erau ucenicii, se
îmbulzeau oamenii. Toţi s-au speriat, căci fiecare auzea pe

118
ucenicii lui Isus vorbind pe limba lui. Nedumeriţi, îşi
spuneau unul altuia: «Ce înseamnă aceasta?». Atunci Petru a
început să vorbească. El a strigat: «Ascultaţi-mă! Vreau să vă
explic. Aici şi acum s-a împlinit ceea ce profetul Ioel vestise
din partea lui Dumnezeu. La sfârşitul timpurilor, Dumnezeu
va dărui tuturor oamenilor Duhul său. Amintiţi-vă de Isus
din Nazaret. El a venit trimis de Dumnezeu şi a înfăptuit
lucrările lui Dumnezeu. Voi aţi trăit aceste lucruri.
Dumnezeu l-a dat pe Fiul său, iar voi l-aţi acuzat şi aţi lăsat
să fie condamnat de romani. El a murit pe cruce, dar
Dumnezeu l-a înviat din morţi. Noi toţi suntem martorii săi.
Dumnezeu l-a înălţat. El este Mesia».
Cuvintele lui Petru au mişcat inimile multor oameni. Ei
au întrebat: «Ce să facem, fraţilor?». Petru a răspuns:
«Schimbaţi-vă viaţa! Primiţi Botezul în numele lui Isus
Cristos pentru iertarea păcatelor voastre. Atunci El vi-l va
dărui pe Duhul Sfânt». Mulţi l-au ascultat pe Petru şi au
primit Botezul. În acea zi au intrat trei mii de oameni în
comunitatea lui Isus Cristos (Fapte 2).
94. A trăi cu Isus - a muri pentru El
Din acea zi, apostolii şi-au început activitatea la
Ierusalim. Ei vindecau bolnavi şi dădeau mărturie despre
viaţa şi moartea lui Isus. Din ce în ce mai mulţi oameni
ajungeau la credinţă. Mai marii preoţilor şi învăţătorii lui
Israel voiau ca oamenii să-l uite pe Isus. De aceea i-au
arestat pe apostoli, i-au interogat şi le-au interzis să înveţe în
numele lui Isus. Dar apostolilor nu le-a păsat de această
oprelişte.
Ştefan, unul dintre primii diaconi, a fost ucis cu pietre.
Dar înainte de a se prăbuşi sub ploaia de pietre, el a strigat:
«Văd cerul deschis, îl văd pe Fiul Omului. El şade de-a
dreapta lui Dumnezeu. Doamne Isuse, primeşte-mă!».

119
 În Ierusalim comunitatea lui Isus era prigonită. Toţi cei
care îşi mărturiseau credinţa erau alungaţi din oraş. Dar
oriunde ajungeau, ei vesteau ceea ce făcuse Dumnezeu prin
Isus Cristos pentru oameni. În toate localităţile înfiinţau
comunităţi noi (Fapte 2-8).
95. Paul, Apostolul neamurilor
Paul era un iudeu evlavios. El cunoştea Sfintele
Scripturi, dar era convins că Isus nu putea fi Mântuitorul, ci
doar înşela lumea. De aceea Paul mergea dintr-un oraş într-
altul pentru a-i abate de la credinţa lor sau pentru a-i
pedepsi pe aceia care îl mărturiseau pe Isus. Pe când mergea
călare spre Damasc pentru a-i descoperi acolo pe creştini şi
a-i aduce legaţi la Ierusalim, a trăit o întâmplare care i-a
schimbat întreaga viaţă. Lumină din cer l-a învăluit. El s-a

120
prăbuşit la pământ şi a auzit un glas: «Pentru ce mă
prigoneşti?».

Paul nu ştia ce i se întâmpla. El a întrebat: «Cine eşti,

Doamne?». Şi a auzit răspunsul: «Eu sunt Isus, pe care tu îl
prigoneşti. Dar acum, ridică-te! Du-te în oraş! Acolo vei afla
ce ai de făcut». Paul s-a dus la Damasc. Acolo l-a întâlnit pe
Anania, un ucenic al lui Isus. Anania nu voia să creadă că
Paul îl întâlnise pe Domnul şi devenise ucenic. Dar Domnul
i-a spus: «Eu l-am ales pe Paul. El trebuie să aibă grijă ca
toate popoarele să cunoască numele meu». Atunci Anania l-a
primit pe Paul în comunitate.
De atunci Paul n-a mai fost prigonitor al creştinilor, ci
predicator al lui Cristos. În Damasc şi în alte oraşe, el vestea
că Isus Cristos este Răscumpărătorul. Mergea din loc în loc
şi predica. Vorbea în casele de rugăciune ale evreilor. El a

121
înfiinţat comunităţi creştine. A lucrat pentru ca iudei şi greci,
oameni din toate popoarele pământului să facă parte din
noul popor al lui Dumnezeu.

Paul a fost prigonit şi alungat dintr-un oraş în altul

până în Grecia. El a scris scrisori comunităţilor pe care le
constituise. În aceste scrisori îndeamnă şi încurajează
comunităţile. Le arată ce înseamnă pentru omenire credinţa
în Isus Cristos şi ce înseamnă a trăi viaţa de creştin. În cele
din urmă, Paul a fost arestat în Ierusalim şi trimis sub pază
la Roma. Acolo a fost condamnat şi executat. El a murit
pentru Isus Cristos (Fapte 9-28).
96. Paul scrie comunităţilor
«Isus a murit, a înviat şi şade pe tron la dreapta lui
Dumnezeu. El mijloceşte pentru noi. Cine ne poate despărţi

122
de Cristos şi de iubirea lui? Necazurile sau nevoile, foamea
sau frigul, prigoana sau moartea? Toate acestea le învingem
pentru că El ne iubeşte. Sunt sigur: nici o putere din lume
nu ne poate despărţi de El» (Romani 8, 38-39).
«Voi credeţi în Isus Cristos; prin aceasta sunteţi fiice şi
fii ai lui Dumnezeu. Voi sunteţi botezaţi şi faceţi parte din
comunitatea lui Isus Cristos. În această comunitate nu se
mai întreabă dacă cineva este iudeu sau grec, sclav sau om
liber, bărbat sau femeie - căci toţi devin una în Cristos»
(Galateni 3, 26-28).
«Bucuraţi-vă în toată vremea. Nu încetaţi să vă rugaţi.
Mulţumiţi pentru toate. Iată ce aşteaptă Dumnezeu de la
aceia care îl mărturisesc pe Isus Cristos. Fiţi gata să primiţi
ceea ce vă spune Duhul. Cercetaţi totul, păstraţi ce e bun.
Păziţi-vă de rău» (1 Tesaloniceni 5, 16-22).
«Iubirea lui Cristos nu ne dă răgaz. Noi ne-am dat
seama: Unul a murit pentru toţi, pentru ca cei vii să nu mai
trăiască pentru sine, ci pentru Acela care a murit şi a înviat
pentru ei» (2 Corinteni 5, 14-15).
«Fraţilor preaiubiţi! Bucuraţi-vă, ascultaţi de poveţe, nu
vă certaţi unul cu altul şi trăiţi în pace! Atunci Dumnezeul
iubirii şi al păcii va fi cu voi. Harul Domnului Isus Cristos,
dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie
cu voi toţi» (2 Corinteni 13, 11.13).
97. Noi nu trăim ca cei care nu au speranţă
Dumnezeu dăruieşte viaţa. Tot ce este viu are viaţă prin
El. Însă viaţa noastră durează şaptezeci de ani, iar dacă
cineva e în putere, ajunge la optzeci. Cea mai mare parte este
trudă şi supărare. Iute, aşa cum zboară o pasăre, aşa trece şi
viaţa (Psalmul 90, 10).
Toţi oamenii trebuie să moară. Ei se întreabă: este
moartea mai puternică decât Dumnezeu? Dar cei care au
credinţă sunt siguri că viaţa lui Dumnezeu este mai tare ca
moartea. Dragostea lui nu părăseşte pe nimeni. Cineva
spune în rugăciune ceea ce speră mulţi: «Tu nu mă laşi
pradă iadului; Tu nu-l laşi pentru totdeauna în mormânt pe
acela care se încrede în tine. Tu îmi arăţi drumul spre Viaţă.
123
La tine găsesc bucurie din plin. Mâna ta dreaptă mă
ocroteşte în toată vremea» (Psalmul 16, 10-11).
Apostolul Paul scrie: «Fraţilor, nu-i jeliţi pe morţii voştri,
aşa cum fac ceilalţi care nu au speranţă. Căci dacă Isus a
murit şi a înviat - şi aceasta noi o credem cu tărie -, atunci
Dumnezeu îi va aduce la sine şi pe cei răposaţi, prin Isus şi
împreună cu El» (1 Tesaloniceni 4, 13-14).
Profeţii lui Israel vorbesc despre «Ziua Domnului». Ei se
referă la ziua în care toate puterile pământeşti vor trece,
deoarece vine Dumnezeu să-şi adune poporul şi să-şi
instaureze domnia. «Ziua Domnului» este «Ziua de apoi» a
lumii noastre trecătoare. În ea Dumnezeu va transforma
creaţia împreună cu orânduirile ei nedrepte, cu păcatele şi
suferinţele ei:
«În ziua aceea cerul se va topi în foc, iar elementele vor
arde în flăcări. Atunci noi aşteptăm, aşa cum a făgăduit
Dumnezeu, un cer nou şi un pământ nou, în care locuieşte
dreptatea» (2 Petru 3, 12-13).
Ucenicii lui Isus sunt nerăbdători. Ei îl întreabă:
«Spune-ne, când începe împărăţia lui Dumnezeu?». Isus le
răspunde: «Nimeni nu cunoaşte ziua şi ora, nici măcar îngerii
din cer. Şi nici Fiul, ci numai Tatăl» (Matei 24, 36; Marcu 13,
32).
«Un lucru puteţi face: să vegheaţi, căci nu ştiţi în care zi
vine Domnul vostru» (Matei 24, 42).
Când Domnul Creaţiei va veni şi o va desăvârşi, îi va
judeca pe cei vii şi pe cei morţi. La această judecată oamenii
vor recunoaşte că există un singur Domn şi o singură Iubire.
Ei vor recunoaşte că există o singură nefericire: nefericirea de
a fi îndepărtat din comuniunea cu El; şi că există numai o
fericire: fericirea vieţii în comuniune cu El.
Apostolul Paul scrie: «Dumnezeu nu ne-a hărăzit
judecăţii mâniei sale, ci să ajungem prin Isus Cristos,
Domnul nostru, la mântuire. El a murit pentru noi, pentru
ca noi să trăim uniţi cu El» (1 Tesaloniceni, 5, 9-10).
Isus i-a spus unui tată care îşi jelea copilul mort: «Nu te
teme, crede numai!» (Marcu 5, 36).

124
98. Lumea cea nouă a lui Dumnezeu

Într-o vedenie, Ioan contemplă lumea nouă a lui

Dumnezeu. El scrie: «Am văzut un cer nou şi un pământ
nou. Cerul dintâi, pământul cel vechi şi marea nu mai
existau. Am văzut noul Ierusalim coborând de la Dumnezeu,
din cer. Şi am auzit un glas puternic care striga: 'Iată, de
acum înainte Dumnezeu locuieşte între oameni. Ei vor fi
poporul său, iar El va rămâne pentru totdeauna cu ei. El va
şterge orice lacrimă din ochii lor. Nu va mai fi moarte, nici
tristeţe, nici jale şi nici lipsă. Ce a fost până acum a trecut'.
Iar Cel care şedea pe tron a strigat: 'Iată, acum Eu fac toate
noi'.

125
Da! Vino, Doamne Isuse! (Apocalips 21, l-5).

126
 CUPRINS

DIN CĂRŢILE VECHIULUI TESTAMENT ..................................................................... 2

DESPRE ÎNCEPUT ................................................................................................. 3
DESPRE PATRIARHI............................................................................................ 14
MOISE CONDUCE POPORUL PRIN PUSTIU ........................................................ 27
REGI ŞI PROFEŢI ................................................................................................ 39
AŞTEPTAREA LUI MESIA .................................................................................... 58
DIN CĂRŢILE NOULUI TESTAMENT........................................................................ 65
DUMNEZEU SE ŢINE DE CUVÂNT: ISUS ESTE MESIA ......................................... 66
ISUS ÎNVAŢĂ ŞI VINDECĂ: SCHIMBAŢI-VĂ VIAŢA! ............................................ 76
ISUS ÎNVAŢĂ: DESPRE VIAŢA CU DUMNEZEU ŞI CU OAMENII .......................... 89
A MURIT - A FOST ÎNMORMÂNTAT - A ÎNVIAT ................................................. 98
ISUS RĂMÂNE CU NOI ..................................................................................... 117

127
128