Poveste sentimental este o poezie de Nichita St nescu din volumul "O viziune a sentimentelor" (1964) si are ca tema iubirea,

sentiment care-i pune pe cei doi indragostiti in consonanta cu Universul. Poezia este alcatuita din 18 versuri si nu are strofe; prozodia este moderna. Prima secventa (versurile 14) ii prezinta pe cei doi tineri aflati sub semnul eternului Eros: Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des. Eu stateam la o margine-a orei, tu - la cealalta, ca doua toarte de amfora." Discursul liric se constituie in jurul a doi poli (eu" si tu") care ii reprezinta pe cei doi tineri aflati intr-o benefica stare de gratie decurgand din iubire. impreuna, ei alcatuiesc unitatea, acel Unul dupa care tanjeste poetul. Prima locutiune adverbiala a textului (Pe urma") fixeaza clipa de exceptie cand incepe un nou timp; aceasta clipa poate fi ziua Creatiei, nasterea Evei mitice din coasta lui Adam, sau oricare alta secventa a timpului etern. In aceste conditii, cei doi pot reprezenta perechea mitica, arhetipala sau oricare dintre cuplurile care i-au urmat in curgerea vremii. Din punct de vedere stilistic, multimea verbelor la imperfect (ne vedeam", stateam", zburau" etc.) situeaza iubirea intr-un timp fara limite, eu" si tu" alcatuind doua puncte ale unei coloane infinite de indragostiti. Situati in afara vremii si a scurgerii ei nemiloase (metafora marginilor orei), cei doi se intorc la varsta de aur a lumii, cand existenta era fericita (ca si copilaria), iar jocul constituia o stare obisnuita. In aceeasi secventa, comparatia ca doua toarte de amfora" sugereaza o stare de gratie, dar poate sa si trimita la simbolismul vasului care contine o comoara (viata, tineretea, iubirea etc). A doua secventa a textului cuprinde versurile 5-13 si alatura mitului erotic, un alt mit specific lui N. Stanescu: mitul Cuvantului. Nascute din iubire, cuvintele devin obiecte cosmice", capata materialitate si chiar putere de stihie ( Vartejul lor putea fi aproape zarit"). In fata acestui miracol, poetul ingenuncheaza (ca intr-un ritual); cazute din lumea imponderabila, cuvintele transfigureaza realul prin forta lor primara (metafora ierbii inclinate ca pe sub laba unui leu alergand"). In secventa a treia, cuvintele care se rotesc alcatuiesc plasma originara din care s-a nascut Universul: Cuvintele se roteau, se roteau intre noi, inainte si inapoi, si cu cat te iubeam mai mult, cu atat repetau, intr-un vartej aproape vazut, structura materiei, de la-nceput." Prin iubire, dar si prin Cuvantul redevenit Logos, se reconstituie timpul si spatiul obarsiilor lumii; poetul devine astfel un nou Amfion1 care cladeste Universul cu ajutorul Cuvantului. Neomodernismul constituie o orientare manifestata in literatura romana si situata, cronologic, in perioada 1960-1980. Estetica neomodernismului ar putea fi caracterizata prin cateva norme: - Revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada interbelica; - Cultivarea marilor teme existentiale; - Intelectualismul, reflectia filozofica, lirismul abstract; - Ambiguitatea limbajului si insolitul metaforelor. In Poveste sentimentala" elementele neomoderniste apar inca de la prima lectura: poetul abordeaza, in modul sau propriu, doua mari teme existentiale (Iubirea si Creatia). Reflectia filozofica asupra acestora, imaginile neobisnuite, metaforele subtile si versul alb se inscriu in aceeasi estetica neomodernista.

Nichita STANESCU Poveste sentimentala

Integrata in volumul O viziune a sentimentelor, poezia ilustreaza tema iubirii resimtita ca stare de gratie, moment unic al recunoasterii in celalalt, cu un vizionarism nu lipsit de mister. Zborul printre lucruri, transparenta materiei, luminile si sunetele, diafanul imaginilor specifice discursului din aceasta prima etapa se regasesc si se completeaza in acest text poetic, dar liniile de sensuri conduc spre un strat mai adanc al meditatiei, al ideii de creatie, de geneza cosmica sau umana. Epicitatea poeziei decupeaza dintr-un flux narativ al devenirii cateva secvente in care cei doi indragostiti se intalnesc : "Eu stateam la o margine a orei/ tu - la cealalta,/ ca doua toarte de amfora". Ei refac simbolica unitate primordiala, cuplul mitic intr-o impletire a timpului si a spatiului, dincolo de coordonatele lor limitate. Poetul se detaseaza parca de propria fiinta si se contempla din afara in chiar clipa trairii. Abstractiile se plasticizeaza, timpul se solidifica, iar cuvintele capata viata si consistenta. De la eros (trairE), textul trece spre cuvant (rostirE), intr-o meditatie asupra iubirii, dar si asupra limbajului. Un eu si un tu generice, categoriale sustin ca doi poli esentiali imaginea iubirii, a existentei, a comunicarii insesi. Cuvintele care "zburau inainte si inapoi", astfel incat "vartejul lor putea fi aproape zarit", au greutate, miscare, energie, devin palpabile si se repeta ca laitmotiv in versuri-refren din spatiul poetic. in secventa finala, vorbele "se roteau" "inainte si inapoi", verbele dinamizeaza poezia, ritmul alert este un semn al trairii precipitate care schimba unghiul de perceptie a realului. Din realitati figurate, din simple instrumente, "vartejul cuvintelor putea fi aproape zarit", intr-o imagine compacta, materializata. Cuvintele devin "personaje" ale povestii, primesc viata si consistenta din ardoarea sentimentului. Ele devin grele, cad spre pamant, se materializeaza. Iubirea este elementul magic prin care lumea fiintei se integreaza unui ritm general, cosmic. Eul poetic intuieste legile devenirii, ale nasterii; prin sentiment si rostire, cuvintele "repetau, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei, de la-nceput", ele au o energie misterioasa care uneste increatul si creatura, materia si spiritul, afectul si rostirea. Ideea de inceput si de "vartej" al cuvintelor trimite la Logosul divin care a determinat creatia, act mitic primordial, transferat aici iubirii. Sentimentul uneste, repeta "structura materiei", provoaca o alta intelegere si cunoastere. Verbele la imperfect - un timp durativ, nedefinit - proiecteaza in nedeterminare clipa trairii, care induce o viziune, o stare, o intuitie tulburatoare a cosmogoniei. Discursul este firesc, de o simplitate pura, in care concepte ca "timp", "spatiu", "iubire", "limbaj", "creatie" primesc determinari si ipostaze concrete. Iubind cu patima, eul poetic transforma cuvintele in entitati materiale, cu virtuti creatoare. Iubirea este sursa inepuizabila a creatiei, cosmogonie repetata ritualic in spatiul poeziei