Imperiul Otoman

Sultanatul Otoman (între 1299-1922 a fost un imperiu; iar între 1922-1924 a fost doar un califat),
cunoscut ș i sub numele de Imperiul Otoman, în turcă se scrie Osmanlı Devlet, era un stat
imperial turc care a fost conceput ș i denumit astfel de Osman (v. 1258-1326), un căpetenie de
Anatolia. La sa apogeu în secolele XVI ș i XVII, Imperiul a controlat vaste întinderi care includeau
Anatolia, sud-vestul Europei, Grecia continentală, Balcanii, părț i din nordul Irakului,
Azerbaidjan, Siria, Palestina, o porț iune din Peninsula Arabică, Egipt ș i fâș ia de nord a
Africa, în plus faț ă de principalele insule mediteraneene din Rodos, Cipru ș i Creta. Reconocută ca
superputerea militară cea mai puternică a timpului său, imperiul s-a stagnat ș i s-a confruntat cu un declin
prolongat de la sfârș itul secolului al XVI-lea până când a fost înlocuit de cel modern
Republica Turcia după Primul Război Mondial (1914-1918).

Ascensiune, apogeu ș i cădere a Imperiului Otoman

În secolul al XI-lea, turcii seldjukizi, un popor din stepa asiatică care acceptase versiunea
Sunita del islam a cucerit Persia ș i terenurile vecine din est, mai târziu au avansat spre vest
de Anatolia. În acel loc, au luptat cu forț ele Imperiului Bizantin (330-1453) înfruntându-le.
aproape de Manzikert în 1071, iar de atunci mai multe triburi turce s-au stabilit în regiune. A
finalele secolului XIII, diversele beylikuri (beylicato, regate mici) din Anatolia erau
practic independente, dar se confruntau între ei. Osman (r. 1299-1326), bey-ul
(cacique) de Bitnia, o regiune situată către vest, aproape de marea Marmara, a început un război
cu regatul bizantin de la frontieră, extinzându-ș i domeniile pe seama lor ș i asediind Prusa
(Bursa) care a căzut după moartea lui Osman în 1326.

DUAPTE O RĂZBOI CIVIL, MEHMED I A APĂRUT CA GUVERNATORUL INEGALABIL AL

REINUL UNIFICAT OTOMAN Ș I ADesea ESTE DENUMIT AL DOILEA FONDATOR AL
IMPERIU.

Succesorii lui Osman au devastat posesiunile bizantine din Anatolia ș i Europa, ș i chiar au
au apoderat de Balcani la sfârș itul secolului XIV. Europenii au încercat cu vehemenț ă să lupte
împotriva otomanilor, dar au eș uat, în special în bătăliile decisive de la Kosovo (1389) ș i
Nicopolis (1396). Turcii au găsit un rival la fel de puternic, nu din vest, ci din est,
când s-au confruntat cu forț ele Imperiului Timurid (din cauza unui conflict territorial în Anatolia) sub
mando-ul turco-mongol Timur (cunoscut ș i sub numele de Tamerlan, r. 1370-1405) aproape de
Ankara în 1402. Otomanii au fost înfrânț i, iar sultanul Bayezid I (r. 1389-1402) a fost făcut
prizonier după înfrângere în 1402.

Cu toate acestea, puterile din vest nu au profitat de această enormă oportunitate, iar după o
războiul civil, cunoscut ș i sub numele de Interregnul Otoman (1402-1413), Mehmed I (reg. 1413-
1421), unul dintre fiii lui Bayezid, a ieș it victorios ca guvernator inegalabil al regatului
unificat otoman ș i adesea este denumit al doilea fondator al imperiului. A restaurat
frontierele imperiului aș a cum erau înainte de Bătălia de la Ankara, otomanii au apărut în faț a
legendarele ziduri ale Teodosie în Constantinopol, ultimul bastion al Imperiului Bizantin,
în 1453, sub Mehmed II Cuceritorul (r. 1451-1481, nepotul lui Mehmed I).

Constantinopla s-a convertit în noua capitală otomană după căderea sa, Mehmed a lansat
varii campanii militare atât în est, cât ș i în vest. Serbia, Grecia ș i Bosnia au căzut sub
dominiul sultanului, iar în est, Mehmed a cucerit Trebisonda (Trabzon) în 1461. Mehmed
de asemenea, a obț inut alianț a tătarilor din Crimea (1441-1783) în 1475 ș i, prin urmare, a asigurat
dominia regiunii Mării Negre în decursul următoarelor trei secole.

Otomanilor s-au îndreptat spre est sub comanda lui Selim I (r. 1512-1520, nepotul lui Mehmed
el Conquistador) obiectivul său era dinastia rivală Safavid (ș ii) din Iran (1501-1736) ș i Sultanatul
Mamelucii din Egipt (1250-1517). Au învins decisiv pe primul în 1514, dar nu au reuș it
o cucerire completă; regatul Mameluc, totuș i, a fost cucerit în întregime
în jurul anului 1517.

Această ultima victorie le-a dat otomanilor acces la oraș ele islame sacre de La Mecca, Medina.
ș i Ierusalimul, ceea ce le-a permis să pretindă titlul de Calif al lumii islamice. Ottomanii ș i
safavidii ș i imperiile persane succesive s-ar confrunta în continuare la intervale de timp pentru
următorii trei secole, teritoriile din Irak ș i Azerbaidjan ar trece din mâini de mai multe ori până când
problemele s-au rezolvat în cele din urmă cu un tratat de pace în 1847.

Fiul lui Selim, Soliman I (1520-1566) rămâne cel mai faimos conducător al epocii
otomana este cunoscut sub numele de Kanuni (Legislator) în est ș i ca Magnificul în vest.
A cucerit Belgradul în 1521, a luat insula Rodos în 1523 ș i a asigurat o victorie importantă ș i
trascendental contra Ungaria în Bătălia de la Mohács în 1526 (care a destabilizat regiunea în
anii viitorii ș i a permis turcilor să-ș i afirme dominarea, competiț ionând astfel cu austriecii). În
Africa, Argel a acceptat în 1517 protecț ia lui Selim, Tunis a intrat sub dominaț ie
otoman sub Soliman în 1534.

Suciu, Magnificul a murit în timp ce desfăș ura campanii în Ungaria în 1566, lăsând imperiul în
mâinile singurului său fiu supravieț uitor Selim II (r. 1566-1574), unii istorici afirmă că
aceasta a fost începutul declinului otoman. Decadelor următoare nu le-a lipsit de
conquiste, dar autoritatea militară ș i navală a imperiului a început să se slăbească. Conchistările de
Yemen (1567-1570), Cipru (1570), Tunisia (1574), Fez în Maroc (1578), Creta (1669) ș i Podolia
în Ucraina actuală (1672) au fost ultimele încorporări importante în regatul otoman.
În 1683, armata otomană a suferit o înfrângere nefericită la zidurile Vienei ș i cum
consecinț ă, ș i-a pierdut prestigiul militar. În 1699, Imperiul Otoman a fost obligat să ceară
paz în faț a ameninț ării unei invazii colective europene; tratatul de la Karlowitz (1699) a obligat la
turcii să cedeze vaste extensii de teritoriu european Austriei, Poloniei, Rusiei ș i Veneț iei.
Această pierdere de teritoriu a fost un simplu preludiu pentru un lung capitol al unui secol care va veni. Los
tătarii din Crimeea au fost înfrânț i de ruș i în 1783, ceea ce a întrerupt hegemonia imperiului
în regiunea orientală a Mării Negre. Revoluț ia Greacă (1821-1829) a recunoscut independenț a
de Grecia, iar exemplul său a fost urmat de Bulgaria, Serbia, Muntenegru ș i România, care s-au
s-au separat de imperiu la sfârș itul secolului XIX. Egiptul a evitat controlul otoman începând cu decada de
1830 ș i, în cele din urmă, Imperiul Britanic a preluat controlul cinci decenii mai târziu în perioada de
1880. Franț a a ocupat Algeria în 1830 ș i Tunisia în 1881, Libia, ultimul teritoriu african.
controlat de otomani a căzut în faț a Italiei în 1911.

Ultimul conducător autonom otoman care a făcut contribuț ii semnificative la imperii a fost
sultanul Abdul Hamid II (r. 1876-1909), care a preluat sceptrul în mijlocul Primei Ere
Constituț ia Imperiului Otoman (1876-1878; o eră a monarhiei constituț ionale), la care
a pus fin în doar doi ani, reafirmând o monarhie absolută. Hamid a contribuit la
modernizarea Turciei (în special în sectorul educaț iei) ș i a introdus mai multe progrese
tehnologice, cum ar fi înființ area unui sistem feroviar extins, totuș i, continuă să fie
un personaj foarte controversat din cauza participării sale la măcelărirea populaț iei armene locale
(1894-1896; de asemenea cunoscute sub numele de masacrele hamidiene), care sunt adesea văzute ca o
preludiul genocidului armean (1914-1923) care a avut loc mai târziu.

Abdul Hamid a fost depus în 1909 de către Partidul Tinerilor Turci, o miș care politică
naț ionalist ș i secular care a restaurat monarhia constituț ională în imperiu, de asemenea cunoscută
cum ar fi a două ere constituț ionale a Imperiului Otoman (1908-1920). Cu toate acestea, de la
În acel moment, sultanii s-au transformat în simple figuri decorative, iar imperiul a început ...
calea spre propria distrugere. Lovitura finală a imperiului a fost când s-a implicat în Prima
Primul Război Mondial (1914-1918) de partea Puterilor Centrale (Imperiul Austro-Ungar ș i
Germania). Sultanatul a fost distrus de război ș i a încetat să mai existe oficial în 1922.

Ca urmare a războiului, armata greacă a invadat Anatolia, a ocupat Izmire (Smirna)

avansând spre interiorul ț ării. Armata greacă a fost respinsă de naț ionaliș tii turci,
dirijaț i de liderul ș i fondatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal (r. 1923-1938), în timpul
care mai târziu a fost denumită Războiul de Independenț ă al Turciei (r. 1919-1923). Ultimul lider
otoamn, Abdul Mejid II (r. 1922-1924) a servit doar ca calif al islamului (simbolic) în timpul
doi ani, până când Kemal a abolit oficial funcț ia.

Guvernul otoman

DE LA TIMPULUI MURAD I, LIDERUL STATULUI OTOMAN A FOST NUMIT SULTAN, LA

MENUDO COMPRENDIDO CA UN REGE RĂZBOI SINSPIRE RELIGIOS.

Încă din vremea lui Murad I (1362-1389), liderul Statului otoman se numea sultan, adesea
înț eles ca un rege războinic de inspiraț ie religioasă. Titlul de sultan a fost folosit de mai mulț i
monarhi ai lumii islamice în perioada medievală.