Fiziologia aparatului urinar

Rinichii sunt organe fară de care viața

nu este posibilă.
• 1. Organizarea funcţională a rinichiului
• 2. Rolurile rinichiului
• 3. Elementele de structură funcţională renală
• 4. Tipurile de nefroni
• 5. Filtrarea glomerulară
Aparatul excretor este alcătuit din rinichi şi căile urinare (uretere, vezica urinară, uretra).
 Rinichii (latină ren, adjectiv renal; greacă
nephros)
•Rinichii sunt o pereche de organe fiind parte esențială a
aparatului excretor. Este organul de eliminare a
substanţelor toxice din organism, indiferent de originea
lor.
•Почки являются неотъемлемой частью
выделительной системы.
•Rinichiul este un organ exrector şi incretor.
•Почки, являются экскреторным и инкреторным
органом.
 Localizarea rinichilor

La om rinchiul este așezat retroperitoneal de o

parte și alta a coloanei vertebrale, sub
diafragmă, apărat de un strat de grăsime
(adipos). Corespunde vertebrelor T12-L3.
Forma lor este asemănătoare bobului de
fasole, având lungimea de 10 - 12 cm, o
lățime de 5 - 6 cm, grosimea de 3 - 5 cm și
o greutate de 120 - 200 grame, culoare
roşie-brună. Ambii rinichi
sunt înveliți într-o capsulă (Capsula fibrosa), și
împreună cu glandele suprarenale sunt
învelite într-un țesut gras (Capsula
adiposa). Această capsulă adipoasă care
căptușește rinichii, este mai groasă în
regiunea spatelui, rinichii fiind susținuți de
o fascie în formă de sac deschis spre
abdomen, rinichii și suprarenalele fiind în
contact cu organele din abdomen.
 Localizarea rinichilor

Astfel rinichiul stâng vine în contact cu

stomacul, splina, pancreasul, și colonul
descendent, pe când rinichiul drept este
în contact mai ales cu ficatul, colonul
ascendent și duodenul.
Din cauza spațiului redus pe partea
dreaptă rinichiul drept este mai coborât
decât cel stâng.
Fiecare rinichi este irigat separat cu sânge
de arterele renale ce provin din aorta
descendentă (abdominală), iar venele
renale (Vena renalis) transportă sângele
de la rinichi la vena cavă inferioară.
Urina este eliminată prin două uretere în
vezica urinară si apoi prin uretra in
exterior.
Elemente de structură a rinichiului
• Rinichiul prezintă la polul
superior glanda
suprarenală, iar la nivelul
marginii mediale, hilul
renal. Acesta este o zonă
străbătută de elementele
vasculo-nervoase şi bazinet.
Hilul conduce într-o
excavaţie situată în
profunzimea rinichiului
numită sinus renal.
 Elemente de structură a rinichiului
Rinichiul are la exterior o
capsulă renală fibroasă
sub care se află
parenchimul renal ce
delimitează sinusul
renal.
Sinusul conţine grăsime,
vase, nervi şi canale
excretoare renale
(calicele şi pelvisul renal).
 Organizarea funcţională a rinichiului

Cortexul partea externă -

conţine toţi glomerulii renali
Medulara partea internă,
structurată în piramide renale,
orientate cu baza spre cortex şi
vârful la papile, în bazinet.
Bazinetul prezintă calicele mici
calicele mari se continuă cu
ureterul, vezica urinară
Hilul renal locul de trecere pentru
vasele sanguine, limfatice, nervi
şi uretere
Parenchimul renal prezintă 2 zone: medulară
şi corticală.
Medulara este situată central, discontinuă, fiind
formată din mai multe fragmente (piramidele
renale) înconjurate de corticală.
 Structura macroscopică a rinichiului

zona corticală: кора Cortex renalis, zona externă, zona marginală de

culoare roşie brună красно-коричневая, conţine glomerulii nefronilor,
reprezintă stratul de filtrare al rinichilor.

zona medulară мозговая часть: Medulla renalis, zona internă, palidă

бледная, это почечная ткань, prezintă un țesut în interiorul măduvei
rinichiului prevăzut cu hilul renal ворота, locul unde pătrund în rinichi
ureterele мочеточники și vasele de sânge.
Măduva renală este structurată în 10 - 12 piramide делится на 10-12
пирамид cu baza (основание) spre cortex și vârful spre hilul renal (кончик
к почечным воротах) numite piramidele lui Malpighi.
Vârfurile acestor piramide se numesc papile вершины этих пирамид
называются сосочки care se deschid în calicele renale ( которые
открываются в почечные лоханки) care apoi unindu-se formează
bazinetul (чашечки) care se continuă cu ureterul.
 Rolurile rinichiului
• Funcţia lui principală este de producere a
urinii prin care se elimină produsele finale ale
metabolismului ca de exemplu din oxidarea
proteinelor din organism rezultă substanţe
azotate neproteice (uree, acid uric,
creatinină), substanţe în exces şi substanţe
străine.
 Rolurile rinichiului
• Reglează echilibrul acido-bazic în cooperare cu
plămânul şi cu diferitele sisteme tampon din
spaţiul extracelular. Rinichiul menţine
constanţa pH-lui sanguin, care variază foarte
puţin (7,35-7,40) în timp ce pH-ul urinei are
variaţii foarte largi (4,7-8,2).
 Funcţiile rinichiului
• Reglează volumul şi osmolaritatea fluidelor
organice prin procese selective de reabsorbţie
sau secreţie a apei şi a ionilor. Astfel,
constanţa presiunii osmotice a sângelui este
menţinută datorită capacităţii rinichiului de a
elimina apa sau sărurile în exces. Ca urmare,
densitatea urinii va oscila între valorile
extreme 1002 şi 1040, pe când densitatea
plasmei este stabilă la 1027.
 Funcţiile rinichiului
• Menţine concentraţia relativă şi absolută a
constituenţilor normali ai plasmei sanguine,
prin funcţia de retroreabsorbţie selectivă a
substanţelor cu prag de eliminare (glucoză).
 Rinichiul participă în:
• Metabolismul sistemului renin-anghiotenzin şi
kinin –calecrein,
• Renina este o glicoproteină cu greutatea
moleculară de 42000 daltoni
• În plasmă acţionează asupra unei glicoproteine
din fracţiunile α 2 globulinică (formată în ficat),
numită angiotensinogen din care se desprinde
angiotenzina II cu acţiune hipertenzivă şi
eliberatoare de aldosteron.
 Metabolismul sistemului renin-anghiotenzin şi kinin –calecrein

• Ca urmare se produce vazoconstricţia arteriolei aferente şi

scăderea filtrării glomerulare. Adaptarea ratei filtrării
glomerulare, în raport cu capacitatea de reabsorbţie
tubulară, limitează pierderile hidrosaline şi contribuie la
conservarea volumului lichidelor extracelulare.
• Sistemul renină-aldosteron controlează balanţa de sodiu şi
potasiu, volumul sanguin şi tensiunea arterială. Hipovolemia,
hipotensiunea arterială şi hiponatremia stimulează secreţia
de renină care induce creşterea nivelului aldosteronului.
Testarea reninei este utilă în diagnosticul diferenţial al
pacienţilor hipertenzivi, şi cu hiperaldosteronism.
 Renina
• Metoda –imunochimică cu detecţie prin
chemiluminiscenţă (CLIA)
• Valori de referinţă:
• Clinostatism: 1,68-23.94 pg/ml
• Ortostatism: 2,64-27.66 pg/ml.
• Raport aldosteron/renină <20
• Valorile reninei sunt utile pentru decizia clinică de a
recurge la investigaţii imagistice ale vaselor renale.
• Kalekrein –bradikinină are acţiune vasodilatoare şi
intervine în echilibrul hidro-mineral.
 Rol incretor
Rinichiul participă în:
• Biosinteza, reglarea şi secreţia unor hormoni
ca eritropoetina precum şi a urokinazei,
• ca activator al fibrinolizei,
• prostoglandine,
• vitamina D.
 Prostoglandinele
• Prostoglandinele- acţiune inhibitoare asupra
formării reninei. Sunt considerate hormoni cu
efect reglator local. Fiind în zona medulară a
rinichiului, prostoglandinele din seria A şi E
îndeplinesc rol fiziologic de factori antihipertenzivi
în reglarea tensiunii arteriale, alături de sistemul
renină-angiotenzină, vasoconstrictor şi hipertenziv.
• Mai pot interveni în reabsorbţia tubulară a sodiului
şi diverşi alţi agenţi hormonali.
 Autoreglarea funcţiei renale
• Rinichiul are o importantă capacitate de autoreglare care
acţionează în corelaţie cu mecanismele de reglare
neurovegetative şi endocrino-umorale.
• Controlul fiziologic al excreţiei urinare reprezintă un
fenomen complex, în care intervin un mare număr de
factori, care efectuează filtrarea glomerulară şi
reabsorbţia tubulară a apei şi sării. În acest proces de
reglare sunt implicaţi în special tubul proximal şi
segmentul tubular distal. Creşterea concentraţiei
osmolare şi a sodiului activează local, intrarenal, sistemul
renină-angiotensină.
 Reglarea neuro-endocrină
• Mecanismele endocrino-umorale de reglare asigură, în
special, adaptarea funcţiilor tubulare la modificări
cantitative şi calitative ale mediului intern şi sângelui.
• Aldosteronul este principalul hormon care controlează
excreţia şi economisirea sodiului şi potasiului. La nivelul
nefronului acţiunea aldosteronului se exercită asupra
segmentului terminal al nefronului. Aldosteronul activizează
reabsorbţia sodiului şi eliminarea potasiului, prin schimburi
ionice între Na+, pe de o parte, şi K+ şi H+, pe de altă parte.
Aldosteronul stimulează de asemenea eliminările urinare ale
Mg2+, Ca2+, NH4+ şi H+, contribuind astfel la acidifierea urinei.
 Hormonul antidiuretic (ADH)
• Hormonul antidiuretic (ADH), produs de sistemul
hipotalamo-neuro-hipofizar, asigură reabsorbţia
facultativă a apei la nivelul tubului distal şi colector.
ADH-ul acţionează prin creşterea permeabilităţii
pentru apă a tubului distal şi colector, ceea ce
conduce la formarea unei urini cu osmolaritate
ridicată şi volum redus; în absenţa ADH-ului tubul
distal şi colector devin aproape impermeabili pentru
apă şi se elimină urină foarte diluată şi în cantitate
mare.
 Parathormonul (PTH)
• Parathormonul (PTH) acţionează la nivelul
tubului proximal şi distal infuenţând
reabsorbţia sodiului, calciului şi fosfatului.
Reabsorbţia calciului este stimulată, pe când a
sodiului şi fosfatului este diminuată.
• Alţi agenţi umorali pot influenţa, de
asemenea, activitatea nefronului. Există aşa –
zişii „hormoni tisulari" care au acţiune asupra
circulaţiei intrarenale şi a tubilor.
• Diverşi alţi factori hormonali pot interveni în
reabsorbţia tubulară a sodiului. Astfel,
cortizolul, estrogenii, somatotropina şi insulina
pot mări reabsorbţia sodiului, în timp ce
glucagonul şi progesteronul o pot diminua.
• Rinichiul lucrează fără întrerupere, însă nu integral
dar pe părţi. Tot sîngele din organism timp de 5 min
trece prin rinichi. Prin ambii rinichi timp de un
minut trece 1000-1300 ml sînge.

• O particularitate a rinichiului la nou-născuţi este

funcţia de filtrare joasă şi funcţia tubului urinifer nu
este dezvoltată şi deaceea urina va fi mai
concentrată.
Elemente de structură funcţională renală
 Structura microscopică a rinichiului

• Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este

nephronul.

• Fiecare om are circa 2 milioane de nefroni unde

se formează urina.
• Fiecare rinichi conţine 1 mil de nefroni.
• Nefronul este alcătuit din glomerul și Tubii
uriniferi (alcătuit din tubul proximal, ansa lui
Henle, tubul distal).
 Nefronul
• Glomerulusul (împletitura de capilare
aproximativ 50 capilare- unde se produce
filtrarea urinei primare. Lungimea unui nefron
este în medie de 15 mm, deci întinderea totală
a nefronilor într-un rinichi este de 15 km şi timp
de 24 ore formează 200 l de urină primară.

• În cortex sunt situaţi cea mai mare parte de

glomeruli.
 Nefronul
• Glomerulul este acoperit de o capsulă numită: CAPSULA
BOWMANN care prezintă partea dilatată şi înfundată a
tubului. Are o dimensiune de aproximativ 200 μm.

• CORPUSCULUL MALPIGHI sau corpul renal : este alcatuit

din glomerulul renal şi capsula BOWMANN Este localizat
in corticală
• Presiunea sîngelui din glomerul produce filtrarea
plasmei în CAPSULA BOWMANN, si de aici ajunge in
TUBUL PROXIMAL
 Nefronul
• 1/10 din glomeruli se găsesc la hotarul dintre
stratul cortical şi medular. Ei sunt mai mari
decît alţi glomeruli şi se numesc
juxtamedulari (lîngă) .
 TUBII URINIFERI
Почечные канальцы
• TUBUL URINIFER situat în stratul medular: Este
alcatuit din 3 segmente:
• tubul proximal (T.P.)
• ansa HENLE (A.H.)
• tubul contort distal (T.C.P)
• TUBUL PROXIMAL: are o lungime de
aproximativ 14 - 24 mm şi un diametru de
aproximativ 55μm
• este format dintr-un singur strat de celule,
aşezate pe o membrana bazala preluata din
zona CAPSULEI BOWMAN (celule cilindrice)
intervine în reabsorbția activă a H2O, Na, Cl,
glc, aa, vitamine.
 TUBUL URINIFER
Почечные канальцы
• b)ANSA HENLE -are forma de tub în U
• -ram descendent нисходящ:
• -ram ascendent: восходящей
• c) TUBUL CONTORT DISTAL дистальный отдел
este acoperit cu epiteliu cubic.
 Почечные канальцы
• În tubii uriniferi are loc reabsorbţia
substanţelor din urina primară de către
epiteliu renal.
Schema microscopică a rinichiului
 Formarea urinei

• Urina este produsă de către rinichi din plasma

sângelui.
• În fiecare minut prin rinichi trece 1/4 din volumul
total al sângelui.
 Formarea urinei
• Principala funcţie a rinichiului este de formare
a urinii şi ea este realizată în trei etape:
• Filtrarea glomerulară,
• Reabsorbţia tubulară
• Secreţia tubulară.
 Formarea urinii
• Filtrarea şi difuzia
• Este efectuată de celulele
endoteliale ale capilarelor
glomerulare,
• de celulele epiteliale ale
membranei interioare ale
capsulei BOWMANN şi
membrana bazală situată
între ele
• formând împreună filtrul
renal.
Схема клубочковой мембраны и ее трех слоев (модиф. по Руйе).
• Membrana bazală este alcătuită din 3
straturi şi conţine fenestraţii cu diametrul
70000D.
• Ea deasemenea îndeplineşte funcţie de
suport pentru capilarele glomerulare,
protejîndule de hiperextenzie care se
produce la presiunea intracapilară
ridicată.
 Первичная моча
Фильтрация и диффузия
• Prin filtrul renal în tubii
renali trece apa care
conţine proteine,
elemente minerale,
electroliţi, glucoza şi
alte substanţe. Mm ale
acestor substanţe este
mai mică decât porii
membranei bazale
(70000 D).
 Formarea urinei
• Trecerea moleculelor
prin membrană asigură
filtrarea (sub acţiunea
presiunii mecanice) şi
difuzia, care depind de
diferită concentrare a
moleculelor din ambele
părţi ale membranei.
 Filtrarea glomerulară
este un proces influienţat de forţele fizice,
şi constă în trecerea unei părţi din sânge prin membrana filtrantă
glomerulară.
Membrana are permeabilitate selectivă în funcţie de greutatea
moleculară, încărcarea electrică şi forma moleculelor.
Lichidul care filtrează prin membrană se numeşte filtrat glomerular. Acesta
nu conţine decât o cantitate infimă de proteine şi de aceea se poate
spune că filtratul glomerular este o plasmă deproteinizată.
Cantitatea de filtrat al rinichilor pe minut este de 125ml, ceea ce înseamnă
că în 24 ore filtrează 180 litri. Din această cantitate 99% este reabsorbită
de tubii uriniferi iar restul este eliminată sub formă de urină.
 Первичная моча
• Difuzia este mai intensă decît
procesele de filtrare şi o
depăşeşte de 3,3 ori.
• La trecerea moleculelor prin
filtrul glomerular are importanţă
• Dimensiunile porilor membranei,
• Dimensiunile moleculelor
substanţelor,
• Încărcătura electrică a moleculei
şi a încărcăturii negative a filtrului
• Presiunea de filtrare,
• Viteza afluxului sanguin.
 Formarea urinei
• Filtratul glomerular (urina
primară)
• ultrafiltrat de plasmă, cu o
compoziţie asemănătoare
cu cea a plasmei, dar fără
proteine plasmatice,

• Densitatea relativă a urinei

primare este de 1010,
pH7,4, vâscozitatea 1,02.
• Concluzie
• prin structura sa, membrana filtrantă este o
“sită” care permite filtrarea unei mari cantităţi
de fluid şi a micromoleculelor din plasmă (de
sute de ori mai mult decât capilarele normale)
• prin încărcare negativă ↑, membrana filtrantă
este o “barieră” în faţa filtrării proteinelor
plasmatice,
 Viteza de filtrare glomerulară
• Procesul de filtare a
urinii depinde de
viteza de filtrare
glomerulară (VFG) –
volumul urinii
primare formată în
rinichi într-un volum
de timp.
 Viteza de filtrare glomerulară

• VFG depinde de
următorii factori:
• 1. de volumul sanguin
care trece prin cortex
într-o unitate de timp;
• 2. presiunea de filtrare;
• 3. suprafaţa de filtrare;
• 4. numărul de nefroni
care funcţionează.
 Viteza de filtrare glomerulară

VFG în condiţii fiziologice este stabilă.

la bărbaţi este de 125 ml/ min la femei 110ml/
min.
• Procesul filtrării glomerulare este rezultatul
presiunii efective de filtrare care rezultă din
suma presiunilor de sens opus care se exercită
la acest nivel. Astfel, presiunea hidrostatică din
capilarele glomerulare determină filtrarea, iar
presiunea coloidosmotică (oncotică) dată de
proteinele plasmatice şi presiunea din capsula
Bowmann din exteriorul capilarelor se opun
filtrarii.
 Presiunea de filtrare

• PF reprezintă presiunea care forţează lichidele

să traverseze membrana glomerulară şi rezultă
din interacţiunea conjugată a celor trei
presiuni: capilară intraglomerulară (PG),
oncotică (PO), şi din capsula Bowmann (PC) la
care se adaugă şi presiune intratubulară.
 Reasorbţia tubulară
• Reasorbţia tubulară reprezintă procesul prin
care anumite substanţe utile sunt recuperate
prin reabsorbţie.
• Este facilitată de prezenţa microvililor şi a
depozitelor de ATP.
 Реабсорбция
• Urina primară părăsește corpusculul renal,
ajungând în porțiunea tubului proximal, apoi
ansa lui Henle și tubul contort distal
unde se realizează reabsorbţia tubulară.
 Reabsorbţia tubulară
• În tubii renali are loc reasorbţia datorită
activităţii înalte ale epiteliului renal.
Reabsorbţia se realizează datorită că în
celulele epiteliale sunt “cărăuşi” care transferă
anumite substanţe prin celula tubulară de la
polul urinar spre cel vascular şi invers. Acest
trasport se efectuează prin intermediulul unui
sistem de pompă aspiratoare-respingătoare.
• La nivelul polului apical al celulelor tubulare proximale, există
nişte proteine (carrier) numite "ping-pong" care funcţionază
numai în prezenţa gradientului de Na. Acestea îşi modifică
conformaţia dacă pe ele se fixează concomitent ionul de Na şi
molecula de glucoză sau aminoacid. Se observă că glucoza şi
aminoacizii trec din urina primară în celulele tubulare, transport
activ secundar.
La polul apical mai există o proteină numită antiport, care
permite eliminarea în urină a ionului de H dacă intră concomitent
ionul de Na. Intrarea ionului de Na este facilitată de pompa ionică
de la polul laterobazal, care scoate 3 Na şi întroduce 2 K.
 Reabsorbţia tubulară

• Reabsorbţia tubulară
este procesul de
reabsorbţie a apei şi
substanţelor filtrate în
glomerul.
• În dependenţă de
structura tubilor renali
deosebim reabsorbţie
proximală şi distală.
 Reabsorbţia tubulară
• Activitatea tubulară are
la bază două tipuri de
mecanisme de
transport: activ
(secundară) şi pasiv
(primară).
 Reabsorbţia tubulară
• Transpotrul pasiv se face prin difuziune (pe
baza gradientelor electric, chimic) şi osmoză,
nefiind limitat de o capacitate maximă de
transport pasiv se reabsorb ¾ -4/5 apa, ureea,
clorul şi parţial sodiu (la polul luminal trece
pasiv datorită gradientului de concentraţie).
 Transportul activ
• Transportul activ se face cu consum de energie
(ATP) şi împotriva gradientelor. Datorită nevoilor
energetice, transportul activ este limitat în timp. Se
reasorb astfel numai substanţele utile, în funcţie de
necesităţile organismului şi de debitul lor de filtrare.
Prin transport activ se reabsorb glucoza (100%),
aminoacizii (100%), unele vitamine, fosfaţi, sulfaţi,
sodiu (din celule în spaţiul intercelular), acidul uric,
calciu, magneziu, acidul lactic.
 Transportul activ
• O caracteristică a substanţelor reаsorbite activ
este existenţa aşa-numitului “prag de
eliminare”-este aşa o concentraţie sanguină şi
a urinii primare a substanţei respective, sub
care nu se mai reabsoarbe şi are loc
eliminarea sa prin urină.
 Transportul activ
• Exemplu de substanţă cu prag de eliminare
este glucoza, care nu trece în urină decît după
ce concentraţia sanguină depăşeşte 10
mmol/l. În această categorie de substanţe mai
fac parte şi aminoacizii, ionii de Na şi K.
 Reabsorbţia tubulară

• Există substanţe care nu sunt reabsorbite în

tub nici activ, nici pasiv, şi care nu au prag de
eliminare. Ele sunt doar filtrate aşa cum este
creatinina ce nu apare în lichidul de
reabsorbţie.
 Reabsorbţia tubulară
• În primul segment,
tubul contort proximal
se reabsoarbe cea mai
mare parte din filtratul
glomerular: apa 2/3,
Na, Ca, K, glucoza,
aminoacizii, ureea,
fosfaţii, bicarbonaţii.
 Reabsorbţia tubulară
• Segmentul descendent şi
ascendent al ansei Henle asigură
procesul de concentrare a urinii.
Aici se absoarbe apa, sodiul,
bicarbonaţii. Tubul contort distal
definitivează procesul de diluţie
şi concentrare a urinei.
• Ansa Henle îndeplinește funcția
de concentrare și diluție a urinii.
• Reabsorbția distală determină
compoziția urinei și capacitatea
rinichiului de a elimina urină
concentrată.
• Reabsorbţia depinde de mulţi factori externi şi
interni:
Temperatura aerului,
• Volumul de lichid consumat,
• Efortul fizic
• Frisoanele,
• Hemoragiile.
 Secreţia tubulară
канальцевая секреция
• Secreţia tubulară se numeşte producerea la
nivelul tubilor a substanţelor ce apar în urină,
fără ca ele să fi existat în ultrafiltratul
glomerular (amoniacul) ca exemplu, şi
transportul unor substanţe direct din plasmă
cum ar fi secreţia ionilor de K, H, acizii organici
şi substanţele străine nimerite în organism.
 Urina finală

• Urina conține apă, produse metabolice,

electroliți, microelemente, hormoni, vitamine,
celule epiteliale, leucocite, săruri, mucozități.