Tema 5:

FIZIOLOGIA
SISTEMULUI
RESPIRATOR
Рис. 11. Органы дыхания
2 3 млекопитающих:
1 4 1 – лёгкое;
2 – трахея;
5 3 – главный бронх;
4 – кровеносные сосуды;
5 – бронхиолы;
6 – альвеола.

6
 Unităţi de conţinut

Evoluţia tipurilor de respiraţie;

Ventilaţia pulmonară;
Reglarea neuro-umorală a respiraţiei;
Respiraţia în diferite condiţii.
Termeni-cheie: respiraţia, plămâni, ventilaţia
pulmonară.
 Obiective de referinţă

- Să modeleze cutia toracică – Modelul Donders;

- Să înregistreze mişcările respiratorii;
- Să studieze capacitatea vitală a plămânilor şi indicii
ei.
- Influenţa lucrului fizic asupra capacităţii vitale.
Structura sistemului respirator
Sistemul respirator se compune din: cai aeriene si plamani.
Însemnătatea respiraţiei pentru organism.
Respiraţia pulmonară (externă).

Respiraţia – funcţia pin care se

asigură continuu şi adecvat aportul
de O, din aerul atmosferic pînă la
nivelul celulelor care îl utilizează şi
circulaţia în sens invers a CO2,
produs al metabolismului celular.
 Respiraţia omului şi animalelor superioare
cuprinde următoarele procese:
Respiraţia externă (ventilaţia Orificii nazale
pulmonară) - schimbul de aer
dintre mediul extern şi alveolele Plămîni
plămînilor.
Plămîni

Difuziunea gazelor în plămîni – Sînge

schimbul de gaze între aerul
alveolar şi sîngele care circulă prin
capilarele pulmonare.
Transportul gazelor de către
sînge.
Difuziunea gazelor în ţesuturi –
schimbul de gaze dintre sînge şi
 Modificări în compoziţia aerului
inspirat şi expirat
Componente Inspirat Alveolar Expirat
le aerului
O2 20,95 13,80 16,40

CO2 0,04 5,50 4,00

N2 79,01 80,70 79,60
H2O(g) variabil saturat saturat
Temperatura atmosferică corporală corporală
 Mecanismul inspiraţiei şi expiraţiei.

Inspiraţie Expiraţie

Forma cutiei toracice în Poziţia coastelor în actul

actul de inspiraţie (a) şi de inspiraţie şi expiraţie.
expiraţie (b).
 Modificarea peretelui anterior al corpului în actul
respiraţiei
Inspiraţia este un act motor activ.
Muşchii implicaţi: intercos
tali externi, supracostali şi a
diafragmei.
În inspiraţia forţată: muşchii
mici pectorali, sternocleidomastoidieni,
din-ţaţi etc.
Expiraţia este un proces pasiv.

În expiraţia forţată se adaugă

contracţia muşchilor oblici
intercostali, muşchilor dinţaţi
inferiori, posteriori, muşchilor
abdominali.
• Pentru mişcările respiratorii este caracteristică ciclicitatea.
Durata ciclului este de ~ 3 sec (1 sec – inspiraţia şi 2 sec –
expiraţia).
• Frecvenţa medie a mişcărilor respiratorii este de 14-18
respiraţii/minut.
• Frecvenţa respiratorie depinde de:
- vârstă (la nou născut ~ 60 respir/min);
- sex (bărbaţi -14-16 respir/min; femei 16-18
respir/min);
- temperatura mediului (t+ mari – accelerată; t- -
diminuată);
- efort fizic (în efort fizic intens FR creşte – peste 60
respir/min).
 Pneumotoraxul
• La perforarea peretelui cutiei toracice (în traumatisme sau în
timpul operaţiilor intratoracice) aerul pătrunde în spaţiul
interpleural şi provoacă colabarea plămînilor. În astfel de condiţii o
mare parte din aerul ce se află în plămîni este expulzată prin căile
respiratorii. În stare de colabare volumul plămînilor prezintă doar
1/3 din capacitatea cutiei toracice. Deermetizarea cavităţii
pleurale se numeşte pneumotorax.
• Un pneumotorax unilateral se aplică uneori bolnavilor de
tuberculoză, pentru a suspenda mişcările de respiraţie ale
plămînului afectat în scopul accelerării proceselor de cicatrizare.
Peste un timp oarecare aerul din cavitatea pleurală se resoarbe şi
plămînul se reexpansionează. De aceea pentru menţinerea
pneumatoraxului este necesară întroducerea repetată a aerului în
cavitatea pleurală.
• În pneumotoraxul bilateral total, cînd sunt excluşi din respiraţie
ambii plămîni, survine moartea în rezultatul asfixiei.
Difuziunea gazelor în plămîni.
Difuziunea gazelor
respiratorii (O2, CO2) la
nivelul pulmonar se
efectuează pe baza unor
legi fizice, a unor
mecanisme fiziologice şi a
proprietăţilor mem-
branelor alveolo-capilare
şi celulare.

Ultrastructura
membranei respiratorii
(secţiune transversală)
 Schimbul gazos
pulmonar se
realizează
datorită diferenţei
presiunilor
parţiale ale O2 şi
CO2 în cele două
medii separate de
membrana alveolo-
capilară: aerul
alveolar şi sîngele
din capilarele
pulmonare.
Shimbul de gaze la nivelul pulmonar
şi ţesuturi
• Gradientul de presiune redus între cele două medii
7mmHg este suficient, datorită faptului că coeficientul de
solubilitate al CO2 este de 20 ori mai mare comparativ cu
cel al O2, şi viteza de difuziune de 25 ori superioară
acestuia.
• Oxigenarea sîngelui din capilarele pulmonare se numeşte
– hematoză pulmonară.
• Cu toate că sîngele străbate foarte repede capilarele
pulmonare, schimbul gazos este posibil, datorită suprafeţei
mari de contact, stratului de sînge foarte subţire şi
grosimii minimale a membranei alveolo-capilare.
Transportul gazelor de către sînge. Formele sub
care sînt transportate gazele spre ţesuturi şi de la
ţesuturi spre plămîni.
Transportul
sangvin al
O2 se
realizează sub
formă
dizolvată în
plasmă 1%
şi restul sub
forma unei
combinaţii
labile HbO2
– oxihemo-
globină (Hb +
O2 → HbO2).
 Difuziunea gazelor prin ţesuturi
Metabolismul gazos la
nivelul tisular la fel ca
şi nivelul pulmonar, se
realizează datorită
difuziunii, cauzate de
diferenţa dintre
presiunea gazelor din
sînge şi ţesuturi . La
nivelul capilarelor
tisulare, sîngele arterial
cedează O2 necesar
activităţii celulare şi se
încarcă cu CO2 rezultat
din metabolismul
celular.
 Disocierea HbO2 depinde de mai
mulţi factori:

• presiunea parţială a O2 şi CO2,

• temperatură,
• pH etc.

În lichidul interstiţial presiunea parţială a O2 este de

aproximativ 40 mmHg, iar în sîngele capilar de 97 mmHg,
acest gradient de presiune favorizează disocierea HbO2.
Capacitatea CO2 de a intensifica disocierea
oxihemoglobinei în ţesuturile cu activitate intensă se datoreşte
generării şi acumulării locale de acid carbonic, care scade pH-
ul tisular, şi, consecutiv, afinitatea Hb pentru O2.
Creşterea temperaturii scade capacitatea Hb de a fixa O2,
favorizînd disocierea HbO2.
 Tipurile de respiraţie. Capacitatea vitală a
plămînilor (CVP)
Tipuri de respiraţie:
• respiraţie de tip costal sau toracică - se realizează mai ales
pe contul muşchilor intercostali;
• respiraţie de tip diafragmal sau abdominală – se
realiazează pe contul muşchiului diafragmal;
• mixtă.
 Capacitatea vitală a plămînilor (CVP) la bărbat
constituie 3,5-4,8 l, iar la femei 3,0-3,5 l.
Capacitate Volum respirator inspiraţie
500ml normală
vitală Volum inspiraţie
pulmonară complimentar forţată
1000-1500ml
Capacitate ≈
Volum de expiraţie forţată
pulmonară 3500ml rezervă
totală 1000-1500ml

≈
5000ml

Volum rezidual 1000- aer care rămîne

în plămîni
1500ml
 Reglarea nervoasă şi umorală a respiraţiei.
Reflexele respiratorii de protecţie.

Respiraţia este un act fiziologic reglat şi adaptat la

nevoile organismului.
Mecanismele care asigură adaptarea respiraţiei la
nevoile metabolice ale organismului sînt nervoase şi umorale.
Reglarea nervoasă a respiraţiei
 Funcţia respiratorie este influenţată şi de hipotalamus, sistemul
limbic şi scoarţa cerebrală.

• Hipotalamusul realizează integrarea funcţiei respiratorii cu ritmul

cardiac în procesele de termoreglare şi în efort.
• Sistemul limbic influenţează activitatea respiratorie în unele stări
comportamentale.
• Scoarţa cerebrală poate modifica voluntar respiraţia pe perioade
scurte de timp.
• Reglarea voluntară a respiraţiei are un rol deosebit în realizarea
unor activităţi specifice umane: vorbit, cîntat vocal şi la
instrumente de suflat, scufundare etc., în care respiraţia este
controlată predominant de scoarţă.
• Dacă unui om hipnotizat i se sugerează, că el execută o muncă
fizică grea, respiraţia lui şi schimbul gazos se intensifică, deşi omul
continuă să se afle într-o stare de repaus fizic total.
 Reflexele respiratorii de protecţie
Strănutul, tusa, uneori spasmul glotei reprezintă reflexele
respiratorii de protecţie.

• Strănutul şi tusa apar în excitarea căilor respiratorii cu mucusul şi

praful, acumulaţi în ele, precum şi cu excitanţii chimici şi corpurile
străine, ce au nimerit în aceste căi.
• Strănutul e provocat prin excitarea mucoasei nazale şi prin
excitarea terminaţiilor senzitive ale nervului trigemen situate în ea.
• Tusa apare la excitarea laringelui, traheii şi bronhiilor. În deosebi e
sensibilă regiunea bifurcaţiei traheii.
• Tusa şi strănutul încep prin apariţia unei inspiraţii profunde. Apoi
urmează spasmul coardelor vocale, închiderea glotei şi contracţia
simultană şi bruscă a muşchilor, care asigură expiraţia forţată. Ca
urmare presiunea aerului în alveole, bronhii şi trahee creşte imediat,
deschiderea următoare a glotei duce la expulzarea bruscă a aerului
din plămîni în căile respiratorii superioare şi afară prin cavitatea
nazală la strănut sau prin cavitatea bucală la tuse. Praful, mucusul,
corpurile străine, antrenate în curentul de aer, sînt expulzate din
plămîni şi căile respiratorii.
• Expunerea puternică a receptorilor laringelui, care apare,
de exemplu, la inspiraţia bruscă a vaporilor de amoniac,
clor, anhidrida sulfurică, fumului de ţigară şi altor
substanţe iritante în concentraţii mari, provoacă spasmul
reflex al glotei, iar uneori şi al musculaturii bronhiilor,
însoţit de reţinerea reflexă de scurtă durată a respiraţiei.
• Sughiţul - contracţie bruscă a diafragmei. Prin
inspiraţia abruptă de aer, glota se închide, iar aerul nu
mai poate ajunge în plâmîni.
 • În timpul somnului prin plămmîni trec
5 l de aer pe minut,
în poziţia aşezată – 6 l,
iar în timpul alunecării pe patine – pînă la 20 l şi mai
mult.
• Frecvenţa mişcărilor respiratorii, în stare de repaus, este de 16
respiraţii/minut la bărbat şi 18 respiraţii/minut la femeie. La oamenii
antrenaţi mişcările respiratorii sînt mai rare – 7-8 pe minut.
• În travaliul muscular frecvenţa respiraţiei sporeşte de 2-3 ori.
Frecvenţa respiraţiei depinde şi de temperatura mediului ambiant, şi
de randamentul muncii intelectuale.

• Intensitatea respiraţiei depinde de procesele oxidative: amplituda şi

frecvenţa mişcărilor respiratorii se reduc în stare de repaus şi se
măresc în timpul activităţii musculare, cu atît mai mult, cu cît acesta e
mai intensă. În caz de activitate musculară intensă volumul ventilaţiei
pulmonare la oamenii antrenaţi creşte pînă la 50 şi pînă la 100 l pe
minut.

• În repaus un om consumă pe minut 250-300ml de oxigen, iar în

timpul lucrului el poate consuma 4500-5000ml. Transportul cantităţii
mari de oxigen este posibil datorită faptului că în timpul lucrului
volumul sistolic se poate mări de 3 ori (de la 70 pînă la 200ml), iar
frecvenţa contracţiilor cardiace de 2-3ori (de la 70 pînă la 150-200 de
contracţii pe minut).
 Respiraţia periodică
• În cazul aprovizionării insuficiente a centrului respirator cu
oxigen apare uneori respiraţie periodică sau respiraţia
Cheyne-Stokes – mişcările respiratrii alternează cu pauze de
5-20 secunde şi mai mult. După pauză apar mai întîi mişcări
respiratorii slabe, care apoi devin mai profunde. Ajungînd la
maximum, ele slăbesc treptat, dar repede şi încetează cu totul;
după o nouă pauză ciclul se repetă. Un asemenea ciclu
durează circa 30-60 secunde.
• Dispnee – setea de aer, este o senzaţie de nelinişte
asociată cu incapacitatea unei persoane de a ventila
suficient aer pentru a satisface necesităţile organismului.
• Dispnee emoţională (neurogenică) – exemplu – dacă o
persoană îşi concentrează atenţia asupra respiraţiei, se
poate observa că ea începe să devină mai profundă.
Această senzaţie este şi mai puternică la persoane care
trăiesc cu teama permanentă că nu au aer destul, mai ales
cînd pătrund într-o cameră mică sau aglomerată.
Hipobaria
• Dereglări patologice ale respiraţiei au loc atunci, cînd omul se
află în condiţii hipobarice. La înălţimea de 4000-6000 metri
pot apare simptomele bolii de altitudine, care se caracterizează
printr-un şir de semne ale insuficienţei de oxigen – hipoxie.

• În hipoxie se constată: observă dereglări ale respiraţiei şi

circulaţiei sangvine şi alte stări ale SNC, care este extrem de
sensibil la insuficienţa de oxigen.
•
• La înălţimi mari organismul suferă nu numai de
insuficienţa oxigenului, ci şi de insuficienţa bioxidului de
carbon în sînge şi ţesuturi – hipocapnie.
Respiraţia în hiperbarie (la adîncimi) şi
hipobarie ( la înălţimi).
 Aflarea îndelungată la înălţimi mari (traiul în regiunile
alpine) provoacă aclimatizarea la presiunea parţială
scăzută a oxigenului. Ea este condiţionată de o serie de
factori:
• mărirea numărului de eritrocite din sînge şi ca urmare
mărirea capacităţii oxigenice a sîngelui;
• intensificarea ventilaţiei pulmonare;
• reducerea sensibilităţii ţesuturilor organismului, în special a
SNC, la insuficienţa de oxigen.
Forme de hipoxie
• Hipoxia - aprovizionarea insuficientă a ţesuturilor cu oxigen.
Se deosebesc 4 forme de hipoxie:
• Hipoxia hipoxemică este condiţionată de pătrunderea unei cantităţi
insuficiente de oxigen din aerul alveolar în sînge. Ea apare: cînd
presiunea parţială a oxigenului din aerul inspirat este scăzută – la
altitudini înalte, în cazul respiraţiei cu amestecuri artificiale de gaze
sau în timpul aflării într-un spaţiu închis; în caz de ventilaţie
pulmonară insuficientă – în urma obturării căilor respiratorii,
asteniei muşchilor respiratori, în pneumotorax etc.; cînd sîngele
este suficient saturat cu oxigen din cauza înrăutăţirii difuziunii
gazelor prin membrana alveolară, spasmul bronhiolelor, umplerii
alveolelor cu lichid – în timpul edemului pulmonar şi pneumoniei,
cînd omul se îneacă; în unele leziuni ale valvulelor cardiace sau al
vaselor sangvine mari.
• Hipoxia anemică este determinată de scăderea capacităţii
sîngelui de a fixa oxigenul, ce apare în urma scăderii
conţinutului de Hb în sînge în anemii, intoxicaţii cu nitraţi,
ferocianuri etc.
• Hipoxia circulatorie apare în urma încetinirii circulaţiei
sangvine în capilare, în insuficienţa circulaţiei generale – în
boli cardiovasculare.
• Hipoxia histotoxică apare în urma asigurării insuficiente a
ţesuturilor cu oxigen – în cazul inactivării enzimelor
oxidative ale ţesuturilor – în intoxicaţiile acestora cu
cianuri.

Din formele descrise numai hipoxemia se întîlneşte în

caz de hipobarie, se poate constata la oamenii sănătoşi;
celelalte forme de hipoxie – fenomene patologice.
Respiraţia în hiperbarie.
Boala de cheson.
Patologii pulmonare
Modificări pulmonare ce apar în pneumonie şi
emfizem
Efectul pneumoniei asupra saturaţiei
sângelui arterial cu oxigen
 (стаж - 5 лет)
лет)

(стаж – 25-
25-30 лет)
лет)
VĂ mulȚumesc
pentru atenȚie