CURSUL NR.

3
 CAP. 4. MODALITĂŢI DE ACHIZIŢIE A
DATELOR
• Achiziţia datelor este procesul de
convertire a acestora din forma în
care se prezintă iniţial în forma care
poate fi utilizată de GIS.
• Deoarece datele spaţiale pot fi obţinute
dintr-o foarte mare varietate de surse,
trebuie făcută o diferenţiere între
achiziţia datelor noi şi a celor existente.
• Achiziţia datelor noi se poate face cu:
– aparate de măsură (cum ar fi staţia totală –
pentru date ce provin din măsurătorile de
teren);
– metode fotogrammetrice (bazate pe
interpretarea fotografiilor aeriene);
– GPS (Global Positioning System);
– radarul subteran (când poziţia obiectelor
subpământene este necunoscută);
– metode de scanare cu laser (realizează
numai modele digitale ale terenului);
– camera de luat vederi.
• Achiziţia datelor existente se poate face
cu:
– digitizorul (pentru hărţi, planuri etc.);
– scannerul (pentru fotografii, imagini
satelitare, desene etc.);
– manual (prin introducerea
coordonatelor).
• Cele mai folosite surse de date spaţiale
sunt:
– hărţile existente,
– imaginile satelitare şi
– fotografiile aeriene.
• Produsele GIS dispun de capacitatea de
prelucrare a datelor provenite de la
diverse echipamente periferice (scanner,
digitizor, modem, staţie totală, receptor
GPS) şi permit descărcarea automată a
datelor din carnetele electronice de teren
ale staţiilor totale.
• Sursele de date descriptive (atribute)
pot fi:
– analogice (cartoteci, notiţe, acte etc.)
sau
– digitale (baze de date, sisteme
informaţionale, fişiere, tabele etc.).
• De menţionat că datele noi se pot
introduce direct în GIS.
• Datele existente trebuie verificate şi
actualizate înainte de a fi introduse în GIS.
• Calitatea datelor trebuie verificată permanent.
Acestea trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele
aplicaţiilor, ele influenţând decisiv eficienţa utilizării
GIS. Calitatea datelor este influenţată de:
– provenienţă (operatorul ce achiziţionează datele,
sursa etc.);
– caracteristicile datelor (structura datelor, precizia
lor, consistenţa etc.);
– întreţinerea datelor (actualizare, eventuale regrupări
etc.);
– accesibilitatea (securitatea datelor, drepturile de
licenţă etc.);
– dreptul de modificare a datelor.
• Digitizarea
• Digitizarea este procesul de convertire a
obiectelor geografice (geodezice) ale unei
hărţi într-un şir de coordonate carteziene
(x,y) stocate într-un format digital.
• Digitizarea implică urmărirea, respectiv
parcurgerea manuală a tuturor obiectelor de pe
hartă care trebuie descompuse în elementele
lor componente: puncte, arce şi poligoane.
• Cele trei tipuri de componente astfel parcurse
sunt convertite în şiruri de coordonate x,y.
• Prin digitizare, la fiecare intersecţie de arce se
poate crea câte un nod (punct) sau, prin
ignorarea intersecţiilor, se poate opta pentru
introducerea de arce mai lungi. Ambele căi sunt
acceptabile şi implică modalităţi diferite de
digitizare:
– digitizare spaghetti (un arc lung) –
ignorarea intersecţiilor şi digitizarea
conturului ca un arc lung;
– digitizarea discretă (succesiuni de arce mai
scurte) – crearea unei serii de arce conectate
prin digitizarea fiecărei intersecţii.
• În cazul digitizării spaghetti, intersecţiile nu
sunt explicit identificate, fiecare arc
tratându-se separat, indiferent de celelalte
arce prezente în zonă.
• De aceea, setul de arce se suprapune
căpătând formă de spaghetti (de aici şi
denumirea).
• Această metodă este de obicei folosită pentru a
digitiza cu precădere arcele drepte.
• Pentru alte obiecte (drumuri, ape etc.) este de
preferat digitizarea discretă. Aceasta descrie
mai precis forma obiectelor.
• Punctele geografice de control (tic-urile)
reprezintă puncte de referinţă, identificate prin
locaţii cunoscute de pe suprafaţa Pământului.
• Ele permit tuturor obiectelor dintr-un strat să fie
înregistrate într-un sistem de coordonate
comun.
• Digitizarea/vectorizarea cu acurateţe a acestor
puncte permite preluarea cu precizie a tuturor
celorlalte date de pe planul cadastral.
• Trebuie digitizate/vectorizare cel puţin patru
puncte geografice de control pentru a asigura
înregistrarea corectă a unui strat.
– Dispozitivul prin intermediul căruia se
realizează digitizarea se numeşte digitizor.
– Cel mai simplu digitizor (figura 2.15) constă
dintr-o reţea grilă foarte fină de conductori,
înglobată în suprafaţa unei mese (pe care se
aşează harta) şi un dispozitiv asemănător
unui mouse ce este echipat cu un cursor (cu
fire reticulare) şi taste funcţionale.
– Locaţia cursorului este determinată cu
ajutorul intersecţiilor reţelei grilă de
conductori şi transmisă calculatorului sub
forma unor coordonate x,y.
– Tastele realizează diverse funcţii cum ar fi:
• marcarea începutului unui arc,
• selectarea unui arc,
• stergerea unui arc,
• înregistrarea coordonatelor x,y ale unui
punct etc.
• Scanarea-vectorizarea
• Scanarea-vectorizarea constă în scanarea
unor imagini raster şi apoi transformarea
acestora în imagini vectoriale folosind
programe speciale de conversie.
• Metoda nu necesită echipamente scumpe,
putându-se folosi chiar şi scannere alb-negru
care sunt relativ ieftine.
• În momentul iniţierii scanării (dar şi ulterior, la
folosirea imaginilor rezultate în procesele şi
aplicaţiile GIS) trebuie să se asigure controlul
următorilor parametri:
1. formatul suportului, prin corelarea formatului
hârtiei/suportului cu cel al scannerului
(complicaţii apar doar atunci când foaia de
plan este mai mare decât zona accesibilă
direct aparatului, caz în care se recurge,
eventual, la divizarea manuală/automată a
hărţii/planului sursă în vederea scanării
fragmentate şi a reunirii ulterioare a imaginilor
zonale);
2. rezoluţia, prin care se stabileşte densitatea
pixelilor folosiţi la copierea/redarea entităţilor
de pe hârtia sursă. O rezoluţie de 300 dpi
înseamnă că pe o lungime de un inch
scannerul efectuează 300 de citiri
consecutive. Cu cât se va alege o rezoluţie
de scanare mai mare, cu atât imaginea raster
obţinută este mai fidelă, iar fişierul imagine mai
voluminos, necesitând mai mult spaţiu de
stocare.
În general, rezoluţia scanării se exprimă pe două
axe ortogonale (“XY”, sau “orizontală*verticală”),
una corespunzând direcţiei de deplasare relativă
a echipamentului optic al scannerului şi cealaltă
în lungul acesteia. În concluzie, rezoluţia este
dată pe o direcţie de viteza de deplasare a
echipamentului şi pe cealaltă direcţie de
densitatea celulelor optice care exprimă
caracteristicile senzorului scannerului.
3. numărul de culori pentru cromatica imaginii raster
rezultate prin scanare. Opţiunile disponibile sunt:
două culori (alb/negru); 16 culori; 16 nuanţe de gri;
256 de culori; 256 de nuanţe de gri; 16,7 milioane de
culori. Dacă în planul cadastral sursă culorile nu
prezintă interes, vom alege o scanare în nuanţe de
gri, însă dacă harta/planul este color şi atributele de
culoare sunt semnificative, se va opta pentru o
scanare color, urmând să se precizeze şi numărul de
culori. În general, 256 de nuanţe de culoare sunt
acoperitoare pentru orice desen/proiect tehnic. Cu
cât numărul de culori este mai mare, cu atât fişierul
imagine rezultat va fi mai voluminos;
4. formatul fişierului, care presupune alegerea
formatului efectiv din mulţimea formatelor consacrate
pentru salvarea imaginilor raster: bmp, gif, tif, jpg,
png, rlf etc. Alegerea se face, în primul rând, în
acord cu posibilităţile de citire ale mediului GIS în
care urmează să se regăsească aceste fişiere. Se
ţine cont şi de faptul că anumite formate de fişiere-
imagine folosesc compresia/arhivarea (cu sau fără
pierdere calitativă) pentru a ocupa mai puţin spaţiu
de stocare (compresia nu se referă şi la memoria
internă de care imaginile au nevoie atunci când sunt
afişate/exploatate într-o sesiune de lucru).
După scanare, următoarea fază este editarea, proces în
care, după ce s-au determinat precis cele trei categorii
de date: date utile (puncte, arce, poligoane), simboluri
(adnotaţii sau semne convenţionale) şi zgomot se
parcurg următoarele operaţii:
– îndepărtarea zgomotului;
– îndepărtarea simbolurilor (dacă este necesar);
– vectorizarea;
– adăugarea de date suplimentare (dacă este
necesar);
– corectarea erorilor;
– geocodificarea;
– crearea topologiei;
– georeferenţierea.
 “Zgomotul” este un termen preluat din
acustică şi reprezintă date care sunt
înregistrate, dar nu sunt utile datorită unor
perturbaţii apărute în procesul de scanare.
Dacă fişierul raster rezultat va fi folosit doar
ca o simplă imagine, trebuie îndepărtat doar
zgomotul. În cazul în care acesta se doreşte
a fi un strat tematic (coverage), trebuie
eliminate şi simbolurile.
 Procesul de vectorizare poate fi
rezumat asfel:
– se înregistrează doar pixelii care formează
un arc sau un poligon;
– dintre pixelii răspândiţi de-a lungul unui arc,
vor fi înregistraţi cei din mijloc (unde norul de
puncte este mai dens), care, în fapt,
formează scheletul structurii;
– coordonatele se determină pentru punctul de
început şi cel de sfârşit ale fiecărui segment.
• Obţinerea graficii vectoriale corespunzătoare
formelor din imaginea raster se poate face prin:
1. Vectorizare automată: software-ul preia imaginea raster şi
încearcă să recunoască entităţile reprezentate în ea pentru
a le transforma în entităţi vectoriale. Majoritatea software-
urilor destinate acestei activitaţi oferă utilizatorului
posibilitatea de stabilire/ajustare a unor parametri ce
controlează modul de tratare/recunoaştere a diferenţelor de
culoare (pixelii semnificativi din imaginea raster), ceea ce
poate îmbunătăţi conversia (adaptând-o la particularităţile
imaginii sursă). Metoda vectorizării automate s-a folosit
foarte rar datorită rezultatelor imperfecte (generează
entităţi vectoriale prea fracturate şi negeometrizate), ea
recomandându-se doar când imaginea raster este foarte
bună (de exemplu, imagini obţinute prin scanarea filmelor),
sau când se acceptă o precizie redusă.
2. Vectorizare manuală: se aduce o imagine raster în
mediul GIS/CAD şi se foloseşte ca simplă referinţă
vizuală pentru redesenarea vectorială a entităţilor
reprezentate. În această abordare operatorul uman
are posibilitatea de a construi foarte corect entităţile
vectoriale şi de a le distribui în straturile
corespunzătoare. Rezultatele pot fi net superioare
vectorizării automate, însă necesită foarte mult timp.
Metoda se recomandă mai ales pentru vectorizări
locale (restrânse).
3. Vectorizare interactivă: în cadrul imaginii
raster utilizatorul indică programului de unde
să înceapă o vectorizare locală, iar software-ul
construieşte automat entitatea vectorială
recunoscând formele raster până în poziţia în
care apare un final/dubiu, iar atunci operatorul
– analizând vizual situaţia – hotărăşte dacă şi
pe unde trebuie continuată vectorizarea
(“tracing”). Fiind o abordare mixtă (compromis
între tratarea automată şi cea manuală),
desigur că ea este de preferat în multe situaţii
concrete.
• Procesul de vectorizare poate fi afectat de
anumite erori precum:
– deformarea sau întreruperea arcelor;
– vectorizarea datelor inutile (petele, spre
exemplu, vor apărea sub formă de
poligoane);
– curbele netede devin “zimţate” datorită
introducerii de puncte de inflexiune în locuri
în care nu este cazul.
 Vectorizarea va fi cu atât mai scumpă şi mai
lentă cu cât rezultatul se doreşte a fi mai precis –
sub aspectul georeferenţierii (aducerea
informaţiei grafice în coordonatele sistemului de
proiecţie) şi al prelucrării specializate a entităţilor
(de exemplu, se asigură continuitatea poliliniilor
chiar dacă pe planul original acestea au
discontinuităţi) – şi mai bine organizat pe straturi.
• Merită să mai specificăm şi abilitatea de
manevrare a culorilor din imaginea raster, în
sensul că programele mai performante pot
identifica în procesul de vectorizare nuanţe
cromatice, pentru a le grupa/unifica (aducând
entităţi înrudite în aceeaşi clasă sau rezolvând în
acest fel abaterile cromatice ale planşelor
scanate). Beneficiem şi de opţiunea de a genera
entităţile vectoriale pe straturi destinaţie bine
definite, separându-le pe baza culorilor sau a
nuanţelor de gri (Băduţ, 2004).
"Omul înţelept nu spun
e tot ce gândeşte, dar c
e spune, gândeşte.."
Aristotel
CAP. 5. FUNCŢIILE UNUI GIS
•În linii mari un GIS trebuie să
îndeplinească următoarele funcţii, respectiv
să realizeze următoarele operaţii referitoare
la datele disponibile:
A. introducere (input);
B. manipulare (prelucrare);
C. gestiune;
D. interogare şi analiză;
E. vizualizare.
 A. Introducerea datelor
• Înainte de a fi utilizate, datele geodezice trebuie
convertite într-un format convenabil. Tehnologiile
GIS moderne permit automatizarea completă a
procesului de transformare a datelor în format
numeric cu ajutorul scanării, doar anumite sarcini
minore rămânând a fi rezolvate prin digitizare
(vectorizare) manuală cu ajutorul planşetelor sau a
tabletelor de digitizare (sau direct in PC). În
prezent, pe plan mondial există deja un număr
foarte mare de date în formate compatibile GIS.
Ele pot fi procurate de la furnizorii de date şi pot fi
încărcate direct într-un sistem de informaţii
geografice.
 B. Manipularea (prelucrarea) informaţiilor
• Pentru realizarea unui proiect GIS, datele
trebuie transformate sau prelucrate astfel încât
să devină compatibile cu sistemul respectiv.
Informaţiile geodezice sunt disponibile la
diferite scări, dar integrarea lor în sistem
presupune existenţa unei scări unice. Acest
aspect este realizat automat prin operaţia de
georeferenţiere care, prin specificarea
coordonatelor colţurilor, indică zona concretă
pentru care se preiau informaţii.
 C. Gestiunea informaţiilor
• Pentru proiectele GIS mici este suficientă
stocarea informaţiilor geodezice sub forma unor
fişiere. Totuşi, în cazul în care volumul acestor
date creşte, iar numărul utilizatorilor devine
semnificativ, se impune utilizarea unui sistem
de gestiune de baze de date, pentru a uşura
stocarea, organizarea şi gestiunea datelor. Din
punct de vedere structural, există numeroase
sisteme de gestiune a bazelor de date (SGBD),
însă în GIS până în prezent modelul relaţional
s-a dovedit a fi cel mai util.
 D. Interogarea şi analiza bazelor de
date
• Odată pus în funcţiune sistemul ce conţine
informaţiile geodezice, putem formula
întrebări simple de genul:
– “Care este specia majoritara dintr-o
UP?”,
– “Care este distanţa dintre două drumuri
forestiere?”.
• GIS pune la dispoziţie atât posibilităţile
simple de interogare de tipul “point-and-
query”, cât şi instrumente sofisticate de
analiză care să furnizeze informaţii
oportune deopotrivă managerilor şi
analiştilor. Tehnologia GIS îşi intră cu
adevărat în drepturi atunci când este
folosită pentru a analiza date geodezice
în vederea stabilirii unor modele şi
tendinţe, precum şi pentru
experimentarea unor scenarii de tipul
“ce se întâmplă dacă?”.
• Esenţa analizei spaţiale este de a extrage
datele cu semnificaţie din datele distribuite
spaţial, care, eventual, au fost supuse unor
prelucrări.
• Analiza spaţială este procesul de obţinere
de asociaţii pe hartă, în vederea:
– caracterizării,
– prognozei evoluţiei sau
– înţelegerii fenomenelor şi proceselor spaţiale.
• Modelarea prin GIS se realizează cu ajutorul
procedurilor înglobate în cadrul analizei
spaţiale, care conduce în final la o
previziune în vederea luării deciziilor.
Operaţiile implicate în modelare pot fi efectuate
direct pe straturile hărţii şi în combinaţie cu
atributele aferente. Datorită complexităţii
proceselor de modelare, precum şi a
particularităţilor domeniului modelat, nu există
până în prezent un limbaj universal pentru
modelare în GIS.
• Analiza spaţială reprezintă mai mult un
concept decât o componentă program a unui
GIS. Operaţiile analizei spaţiale sunt conţinute
în diferite module ale GIS. De exemplu, în
Arc/Info modulul ARCEDIT conţine foarte multe
instrucţiuni corespunzătoare operaţiilor analizei
spaţiale. În schimb, ArcView are o extensie
(Spatial Analyst) care, în mod evident, are în
componenţă conceptele şi operaţiile analizei
spaţiale. Bineînţeles că şi modulul principal al
ArcView conţine operaţii ale analizei spaţiale,
însă acestea sunt mult mai puţine decât în
extensia amintită.
• În linii mari, analiza spaţială trebuie să permită:
– interogarea spaţială,
– interogarea atribut şi
– generarea unui set de date noi din cele
existente.
• De fapt, această ultimă cerinţă este cea mai
importantă pentru analiza spaţială şi constituie
esenţa prelucrării datelor geodezice.
• Analiza spaţială cuprinde o mare varietate
de operaţii care se constituie în:
– grupuri,
– subgrupuri şi
– operaţii elementare.
Rezolvarea unei probleme concrete presupune
parcurgerea unui şir de operaţii elementare (într-o
ordine prestabilită), în care sunt implicate date
spaţiale, date atribut şi proceduri (programe) care le
prelucrează.
Atentie la:
– Alegerea operaţiilor, precum şi a ordinii de acţiune
asupra datelor
– Stabilirea algoritmilor
• Operaţiile analizei spaţiale sunt
numeroase. În principal există şase
clase de operaţii:
1. operaţii pe un singur strat;
2. operaţii pe straturi multiple;
3. analiza statistică;
4. analiza reţelelor;
5. analiza suprafeţelor;
6. analiza grid.
 1. Operaţii pe un singur strat
• Operaţiile pe un singur strat, care se mai
numesc şi operaţii pe orizontală, constituie
instrumentele de bază ale analizei spaţiale. În
cazul hărţilor vectoriale este necesar ca
straturile să conţină numai componente
elementare de acelaşi fel.
• Dacă un strat conţine două sau mai multe tipuri
de componente elementare, se apelează la
operaţiile pe mai multe straturi.
• Există trei categorii mai importante de operaţii:
– manipularea elementelor grafice elementare,
– selectarea şi
– clasificarea acestora.
• Prima categorie cuprinde operaţii asupra
contururilor şi analiza de proximitate (vecinătate).
• A doua categorie de operaţii se referă la
identificarea de componente elementare pe baza
unor expresii logice.
• În fine, a treia categorie include operaţiile care
permit gruparea componentelor elementare în
clase, în vederea unei analize statistice.
 2. Operaţii pe straturi multiple
• Operaţiile pe mai multe straturi impun ca
toate hărţile implicate în prelucrări să fie
reprezentate în acelaşi sistem de
coordonate şi să aibă aceeaşi scară. Orice
abatere de la această cerinţă poate conduce la
rezultate eronate.
• Acest gen de operaţii, cunoscute şi sub numele
de operaţii pe verticală, se bazează pe
relaţiile existente între datele prezente în
diferite straturi.
• Cu ajutorul acestor operaţii, un strat complex
poate fi descompus în straturi tematice şi
invers, mai multe straturi pot fi combinate
pentru a rezulta un strat complex. Operaţiile pe
straturi multiple se pot împărţii în trei categorii:
– operaţii de tip overlay;
– analiza de proximitate;
– analiza corelaţiilor spaţiale.
• Analiza overlay
• Analiza overlay creează combinaţii între
componentele elementare prezente în diferite
straturi în conformitate cu anumite condiţii logice
impuse, bazate pe algebra booleană. Obiectivul
principal al acestei analize este de a construi
conexiuni între date aparţinând unor straturi
diferite pentru a evidenţia relaţiile dintre
componentele geografice. Deşi termenul overlay
înseamnă suprapunere, operaţiile specifice acestui tip
de analiză sunt de factură diversă. Dintre operaţiile pe
straturi multiple amintim UNION (reuniune) şi
INTERSECT (intersecţie), operaţii ce sunt specifice tot
mediului Arc/Info (sau ArcCatalog).
• Analiza de proximitate
• Operaţiile pentru proximitate sunt aceleaşi
cu cele de pe un singur strat, doar că se
referă la straturi diferite.
• În fapt, analiza de proximitate este
precedată de combinarea de straturi,
rezultând un strat nou supus unei
astfel de analize.
• Analiza corelaţiilor spaţiale
• Această analiză scoate în evidenţă relaţiile
dintre fenomenele spaţiale şi distribuţia
variabilelor semnificative.
• Ea se aplică structurilor vectoriale punct,
datelor raster şi datelor atribut.
 3. Analiza statistică
•GIS este un puternic instrument de analiză, el
dispunând şi de posibilităţi de a realiza prelucrări
statistice directe, prin utilizarea modulului
Statistics…, dar şi în mod indirect, prin
intermediul limbajului VBA.
•În plus, baza de date GIS este compatibilă şi cu
alte medii care conţin astfel de posibilităţi
(Microsoft Excel, Access etc.) şi poate fi
importată în acestea.
 4. Analiza reţelelor
• Analiza spaţială pe structuri liniare se numeşte
analiza reţelelor (network analysis).
• O reţea constă dintr-un număr de arce
interconectate, fiecare arc având un nod de
început şi un nod final.
• Relaţiile topologice definite de noduri determină
conectivitatea reţelei. Noţiunile de bază în
analiza de reţele sunt cele legate de teoria
grafurilor.
 5. Analiza suprafeţelor
• Analiza suprafeţelor presupune distribuţia unei
variabile care reprezintă a treia dimensiune a datelor
spaţiale. Mărimea care reprezintă a treia dimensiune
se notează, de obicei, cu z şi este organizată în
diferite feluri:
– puncte dispuse neregulat,
– izolinii,
– latice,
– grid şi
– TIN.
 • Prima problemă care apare în analiza
suprafeţelor este realizarea unui model de
elevaţie.
• În sistemul vector, există trei modele principale
de reprezentare a suprafeţelor în 3D:
– modelul punct;
– modelul linie;
– modelul de suprafaţă bazat pe reţele de
triunghiuri neregulate (TIN);
• Modelul punct este cel mai simplu şi constă dintr-un set
de puncte dispuse neregulat pe o suprafaţă bidimensională
(în coordonate x,y). Din punct de vedere al volumului de
memorie necesar este cea mai eficientă formă de
organizare. Construirea unei suprafeţe direct dintr-un set
de puncte dispuse neregulat este dificilă. În schimb, din
modelul punct se poate obţine o hartă ce înfăţişează
curbele de nivel.
• O altă structură bazată pe modelul punct este laticea. O
latice este compusă din puncte dispuse neregulat,
fiecare reprezentând o locaţie (x,y,z) pe suprafaţă. Mai
precis, este vorba de o matrice de celule, centrul
fiecăreia reprezentând cota. Această manieră de
reprezentare este asemănătoare cu cea grid, dar diferă de
aceasta prin modul în care se fac operaţiile analizei
spaţiale şi modul de interpretare a rezultatelor. Volumul de
memorie necesar este relativ mare.
• Modelul liniar se referă la reprezentarea
suprafeţelor în 3D prin curbe de nivel. În acest
caz, variabila z este convertită într-o
caracteristică liniară de aceeaşi valoare. În
esenţă, suprafaţa este reprezentată printr-un
set de arce de diferite valori la intervale
constante. Acest model are avantajul că este
sugestiv, fiind cea mai eficientă manieră de
reprezentare a elevaţiei pe hărţi tradiţionale. Un
alt avantaj este eficienţa stocării datelor. În
schimb, analiza bazată pe curbe de nivel este
mai dificil de realizat.
• Modelul de suprafaţă constă dintr-o reţea de triunghiuri
dispuse neregulat, reţea ce este bazată pe puncte de elevaţie
cunoscută. Înclinarea terenului este considerată constantă pe
fiecare triunghi. Modelul rezultat este cunoscut sub numele de
reţea de triunghiuri neregulate (Triangulated Irregular Network
– TIN).
• Structura TIN permite:
– calculul pantei şi a orientării fiecărei feţe;
– vizibilitatea dintr-un anumit punct şi posibilitatea de a
modifica poziţia acestuia;
– construirea de curbe de nivel ale căror noduri se situează la
intersecţia dintre feţe şi un plan orizontal de altitudine dată;
– realizarea de profile liniare (de-a lungul axei OX) şi neliniare
(de-a lungul unui itinerar);
– vizualizare foarte realistă în 3D.
• Sitemul raster generează un singur model
bazat pe puncte uniform distribuite. Se
mai numeşte şi model grid.
• În esenţă, modelul se obţine prin
conferirea unui atribut fiecărui pixel care
reprizintă altitudinea.
• Cu cât celulele din grid sunt mai mici, cu
atât acurateţea este mai bună.
• Evident că mărimea celulelor este aceeaşi pe
întreaga suprafaţă, astfel că zonele cu teren
foarte variat sunt descrise cu o acurateţe mai
slabă decât cele relativ omogene. În acest caz,
sistemul raster este deficitar.
• Ca şi modelul punct din sistemul vector,
modelul raster este simplu. În schimb este
foarte voluminos din punctul de vedere al
spaţiului de memorie necesar (ca orice imagine
raster), din cauza redundanţei în reţinerea
informaţiilor privind cotele.
 6. Analiza grid

• Operaţiile suportate de modelul raster sunt

numeroase şi foarte diferite de cele
corespunzătoare modelelor vectoriale,
deoarece structura lor este total diferită. Aici nu
se disting puncte, arce sau poligoane, acestea
ieşind în evidenţă prin valorile atribuite pixelilor.
• Un strat raster poate avea sau nu un tabel
asociat de atribute. În cazul în care nu are,
atunci atributul se recunoaşte după tema
hărţii. În acest caz nu există nici o deosebire
între o imagine satelitară şi o hartă raster, afară
doar de faptul că aceasta din urmă poate fi
georeferenţiată.
• O hartă raster are, de regulă, tabelă de
atribute. Aşa cum s-a menţionat deja, o
structură raster este de fapt o matrice de
numere. Operaţiile analizei grid se referă la
operaţii pe aceste numere. Există şi operaţii
asupra atributelor, dar acestea au un rol minor.
 E. Vizualizarea rezultatelor analizelor
• În mod tradiţional hărţile au fost utilizate pentru
explorarea Pământului şi a resurselor sale.
Tehnologia GIS, a sporit eficienţa şi puterea
analitică a hărţilor tradiţionale. Prin intermediul
funcţiei de vizualizare, GIS poate fi folosit
pentru a produce imagini – hărţi şi grafice – ce
permit utilizatorilor să urmărească obiectele
activităţii lor într-un mod care nu a mai fost
posibil vreodată. Aceste imagini sunt în egală
măsură de ajutor în transmiterea conceptelor
tehnice GIS unui larg public nespecialist.
ZILE BUNE