ADEVĂR ȘI LEGENDĂ:

Legendele Olimpului. Războiul troian

Religia politeistă a grecilor includea, în Antichitate, nenumărate divinități sau
personaje cu însușiri divine, precum Geea (sau Gaia, divinitatea
Pământului), titanii Cronos (Timpul) și Rhea, cei 12 zei principali, conduși de Zeus
etc. Muntele Olimp era lăcașul zeilor, un loc în care oamenii nu puteau ajunge.
În mitologia greacă, zeii arătau și se comportau asemenea oamenilor, dar, spre
deosebire de aceștia, erau nemuritori și atotputernici 
 ORIGINEA LUMII ŞI A ZEILOR
 La început domnea Haosul cel veşnic, fără de sfârşit şi
cufundat în beznă. El a fost izvorul de viaţă al lumii.
Totul a purces din Haosul cel nemărginit: şi lumea
întreagă, şi zeii cei fără de moarte. Din Haos s-a zămislit
şi zeiţa Geea, adică Pământul. Zeiţa aceasta, puternică şi
dătătoare de viaţă la tot ce trăieşte şi creşte pe trupul ei, a
cuprins întinderi nemărginite. Iar în adâncurile fără
sfârşit ale Pământului, la fel de departe de noi cum e
cerul cel necuprins şi plin de lumină, s-a născut
întunecatul Tartar – beznă îngrozitoare şi noapte
veşnică. Din Haos, izvor al vieţii, a luat naştere şi aceea
putere fără margini, Dragostea ce însufleţeşte totul,
numită Eros.
 Şi astfel lumea începu să ia fiinţă. Haosul nemărginit zămisli întunericul cel
veşnic, pe nume Erebos, şi Noaptea neagră, numită Nyx. Iar din Noapte şi
din Întuneric s-au născut Lumina veşnică, numită Ether, şi Ziua cea
luminoasă şi plină de bucurii, Hemera. Lumina se revărsa asupra întregii
lumi şi noaptea şi ziua începură să-şi urmeze una alteia.
 Pământul puternic şi îmbelşugat dădu naştere Cerului albastru de
necuprins, Uranos, şi acesta se întinse deasupra Pământului. Falnici se
ridicară până la el Munţii înalţi, zămisliţi de Pământ şi atunci se revărsă larg
Marea cea pururi zgomotoasă. Geea născu Cerul, Munţii şi Marea, şi toate
acestea laolaltă tată nu au.
 Uranos învălui lumea întreagă. El îşi luă de soţie pe Geea dătătoare de
roade. Uranos şi Geea avură şase fii şi tot atâtea fiice, toţi titani de temut şi
puternici. Unul dintre ei, titanul Okeanos, care înconjura pământul aidoma
unui râu fără maluri, şi soţia lui, zeiţa Thetis, aduseră pe lume toate râurile
ce-şi rostogolesc undele în mare şi pe zeiţele mării, Okeanidele. Iar
titanul Hyperion împreună cu Thea au adus pe lume pe copiii lor: Soarele
– Helios, Luna – Selene şi Zarea împurpurată – Eos (Aurora). De la Astreos
si Eos au purces toate stelele de pe cerul întunecat al nopţii şi toate
vânturile: Boreas – vântul furtunos de miazănoapte, Euros – cel dinspre
răsărit, Notos – vântul umed de miazăzi şi blândul Zefyros dinspre apus,
purtător de nori bogaţi în ploaie.
 Afară de titanii aceştia, Pământul a zămislit trei uriaşi ciclopi, cu câte un
singur ochi în frunte, şi alţi trei uriaşi cu câte 50 de capete şi mari cât munţii
– Hecatonheirii, numiţi astfel fiindcă aveau câte o sută de braţe fiecare.
Atât de năprasnică şi înspăimântătoare era puterea acestora, încât nimeni şi
nimic nu le putea sta împotrivă.
 Uranos s-a mâniat pe copii lui şi i-a închis în bezna adâncă, în străfundurile
Pământului, adică în pântecele Geei, oprindu-i să mai vadă lumina zilei.
Geea, mama copiilor, suferea cumplit, căci groaznica povară ascunsă în
pântecele ei o copleşea. Atunci ea îi chemă pe copii ei, titanii, şi-i îndemnă
să se răzvrătească împotriva tatălui lor; dar ei se temeau să ridice mâna
asupra lui. Numai cel mai mic dintre ei, vicleanul Cronos, se răzvrăti şi
printr-un şiretlic îl răsturnă de pe tron pe tatăl său şi-i luă puterea.
 Ca să-l pedepsească pe Cronos, zeiţa Nyx zămisli o ceată de zeităţi
înfricoşătoare: Thanatos – moartea, Eris – discordia, Apate –
înşelăciunea, Ker – nimicirea, Hypnos – somnul cu droaia lui de năluciri
întunecate, Nemesis cea lipsită de îndurare, răzbunătoarea fărădelegilor,
precum şi multe alte zeităţi. Zeităţile acestea semănară groaza, dezbinarea,
înşelăciunea, lupta şi nenorocirea în lumea în care Cronos urcase pe tronul
tatălui său.
 OLIMPUL – LUMEA ZEILOR NOI

 Sus, pe culmile Olimpului scăldat în lumină, domneşte Zeus,

înconjurat de ceata zeilor. Aici vieţuiesc şi soţia lui, Hera,
şi Apollo cel cu plete de aur, împreună cu sora lui Artemis,
apoi Afrodita cea strălucitoare ca aurul, Atena – fiica lui Zeus cea
hărăzită cu multă putere, precum şi alţi zei. Trei zeiţe frumoase,
numite Hore, străjuiesc intrarea în Olimpul cel înalt şi ridică norul des
care acoperă poarta atunci când zeii coboară pe pământ sau urcă spre
palatele strălucitoare ale lui Zeus. Deasupra Olimpului se întinde cerul
albastru şi nemărginit, revărsând lumina de aur.
 În împărăţia lui Zeus nu bate vântul, nici nu plouă; acolo domneşte o
vară veşnică, plină de lumină şi de veselie. Iar mai jos se îmbulzesc
norii, acoperind câteodată pământul îndepărtat, unde primăverii şi
verii le urmează toamna şi iarna, iar bucuriei şi veseliei – nefericirea
şi tristeţea. E drept că şi zeii sorb din cupa amărăciunilor, dar
amărăciunea lor piere repede şi în Olimp se aşterne din nou bucuria.
Legende despre eroi

      Pentru grecii antici, eroii erau pe

jumătate zei, pe jumătate oameni, dar, spre
deosebire de zei, ei erau muritori. Printre
aceștia s-au numărat Tezeu, Ahile,
Prometeu, Hercule, Perseu. Fiind nevoit să
îndeplinească 12 munci neobișnuit de grele,
Hercule a ucis fiorosul leu din Nemeea, a
prins un taur furios în Creta, l-a învins pe
monstrul Gerion, cel cu trei capete etc.
Pentru eforturile sale, Hercule a fost singurul
erou primit de zei în rândul lor, pe Muntele
Olimp.
 Ahile
 Ahile. Unul dintre cei mai mari eroi greci, prota­gonist
al Iliadei. Potrivit mitului povestit de Homer, Ahile era
fiul lui Peleu, regele mirmidonilor din Ftiotida, în
Tesalia. Mama lui era o nereidă, Thetis. În copilărie i-a
fost încredinţat lui Phoenix, care i-a fost apoi maestru
în elocvenţă şi artele războiului, pe cînd
centaurul Chiron l-a instruit, prin­tre altele, în arta
medicinei.
 De la mama sa, Ahile a aflat ce soartă urma să aibă: fie
să cucerească gloria şi să moară tînăr, fie să trăiască o
viaţă lungă, însă lipsită de glorie şi de importanţă. Ahile
a ales cea dintîi posibilitate şi a ridi­cat ancora pentru a
participa la războiul troian, deşi ştia că pentru el nu
exista cale de întoarcere din acea expediţie. În frun­tea a
cincizeci de corăbii, el a condus împo­triva Troiei o
armată dintre cele mai curajoase, alcătuită din
mirmidoni şi ahei. În îndelungatul război care a urmat,
Ahile a fost cel mai mare dintre eroii greci, bucurîndu-
se de ocrotirea Atenei şi a Herei.
În mileniul al II-lea î.Hr. grecii ahei din Peninsula Peloponez au întemeiat cetăți puternice,
precum Micene, Tirint și Pylos. Acestea erau centrele unor regate conduse de căpetenii
războinice. Istoricii consideră că în secolul al XIII-lea î.Hr. grecii au luptat împotriva cetății
Troia (numite și Ilion), aflate pe țărmul de vest al Asiei Mici. Conflictul militar dintre greci
și troieni, cunoscut cu numele de Războiul troian, a reprezentat sursa de inspirație pentru
operele literare Iliada și Odiseea. Scrise în jurul anului 750 î.Hr., acestea au fost atribuite
poetului antic grec Homer. Iliada și Odiseea sunt cele mai vechi opere din literatura
europeană
 Iliada

Această operă povestește despre luptele purtate de grecii ahei pentru cucerirea cetății
Troia. Din rândul acestora făcea parte eroul Ahile. Conflictul dintre ahei și troieni a durat
zece ani. În cele din urmă, printr-un vicleșug, grecii au reușit să intre în cetatea Troia
ascunși în interiorul unui cal uriaș din lemn. Astfel, troienii au fost înfrânți, iar cetatea lor
a fost distrusă.
  Odiseea

Atunci când războiul troian s-a

încheiat, conducătorul grec Ulise
(sau Odiseu) a plecat de la Troia,
împreună cu tovarășii săi, spre
insula sa natală, Itaca. Călătoria
pe mare a durat zece ani, timp în
care ei au trecut prin nenumărate
aventuri: au ajuns pe țărmuri
străine, au fost prinși de ciclopul
Polifem (un uriaș cu un ochi în
frunte, pe care au reușit să îl
învingă), au rămas timp de un an la
vrăjitoarea Circe. Ulise a reușit
totuși să ajungă în Itaca, unde era
așteptat de Penelopa, soția sa, și de
fiul său, Telemac.
Arheologul german Heinrich Schliemann, fascinat de operele literare
grecești Iliada și Odiseea , a demonstrat, prin cercetările sale, existența reală a cetăților
implicate în Războiul troian: Troia, Micene, Tirint
Zidurile Troiei
Colecție de obiecte, cunoscute drept „comoara lui Priam”, descoperite la Troia de
Heinrich Schliemann.
Mască funerară, cunoscută ca „Masca lui Agamemnon”, confecționată din aur. A fost
descoperită într-un mormânt, la Micene, de Heinrich Schliemann (1876), și este datată cu
aproximație în secolul al XVI-lea î.H. În prezent se află la Muzeul National de
Arheologie din Atena.
Scenă pe un vas pictat, reprezentând-o pe Penelopa țesând, avându-l alături pe Telemac
 MITOLOGIE

 În mitologia clasică, originea lumii şi a omului nu îi este atribuită

unui zeu care îi creează din neant, ci apare mai curând ca rod al unei
transformări progresive, al reordonării unor elemente preexistente,
reordonare operată de o singură zeitate sau de mai mulţi zei. Ca
atare, cosmologia anticilor şi istoria originii omului nu pot figura
decât în mod convenţional împreună la rubrica „creaţie”, cuvânt
care porneşte de la presupunerea unei întemeieri ex nihilo a ceva ce
înainte nu exista.
 Potrivit poeţilor antici (mai ales în povestirile lui Hesiod în Grecia şi
ale lui Ovidiu în cazul Romei), originea lumii nu constituie în nici
un caz o naştere din neant, ci o trecere de la haosul primordial la
ordine, unde fiecărui element îi este atribuit un loc şi un rol.