Mărimi. Omogenitate dimensională. Unităţi.

În cadrul acestui curs de “Bazele ingineriei chimice” se vor studia diverse caracteristici ale
materialelor solide sau fluide. => este necesară dezvoltarea unui sistem pentru descrierea
acestor caracteristici atât dpdv calitativ cât şi cantitativ.

- Aspectul calitativ serveşte la identificarea naturii sau tipului caracteristicii

(lungime, timp, tensiune şi viteză),
- Aspectul cantitativ furnizează o măsură numerică a caracteristicii.

Descrierea cantitativă a caracteristicii necesită o valoare dar şi un standard cu care diverse

mărimi pot fi comparate.
Un standard pentru lungime poate fi 1 metru sau 1 picior (foot), pentru timp
1 oră sau 1 secundă iar pentru masă 1 slug sau 1 kilogram.
Aceste standarde se numesc unităţi.

Descrierea calitativă este dată convenţional în termeni ai mărimilor primare (lungimea, L,

timpul, T, masa, M şi temperatura, θ). Aceste mărimi primare pot fi folosite pentru a da o
descriere calitativă a altor mărimi secundare: de exemplu aria ~ L2, viteza ~ LT-1, densitatea
~ ML-3 ş.a.m.d., unde simbolul ~ este utilizat pentru a indica dimensiunile mărimii
secundare în termeni ai mărimilor primare.
Astfel, pentru a descrie calitativ viteza v, trebuie să scriem:

v ~ LT-1

şi se spune că “dimensiunea vitezei este egală cu lungimea raportată la timp”.

Mărimile primare sunt considerate dimensiuni de bază.

In calculele ingineriei chimice, sunt de regulă necesare doar trei dimensiuni de bază: L,
T şi M sau L, T şi F, unde F este dimensiunea de bază a forţei.

Conform legii lui Newton, forţa este egală cu produsul dintre masă şi acceleraţie.

Þ F ~ MLT-2 sau M ~ FL-1T2

Astfel, mărimile secundare exprimate în termeni ai dimensiunii M, pot fi exprimate în

termeni ai dimensiunii F prin relaţiile anterioare.

De exemplu tensiunea σ este o forţă raportată la unitatea de arie, astfel încât:

σ ~ FL-2 sau ecuaţia dimensional echivalentă: σ ~ ML-1T-2.

 Tabelul 1.1. Dimensiunile mărimilor fizice mai uzuale.

Strain – deformatie relativa; torque = momentul fortei

 O ecuaţie se numeşte dimensional omogenă dacă, dimensiunile din partea
stângă a ecuaţiei sunt aceleaşi cu cele din partea dreaptă şi toţi termenii suplimentari
aditivi au aceeaşi dimensiune.

Se acceptă ca premiză fundamentală, faptul că toate ecuaţiile ce descriu un

fenomen fizic sunt dimensional omogene. În acest sens, se consideră ecuaţia vitezei v,
a unui corp aflat în mişcare uniform accelerată:

v = v0 + at (1.1)

unde v0 - viteza iniţială, a - acceleraţia şi t - intervalul de timp. În termeni ai

dimensiunilor ecuaţia devine:

LT-1 ~ LT-1 + LT-1

=> ecuaţia 1.1 este dimensional omogenă.

Unele ecuaţii cunoscute ca fiind valide conţin constante cu dimensiuni.
Ecuaţia distanţei d, parcursă de un corp în cădere liberă poate fi scrisă astfel:

d = 16,1 t2 (1.2)

Þ dimensiunea constantei trebuie să fie LT-2, dacă ecuaţia este dimensional omogenă.

În realitate ec. 1.2 este o formă specială a bine-cunoscutei ecuaţii a căderii libere a
corpurilor:

d = gt2/2 (1.3)

în care g este acceleraţia gravitaţională. Ec. 1.3 este dimensional omogenă şi validă în
orice sistem de unităţi de măsură. Pentru g = 32,2 ft/s2 ecuaţia 1.3 se reduce la ecuaţia
1.2, care este validă numai în sistemul de unităţi care foloseşte unităţile de măsură
feet (picioare) şi secunde.

Ecuaţiile restricţionate pentru un sistem particular de unităţi sunt denumite ecuaţii

omogene restricţionate, în opoziţie cu ecuaţiile valide în orice sistem de unităţi de
măsură, care se numesc ecuaţii general omogene.
Exemplu
Se dă: Un lichid curge printr-un orificiu situate lateral pe peretele unui rezervor reprezentat
in Fig.E1.1. Relaţia utilizată de regulă pentru calculul debitului volumic Q la curgerea prin
orificii este:

Q  0,61A 2 gh

unde A este aria

orificiului,
g – acceleraţia
gravitaţională şi
h – adâncimea la
care se află
orificiul faţa de
suprafaţa liberă a
lichidului.

Se cere: Investigaţi omogenitatea dimensională a acestei formule!

Soluţie: Dimensiunile termenilor din ecuatie sunt:
Q = volum/timp ~ L3T-1, A = aria ~ L2, g = acceleraţia gravitaţională ~ LT-2 şi h = înălţimea ~ L.
Dacă se înlocuiesc aceşti termeni în ecuaţie rezultă:

(L3T-1) ~ (0,61)(L2)(√2)(LT-2)1/2(L)1/2 sau

(L3T-1) ~ [(0,61)√2](L3T-1) unde (√2 = radical din 2)

Din această ultimă relaţie rezultă clar că ecuaţia este dimensional omogenă (amândouă
mărimile din stânga şi din dreapta egalului au aceeaşi dimensiune, şi anume L 3T-1, iar
constantele 0,61 şi √2 sunt adimensionale.
 Sisteme de unităţi de măsură

Sistemul Internaţional (SI). În 1960 Organizaţia internaţională responsabilă cu

întreţinerea standardelor măsurătorilor exacte, a adoptat Sistemul Internaţional de
Unităţi ca standard internaţional.

În SI - unitatea de lungime este metrul (m),

- unitatea de timp este secunda (s),
- unitatea de masă este kilogramul (Kg) şi
- unitatea de temperatură este kelvinul (K).

De reţinut este faptul că nu se specifică simbolul grad când temperatura se exprimă în

unităţi Kelvin. Scara temperaturii Kelvin este o scară absolută şi este funcţie de
temperatura în grade Celsius (oC) conform relaţiei:

K = oC + 273,15

Deși scara Celsius, nu face parte din SI, se practică adesea utilizarea acesteia la explicitarea
unor unități din SI.
Unitatea de măsură a forţei, în SI, denumită newton (N), este definită de legea a doua a
lui Newton, astfel:

1 N = (1 kg)(1 m/s2)

Astfel, o forţă de 1 N, ce acţionează asupra unei mase de 1 kg, va imprima

acesteia o acceleraţie de 1 m/s2. Acceleraţia gravitaţională standard în SI este 9,807
m/s2 (aproximată de regulă la valoarea 9,81 m/s2),

Þ un corp cu masa de 1 kg are o greutate de 9,81 N în SI.

!!! De reţinut este faptul că greutatea şi masa sunt noţiuni diferite, atât din punct de
vedere calitativ cât şi cantitativ!

Unitatea de măsură a lucrului mecanic este joule-ul (J), care reprezintă lucrul mecanic
efectuat când o forţă de 1 N îşi deplasează punctul de aplicaţie pe o distanţă de 1 m pe
direcţia forţei. Astfel,

1J=1N·1m

Unitatea de măsură a puterii este watt-ul (W) definit ca joule pe secundă. Astfel,

1 W = 1 J/s = 1 N · 1 m/s
 Prefixele pentru denumirea multiplilor şi submultiplilor unităţilor de măsură din SI

De exemplu notaţia kN se citeşte kilonewtoni şi reprezintă 103 N. În mod similar, mm se

va citi milimetru şi reprezintă 10-3 m. Centimetrul nu este o unitate de lungime
acceptată în sistemul SI, astfel încât pentru majoritatea problemelor din ingineria
chimică în care se utilizează SI, lungimea se va exprima în m sau mm.
Sistemul Gravitaţional Englezesc (BG). În sistemul BG, unitatea de lungime este piciorul
(ft de la foot), unitatea de timp este secunda (s), unitatea de forţă este pound (lb) (pound
force = lbf) şi unitatea de temperatură este gradul Fahrenheit (oF) sau unitatea de
temperatură absolută gradul Rankine (oR), unde:

o
R = oF + 459,67

Unitatea de măsură a masei, numită slug, este definită de legea a doua a lui Newton
(forţa = masa · accceleraţia) astfel:

1 lb = (1 slug)(1 ft/s2)
(sau pound mass = lbm)
Relaţia arată că o forţă de 1 lb ce acţionează asupra unei mase de 1 slug va imprima
acesteia o accceleraţie de 1 ft/s2.
Greutatea, W (care reprezintă forţa produsă de acceleraţia gravitaţională) a unei
mase, m, este dată de ecuaţia:

W (lb) = m (slugs) · g (ft/s2)

În sistemul BG valoarea acceleraţiei gravitaţionale este g = 32,174 ft/s2

(aproximată de regulă la valoarea 32,2 ft/s2), de unde rezultă că o masă de 1 slug
cântăreşte 32,2 lb.
 Realităţi.

Cât de lung este un picior? Unitatea de măsură pentru lungime utilizată în

Statele Unite ale Americii în zilele noastre este piciorul (foot), dar în antichitate prima
unitatea de măsură a lungimii se baza pe dimensiunile diverselor părţi ale corpului
uman. Printre primele unităţi se numără şi cotul egiptean, utilizat iniţial în jurul anului
3000 î.H. şi definit ca lungimea unui braţ de la cot până la vârful degetelor.
Au urmat alte măsuri, cum ar fi piciorul, considerat ca fiind lungimea piciorului
unui om. De vreme ce această lungime este variabilă de un om la altul, aceasta a fost
“standardizată” utilizând lungimea piciorului domnitorului din acea vreme.
În 1791 o comisie franceză a propus o nouă unitate universală de măsură pentru
lungime denumită metru, care să fie definită ca lungimea unui sfert de meridian (de la
polul nord la ecuator) împărţită la 10 milioane. Deşi controversat, metrul a fost acceptat
în 1799 ca standard. Odată cu dezvoltarea tehnologiei avansate, lungimea unui metru a
fost redefinită în 1983 ca distanţa parcursă de lumină în vid în intervalul de timp de
1/299 792 458 s.

Piciorul este acum definit ca fiind 0,3048 metri.

EE = English Engineering System