1.

STATICA FLUIDELOR
1.1. SISTEME ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ

Unităţile de măsură ca mijloc de exprimare a mărimilor sunt grupate, respectând o

interdependenţă bine precizată, în cadrul sistemelor de unităţi de măsură. Acestea, la rândul lor,
sunt grupate în sisteme generale de unităţi şi sisteme de unităţi cu întrebuinţare restrânsă la unul sau
câteva domenii.
Sistemele generale de unităţi de măsură sunt numeroase, dar toate au la bază câteva mărimi
fundamentale (mărimi exprimate prin unităţi independente) ca de exemplu lungimea, timpul şi
masa. Asemenea sisteme sunt:
 sistemul fizic sau CGS (centimetru, gram, secundă);
 sistemul internaţional SI sau MKS (metru, kilogram, secundă);
Sistemul de unităţi de măsură cu întrebuinţare restrânsă (tolerat temporar) folosit în mecanică,
deci şi în hidraulică, are ca mărimi fundamentale: lungimea, forţa şi timpul şi se numeşte sistemul
tehnic sau MKfS (metru, kilogram forţă, secundă). În ţara noastră este legal obligatorie folosirea
sistemului SI.
În tabelul 1.1 sunt prezentate unităţile de măsură ale mărimilor fundamentale şi ale
principalelor mărimi derivate (mărimi exprimate prin unităţi de măsură ce derivă din unităţile de
măsură ale mărimilor fundamentale pe baza relaţiilor ce există între mărimile în cauză) în cele trei
sisteme.
În sistemul CGS unitatea de vâscozitate dinamică se numeşte poise (P) şi este dată de relaţia:

dyn.s 1,02.10 −6 kgf .s kgf .s

1P = 2
= −4 2
= 1,02.10 −2 .
cm 10 m m2

Unitatea de vâscozitate cinematică în sistemul CGS se numeşte stokes (ST).

Deoarece unitatea de măsură a presiunii în sistemul CGS (dyn.cm-2) este foarte mică, se
foloseşte adesea barul, care este egal cu 106dyn . cm-2. În tehnică se mai foloseşte şi o altă unitate
empirică atmosfera fizică (atm) care corespunde presiunii unei coloane de mercur de 760 mm la
0oC, măsurată la nivelul mării (unde acceleraţia gravitaţională este egală cu 9,80665 m . s-2). În mod
frecvent se utilizează atmosfera tehnică: 1 at = 1 kgf . cm-2. În ţara noastră se recomandă ca unitatea
pentru presiune 1 N . m-2.

Tabelul 1.1. Unităţile de măsură ale mărimilor fundamentale şi ale principalelor mărimi derivate

Sistemul de unităţi de măsură

Mărimea
CGS SI MKfS
Lungimea, l cm m m
Masa, m g kg Kgf . s2 . m-1
Forţa, F g . cm . s-2=dyn Kg . m . s-2=N kgf
Timpul, t s s s
Greutatea specifică,
g.cm-2 . s-2=dyn . cm-3 kg . m-2 . s-2 = N . m-3 kgf . m-3

Masa specifică,  g . cm-3 kg . m-3 kgf . s2 . m-4
Energia, E cm2 . g . s-2=erg kg . m2 . s-2=J kgf . m
kg . m2 . s-3 = J . s-1 = kgf . m . s-1;
Puterea, N erg . s-1
W 75 . kgf . m . s-1 = CP
Viteza, v cm.s-1 m.s-1 m . s-1
Vâscozitate g . s-1. cm-1 = kg . s-1 . m-1 = N . s . m-
kgf .s . m-2
dinamică,  = dyn . s . cm-2 = P 2

Vâscozitate
cm2.s-1 = St m2 . s-1 m2.s-1
cinematică, 
g . s-2.cm-1 = kgf . m-2;
Presiunea, p kg . s-2 . m-1
= dyn . cm-2 1 kgf . cm-2 = 1 at

În tabelul 1.2 sunt date diferite unităţi de presiune, precum şi coeficienţii de transformare a
acestora. În tabelul 1.2 s-a introdus şi unitatea engleză livră pe ţol pătrat (lb/sq.in), deoarece aceasta
se utilizează uneori în industria petrolieră.

Tabelul 1.2. Unităţi de măsură pentru presiune

at torr atm bar lb/sq.in

1 at 1 735,56 0,96784 0,980665 14,2233
1000 torr 1,35951 1000 1,31579 1,333224 19,3368
1 atm 1,03523 760 1 1,01325 14,6959
1 bar 1,01972 750,06 0,98692 1 14,5038
1 lb/sq.in 0,70307 517,15 0,68946 0,68948 1

Unitatea de măsură a presiunii numită torr este egală cu presiunea unei coloane de mercur cu
înălţimea de 1 mm.

1.2. NOȚIUNILE FUNDAMENTALE ALE MECANICII FLUIDELOR

1.2.1. Ipoteza continuității. Particula de fluid

Studiul mișcării unui fluid cu considerarea directã a tuturor factorilor ce intervin, inclusiv
structura molecularã - discontinuă a materiei - ar conduce la formulãri matematice foarte complicate
ce nu pot fi operaþionale nici prin recurgerea la cele mai puternice sisteme de calcul automat. Din
aceastã cauză, fenomenele cu caracter macroscopic abordate de mecanica fluidelor sunt studiate pe
modele ale fluidelor care pãstrazã proprietățile macroscopice reale, analizate anterior, prin
considerarea structurii lor moleculare, astfel încât să permită o simplificare acceptabilă a relațiilor
matematice ce le descriu.
Bazat pe observația cã la scarã macroscopică fluidele se comportă ca și când materia ar fi
distribuitã continuu în domeniul din spațiul ocupat, se poate admite ipoteza continuității, conform
cãreia un fluid are o structură continuă în întregul domeniu ocupat, eventual cu excepția unor
puncte, curbe sau suprafețe, denumite de discontinuitate sau de singularitate. Un astfel de model
corespunde unui mediu continuu, deformabil, izotrop în care, în fiecare punct M (r ) și în fiecare
moment t, se poate determina o presiune p = p (r, t ), o densitate  (r, t ), o temperatură T (r, t) și
o vitezã V = V (r, t) – funcții de punct și de timp, continue.
În vederea studiului mișcării fluidului prin utilizarea legilor și teoremelor mecanicii generale
a sistemelor de puncte materiale, se consideră că mediul continuu deformabil este constituit din
porțiuni de fluid de formă oarecare și de volum suficient de mic, pentru a îndeplini condițiile
aplicării calculului infinitezimal, ale cărui dimensiuni sunt, în același timp, de multe ori mai mari
decât distanțele intermoleculare, pentru a putea neglija influența agitației termice. În continuare,
acestea vor fi numite particule de fluid și vor fi reperate prin poziția centrului lor de masă.
 Masa unui fluid în mișcare se consideră compusă dintr-un număr foarte mare de particule
fluide a căror mișcare este studiată ca și mișcarea sistemelor de puncte materiale în mecanica
generală.

1.2.2. Caracterizarea mișcării fluidelor. Sistemele de reprezentare ale mișcării

Mișcarea sistemului de particule se raportează de obicei la un referențial inerțial cartezian, iar

în unele cazuri în coordonate cilindrice sau sferice, adoptând, în funcție de particularitãțile
problemei studiate, modalitãțile de reprezentare propuse de Lagrange și de Euler.

1.2.2.1. Sistemul de reprezentare Lagrange

Sistemul de reprezentare Lagrange urmărește evoliția în timp a fiecărei particule de fluid,

individualizată prin poziția sa inițială și definită de vectorul de poziție al centrului său de masă M în
momentul to (fig. 1.1).

z z
z t > to
M1(t)
M2(t)
c V̅o V̅ M1(to)
Mo M3(t)
r̅o(to) M M 2(to)
r̅(ro,t) M 3(to)
k̅
O j̅ b y y O y
i̅
x
x a x

a) b)
Fig. 1.1. Sistemul de reprezentare Lagrange: a) pentru o particulã de fluid; b)traiectoriile unui
sistem de particule.

Poziția particulei M într-un moment ulterior t  to este definită de vectorul de poziţie al

centrului său de masă:

(1.1.) r = i x + j y + k z = r (r0, t) .

Această relație constituie expresia vectorială a ecuațiilor curbei descrise în intervalul de timp (t – to)
de particula M, care pleacă la timpul to din Mo(a, b, c), curbă numită traiectoria particulei; punctele
acestei curbe satisfac următoarele relații:

(1.2.) x = x(a, b, c, t); y = y(a, b, c, t); z = z(a, b, c, t).

Valorile independentero și t, respectiv a, b, c, t se numesc variabile materiale sau variabilele

lui Lagrange.
Fiecărei particule de fluid i se pot asocia funcții scalare sau vectoriale *(ro, t) reprezentând
caracteristici ale mișcării. Pentru un observator care se deplasează solidar cu particula de fluid
variația în timp a lui  este dată de:
 dΦ * Φ  (r0 , t ) Φ  (r0 , t + t ) − Φ  (r0 , t )
(1.3.) = ( )r 0 = lim ,
dt t t →0 t

numită derivata substanțială sau derivată materială a lui . Indicele ro arată că ro este presupus
constant, considerându-se astfel o anumită particulă de fluid.
În cazul particular când  = r, din (1.3) rezultă viteza centrului de masă al particulei de
fluid:

dr (r0 , t ) dx(a, b, c, t ) dy(a, b, c, t ) dz (a, b, c, t )

(1.4.) V(r 0 , t) = = i+ j+ k ,
dt dt dt dt

Pentru descrierea mișcării unei mase de fluid care conține n particule se scrie un număr
corespunzãtor de sisteme de ecuații de tip (1.1), respectiv (1.2), fapt care complică foarte mult
studiul. Din acest motiv, sistemul de reprezentare Lagrange este utilizat doar atunci când este
necesar studiul unor particule de fluid individualizate.

1.2.2.2. Sistemul de reprezentare Euler

Analizând variația mărimilor ce caracterizează mișcarea fluidului în fiecare punct al

domeniului ocupat de acesta, sistemul de reprezentare Euler conduce la studiul unor câmpuri
scalare și al unor câmpuri vectoriale. Întrucât poate beneficia de un aparat matematic binecunoscut -
teoria câmpurilor - sistemul de reprezentare Euler este mai operativ, utilizarea sa fiind practic
generalizată în mecanica fluidelor.
Raportând spațiul la un referențial inerțial cartesian triortogonal Oxyz, în sistemul de
reprezentare Euler se definește, pentru fiecare mărime ce caracterizează mișcarea, câte o funcție a
cărei valoare depinde de vectorul de poziție r = x .i + +y .j+ + z . k și de timpul t. Variabilele
independente r și t, respectiv x, y, z și t se numesc variabile spațiale sau variabilele lui Euler.
Într-un astfel de sistem de reprezentare, viteza într-un punct oarecare M (r), în momentul t,
este dată de:

(1.5.) v (r ,t) = u(x, y, z, t) .i + v(x, y, z, t) .j + w(x, y, z, t) .k ,

și reprezintă viteza particulei de fluid al cãrui centru de masă coincide în momentul t cu M (r), (fig.
1.2).

z z
V̅(tn)
z V̅(t3) V̅1(t)
V̅2(t)
V̅(t2) V̅3(t)
r̅ r̅1 r̅2 r̅3
V̅(t1) V̅n(t)
k̅ j̅ y r̅n
O O
x i̅ y y

x x
a) b)
Fig. 1.2. Sistemul de reprezentare Euler: a) variaþia în timp a vitezei într-un punct; b) linia de
curent în momentul t.
 Fiind dat un câmp scalar sau vectorial  (r ,t), care reprezintã o proprietate a mișcării, pentru
un observator din punctul M (r), variația în timp a lui  este dată de expresia:

 (r , t ) (r , t + t ) − (r , t )

(1.6.) =( ) r = lim ,
t t t →0 t

numită derivată locală a lui . Indicele r arată că se consideră un anumit punct al spațiului, astfel
încât în calculul derivatei parțiale r este considerat constant.
Din punctul de vedere al unui observator legat solidar de particula de fluid aflatã în punctul M
(r) la momentul t, variația în timp a funcției  (r, t) atașată particulei este egală cu variația în
timp a câmpului  (r, t). Întrucât valoarea funcției  (r, t), atașată particulei care la momentul t
se află în punctul M (r) este egală cu valoarea câmpului  (r, t) în același punct și la același
moment:

(1.7.)  (r0, t) =  (r, t) =  r(r0, t), t =  x (a, b, c, t), y (a, b, c, t), z (a, b, c, t), t,

rezultă că derivata substanțială sau derivata materială a câmpului  (r, t), notată D (r, t) / Dt, se
obține din:

DΦ (r , t ) dΦ  (r0 , t )  Φ r (ro , t ), t 
= =  =
Dt dt  t ro
 
=  Φ x (a, b, c, t ), y (a, b, c, t ), z (a, b, c t ), t ro  ,
(1.8.)  t 
respectiv :
DΦ (r , t ) Φ Φ dx Φ dy Φ dz
= + . + . + . .
Dt t x dt y dt z dt

dx dy dz
Întrucât , , reprezintă respectiv componentele u, v, w ale vectorului v(r, t) egal în
dt dt dt
condițiile de mai sus cu v(ro, t), expresia (1.8) poate fi scrisă astfel:

DΦ (r , t ) Φ Φ Φ Φ Φ
(1.9.) = +u. + v. + w. = + (v .  )Φ
Dt t x y z t

în care simbolul  (nabla) reprezintã operatorul lui Hamilton:

       
=i . + j . + k . ; (v . ) =  u . + v . + w .  .
x y z  x y z 

1.3. APLICAŢII PENTRU UTILIZAREA UNITĂŢILOR DE MĂSURĂ,

CALCULUL PRESIUNII, AL FORȚELOR DE PRESIUNE ȘI ARHIMEDICE

1.3.1. Formule de calcul

 Ecuaţiile diferenţiale de echilibru a unui fluid (ecuaţiile lui Euler) au forma:

1 p 1 p 1 p
(1.10.) X= . ; Y= . ; Z= . ,
 x  y  z

unde X, Y şi Z reprezintă proiecţiile forţelor masice unitare, pentru o particulă de masă unitară, pe
axele trirectangulare. În cazul echilibrului unui lichid în câmp gravitaţional X = 0, Y = 0, Z = -g
(dacă axa Oz are sensul pozitiv în sus); ecuaţiile (1.1) arată că presiunea nu depinde de x şi de y
(planele paralele cu planul orizontal xOy sunt plane izobare) şi o variaţie liniară a presiunii cu
adâncimea de scufundare a punctului considerat:

(1.11.) p =  . z = cont. ; p = po +  . h ,

unde: z este cota punctului; h - adâncimea lui de scufundare (măsurată de la suprafaţa liberă); po -
presiunea la suprafaţa liberă. În cazul echilibrului izoterm al unui gaz, ecuaţiile (1.1) indică aceleaşi
legi ca la lichide, cu excepţia direcţiei Oz, pentru care există o lege exponenţială de variaţie a
presiunii cu înălţimea de forma:

z − z1
−
(1.12.) p = p1 . e Ho
,

unde p1 este presiunea într-un plan orizontal de referinţă de cotă z1, iar Ho = po/o este înălţimea
coloanei de gaz corespunzătoare presiunii atmosferice la z = 0, adică la p = 1 at, (pentru aer o se
consideră 1,286 kgf/m3, respectiv o = 1,286 kg/m3).
În cazul echilibrului relativ al unui lichid aflat într-un vas ce se deplasează uniform într-o
mişcare de translaţie, sau care se roteşte în jurul unei axe verticale cu o viteză unghiulară constantă
, ecuaţiile (1.11) conduc la următoarele legi de variaţie a presiunii:

(1.13.) p = −  . a . x − . z + c ,

 r 2.  2 
(1.14) p =  .  zo + − z  + po .
 2.g 

Forţa de presiune pe o suprafaţă plană are direcţia perpendiculară pe suprafaţă, sensul de la

lichid către suprafaţa considerată, iar mărimea şi punctul de aplicaţie de coordonate xp , yp sunt date
de relaţiile:

(1.15.) P = pG . A

I xy IG
(1.16.) xP = ; y P = yG + ,
yG . A yG . A

unde: pG este presiunea în centrul de greutate; yG - ordonata centrului de greutate măsurată în planul
suprafeţei; Ixy - momentul centrifugal faţă de axele x şi y conţinute în planul suprafeţei, dintre care
axa x şi deci originea sunt pe suprafaţa liberă; IG - momentul de inerţie faţă de axa orizontală
(paralelă cu axa x) ce trece prin centrul de greutate al suprafeţei.
În cazul suprafeţelor curbe rezultanta presiunilor se calculează, ca mărime, prin proiecţiile
sale pe cele trei axe carteziene date de relaţiile:
(1.17.) Px = pGx . Ax ; Py = pGy . Ay ; Pz = −  . V ,

unde: pGx şi respectiv pGy sunt presiunile în centrele de greutate ale proiecţiilor Ax şi Ay ale
suprafeţelor curbe pe planul yOz şi respectiv xOz; V - volumul corpului cuprins între suprafaţa
curbă, verticalele duse prin conturul exterior al suprafeţei curbe şi suprafaţa nivelului liber.
Mărimea rezultantei presiunilor, în cazul când aceasta se poate calcula, va fi:

(1.18.) P = Px2 + Py2 + Pz2 .

Coordonatele centrului de presiune în acest caz rezultă din intersecţia suportului rezultantei cu
suprafaţa curbă. Componenta verticală Pz are întotdeauna sensul de la lichid către perete, putând fi
de jos în sus sau de sus în jos.
Un corp plutitor (fig. 1.3) înclinat cu unghiul  are centrul de carenă (punctul de aplicaţie al
forţei arhimedice) deplasat din punctul C în C’, iar direcţia forţei arhimedice F intersectează axa
de plutire în punctul M, numit metacentru.
Condiţia de stabilitate a corpului plutitor cere ca distanţa dintre centrul de greutate şi metacentru,
denumită rază metacentrică rm, să respecte relaţia:

I 
(1.19.) rm =  o − a   0 ,
V 

rm M

a G
F
C
C’

Fig. 1.3.

unde: Io - momentul de inerţie al suprafeţei de plutire în raport cu axul de oscilaţie; V - volumul

carenei; a - distanţa dintre centrul de carenă şi centrul de greutate. Dacă rm = 0 corpul este în
echilibru indiferent, iar dacă rm  0 corpul este în echilibru labil. În cazul unghiurilor mai mari de
15o stabilitatea corpurilor plutitoare necesită studii speciale.

1.3.2. Aplicație pentru calculul presiunii

Să se determine presiunea absolută sporită p care se dezvoltă într-un amplificator hidrostatic

al cărui piston diferenţial are diametrele D = 50 cm şi d = 10 cm (fig. 1.4), ştiind că uleiul trimis sub
pistonul mare are suprapresiunea ps = 5 at, iar randamentul mecanic al transmisiei este  = 0,85.

Rezolvare: S-a notat cu l deplasarea pistonului în mişcarea ascendentă. Se va calcula lucrul

mecanic util cu relaţia:

 .d2
Lu = Fs' . l = ps' . .l .
4
 p

ps
D

Fig. 1.4.

Lucrul mecanic absorbit de amplificator va avea forma:

 . D2
La = Fs . l = ps . .l .
4

Din expresia matematică a randamentul amplificatorului hidrostatic se calculează presiunea

sporită p:

Lu ps' . d 2 D2 D2
= =  p '
s =  . p s . ; p = p at + p '
s = p at +  . p s . .
La ps . D 2 d2 d2

Poziția particulei M într-un moment ulterior t  to este definită de vectorul de poziţie al

centrului sãu de masă:

(1.1.) r = i x + j y + k z = r (r0, t) .

Această relație constituie expresia vectorială a ecuațiilor curbei descrise în intervalul de timp (t – to)
de particula M, care pleacã la timpul to din Mo(a, b, c), curbă numită traiectoria particulei; punctele
acestei curbe satisfac următoarele relații:
0,5 2
Înlocuind valorile numerice se obţine: p = 1 + 0,85.5. 2 = 107 ,25 , [at].
0,1

Datele experimentale se vor trece în tabelul 1.3. Se va calcula presiunea absolută sporită p,
[at].

Tabelul 1.3. Calculul presiunii absolute sporite p

Nr. ps D d η p’s pat p

crt. [at] [m] [m] [%] [at] [at] [at]
1 2 0,5 0,1 0,85 1
2 2,4
3 2,8
4 3,2
5 3,6
6 4
7 4,4
 Se va face graficul presiunea absolută sporită p în funcție de suprapresiunea ps, p = f(ps)
utilizându-se unul din următoarele programe: Excel, MathLab, Origin.