CAPITOLUL 3

MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ

3.1. Mărimi fizice măsurabile

Mărimile fizice sunt proprietăţi ale fenomenelor şi ale

interacţiunilor, susceptibile de a fi caracterizate prin mărimi
matematice: se selectează din mulţimea proprietăţilor acelea
care se pot pune în concordanţă cu mulţimea numerelor reale.
În acest mod, se pune în evidenţă faptul că o mărime are o
latură calitativă, ce o deosebeşte de celelalte, dar şi o latură
cantitativă, aceeaşi mărime putând avea o cantitate de valori
diferite.

Fig.3.1 Clasificarea mărimilor.

O prezentare sugestivă a diferitelor categorii de mărimi se

poate face pe baza diagramei prezentate în Fig.3.1.
Mulţimea mărimilor din natură, notată cu M, este
reprezentată printr-un dreptunghi. În cadrul acestei mulţimi, se
evidenţiază submulţimea M1 a mărimilor observabile - mărimi
19
pentru care se poate obţine o informaţie care permite
discriminarea calitativă.
Submulţimea M1 include submulţimea M 2 corespunză-
toare mărimilor principial măsurabile - mărimi ce îndeplinesc
două premise fundamentale:
• mărimea este observabilă şi mulţimea stărilor sale
constituie o mulţime ordonată (între toate perechile de stări ale
mulţimii, se pot defini relaţiile <, = sau >);
• se poate construi o scală de măsurare ce stabileşte o
corespondenţă univocă între mărimea stărilor şi mulţimea
numerelor reale.
Submulţimea M 2 include submulţimea M 3 a mărimilor
practic măsurabile. O mărime principial măsurabilă devine
practic măsurabilă dacă există un mijloc de măsurare capabil să
preleveze semnalul purtător al informaţiei de măsurare, să îl
prelucreze şi să afişeze valoarea mărimii respective.
Se pun astfel în evidenţă condiţiile necesare pentru ca o
mărime să fie practic măsurabilă:
• posibilitatea de definire (observabilitatea);
• posibilitatea construirii unei scale de măsurare;
• posibilitatea conceperii mijlocului de măsurare pe
baza unei metode de măsurare.

Mărimile măsurabile se pot clasifica după criterii diverse:

a) după modul de obţinere a energiei de măsurare:
• mărimi active (generatoare) - sunt mărimile
măsurabile care permit eliberarea energiei pentru măsurare (de
exemplu: tensiunea electrică, intensitatea curentului electric).
• mărimi pasive (parametrice)- sunt mărimile
măsurabile care nu posedă o energie proprie liberabilă şi pentru
măsurarea cărora este necesar să se recurgă la o sursă de

20
energie auxiliară (energie de activare). Exemplu: rezistenţa
electrică.
b) după modul de variaţie în timp:
• mărimi constante - sunt mărimile invariabile în
timpul măsurării;
• mărimi staţionare - sunt mărimile care au o valoare
caracteristică ( de exemplu, valoarea maximă
$
X = max x )constantă în timp;
• mărimi nestaţionare – sunt mărimile la care toţi
parametrii caracteristici variază în timp.
Mărimile măsurabile se pot clasifica în următoarele
categorii:
- mărimi fundamentale;
- mărimi derivate.
Ansamblul mărimilor fundamentale este format din:
lungime, masă, timp, temperatură, intensitatea curentului
electric, intensitatea luminoasă şi cantitatea de substanţă.
Toate celelalte mărimi, nedesemnate ca fundamentale, se
numesc mărimi derivate.
Fiecărei mărimi îi este atribuită o dimensiune care îi este
proprie şi care se simbolizează printr-o literă: L – lungime, M –
masă, T – timp, I – intensitatea curentului electric etc.
Dimensiunea oricărei mărimi derivate are următoarea
formă generală:
dim x = LaMbTcIdΘeNfJg
unde a,b….g sunt exponenţi dimensionali.
Exemple:
tensiunea electrică U : dim U = L2MT-3I-1;
energia W: dim W = L2MT-2
În Tabelul 3.1, sunt prezentate dimensiunile unor mărimi
fundamentale şi derivate frecvent utilizate.

21
 Tabelul 3.1.
Mărimea Dimensiuni
Lungime L
Masă M
Timp T
Temperatură θ
-1
Frecvenţă T
Forţă M ·L ·T-2
Energie M ·L2 ·T-2
Putere M ·L2 ·T-3
Presiune M ·L-1 ·T-2
Intensitatea I
curentului electric
Sarcina electrică T ·I
Potenţial electric M ·L2 ·T-3 ·I-1
Rezistenţă electrică M ·L2 ·T-3 ·I-2
Capacitate electrică M-1 ·L-2 ·T4 ·I-2
Inductivitate M ·L2 ·T-2 ·I-2
Inducţie magnetică M ·T-2 ·I-1
Flux magnetic M ·L2 ·T-2 ·I-1

3.2. Sisteme de unităţi de măsură

3.2.1. Elemente generale
Pentru efectuarea operaţiei de măsurare, este necesară o
unitate de măsură Um. Aceasta este o mărime particulară,
definită şi adoptată mai mult sau mai puţin arbitrar, cu care se
compară mărimile de aceeaşi natură, pentru exprimarea
valorilor lor în raport cu acea mărime.
Iniţial, dreptul de a defini unităţile şi de a deţine etaloane a
fost considerat un privilegiu rezervat unor conducători locali
sau, mai târziu, unor corporaţii meşteşugăreşti. De exemplu, în
jurul anului 2900 î.Chr., în momentul construcţiei piramidei,
22
faraonul Keops a introdus un etalon pentru lungime bazat pe o
dimensiune proprie a corpului său: distanţa de la cot la vârful
degetelor ("cubit" - aproximativ 52 cm). Cubit-ul era divizat în
28 părţi şi fiecare parte, la rândul ei, era împărţită în alte părţi
mai mici, de mărimea milimetrului actual.
Sigur este faptul că toate popoarele au conservat etaloanele
lor. În Franţa, către anul 650, etaloanele erau conservate în
palatul regelui. În timpul lui Carol cel Mare, toate măsurile
utilizate în vastul său regat erau uniforme şi reproduceau
etaloanele păstrate în palatul regal.
Marea diversitate de unităţi şi de etaloane a condus la o
dificilă activitate de coordonare şi control, mai ales în cadrul
schimburilor comerciale. În decursul timpului s-a încercat să se
uniformizeze unităţile, prin crearea unui sistem internaţional
legal de unităţi şi prin definirea lor fără echivoc.
Practica a arătat că un sistem de unităţi de măsură trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie general, aplicabil în toate capitolele fizicii;
- să fie coerent şi să nu introducă coeficienţi numerici
suplimentari în ecuaţiile fizicii;
- să fie practic, ordinele de mărime ale unităţilor din
sistem fiind comparabile cu valorile uzuale din activitatea
umană.
În decursul timpului, s-au utilizat diferite sisteme şi unităţi
de măsură, diferind între ele prin alegerea unităţilor
fundamentale şi prin definirea celor derivate: CGS electrostatic,
CGS electromagnetic sau MKSA. Acesta din urmă s-a bazat pe
sistemul metric (metru, kilogram, secundă) adoptat în Franţa (în
anul 1795) şi completat în anul 1936 cu o a patra unitate -
amperul.
3.2.2. Sistemul Internaţional de Unităţi (SI)

23
 Condiţiile expuse sunt îndeplinite cel mai bine de către
Sistemul Internaţional de Unităţi (SI). Adoptat în anul 1960, la
cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi
(CGPM), Sistemul Internaţional de Unităţi (SI) are 7 unităţi
fundamentale cu următoarele definiţii:
Metrul (m) – unitatea de măsură pentru lungime -
reprezintă distanţa parcursă de lumină în vid în timpul de
1/299792458 s.
Kilogramul (kg) – unitatea de măsură pentru masă -
reprezintă masa prototipului realizat din platină şi iridiu şi
adoptat în anul 1889 de către Conferinţa Generală de Măsuri şi
Greutăţi. Este păstrat la sediul de la Sèvres, Franţa, al Biroului
Internaţional de Măsuri şi Greutăţi.
Secunda (s) – unitatea de măsură pentru timp - reprezintă
durata a 9192631770 perioade ale radiaţiei corespunzătoare
tranziţiei între cele două niveluri hiperfine ale stării
fundamentale a atomului de cesiu 133.
Amperul (A) – unitatea de măsură pentru intensitatea
curentului electric - reprezintă intensitatea unui curent electric
constant care, menţinut în două conductoare paralele, rectilinii,
cu lungime infinită, aşezate în vid la o distanţă de 1m unul de
altul, produce între aceste conductoare o forţă de 2 ⋅ 10 -7 N pe o
lungime de 1m. Această definiţie este echivalentă cu stabilirea
unei valori convenţionale μ 0=4π ⋅ 10 -7 H/m pentru permea-
bilitatea vidului.
Kelvinul (K) - unitatea de măsură pentru temperatura
termodinamică - reprezintă fracţiunea 1/273,16 din temperatura
termodinamică a punctului triplu al apei.
Candela (cd) – unitatea de măsură pentru intensitatea
luminoasă - reprezintă intensitatea luminoasă, într-o direcţie
dată, a unei surse care emite o radiaţie monocromatică cu
frecvenţa 5,4 ⋅ 10 14 Hz şi a cărei intensitate energetică în
această direcţie este IR=1/683 W/sr.
24
 Molul (mol) – unitatea de măsură pentru cantitatea de
substanţă - reprezintă cantitatea de substanţă a unui sistem care
conţine atâtea entităţi elementare, câţi atomi există în 0,012 kg
de carbon 12.
Se remarcă trei modalităţi de definire a unităţilor
fundamentale: pe bază de prototipuri, pe bază de proprietăţi
macroscopice ale unor materiale şi pe bază de proprietăţi
atomice, cu tendinţa de creştere a numărului de unităţi definite
atomic.
În afară de unităţile fundamentale, în SI, sunt incluse şi
două unităţi suplimentare:
Radianul (rad) – unitatea de măsură pentru unghiul plan
- este unghiul plan cuprins între două raze care interceptează pe
circumferinţa unui cerc un arc de lungime egală cu a razei;
Steradianul (sr) – unitatea de măsură pentru unghiul
solid - este unghiul solid care, având vârful în centrul unei
sfere, delimitează pe suprafaţa acestei sfere o arie egală cu cea a
unui pătrat a cărui latură este egală cu raza sferei.
Celelalte unităţi de măsură, care se pot deduce prin relaţii
matematice din unităţile fundamentale, formează unităţile
derivate. O parte dintre unităţile derivate au nume speciale, care
pot fi folosite pentru formarea altor unităţi derivate (de
exemplu, 1 N = 1 kg⋅ m ⋅ s -2 sau 1 Pa = 1 N ⋅ m -2). În Tabelul
3.2, sunt prezentate câteva unităţi de măsură derivate uzuale.
Reguli privind formarea şi scrierea unităţilor de măsură:
- denumirile se scriu cu litere mici (metru, newton,
kelvin);
- simbolurile se scriu cu litere mici (exemplu: m, s, cd,
mol) cu excepţia celor ce derivă din nume proprii (W-Watt,
N-Newton etc.);
- pluralul se formează după regulile gramaticale din
limba română (secundă - secunde, volt - volţi);

25
 Tabelul 3.2

Mărimea fizică Unitatea Simbol

de măsură
Frecvenţă hertz Hz Heinrich Hertz (1857-1894)
Forţă newton N Issac Newton (1642-1727)
Presiune pascal Pa Blaise Pascal (1623-1662)
Energie joule J James Joule (1818-1889)
Putere watt W James Watt (1736-1819)
Sarcină electrică coulomb C Charles de Coulomb
(1736-1806)
Potenţial electric, volt V Alessandro Volta (1745-1827)
tensiune electrică
Capacitate electrică farad F Michael Faraday (1791-1867)
Rezistenţă electrică ohm Georg Simon Ohm
(1789-1854)
Flux magnetic weber Wb Wilhelm Weber (1816-1892)
Inducţia magnetică tesla T Nicola Tesla (1857-1943)
Inductivitate henry H Joseph Henry (1797-1878)
Temperatură (scara grad Celsius °C Anders Celsius (1701-1744)
Celsius)

- pentru formarea multiplilor şi a submultiplilor, se

utilizează prefixe care se scriu fără spaţiu faţă de unitate
(kilometru - km, megawatt - MW) – Tabelul 3.3.

Tabelul 3.3.
Factor de Prefix Simbol Factor de Prefix Simbol
multiplicare multiplicare
1018 exa E 10-1 deci d
1015 peta P 10-2 centi c
1012 tera T 10-3 mili m
109 giga G 10-6 micro μ
106 mega M 10-9 nano n
103 kilo k 10-12 pico p
102 hecto h 10-15 femto f
101 deca da 10-18 atto a

26
 România a adoptat Sistemul Internaţional de Unităţi (SI)
în anul 1961. Există însă şi alte sisteme, care se aplică în
diferite ţări: sistemul anglo-saxon sau sisteme din ţările care nu
au aderat la Convenţia Metrului. Faptul că Sistemul
Internaţional de Unităţi (SI) se aplică, în prezent, în peste 120
de ţări indică o perspectivă certă de generalizare la nivelul
globului.
3.3.Unităţi de măsură din metrologia optică
3.3.1. Generalităţi
Prin lumină se înţelege un ansamblu de radiaţii
electromagnetice care impresionează retina, fiind percepute de
un ochi normal ca o senzaţie vizuală.
Lumina se compune din radiaţii simple (monocromatice),
ale căror lungimi de undă sunt cuprinse în intervalul (380 - 760)
nm.
Senzaţia vizuală pe care o exercită o radiaţie vizibilă are
două caracteristici: culoarea şi strălucirea (luminanţa).
Culoarea unei radiaţii este o proprietate a acesteia,
dependentă de compoziţia spectrală a radiaţiei. Spectrul vizibil
poate fi divizat în şase zone, corespunzătoare culorilor
fundamentale: violet, albastru, verde, galben, portocaliu şi roşu.
În metrologia optică, se folosesc mărimi şi unităţi
fotometrice (ce caracterizează radiaţia din punct de vedere al
perceperii de către ochi) şi mărimi şi unităţi energetice (ce
caracterizează lumina din punct de vedere al energiei
transportate). Pentru a evita confuzia dintre aceste două grupe
de mărimi şi unităţi, care au referinţe diferite, se atribuie
indicele v (de la vizibil) mărimilor fotometrice (de exemplu, Φv)
şi indicele e (de la energetic) pentru mărimile radiometrice (de
exemplu, Φe).
27
 Mărimile şi unităţile fotometrice se referă numai la
spectrul vizibil (λ = 400-760 nm) şi au ca referinţă candela,
unitate SI stabilită pe baza sensibilităţii spectrale a ochiului
uman standard. Aceste mărimi şi unităţi se utilizează în tehnica
iluminatului.
Spre deosebire de unităţile fotometrice, unităţile de
măsură specifice mărimilor energetice sunt definite pe baze
energetice şi au ca referinţă wattul (W).

3.3.2. Mărimi şi unităţi de măsură energetice

Principalele mărimi energetice care interesează sunt:
Energia radiantă Qe - reprezintă energia emisă, propagată
sau primită sub formă de undă electromagnetică; se măsoară în
J.
Fluxul radiant Φe este energia radiantă în unitatea de timp.
Se măsoară în watt (W).
Iluminarea energetică a unei suprafeţe elementare este
raportul dintre fluxul de radiaţie care cade pe această suprafaţă
şi aria suprafeţei elementare ∆S. Unitatea de măsură este wattul
pe metru pătrat (W/m2). Când se referă la fluxul radiant emis de
suprafaţa respectivă, se numeşte emitanţă energetică şi se
notează cu Me. Când se referă la fluxul radiant primit de
suprafaţa respectivă, se numeşte iluminare energetică şi se
notează cu Ee .
Intensitatea energetică Ie a unei surse reprezintă fluxul
radiant pe unitatea de unghi solid ce pleacă dintr-un punct A al
unui element de suprafaţă radiantă.Se măsoară în W/sr.
Radianţa Le într-o direcţie dată (z), numită şi luminanţă
energetică, se măsoară în W/sr·m2 şi caracterizează sursele
optice în privinţa strălucirii.

28
 Transmitanţa radiantă TR reprezintă fracţiunea din
radiaţia incidentă transmisă de către mediul respectiv. Inversul
transmitanţei se numeşte opacitate. La mediul opac, TR = 0 .
Reflectanţa radiantă ρ reprezintă fracţiunea din radiaţia
incidentă care este reflectată de către mediul respectiv.
Absorbanţa radiantă α reprezintă fracţiunea din radiaţia
incidentă care este absorbită de către mediul respectiv. La
mediul opac α =1.

3.3.3. Mărimi şi unităţi de măsură fotometrice

Mărimile şi unităţile de măsură fotometrice iau în
considerare senzaţia luminoasă pe care o produc radiaţiile
electromagnetice asupra retinei ochiului uman normal. Ele se
referă doar la spectrul vizibil (λ = 400-760 nm).
Senzaţia de lumină depinde de puterea radiaţiei, adică de
fluxul de energie radiantă ce cade pe retină. Însă, răspunsul
ochiului la acţiunea luminii incidente depinde şi de culoarea
acesteia. Astfel, dacă asupra ochiului acţionează o lumină verde
(λ = 550 nm), ea va produce o senzaţie luminoasă de
aproximativ 8 ori mai puternică decât o lumină roşie (λ = 680
nm) cu acelaşi flux de energie radiantă. Cu alte cuvinte, ochiul
uman prezintă o sensibilitate diferită pentru diferite culori,
adică pentru diferite lungimi de undă ale radiaţiei luminoase.
Se defineşte sensibilitatea spectrală relativă a ochiului:
Φ e0
V=
Φe
unde Φ e0 este fluxul constant de energie al radiaţiei cu
lungimea de undă λp = 555 nm, iar Φe este fluxul de energie a
radiaţiei cu lungimea de undă care produce aceeaşi senzaţie
vizuală ca şi Φ e0 .
Ţinând cont de sensibilitatea spectrală a ochiului, se
defineşte fluxul luminos Φv prin relaţia:
29
 Φ v = K ⋅V ⋅ Φ e
iar unitatea de măsură este lumen (lm).
Pentru lungimea de undă λp, CIE stabileşte că la fluxul
radiant Φe = 1W corespund 680 lumeni (lm) în spectrul vizibil,
adică:
1 W = 680 lm
sau, altfel spus, Φe = 1W la lungimea de undă λp impresionează
ochiul uman cât Φ v de 680 lm. Deci, factorul de conversie din
radiometrie în fotometrie (pentru λ = λ p ) este:
K m = 680 lm/W
Definiţiile mărimilor fotometrice sunt următoarele:
Intensitatea luminoasă a unei surse de lumină într-o
direcţie dată este raportul dintre fluxul luminos emis în unghiul
solid din jurul direcţiei considerate şi mărimea acestui unghi.
Intensitatea luminoasă este mărimea fundamentală în
fotometrie, iar unitatea ei de măsură, candela (cd) este unitate
fundamentală în SI.
Fluxul luminos emis de o sursă în toate direcţiile în mod
egal (cu aceeaşi intensitate) este:
Φ v = 4πI v
Iluminarea E se defineşte ca fluxul luminos pe unitatea de
suprafaţă şi are ca unitate de măsură lux (lx). Luxul reprezintă
iluminarea unei suprafeţe de 1 m2 care primeşte un flux luminos
de 1 lm repartizat uniform pe suprafaţă.

30