SISTEMUL INTERNATIONAL.

VOLUM, PRESIUNE,
TEMPERATURA
Unităţi de măsură. Sistemul Internaţional

Î
ncă din antichitate şi probabil chiar din perioada comunei primitive, oamenii
au resimţit nevoia de a conferi un aspect cantitativ obiectelor cu care aveau
de-a face în viaţa de toate zilele: agricultură, meşteşuguri, comerţ, construcţii,
navigaţie etc.

Drept urmare, necesităţile de ordin practic i-au determinat să definească unităţi de

măsură pentru aceste obiecte: arii ale ogoarelor, capacităţi ale recipientelor pentru
cereale şi lichide, greutăţi, lungimi, intervale de timp etc. Până spre sfârşitul sec.
XVIII, fiecare stat îşi avea propriile unităţi de măsură, ba chiar mai multe sisteme de
unităţi regionale (de exemplu, cazul Franţei înainte de Revoluţie), ceea ce punea
probleme deosebit de dificile în schimburile comerciale atât interne, cât şi externe.

Din această cauză, necesitatea punerii pe baze raţionale a unui sistem unificat de
unităţi de măsură, a determinat desemnarea Academiei de Ştiinţe a Franţei pentru a
fundamenta un asemenea sistem, de tip zecimal. Drept urmare, în 1795 au fost
definite metrul, litrul şi gramul în cadrul noului sistem, numit sistem metric.
Acestea sunt originile Sistemului Internaţional, care este rezultatul multiplelor
perfecţionări şi completări la care a fost supus sistemul metric. În 1954, a X-a
Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi adoptă ca unităţi fundamentale metrul,
kilogramul, secunda, kelvinul şi candela şi ca unităţi suplimentare, radianul şi
steradianul. În 1960, a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi redefineşte
metrul pe baza lungimii de undă a unei radiaţii şi ratifică acordul internaţional care
introduce noul sistem de unităţi, numit Sistemul Internaţional (S.I.). România este
al şaptelea stat care aderă la acest acord în 1961, legiferând ca obligatorie utilizarea
S.I. În 1968, a XIII-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi redefineşte secunda
pe baza perioadei oscilaţiei atomului de cesiu şi dă definiţii riguroase pentru kelvin
şi candelă, iar în 1971, a XIV-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi introduce
a şaptea mărime fundamentală, cantitatea de substanţă, cu unitatea sa, molul.
 Ori de câte ori este necesar să descriem un fenomen, facem apel la o serie de
caracteristici (mărimi) specifice ale acestuia, pe care trebuie să le abordăm din două
unghiuri: calitativ şi cantitativ. Aspectul calitativ se referă la natura acestor
caracteristici, în timp ce aspectul cantitativ implică valoarea lor. Aceasta este un
număr care reprezintă raportul dintre mărimea respectivă şi o mărime de aceeaşi
natură, numită unitate de măsură. Acoperirea întregii game de mărimi fizice
caracteristice se poate face recurgând la un număr minim de mărimi funda-mentale
cu unităţile lor de măsură, numite unităţi fundamentale, la care se adaugă mărimile
derivate, ale căror unităţi de măsură (numite unităţi derivate) rezultă ca produse de
puteri ale unităţilor fundamentale. Unităţile fundamentale împreună cu cele derivate
alcătuiesc un sistem de unităţi. Spunem că un sistem de unităţi de măsură este
coerent, dacă în produsele de puteri care definesc unităţile derivate, unităţile
fundamentale au coeficienţi egali cu unitatea.
 Sistemul Internaţional este un ansamblu coerent, organizat sistematic, de
unităţi de măsură şi de multipli şi de submultipli zecimali, precum şi de regulile de
formare şi scriere a acestora. Sistemul Internaţional are 7 unităţi fundamentale, două
suplimentare şi 83 unităţi derivate.

1. Unităţile fundamentale sunt metrul, kilogramul, secunda, kelvinul,

amperul, candela şi molul.

Metrul (simbol m) este lungimea egală cu 1 650 763,73 lungimi de undă în vid
ale radiaţiei care corespunde tranziţiei între nivelele 2p10 şi 5d5 ale atomului de
kripton (86Kr).
Vechiul metru-etalon din aliaj platina-iridiu (90% - 10%)
Kilogramul (simbol kg) este masa „kilogramului prototip internaţional”, un
cilindru din aliaj de platină-iridiu cu diametrul de 39 mm, egal cu înălţimea,
păstrat la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi de la Sèvres, Franţa.

Secunda (simbol s) este durata a 9 192 631 770 perioade ale radiaţiei
corespunzătoare tranziţiei între cele două nivele hiperfine ale stării
fundamentale a atomului de cesiu 133 (133Cs).

Kelvinul (simbol K) este fracţiunea 1/273,16 din temperatura termodinamică

a punctului triplu al apei.
Prototipul Internaţional al Kilogramului, (IPK) este fabricat
dintr-un aliaj de 90% platină și 10% iridiu (în greutate) și
prelucrat într-un cilindru circular drept (înălțime =
diametru) de 39,17 mm. IPK se păstrează la Bureau
International des Poids et Mesures din Sèvres, la periferia
Parisului.

Ca seiful în care este păstrat să poată fi deschis era

necesară prezenţa tuturor celor trei oficiali care deţineau
câte o cheie.

În ciuda acestor măsuri de siguranţă, masa etalonului şi

masa copiilor sale oficiale din alte părţi ale lumii pe baza
cărora erau calibrate alte etaloane, au prezentat mici
diferenţe de-a lungul timpului. Oamenii de ştiinţă nu au
reuşit să găsească o explicaţie pentru acest lucru.
Deoarece la etalon au aparut pierderi de masa in timp (de
ordinul a 50 micrograme – masa unei amprente digitale),
s-a cautat o definitie a acestuia pe baze mai stabile.
Un din propuneri a fost stabilirea etalonului de masa pe
baza constantei lui Planck, sau pe o determinare foarte
precisa a molului.
• Pentru utilizarea constantei lui Planck, a fost necesara
determinarea acesteia cu maximum posibil de precizie.
Acualmente, valoarea obtinuta este
• h=6,626 06979(30)× 10-34 Js, abaterea relativa
standard fiind de 45 x 10-9. Este in curs procedura de
definire a kilogramului pe baza constantei lui Planck,
prin utilizarea unei balante de constructie speciala
(numita balanta Kibble).
• Pentru utilizarea molului, a fost obtinuta o sfera de 1 kg
din siliciu 28 pur, prelucrata la un nivel de precizie atat
de ridicat, incat “asperitatile” sunt de ordinul de marime
al atomilor. Este sfera cu cel mai inalt grad de
perfectiune existenta la momentul actual. Atomii din
care este alcatuita, au fost literalmente numarati si
astfel s-a putut obtine cu maxima precizie valoarea Sfera de siliciu
molului.
Amperul (simbol A) este intensitatea unui curent electric constant care
menţinut în conductoare paralele, rectilinii, de lungime infinită şi de secţiune
circulară neglijabilă, aşezate în vid, la o distanţă de 1 metru unul de altul, ar
produce între acestea, pe o lungime de 1 metru, o forţă egală cu 2.10–7 newtoni.

Candela (simbol cd) este intensitatea luminoasă, într-o direcţie dată, a unei
surse care emite o radiaţie monocromatică cu frecvenţa de 540×1012 hertzi şi a
cărei intensitate energetică în această direcţie este de 1/683 waţi pe steradian.

Molul (simbol mol) este cantitatea de substanţă a unui sistem care conţine
atâtea entităţi elementare, câţi atomi există în 0,012 kilograme de carbon 12.
 2. Unităţi derivate

În Tab. 1. sunt prezentate cele mai frecvent utilizate unităţi derivate.

Până la adoptarea Sistemului Internaţional, se utilizau sisteme de unităţi
specifice unor domenii: Sistemul tehnic (MKfS) utilizat în mecanică şi
termodinamică, cu unităţi fundamentale metrul, kilogramul-forţă, secunda şi gradul
Celsius, sistemul CGS (centimetru-gram-secundă) utilizat în mecanică etc. Ţările
anglo-saxone foloseau Sistemul Imperial, la care definiţiile unităţilor erau
aproximative (de exemplu, 1 inch = grosimea degetului mare al unui bărbat), dar
care au trecut la relaţii fixe de definiţie.
 Tab. I.1. Unităţi derivate frecvent întâlnite
Prefixele folosite pentru multiplii şi submultiplii unităţilor de măsură sunt date în
Mărimea fizică Unitatea de măsură Tab. I.2.
Nume Notaţie Dimensiuni Simbol Nume
Tab. I.2. Prefixe şi factori de multiplicare/demultiplicare pentru unităţile
SPAŢIU ŞI TIMP
de măsură
Acceleraţie a LT–2 m/s2 metru pe secundă la pătrat
Arie A, S L2 m2 metru pătrat Factor Valoare Prefix Simbol
Viteză v, w, c LT–1 m/s metru pe secundă
Volum V L3 m3 metru cub 1024 1 000 000 000 000 000 000 000 000 yotta Y
FENOMENE PERIODICE ŞI ONDULATORII 1021 1 000 000 000 000 000 000 000 zetta Z
1018 1 000 000 000 000 000 000 exa E
Frecvenţă ν, f T–1 Hz hertz
Lungime de undă λ L m metru 1015 1 000 000 000 000 000 peta P
1012 1 000 000 000 000 tera T
MECANICĂ
109 1 000 000 000 giga G
Debit masic m MT–1 kg/s kilogram pe secundă
106 1 000 000 mega M
Debit volumic V L3T–1 m3/s metru cub pe secundă
Densitate ρ L–3M kg/m3 kilogram pe metru cub
103 1000 kilo k
Forţă F LMT–2 N newton 102 100 hecto h
Greutate G LMT–2 N newton
Lucru mecanic L L2MT–2 J joule
101 10 deca da
Presiune p L–1MT–2 Pa pascal 100 1 – –
Putere P L2MT–3 W watt 10-1 0,1 deci d
Viscozitate cinematică ν L2T–1 m2/s metru pătrat pe secundă
Ns/m2 newton secundă pe metru pătrat 10-2 0,01 centi c
Viscozitate dinamică η L–1MT–1
(Pa.s) (pascal secundă) 10-3 0,001 milli m
Volum specific v L3M–1 m3/kg metru cub pe kilogram
10-6 0,000 001 micro μ
FENOMENE TERMICE 10-9 0,000 000 001 nano n
Căldură specifică c L2T–2θ–1 J/kgK joule pe kilogram kelvin 10-12 0,000 000 000 001 pico p
Căldură Q L2MT–2 J joule
Coeficient global de 10-15 0,000 000 000 000 001 femto f
k MT–3θ–1 W/m2K watt pe metru pătrat kelvin
transfer 10-18 0,000 000 000 000 000 001 atto a
Conductivitate termică λ LMT θ –3 –1
W/mK watt pe metru kelvin
Difuzivitate termică a L2T–1 m2/s metru pătrat pe secundă
10-21 0,000 000 000 000 000 000 001 zepto z
Coeficient convectiv α MT–3θ–1 W/m2K watt pe metru pătrat kelvin 10-24 0,000 000 000 000 000 000 000 001 yocto y
Flux termic Q L2MT–3 W watt
Densitate de flux qs MT–3 W/m2 watt pe metru pătrat
Energie E L2MT–2 J joule
Entalpie H L2MT–2 J joule
Entropie S L2MT–2 θ–1 J/K joule pe kelvin
Exergie E L2MT–2 J joule
Volumul specific
Volumul reprezintă spaţiul fizic ocupat de un corp. Deoarece masa închisă într-un
volum îi determină valoarea, la densitate egală volumul depinde de masă şi deci
volumul este un parametru extensiv. Plecând de la definiţia densităţii într-un punct
(valabilă doar în ipoteza continuum-ului):

m  kg 
ρ = lim    3
V →Vmin  V  m 
unde Vmin este volumul minim pentru care funcţionează ipoteza continuum-ului,
atunci volumul specific este volumul unităţii de masă, deci inversul densităţii:

1  m3 
v=  
ρ  kg 
În general, densitatea unei substanţe (în special la gaze) nu are aceeaşi valoare
în orice punct şi atunci masa m închisă într-un volum V se calculează prin integrare:

m= ∫ ρ ( x, y, z ) dV
Presiunea
Presiunea are înţelesul unei forţe specifice în raport cu suprafaţa pe care această forţă
se exercită normal şi uniform. Presiunea într-un punct se defineşte deci astfel:

 Fn   N 
p = lim    2
A→ Amin  A  m 
unde Fn este forţa normală, iar Amin este aria minimă pentru care funcţionează ipoteza
continuum-ului. Deoarece nu depinde de cantitatea de substanţă, presiunea este
parametru intensiv de stare.
Presiunea unui fluid se explică prin transferul de impuls pe care-l realizează
moleculele fluidului prin ciocnirea acestora cu pereţii incintei. În interiorul fluidului,
presiunea se exercită întotdeauna normal la o suprafaţă indiferent de orientarea
acesteia şi are aceeaşi valoare la o adâncime dată.
În S.I., unitatea pentru presiune este N/m2, sau pascal (Pa). Deoarece pascalul
este o unitate foarte mică, se utilizează multiplii acestuia: kPa = 103 Pa şi MPa = 106
Pa = 103 kPa.
 Din raţiuni de ordin practic, cel mai des exprimarea presiunilor se raportează
la presiunea atmosferică. Valoarea standard acceptată prin convenţie este
p0 = 101325 Pa (1 atmosferă fizică = 760 mm coloană mercur).
Se mai folosesc: barul (1 bar = 105 Pa), atmosfera tehnică (1 at = 1 kgf/cm2 =
= 98066,5 Pa) şi torrul (1 torr = 1 mm coloană mercur = 133,3 Pa).
În multe cazuri, manometrele sau vacuumetrele sunt etalonate în presiuni
raportate la presiunea atmosferică, adică acul indicator este în dreptul gradaţiei 0
atunci când presiunea măsurată este egală cu cea atmosferică (pe care o numim
presiune barometrică pB). Am fi astfel tentaţi să spunem că în incinta respectivă
presiunea este egală cu zero, ceea ce este greşit.
Numim presiune absolută (pa), presiunea raportată la vidul absolut. Schema
din Fig. 1. ne arată cum să calculăm presiunea absolută în cele două cazuri:
Fig. 1. Măsurarea presiunilor
O presiune de 1 Pa este o presiune foarte mică: imaginaţi-vă că turnaţi 100 g de apă
pe o tavă cu latura de 1m. Aceasta este o presiune de aprox. 1 Pa.
1N 0,102 kgf
=
1Pa = , adică forţa de greutate a unei mase de 102 grame exercitată
2 2
1m 1m
uniform pe o suprafaţă de 1 m2.

De aceea, presiunile uzuale cu care lucrăm s-ar exprima prin numere foarte mari.

În plus, ne este foarte greu, dacă nu imposibil, să ne facem o reprezentare intuitivă a

valorii unei presiuni.

Din aceste cauze, se stabileşte prin convenţie un nivel intuitiv al presiunii, la care să
ne raportăm uşor. In mod firesc, acest reper este presiunea atmosferică, în raport cu
care ne este uşor să apreciem dacă o presiune este mare sau mică şi cât de mare sau
mică.
Există trei convenţii pentru valoarea presiunii atmosferice:

1. Atmosfera fizică (simbol: atm)

1 atm = 760 mmHg = 101325 Pa

Este presiunea atmosferică medie la nivelul mării şi 0°C.

2. Atmosfera tehnică (simbol: at)

1 at = 1kgf/cm2 = 98066,5 Pa = 10 mH2O

3. Barul (simbol: bar)

1bar = 105 Pa
Dacă o presiune se măsoară prin diferenţă faţă de presiunea atmosferică, am fi tentaţi
că, atunci când „nu avem presiune” (de exempu, o roată dezumflată la maşină), să
afirmăm că presiunea este zero, ceea ce este greşit, deoarece an neglijat presiunea
atmosferică.

De aceea, întotdeauna, exprimăm presiunile în presiuni absolute, adică în raport cu

vidul absolut (presiune zero).

Întâlnim două situaţii:

A. Suprapresiuni

Este cazul în care presiunea din incintă o depăşeşte pe cea atmosferică.

Fie o incintă prevăzută cu un manometru cu tub U, ca în figură.

Denivelarea lichidului din tub reprezintă

presiunea manometrică pm, pb este presiu-
nea barometrică (atmosferică), iar pa este
presiunea absolută din recipient, pe care
trebuie s-o determinăm.

Pentru aceasta, scriem echilibrul presiunilor:

Suma presiunilor pe ramura din dreapta a

tubului = Suma presiunilor pe ramura din
stânga:

∑ pstanga = ∑ pdreapta
adică, raportându-ne la nivelul cel mai de jos al
lichidului manometric:
p=
a pb + pm
A. Depresiuni

Este cazul în care în incintă este o presiune mai mică decât presiunea
atmosferică (barometrică) – vezi figura.

Denivelarea pv a lichidului în tubul U se

numeşte presiune vacuumetrică, aparatul
(acelaşi), numindu-se vacuumetru, pentru a
specifica situaţia în care este folosit, adică
depresiunea.

Scriem echilibrul presiunilor:

pa + pv =
pb
Rezultă:
p=
a pb − pv

Observăm că presiunea vacuumetrică nu poate fi mai mare decât cea

barometrică, egalitatea lor fiind atunci când presiunea absolută este zero
(vid absolut).
 Temperatura
Prezentă în viaţa de toate zilele, temperatura este o mărime pe care mai mult o
percepem prin intermediul senzaţiilor de “cald” şi “rece”. A o defini sau măsura pe
baza acestor senzaţii este o utopie, deoarece fiind subiective, ele ne înşeală. A o
defini pe baze clar fizice este greu, deoarece temperatura este manifestarea la nivel
macroscopic a intensităţii mişcării de agitaţie termică a particulelor constitutive ale
corpurilor. A o măsura este deasemeni dificil, deoarece este imposibil a se defini un
“etalon” de temperatură, adică o „fracţiune” de temperatură pe care apoi s-o
comparăm cu temperatura dată, în genul măsurării unei lungimi cu metrul-etalon.
 − Lectură −

Termenul temperatură provine din cuvântul latin temperare, care înseamnă „a Elementul comun al tuturor scărilor de temperatură era însă faptul că valoarea
amesteca”, „a modera” şi îşi are originea în medicină. Sensul de grad de încălzire ridicată era pentru rece, iar cea scăzută pentru cald. De exemplu [105], scara lui
datează din 1670 (se pare că preluat de la G a l i l e o G a l i l e i ), când a fost J o h n P a t r i c k era coborâtoare de la 90° la 0° (o reminiscenţă de la scara de
folosit pentru prima oară de R o b e r t B o y l e . Termenii a tempera şi temperat, nouă grade a lui Galenus), cu următoarele „grade”: 90°– rece extrem, 85° – ger
au o istorie mai veche în medicină: medicul roman G a l e n u s (129 – 199 d.H.) intens, 75° – ger tare, 65° – ger, 55° – aer rece, 45° – aer temperat, 35° – aer cald,
consideră că climatul local (cald sau rece) influenţează umorile (sânge, flegmă, bilă 25° – cald, 15° – arzător, 5° – foarte fierbinte, 0° – extrem de fierbinte. Drept
neagră şi bilă galbenă) care, la rândul lor, conform teoriei umorilor a lui puncte fixe erau utilizate punctul de topire a gheţii sau cel de fierbere a apei,
H i p p o c r a t , determină caracterul sau temperamentul omului. Teoria umorilor temperatura de topire a untului, temperatura subraţului unei persoane sănătoase
pleacă de la filosofia lui Empedocle care pune la baza lumii cele patru elemente: etc. Perfecţionările spectaculoase aduse concepţiei şi construcţiei termometrelor
pământul, apa, aerul şi focul şi a fost elaborată de Hippocrat. Conform acestei cu mercur aduse de G u i l l a u m e A m o n t o n s , care a realizat termometre cu
teorii, fiziologia umană este dominată de cele patru umori, fiecare combinând o precizie ridicată pentru timpul lor, au determinat o intensificare a eforturilor de
pereche de calităţi: bila galbenă (colera în latină) este caldă şi uscată că focul, bila definire a unei scări termometrice cu o bună reproductibilitate. Scara care a
neagră (colera nigra) este rece şi uscată ca pământul, flegma (phlegma) este rece câştigat cursa popularităţii a fost până la urmă scara Celsius, care avea drept
şi umedă ca apa, iar sângele (sanguis) este cald şi umed ca aerul. Temperamentul puncte fixe 0°C (punctul de fierbere a apei) şi 100°C (punctul de topire a gheţii),
omului este determinat de predominanţa uneia din cele patru umori, rezultând fiind tot descrescătoare. Abia după moartea lui Celsius, scara a fost inversată,
patru tipuri temperamentale: coleric – predomină bila galbenă, melancolic – ajungând în forma în care o utilizăm astăzi.
predomină bila neagră, flegmatic – predomină flegma şi sanguin – predomină
sângele.
Aşa s-a născut şi termenul de zonă temperată pentru zona latitudinilor medii în
care clima este moderată, cum se credea că este şi temperamentul oamenilor care
locuiesc în această zonă. Galenus a determinat un aşa-zis punct neutru
amestecând în cantităţi egale apă la fierbere şi gheaţă şi a considerat patru grade
de cald peste acest punct şi patru grade de rece sub el, rezultând o scară de 9
grade, care s-a transmis prin intermediul medicinii arabe, ajungând la medicii
Europei Renaşterii. În lucrarea sa De logistica medica, medicul elveţian din Berna
J o h a n n i s H a s l e r a presupus că temperatura corpului uman este în legătură
cu zona climatică în care acesta trăieşte. El a considerat că temperatura locuitorilor
zonei ecuatoriale este 4 grade cald, în timp ce temperatura eschimoşilor este 4
grade rece, cea a locuitorilor latitudinilor medii este 0 (neutru), obţinând astfel o
scară cu 9 grade care este pusă în corespondenţă cu cele 90 grade de latitudine.
Prioritatea inventării termometrului este atribuită lui Galilei, existând mărturia
formală a elevului acestuia, diplomatul veneţian G i a n f r a n c e s c o
S a g r e d o , care, pe 9 mai 1613 îi scrie maestrului său: „Instrumentul de
măsurare a căldurii inventat de Excelenţa Voastră ... mi-a arătat lucruri minunate,
cum ar fi că iarna aerul poate fi mai rece decât gheaţa sau zăpada...” Termometrul
lui Galilei era alcătuit dintr-un tub de sticlă vertical închis şi umplut cu un lichid în Facsimilul paginilor 159-160 din lucrarea lui Amontons „Discours sur quelques propriétés
care erau imersate obiecte de densităţi diferite. La creşterea temperaturii, de l’air, & le moyen d’en connoître la température dans tous les climats de la Terre”
densitatea lichidului scade şi astfel corpurile urcă sau coboară după cum (Discurs asupra unor proprietăţi ale aerului şi modalitatea de a-i cunoaşte temperatura în
densitatea lor devine mai mică sau mai mare decât cea a lichidului. În tot decursul toate climatele Pământului) , publicată în Mémoires de l’Académie Royale, unde descrie
sec. XVII s-au construit o multitudine de termometre, fiecare cu scara proprie de construcţia şi principiul de funcţionare al termometrului cu gaz de concepţie proprie, la
care temperatura de referinţă este cea de fierbere a apei
temperatură.
O altă scară care a ajuns în zilele noastre este scara Fahrenheit (utilizată în ţările
anglofone), numită după G a b r i e l D a n i e l F a h r e n h e i t (1686 – 1736),
care a folosit trei puncte fixe: 0°F (punctul de îngheţ al unui amestec de apă şi
sare), 32°F (punctul de topire a gheţii) şi 96°F (temperatura corpului omenesc), iar
mai târziu a aplicat o corecţie, astfel încât apa să fiarbă la 212°C, cu exact 180°F
peste punctul de topire a gheţii, temperatura corpului uman devenind 98,6°F
[105]. În alegerea punctelor fixe extreme, s-a inspirat din scara fizicianului german
C l a u s R o e m e r , pe care îl vizitase în 1701. Iniţial, pentru punctul de îngheţ al
apei şi pentru temperatura corpului uman a fixat valorile de 30°, respectiv 90°, dar
în 1717 le-a redefinit la 32° şi 96° pentru a elimina valoarea fracţionară care ar fi
rezultat pentru punctul de fierbere a apei. Determinarea legilor gazelor şi
acceptarea la mijlocul sec. XIX a teoriei structurii atomice a materiei, au condus la
ideea că există o limită inferioară a temperaturii, care a fost determinată de G a y -
L u s s a c ca având valoarea de – 273,15°C şi numită „zero absolut” de către
William Thomson în 1848. Punând temperatura
pe baze termodinamice riguroase, el a pus bazele scării absolute a temperaturii,
utilizată astăzi de toate ţările.
 Temperatura este o mărime intensivă. Conform definiţiei date de M a x w e l l :

Temperatura unui corp este starea sa termică considerată în raport cu abilitatea

acestuia de comunica căldură altor corpuri.

Cu toţii ştim că punând în contact două corpuri, unul mai “cald” şi altul mai
“rece”, după un timp ambele devin la fel de “calde”. În limbajul uzual, spunem că
ele şi-au transferat căldură unul altuia (cel ”cald” a cedat căldură celui “rece”).
Atingerea stadiului în care ambele corpuri sunt la fel de “calde” înseamnă că
transferul de căldură între ele a încetat. Spunem că cele două corpuri sunt în
echilibru termic. Aşa cum am arătat mai sus discutând despre echilibru, proprietatea
care determină dacă două corpuri sunt în echilibru termic este temperatura. Noi
constatăm starea de echilibru termic atunci când două corpuri puse în contact
încetează să se dilate (unul) şi să se contracte (celălalt), sau să-şi modifice în sensuri
opuse rezistivitatea electrică. Totuşi, volumul sau rezistivitatea electrică nu pot
constitui proprietăţi care determină echilibrul termic, deoarece ele sunt proprietăţi
termometrice adică proprietăţi măsurabile care se modifică odată cu temperatura.
 Plecând de la această observaţie, se pot imagina metode de măsurare a
temperaturii bazate pe dependenţa de temperatură a proprietăţilor termometrice.
Orice măsurare de temperatură se bazează pe un principiu al termodinamicii, şi
anume Principiul zero, formulat şi numit astfel de către fizicianul britanic Sir
R a l p h H o w a r d F o w l e r în anul 1931. Numele de Principiu zero a fost ales
de Fowler drept recunoaştere a faptului că este o lege fundamentală a termodinamicii
şi din cauză că, într-o abordare logică, acesta precede celelalte principii, care fuseseră
deja enunţate şi „numerotate” cu jumătate de secol mai devreme.
Enunţul Principiului zero este:

Două corpuri în echilibru termic cu al treilea sunt în echilibru

termic între ele.

Cum echilibrul termic se manifestă ca anulare a diferenţelor în “gradul de

încălzire” a celor două corpuri, deci a diferenţelor dintre temperaturile acestora,
rezultă că avem posibilitatea de a stabili dacă cele două corpuri au aceeaşi
temperatură sau nu, punându-le în contact cu un al treilea, numit termometru. Dacă,
după atingerea echilibrului, termometrul arată aceeaşi temperatură atât la primul, cât
şi la al doilea corp, atunci cu certitudine ele au aceeaşi temperatură. Acesta este
principiul de măsurare a temperaturii.
Principiul zero oferă baza pentru introducerea riguroasă a parametrului de stare
temperatură. O funcţie θ = θ(X), unde X este o proprietate fizică a sistemului, şi
care poate fi aleasă astfel încât să fie crescătoare, se numeşte temperatura empirică.
Această funcţie defineşte o scară empirică de temperatură. Mărimea X se numeşte
proprietate termometrică.
Pentru a defini o scară empirică de temperatură sunt necesare trei elemente:
– Un sistem-standard, numit corp termometric sau substanţă
termometrică, sau termometru.
– O proprietate termometrică X. Termometrele folosesc cele mai diverse
fenomene fizice caracterizate prin modificarea unei proprietăţi fizice cu
temperatura: dilataţia termică a solidelor şi lichidelor, variaţia presiunii
unui gaz care se află într-o incintă cu pereţi rigizi, variaţia rezistivităţii
electrice a metalelor, efectul termoelectric etc. (Vezi
Tab. I.3., în care sunt cuprinse proprietăţile termometrice uzuale).
 – O funcţie θ care să exprime dependenţa de temperatură a proprietăţii
termometrice şi regulile de generare a acestei funcţii. Cea mai simplă şi
comodă dependenţă este cea liniară:
θ =( aX )Y =const .

şi va trebui să stabilim regula din care să rezulte constanta a.

Tab. I.3. Proprietăţi termometrice utilizate şi termometrele
corespunzătoare
Nr.
Proprietatea termometrică Simbol Termometrul
crt.
1. Lungime L Cu lichid
Tensiunea termoelectromotoare
2. e Termocuplu
(efect Seebeck)
3. Rezistenţa electrică Re Cu termorezistenţă
4. Presiunea p Cu gaz la volum constant
5. Volumul V Cu gaz la presiune constantă
 Scara de temperatură astfel definită nu este unică deoarece depinde de cele trei
elemente de mai sus, existând o infinitate de alte posibilităţi.
Dacă X este proprietatea termometrică, atunci adoptarea unei funcţii de tip
liniar de forma ecuaţiei θ =( aX )Y =const . pentru dependenţa temperaturii de
proprietatea termometrică, înseamnă că la modificări ale proprietăţii termometrice,
temperatura va avea modificări direct proporţionale. Ecuaţia este aplicabilă unui
termometru care este pus în contact cu sistemul a cărui temperatură se măsoară. Dacă
acest sistem este un sistem-standard ales de noi în mod convenabil, atunci alegând
două stări uşor reproductibile ale acestuia, am obţinut două puncte fixe care sunt
suficiente pentru a defini dreapta dependenţei temperatură θ – proprietate
termometrică X.
 Astfel, pentru două scări empirice I şi II care diferă doar prin panta dreptei
(aI ≠ aII), trecerea de la o scara la alta este facilă. Acesta este cazul scărilor Celsius,
Fahrenheit şi Réaumur, la care diferă doar numărul de „unităţi” (grade) între punctele
fixe (topirea gheţii şi fierberea apei la presiune atmosferică normală) şi valorile
atribuite temperaturii la punctul de topire a gheţii: la scara Celsius 100°C, respectiv
0°C, la scara Fahrenheit 180°F, respectiv 32°F şi la scara Réaumur 80°R, respectiv
0°R. Rezultă relaţiile de conversie:

t [°C] = ⋅ ( t [°F] − 32 ) = ⋅ t [°R ]

5 10
9 8
În cele ce urmează, discuţia va folosi drept exemplu scara Celsius, cu care
suntem familiarizaţi. Aşa cum am menţionat mai sus, pe la mijlocul sec. XIX s-a
determinat faptul că există o valoare minimă temperaturii, numită zero absolut şi
care corespunde valorii de –273,15°C. Cercetările experimentale efectuate asupra
proprietăţilor apei au condus la obţinerea temperaturii punctului triplu al acesteia
(punctul triplu este starea unei substanţe la care este posibilă coexistenţa celor trei
stări de agregare: solid, lichid şi vapori).
Această temperatură este tt = 0,01°C. În 1954, 10-a Conferinţă Internaţională de
Măsuri şi Greutăţi de la Paris a adoptat, la propunerea chimistului american
W i l l i a m F r a n c i s G i a u q u e (1895 – 1982), o scară de temperatură cu un
singur punct fix, şi anume punctul triplu al apei, căruia i-a fost arbitrar atribuită
valoarea de 273,16 intenţia fiind de a face ca noua scară de temperatură să fie în
concordanţă cu scara Celsius.
Cele mai precise se dovedesc termometrele cu gaz la volum constant şi
dintre acestea, cele cu hidrogen şi cele cu heliu, motiv pentru care cele două gaze au
fost alese drept corpuri termometrice standard. Construcţia unui termometru cu
gaz la volum constant este schematizată mai jos. Rolul vasului de echilibru este de a
asigura condiţia de volum constant a gazului din ramura stângă a tubului U care
conţine mercur. La o modificare a temperaturii mediului în care este plasat bulbul
termometric, gazul se dilată sau se contractă, modificându-şi volumul. Această
tendinţă este contracarată prin deplasarea pe verticală a vasului de echilibru, astfel
încât volumul gazului din bulb şi din tubul capilar să rămână constant. Se citeşte pe
rigla gradată denivelarea şi se calculează presiunea absolută cu relaţia:
Termometrul cu gaz la volum constant Indicaţiile termometrului cu gaz pentru diferite gaze
 =p patm ± ρ Hg ⋅ g ⋅ ∆h

unde semnul „+” este pentru presiuni mai mari decât presiunea atmosferică patm, iar
semnul „–” este pentru presiuni inferioare acesteia. Scara de temperaturi a
termometrului cu gaz la volum constant depinde de proprietăţile gazului utilizat şi
de aceea s-a căutat obţinerea unei scări de temperatură care să nu depindă de un gaz
particular.
Scăzând presiunea gazului din bulbul termometric, acesta se apropie din ce în
ce mai mult de gazul ideal, iar indicaţiile unor termometre care folosesc gaze diferite
vor tinde spre aceeaşi valoare atunci când presiunea din bulb tinde la zero.
Atunci, temperatura gazului ideal se defineşte astfel:

 p
=θ p lim 273,16 ⋅   la V = const.
p →0  pt 
sau:
V 
=θV lim 273,16 ⋅   la p = const.
V →0  Vt 
 Deşi este independentă de proprietăţile gazului, scara gazului ideal este
influenţată de acestea, deoarece noi folosim gaze reale care doar cel mult se apropie
de gazul ideal. Astfel, pentru a putea măsura temperaturi foarte joase, trebuie să
avem încă gaz în bulbul termometric (să nu se fi produs lichefierea). Singurul gaz
care poate fi utilizat este heliul, care rămâne în stare gazoasă până la temperaturi
inaccesibile altor gaze. Totuşi, temperatura de zero absolut rămâne inaccesibilă
termometrului cu gaz ideal şi deci nu poate fi definită.
Problemele ridicate de scările empirice de temperatură au condus la
necesitatea de a defini o scară care să nu depindă de proprietăţile corpului
termometric şi pentru care temperatura de zero absolut să fie definită, numită scară
absolută. W i l l i a m T h o m s o n (Lord Kelvin) a propus o asemenea scară,
care-i poartă numele şi care este identică cu scara gazului ideal în domeniul de
temperaturi în care poate fi folosit termometrul cu gaz. Legătura între scările Celsius
(numită şi centigradă) şi Kelvin este:
[ K ] t [°C] + 273,15
T=