SAPT 1

20.02.2017- 1 ora LT- Norme de protective a muncii in labioratorul de biofizica

20.02.2017- 1 ora- T- Notiuni recapitulative- marimi fizice, unitati de masura, relatii de

transformare;

22.02.2017- 1 ora- LT- Notiuni recapitulative- marimi fizice, unitati de masura, relatii de
transformare- exercitii; + test-1 ora

SAPT 2

27.02.2017-1 ora- T+1 ora LT- 1.1. Biofizica – definitie, descrierea caracterului
interdisciplinar, exemplificarea legaturii cu disciplinele inrudite

01.03.2017- 1 ora- T+1 ora L.T.- Biofizica moleculara – proprietatile moleculelor care
alcatuiesc materia vie si fenomenele la care iau parte acestea.

SAPT.3

6.03.2017 -1 ora T+1 ora LT

a) biofizica moleculara a apei si a solutiilor apoase (fizica moleculara a lichidelor, structura

moleculara a apei si a solutiilor apoase, notiuni de fizica a sistemelor disperse, fenomene de
transport in solutii si prin membrana celulara)

8.03.2017- 1 ora T+ 1 ora LT- Biofizica celulara. Notiuni de fizica a sistemelor

disperse,fenomene de transport in solutii si prin membrana celulara.

SAPT.4

13.03.2017- 1 ora T+1 ora LT- Biomecanica – definitie, principalele marimi utilizate in
mecanica, prprietatile mecanice ale corpurilor solide, notiuni de mecanica fluidelor, aspecte
biomecanice ale contractiei musculare, efecte biologice ale unor factori mecanici.

15.03.2017- 1 ora T+1 ora LT -Notiuni de termodinamica biologica – definitia

termodinamicii, sisteme termodinamice, fluxuri si forte termodinamice, principiile
termodinamicii (I si II) si aplicatiile acestora in biologie.

SAPT.5

20.03.2016- 1 ora T+1 ora LT-Notiuni de bioelectricitate si de bioexcitabilitate – fenomenele

electrostatice sielectrocinetice, potentialul membranar de repaus, potentiale electrice celulare
de actiune si propagarea acestora, excitabilitatea si legile acesteia

22.03.2017-Recapitulare

Test
 NOTIUNI RECAPITULATIVE
Mărimi fizice, unităţi de măsură, sisteme de mărimi şi unităţi
Mărimea fizică - o proprietate măsurabilă a unui corp

Mărimile fizice:

 Fundamentale → se definesc fără ajutorul altora

[lungimea (l), masa (m), timpul (t), temperatura (T), intensitatea curentului electric (i),
intensitatea luminoasă (I), cantitatea de substanţă (ν)]

 Derivate → se obţin prin relaţii matematice din combinarea celor fundamentale

[ex. forţa, lucrul mecanic (combinaţia masei, lungimii şi timpului]

o Pentru măsurarea unei mărimi → se alege o mărime de acelaşi fel cu ea, care se
consideră etalon şi, de aceea, se numeşte unitate de măsură.
o A măsura o mărime înseamnă a o compara cu unitatea de măsură aleasă (cu etalonul)
şi a vedea de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de măsurat.

Unităţile de măsură:

 unităţi fundamentale
 unităţi derivate
În anul 1960 la cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi s-au adoptat pe
plan internaţional unităţile fundamentale pentru mărimile fundamentale.

 metrul (pentru lungime)

 kilogramul (pentru masă)
 secunda (pentru timp)
 kelvinul (pentru temperatură)
 amperul (pentru intensitatea curentului electric)
 candela (pentru intensitatea luminoasă)
 molul (pentru cantitatea de substanţă)

Unităţile derivate sunt cele corespunzătoare mărimilor derivate

Exemplu: [F]SI = [m]SI·[a]SI = kg·m/s2

Grupul de unităţi fundamentale stabilite şi toate unităţile derivate din unităţile fundamentale
constituie un sistem de unităţi de măsură.

Sistem Internaţional de unităţi de măsură (SI) → ansamblu coerent de unităţi

fundamentale şi derivate.
  şapte mărimi, respectiv şapte unităţi fundamentale: metrul, kilogramul, secunda,
kelvinul, candela, amperul, nr. de moli.
Sistemul tolerat de unităţi este sistemul C.G.S. (centimetru, gram, secundă) a cărui
folosire se face în funcţie de necesităţi.

Mărimi fundamentale Unităţi fundamentale

Lungimea l ,x ,d, s
m
s
Timpul t kg
Masa m
A ( Amper)
Intensitatea curentului electric I
Cd(Candela )
Intensitatea luminoasă l
I
K ( Kelvin)
Temperatura T moli
Cantitatea de substanţă υ

Tabelul 1. Mărimi şi unităţi fundamentale.

Mărimi fizice scalare şi vectoriale

 Mărimile fizice scalare → se caracterizează prin:

 valoare numerică
 unitate de măsură,
de exemplu: temperatura, lungimea, masa etc.

 Mărimile fizice vectoriale → se caracterizează prin:

 valoare numerică
 unitate de măsură
 punct de aplicaţie
 orientare (direcţie şi sens)
→
de exemplu: forţa (se notează printr-o săgeata deasupra simbolului, F )

Mărimi derivate în mecanică Unităţi derivate în mecanică

 2 2
Aria A=S=l m
3
Volumul V =l
3 m
m kg
ρ= m3
Densitatea V
m
d
v= s
Viteza t m
Δv s2
a=
Acceleraţia Δt m
kg⋅ 2 =N ( Newton)
s
Forţa F=m⋅a m
kg⋅ =N⋅s
s
Impuls ⃗p=m⋅⃗v N
=Pa( Pascal )
F m2
p= N⋅m=J ( Joule)
Presiunea S
J
Lucrul mecanic L=F⋅d⋅cos α =W (Watt )
s
L J
P=
Puterea t N⋅m
Energia ΔE=L m⋅N⋅s=J⋅s
Momentul forţei M =F⋅b
Momentul cinetic
⃗L=⃗r ×⃗p

Tabelul 2. Mărimi şi unităţi derivate în mecanică.

Mărimi derivate în electricitate Unităţi derivate în electricitate

Sarcina electrică q=I⋅t A⋅s=C(Coulomb )

L
U= J
Tensiunea electrică q =V (Volt )
s
q C
C= =F ( Farad )
Capacitatea electrică U V
U V
R= =Ω(Ohm)
Rezistenţa electrică I A
F N
B= =T (Tesla )
Inducţia magnetică I⋅l A⋅m
Flux magnetic φ=B⋅S T⋅m 2=Wb(Weber)
φ Wb
L= =H ( Henry )
I A
Inductanţa

Tabelul 3. Mărimi şi unităţi derivate în electricitate.

 1.1. BIOFIZICA – DEFINITIE, DESCRIEREA
CARACTERULUI INTERDISCIPLINAR, EXEMPLIFICAREA
LEGATURII CU DISCIPLINELE INRUDITE
Biofizica - este o ştiinţă care utilizează tehnici şi concepte fizico-chimice pentru
cercetarea fenomenelor lumii vii.

Luând drept criteriu de clasificare nivelul de organizare a materiei vii, ramurile

principale ale biofizicii sunt urmatoarele:

a. Biofizica electronică (cuantică)

b. Biofizica moleculară
c. Biofizica celulară
d. Biofizica sistemelor complexe
Biofizica foloseşte aproape toate domeniile clasice şi moderne ale fizicii:

 Biomecanica - diferitele tipuri de locomoţie animală până la motilitatea celulară;

 Bioelectricitatea - ansamblul fenomenelor electrice din lumea vie, la nivel celular,
tisular şi de organ;
 Biotermodinamica şi bioenergetica - generarea, stocarea, conversia energiei la nivel
celular şi problemele energetice ale sistemelor biologice la nivel supraindividual;
 Biocibernetica - mecanismele reglării şi transmiterii de informaţii în sistemele
biologice;
 Radiobiologia - fenomenele ce au loc la interacţiunea radiaţiei cu materia vie.
Fenomenele fizice stau la baza funcţionării mecanismelor biologice.

1.2.BIOFIZICA MOLECULARĂ
 
1. Noţiuni de fizică moleculară a lichidelor
2. Structura şi proprietăţile moleculei de apă
3. Structura moleculară a apei solide şi a apei lichide
4. Structura şi rolul apei în sistemele biologice
5. Tehnici fizice de studiu al apei în sistemele biologice
 
 
       Apa este substanţa chimică cea mai larg raspândită pe glob, ocupând cca. 70% din
suprafaţa planetei. Organismele vii au, de asemenea, un conţinut în apă de acelaşi ordin
de mărime (50% formele sporulate ale bacteriilor, 97% celenteratele) şi se consideră că
viaţa a apărut în mediul acvatic. Starea de agregare a apei este, la temperaturile la care
organismele vii îşi desfăşoară existenţa, preponderent cea lichidă.  De aceea vor fi
prezentate mai întâi câteva aspecte privind proprietăţile lichidelor.
 
1. Noţiuni de fizică moleculară a lichidelor
 
Forţe şi legături intermoleculare în lichide.
       Moleculele lichidelor interacţionează în general prin forţe de tip  Van de Waals.
Legăturile Van der Waals se întâlnesc în cazul dipolilor electrici. Într-un dipol electric centrul
sarcinilor pozitive nu coincide cu cel al sarcinilor negative (figura). Dintre dipolii
permanenţi se pot menţiona apa, lipidele, proteinele etc.Energia acestui tip de legături este
proporţională cu 1/r6 (r- distanţa dintre molecule), iar forţa cu 1/r7. 
Un alt tip de legături întâlnite la lichide sunt cele coordinative (mai puternice). În
acest caz există o suprapunere parţială a norilor electronici ai moleculelor. Între moleculele
lichidelor există şi forţe de repulsie datorate respingerii sarcinilor de acelaşi fel. Aceste forţe
sunt proporţionale cu 1/r13.
       În funcţie de natura legăturilor pe care le conţin, lichidele sunt:
- simple (conţin numai legături Van der Waals - exemplu, alcoolul);
- complexe (în afara legăturilor van der Waals conţin şi alte legături, mai ales de tip
coordinativ - exemplu, apa).
Un grup special îl constituie cristalele lichide în care legăturile intermoleculare
realizează structuri ordonate unidimensional şi chiar bidimensional, extinse pe distanţe mari.
 
Modele moleculare ale stării lichide

- Modelul cinetico-molecular -  lichidele sunt considerate gaze foarte comprimate

(sunt aplicabile numai lichidelor formate din molecule monoatomice).
- Modelul cristalin - lichidul este format din “celule” identice conţinând câte o
moleculă care se mişcă în celulă, independent de mişcările celorlalte molecule. Există celule
ocupate şi neocupate (goluri). Molecula poate trece dintr-o celulă ocupată într-un gol. Are loc
o migrare a golurilor.
- Modelul vacanţelor fluidizate (Eyring) se referă la existenţa unor goluri numite
vacanţe fluidizate. Acestea se mişcă în lichid la fel ca moleculele de gaz perfect (agitaţie
termică). Numărul vacanţelor pe unitatea de volum  este egal cu numărul de molecule de gaz
perfect pe unitatea de volum, în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură.
       Aceste modele se pot aplica, într-o oarecare măsură, numai lichidelor simple. Apa este,
însă, un lichid complex pentru care au fost elaborate modele speciale.
 
 
2. Structura şi proprietăţile moleculei de apă
 
Structură.
       O moleculă  de apă - H2O - conţine 2 atomi de hidrogen şi un atom de oxigen, dispuşi ca
în figură. Oxigenul este legat covalent de cei doi atomi de hidrogen, unghiul dintre legături
fiind 1050, iar lungimea legăturii de 0,99 Å.
Electronii moleculei de apă, în total 10, sunt repartizaţi în modul următor
(figura, figura):
- 2 electroni în apropierea oxigenului;
 - 2 perechi care se rotesc pe două orbite aflate în plan perpendicular pe planul
moleculei de apă, având nucleul de oxigen în focare. Aceştia se numesc electroni
neparticipanţi deoarece nu participă la legătura covalentă;
- 2 perechi de electroni care se rotesc pe două orbite ce înconjoară legătura dintre
oxigen şi hidrogen, în planul moleculei de apă (planul format de cele trei nuclee). Prin aceşti
electroni se realizează legătura covalentă.
Această dispunere a orbitelor determină structura tetraedrică a moleculei de apă, cu nucleul
oxigenului în centru şi cei doi protoni, respectiv cele două perechi de electroni neparticipanţi
în vârfuri (figura).
 
3. Structura moleculară a apei solide şi a apei lichide
 
Legătura de hidrogen
 
       Distribuţia asimetrică a electronilor, cu o densitate maximă în apropierea nucleului de
oxigen, determină o separare parţială a centrelor sarcinilor pozitive, respectiv negative. În
timp ce centrul de masă al sarcinilor pozitive este aproximativ la mijlocul distanţei dintre cei
doi protoni (figura), cel al sarcinilor negative este în zona oxigenului. Molecula de apă se
comportă, deci, ca un dipol, având un moment dipolar de 1,858 Debye @ 6,2 ×10-30 Cm.
De aceea, molecula de apă se orientează în câmp electric şi apa are
o constantă dielectrică mare.
În acelaşi timp, între moleculele de apă apar legături Van der Waals de tip dipol
permanent - dipol permanent. Prin forţele de atracţie care apar între extremităţile moleculelor
cu sarcini de semn opus, se produce o apropiere a moleculelor şi o suprapunere parţială a
norilor electronici, electronii neparticipanţi ai unei molecule se pot roti şi în jurul unui nucleu
de hidrogen al altei molecule. Apare o legătură de hidrogen (punte de hidrogen) între două
molecule vecine. Această legătură este o legătură coordinativă, în care distanţa dintre nucleul
de oxigen al unei molecule şi nucleul hidrogenului din cealaltă moleculă este de 1,76 Å.
Apare un comportament cooperativ, în sensul că, legarea unei molecule facilitează legarea
alteia etc. O moleculă de apă poate lega coordinativ alte 4 molecule (figura). Pe baza acestei
legături se formează structuri supramoleculare (gheaţa - stare cristalină, apa lichidă -
microcristalină cu diferite grade de asociere).
 
Proprietăţile fizice ale apei.
 

 Apa are proprietăţi fizice speciale, care se explică prin caracterul ei dipolar şi prin
capacitatea de a forma legături de H. Dintre cele mai importante pentru sistemele biologice se
pot menţiona:
a) căldură specifică mult mai mare decât cea a oricărei substanţe solide sau lichide;
este foarte importantă în procesele de termoreglare la nivelul organismului viu.
Ca urmare a activităţii metabolice, organismele vii produc energie, mai ales sub formă de
căldură. Însă la temperaturi mai mari de 42°C încep să se denatureze proteinele, vitezele
reacţiilor chimice ar creşte foarte mult, iar aceste modificări nu mai sunt compatibile cu viaţa.
 De exemplu,eforturile musculare intense ar putea duce la o supraîncălzire.Existenta
apei in organism duce la termoreglare;
b) conductibilitate termică de câteva ori mai mare decât cea a majorităţii lichidelor :
“amortizor termic” al apei în organism, organismele vii pot evita hipertermiile locale prin
transport rapid al căldurii;
c) căldură latentă de vaporizare mult  mai mare decât a altor lichide: factor
determinant al homeotermiei (răcirea corpului prin evaporare pulmonară şi transpiraţie);
In concluzie, prin proprietăţile fizice şi valorile constantelor termice, apa are un rol deosebit de
important în procesele de termoreglare ale organismului (rol termoregulator).

d) densitate maximă la 40C - importantă pentru viaţa acvatică;

e) constantă dielectrică foarte mare - favorizează disociaţia electrolitică;
f ) tensiune superficială mare (fenomene interfaciale, capilaritate).
 

4. Structura şi rolul apei în sistemele biologice

 
Organismul uman are un mare conţinut în apă (65-70%). O mare parte a apei din
organism manifestă proprietăţi fizice deosebite: se evaporă foarte greu, îngheaţă la
temperaturi mult sub 00C, nu dizolvă cristaloizii, nu participă la osmoză - aceasta este apa
legată. Problema apei în structurile vii nu este complet elucidată. Existenţa apei legate se
explică prin prezenţa unui mare număr de specii moleculare, macromoleculare şi ionice, care
structurează apa din jur. O mare parte a apei intracelulare prezintă un grad superior de
odonare. Această ordonare are un rol important în desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie,
contracţie, diviziune, secreţie etc). O serie de studii au arătat ca apa este
“compartimentalizată”: există apă liberă, apă parţial legată şi apă legată, fiecare din aceste
compartimente având proprietăţi specifice. Dată fiind importanţa apei în desfăşurarea
proceselor biologice, există un mare număr de tehnici care permit studiul proprietăţilor
acesteia în organismul viu.
 
 
6. Tehnici fizice de studiu al apei în sistemele biologice
 
Clasificare:
1. Tehnici distructive
2. Tehnici nedistructive
 
1. Tehnici distructive
- Tehnicile de congelare sunt utilizate pentru determinarea punctului de îngheţ: apa
legată îngheaţă la temperaturi mai scăzute decât apa liberă.
- Tehnicile de deshidratare permit studiul compartimentalizării apei: se pierde întâi
apa liberă şi apoi cea legată.
 
2. Tehnici nedistructive
 
 - Spectrofotometria în IR (infraroşu) poate da informaţii privind mişcarea moleculelor
de apă legată prin reţeaua de apă lichidă.
- Calorimetria indică modificarea capacităţii calorice a apei în funcţie de gradul ei de
organizare.
- Măsurarea relaxării dielectrice: orientarea dipolilor apei în câmp electric poate da
indicaţii cu privire la interacţiile cu diferite tipuri de solviţi.
- RMN (rezonanţa magnetică nucleară) poate da informaţii despre starea apei
(structurii ei) prin măsurarea timpilor de relaxare magnetică nucleară (nucleul atomic - dipol
magnetic - tranziţiile cuantice ale momentelor magnetice în cazul nucleelor de H 2 depind de
starea liberă sau legată a moleculelor de apă. Constanta de timp de revenire dintr-o stare
excitată - timp de relaxare).
Tomografia RMN permite stabilirea unor modificări patologice ale structurării apei.
- Deuterizarea – prin înlocuirea apei (H2O) cu apă grea (D2O) se produc diverse
modificări în structura şi funcţia unor biosisteme. Legăturile de deuteriu sunt mai puternice
decât legăturile de hidrogen - creşte gradul de ordonare în interiorul unor structuri (de
exemplu macromolecule). Deuterizarea induce: blocarea transportului activ prin membrane,
dispariţia contractilităţii, inhibarea diviziunii celulare. Aceste efecte se numesc efecte
izotopice şi ele sunt funcţie de gradul de deuterizare. Se poate studia compartimentalizarea
apei – constantele de viteză ale diferitelor procese în care este implicată apa diferă în apa grea
de cele care au loc în apa normală. În concentraţii foarte mici este posibil ca D2O să aibă efect
hormetic .

https://www.youtube.com/watch?v=9iMGFqMmUFs

I.3. BIOFIZICA CELULARĂ

I.3.1. Fenomene de transport

o La toate nivelele de organizare a materiei se întâlnesc, sub diverse forme, fenomene

de transport de substanţă şi transfer de energie, care sunt indispensabile funcţionării
organismelor vii.
o Fenomenele moleculare de transport se manifestă în sisteme neomogene (asimetrice)
şi se desfăşoară în sensul diminuării şi eliminării neomogenităţilor sistemului respectiv.
o În consecinţă va apărea un transport de substanţă şi energie care va avea ca scop
diminuarea până la dispariţie a neomogenităţilor sistemului.
o Atingerea stării de echilibru se realizează în mod spontan, fără consum de energie din
exterior, numai prin agitaţie termică moleculară.

Importanţă:
Fenomenele de transport au o importanţă deosebită în biologie în special în cadrul
fenomenelor de transport prin membrane biologice.

Difuzia simplă. Legile lui Fick

Definiţie 1.
 Difuzia reprezintă fenomenul de pătrundere a moleculelor unui corp printre moleculele
altui corp aflat în aceeaşi stare de agregare.

Observaţie
La lichide fenomenul se produce cu o intensitate mai mică decât la gaze, datorită forţelor
intermoleculare mai mari şi a agitaţiei termice mai mici decât în cazul gazelor.
Două soluţii de concentraţii diferite (C 1>C2), separate printr-un perete despărţitor → flux
de substanţă de la concentraţie mare la concentraţie mică şi va înceta în momentul în care ele
devin egale.

Fig. 1. Difuzia simplă.

Definiţia 2.
Fluxul de substanţă reprezintă cantitatea de substanţă care traversează unitatea de
suprafaţă în unitatea de timp.

Definiţia 3.
Fluxul de substanţă transportată este proporţional cu diferenţa de concentraţie de-a
lungul direcţiei după care are loc.

Definiţia 4.
Cantitatea de substanţă transportată în unitatea de timp este proporţională cu
secţiunea transversală prin care are loc difuzia, cu gradientul de concentraţie, depinde de
natura substanţei care difuzează şi de natura mediului în care are loc difuzia.

I.3.2. Fenomene de transport prin membrana celulară

Membrane biologice

Definiţie.
Membranele biologice se definesc ca fiind ansambluri compuse din proteine şi lipide
care formează structuri continue bidimensionale, cu proprietăţi caracteristice de
permeabilitate selectivă, prin care se realizează compartimentarea materiei vii.

a. Structură şi proprietăţi

Funcţiile pe care le îndeplineşte membrana sunt următoarele:

  delimitează celula (organitele celulare) de mediul exterior;
 prezintă permeabilitate specifică pentru ioni şi unele macromolecule;
 constituie locul unor reacţii enzimatice.

b. Compoziţia biochimică a membranelor biologice

Toate membranele biologice au în principiu o structură comună.

Principalele componente ale membranelor biologice sunt:
 proteinele (60-80 %)
 lipidele (40-20 %) (resturile glucidice sunt întotdeauna ataşate proteinelor sau
lipidelor)
 alte componente minore (ioni, apă, transportori) (insuficient studiate
cantitativ).
Lipidele asigură funcţia de barieră a membranelor. Principalele clase de lipide întâlnite
în membranele celulare sunt:
 fosfolipidele (55 % din lipidele membranare);
 glicolipidele;
 colesterolul.

Proteinele conferă funcţionalitatea membranei.

 Ele intervin în transportul activ, îndeplinesc funcţii enzimatice sau de receptori.
 Dimensiunile lor sunt mai mari decât ale lipidelor.
Există 2 categorii de proteine: proteine periferice şi proteine integrate.

Proteine periferice
Ele sunt extrinseci şi pot fi extrase uşor prin tratare cu soluţii diluate de săruri; sunt ataşate la
exteriorul bistratului lipidic, interacţionând în principal cu grupările polare ale lipidelor sau
cu proteinele intrinseci (integrale) prin forţe electrostatice.

Proteine integrate
Aceste proteine sunt integrate şi nu pot fi extrase decât după distrugerea structurii membranei
cu detergenţi; acestea sunt molecule amfifile mici ce formează micele în apă.
c. Caracteristicile fizice ale membranelor biologice

Caracterul amfifil – se datorează lipidelor care prezintă un „cap” hidrofil şi o „coadă”

hidrofobă; în consecinţă ele formează în mod spontan în apă micelii şi lipozomi (unilamelari,
multilamelari) :

Fig. 2. Formarea miceliilor

şi a lipozomilor.
 Fluiditatea membranelor

Fluiditatea, f, este inversul vâscozităţii

( f = 1η ) şi se aplică lichidelor izotrope (aceleaşi
proprietăţi în toate cele 3 direcţii ale spaţiului).
Fluiditatea membranelor→ mobilitatea lor.

Se disting mai multe tipuri de mişcări:

 Mişcări în interiorul moleculei fosfolipidelor

o mişcările de flexiune ale atomilor de carbon din grupările metilenice (-
CH2-) din laţurile acizilor graşi (din ce în ce mai mobile spre centrul stratului dublu
lipidic şi mai rigide spre gruparea polară);
o mişcările atomilor din gruparea polară.

 Mişcări ale întregii molecule de fosfolipide

o mişcarea de deplasare laterală (translaţie)- 2m/s
o mişcarea de rotaţie în jurul axei longitudinale a moleculei - rapid
o mişcarea de deplasare transversală (flip-flop) – lent.

d. Clasificarea tipurilor de transport:

Tipurile de transport membranar pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.

1. Din punct de vedere energetic:

- transport pasiv (fără consum energetic, în sensul gradientului de concentraţie sau al celui
electrochimic)
- transport activ (cu consum energetic, în sens opus gradientului de concentraţie sau al celui
electrochimic)

2. După natura substratului:

- transportul prin bistratul lipidic
- transportul prin polipeptide (oligopeptide)
- transportul prin proteine

3. După cinetică:
- difuzia simplă
- difuzia facilitată

Sisteme de:
 macrotransport
 transp. dir. al unor macromolecule prin membrane (de ex. la bacterii în cursul
procesului de transformare genetică, în care moleculele de ADN trec atât prin
peretele celular cât şi prin plasmalemă)
 transp. prin vezicule:
 - endocitoza (pinocitoza, fagocitoza)
- exocitoza
- transcitoza

Endocitoza: materialele pătrund în celulă înglobate în vezicule ce se desprind din

plasmalemă.
fagocitoza – pătrunderea substanţelor solide în celulă
pinocitoza – pătrunderea macromoleculelor lichide în celulă
Exocitoza: se varsă în exteriorul celulei produsle secretate în celulă (se produce prin fuziunea
unor vezicule din citoplasmă cu plasmalema şi materialele din vezcule sunt vărsate în afara
celulei)
Transcitoza: realizează transortul moleculelor prin celulele endoteliului capilar.
 microtransport
1. transport pasiv
2. transport activ

BIOMECANICA
a. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare.
Tipuri de contracţii.
Muşchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar forţei căreia i se opune.
În funcţie de mărimea acestei forţe muşchiul se poate scurta, alungi sau poate păstra aceeaşi
lungime.
Contracţie izotonică - muşchiul se contractă contra unei forţe exterioare constante (ridicarea
unei greutăţi). Contracţie neizotonică - forţa variază ca mărime - întinderea unui resort.
Contracţie izometrică - contracţie în care lungimea muşchiului nu se modifică, dar
tensiunea în el creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie învinsă (contracţia
posturală sau pentru susţinerea unui obiect). Muşchiul nu efectuează lucru mecanic.
Contracţia tetanică - Prin stimulare cu un impuls unic muşchiul se contractă sub forma unei
secuse unice (intervalul între stimuli trebuie să fie mai lung decât timpul necesar contracţiei şi
relaxării); la stimulare repetitivă cu o anumită frecvenţă, peste o limită dată, contracţiile
individuale fuzionează într-o contracţie unică - contracţie tetanică (fig.) Frecvenţa depinde de
tipul de muşchi (mai mare la muşchii rapizi)(musculatura oculară 350 stimuli/secundă,
muşchi solear 30).
Alungirea muşchiului - dacă forţa exterioară este mai mare decât valoarea maximă a
forţei pe care o poate dezvolta muşchiul, acesta se alungeşte cu toate că se contractă activ.
Atât în repaus, cât şi în contracţie, muşchiul degajă căldură. Căldură disipată de
muşchi este :
- căldura de repaus;
- căldura de contracţie, care la rândul ei este căldura de menţinere a forţei de
contracţie şi căldura de scurtare (proporţională cu gradul scurtării);
- căldura de relaxare, care se produce imediat după încetarea stimulării;
 - căldura de restabilire, care se produce în urma reacţiilor chimice de regenerare a
ATP.

b. Echilibrul corpului în poziţie verticală

În această poziţie, corpul uman este în echilibru stabil, iar verticala CG trece prin
interiorul unui poligon convex de sprijin care în condiţiile pierderii echilibrului îşi măreşte
suprafaţa prin îndepărtarea picioarelor.
Condiţiile de echilibru al întregului corp cuprind şi echilibrul capului, trunchiului şi
membrelor inferioare

Capul
- rezemat pe condilii primei vertebre, atlasul
- verticala CG (b în Fig. 3) trece cu puţin anterior de articulaţia occipito-atlantoidă, adică
în faţa liniei transversale care uneşte cei doi condili, fapt pentru care capul nu se menţine în
echilibru fără efort (observaţi un om care doarme, capul său se apleacă înainte); în stare de
veghe însă, muşchii cefei, în uşoară contracţie statică, opresc capul de a cădea înainte.

Fig. 3. Echilibrul capului.

Prin urmare, echilibrul craniului este asigurat de muşchii cefei, care produc un moment
de rotaţie pd, având rolul de a anula efectul greutăţii capului. Diferitele vertebre îşi menţin
poziţia una deasupra celeilalte în acelaşi mod ca şi capul. Pentru regiunea cervicală şi dorsală,
intervin muşchii spatelui, în timp ce în regiunea lombară unde verticala CG trece prin spatele
vertebrelor, momentul compensator pentru menţinerea echilibrului este format de muşchii
abdomenului.

Trunchiul
- stă în echilibru pe picioare, rezemat pe capetele celor două femururi;
- verticala CG trece prin spatele axei imaginare orizontale care uneşte articulaţiile
coxofemurale, momentul compensator fiind realizat de ligamentul lui Bertin, muşchiul
psoasiliac şi tensorul fasciei late, care, sprijinindu-se pe coapsă, trag bazinul înainte.

Echilibrul coapselor pe tibie

 - condilii femurului se sprijină pe tibie, iar verticala CG trece la nivelul genunchiului prin
faţa axei transversale articulare;
- gemenii şi ligamentele genunchiului asigură echilibrul;
- genunchii sunt menţinuţi în extensie prin acţiunea gravitaţiei, în limita permisă de
distensia ligamentelor articulare.

Echilibrul gambei pe picior

- verticala CG al întregului corp trece prin faţa articulaţiei tibio-tarsiene
- acesta este menţinut de tricepsul sural, care în ortostatism se află în stare de contracţie
permanentă;
- pentru menţinerea echilibrului corpului în poziţie verticală, intervin mai activ muşchii
gambei

c. Poziţii anormale ale corpului uman

- poziţa momentană datorată purtării unei greutăţi – verticala CG se deplasează, şi, ca
urmare, omul trebuie să îşi schimbe poziţia până ce această verticală trece din nou prin
poligonul de sprijin;
- atitudini patologice datorate flexiei sau extensiei anormale a diferitelor segmente;
- poziţii vicioase datorate modificărilor scheletului, care rezistă foarte bine la un efort de
scurtă durată, dar nu şi la cele mai îndelungate şi se deformează sub influenţa contracţiilor
musculare anormale de lungă durată;

Fig. 4. Tipuri de scolioză.

Exemple:
1. La un om care are un picior mai scurt, menţinerea echilibrului cere aplecarea
trunchiului lateral către piciorul mai scurt, consecinţa acestei aplecări repetate fiind apariţia
scoliozei (Fig. 4) care este o deformare a coloanei vertebrale a cărei convexitate este
îndreptată spre partea piciorului mai scurt;
2. În anumite condiţii, la adolescenţi mai ales, poate apărea o exagerare a curburii dorsale
numită cifoză (Fig. 5),

Fig. 5. Cifoza.

pentru a cărei compensare se produce o amplificare a curburii lombare cu convexitatea

anterioară, numită lordoză (Fig. 6);

Fig. 6. Lordoza.
 3. Piciorul plat (Fig. 7) reprezintă tot o consecinţă a poziţiei verticale vicioase. Apare
datorită discordanţei dintre apăsarea puternică şi continuă a corpului celui care stă mult timp
în picioare şi este supraîncărcat cu greutăţi şi rezistenţa oaselor şi a ligamentelor (în multe
cazuri este vorba despre o boală profesională care apare la persoanele care lucrează mult timp
în picioare).

Fig. 7. Platfus.

d. Elemente de hemodinamică

Hemodinamica are ca obiect studiul fenomenelor fizice ale circulaţiei (mecanica inimii
şi hidrodinamica curgerii sângelui prin vase elastice), aparatele, modelele precum şi
dispozitivele experimentale folosite pentru acest studiu. Studiul circulaţiei sanguine foloseşte
modele mecanice datorită numeroaselor analogii care există între funcţionarea inimii şi cea a
unei pompe, între artere şi tuburile elastice etc.
Inima este un organ cavitar musculos care pompează sânge (lichid nenewtonian
pseudoplastic) în tot organismul prin contracţii ritmice (datorită ciclului cardiac) în vasele de
sânge de diametre diferite, având pereţi nerigizi şi parţial elastici. Inima are aproximativ 60-
100 bătăi /minut, şi aproximativ 100.000 bătăi/zi. Bătăile inimii sunt accelerate de activitatea
musculară şi de temperatura mai ridicată a corpului.

Fig. 8. Compartimentele inimii

 Rolul de pompă al inimii

Rolul principal al inimii constă în expulzarea sângelui în circulaţie, prin închiderea şi

deschiderea în mod pasiv a valvulelor care au rol de supapă. Inima este constituită din două
pompe (Fig. 8), conectate prin circulaţiile pulmonară şi sistemică:
- pompa dreaptă care are rolul de a pompa spre plămâni sângele dezoxigenat colectat
din organism (circulaţia pulmonară)
- pompa stângă colectează sângele oxigenat din plămâni şi îl pompează în corp
(circulaţia sistemică)
Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi de valvule care, în mod normal, impun
deplasarea sângelui într-un singur sens, cele două pompe ale inimii având fiecare câte două
camere: atriul este un rezervor care colectează sângele adus de vene şi ventriculul care
pompează sângele în artere. Septul este peretele care desparte atât atriile cât şi ventriculele şi
care împiedică trecerea sângelui dintr-un atriu/ventricul în celălalt. Etanşeitatea pompelor
este determinată de musculatura cardiacă.
Mişcarea valvulelor este reglată de diferenţa de presiune dintre atrii, ventricule şi vase
sanguine, ele împiedicând sângele să curgă în direcţie greşită. Musculatura cardiacă asigură
atât variaţia volumului inimii şi presiunii sângelui precum şi energia necesară funcţionării
prin procesele biofizice şi chimio-mecanice din miocard.

Fazele ciclului cardiac

Activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac, care

reprezintă volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul într-un minut. El este egal cu
volumul de sânge pompat de un ventricul la fiecare bătaie (volum-bătaie), înmulţit cu
frecvenţa cardiacă. Volumul-bătaie al fiecărui ventricul este, în medie, de 70 ml, iar frecvenţa
cardiacă normală este de 70-75 bătăi/min.; astfel, debitul cardiac de repaus este de
aproximativ 5 l /min. Inima trebuie să pună în mişcare în fiecare minut, în medie 4 l în
repaus, iar în timpul exerciţiilor fizice, până la 20 l. În somn, debitul cardiac scade, iar în stări
febrile, sarcină şi la altitudine, creşte.
Fiecare bătaie a inimii constă într-o anumită succesiune de evenimente, care reprezintă
ciclul cardiac. Acesta cuprinde 3 faze:
- sistola atrială constă în contracţia celor două atrii, urmată de influxul sanguin în
ventricule. Când atriile sunt complet golite, valvulele atrioventriculare se închid, împiedicând
întoarcerea sângelui în atrii.
- sistola ventriculară constă în contracţia ventriculelor şi ejecţia din ventricule a
sângelui, care intră astfel în sistemul circulator. Când ventriculele sunt complet golite,
valvula pulmonară şi cea aortică se închid.
 - diastola constă în relaxarea atriilor şi ventriculelor, urmată de reumplerea atriilor.
Închiderea valvulelor atrioventriculare şi a celor aortice produce sunetele specifice bătăilor

inimii şi pot fi ascultate cu ajutorul stetoscopului (Fig. 9).

Fig. 9. Pozitia valvelor în timpul diastolei si a sistolei.
Fazele ciclului cardiac, din punct de vedere mecanic, cu referire la ventriculul stâng
sunt: umplerea (diastolă ventriculară), contracţia atrială, contracţia izovolumică sau
izometrică, ejecţia şi relaxarea izovolumică (izometrică).
Umplerea corespunde diastolei ventriculare care durează 0,50s. Datorită relaxării
miocardului, presiunea intracavitară scade rapid până la câţiva mmHg. În momentul în care
devine mai mică decât presiunea atrială, se deschide valvula mitrală ducând la scurgerea
sângelui din atriu. Relaxarea continuă a miocardului, permite scăderea în continuare a
presiunii, generând umplerea rapidă a ventriculului, urmat de un aflux mai lent, datorită
scăderii diferenţei de presiune.
Contracţia atrială este faza în timpul căreia se umple complet ventriculul. În timpul
acestor faze, valvula sigmoidă este închisă, iar presiunea aortică este mai mare decât cea
ventriculară.
În timpul contracţiei izovolumice (la volum constant), ambele valvule sunt închise,
ventriculul contractându-se ca o cavitate închisă, asupra unui lichid incompresibil, fapt care
duce la o creştere foarte rapidă a presiunii intracavitare. Deoarece musculatura se contractă,
forma ventriculului se modifică, dar volumul sângelui conţinut rămâne acelaşi. Presiunea
sângelui creşte rapid depăşind-o pe cea din aortă, în acest moment deschizându-se valvula
sigmoidă.
În timpul ejecţiei, datorită contracţiei miocardului ventricular, sângele este expulzat în
aortă, cu viteză mare, la început având loc o ejecţie rapidă (aproximativ 2/3 din debitul
sistolic este expulzat în prima jumătate a sistolei). Prin urmare, presiunea aortică şi cea
ventriculară devin foarte apropiate ca valoare, la o diferenţă de 2-3 mmHg. Musculatura se
relaxează după jumătatea perioadei de ejecţie şi presiunea din ventricul scade, la început mai
încet decât cea aortică, expulzarea sângelui continuind mai lent. Când presiunea ventriculară
scade sub cea aortică, se închide valvula sigmoidă.
Urmează o perioadă scurtă în care ventriculele devin cavităţi închise (diastolă
izovolumică sau relaxare izovolumică). În acest timp, presiunea intraventriculară continuă
să scadă până la valori inferioare celei din atrii, permiţând deschiderea valvelor atrio-
ventriculare. În acest moment, începe umplerea cu sânge a ventriculelor. Această relaxare
este foarte rapidă, aşezarea fibrelor musculare în straturi cu orientare diferită şi energia
elastică înmagazinată în ţesutul conjunctiv ce leagă straturile reprezentând factori deosebit de
importanţi.

Măsurarea presiunii arteriale

Primul document care atestă măsurarea presiunii arteriale datează din secolul al XVIII-
lea. În 1773, cercetătorul englez Stephen Hales a măsurat în mod direct presiunea sângelui
unui cal prin inserarea unui tub cu un capăt deschis direct în vena jugulară a animalului.
Sângele a urcat în tub până la înălţimea de 2,5 m adică până la înălţimea la care presiunea
coloanei de sânge (greutatea coloanei raportată la suprafaţă) a devenit egală cu presiunea din
sistemul circulator. Acest experiment stă la baza utilizăriicateterului pentru măsurarea
directă a presiunii arteriale. Cateterul este o sondă care se introduce direct în arteră,
prevăzută cu un manometru miniaturizat care permite monitorizarea continuă a presiunii
sângelui (metoda este folosită rar, mai ales în urgenţă).
În mod uzual, presiunea arterială se măsoară prin metode indirecte bazate pe principiul
comprimării unei artere mari cu ajutorul unei manşon pneumatic în care se realizează o
presiune măsurabilă, valorile presiunii intraarteriale apreciindu-se prin diverse metode,
comparativ cu presiunea cunoscută din manşetă. Dintre metodele indirecte menţionăm:
metoda palpatorie, metoda auscultatorie, metoda oscilometrică.
Metoda palpatorie (Riva Rocci) măsoară numai presiunea sistolică, prin perceperea
primei pulsaţii a arterei radiale (palparea pulsului) la decomprimarea lentă a manşonului
aplicat în jurul braţului.
În metoda ascultatorie (Korotkow) în loc de palparea pulsului, se ascultă cu ajutorul
unui stetoscop plasat în plica cotului zgomotele ce apar la nivelul arterei brahiale la
decomprimarea lentă a manşonului, datorită circulaţiei turbulente, urmându-se a determena
atât presiunea sistolică, cât şi cea diastolică. Se pompează aer în manşon până ce prin
stetoscop nu se mai aude nici un zgomot (presiunea din manşon este mai mare cu 30-40 mm
Hg peste cea la care dispare pulsul radial), după care aerul este decomprimat lent. Când
presiunea aerului devine egală cu presiunea sistolică, sângele
reuşeşte să se deplaseze prin artera brahială dincolo de zona comprimată de manşon, iar
în stetoscop se aud primele zgomote. În acest moment se citeşte presiunea pe manometru, ea
reprezentând valoarea presiunii sistolice. Zgomotele provin de la vârtejurile ce apar în
coloana de sânge care curge cu viteză mare. Curgerea se face în regim turbulent deoarece se
îngustează lumenul arterial. Pe măsură ce aerul din manşon este decomprimat, zgomotele se
aud tot mai tare deoarece amplitudinea mişcărilor pereţilor arteriali creşte şi odată cu ea se
intensifică vibraţiile sonore. În momentul în care presiunea aerului din manşon şi presiunea
diastolică sunt egale, artera nu se mai închide în diastolă, zgomotele scad brusc în intensitate
şi dispar. Presiunea citită în acest moment pe manometru este presiunea diastolică. Aşadar,
momentul în care se aude în stetoscop primul zgomot marcheazã presiunea sistolica;
momentul în care zgomotele nu se mai aud marchează presiunea diastolica.
Metoda oscilometrică (Pachon) permite determinarea presiunii sistolice, diastolice şi
medii. Această metodă urmăreşte amplitudinea oscilaţiilor pereţilor arterei brahiale în timpul
decomprimării treptate a aerului din manşonul gonflabil. Presiunea sistolică se înregistrează
la apariţia oscilaţiilor, presiunea diastolică la dispariţia acestora, iar presiunea medie în
momentul în care amplitudinea oscilaţiilor este maximă.

Aspecte biofizice ale patologiei circulaţiei sângelui

Se referă la modificări ale vâscozităţii sanguine, ale dimensiunilor inimii, precum şi la

modificări apărute în diametrele şi elasticitatea vaselor de sânge.
Creşterea vâscozităţii sanguine duce la o rezistenţă vasculară mărită (conform legii
Poiseuille-Hagen). Apare suprasolicitarea cordului prin creşterea presiunilor arteriale în
circulaţia sistemică şi în special pulmonară, acest lucru favorizând staza sanguină, aderenţa
trombocitară, ateroscleroza şi accidentele vasculare.
Creşterea vâscozităţii sanguine se poate datora unui număr anormal de leucocite (de
exemplu în leucemii) sau unei cantităţi crescute de proteine plasmatice - fibrinogenul (în
inflamaţii) sau ca lanţurile K (proteine ce intră în compoziţia anticorpilor) secretate de o linie
limfocitară anormală (boală numită macroglobulinemie în care vâscozitatea relativă a serului
este >4 ). Vâscozitatea sângelui creşte în intoxicaţiile cu bioxid de carbon din cauza creşterii
volumului hematiilor.
Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, în cazul deshidratării (prin transpiraţie, prin
febră, prin vărsături) precum şi în poliglobulie (boală care se caracterizează prin creşterea
exagerată a numărului de globule roşii). Din cauza valorilor mari ale hematocritului, creşte
vâscozitatea sângelui prin stânjenirea mişcării libere a hematiilor care sunt deformate
mecanic şi favorizarea apariţiei de aglomerări eritrocitare. Aceste creşteri ale hematocritului
pot apărea ca un mecanism compensator în hipoxie (scăderea presiunii parţiale a oxigenului
în sânge) - de exemplu hipoxia datorată altitudinii sau hipoxia din unele boli ce afectează
ventilaţia pulmonară.
Conform legii lui Poiseuille, pentru a trece printr-un vas un anumit debit de sânge,
trebuie să se acţioneze cu o presiune cu atât mai mare cu cât vâscozitatea lichidului este mai
mare. Prin urmare, creşterea vâscozităţii sângelui cere o contracţie mai mare din partea inimii
pentru a asigura circulaţia, ceea ce se traduce prin creşterea tensiunii arteriale.
Scăderea vâscozităţii sanguine este întâlnită în stările de anemie, atingând uneori
valoarea 2, când poate fi cauza apariţiei unor sufluri la un cord normal, prin favorizarea unei
curgeri turbulente, în pierderea de sânge sau când se consumă multe lichide înainte de
recoltarea sângelui, în hidremie şi hiperglicemie.
Modificarea dimensiunilor inimii poate să apară ca urmare a presiunii mărite a sângelui
care necesită din partea inimii efectuarea unui lucru mecanic mai mare. În aceste condiţii,
inima mărindu-şi dimensiunile (razele de curbură ale pereţilor devenind mai mari), conform
legii lui Laplace, pentru a realiza o aceeaşi presiune sistolică se produce o tensiune mai mare
în pereţi.
 Când pereţii arteriali se rigidizează aportul de lucru mecanic al arterei faţă de inimă
dispare sau se micşorează foarte mult, inima fiind nevoită să efectueze un lucru mecanic mai
mare decât în mod obişnuit, ceea ce duce la obosirea acesteia. Mai mult, poate să apară şi

riscul curgerii turbulente, urmat de creşterea rezistenţei la înaintare a coloanei de sânge şi la

apariţia unor sufluri.
Fig. 10. Îngustarea peretelui vascular în ateroscleroza.

În ateroscleroză (Fig. 10) depozitele de colesterol de pe pereţii vaselor de sânge,

micşorează diametrul acestora. Conform ecuaţiei de continuitate, aria secţiunii transversale
îngustându-se, creşte viteza fluidului prin acea secţiune. O creştere a vitezei de curgere a
fluidului atrage după sine, conform ecuaţiei lui Bernoulli, o creştere a presiunii dinamice,
urmate de o scădere a presiunii statice, vasul putându-se bloca, la fel cum, de asemenea, este
posibil ca un cheag de sânge să blocheze vasul îngustat.

e. Cateterul. Cateterizarea cardiacă. Angiografia. Angioplastia.

Cea mai obişnuită tehnică de măsurare directă a presiunii utilizează un cateter conectat la
un traductor de presiune extravascular, prin intermediul unui cateter umplut cu fluid. Această
tehnică este pe larg aplicată în practica clinică, atât în cateterizarea diagnosticului (cateterul
este conectat de la o arteră periferică spre o arteră centrală), cât şi în monitorizarea îngrijirii
critice şi operative (cateterul este fixat pentru o perioadă de timp mai mare într-o arteră
periferică).
Cateterul este un tub de cauciuc, teflon sau polietilenă, cu diametrul suficient de mic,
între 110 mm, cu capul rotunjit pentru a permite alunecarea prin artere şi vene, umplut cu
lichid (soluţie heparină-salină). Cateterul poate fi folosit atât pentru stabilirea unui diagnostic,
cât şi pentru terapie, inclusiv angiografie (radiografie a vaselor sangvine pentru studiul
vaselor de sânge arterial prin injectare de substanţă de contrast printr-un cateter; debitul de
sânge este vizualizat prin fluoroscopie, pe bază de raze X) şi angioplastie (cardiologie
intervenţională - angioplastia este o metodă nechirurgicală pentru tratamentul stenozelor
arterelor coronare; ideea de bază constă în poziţionarea unui cateter balon în interiorul
secţiunii îngustate a unei artere; prin umflarea balonului de la capătul cateterului se lărgeşte
secţiunea îngustată şi se deschide artera. Procedurile bazate pe cateterizare pornesc de la
ideea de a minimaliza traumele datorate introducerii cateterului în vasul de sânge. Practic,
pacientul nu simte mişcarea cateterului în interiorul vasului de sânge. De asemenea, când este
introdus cateterul în vasul de sânge, trebuie luate măsuri pentru evitarea coagulării sângelui.
Acest fenomen conduce la un tromboembolism, afectând în acelaşi timp şi rezultatul
măsurării presiunii. La aproximativ un centimetru de vârf se află un orificiu care permite
pătrunderea sângelui în cateter. Punctul de acces al cateterului în sistemul cardiovascular
poate fi braţul sau piciorul. Prin punctul de acces, sub control radiologic, cateterul este
condus spre zona de investigaţie. Presiunea sângelui este transmisă prin această coloană de
lichid la traductor. Deplasarea lichidului produce o deformare a diafragmei traductorului care
este înregistrată de un sistem electromecanic. Semnalul electric rezultat este apoi amplificat
pentru a fi vizualizat, de exemplu, pe un monitor.
Procedurile bazate pe cateterizare sunt aplicate în laboratoare speciale în spitale, de către
cardiologi, radiologi, cardiologi intervenţionişti şi alţi specilaişti.
Cateterizarea cardiacă este o procedură minim invazivă de investigaţie a aparatului
cardiovascular, prin care un tub lung şi subţire – cateterul – este ghidat în cavităţile inimii, de
obicei printr-un vas de sânge de la mână sau picior (o venă periferică, pentru investigarea
inimii drepte, sau o arteră periferică, pentru investigarea inimii stângi). Cateterul permite
verificarea presiunii sângelui din vase şi cavităţile inimii, evaluarea cantităţii de sânge,
vizualizarea arterelor coronare de la suprafaţa inimii, eventual chiar şi aorta - efectuarea
angiocardiografiei, verificarea nivelului de oxigen din sânge - oximetriei sanguine, obţinerea
curbelor de diluţie pentru substanţe marker. Cateterizarea cardiacă reprezintă unul din cele
mai precise teste pentru diagnosticul bolilor arterelor coronare. In situaţii speciale se pot
executa, tot prin intermediul cateterului, tratamente nechirurgicale precum angioplastie,
stentare , implantare de pacemaker, valvuloplastie sau embolizare.
Angioplastia este o procedură utilizată pentru deschiderea arterelor îngustate de
ateroscleroză. Pentru depistarea zonei blocate arterele coronare sunt vizualizate prin
radiografiere cu ajutorul razelor X (angiografie). Pentru angiografie, un fir conducător este
inserat printr-o arteră în braţ sau în picior, apoi condos prin aortă în poziţia necesară. În acest
moment, un cateter este inserat de-a lungul firului conducător şi este injectată substanţa de
contrast în vasele de sânge, pentru o bună vizualizare pe imaginea radiografică (alb).
Deoarece vasele de sânge sunt iluminate, suprafeţele îngustate sau identifică blocajul.
Dispozitivul pentru angioplastia cardiacă este un cateter (tub flexibil, subţire şi lung) care
este introdus într-un vas de sânge al inimii (artera coronară) pentru a deschide o suprafaţă
îngustată sau blocată (percutaneous transluminal coronary angioplasty or PCTA).
În angioplastie cateterul balon urmăreşte firul conducător până în artera coronară blocată.
Balonul este umflat şi împinge plaga spre pereţii arterei. Balonul este desumflat, iar cateterul
şi firul conducător sunt retrase.

Vasul de sânge îngustat datorită aterosclerozei este deschis prin angioplastie şi este
menţinut deschis prin utilizarea stent-ului. Pentru introducerea stent-ului este introdus mai
întâi un fir conducător în zona îngustată a arterei. Un cateter balon cu un stent este plasat în
artera îngustată. Prin umflarea balonului acesta expandează şi împinge plaga spre pereţii
arterei. Cateterul balon este desumflat, iar stent-ul rămâne în zona de interes pentru a menţine
artera deschisă. Cateterul şi firul conducător sunt retrase. După un anumit interval de timp,
plaga poate recidiva, reformându-se în jurul stent-ului. Pentru a preveni acest lucru se pot
folosi stent-uri cu medicament care este absorbit în timp de organism.

TERMODINAMICA BIOLOGICA

Noţiuni generale.

Definiţie. În accepţiunea originală, termodinamica este acea ramura a fizicii care se

ocupă de relaţiile între căldură (Q) şi lucru mecanic (L), dar într-un sens mai larg, ea este
ştiinţa care studiază transformările reciproce ale diferitelor forme de energie în sistemele
naturale şi în cele construite de om. Termodinamica biologică se ocupă cu studiul
transformărilor de energie în sistemele biologice.

a. Sisteme termodinamice.
Sistem - ansamblu de componente aflate în interacţiune, delimitate de mediul extern care
îl înconjoară.
Sistem termodinamic - sistem macroscopic alcătuit dintr-un număr foarte mare de atomi
şi molecule, aflate în interacţiune energetică atât între ele cât şi cu mediul exterior.
Clasificarea sistemelor termodinamice:
-deschise - schimbă cu exteriorul atât energie cât şi substanţă
- închise - schimbă cu exteriorul numai energie
- izolate - nu au nici un fel de schimburi cu exteriorul, de care sunt separate prin pereţi
adiabatici.
Sistemul izolat este o abstractizare, caz limită, util numai pentru simplificarea unor
raţionamente. În natură nu există sisteme izolate.
Starea sistemului termodinamic - este reprezentată de totalitatea parametrilor săi de stare
(care sunt mărimi fizice măsurabile)
Parametrii de stare sunt de două feluri:
- intensivi - au valori definite în orice punct al sistemului, care nu depind de dimensiuni
(presiunea, concentraţia, temperatura);
- extensivi - depind de dimensiunile sistemului şi de cantitatea de substanţă existentă în
sistem (volumul, masa, numărul de moli).
Starea de echilibru termodinamic - este caracterizată de următoarele proprietăţi:
- parametrii de stare sunt constanţi în timp;
- parametrii intensivi sunt constanţi în spaţiu (omogenizare);
- dezordinea este maximă (entropia termodinamică este maximă);
- schimburile de energie şi substanţă, atât între componentele sistemului, cât şi cu mediul
înconjurător încetează;
- producerea de entropie încetează.
 Starea staţionară se caracterizează prin:
- parametrii de stare sunt constanţi în timp;
- parametrii intensivi nu sunt constanţi în spaţiu;
- schimburile de substanţă şi energie între componentele sistemului şi cu mediul extern
nu încetează;
- producerea de entropie este minimă, fără a fi egală cu zero.
Procese termodinamice - treceri ale sistemului termodinamic de la o stare (staţionară sau
de echilibru termodinamic) la altă stare (staţionară sau de echilibru termodinamic) prin
modificarea în timp a parametrilor termodinamici. Ele pot fi :
- reversibile - sunt procese cvasistatice; în orice moment sistemul este în echilibru
termodinamic. Dacă se schimbă semnul parametrilor termodinamici, sistemul evoluează de la
starea finală spre starea iniţială pe acelaşi drum;
- ireversibile – sunt, în general, procese necvasistatice. Revenirea la starea iniţială (dacă
este posibilă) se face pe alt drum şi pe seama unei intervenţii active din exterior (nu poate
decurge de la sine).

b. Principiul I al termodinamicii

În urma eşecurilor de a construi o maşină care, odată pornită, să funcţioneze la nesfârşit

fără a consuma energie (perpetuum mobile de speţa I-a) s-a ajuns la concluzia că nu se poate
“crea” energie, ci pentru furnizarea unei energii este necesară consumarea alteia. În 1840, H.
Hess a formulat regula după care căldura eliberată sau absorbită într-o reacţie chimică nu
depinde de etapele intermediare prin care poate decurge această reacţie ci numai de starea
iniţială şi cea finală a reactanţilor. Între 1842 şi 1850 o serie de cercetători (J.R. Mayer, J.
Joule, H. Helmholtz) au descoperit echivalenţa dintre lucru mecanic şi energie şi au
determinat echivalentul mecanic al caloriei.
Principiul I al termodinamicii sau principiul conservării energiei, postulează existenţa
unui parametru caracteristic oricărui sistem, numit energie internă (U) a sistemului,
parmetru care exprimă capacitatea totală a sistemului de a efectua acţiuni de orice tip şi are o
valoare bine determinată în fiecare stare a sistemului.
Dacă scriem expresia principiului I:
U = Q - L = Q - pV
cantitatea de căldură Q va fi:
Q = U + pV = (U + pV) = H, deci:
H = Qizobar (căldura schimbată de sistem izobar)
Mărimea H = U + pV se numeşte entalpia sistemului şi este foarte utilă în studiul
termodinamic al reacţiilor chimice. Când H > 0 sistemul primeşte căldură (reacţii
endoterme) şi când H< 0 sistemul cedează căldură (reacţii exoterme).

Aplicaţii ale principiului I in biologie

Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar procesele biologice sunt
procese termodinamice ireversibile. Organismele vii sunt sisteme a căror energie internă
poate creşte sau scădea în funcţie de diferite condiţii (vârsta, starea fiziologică etc.). Pentru a
aplica corect principiul I în cazul organismelor, trebuie să se ţină seama de faptul
fundamental că ele sunt sisteme deschise care iau şi degajă în exterior energie, astfel încât
problema conservării energiei se pune numai pentru sistemul închis format din organismul
respectiv împreună cu mediul său înconjurător.
Bilanţul energetic al organismului.
Aplicând principiul I în cazul unui organism, se poate formula următorul bilanţ
energetic:
energia preluată din mediu = travaliul mecanic efectuat + căldura degajată + energia
depozitată în rezevele organismului.
Testul clinic al intensităţii metabolismului bazal, prin care se stabileşte valoarea de
referinţă la care să fie raportat efectul diferiţilor factori care influenţează metabolismul
energetic, este un exemplu de asemenea bilanţ în condiţii simplificate. Subiectul este în
repaus (nu efectuează lucru mecanic) şi nu a mâncat 12 ore (nu preia energie din mediu). În
acest caz, bilanţul energetic se poate scrie:
căldura degajată = - energia depozitată = energia utilizată

c. Principiul II al termodinamicii

Principiul II al termodinamicii generalizează constatarea practică a imposibilităţii ca o

maşină termică să transforme integral o cantitate de căldură în lucru mecanic, randamentul de
transformare fiind întotdeauna subunitar.
Există mai multe formulări ale principiului II. În varianta care indică sensul spontan al
desfăşurării proceselor termodinamice, principiul II se numeşte principiul creşterii entropiei.
Conform acestei variante, procesele ireversibile care se desfăşoară spontan în sistemele
termodinamice izolate au acel sens care duce la creşterea entropiei.
Entropia este un parametru de stare care măsoară gradul de dezordine a unui sistem
termodinamic.

d. Principiul III al termodinamicii

Entropia unui sistem tinde spre o valoare constantă atunci când temperatura se apropie de
zero absolut.
Pe măsură ce sistemul se apropie de zero absolut , agitaţia termică se reduce şi
sistemul tinde să devină ordonat. Odată cu aceasta fluctuaţiile de entropie se reduc şi ele.

e. Transportul căldurii prin conducţie, convecţie şi radiaţie

Transportul căldurii prin conducţie

Fenomenul de transport al căldurii se numeşte conductibilitate termică şi a fost studiat

de către Fourier.
 Sistem neuniform încălzit, adică există o diferenţă de temperatură între diferite puncte
ale sale.
 În consecinţă → flux de căldură (JQ) → echilibru termic (se egalează temperaturile).
 Mecanismul de transmitere → energia cinetică a moleculelor fiind mai mare la capătul
mai cald duce la o ciocnire mare a moleculelor şi energia calorică se transmite din aproape în
aproape la capătul opus.

Fig. 11. Transportul căldurii prin conducţie.

Definiţia 1.
Fluxul de căldură (JQ) reprezintă cantitatea de căldură Q ce trece prin unitatea de arie S
în unitatea de timp.

Definiţia 2.
Fluxul de căldură depinde de gradientul de temperatură şi de natura substanţei.

Definiţia 3.
Cantitatea de căldură transportată în unitatea de timp este proporţională cu secţiunea
transversală prin care are loc conductibilitatea, cu gradientul de temperatură şi depinde de
natura substanţei.

 Conductibilitatea termică a cristalelor depinde de direcţie deoarece sunt sisteme

anizotrope.
 Conductibilitatea termică a lichidelor este mai mică decât a solidelor, iar a gazelor
este mai mică decât cea a lichidelor.
Conductibilitatea termică şi cea electrică cresc atunci când temperatura scade.

Transportul căldurii prin convecţie (curenţi)

 Are loc numai în cazul lichidelor şi al gazelor care vin în contact cu un material solid
compact aflat la altă temperatură.
 Dacă solidul cu care vine în contact masa de fluid (ex. aer) este la o temperatură mai
scăzută decât a acestuia, atunci fluidul cald cedează peretelui o parte din energie şi se va răci.
 Devenind prin răcire mai dens, aerul va „cădea”, urmând să fie înlocuit de o cantitate
de aer mai cald din incintă.
 În acest fel se realizează o deplasare continuă de aer în jurul peretelui şi totodată se
realizează un transfer de căldură de la aerul cald la peretele rece
 Prin încălzire, la locul de contact cu o sursă caldă, fluidul îşi modifică densitatea şi ca
urmare se formează curenţi ascendenţi.
 Transportul căldurii prin radiaţie

 Spre deosebire de conducţie şi convecţie, la transportul căldurii prin radiaţie nu este

necesar un mediu material pentru a transporta energia.
 Energia calorică se transmite prin unde electromagnetice cu lungime de undă mai
mare decât a luminii de culoare roşie din spectrul vizibil (>roşu), care sunt purtătoare cu
căldură. Ele se numesc radiaţii infraroşii.
 Corpurile care permit trecerea radiaţiilor infraroşii se numesc diatermane iar cele care
nu permit trecerea lor se numesc atermane.
 Când un corp metalic atinge o temperatură de 5000C el se înroşeşte şi devine luminos.
Odată cu creşterea în continuare a temperaturii culoarea lui variază spre alb.
 Căldura pe care o primeşte corpul prin încălzire se transformă în energie radiantă.
 Energia radiantă emisă în unitatea de timp se numeşte putere
emiţătoare a corpului.
 Un corp care absoarbe toate radiaţiile care cad asupra lui se numeşte corp negru.
Atunci când un corp negru este încălzit, el emite toate radiaţiile posibile. Corpul negru este
definit ca emitor şi totodată absorbant perfect de radiaţie.

Transportul căldurii în organism

 Organismul uman produce căldură care se transmite din centrul corpului spre
suprafaţă, iar de aici spre mediul exterior.
 Cantitatea de căldură şi temperatura din interiorul organismului diferă de la un organ
la altul. Căldura este transportată din locurile cu temperatura mai ridicată spre cele cu
temperatura mai scăzută prin conducţie şi convecţie.
 Conductibilitatea termică a ţesuturilor este redusă, mai ales a celor groase, astfel încât
rolul principal în transportul căldurii îl constituie sângele.
 Transmiterea căldurii prin intermediul sângelui este favorizată şi de căldura lui
specifică mare, fiind aproximativ egală cu cea a apei
(1 calg·grad sau 4185 J/kg·grad).

 Transmisia căldurii spre exterior se realizează prin conducţie, convecţie, radiere şi

evaporarea apei prin transpiraţie.
 Transmiterea căldurii prin conducţie, convecţie şi radiere reprezintă aproximativ 70 –
80 % din totalul căldurii transmise mediului exterior, iar prin evaporare se cedează 20 – 30 %
din aceasta.
 În condiţii de efort fizic pierderea de căldură prin evaporare este de 60–70 % din
totalul căldurii. În cazul muncilor fizice grele corpul poate pierde
4 –12 l apă prin evaporare, ceea ce reprezintă o cedare considerabilă de căldură.
 Din cauza aderării unui strat de aer de circa 4 – 8 mm la suprafaţa pielii, numit strat
marginal, corpul se va opune cedării căldurii prin curenţii de convecţie şi conducţie.
Grosimea acestui strat scade atunci când corpul este în mişcare.

Sterilizarea
Etuvele, autoclavele sunt dispozitive în care se pot obţine şi menţine temperaturi relativ
mari. Etuvele permit obţinerea de temperaturi mari şi distrugerea germenilor în general în
condiţii uscate.
Autoclavele (Fig. 12), fiind incinte ermetic închise, permit sterilizarea umedă la temperaturi
şi presiuni mari (la presiunea de 1 atm apa ar fierbe şi s-ar evapora la 100°C). Diverşii
germeni (bacterii, toxine etc.) pot fi distruşi la temperaturi mari fie prin blocarea unor procese
vitale din microorganisme, fie prin descompunerea efectivă a unor molecule complexe.
Distrugerea acestora

Fig. 12. Autoclava.

este însă un proces statistic şi de aceea temperatura trebuie menţinută un timp minim pentru
ca probabilitatea de distrugere să fie cât mai apropiată de 1 (deci rata de supravieţuire a
germenilor să fie practic zero).

BIOELECTRICITATE

Prezenţa, atât în citoplasma oricărei celule, cât şi în fluidele extracelulare, a numeroase

tipuri de atomi şi molecule ionizate, deci încărcate electric, şi faptul că activitatea metabolică
menţine diferenţe de concentraţii ale acestor ioni, fac ca fenomenele electrice să fie proprii
tuturor celulelor.

Potenţialul de repaus al celulelor

O caracteristică de bază a unei celule vii este existenţa unei diferenţe de potenţial electric
între faţa externă şi cea internă a membranei celulare. În interiorul celulei, respectiv în mediul
interstiţial, potenţialul este acelaşi. Deci diferenţa de potenţial se stabileşte între aceste medii.
Această diferenţă de potenţial se numeşte potenţial de repaus celular (PR)(spre deosebire de
cel din timpul activităţii). Are valori cuprinse între (– 50) – (-100) mV. Pentru a explica
modul în care apare PR se vor analiza câteva sisteme bicompartimentale simple dintre care
ultimul este apropiat de sistemul citoplasmă – lichid interstiţial.
Potenţialul de acţiune celular

Sistemul nervos periferic şi central constituie o vastă reţea de comunicaţie în cadrul

organismului, reţea în care pentru transmiterea semnalelor este utilizat un fenomen de natură
bioelectrică, influxul sau impulsul nervos.
Impulsul nervos reprezintă variaţia tranzitorie şi propagabilă a potenţialului de
membrană al fibrelor nervoase, numită potenţial de acţiune (PA), produsă de un stimul
(uneori există şi o activitate celulară spontană).
 Potenţialul de acţiune este o depolarizare trecătoare a membranei celulare prin care
interiorul celulei devine mai puţin negativ decât în stare de repaus şi diferenţa de potenţial de-
o parte şi de alta a membranei celulare scade. Există şi potenţiale de acţiune hiperpolarizante,
de exemplu în celulele receptoare retiniene.
Declanşarea potenţialului de acţiune se realizează prin deschiderea porţilor unor canale
cationice sau anionice (uneori prin închiderea porţilor cationice, în cazul PA
hiperpolarizante). Apar fluxuri de ioni care determină producerea unui semnal electric. Ionii
implicaţi sunt în special ionii de Na+ (în faza ascendentă a PA) şi de K + (în faza descendentă).
În celula musculară, în faza ascendentă sunt implicaţi ionii de Ca++.

Fazele potenţialului de acţiune

Între momentul acţiunii excitantului şi răspunsul celulei există un interval de timp,

caracteristic fiecărui tip de celule, numit perioadă de latenţă. Prima fază a potenţialului de
acţiune este reprezentată de un potenţial local şi se numeşte prepotenţial. Faza următoare este
potenţialul de vârf, cu fazele ascendentă şi descendentă. Faza a treia este alcătuită din
postpotenţialele pozitiv şi negativ. Din punct de vedere funcţional se disting două perioade
refractare, perioada refractară absolută, în care celula nu poate fi excitată, în faza ascendentă
şi parţial în faza descendentă, şi perioada refractară relativă, în care excitabilitatea este
redusă, în celelalte faze ale PA.
Atunci când asupra fibrelor nervoase acţionează un stimul de durată are loc o acomodare
manifestată prin creşterea pragului de excitabilitate. Acomodarea poate fi rapidă (fibrele din
nervii motori) sau lentă (unele fibre senzitive).

Propagarea potenţialului de acţiune

Propagarea potentialului de actiune de-a lungul membranei excitabile (Fig. 13):

Fig. 13. Propagarea potenţialului de acţiune.

Mecanismul propagarii excitatiei este explicat cu ajutorul teoriei cablului.
 Zona excitata B este caracterizata printr-o inversare a polarizarii.
 Ca urmare a acestei inversari apar curenti locali atât în interiorul fibrei cât si în
exterior.
  Acesti curenti tind sa excite dintr-o zona excitata si zonele vecine.
 Propagarea se face din aproape în aproape în sensul indicat mai sus, deoarece zona C
care a fost excitata înaintea zonei B nu mai este sensibila la depolarizare pentru ca ea se
gaseste într-o perioada refractara.
 Excitatiile se propaga deci într-un singur sens
 Viteza impulsului nervos atinge zeci de metri pe secunda în cazul fibrelor amielinice.
 La fibrele mielinice conducerea (propagarea) excitatiei se face în salturi si mult mai
repede decât în cazul fibrelor amielinice.
 Stratul de mielina este de natura lipo-proteica si deci este un bun izolant. În acest caz
curentii locali trec în afara, prin lichidul interstitial, fapt ce determina o crestere a conductiei.

BIBLIOGRAFIE:
1. http://biofizica-umfcd.ro/lectures/curs_mg/index_ai_2016.html ( curs biofizica UMF Cariol Davila
Bucuresti)
2. Biofizica si imagistica medicala- curs- G. Nedelcu