Universitatea Politehnica din Timișoara

Facultatea de Arhitectură

MECANICA CONSTRUCȚIILOR
INTRODUCERE ÎN MECANICA CONSTRUCŢIILOR
Obiectul mecanicii construcţiilor. Discipline componente

Mecanica construcţiilor este ştiinţa care tratează principiile, metodele

de calcul ale eforturilor şi deformaţiilor elementelor şi structurilor
constructive, în vederea dimensionării raţionale a acestora.

Mecanica construcţiilor se identifică cu teoria structurilor care permite

proporţionarea corectă a elementelor unei construcţii ca şi a structurii
în ansamblu, atât în privinţa siguranţei în exploatare, cât şi a unei
proiectări economice.

Dacă în trecut, construcțiile se realizau empiric, cu dimensiuni

exagerate și cu risipă de materiale și forță de muncă, actualmente
există posibilitatea realizării unor structuri (construcții) foarte
complicate cu materiale superioare, proiectate rațional pe baza legilor
mecanicii construcțiilor.
INTRODUCERE ÎN MECANICA CONSTRUCŢIILOR
Disciplinele mecanicii construcţiilor sunt:

- Statica construcţiilor, care se ocupă cu studiul condițiilor de

echilibru static al structurilor de rezistență și își propune determinarea
eforturilor secționale produse de acțiunile statice, precum și stabilirea
deformațiilor apărute în urma acțiunilor statice respective;

-Dinamica construcţiilor, care studiază condițiile de echilibru dinamic

al structurilor, respectiv urmărește determinarea eforturilor și
deformațiilor structurii, când acțiunile din mediul înconjurător au un
caracter dinamic;

- Rezistenţa materialelor, care are drept scop dimensionarea și

verificarea secțiunilor elementelor structurale în diverse situații de
încărcare pe baza eforturilor secționale și a deformațiilor.
Generalizarea Rezistenței materialelor în domeniul elastic de
comportare se face prin Teoria elasticității, iar în domeniul postelastic
(plastic) prin Teoria plasticității.
Mecanica teoretică: ştiinţă a naturii care studiază mişcarea
mecanică a corpurilor materiale macroscopice
indeformabile, cu viteze neglijabile in raport cu viteza de
propagare a undelor electromagnetice in vid.
Mişcarea mecanică: deplasarea relativă a corpurilor
materiale sau a unor părţi ale acestora, faţă de alte corpuri
presupuse rigide şi denumite sisteme de referinţă.
Corp material: parte de substanţă.
Un fenomen sau un proces mecanic: o succesiune de
modificări in timp a stării unui corp sau a unui sistem dat
de corpuri pe baza unor legi bine precizate. Legile generale
care guvernează diferitele procese se stabilesc pe baza
observaţiilor şi experienţelor. Legile generale sunt legi
fizice, se numesc legi ale Mecanicii şi stau la baza oricărui
fenomen concret.
 NOŢIUNI ŞI PRINCIPII FUNDAMENTALE ÎN
MECANICA TEORETICĂ
Noţiuni fundamentale: spaţiul, timpul şi masa.
Spaţiul fizic este o formă obiectivă de existenţă a
materiei. MT adoptă modelul spaţiului euclidian
tridimensional, infinit, omogen, continuu, izotrop cu
metrica ds2=dx2+dy2+dz2 .
Timpul fizic este o formă obiectivă de existenţă a
materiei. MT consideră timpul infinit, continuu,
omogen, uniform, unidimensional şi variind intr-un
singur sens.
Masa este o măsură a inerţiei corpurilor aflate in
mişcare de translaţie. Mecanica clasică consideră că
masa este constantă.
 Mărimi şi unităţi fundamentale
Mărimile fundamentale sunt mărimi fizice caracterizând
noţiunile fundamentale, fiind independente între ele. În
S.I. sunt 3 unităţi fundamentale de măsură, utilizate în
Mecanică.
Simbo
Mărime Simbol Denumire Defini4ie, Observa4ii
l
unitat
e
Metrul este lungimea drumului parcurs de lumină
lungime L metru m în vid în timp de 1/299 792 458 dintr-o secundă.

Kilogramul este masa prototipului international al

masă M kilogram kg kilogramului confectionat dintr-un aliaj de platină
şi iridiu (90 % - 10 %).

Secunda este durata a 9 192 631 770 perioade ale

radiatiei care corespunde tranzitiei între două nivele
timp T secundă s de energie hiperfine ale stării fundamentale a
atomului de cesiu 133 la temperatura de 0 K.
 Mărimi şi unităţi fundamentale
Unităţi SI derivate din cele fundamentale
Simbol
Mărime Simbol Denumirea unităţii
dimensiona
l
arie A metru pătrat m2
volum V metru cub m3
viteză v metru pe secundă m s-1
viteza unghiulară  radian pe secunda s-1
metru pe secundă
acceleraţie a m s-2
la pătrat
masă volumică (densitate) ρ kilogram pe metru cub kg m-3
masă superficială ρA kilogram pe metru pătrat kg m-2
volum masic v metru cub pe kilogram m3 kg-1
frecvenţa f hertz Hz (s-1)
forţa F newton N
presiunea p pascal Pa (N/mm2)
Momentul forţei M newton-metru Nm
Lucrul mecanic / energie L/E joule J
 Mărimi şi unităţi derivate in tehnică
✔FORŢA măsoară intracţiunea mecanică
dintre corpurile materiale.
Unitatea de masură este newtonul (N), definit
ca mărimea unei forţe care produce unei mase
de 1kg o acceleraţie de 1m/s².
✔PRESIUNEA – TENSIUNEA (efortul unitar)
se măsoară în pascali (Pa) şi reprezintă
presiunea exercitată de o forţă de 1N pe o
suprafaţă de 1mm².
✔LUCRU MECANIC se masoară în jouli (J).
Principiile Mecanicii (newtoniene)

✔1. Principiul inerţiei:

Un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi
uniformă, atât timp cât asupra sa nu acţionează alte corpuri care
să îi modifice această stare.
• starea de repaus şi de mişcare rectilinie şi uniformă sunt
tratate de pe poziţii de egalitate, ca fiind stări naturale ale
corpurilor;
• postulează tendinţa corpului de a-şi pastra starea
naturală, numită inerţia corpului.
• conduce la definiţia forţei.
 Principiile Mecanicii (newtoniene)
✔2. Principiul independenţei acţiunii forţelor:
Dacă asupra unui corp acţionează o forţă F, aceasta imprimă
corpului o acceleraţie a, dirijată după direcţia forţei, factorul de
proportionalitate fiind 1/m, (m = masa corpului).
• Matematic legea se scrie F = m×a.
• Acţiunea unei forţe este independentă de acţiunile altor forţe.
 Principiile Mecanicii (newtoniene)
✔3. Principiul actiunii si reactiunii:
Oricarei acţiuni îi corespunde o reacţiune egală şi contrară. Acţiunile
reciproce a două corpuri sunt întotdeauna egale şi îndreptate în sensuri
opuse.
• se aplică corpurilor aflate în contact direct, cât şi în cazul
acţiunii la distanţă;
• principiul este valabil atât pentru corpuri în stare de mişcare,
cât şi în stare de repaus.
Modele utilizate în Mecanică
Punctul material reprezintă un corp a cărui formă şi
ale cărui dimensiuni nu interesează în anumite tipuri
de probleme.
Elementele ce caracterizează acest model sunt:
punctul geometric M, care defineşte poziţia corpului
şi masa corpului (concentrată în acest punct), care
exprimă inerţia acestuia.
F1 F2

Fi
M

Fn
Toate forţele care actionează asupra corpului au
dreptele – suport concurente în punctul geometric M.
Solidul rigid este un corp care acceptă
modelul mediului continuu şi la care, distanţa
dintre două puncte rămâne aceeaşi, indiferent
de natura şi marimea solicitărilor, de starea de
repaus sau de mişcare.

Solidul rigid:
- Bare, fire;
- Plăci, membrane;
- Blocuri, masive.
Schematizarea corpurilor materiale
după dimensiuni
 Corpuri materiale
Barele sunt elementele la care una din dimensiuni este mare în raport cu
celelalte două:

Plăcile sînt elementele la care două dimensiuni sînt mari in raport cu a

treia:

Blocurile sau masivele sunt acele corpuri la care cele trei dimensiuni sunt
aproximativ de acelaşi ordin de mărime.
Bare, fire
Plăci, membrane
Blocuri, masive
Clasificarea forţelor după:
Clasificarea forţelor după natura lor:
Clasificarea forţelor după modul lor de aplicare:
 CONDITIILE DE ECHILIBRU ALE
SOLIDULUI RIGID

Solidele rigide sunt corpuri indeformabile, distanta

dintre doua puncte aparţinând solidului rămânând
invariabila, indiferent de mărimea si natura solicitări.
Un rigid este liber daca poate ocupa orice poziţie in
spaţiu, aceasta fiind determinata numai de forţele care
acţionează asupra lui.
Pentru determinarea poziţiei in spaţiu a unui solid liber
este necesar si suficient sa se cunoască poziţia, fata
de un sistem de referinţa, a trei puncte necoliniare A,
B, C, si poate fi definita astfel:
 CONDITIILE DE ECHILIBRU ALE
SOLIDULUI RIGID

 Un rigid liber in spaţiu are 6 grade de libertate

In plan este necesar sa se cunoască poziţia a doua puncte
A si B.
Deoarece distanta AB este constanta, rezulta ca rigidul
liber in plan are 3 grade de libertate.
Pentru ca un sistem de forţe care acţionează asupra unui
solid rigid liber să fie în echilibru este necesar şi suficient
ca într-un punct arbitrar din spaţiu rezultanta sistemului
de forţe şi momentul rezultant faţă de punctul respectiv
să fie egale cu zero:

Relaţiile vectoriale prezentate mai sus conduc la ecuaţiile

scalare de echilibru prezentate in continuare.
•In cazul sistemelor de forte in spaţiu se pot scrie 6
ecuaţii scalare, 3 ecuaţii de proiecţie si trei ecuaţii de
momente:
•In cazul sistemelor de forte in plan (de exemplu in
planul xOy) se pot scrie 3 ecuaţii scalare de echilibru, 2
ecuaţii de proiecţie si o ecuaţie de momente:

•In cazul sistemelor de forte paralele (de exemplu cu axa

Oz):

•In cazul sistemelor de forte concurente (se considera

punctul de concurenta originea O a sistemului de axe)
raman următoarele 3 ecuaţii scalare:

•In cazul unui sistem de cupluri rămân distincte numai

ecuaţiile de momente:
Din punct de vedere al rolului funcţional,
legăturile solidului rigid frecvent utilizate în
mecanica tehnică se clasifică în:
-reazeme simple;
-reazeme articulate;
-sferică;
-cilindrică;
-încastrarea;
 Reazeme simple

- sunt anulate posibilităţile de translaţie pe direcţia

reazemelor.

Daca un solid rigid este obligat sa se găsească pe o curba

sau o suprafaţa, fiind împiedicata deplasarea acestuia
după direcţia unei normale la curba sau după direcţia
normalei la suprafaţa, dar fiind posibile deplasarea după
direcţia tangentei sau in plan tangent si rotirea in jurul
punctului considerat, se spune ca legătura reprezintă un
reazem simplu.
Reazeme simple
 Reazeme articulate
Articulaţia este legătura care obliga un punct al unui solid
sa se găsească intr-un punct fix in spaţiu.
Articulaţia poate fi:
-sferică: sunt anulate solidului rigid 3 grade de libertate
lăsând posibile numai rotaţiile acestuia în raport cu
axele rectangulare ale sistemului (sistem de forte in
spaţiu);
-cilindrică: sunt anulate doua din cele trei grade de
libertate ale solidului; singura posibilitatea pe care o are
corpul este o rotaţiei în jurul unei axe perpendiculare pe
planul forţelor (sistem de forte in plan).
Reazeme articulate
 Încastrarea

Încastrarea este legătura care suprimă unui rigid toate

gradele de libertate. Corpul nu mai are nici o posibilitate
de mişcare.
Încastrarea
 STATICA SISTEMELOR DE CORPURI

Se numeşte sistem de corpuri un ansamblu de corpuri

legate intre ele prin articulaţii sau reazeme simple si
legate de mediul înconjurător prin reazeme simple,
articulaţii si/sau încastrări.
Forţele care acţionează asupra unui sistem de
corpuri pot fi clasificate astfel:
- forte exterioare date;
-forte exterioare de legătura din legăturile cu
mediul exterior (reacţiunile din A si B);
-forţele interioare de legătura dintre corpuri
(legăturile din C si D).
Fortele in structure include intindere, compresiune, taiere, incovoiere si
torsiune.
Forța si efortul fac referire la același fenomen, dar cu înțelesuri diferite.
Forța este o acțiune externă, măsurata in unități absolute (N). Efortul
este o reacțiune interna măsurată in unități relative (N/mm2).
Cele trei eforturi care apar în urma solicitării în orice secțiune a unei
grinzi drepte sunt:
Efortul axial (N) - se dezvoltă pe direcția axei barei,
- este pozitiv când este de întindere (iese din secțiune),
Forța tăietoare (T) - apare normal pe direcția axei barei;
- este pozitivă când produce o rotire a fețelor
secțiunii în sens orar;
Momentul încovoietor (M) - este pozitiv când întinde fibra dinspre un
observator care parcurge bara de la stânga la dreapta (fibra de jos, în
cazul grinzilor);
Efortul axial apare in axa elementului. Efortul axial de întindere apare in
cablurile de tensiune, in timp ce efortul axial de compresiune apare in
stâlpi si pereți.
Efortul de taiere apare în multe
situații, inclusiv în combinație cu
momentul încovoietor.
Elementele încovoiate sunt foarte comune in structuri, principalele
elemente supuse la încovoiere sunt grinzile. Grinzile sunt supuse la
încărcări care acționează de regula perpendicular pe axa
longitudinala. Sub acțiunea încărcărilor gravitaționale grinzile sunt
supuse momentelor incovoietoare care scurtează partea de sus in
compresiune si alungește partea de jos in întindere. Majoritatea
grinzilor sunt supuse si tăierii.
 1. Solicitarea la răsucire (torsiune)
Solicitările obişnuite de întindere, compresiune sau încovoiere pot fi însoţite de răsucirea
sau torsiunea elementului solicitat . Această răsucire poate duce la fenomene foarte
defavorabile de pierdere a stabilităţii locale sau globale a elementului sau structurii.

Torsiunea (răsucirea) este produsă de forţele care nu întâlnesc axa longitudinală a barei şi nu
sunt paralele cu aceasta. Solicitarea de torsiune este produsă de efortul moment de
torsiune, care are vectorul dirijat în lungul axei longitudinale a barei.

Studiul torsiunii este simplu pentru secţiunea circulară sau inelară, dar foarte complicat
pentru alte forme de secţiuni.
Barele cu secţiuni diferite de secţiunea circulară sau inelară solicitate la torsiune nu (mai)
respectă ipoteza secţiunilor plane a lui Bernoulli.

O secţiune plană normală pe axa barei înainte de deformare devine strâmbă după aplicarea
momentului de torsiune. În punctele secţiunii au loc deplasări inegale în lungul axei barei,
ceea ce cauzează deplanarea secţiunii.

Studiul torsiunii barelor cu secţiuni oarecare constituie una dintre problemele clasice ale
teoriei elasticităţii, rezolvarea acesteia fiind dată de Barré de Saint-Vénant în anul 1853 prin
Teoria Clasică a Torsiunii.
1. Solicitarea la răsucire (torsiune)
Constanta de torsiune
J pt profile din
elemente rectangulare
se poate calcula:
3. Grinzi cu zăbrele
Grinzile cu zăbrele sunt structuri din bare şi pot fi bidimensionale (plane) sau
tridimensionale (spaţiale).
Domeniul de utilizare al grinzilor cu zăbrele este foarte vast. Sunt folosite ca grinzi
principale la poduri, grinzi pt susţinerea acoperişurilor clădirilor, grinzi orizontale sau
înclinate pentru platforme, conducte, benzi rulante, contravântuiri etc.

Comparativ cu grinzile cu inimă plină grinzile cu zăbrele prezintă un consum mult mai
redus de material, în special în cazul încărcărilor nu foarte mari.

Alt beneficiu al acestor structuri este faptul ca atunci când sunt amplasate în aer liber
încărcările din acţiunea vântului sunt mult reduse.
Din punct de vedere estetic de asemenea în multe cazuri grinzile cu zăbrele pot fi
preferate celor cu inimă plină.
3. Grinzi cu zăbrele
Principiile de proiectare ale grinzii cu zăbrele:

•Barele longitudinale de conturi poartă denumirea de tălpi, cele normale la axa grinzii
se numesc montanţi, iar cele înclinate diagonale.
•Diagonalele şi montanţii constituie zăbrelele grinzii.
•Nodurile grinzii cu zăbrele se consideră a fi articulaţii.
•Încărcările trebuie să fie aplicate doar în noduri pentru a permite doar apariţia
forţelor axiale în bare.
•Dacă pe anumite bare se aplică încărcări , acestea vor fi solicitate şi la încovoiere.
•Deoarece nodurile nu sunt articulaţii perfecte în realitate, apar şi momente
încovoiertoare, care sunt neglijabile în majoritatea cazurilor, excepţie făcând grinzile cu
secţiuni rigide şi lungimi mici.
 3. Grinzi cu zăbrele – Reguli de proiectare
Modul de calcul al eforturilor din barele grinzii cu zăbrele poate fi de două feluri:
Metoda izolării nodurilor sau Metoda secţiunilor

•ambele se bazează pe teorema echilibrului părţilor indivizibile

•cele trei ecuaţii de echilibru sunt suficiente pentru calculul celor trei reacţiuni

•se respectă convenţia adoptată pentru sensul eforturilor necunoscute: totdeauna sunt
considerate pozitive, ca “ieşind” din nod

•se rezolvă sistemul de două ecuaţii cu cele două necunoscute

•se înţelege că o valoare negativă a unui efort calculat conduce la reprezentarea acestuia cu
sensul său de acţiune, adică “intrând” în nod sau bară

•se exprimă condiţia de echilibru prin scrierea celor două ecuaţii de proiecţie. Procedeul se
continuă din aproape în aproape până când se stabilesc toate eforturile.
1. Distributia incarcarilor
 2. Arce
Arcele sunt structuri cu axa curba, solicitate predominant la încovoiere
şi efort axial.
Arcele static determinate sunt rar întâlnite ca elemente de construcție,
dar rezolvarea lor sta la baza calcului arcelor static nedeterminate.
În funcție de forma axei lor, arcele pot fi ciculare, parabolice sau o alta
curba.
Dupa modul de rezemare, arcele static determinate pot fi simplu
rezemate sau cu trei articulatii
Rezolvarea arcelor static determinate, respectiv determinarea
reacțiunilor și trasarea diagramelor de eforturi, se realizează dupa
aceleași principii cu cele prezentate la structurile tip cadru.
 2. Arce
Caracteristic comportării arcelor este dezvoltarea în reazemele cu
terenul, a unor reacțiuni orizontale mări, numite împingeri, care reduc
esențial valoarea momentului încovoietor din câmp, conferind
astfel acestor structuri capacitatea de a acoperi deschideri mari
comparativ cu grinzile drepte
Elementele caracteristice ale unui arc cu trei articulații cu reazemele la
acelaşi nivel.
 2. Arce
Utilizând aceasta analogie, în cazul încarcarii doar cu forțe verticale,
eforturile în orice secțiune a unui arc cu trei articulații sunt:

Eforturile notate la exponent cu “0” sunt cele din grinda simplu

rezemata ataşata arcului.