TEMA 4.

GÂNDIREA
FILOSOFICĂ ÎN
PERIOADA EPOCII
RENASCENTISTE
 PLAN:

1. Caracteristica generală a epocii.

2. Nicolaus Cuzanus.
3. Nicolae Copernic.
4. Giordano Bruno.
5. Giovani Pico della Mirandola
 CARACTERISTICA GENERALĂ A EPOCII.

Convenţional se admite că epoca Renaşterii cuprinde

sec. XIV-XVI.
Renaşterea înseamnă revenire la Antichitate, la valorile
ei, la evoluţia gândirii antice filosofice, înrerupte de
perioada medievală, readucerea la viaţă a moştenirii
filosofice din Grecia şi Roma antică.
Toate acestea au un mare imbold în dezvoltarea gândirii
filosofice, manifestate în interpretarea şi prelucrarea ei
originală. Tradiţiile filosofiei antice şi medievale au
căpătat în filosofia renaşterii un sens nou.
Gândirea filosofică renascentistă a fost
influenţată în mare parte de dezvoltarea
ştiinţelor naturale, marile descoperiri
geografice, dezvoltarea medicinii, matematicii
şi mecanicii etc.
 PROBLEME-CHEIE
1. Problema omului - se revine la valorile
antichităţii: poziţia omului în lume. Caracterul
omului apare ca o mare virtute, deoarece nefiind
nici înger, nici demon, omul se poate înălţa ori
cădea, după cum îşi înţelege existenţa şi rostul.
Omul evoluează neîncetat în genul său. Omul ca
obiect central al filosofiei renascentiste, este
interpretat drept veriga centrală în lanţul
existenţei cosmice în genere.
2. Problema Lumii - gândirea filosofică a Renaşterii a readus
la viaţă o aşa tendinţă în filosofia antică – ca panteismul, care
tinde să excludă din tabloul lumii creaţiunea dumnezeiască; să-l
identifice pe D-zeu cu natura; să dumnezeiască natura şi omul.
D-zeul filosofiei Renaşterii nu este cel al ortodoxiei. El este
lipsit de libertate, nu mai creează lumea „din nimic”, el este
veşnic ca şi natura şi se contopeşte cu legea necesităţii naturale.
 Filosofia epocii Renaşterii a devenit o etapă
importantă în dezvoltarea filosofiei europene şi a
contribuit la apariţia filosofiei timpurilor noi cu
[Link], [Link], [Link], Hegel.

Hegel este de părerea că principala trăsătură a

epocii Renaşterii „este trezirea independenţei
spiritului”, şi o caracterizează ca o etapă de
pregătire pentru apariţia filosofiei moderne.
 NICOLAUS CUZANUS

1401 – 11 august 1464

 [Link] a fost unul din cei mai profunzi filosofi ai epocii
Renaşterii. El era preocupat de problemele matematicii şi ale
ştiinţelor naturii.
Problema centrală a filosofiei lui este corelaţia dintre D-zeu
şi lume.
El înaintează teza conform căreia filosofia trebuie să
abordeze problema raportului dintre D-zeu şi om reieşind din
„necunoaşterea” acestuia.
După el, D-zeu este ca o imensitate, ca un început, ca o
esenţă ascunsă a tot ce ne înconjoară.
D-zeu este conceput printr-o abstracţie deplină de lumea
lucrurilor considerate finite, ca un măreţ început al existenţei.
D-zeu capătă denumirea de maximum absolut, de început
unitar şi unic. El este maximumul, este infinit, superior tuturor
lucrurilor şi le conţine în sine, este „incomparabil mai sus de
toate”.
 DESPRE LUME:
Lumea se conţine în D-zeu, iar D-zeu cuprinde în sine
toată lumea. (nu D-zeu se identifică cu natura, ci natura,
lumea se conţine în D-zeu.)
Lumea nu este infinită, deoarece ar fi egală cu D-zeu,
dar nu este nici limitată.
„Pământul nu este centrul lumii” şi „circumferinţa lui nu
este sfera aştrilor nemişcaţi”.
După el nu pământul, dar D-zeu „este şi centrul
pământului şi al tuturor sferelor, şi a tot ce este în lume”.
Despre om:
Omul este măreaţa creaţie a lui D-zeu. El scrie „omul
este D-zeu, dar nu în mod absolut, deoarece el este om”.
Asemănarea omului cu D-zeu poate fi atinsă pe calea
cunoaşterii lumii.
DESPRE PROCESUL CUNOAŞTERII:
Posibilitatea cunoaşterii există în esenţa naturii umane,
a raţiunii lui. Dar aceasta nu înseamnă că în raţiune sunt
noţiuni gata.
Mintea omului posedă cele mai joase capacităţi şi
acestea sunt senzaţiile legate de imaginaţie.
Începutul procesului de cunoaştere este imposibil fără
excitarea senzorială.
În baza senzaţiilor şi cu ajutorul minţii raţiunea îşi
formează noţiuni despre lucruri.
Acţiunea lucrurilor asupra raţiunii omului prin senzaţii
este posibilă datorită existenţei în organismul omului a
unui „spirit” vital – a unei substanţe corporale, ce leagă
senzaţiile cu raţiunea omului.
 NICOLAE COPERNIC

19 februarie 1473 – 24 mai 1543

 [Link] a fost astronom și cosmolog,
matematician și economist, preot (înalt
demnitar bisericesc) și prelat catolic, care a
devoltat Teoria geliocentrică a Sistemului Solar.
Principala lucrare a vieţii sale „Despre
mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti”.
Conform ideii centrale a acestei cărţi –
pământul nu este centrul nemişcat al lumii
vizibile şi se roteşte în jurul axei sale; el este o
planetă ca şi celelalte şi se roteşte în jurul axei
sale şi a soarelui, iar soarele la rândul său,
ocupă locul central în lume.
Există o singură formă de mişcare, care se
supune legilor mecanice.
 Copernic explică alternarea zilei şi a nopţii prin
rotaţia pământului în jurul axei sale.
El a demonstrat că luna se învârte în jurul
pământului, fiind un satelit al ei.
Aceste descoperiri erau cu adevărat uluitoare,
ţinând cont de faptul că în acea perioadă
astronomii nu aveau la dispoziţie telescop,
ceasornic, cu excepţia celor hidraulice şi de nisip.
Copernic ajunge la concluzia că forma
pământului este sferică.
Astfel, Copernic a devenit foarte periculos
pentru concepţia creştino-scolastică despre lume,
deoarece îi submina (încurca) bazele.
 GIORDANO BRUNO

Ianuarie 1548 – 17 februarie 1600

Teolog și filosof umanist italian.
A fost condamnat și ars pe rug
de către Inchiziție pentru
concepția sa panteistă
și pentru convingerea
asupra infinității universului
– idei considerate eretice
 După el universul este infinit şi el este D-zeu.
Divinitatea face şi desface totul în univers.
Tot ce se întâmplă în univers are cauza în D-zeu şi
orice scop este realizat numai prin D-zeu.
D-zeu este cauza primă şi scopul lui ultim.
Substanţa divină creează necontenit fără odihnă
forme individuale.
Substanţa divină este nenăscută şi nepieritoare,
infinită şi absolută, ea este în esenţa ei neschimbătoare.
Numai lucrurile particulare se nasc şi mor, se
dezvoltă şi se perfecţionează, apoi dispar pentru a face
loc altor lucruri particulare.
Substanţa divină acţionează prin contradicţii şi
opoziţii astfel producând multiplicitatea lucrurilor pe
care le vedem.
 D-zeu nu este în afara contradicţiei.
El însuşi este în acelaşi timp infinitul
mare şi infinitul mic.
Ca infinit mare este fără limite în spaţiu,
fără început şi sfârşit în timp.
Ca infinit mic este ca germen individual
determinant al oricărui lucru finit, căci fără
determinarea individuală nu poate fi
gândită viaţa.
 Admite un şir de sisteme, printre care şi cel solar.
Sistemele sunt guvernate de o singură lege, o
singură putere, de sufletul universal, de D-zeu.
Sistemele se nasc şi mor.
Fiinţa supremă nu este în afara lumii, ci este în
lume, o pătrunde şi o conduce teleologic.
D-zeu este imanent (în) lumii, este activ în orice
parte a ei.
Universul este imobil, fiind infinit nu are unde să se
mişte.
Fiind infinit nu are un centru, centrul îl putem fixa
în orice loc al lui. Centru au numai lucrurile finite.
 Universul este perfect şi nu-i lipseşte nimic.
În realitate nu există nici devenire, nici moarte, căci
substanţa divină rămâne pururea identică cu ea însăşi.
După el există 3 infinituri mici:
„Există un minim matematic, punctul; el este
principiul liniei, începutul şi sfârşitul ei.
Un minim fizic, atomul, care este principiul
corpului, căci corpul este compus din atomi şi se
descompune în atomi.
Un minim metafizic – monada, substanţa
individuală; din substanţe individuale constă
universul şi întreaga lui activitate constă în a face să
se nască şi să dispară indivizi.”
 Ideile lui au întâmpinat opoziţie, deaceea o bună
parte a vieţii o petrece în pribegii.
A fost denunţat Inchiziţiei şi în 1592 este arestat.
Şapte ani petrece în închisorile Inchiziţiei, supus la
aspre încercări, cerându-i-se să-şi retragă categoric şi
public doctrina.
Refuzând cu încăpăţânare, este condamnat la
moarte prin ardere pe rug.
Când judecătorul i-a prezentat verdictul, Bruno le-
a răspuns „Vă pronunţaţi verdictul cu mai mare
frică decât îl primesc eu”.
La 17 februarie 1600 a fost ars pe rug, iar cenuşa
lui aruncată pe vânt.
GIOVANI PICO DELLA MIRANDOLA

24 februarie 1463
– 17 noiembrie 1494

- reprezentant
al umanismului timpuriu
 După el D-zeu a plasat omul în centrul cosmosului, făcându-l judecător
al înţelepciunii, al măreţiei şi frumuseţii lumii create de el.
Omul este un intermediar dintre tot ce a creat D-zeu pe pământ şi în
cer. Nu este nimic mai măreţ decât omul, iar în om mai măreţ decât
sufletul şi gândirea.
După creaţie D-zeu iar fi vorbit omului astfel:
”O, Adame, nu ţe-am dat nici un loc sigur, nici vre-
o favoare deosebită pentru că acel loc şi acele
îngăduinţe pe care tu însuţi le vei dori, tocmai pe
acelea să le dobândeşti şi să le stăpâneşti după
voinţa şi hotărârea ta”;
„Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământesc, nici
nemuritor, pentru ca singur să te înfăţişezi în forma
pe care o preferi, ca şi cum prin voinţa ta ai fi
propriuţi plăsmuitor. Vei putea să cazi la cele de jos
ce sunt lipsite de inteligenţă, dar vei fi în măsură
prin hotărârea şi spiritul tău să serveşti în cele de
sus, ce sunt divine.”
 Limitele spiritului omenesc sunt determinate de
libertatea voinţei.
Fiind nici îngeri, nici demoni, putem să ne înălţăm
sau să cădem după cum ne înţelegem existenţa şi
rostul.
Animalele sunt mereu ele însele, ele pot să crească,
dar nu să devină.
Omul, însă ca umanitate sporeşte neîncetat în genul
său.
Nedesăvârşirea nu înseamnă lipsă, ci posibilitatea
devenirii.
Omul poate singur să utilizeze ceea ce i-a lăsat D-
zeu.