Ceva despre viaţa şi moartea lui I.P.

Culianu

1. A fost vreodată Culianu, ultimul? Dacă ar fi să acceptăm argumentele

(citeşte, exemplele) aduse de H.R. Patapievici1, răspunsul la întrebarea de mai
sus ar fi afirmativ. Însă, în ce măsură analogia poate sta ca premisă a unei
întregi construcţii? În prea mică… Dar chiar şi aşa, acceptînd-o, a fost într-
adevăr Culianu vreodată ultim? Altfel, ceea ce trebuie noi să ne întrebăm, i-
ar fi plăcut lui însuşi această caracterizare, ar fi fost de acord cu ea? În
concordanţă cu ultima parte a scrierilor sale, mi se pare că nu! Explicaţia este
simplă: împărţirea cronologică a operelor sale este o eroare, pentru simplul
fapt că timpul e o iluzie a noastră, a celor ce trăim în această lume
tridimensională. În fapt, Culianu, sau ca să folosim terminologia-i atît de
dragă, fractalul Culianu, nu este altceva decît o incursiune în lumea noastră
a propriei sale minţi, iar opera sa, acum cînd am ajuns să ştim de la el însuşi
cîteva secrete, trebuie privită deodată, laolaltă, ca un întreg, un “obiect
ideal” sau o parte a unuia, dacă preferaţi, şi nicidecum fragmentar sau
cronologic. Pentru că, ascultîndu-l pe Culianu însuşi, care ne întoarce astfel la
India străveche, timpul e o iluzie. Şi ne-am da seama că este aşa, dacă am fi
capabili să ne depăşim condiţia; însă nu ne putem elibera de ceea ce ni se
pare evident, cu toate că astăzi cunoaştem cu toţii teoria lui Einstein, sau
prozele lui Borges, etc. Cvadridimensionalitatea scapă minţii noastre, oricît
am încerca să ne-o imaginăm, oricîte figuri de stil am folosi pentru a o
descrie: avem, cu siguranţă, intuiţia ei, dar atît. Probabil (fiindcă nu se poate
demonstra), după ce ne vom elibera de corp, vom pătrunde în ea (sau
mintea noastră se va întoarce în “puzzle-ul universal” care este mintea
umană în întregul ei).
Analogia pe care o încearcă Culianu ne poate ajuta să înţelegem
despre ce e vorba: pentru că este uşor să ne imaginăm o lume
bidimensională, cu fiinţe bidimensionale, etc., privind din punctul lor de
vedere un obiect tridimensional, o lingură, aceasta ne apare ca o mulţime de
linii care cresc şi descresc în timp, în funcţie de intersecţia lingurii cu planul
lumii lor. Noi, cei tridimensionali, ştim cum arată lingura în întregul ei, însă

1 H.-R. Patapievici, Ultimul Culianu, în Ioan Petru Culianu. Omul şi opera, volum coordonat de Sorin
Antohi, Polirom, 2003, pp. 618-640
fiinţele bidimensionale, nu. Poate doar un geniu matematic, spune Culianu,
va putea, pe baza calculelor şi a unei intuiţii care o să-i lase perplecşi pe
ceilalţi vieţuitori bidimensionali, să descopere că de fapt este vorba despre
un obiect dintr-o altă lume, una cu trei dimensiuni. Şi chiar şi aşa, cu tot
geniul său, nici măcar acel matematician nu o să-şi poată vreodată
reprezenta (sau, nu, atît timp cît o să fie bidimensional) banala lingură. La fel
noi: oricît ne-ar spune un geniu că timpul este doar iluzia dată de
intersectarea spaţiului nostru tridimensional a unui obiect “din altă lume”, cu
încă o dimensiune (sau, de ce nu, cu mai multe, pentru că nimic nu ne
împiedică să ne oprim la patru – matematicienii nu o (mai) fac, şi nici
fizicienii, deşi ei s-au oprit totuşi, se pare, la unsprezece). Într-adevăr, aşa
cum noi ne putem imagina, din nou, fiinţe unidimensionale, trăind pe o
dreaptă, tot aşa ne putem imagina mintea umană ca făcînd parte dintr-o
lume cu 4 sau 6 sau n dimensiuni, asta e mai puţin important, care
intersectează lumea noastră, creînd “obiectele ideale”, cum le numeşte
Culianu, ce poartă convenţional diferite nume: religie, filosofie, ştiinţă,
literatură.
Ca să revenim, pe baza celor de mai sus, putem afirma, dacă dorim,
despre Culianu că a fost “ultimul”, doar metaforic, pentru frumuseţea
textului, şi pentru a păstra convenţia şi prejudecăţile despre timp. Dar, mai
bine, nu!

2. Poate că, fiind ultimul din volum, eseul lui Patapievici rămîne mai mult
timp în memorie şi, după ce închizi cartea, naşte mai multe reflecţii. Cu
excepţia cîtorva ipoteze pe care le găsesc eronate, cum ar fi cea de mai sus,
şi una care urmează, eseul este foarte important atît pentru intuiţia clară cu
care desprinde din opera sa, metoda pe care o voi numi “metoda Culianu”,
precum şi aplicarea ei în, din păcate, doar proiectele unor cărţi, care ar fi
intrat în ceea ce încă numim istorie, şi ar fi reuşit să fie o nouă revoluţie, un
moment de cotitură în istoria ideilor. Dar chiar şi în faza de proiect, revoluţia
este posibilă, însă altcineva trebuie să o realizeze. Şi pentru că nu cred că se
va naşte curînd o minte atît de înzestrată ca a lui Culianu, întreprinderea
aceasta va fi făcută de un grup, poate de o nouă şcoală, deja pusă la lucru
de ideile maestrului.
Aşadar, eroarea: în ceea ce priveşte dispariţia lui Culianu dintre noi.
Niciodată nu voi putea înţelege cum alţi oameni (de fapt, neoameni, cum am
început să-i numesc de o vreme, nu numai pe asasini, ci pe majoritatea celor
ce-şi zic oameni), au putut lua hotărîrea de a-l ucide. Oare cum au putut
pune la cale mîrşavul plan? “Trebuie să scăpăm de el”, a spus unul. “Da, e
prea periculos”, a completat altul… Încerc să-mi imaginez dialogurile lor, însă
mintea mea refuză, iar eu încă tot nu cred că aşa ceva a fost posibil. Şi
totuşi, a fost…
Dar, nici o clipă nu m-am gîndit că ar putea fi vorba despre însuşi
Marele Anonim, care s-ar apăra pentru că a fost aproape descoperit. Cine ar
fi el, în contextul dat? Mintea umană, în întregul ei? O altă fiinţă dintr-o altă
lume, cu n dimensiuni, n>3? Demiurgul, creatorul? Dacă ar fi aşa, atunci ne
punem întrebarea de ce nu l-a ucis pe Einstein, sau pe Borges, ori pe vreun
matematician care l-a intuit înaintea lui Culianu? Nu ar mai lipsi mult şi o să
apară teoria că a fost ucis de extratereştrii… Pentru că nu se poate să nu
acceptăm faptele, şi să nu spunem răspicat că vinovaţi sînt ne-oamenii, care
s-au simţit, în mintea lor bolnavă, ameninţaţi. Însă, să fim serioşi, pericolul
nu era deloc real. Sistemul era atît de bine pus la punct, încît nu se putea
teme de un scriitor, nici măcar de un savant de talia lui Culianu (care, de
fapt, la vremea respectivă, abia începea să fie cunoscut în România). Poate a
fost, cum s-a mai spus, un asasinat-exemplu pentru toţi ceilalţi, dar, mai
degrabă, a fost o coaliţie a unor elemente ale extremei stîngi din ţară cu
unele ale extremei drepte din afară, ambele fiind deranjate de Culianu.
Deranjate, dar nu ameninţate. Cel ameninţat era, de fapt, Culianu! Oricare ar
fi adevărul morţii (poate se va afla vreodată), nu trebuie căutate explicaţii
metafizice: ar însemna să-i scuzăm atît pe asasini, cît şi pe cei care au pus la
cale diabolicul plan!

Lectura multor articole din antologia citată ne-a oferit prilejul de a

reflecta asupra vieţii şi scrierilor lui Culianu. Însă, fireşte, opera lui însuşi –
mai mult ca orice. Iar dacă primele au dat naştere unor gînduri pe care voi
mai avea ocazia să le aştern pe hîrtie, cea de a doua va face obiectul unui
volum pe care intenţionez să-l scriu; sper să reuşesc: pentru că atîta timp cît
citeşti scrierile lui Culianu, totul pare extrem de clar. Însă, cînd ai închis
cartea, nu mai e la fel. E ca şi cum, citind, mintea călătoreşte “out of this
world”, însă, întoarsă în lumea noastră, ca după un vis, uită ce a contemplat
sau aflat, dincolo.

Dorin David