Cuprins

Cntecul potirului De profundis Vecernie Rugciunea din amurg Amiaza Prinos Trup de fum Rugciune pentru pace Unde sint cei care nu mai sunt? Milogul Romanta verii Laud Noaptea nvierii Mo Crciun De rerum naturae
Balada Doinei

Mama de departe Copacul N TARA DE PESTE VEAC Ucenicul Paradisul posibil Biografie

Cntecul potirului
poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ] 2009-03-17 | | nscris n bibliotec de radun gabor

Cnd holda tiat de seceri fu gata Bunicul i tata Lsar o chit de spice n picioare Legnd-o cucernic cu fir de cicoare; Iar spicele-n soare sclipeau mtsos S-nchipuie barba lui Domnu Hristos. Cnd pinea-n cuptor semna cu arama, Bunica i mama Scond-o sfielnic cu semnele crucii, Purtau parc moate cinstite i lucii Ca pinea, dnd abur cu dulce miros, Prea ca e barba lui Domnu Hristos. i iat potirul la gur te-aduce, Iisuse Hristoase, tu jertf pe cruce, Hrnete-m mam de sfnt Dumnezeu. Ca bobul n spice i mustu-n ciorchine Eti totul n toate i toate prin tine, Tu pinea de-a pururi a neamului meu. Din coarda de vi ce-nfur crama Bunica i mama Mi-au rupt un ciorchine, spunndu-mi povestea; Copile, grir, broboanele-acestea Sunt lacrimi de mam vrsate prinos La casnele Domnului nostru Hristos. Apoi, cnd culesul de struguri fu gata, Bunicul i tata In joc de clcie jucnd nestemate Ce las ca rana iroaie-nspumate, Copile, grir, e must sngeros Din inima Domnului nostru Hristos. i iat potirul la gur te-aduce, Iisuse Hristoase, Tu jertf pe cruce; Adap-m, sev de sfnt Dumnezeu.

Ca bobul n spice i mustu-n ciorchine Eti totul n toate i toate prin tine, Tu, vinul de-a pururi al neamului meu. Podgorii bogate i lanuri mnoase, Pmntul acesta, Iisuse Hristoase, E raiul n care ne-a vrut Dumnezeu. Privete-te-n vie i vezi-te-n grne i snger-n struguri i frnge-te-n pine, Tu, via de-a pururi a neamului meu.

De profundis
poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ] 2007-11-10 | | nscris n bibliotec de George Paa

Strbunii mei din vremuri legendare, Al vostru suflet de umili rani A dormitat sub secolii tirani Ca sub un greu de lespezi funerare. Dar din adncul miilor de ani, Tot ce-a mocnit n voi - frumos i mare Irumpe-n mine ca o-nvlvorare Spre ceru-ncins n zboruri de vultani, n snge mi-arde dorul vostru scris; Urcai, prin mine, ctre biruin, i-aa, cum ale voastre toate mi-s, V rzbunai, c-n tnra-mi fiin A plpit lumina unui vis i s-a zbtut suprema nzuin

Vecernie
poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ] 2009-03-17 | | nscris n bibliotec de radun gabor

Pe-aici, n sus, e schitul la capt de colnic. L-a zugrvit pe vremuri Ilarion cel drept Cu sfini ntre stergare de galben borangic i sfinte-mpodobite cu icusari pe piept. Auzi, un clopot mic vazduhul peste muni i se boltete-n sunet ct cerul de margean De dincolo de lume te-ndeamn s renuni O tain fr de moarte la veacul pmntean. Vom asculta din stran vecernia-n sobor Cnd intr-n schit odat cu pasul serii lent n murmure ca zvonul albinelor n zbor Nluci cltorite din Vechiul Testament. Cu aur pe odjdii, nblsmaii tei Vor ngina soborul prin geamurile mici. Eu recita-voi psalmul sublim 103, Iar tu Lumina lin m-as bucura s zici. Cnd, la sfritul slujbei, vom sruta sfios Argintul sfintei scoare de Evangheliar, Ne va prea o clip c ne-a zrit Hristos, Micnd ncet perdeaua intrrii n altar.

Rugciunea din amurg

poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ] 2009-03-17 | | nscris n bibliotec de radun gabor

M rog i pentru viii i pentru morii mei. Tot una-mi sunt acuma prtaii i dumanii, Cu ei deopotriv mi-am sfrmat eu anii, i dragostea i vrajba le-am mprit cu ei. Pe mori n rugciunea de sear mi-i culeg. Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte. Au fost n ei avnturi i-au fost i pogorminte. Puin n fiecare, n toi am fost ntreg. De viforele vieii ei sunt acum deeri, Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rmne? Zdrobita rugaciune la mila ta, Stpne, Sunt i eu printre morii rugndu-m s-i ieri. i adunndu-mi viii, la mila ta recurg, Cnd crugul alb al zilei pmntul ncunun: Tu d-le, Doamne, d-le cu toat mna bun Tarzia-nelepciune din tristul meu amurg.

Amiaza
poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ] 2007-10-12 | | nscris n bibliotec de Rugescu Ioana Adina

Din zorii dimineii i pn adineauri Se-nveseli vzduhul de trengrii de grauri, i ciocrlii n aer vzui cum ndoiesc Din cntece i sboruri frnturi de arabesc. i grnele, micate de mni aeriene, i cltinau comoara i mii de buruiene Cu spicele de aur cntar-n simfonie ... Acum din cer apas o grea monotonie. Le-a nnecat pe toate o linite profund, Deerturile zrii lumina le inund. Colinele-albstrite i-nvinse de dogoare Molatica lor lene i-o trndvesc la soare. Sorbind nemrginirii visri de raze pline, Dorm toate-acum, - e clipa uitrilor de sine. n aerul ce fierbe n unde sltree,

Din repezi tot mai repezi, din cree tot mai cree, Se risipete parc tot sufletul naturii Topit de ne-ndurarea luminii i-a cldurii. Ca din fntni ascunse n tainiele firii Curg slobode pe lume tcerile-adormirii i-n greaua lor nval treptat au aiurit Vieaa-mprtiat n largul nesfrit.

Prinos
poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ] 2009-01-26 | | nscris n bibliotec de Murza Narcis Ioel

ntiul gnd i se cuvine ie, Putere creatoare, Tu care faci din patimi poezie Cum zmisleti din mlatini stttoare O candel de nufr argintie, Din care-i urc flcrile line Fetilele de galbene stamine. ntiul dor i se cuvine ie, ntiul dor de-a m desface-n soare Sub auria razelor ninsoare Ca floarea unui crin Cnd mugurul se sparge, de frumusee plin. ntiul cnt i se cuvine ie, ntiul cnt cu care - optit pe jumtate, Ca un spin de boare ce-n ramuri se destram M-a uluit n poala de ierburi aromate Natura mam. ntiul imn i se cuvine ie, Putere creatoare E-n el credina din copilrie i-o inim tremurtoare

Trup de fum
poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ] 2007-10-12 | | nscris n bibliotec de Rugescu Ioana Adina

Dintr-o pnz strvezie De pianjen vreau s-i fac Un aerian hamac, Plutitoare s te ie ntre vrfuri de copac. Somn n leagn s-i preling Greieruii cmpeneti, Praf de lun s te ning, Mna mea s nu te-ating S nu mi-te vetejeti. Ctre tine doar s suie Gndul vis i gndul viu, Trup de fum trandafiriu, ntre ce e i ce nu e C te am att s tiu.

Paradisulposibil

Paradisul posibil Genialitatea e apropiata adesea de copilarie. O anumita puritate estetica, o anumita naivitate, care e uneori incredere in orice, dar mai ales incredere in propria-i misiune, o anumita predominare a instinctelor originare, o anumita spontaneitate proaspata si luminoasa apropie geniul de copil. Despre el se spune, nu fara dreptate, ca izbuteste sa se pastreze pana la sfarsit in aureola frageda a prunciei. Cu toata multipla si uimitoarea sa inteligenta, Goethe facea contemporanilor impresia unui copil batran. Viata lui Mozart pare o tainica intrupare a ideii acesteia. Muzica lui e imaginea melodica a unei gingasii si a unei fragezimi ce nu cunoaste batranetea. Sugerata de aceasta apropiere, exista chiar incercarea interesanta, dar fara sorti de izbanda, de a lamuri originea artei prin analogia cu jocul copiilor. Pe de alta parte, Evanghelia aseamana sfintenia cu copilaria. Mantuitorul face din prunc masura omului desavarsit. Nu pruncul trebuie sa ne urmeze pe noi, ci noi trebuie sa-l imitam pentru a cuceri imparatia cerurilor. Astfel, din domeniile deosebite ale artei si ale religiei, valorile supreme care sunt genialitatea si sfintenia converg in asemanarea cu copilaria ca intr-un punct de sprijin imanent, precum finalitatea lor se aduna in aspiratia catre transcendent. Genialitatea e o valoare naturala, sfintenia e o valoare supranaturala; si totusi, amandoua sunt considerate ca inganandu-se in mugurul feciorelnic al copilariei. Punctul acestei coincidente firesti e de o mare insemnatate pentru noi, care ne-am propus sa aratam ca intelesul cel mai inalt al creatiilor omenesti zace in sentimentul fundamental, pe care l-am numit nostalgia paradisului. Ce este oare copilaria decat imaginea vie a raiului pierdut si sugestia fara prihana a raiului viitor? Omenirea intreaga ii aseamana pe copii cu ingerii. Pictorii lumii, cand vor sa zugraveasca fiinte ceresti, iau chipul pruncilor si il intraripeaza. Muzica sferelor divine e asemanata cu glasurile lor. Aproape toti scriitorii isi evoca propria copilarie cu nostalgia unui rai pierdut. Cu foarte rare exceptii, poetii si prozatorii

pun tot ce e mai curat in fiinta omeneasca atunci cand reprezinta figuri de copii in operele lor. Si nu e nevoie sa fii artist, e de ajuns sa fii om ca sa-ti amintesti de copilarie ca de un rai pierdut, ca de o stare superioara de curatenie, de frumusete si nevinovatie, din care te-ai coborat in viata. Comparand-o cu aceasta stare, experienta ulterioara a fiecarui om apare ca o impuritate. Trista poveste a lui Adam se repeta cu fiecare din noi, fiindca toti purtam nostalgia personala a unui rai, pe care l-am pierdut. Copilaria ne apare astfel ca o tainica supravietuire a paradisului terestru in fiinta omeneasca si totodata ca o indicatie a posibilitatii de a-l recuceri in duh! In fata lucrurilor, care implica fie credinta religioasa, fie admiratia estetica, in fata lucrurilor, care solicita cea mai dezinteresata bucurie a sufletului nostru pentru a le pretui, nu o data se ridica suspinul ca nu mai suntem copii, ca viata ne-a distantat si ne-a instrainat de asemenea lucruri, pipemicindu-ne capacitatea credintei sau admiratiei. In insasi iubirea noastra pentru copil, instinctul maternitatii, al paternitatii, al fratiei, se lumineaza si se largeste de un sens mai inalt, de un sens metafizic al vietii. In leaganul unde doarme sau gangureste un nou venit, se dezghioaca sub ochii nostri, din adancimi pe care nu le stapanim, un miracol de puritate si candoare din alta lume. Filosoful american Emerson, in minunata-i corespondenta cu Carlyle, vestindu-i acestuia nasterea unui copil, il numeste cu o bucurie aproape extatica "mugur de Dumnezeu". Si daca e in aceasta lume ceva ce oglindeste in chip firesc dragostea de oameni a lui Dumnezeu, care ploua mila cereasca peste buni si peste rai si revarsa lumina peste drepti si peste nedrepti, aceasta e iubirea de copii. Un parinte continua sa-si iubeasca odrasla chiar atunci cand ea s-a prabusit in ticalosia vietii si inca mai mult atunci. Aceasta iubire indurerata, care trece dincolo de orice motive rationale, e una din tainele adanci ale vietii ce nu-si are prototipul decat in iubirea lui Dumnezeu pentru faptura cazuta. Ea e un element paradisiac, care continua sub imperiul pacatului. Raiul e zona spirituala a iubirii universale. Sub aceasta forma, de perfectiune launtrica a inimii, el ar fi posibil chiar in aceasta lume. Copiii nu urasc, ei stiu sa iubeasca. Si iubirea lor cheama iubirea noastra a tuturor. Cata lumina din raiul spiritual a mai ramas in fiecare om o poti vedea din atitudinea lui fata de copii. Sunt oameni care au oroare de copii. Asemenea oameni sunt monstrii cei mai groaznici, pe care i-a facut duhul diabolic al pacatului. De la ei nimic bun nu se mai poate astepta, fiindca urasc ultima ramasita a raiului pe pamant. Cei care iubesc copiii pentru copii, dincolo de legatura de sange, dovedesc inca in sufletul lor afinitati cu raiul; si pe acest fond de bunatate nativa s-ar putea cladi inca din aceasta viata inceputul paradisului ceresc. Scriitorul de geniu, care a dat in arta expresia cea mai inalta acestei idei, e Dostoievski. Daca in natura genialitatii se pastreaza ceva din puritatea copilariei, arta lui Dostoievski e incomparabil mai mult decat aceasta afinitate fireasca. Din ea se ridica viziunea mareata a unei lumi noi, rezidita din sfintenia copilariei.

Exista o arta sacra prin obiectul si prin functia careia ii e de la inceput destinata. Ea se conformeaza dogmei Bisericii si simbolismelor ei rituale, a caror expresie hieratica devine. Exista apoi o arta religioasa libera, nascuta din spontaneitatea inspiratiei. Caracterul ei dominant reiese atat din obiectul pe care si l-a ales sa-l trateze, cat si din felul cum il trateaza. Caci singur obiectul sau tema unei opere nu-i da caracterul religios. Dimpotriva, sunt opere a caror nelegiuire rezulta tocmai din contrastul ce te izbeste, dintre obiectul religios ce si l-au ales si felul cum e tratat. Arta libera e religioasa prin temperamentul si credinta subiectului care o creeaza. Dar afara de arta sacra si de cea religioasa, exista categoria artei ce nu are legatura directa cu sfera religioasa propriu-zisa. Si totusi, chiar aceasta arta, cand e realizata in puritatea inimii, are un aer oarecum religios. Michelangelo sustine ca arta in general e prin natura ei religioasa. Un simplu peisaj sau o natura moarta, care da viata si semnificatie lucrurilor pieritoare, are, precum s-a observat, o putere de sugerare a paradisului. Privelistile, arborii, florile, animalele transfigurate in pictura ne aduc o vaga adiere de fericire "edenica si o impresie de inedit stralucitor, cum trebuie sa fi avut lucrurile iesite din mana Creatorului. Totul atarna aici de acel imponderabil al puritatii sufletesti, al copilariei ce persista in geniul plasmuitor. Fie ca straluceste intr-o tema religioasa, fie intr-o tema cu totul indiferenta, puritatea, din moment ce exista, are prin ea insasi o semnificatie metafizica si un nimb spiritual de dincolo de timp. Apartinand numai esteticii, ea e totusi ca o paralela sensibila a sfinteniei. Fireste, arta lui Dostoievski nu e sacra, dar nu e nici indiferenta ca ultima categorie de care am vorbit, ci una prin excelenta religioasa. Acest caracter profund respira din problematica spirituala a cartilor sale. Ca personalitate omeneasca, Dostoievski e nedesavarsit si are ca putini crestini constiinta nedesavarsirii sale morale, precum are in proportii apocaliptice constiinta nedesavarsirii acestei lumi. Afara de Dante, poate nici un alt geniu n-a dat nedesavarsirii din viata pamanteasca proportii mai uriase, dar nici o imagine mai sublima a desavarsirii posibile. Viziunea artistica a lui Dostoievski e extremista. El s-a definit singur ca un "realist fantastic". Intuitia lui strabate de-a dreptul la esential. Iar acest esential nu se gaseste in ceea ce se numeste justa masura a vietii, ci in extremele ei. Viatu mediocra, cenusie il intereseaza pe Cehov, viata de aventura epica pe Gogol, viata de senzatii pe Tolstoi. Dostoievski depaseste epicul exterior si psihologicul. Fenomenele nu-l intereseaza prin ele insele, fiindca esenta vietii nu sta in fenomene. Ele sunt aparitii secundare. Trebuie cautat izvorul lor cel mai adanc. Iar acest izvor ascuns, din care galgaie in suflet fenomenele psihologice si se revarsa in afara intamplarile si faptele, e spiritul, pe care il vede pana in profunzimile abisului, in demonica lui instrainare de Dumnezeu, si pana pe culmile vecinatatii cu Dumnezeu. Descoperirea acestui spirit ascuns, focar central din care se improasca in afara amestecatele aspecte ale vietii, e tema fundamentala a operei lui Dostoievski. In experienta lui artistica, viata e asezata ca intr-o retorta de alchimist si infierbantata la o temperatura maxima, pentru a-i lamuri elementele esentiale.

Fierul la o temperatura normala are culoarea obisnuita, la temperatura de carbuni suflati cu foalele culoare rosie, la temperatura de furnal culoare alba. Pe Dostoievski nu-l intereseaza decat aceasta ultima transfigurare a vietii in flacara spiritului. Protagonistii operei sale intrupeaza moduri de existenta concepute la extrema limita a naturii umane, adica acolo unde spiritul nostru fuzioneaza, posedat, cu puterile diabolice sau, iluminat, cu puterile dumnezeiesti. Prin aceasta fuziune, personajele dostoievskiene, dilatate de tensiunea maxima a viziunii sale, capata aspecte neobisnuite, halucinante: sufera deformari, transformari si transfigurari de monstri, de demoni si de ingeri in chip de om. Sunt din viata si nu mai sunt din viata. Modul ascuns in care se imbina firele a doua planuri de existenta se topeste intr-un echivoc de omenesc si neomenesc, de omenesc si supraomenesc. Pe dunga limitei extreme, capetele apar sau strambate in caricatura de ranjetul demonic, sau nimbate de lumina sfinteniei. Zborul viziunii lui starneste cu o aripa flacarile iadului si cu cealalta boarea paradisului. Pana sa fie dincolo de moarte, iadul e aici pe pamant; e balaurul pacatului care devasteaza cosmosul nostru sufletesc. Si, fiind in cerul crestin, raiul si-a lasat urmele stralucitoare in aceasta lume si ele exista in pofida pacatului. Cand aprofundezi sensul acestei viziuni dostoievskiene, ii descoperi elementele esential bizantine. Atat cele negative cat si cele pozitive, personajele sale sunt stilizate dupa modul misticii bizantine si, prin aceasta, Dostoievski e in istoria culturii moderne reprezentantul cel mai de seama al geniului ortodox. Ortodox nu numai prin atitudinea sa de o neindurata intransigenta fata de catolicism, de protestantism si de ateism, dar prin stilul si sensul integral al conceptiei sale despre om si lume. Dumnezeu e iubirea, iar rodul acestei iubiri e cosmosul paradisiac. A face parte integranta din acest cosmos inseamna a iubi dupa modul dumnezeiesc. Caci a trai e totuna cu a iubi. "Odata, in nesfarsitul spatiului si al timpului, zice staretul Zosima, o fiinta duhovniceasca, prin aparitia ei pe pamant, a avut putinta sa spuna: "Eu sunt si iubesc. " Pentru aceasta s-a dat viata pamanteasca, pe care omul n-a inteles-o fiindca a voit s-o cugete cu propria-i inteligenta in loc s-o iubeasca din toata inima si din tot cugetul. Orgoliul de a cugeta viata, opus umilintei de a o trai in iubire, e dupa Dostoievski izvorul iadului din aceasta lume si din lumea cealalta. "Eu sunt si iubesc" e lozinca pe care el o ridica in fata formulei lui Descartes: cogito ergo sum! Daca afirm ca exist fiindca eu gandesc, atunci cugetarea primeaza, iar viata nu apare decat ca ceva secundar si conditionat de cugetarea mea. Si cum eu sunt o fiinta marginita, voi cugeta viata in felul meu si fatal ma voi izola de cosmos in orgoliul mintii mele. Astfel vor face si ceilalti, fiindca fiecare isi are capacitatea lui, care se deosebeste de aceea a semenilor. Faramitand astfel prin cugetarea individuala sensul unic primordial al vietii, am distrus armonia cosmosului spiritual si l-am prabusit in haosul care e lumea pacatului. Caci orgoliul izoleaza pe oameni si distruge iubirea. Ce este iadul? - se intreaba Dostoievski prin gurastaretului Zosima. "Iadul e durerea de a nu mai putea iubi". Aceasta definitie geniala nu se refera la viata de aici, unde cine uraste nu simte suferinta de a nu iubi. Durerea de a nu mai putea iubi e

tortura sufletului in vesnicie, cand orice putinta de reparatie este exclusa. Daca iadul ar fi foc fizic, pedeapsa n-ar fi atat de mare fata de focul spiritual al chinului fara leac din mustrarea eterna. In contrast cu flacarile acestui chin se desemneaza armonia iubirii cosmice. Cand spun: "Eu sunt si iubesc" totdeodata, aceasta inseamna ca fiinta si iubirea sunt unul si acelasi lucru, identitate care exclude spartura dintre cugetare si viata, subordonand-o pe cea din urma capriciului si imperfectiunii celei dintai. Identitatea dintre fiinta si iubire exclude izolarea eului care iubeste, obiectul acestei iubiri ramanand intreaga existenta cosmica. A iubi totul dupa modul lui Dumnezeu inseamna raiul pe pamant. Dar cum lucrul acesta nu se vede in dezordinea haotica a lumii sub pacat, Dostoievski plasmuieste in nuvela Visul, unui om ridicol, care e un mare poem filosofic, imaginea paradisului posibil. Un om in culmea deznadejdii adoarme cu revolverul pe masa de noapte si viseaza ca s-a sinucis. Un geniu necunoscut il scoala din mormant si-l poarta prin spatii stelare pana intr-un taram, care aduce cu Arcadia fabuloasa ori cu Edenul biblic. E tara fericitilor. O armonie neschimbata imbratiseaza pe oameni si natura cu flora si fauna ei laolalta.- intre om si arbori, intre om si dobitoace e un schimb de graiuri fara cuvinte, sunt corespondente vii si intrepatrunderi fluide, ce n-au nevoie sa fie gandite pentru a exista si pentru a fi simtite. Intre om si om e o legatura melodioasa, de umilinta tandra si reciproca. Temple si religie nu exista, fiindca toti traiesc in comuniune spontana cu marele Tot. Lumea e ea insasi un templu nemarginit. Iar oamenii "copii ai soarelui", copii ai soarelui lor - oh! cat erau de frumosi! Niciodata pamantul nostru nu vazuse atata frumusete la om. Abia la copiii nostri si numai in anii cei dintai, s-ar putea intrezari ca un reflex indepartat, destul de slab, al acestei frumuseti". Oamenii acestia erau fericiti si se iubeau: "dar niciodata nam vazut la ei betiile voluptatii crude, ce pecetluieste aproape toate fiintele de pe pamantul nostru, pe fiecare si pe toate, si care e izvorul aproape al tuturor pacatelor omenirii noastre". Munca era o desfatare, iar moartea o senina adormire... In descrierea fara pereche a viziunii acesteia, arcadiana si paradisiaca totdeodata, pe care am desfigurat-o rezumand-o, taina cea mare, care covarseste intreg universul si-l face inocent, e una singura: iubirea spontana, nedeliberata, identica cu insasi existenta. Dar, - a fost de ajuns sa patrunda in aceasta lume fericita sufletul sinucigasului, ca s-o otraveasca si armonia ei sa se sfarame in clocot de patimi. Ura, care desparte, infrange iubirea, care unea. Pacatul strapunge inima inocentei; ratiunea vestejeste sentimentul fraged. Sensul vietii se rostogoleste de-acum incolo din ratacire in ratacire. Chinuiti de patimi, de moarte, de crima si sinucidere, nenorocitii proclama: "Cunoasterea e superioara sentimentului, constiinta vietii e superioara vietii!" Falsitatea conceptiei acesteia, care aminteste pe cogito ergo sum, ii duce logic la nevoia de a cladi, cu mijloace violente, ,,o societate rationala", zice ironic Dostoievski. Sinucigasul, care stia din lumea reala de unde venise ce blestem inseamna aceasta societate rationala, vrea sa-i opreasca. Dar nimeni nu-l asculta, nimeni nu-l mai intelege...E declarat nebun mistic si vor sa-l inchida in balamuc...

Noroc ca omul se desteapta la timp. Visul s-a sfarsit. Dar de ce adevarul nu s-ar putea descoperi si in vis? "Eu am vazut adevarul, am vazut si stiu ca oamenii pot fi frumosi si fericiti fara sa piarda facultatea de a trai pe pamant", zice visatorul desteptat. El nu se mai sinucide, ci devine apostol al adevarului vazut in vis. Eroarea, care transforma pamantul in infern, e deci, aceasta: "Constiinta vietii e superioara vietii; cunoasterea legilor fericirii e superioara fericirii - iata impotriva a ce este insemnat sa luptam!" Paradisul din acest vis nu e paradisul ceresc, ci paradisul posibil pe pamant, daca s-ar realiza societatea crestina a iubirii evanghelice. Daca el nu mai exista "s-ar putea ca intr-o singura zi, intr-o singura ora, sa fie recladit", zice Dostoievski, subliniind aceasta singura ora. in ce chip ar fi posibila aceasta reinoire a lumii, ce zace in batranetea putreda a pacatului? , "Esentialul e sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, iata ce este esentialul, iata ce este totul fara sa mai fie nevoie de nimic: imediat veti sti cum se rezideste paradisul!" Dar Dostoievski stie de asemenea ce adanca e rana patimii in faptura lumii. Paradisul evanghelic, pe care il viseaza, ramane astfel in domeniul nostalgiei, o nostalgie care in geniul lui se manifesta cu atata putere incat creeaza halucinatia acestui paradis de o frumusete fara pereche in arta moderna. De la marii asceti ai crestinismului incoace, nu stim daca a mai fost om pe lume torturat ca de o sete grozava de aceasta nostalgie. Arta lui e o demascare titanica a iadului din om, pentru a zgudui constiinta impietrita a lumii si pentru a incendia din nou inima cu focul ceresc al iubirii. Ca un "nebun mistic", cum zice singur, el se substituie personajelor, pe care le plasmuieste pentru a prooroci prin cuvintele de aur ale gurii lor chinul sublim ce-l tortureaza. Nu exista paradisul pe pamant? Atunci sa-i cautam macar urmele, faramele de candoare, care au mai ramas in valea plangerii. "Multe lucruri ne sunt ascunse in aceasta lume - zice staretul Zosima, care personifica doctrina ortodoxa, - in schimb avem senzatia tainica a legaturii vii ce ne leaga de lumea cereasca, superioara; radacinile sentimentelor si ale ideilor noastre nu sunt de aici, ci de aiurea...Dumnezeu a luat din alte lumi semintele, pe care le-a semanat aicea jos si le-a cultivat in gradina sa. Tot ce putea sa creasca aici a crescut, dar plantele, care suntem noi, traiesc numai din contactul cu aceste lumi tainice; cand acest sentiment slabeste sau dispare, ceea ce a crescut in noi piere". Dar tocmai ca sa nu piara, tocmai ca acest contact cu misterul din adincul lumii sa nu se rupa, e nevoie de iubire: "Fratii mei, sa n-aveti teama de pacat, iubiti pe om chiar in pacat, e imaginea dragostei dumnezeiesti si nu e altceva mai mare pe pamant. Iubiti creatura in totalitatea ei, si in stihiile ei fiece frunza, fiece raza, animalele, plantele. Iubind fiece lucru, veti intelege taina dumnezeiasca in ele...Omule, nu te ridica mai presus de animale; ele sunt fara pacat, pe cand tu, cu maretia ta, manjesti pamantul prin aparitia ta, lasand in urma o dara de putreziciune...Iubiti indeosebi copiii, ca ei de asemenea sunt fara pacat, ca ingerii, ei exista pentru a misca inimile noastre, pentru a le purifica, ei sunt pentru noi ca o indicatie".

Ce alta indicatie sunt ei decat aceea rostita limpede in Visul unui om ridicol: amintiri ale paradisului, pe care il cautam? In ierarhia personajelor lui Dostoievski, copiii reprezinta, ca in Evanghelie, treapta cea mai de sus a nevinovatiei. Geniul lui descopera faramele frumusetii vesnice in frunzele fragede, in flori, in raze, in pasarele, dar mai ales in faptura fara pacat a copiilor. Lumea noastra nu se poate schimba in icoana a paradisului nici prin batrani, nici prin adulti, ci prin acesti copii, daca vor izbuti sa ramana copii pana la sfarsit. La ei ne trimit batranii, care incarneaza conceptia mesianica a scriitorului si in mijlocul lor raman curati tinerii apostoli ai aceleiasi conceptii, Aliosa Karamazov si Printul Miskin. Singura copilaria detine taina transfigurarii cosmice. Dostoievski dezvolta in romanele sale o ampla doctrina de pedagogie crestina pentru a nu corupe aceasta taina, pentru a o pastra si a o spori. Tragedia copilariei insa, ca si tragedia raiului pamantesc, sta in orgoliul nostru de a-i creste nu dupa natura lor primordiala, ci dupa chipul si asemanarea noastra, desfigurate de pacat. Daca, fara sa uitam virtualitatile negative ce zac in fiinta omeneasca, pruncul e masura sfinteniei, si daca noi, adultii, prin experierita propriei noastre constiinte, avem sentimentul decaderii personale din puritatea copilariei, ce urmeaza de aici decat sa schimbam cu totul sistemul de crestere a noilor generatii? Cu alte cuvinte, in loc ca adultul sa fie modelul dupa care se deformeaza pruncul, acesta din urma sa fie propus drept model si masura a propriei lui dezvoltari ulterioare. Educatia cu adevarat crestina ar fi atunci, dezvoltarea si pastrarea puritatii copilaresti in omul de mai tarziu. Participand la o asemenea opera de educatie, adultii insisi s-ar transforma dupa chipul copilariei, adica s-ar ridica din pacatul vietii la nivelul edenic al ei. E cu putinta lucrul acesta pentru adulti? Raspunsul e usor de dat; o asemenea educatie nu se concepe decat sub legea harului Duhului Sfant. in termeni teologici, aceasta inseamna descoperirea in constiinta a harului, care exista in noi de la botez. Printr-o asemenea educatie, atat copiii cat si adultii se regasesc impreuna la acelasi nivel spiritual al harului dumnezeiesc. Caci starea de copilarie evanghelica, din moment ce e la aceeasi inaltime cu sfintenia, e o stare de har. Dar ce inseamna sa ne regasim cu totii in constiinta universala a harului decat realizarea imparatiei lui Dumnezeu in suflete, decat paradisul Duhului Sfant in templele trupurilor noastre? E oare altceva iubirea Cosmica pe care o predica Dostoievski? E oare un vis de nebun mistic credinta lui ca paradisul s-ar putea rezidi in cateva zile, in cateva ore chiar? Ideea aceasta, pe care am exprimat-o in eseul: Copilarie si sfintenie, pare atat de neobisnuita incat nimeni n-a observat-o in Biserica noastra. Si totusi ea e insasi esenta ortodoxiei. Reinoirea lumii in duh crestin nu e cu putinta decat prin ridicarea tuturor la nivelul vietii in harul Duhului Sfant. Orice alt sistem de educatie propus in numele crestinismului, dar care nu tine seama de aceasta idee, trebuie declarat o simpla farsa a carturarilor, care iau in desert numele Domnului.

Cercetand uitatele texte mistice ale ortodoxiei, am gasit aceasta idee intr-o veche traducere romaneasca dintr-un autor pe care inca nu l-am identificat. Se spune acolo, de acord cu Pavel si in spiritul Mantuitorului, ca omul renascut prin botezul Duhului Sfant, se face asemenea pruncilor din Evanghelie. "Deci care e lucrul pruncilor?" se intreaba textul. Si iata raspunsul: "Pruncul de se va bate, plange, si, impreuna cu cei ce se bucura cu dansul, se bucura. Daca va fi ocarat, nu se manie; daca va fi slavit, nu se inalta. Daca vor cinsti pe altul mai mult decat pe el, nu pizmuieste. Daca vor lua ale lui, nu se turbura. Daca vor lasa lui putin ca . mostenire, nu stie, nu intra la judecata cu cineva, nu se priceste pentru ale lui, nu uraste pe vreun om. De va fi sarac, nu se intristeaza; daca este bogat, nu cugeta inalt. De va vedea muiere, nu o pofteste. Dulceata sau grija nu-l stapaneste. Pe nimenea nu judeca; peste inima nu domneste, nimanui nu zavistuieste, nu se inalta in ceea ce nu stie, nu ia in ras pe cel de aproape, vrajba nu are cu cineva. Nu se fatarniceste, nu cauta cinstea lumii acesteia, nu cauta sa adune bogatie, nu iubeste iubirea de argint, nu e obraznic, nu iubeste pricirea, nu invata cu patima, nu poarta grija pentru ceva. De-l vor " dezbraca, nu se intristeaza, nu tine voia sa, nu se teme de foamete, nici-de facatorii de-rele. Nu se teme de fiara, nici de razboi. De se face prigoana, nu se turbura!" Aceasta icoana a copilului e totuna cu a omului renascut in Duh. "Pruncul dupa Duh" e la acelasi nivel de puritate cu "pruncul dupa trup". Astfel incheie textul acesta, "cine s-a facut trup si sange asemenea lui Hristos, a ajuns in masurile sfintei pruncii", care e acelasi lucru cu "masura varstei plinirii lui Hristos", despre care vorbeste Pavel. Ideea ca in natura copilariei se ascunde paradisul viitor e confirmata, cum am spus, de pedagogia cea mai noua. O regasim ca baza a sistemului de educatie, ajuns astazi in faza universala al Manei Montessori. Dupa vederile adanci ale acestei femei, nenorocirea copilului sta tocmai in opresiunea pe care o exercita asupra lui adultul cu iluzia ca-i face educatia. Opresiunea adultului abate si deformeaza inclinatiile bune si sanatoase, ce zac in copilarie. Aceasta nenorocire se poate curma prin rasturnarea totala a sistemului de educatie si prin adaptarea lui la natura primordiala a copilului. Iata conceptia de temelie despre aceasta natura primordiala; ea seamana aidoma cu ideea din fragmentul mistic citat adineauri: "Exista in om o natura ascunsa, zice Maria Montessori, o natura acoperita de un val nepatruns, deci necunoscuta, si e natura lui cea adevarata, pe care a primit-o in momentul creatiei, natura sanatoasa. Aceasta interpretare nu inlatura nicidecum o convertire a adultului. El se poate intoarce, isi poate regasi adevarata natura, insa o schimbare ca aceasta e atat de anevoioasa pentru el, incat nu vom putea vedea in ea o reintoarcere la natura mama. La copil, dimpotriva, caracterele psihice normale se desteapta cu usurinta, iar cele deviate pier cu totul, cum pier simptomele bolilor cand ne facem sanatosi. Observand copiii in lumina acestei intelegeri, vom

putea descoperi caractere normale ce se ivesc spontan, chiar in ciuda conditiilor nepotrivite ale ambiantei; respinse, - prin faptul ca nu sunt cunoscute, - ele se infatiseaza din nou, zbatandu-se printre obstacole sa iasa la lumina zilei. S-ar putea spune ca energiile normale ale copiilor ne dau o lectie asupra iertarii, amintindu-ne cuvantul Mantuitorului: Sa ierti nu de sapte ori, ci de saptezeci si sapte de ori cate sapte! Natura adanca a copilului se intoarce la suprafata nu de sapte ori, ci de saptezeci si sapte de ori, iertand parca de fiecare data represiunea oarba a adultului. Pricina decaderii caracterelor normale nu este o perioada trecatoare din copilarie, ci lupta neintrerupta impotriva represiunii neintrerupte a adultului". Ideea aceasta e rezultatul unei indelungi si patrunzatoare observatii si e ilustrata cu exemple categorice. Represiunea exercitata de adult, care crede ca astfel face educatie, provoaca multiplele deviatii in sufletul copilului si il desfigureaza cu timpul, adica il reduce la chipul si asemanarea educatorului. Dimpotriva, descoperirea naturii adanci si adevarate a copilului, natura ce se vadeste in tendintele lui native, nestavilite in spontaneitatea lor, e calea regenerarii lumii, e calea omului nou, renascut in duhul "sfintei pruncii". Rezumand, vom observa ca aceste glasuri omenesti din campul pedagogiei, al artei si al misticii, se unesc cu glasul Mantuitorului, care proclama sensul edenic al copilariei. Afirmand ca nostalgia paradisului e impulsul primordial al creatiilor omenesti, ne-am gandit mai intai la Edenul terestru, a carui amintire e atat de fecunda in vointa de civilizatie a omenirii, si la paradisul ceresc, a carui aspiratie ridica pana in vecinatatea cerului plasmuirile culturii. Spiritul omenesc insa, biciuit de nostalgie, descopera urmele paradisului chiar in aceasta viata, ce se zbate sub imperiul pacatului. Ideea acestor urme ale gloriei din care a cazut omul nu e o nascocire a fanteziei, ci o proprietate a doctrinei crestine, care atesta ca fondul adanc al naturii create a ramas totusi bun sub pacat si e capabil de o noua biruinta, cand il redesteapta si-l aprinde fulgerul harului divin. Nostalgia paradisului hraneste asceza crestina, cand asaza manastirile in colturile cele mai frumoase ale naturii; cand vede in nevinovatia copilariei masura si posibilitatea sfinteniei, cand impodobeste lacasurile de rugaciune cu artele ce simbolizeaza "cerul duhovnicesc al Bisericii" si cand nazuie sa realizeze viata ingereasca in monahi. In ascetism si in mistica regasim toate elementele complexe ale acestei nostalgii. Dar nostalgia paradisului insufla ideile acelei noi pedagogii, de care am vorbit, si care, dand la o parte falsificarile vietii si conceptiile gresite de educatie, isi cauta temelia in natura primordiala a copilului.

Nostalgia paradisului inspira arta unui geniu ca Dostoievski si-l face sa descopere in razele soarelui, in verdeata si in culorile florilor, in nevinovatia vietatilor, in ciripitul pasarelelor si mai ales in neprihana copiilor, urmele primaverii si ale frumusetii vesnice. Ideile pedagogiei celei noi, care se intalnesc in profunda rudenie cu ideile artei lui Dostoievski, marturisesc de posibilitatea paradisului duhovnicesc chiar aici pe pamant, ca inceput si oglinda a raiului ceresc. Cu un eroism supraomenesc, mistica ortodoxa realizeaza aievea acest inceput de slava, in simplitatea spiritului si in curatenia inimii, care sunt totdeodata caracterele copilariei si ale sfinteniei. "O inima ortodoxa intelege totul", zice Dostoievski; dar inima ortodoxa e aceea care, in simplitatea copilareasca a curateniei, a regasit acea natura primordiala din profunzimile fapturii si se face una cu ea in iubire universala. Cand arta izbuteste si ea sa stapaneasca o asemenea inima, intuieste cu ochi nespus de vii faramiturile frumusetii edenice din lume, le aduna cum ai aduna cioburile unui vas de mare pret ce s-a spart si incheaga din ele imaginea perfectiunii care e obiectul nostalgiei paradisiace. Mai mult ca oricare altul, geniul lui Dostoievski ilustreaza acest adevar. Nichifor Crainic

RUGCIUNE PENTRU PACE

poezie [ ]

Variant inedit (surs Filaret Gmlu,fost condamnat la moarte, coleg de celul cu Nichifor Crainic n Penitenciarul Aiud. Varianta este cea memorat n nchisoare de Filaret Gmlu)
------------------------de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ] 2006-03-11 | | nscris n bibliotec de Nicolae Baciut

Slav ie, Doamne, pentru-aceast noapte Somnul meu n unda lunii s-a scldat, n abisul nopii visu-nmiresmat Mi-a cules miresme de naramze coapte Slav ie, Doamne, pentr-aceast noapte. A lsat un nger porile deschise, Cntec fr sunet se-auzea-n sobor, Unduiau azurul aripi fr zbor, n abisul nopii nzrit n vise A lsat un nger porile deschise. Doamne, d aevea pacea ta cereasc, Care ntrete din fricoi profei, Mduva ce-mpinge seva s-nfloreasc, Doamne, d-mi aevea pacea cea cereasc. Pacea lumii zace pe vrsri de snge, i rodete bobul viitoarei uri, Pacea ta rsfrnge Raiul n fpturi Cel nfrnt e-o jele care frnge, Pacea lumii zace pe vrsri de snge.

UNDE SINT CEI CARE NU MAI SUNT?

poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ] 2002-07-07 | | nscris n bibliotec de Frentiu Toma Adrian

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT? Intrebat-am vntul,zburtorul Bidiviu pe care-alearg norul Ctre-albastre margini de pmnt; Unde sunt cei care nu mai sunt ? Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a vntul: Aripile lor M doboiar nevzute-n zbor. Intrebat-am luminata ciocrlie, Candela ce leagn-n trie Undelemnul cntecului sfnt: Unde sunt cei care nu mai sunt? Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a ciocrlia: S-au ascuns In lumina celui neptruns. Intrebat-am bufnia cu ochiul sferic, Oarb care vede-n ntuneric Taine necuprinse n cuvnt: Unde sunt cei care nu mai sunt ? Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a bufnia: Cnd va cdea Marele-ntuneric, vei vedea.

Milogul
poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ] 2004-06-17 | | nscris n bibliotec de Anda Andrie

Cerea la col un slbnog n zdrene, slut i fr dini negutorul de argini gndi, zrindu-l pe milog: Eu nu dau mila mea obol acestui trntor de prisos i-ntoarse rnjetu-i cinos rmasului cu mna-n gol. Trecu maestrul glorios al farmecului triumfal cu spiritul n ideal i-a zis vznd pe zdrenuros: E-att de slut i m-nspimnt eu, magul purei frumusei! i-ntoarse recele dispre rmasului cu mna-n vnt. Trecu predicatorul sfnt grbindu-se ctre amvon vijelios ca un ciclon s se dezlnuie-n cuvnt, s-aprind mila din altar de soarta celui slbnog, dar ocoli pe-acest milog cu mna-ntins n zadar. Trziu cnd noaptea cobora, sosi o umbr ca-n icoane, pe mini cu semne de piroane i-o inim ce sngera. Pe chipul ars de chin i vai oftnd l srut fierbinte cu venicie n cuvinte tu azi vei fi cu Mine-n Rai!

Romanta verii
poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ] 2005-06-21 | | nscris n bibliotec de Valeria Pintea

Ti-aduci aminte vara cand tanarul noroc Ne parguia iubirea cu dogoriri de foc ? Rotunda nesfarsire de-azur ne-nfasura, Si albul fetii tale de dor se-mpurpura. Faptura ta cu linii curgand in mladieri Si cu miscari agale topite-n adieri Se profila armonic pe dulcile-aratari De dealuri ondulate in adancimi de zari. Te daruise firea cu farmec ne-ntrecut Si, buna ca pamantul din care ne-am nascut, Imprastiai in preajma un har nelamurit De roade parguite pe dealul insorit. Colina inflorita sub cerul straveziu, Visand in val de ceata subtire si-albastriu, Te-nvaluiam, frumoaso, ca-ntr-un fantastic fald In larga revarsare a sufletului cald. O boare racoroasa din umbra de molizi Mi te-a facut deodata frumosii ochi sa-nchizi Si-n falfairea clipei, adanc ai suspinat, Pe gura ta, suspinul eu trist l-am sarutat. Si-n vara cand un soare fecund ne-nfasura Si inimile-n parga de dor le-nflacara, Ni-am presimtit ca-n ceata de toamna si-n pustiu Norocul nostru, scumpo, brumat de timpuriu.

Biografie Nichifor Crainic Nichifor Crainic (din botez Ion Dobre, nscut la 22 decembrie 1889, la Bulbucata, judeul Vlaca, decedat la 20 august 1972 la Mogooaia lng Bucureti) a fost un scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gndirist), pedagog i teolog romn. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreapt i a fost adeptul tendinelor tradiionaliste religioase, susinnd c Romnia trebuie s rmn credincioas motenirii spirituale cretinortodoxe. Crainic a debutat ca poet naintea primului rzboi mondial. Ca scriitor si teolog a condus revista "Flamura" i a fost directorul i mentorul uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelic, "Gndirea". Iniiatorul curentului gndirist, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism i naionalism, Nichifor Crainic a rmas una din figurile politice culturale contestate, fiind considerat si un ideolog al extremei drepte din Romnia. Astfel se explic i veneraia de care s-a bucurat din partea legionarilor (aderenii "Grzii de Fier"). La nceput a colaborat cu poezii la diverse publicaii literare si naionalist-tradiionaliste: "Ramuri", "Luceafrul", "Drum Drept", "Flacra", "Dacia", "Transilvania", "Cuget Romnesc". Dup strmutarea revistei "Gndirea" de la Cluj la Bucureti, preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu. n "Gndirea" au aprut numeroase articole si eseuri programatice care vor defini orientarea politica naionalist a curentului "gndirist". Acesta fusese tributar ortodoxismului militant, prezentnd similitudini puternice cu fascismul italian. Crainic a scris mai multe articole etnocentriste n care a elogiat regimul dictatorial din Italia al lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, n 1938, teoria "statului etnocratic" n lucrarea "Ortodoxie si etnocratie". De asemenea, a colaborat la publicaii controlate de legionari, de pild la: Revista Sfarm-Piatr i Revista Buna Vestire. Dumitru Stniloae l descrie pe Nichifor Crainic cu urmtoarele cuvinte: Nichifor Crainic este cel dinti teolog romn din epoca modern a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strmt i ocolit al

specialitilor, prezentnd-o, ntr-o form impuntoare, ateniunii generale a lumii intelectuale.... Nichifor Crainic nnoiete prin reactualizarea tradiiei ntr-o teologie care se mulumea cu cteva coji din aceast tradiie, primite pe calea i de multe ori prin interpretarea ocolit a teologiilor apusene, svrind o adevrat restaurare a teologiei romneti n duhul ortodox Condamnat la nchisoare pe via n 1945, este arestat n 1947, trece prin mai multe penitenciare, printre care, Vcreti i Aiud. A fost eliberat n 1962. Intre 1962 - 1968 Nichifor Crainic colaboreaz la redactarea ziarului de propagand comunist "Glasul Patriei" - care avea menirea de a influena romnii din exil. Moare la 20 august 1972. Este aproape sigur ca a fost forat s colaboreze cu Securitatea ca informator pentru a putea primi acest post. Poezii. Memorii scrise n timpul deteniei: "Zile albe, zile negre" (1991). Sfinenia - mplinirea umanului, Curs de teologie mistic (1993) Nostalgia paradisului (1994) Puncte cardinale n haos (1996 i 1998) Ortodoxie i etnocraie (1997) ara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997) Dostoievski i cretinismul rus (1998) Spiritualitatea poeziei romneti (1998) Laureat al Premiului Naional pentru poezie (1930) Doctor Honoris Causa al Universitii din Viena (1940)

Nichifor Crainic. Laud

Tu, Cel ce Te-ascunzi in eterna-ti amiaza Si lumea o spanzuri in haos de-o raza, Metanie Tie, Parinte. Izvod nevazut al vazutelor linii, Ma scalzi si pe mine in unda luminii Un mugur de carne fierbinte. Sunt duh invalit in naluca de huma, Sunt om odraslit dintr-un tata si-o muma, Dar sunt neraspunsa-ntrebare. Ce glas e destoinic sa-mi spuna-ncotro e Oceanul de somn ce icnind fara voie M-a-mpins si pe mine-n miscare? Nici maica nu stie ce tainica norma Imi dete din carnea-i vremelnica forma, Neant inflorit in minune, Caci toate izvoadele umbrelor noastre Roiesc mai presus de arhangheli si astre Din vesnica Ta-ntelepciune. In ceruri, Parinte, sunt abur in aburi Si-asemeni cu apa ce-ngheata pe jgheaburi Prin coaja de carne din spatiu. Tu cugeti, se naste; voiesti si dureaza; Respiri si-nfloreste; iubesti si vibreaza De-adancul luminii nesatiu. De Tine mi-e foame, de Tine mi-e sete, Fac dara de umbra acestei planete Cu spuma de soare pe creste; Si-n saltul credintei gustand vesnicia, Din pulberea lumii imi strig bucuria Ca sunt intru Cel care este! Puzderii de stele ascunse-n amiaza, Fapturile-n Tine de-a pururi dureaza Si-n spatiu vremelnic colinda. A fi - bucurie eterna si sfanta ! O vraja a toata lumina rasfranta De-a gloriei Tale oglinda. Cules din volumul Soim peste prapastie, Nichifor Crainic, Editura Roza Vanturilor,Bucuresti 1990, de Ludmila Doina

Noaptea nvierii
Nichifor Crainic
Din spuma de visini rasare conacul Sub nemarginitul safir instelat. Aprins de-asteptare, pandeste buimacul Strangandu-si toporul sub bratu-ncordat. Troianul de floare l-ascunde ca norul Ce-ar sta sa se sparga in trasnet cumplit. Din sange rachiul, din minte amorul Strapung cu duhoare vazduhu-nflorit. E noaptea-nvierii. Tresalta faptura; Tamaie e-n codri si smirna-n gradini, Spre marea minune se-nalta natura Cu ierburi si arbori schimbati in lumini. Un clopot rasuna, raspund celelalte, Talazuri rotind in eter, Se umplu se vuiet tacerile-nalte Si sufletul lumii se suie spre cer. Buimacul injura paruta zabava Cu care crestinii se duc spre altar Pur, crinul credintei se leagana-n slava Sa-l miruie roua cerescului har. Conacul e singur. Ai casei plecara. Zavoarele astazi pe usi nu se pun, Deschisa e poarta oricarui de-afara. In noaptea-nvierii tot omul e bun. Acasa ramane bunica oloaga. Iisus inviatul luceste-n iatac. Batrana-n fotoliu, sub candeli, se roaga Cand intra navala talharul buimac. Alaturi e lada crezuta cu-o suma Ce face un diavol din omul marunt, El strange toporul de parca-l sugruma Smuncindu-l in aer salbatic si crunt. Batrana se uita la el fara frica Cu chipu-n vapae de candeli nimbat, Ea crede ca omul o cruce ridica Si grasul ei canta: Hristor a-nviat! Ce calda blandete, ce miere cereasca E-n glasul batranei ca omu-a-mpietrit? Se narui bratul ce vru sa loveasca, Toporul ii cade cu zgomot icnit. Se misca naluca Iisus in icoana Si-nvaluie-n aur tacutul iatac, Podeaua rasuna de stranie zvoana De parca-n adancuri ar geme un drac.

Atat a fost totul. Acum se framanta Ca noru-ntre vanturi de nord si de sud; Cu mintea trezita si-asupra-si rasfranta, Se vede deodata nemernic si crud. Cu spaima zareste, surprinse-n trezie, Duhanii de bezna ce-n suflet s-ascund Precum intr-o apa cand e stravezie Vascoase jivine tarandu-se-n fund. Sub bolta-nstelata, ce sta-n sarbatoare, Pamantul se-ntinde smaltat ca un pres, Tot omul lumina, tot pomul o floare, Doar el, panguritul, se simte un les. Batrana-l priveste de parca-l rasfata, Straina cu totul de zbuciumul lui; Ea pare bunica lui insusi de fata Ca-n vremea cand, frged, era doar un pui. Mergea impreuna cu sfanta batrana In nopti ca si asta la Domnu Hristos, Radeau ghioceii in chita din mana Si inima floare s-o duca prinos. O, glasuri de clopot si ropot de toaca, Odrasla de inger ramasa-napoi, Cascada de munte cazuta-n baltoaca, Zapada de suflet topita-n noroi ! Zdrobit ingenunche si geme: Iertare, Iertare, iertare , cu grai sugrumat. Batrana-l priveste cu-adanca mirare, Iar glasul ei canta: Hristos a-nviat !

Mo Crciun
Nichifor Crainic
Mos cu barba de zapada, Fara daruri, mos sarman, Tineretea ta gramada No so vada Nici st an. Torc paianjenii sub grinda, Tara-i fara de baieti, Nu-ti mai vin cu ceatan tinda O colinda Sa-i inveti. De cu searanaripatii Ingeri nu mai canta prin Singuraticele spatii Si-asteptatii Nu mai vin. Plange biata gospodina, Bratele in gol sentind, Nu e ceara de-o lumina, Nici faina De-un colind. Tu, cel vesel de-altadata Strangi pustiul astui an La colindandatinata Fara ceata, Mos sarman. Garbov pribegesti prin sate, Te strecori pe la oras, Gemi pe ziduri de cetate Daramate De vrajmas. Cu tropare si podobii Faci popas intrun catun, Sgribulit la gura sobii Plangi ca robii, Mos Craciun. Plangi incet! Sta la uluca Paznicul sub coif de fier Si en stare, Mos-Naluca Sa te duca Prizonier!

De rerum naturae
Incep din nou spectacolele:teiul isi joaca mireasma cabotina Deus n machina si-a pus uleiul totul e uns si totul e rutina. Marea si-a luat tainul inecatii precum cosasii stau proptiti n raze, pe mal prelatii pritocira vinul la abator mugeste boul Apis, cu lingurita vom gusta preaplinul viata-i scumpa timpu-i insa gratis. Si norii ce-au filmat o zi intreaga cu sila lor inalta-deobiective vomita iar n burg o ploaie bleaga pe filozofii cu-a-lor lumi perfecte

Balada Doinei - Nichifor Crainic

Din culme n culme pe munte pietros, se nzre satul din ara de Jos; acolo, prin vlul albatrilor aburi, ciobanul ghicete mijiri de oleaburi, dar cum le cunoate de mic i pe rnd, mai limpezi le vede cu ochiul din gnd... i-acolo n vale, o strmb cocioab i-o mam btrn cu via de zdroab, i-o zn de fat la casa din Grui, brodat pe chipul din inima lui. Dar fata cu dorul fu altuia drag i astzi pereche de nunt se leag; rsun tot satul de chiot n toi, el pustnic n munte i slug la oi... Cntarea luminii ce cade piezi, pieri'n ciripitul pierdut n frunzi. nvalnic noapte pe munte se las

i turma'ngenunche n staul retras. Ce focuri de zodii din cer s-au rsfrnt n singurtatea acestui pmnt i-aprind huhurezii deprini s vegheze jeratecul verde din genele treze? Cu ochii pdurii prnd c-l privesc, Privirea lor n-are nimic omenesc! Nevolnic e somnul i trudnic aleanul, tot greul n bt-l proptete ciobanul; cu inima'n clocot de dragostea lui dar nimeni n-o cere i-ar da-o oricui. Tu munte, doboar o stnc de sus i d-o de-a dura pe omul rpus c-i plin de iubire ca stupul de miere dar nimeni n'o tie i nimeni n'o cere c poate sub stnc i-ar fi mai uor, dect sub povara gemutului dor. Deodat, din huri de neguri ptrunde oglinda de filde a lunii rotunde; ciobanul cu bta proptit'n pmnt, n omul din lun se vede rsfrnt. i cum o clintit tilinc subire msoar tcerea n nemrginire, icoana de umbre din luciul lunar, i-arat pustia i golul amar, dar luna cu fa de mam zmbind l'nvluie'n dulce polei de argint... Un tunet! Lumin i zguduitur. Ciobanul i duce cavalul la gur i'n doin-i strmut slbatecul dor, ca lacul din rnza de stnc'n izvor. Un cntec ca noaptea sub steaua polar! nti melancolic ca faptul de sear, apoi ca lumina ntins'n amiezi i'n urm ca roua din zori pe livezi. Ciobanul din lun ngn oierul i umple cu doina pmntul i cerul; pmntul cu goluri din pustieti i cerul cu doruri din singurti...

Evlavie ie rapsod singuratec atins de Arhanghel cu Sfntul jeratec c frnt de obid tu doinei te drui iar jalea i dorul, le'mpari fiecrui i'mbat cu vraja durerii pe-oricine suspin n doin i plnge cu tine. Dar cine mai tie ce dor te frmnt cnd inima lumii n doina ta cnt i cnd din vrjite ecouri rsun pmntul i cerul cu tine'mpreun. Nichifor Crainic

Mama de departe
poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ] 2007-10-12 | | nscris n bibliotec de Rugescu Ioana Adina

Lng lacul larg-nfiorat i pal, Te-am vzut n toamn rmnnd pe mal, Profilat trist pe cerul sngeriu, Printre foi czute prea de timpuriu, Cu nframa-n care cutai s-ngropi Sfiatul suflet risipit n stropi, Mam de departe. i de-atunci mereu Lacrimile tale cad n gndul meu : Frunze vetejite peste lacul pal Turburndu-i venic sfrmatul val.

Copacul
poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [Nichifor_Crainic ] 2007-10-12 | | nscris n bibliotec de Rugescu Ioana Adina

nalt i-ngndurat ca vistorul, Stnd ntre cer i-ntre pmnt stingher, Crescui i eu din venicul mister Din care toate i pornesc izvorul. Cnd seva urc-n trunchiul meu de fier, Adncul mi trimite-n foi fiorul i simt c-n mine nvlete dorul Pmntului de-a fi mai lng cer. Iar cerul peste vrful meu se-ndoaie i svonuri tainice din infinit O gur fac din fiecare foaie. i-n freamtul de foi nelmurit, Cu oaptele veciei se-ntretaie Suspinele pmntului trudit.

N TARA DE PESTE VEAC

poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ] 2004-11-08 | | nscris n bibliotec de Anisoara Iordache

n tara lui Lerui-Ler Nu e zbor, nici drum de fier Numai lamura de gnd Numai suflet tremurnd Si vslas un nger. n tara de peste veac Nesfrsire fara leac

Vamile vazduhului Sabiile duhului Pururea de straje. Sus pe sparte frunti de zei Sovaielnici pasii mei Picuri de'ntrebari momi Sa ramna sub calci Si genuni de zare. n tara lui Lerui-Ler Nazuiesc un colt de cer De-oi gasi, de noi gasi, Nimenea nu poate sti Singur Lerui-Ler.

Ucenicul
poezie [ ] ------------------------de Nichifor Crainic [NICHIFOR_CRAINIC ] 2006-11-11 | | nscris n bibliotec de heghedus camelia

Tu, marele bijutier Al diademelor cereti Tu, care venic lefuieti n cosmicul atelier, Primete-m ca ucenic, n nopi de tain s m-nvei Canonul sfintei frumusei S scot podoabe din nimic. i-aa trudind la cizelat, Slvitul meu stpn i domn, n zori s picotez de somn Cu praf de stele pe halat. Tu, care dscleti artiti i-i iei la glorie prtai Vizionarii uriai n geniul crora te miti, Cuvinte d-mi s le-mpreun

Fierbini de-ntiul suflu viu, D-mi s le vd ct nu se scriu i s le-aud ct nu se spun. Din matca lumii s le chem i-n duhul ei s le trimit n constelaii de sonet i-n ci lactee de poem.