Afirmaţia lui Mărio Vargas Llosa despre raportul ficţiune-viaţă adevărată

surprinde aspecte definitorii ale celor două concepte şi poate fi ilustrată pe

baza nuvelei istorice „Alexandru Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi.
Ficţiunea (termen care provine din latinescul „fictio", unde înseamnă creaţie a
imaginaţiei, născocire) presupune utilizarea unor elemente din realitate pentru
crearea unei alte lumi. Este, aşadar, o plăsmuire a imaginaţiei autorului. Un text
literar poate fi ancorat în informaţii verificabile, preluate din realitatea
imediată, dar ficţiunea implică procesul de selecţie, reorganizare şi interpretare
a datelor realităţii şi poartă amprenta originalităţii autorului.
Nuvela istorică are ca subiect de inspiraţie vechile cronici, personajele ei fiind
modele (sau antimodele) de domnitori şi boieri ai timpurilor istorice. Universul
întâmplării (o domnie, lupta pentru tron, o bătaie, confruntarea dintre domnitor
şi boieri) devine subiect de ficţiune, iar personalitatea istorică devine
personaj, de cele mai multe ori chiar personaj principal. Faptele evocate sunt
semnificative, dezvăluind momente esenţiale din viaţa personajului şi evoluţia
acestuia.
Apărută în 1840, în primul număr al revistei „Dacia literară", nuvela „Alexandru
Lăpuşneanul" ilustrează în mode strălucit, inspiraţia din istoria naţională pe
care M. Kogălniceanu o considera, alături de folclor şi de natura patriei, ca pe
una dintre principalele surse ale unei literaturi originale.
Model nu numai de stil, de vigoare epică de concepţii şi de psihologie, „Alexandru
Lăpuşneanul" este, totodată, un model pentru felul cum poate fi prelucrat un text
istoric într-o creaţie personală. Deşi informaţia istorică e sumară, Negruzzi
realizează o capodoperă a nuvelisticii româneşti.
Tema nuvelei este politică respectiv, de îngrădire a marii boierimi de către
domnitor, în cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul. Subiectul operei
urmează îndeaproape conţinutul izvoarelor de inspiraţie: cronicile lui Grigore
Ureche şi Miron Costin. Personajul principal este Alexandru Lăpuşneanul, crudul
domnitor ce fusese izgonit de la scaunul ţării de către boieri care uneltiseră
împotriva lui şi care se întoarce la domnie cu ajutor turcesc.
Nuvela urmează firul cronologic al întâmplărilor, de la a doua venire pe tron a
lui Lăpuşneanul, până la moartea acestuia. Faptele evocate sunt reprezentative,
nuvela distingându-se prin gradarea perfectă a conflictului, ca şi prin economia
de mijloace folosite. Ea reprezintă momente cruciale din destinul şi evoluţia
personajului principal, cum ar fi: urcarea acestuia la tron, măsurile drastice pe
care le aplică trădătorilor de la curte, culminând cu uciderea celor 47 de boieri,
călugărirea domnitorului şi otrăvirea acestuia. Echilibrul compoziţional este
realizat prin organizarea textului narativ în patru capitole, care fixează
momentul subiectului.
Costache Negruzzi a preluat din cronica lui Grigore Ureche scene, fapte şi replici
(de exemplu, primul moto, „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." şi ultimul, „De mă
voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu"). Autorul nuvelei se distanţează însă de
realitatea istorică înfăţişată în „Letopiseţul Ţării Moldovei" prin apelul la
ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei. Realitatea istorică este
modificată, dar acţiunea nuvelei se păstrează în limitele verosimilului. Timpul
petrecerii evenimentelor este unul istoric, obiectiv (1564-1569). De asemenea,
sunt respectate coordonatele spaţiale obiective ale textului: întâmpinarea de
către boieri la Tecuci, cruţarea cetăţii Hotinului pe când celelalte sunt
incendiate.
Anumite fapte ale personajului se regăsesc în cronică: înlăturarea lui Tomşa,
căsătoria cu doamne Ruxandra, solia boierilor pentru a-i împiedica întoarcerea la
tron, uciderea celor 47 de boieri, călugărirea înainte de moarte şi uciderea
domnitorului prin otrăvire.
In operă, este amintit numele real al domnitorului, schimbat la urcarea pe tron de
către boieri pribeag, din Petrea Stolnicul în Alexandru Lăpuşneanul. Se identifică
în operă, de asemenea, numeroase personaje confirmate de istorie, doamna Ruxandra,
voinicul Motoc, spătarul Spancioc, postelnicul Veveriţă şi mitropolitul Teofan.
Spre deosebire de personalitatea istorică, a cărei existenţă este consemnată în
cronici, personajul literar ilustrează un tip uman, este o creaţie a autorului, în
conformitate cu viziunea sa. De exemplu, unele personaje (Motoc, Veveriţă,
Spancioc) apar în operă ilustrând tipuri umane (boierul trădător, boierul
patriot), dar istoria consemnează faptul că ei fugiseră în Polonia, la Liov şi nu
mai trăiau în timpul celei de-a doua domnii a lui Lăpuşneanul.
Prin construirea personajului principal, Costache Negruzzi a avut în vedere
ilustrarea tipului de personaj romantic, construit din contraste, excepţional
surprins în împrejurări excepţionale: domnitorul tiran şi crud.
Chiar dacă multe dintre evenimentele care îl au ca protagonist au fost menţionate
în operă potrivit letopiseţului, portretul personajului nu preia din realitate
decât statutul acestuia şi anumite fapte necesare în caracterizarea indirectă.
Privit în contextul istoric (Ev mediu sângeros, cu dese schimbări de domnitori şi
trădări ale boierilor), ajungem la o justificare obiectivă a unor fapte ale sale.
Personajul depăşeşte cu mult profilul personalităţii istorice, autentificată de
cronică, prin trăsături care sunt adâncite şi excepţional ilustrate (tehnica
disimulării şi a manipulării maselor, sadismul extrem, dezumanizarea totală).
Astfel, portretul domnitorului, construit în manieră romantică, evidenţiază un
profil despotic.
Transfigurarea artistică a faptelor istorice are o motivaţie estetică: gradarea
tensiunii narative, reliefarea caracterelor personajelor, mesajul textului
narativ.
în concluzie, evidenţiind realitatea ca punct de plecare, ca sursă pentru
realizarea unei opere de ficţiune, afirmaţia lui Mărio Vargas Llosa se ilustrează
în nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul".