Legenda Lupului Alb n vremuri vechi, cnd nici timpul nu se nascuse nca, undeva n padurile Hiperboreei, ntr-o haita

de lupi s-a nascut un lup alb cu ochii albastri ca lacrima zeilor numita si lapis lazuli. Ceilalti lupi l-au privit cu nencredere vaznd ca nu se aseamana cenusiul blanii lor cu imaculata podoaba alba a lupului nostru si ochii lor maronii cu bolta nstelata din ochii Lupului Alb. Zile si nopti treacura si lupul acesta crescu frumos si puternic. Vna ct sapte dintre semenii lui si atunci cand zorii diminetii puneau plumb n pleoapele celorlalti el era singurul care ramnea de straja. Niciodata n sufletul lui n-a cugetat ca daca el vna cel mai mult tot el ar fi trebuit sa se nfrupte cel mai strasnic; ci cnd haita se ospata din vnatul rapus, el astepta nti sa se sature fratii lui, apoi lupoaicele si puii si la urma mai mnca si el cte ceva din resturi. De multe ori nsa ramnea flamnd, dar asta nu-l tulbura daca fratii lui erau fericiti. Ceilalti lupi nsa l urau pentru puterea si bunatatea lui, si ntr-o dimineata, cnd obosit a adormit, s-au repezit cu totii asupra lui si cu o ura aproape omeneasca l-au sfsiat. L-au atacat cu ura celui care neputnd ajunge la naltimea statuii, i sfarma piedestalul. Primind toate ranile, Lupul Alb nici n-a clintit, desi cu un mrit i-ar fi putut alunga pe toti. El nu ntelegea. Si, desi era animal, ochii lui erau nlacrimati. Nu putea pricepe de ce fratii lui au facut asta... Si a ramas pe loc. Vaznd cum ruri de snge se adunau pe blana lui alba, ceilalti lupi au fugit ngroziti. El a ramas acolo si viata i se scurgea spre pamnt ca o jertfa adusa pnzelor albe ale Cerului. Ar fi murit negresit daca o Forta Nenteleasa nu l-ar fi ridicat parca spunndu-i: Scoala-te si vneaza ! Lupul Alb nu a pierit. A ramas acelasi animal falnic, dar de atunci nu mai cauta tovarasia nimanui si nu mai vaneaza dect de unul singur. Se mai ntmpla ca, de multe ori, cte un lup cenusiu sa fie atacat de vreun urs; atunci, din nestiutul codrului, el aparea, l scapa pe cel prigonit, si disparea numaidect n linistea padurii. Sau, tot de multe ori, cte un cerb sau vreun bivol naprasnic era greu de rapus. Atunci Lupul Alb venea si dobora cerbul sau bivolul, dar nu mai lasa ca nainte toata prada haitei, ci nti si alegea cam ct ar mnca el n trei zile, si lua halca de carne si se pierdea n desisul codrului. Si nimeni nu i-a mai aflat salasul... Cta vreme a alergat cu haita, Lupul alb nu a fost nsotit cu nimeni. Era prea prea tnar cnd sufletul lui a fost ucis pentru prima data. Cnd a murit a doua oara e o taina prea mare ca legenda sa o mai aminteasca. A doua moarte o stiu doar alti lupi albi care au trait-o si ei. Lupul Alb vna pentru sine, asa cum l-a nvatat Forta Nenteleasa, cnd goana dupa o caprioara l-a dus prin alte tinuturi. Acolo, ntr-un crmpei de poienita, a zarit un alt lup alb fugarit si batjocorit. Pentru o clipa, o ura naprasnica i-a mpainjenit ochii si vocea sngelui sau varsat striga de-l asurzea pe Dumnezeu: De ce ? De ce nca unul ? Ar fi vrut sa-i atace pe ceilalti, sa sfarme si sa-si razbune suferinta. Acum nu mai era singur. Stia ca mai exista cineva asemenea lui. i tremura spinarea si muschii i s-au ncordat... Un salt sa fi facut si haita turbata ar fi fost nimicita. Forta Nenteleasa l-a oprit nsa: Sa sufere si sa nvete ! Si a privit cum celalalt lup a fost rapus si parasit. L-a vazut cum sa ridicat, dar nu i-a zarit lucirea ochilor... caci s-ar fi ngrozit. si nici n-a stiut ce forta l-a ridicat pe celalalt lup alb din tina. S-a apropiat ntr-un trziu si a vazut ca celalalt nu era lup ci lupoaica. Si aceasta a ridicat capul spre el. Totul e de la sine nteles... Tot ceea ce a urmat era scris n Legile Firii. Si au fost zile si nopti ct ei au haladuit prin paduri. Nici nu mai vnau. Vreun fazan, vreun iepure, ct sa nu piara de foame. Lupul nostru deja astepta toamna... astepta sa-si vada primii sai pui. ntr-

una dintre aceste zile o haita pribeaga era atacata de un grup de vnatori. Au sarit amndoi n apararea haitei. I-au gonit pe vnatori. Totul parea o balada, un vis frumos. nici nu gandea bine unul dintre ei ceva, ca celalalt si nfaptuia. Cu fiecare rasarit de soare lupoaica se ntarea. Din ranile trupului nu ramasera dect niste mici cicatrici, ranile sufletului nsa... Si mai era si privirea aceea a ei pe care el nu o zarise niciodata, si care-i umbrea ochii ei ntunecati ce parca aduceau cu piatra azurului. Dupa ceva vreme au ntlnit haita ce o prigonise pe lupoaica. Lupoaica, ncurajata de puterea sotului ei, s-a pregatit sa atace. Un pas, doi, salt ! ...si pieptul ei se lovi n zbor de pieptul Lupului Alb. Nu calca Legea ! parea sa-i spuna privirea lui. Ea, nsa, stia ce avea de facut. Razbunare ! striga sufletul ei nenorocit. Zvcni n aer, l musca pe lupul nostru si se arunca asupra haitei. Lupul Alb muri atunci a doua oara. Rana aceasta noua nu era cine stie ce, dar rana din sufletul lui deschise si alte rani. mpietri n locul unde era si ochii lui de lapis lazului lacrimara a doua oara cnd o vazura pe lupoaica sfrtecata si ucisa de haita. S-a dus ntr-un trziu spre locul supliciului si a nteles tot din privirea ei pietrificata. Ura ei tot n-a nteles-o... A zarit n coama ei, printre firele albe ca neaua, smocuri cenusii... Cuma de nu le vazuse pna acum ? Oare nu cumva nu a vrut sa le vada? Oare nu cumva voia ca si ea sa fie alba ca el? Si acum, de pe ntinsurile cmpiei, pna n cele mai ascunse locuri din muntii cei vechi, vneaza Lupul cel Alb, veghetorul lupilor cenusii. Si stie ! Stie ca ntr-o zi, dupa ce va fi salvat poate a mia oara vreo haita hoinara, unul l va rapune si trupul lui va fi jertfa de sange pentru ceilalti lupi cenusii. Salasul lui din Ceruri nu i-l va calca, nsa, nimeni niciodata...