Criza crestinismului

Danut Jemna

Se aud tot mai multe voci care pomenesc despre existenta unei crize prin care
trece crestinismul romanesc de astazi, atat in bisericile traditionale cat si in mai
noile biserici evanghelice care deschideau veacul XX cu o renastere spirituala in
tara noastra. Poate ca semnele crizei se vad mai pregnant la acest inceput de
mileniu trei, dupa cei 12 ani de la eliberarea de sub jugul comunist, perioada in
care era nevoie sa se produca adevarata revolutie a neamului: o revolutie
spirituala. Lucru care nu s-a intamplat, din pacate, si sunt atat de putine voci care
sa afirme ca asta e singura sansa a neamului romanesc (ne putem aduce aminte
aici ca perioada de glorie a societatii romanesti din perioada interbelica a fost
deschisa si a avut la baza nu reforma economica, ci o renastere spirituala
crestina a poporului).
 
Discutia despre existenta unei crize crestine in Romania imparte interlocutorii
unui posibil dialog legat de acest subiect in mai multe categorii: unii care sunt de
acord ca trecem printr-o criza, altii care nu sesizeaza a fi vreo problema, iar altii
care intra in panica gasirii unor solutii, supralicitand dimensiunile unei astfel de
crize. Insa fiecare din cele trei categorii are in fata provocarea prezentului caruia
ii ofera solutii printr-un mod de gandire si o realitate crestina practica. Tocmai
analiza acestor solutii, a mersului crestinatatii si a modului cum raspunde el
provocarilor lumii actuale ne fac sa sesizam amploarea si dimensiunile crizei pe
o scala larga: de la starea de autosuficienta sectara si idolatra a unora
(persoane, comunitati, confesiuni), pana la avangardismul si activismul mediocru,
descentrat si lipsit de actualitate al altora, de la lipsa unei pozitii critice asupra
identitatii confesionale si locale, de la repetitia stereotipa a unei traditii mumifiate
si pana la pozitiile sentimentale fragmentare, izolate si individualiste.
 
In legatura cu acest subiect, este bine de precizat faptul ca Biserica, in existenta
ei bimilenara, a trecut permanent prin probleme, crize, incat aproape se poate
spune ca viata Bisericii a fost si este o lupta de supravietuire, de pastrare a
identitatii sale intr-o lume potrivnica, intr-o lume care ii contesta permanent
vocatia si eficienta transformatoare. Din Scripturi se poate vedea destul de lesne
ca prezenta adevarului divin intr-o lume decazuta este o prezenta sensibila,
supusa loviturilor si alterarii. Istoria poporului ales ne ofera destule pilde, iar din
Noul Testament si istoria Bisericii invatam ca viata crestina a fost si este plina de
provocari si probleme carora crestinii trebuie sa le faca fata pentru a delimita
adevarul de minciuna, lumina de intuneric.
 
Gravitatea lucrurilor nu sta in faptul ca avem de a face cu o criza, ca exista crize,
ci in aceea de a nu o constientiza, de a nu lupta pentru depasirea ei, de a nu-i
evalua consecintele si dimensiunea ei reala. In acest sens, tot istoria ne invata
ceva despre maniera de abordare a situatiilor de criza. Orice perioada delicata a
Bisericii a fost marcata de un anume spirit, dupa cum si solutiile sau
transformarile au fost facute tot sub impulsul unui anume duh, viziuni, directii.
Este interesant de observat faptul ca in majoritatea situatiilor de criza ale omenirii
incearca sa se impuna spiritul revolutionar si spiritul critic de factura negativista,
demolator, care doreste sa rastoarne vechile asezaminte si sa impuna o noua
ordine. Spiritul revolutionar se aventureaza in solutii radicale, dar nu face apel la
repere fundamentale si nu atinge chestiunile de fond, astfel ca nu salveaza decat
aparent situatia, criza ramanand in continuare, riscand sa devina cronica. De
acest spirit nu a fost pazita nici Biserica in momentele ei de grea incercare, de
acest spirit nu suntem paziti nici noi, cei de astazi. Totusi, in maturitatea ei,
spiritului revolutionar al lumii Biserica i-a raspuns cu un spirit transformator de alt
ordin, care are de a face cu insasi natura omului, cu structurile lui sufletesti si
apoi cu structurile sociale, economice, politice in care este implicat omul. In
momentele de criza, spiritul Bisericii a fost unul identitar. (Adevarul Bisericii este
legat de ceea ce este si de modul in care este Biserica. Existenta Biserici nu
poate fi pusa la indoiala de nimeni si de nimic, pentru ca ea este ancorata in
insusi Fiul lui D-zeu, insa modul ei de existenta suporta conditionarile istoricului
si limitelor umane.) In momentele de criza, crestinii au fost provocati sa isi
gaseasca identitatea, sa isi evalueze critic situatia prin prisma a ceea ce
Revelatia afirma despre natura si viata Bisericii, despre statutul de crestin. In
plus, crestinii au fost provocati sa actualizeze critic si creator acest continut,
aceasta identitate ancorata in adevarul etern revelat, in ciuda situatiei in care se
afla crestinatatea si lumea.
 
Acum, daca ar fi sa dam curs provocarii de a privi spre ceea ar reprezenta o
criza a bisericilor evanghelice (in particular, cele penticostale) romanesti, un
posibil demers care sa conduca la solutii pertinente nu poate porni decat de la
analiza propriei identitati confesionale si locale, analiza facuta in duhul
universalitatii Bisericii lui Christos. O evaluare critica a propriei traditii, paralel cu
o evaluare a situatiei prezente si a tendintelor de evolutie existente in cadrul
confesiunii, pot garanta acea maturitate necesara abordarii problematicii cu care
se confrunta bisericile de astazi. Ori, cu privire la mediul penticostal romanesc,
credem ca se resimte de multa vreme nevoia unei evaluari a propriei identitati in
spatiul nostru cultural, social si religios, mai ales dupa directiile de evolutie
deschise de anii '90.
 
Discutia de fata se concretizeaza dupa mai multe provocari venite din spatiul
confesional penticostal romanesc din ultimii ani. Aceste provocari au venit sub
diverse forme, prin sesizarea unor evenimente de genul: oameni care se simt
neimpliniti si intr-o criza spirituala profunda, pastori sau slujitori care sesizeaza o
scadere a nivelului de viata spirituala din biserici, fragmentarea comunitatilor,
tendintele de evolutie in directii extrem de diferite (de la "liberalismul" extrem al
bisericilor independente, la conservatorismul ingust al unor miscari traditionale),
ruptura abrupta dintre generatii, creata in mare parte de exodul tinerilor intre 20
si 30 de ani, demarajul rapid al comunitatilor "alternative", care nu vor sa mai
aiba de a face cu Uniunea Penticostala si autoritatea spirituala oficiala,
stratificarea sociala a comunitatilor locale si tendinta de a se forma comunitati
care sa reuneasca preferential persoane dintr-o anumita clasa sociala etc.
Nu credem ca slujitorii din bisericile penticostale din Romania sunt absenti in fata
acestor evenimente. Insa, fara un glas comun, fara o analiza consistenta si
conjugata a propriei identitati, nu se va putea ajunge la solutii si directii
pertinente. Mai trist ar fi sa nu se identifice adevaratele probleme ale comunitatii
penticostale romane din acest inceput de mileniu trei si sa se continue
dezbaterea unor false probleme sau probleme care nu sunt decat efecte
secundare ale unor probleme mai profunde (asa cum parea a fi, de exemplu,
preocuparea recenta a Uniunii Penticostale pentru un text al doctrinei simplitatii).
Cu titlu de observatie, remarcam si o lipsa a preocuparilor de evaluare a
identitatii bisericii penticostale romane actuale, atat la nivelul conducerii, cat si la
nivel de comunitate locala, ba chiar o renuntare la preocuparile de pionerat
(deschise de cativa inaintasi) care se cereau a fi continuate.
 
Credem ca dintre punctele principale ale analizei critice care se impune in
conditiile actuale nu ar trebui sa lipseasca:
 
1. Dimensiunea charismatica si de autoritate a Bisericii
 
Aici se pot identifica cateva probleme de fond:
 
- majoritatea bisericilor sunt conduse de o singura persoana (pastorul), pe cand
modelul Scripturii arata ca autoritatea divina este conferita prin constituirea unei
sume de daruri care lucreaza impreuna si se sustin reciproc (ideea si modelul
comitetului bisericesc nu au decat o valoare administrativa nefunctionala si sunt
imprumutate din spatiul laic);
 
- de obicei, pastorii care conduc bisericile promoveaza un tipar evanghelistic
usor, superficial (mare parte din pastorii bisericilor penticostale sunt evanghelisti,
formati la amvon sau in institutia-scoala si nu intr-un proces de ucenicie) si prin
structura au o inclinatie conservatoare (tind sa conserve o anumita situatie de
stabilitate statica, fara a avea o dinamica ceruta de insasi natura bisericii. Acest
fenomen pare a se realiza din intalnirea nefericita intr-o singura persoana a mai
multor daruri diferite, cu predispozitii diferite: darul pastoririi - care inclina spre
interior, spre a pastra si hrani comunitatea; darul profetic si cel al conducerii -
care se exercita vizionar, director, dinamic, la granita; darul invataturii - care
aprofundeaza, ciopleste si da forma, zideste. O sinteza nefericita a acestor daruri
in pastorul care conduce biserica ia deseori forma predicii de tip evanghelistic in
slujbele de duminica, ratand astfel si darul evanghelizarii.);
 
- lipsesc criteriile de evaluare si promovare in pozitii de autoritate ale bisericii (nu
se pune accent pe charisma, pe vocatie, pe procesul de ucenicizare si evaluare
a celor ce sunt promovati in slujire - de cele mai multe ori criteriul slujirii il confera
institutia: votul bisericii sau diploma de studii);
 
- in plus, si destul de grav, e faptul ca multi din liderii bisericilor sunt oameni care
fac de toate, tin in stapanire toate lucrurile bisericii, ceea ce inseamna curata
mediocritate. Este imposibil sa faci deodata lucruri care apartin unor domenii
total diferite (un exemplu destul de tipic, dar scandalos, este tipul pastorului sef
de santier, afacerist sau responsabil cu ajutoarele, iar mai nou, al celui de
"calator misionar - evanghelist" prin toate tarile lumii);
 
- prin modelul eclesiologic actual, generatiile tinere care cresc in biserici risca sa
fie tot generatii fara parinti spirituali, generatii de orfani care cresc in functie de
imprejurari;
 
- Scriptura tinde sa joace un rol tot mai putin important in viata comunitatii, atat in
spatiul public, cat si in cel privat (am auzit un responsabil de comunitate zonala
care confirma faptul ca la timpul de predica Scriptura e tot mai putin folosita, ca e
cel mult un pretext pentru o predica haotica si plina de povesti sau pentru a
sustine pareri proprii, iar in spatiul privat Scriptura e inlocuita tot mai mult de
lectura brosurelor si revistelor, ascultarea emisiunilor crestine la radio sau TV);
 
2. Discursul teologic si de invatatura
 
La acest capitol se poate analiza:
 
- nevoia de teologi, care sa evalueze si sa actualizeze continutul teologic al
confesiunii (ni se pare paguboasa si cu consecinte destul de serioase lipsa de
preocupare teologica in spatiul penticostal romanesc si renuntarea la ceea ce s-a
realizat pana la un moment dat - lucrarile lui T. Sandru, precum si renuntarea
radicala la o traditie a invatamantului universitar teologic - cu consecinte evaluate
in studenti si absolventi, de altfel interesati, de la ITP care cu greu pot lamuri ce
au invatat si ce inseamna biserica penticostala). Spunem asta cu durere, pentru
ca traditia si viziunea penticostala pot oferi un model teologic viabil in spatiul
romanesc, model apropiat atat de specificul romanesc, cat si de traditia sa
spirituala;
 
- situatia generatiilor care au crescut cu predici de evanghelizare, fara o
inradacinare serioasa in adevarurile de baza ale crestinismului; valorile si
fundamentele credintei crestine sunt tot mai putin promovate si intrupate in
comunitati, proliferand discursul lung, bogat in imagini si sugestii (credem ca a
devenit mai mult decat ineficienta slujba de duminica dimineata cu doua ceasuri
de predica, de evanghelizare, din care auditoriul nu ramane cu mare lucru - nu
mai suntem in situatia de acum 80 de ani, tinerii sunt informati, citesc, invata in
scoli, nu le mai putem oferi predici dulcege si depasite istoric);
 
- lipsa de actualitate si relevanta culturala a mesajului crestin in spatiile unde
este rostit (de aceea se apeleaza la fenomenul "star-urilor" - marii evanghelisti
sau pastori care mai anima astazi slujbele duminicale, umbland prin biserici);
 
- deseori, slaba pregatire a slujitorilor care predica Evanghelia si lipsa de unitate
a mesajului la nivel comunitar local, zonal, national (multitudinea de "teologi-
predicatori" facuti la doi-trei ani de la botez, care nu stiu bine fundamentele
crestine si doctrina bisericii penticostale);
 
- spiritul sectar si fragmentar cu care este abordat adevarul Revelatiei (pretentia
detinerii exclusive a adevarului, apoi comercialul si consumismul relatiilor care
anima si nasc noi biserici locale).
 
3. Functiile Bisericii
 
Aici s-ar impune:
 
- analiza modelului eclesiologic existent, a functiilor pe care le realizeaza biserica
locala la acest moment in raport cu nevoile credinciosilor (evaluarea modelului
bisericilor "mamut" de sute sau mii de membri, evaluarea tiparului occidental de
import promovat in organizarea si practica bisericilor, evaluarea tiparelor fariseice
de tipul "asa am primit");
 
- reevaluarea functiei charismatice a Bisericii (folosirea cu maturitate a
specificului penticostal - practica darurilor Duhului - si acoperirea lor intr-o
invatatura profunda, unitara, bazata pe Scripturi si experienta Bisericii);
 
- reevaluarea functiei liturgice si sacramentale a Bisericii (depasirea structurii de
program a slujbelor de duminica, renuntarea la tiparul scolastic al intalnirilor
publice centrate pe predici cat mai multe si cat mai lungi, ancorarea practicii
eclesiale in realitatile universale ale Bisericii, pentru a depasi spiritul sectar si
autosuficient, pentru a zidi experienta locala a credinciosilor in realitatea
eschatologica a Bisericii - cum zice ap. Pavel celor din Corint: "Voi sunteti trupul
lui Christos");
 
- analiza functiei de ucenicizare, mult uitata azi, si renuntarea la substitutul
lucrului cu mase mari de oameni (lucrare ineficienta);
 
- analiza impactului cultural si social local al comunitatii crestine - functia
misionara a Bisericii (e necesara actualizarea valorilor crestine, ancorarea lor in
realitatile locale concrete - depasirea limbajului de lemn, dialogul mantuitor cu
valorile spiritului uman)
 
Evident, punctele surprinse aici nu reprezinta decat o parte a punctelor asupra
carora credem ca e imperios necesar sa se aplece biserica penticostala din
Romania pentru a putea evalua prezentul si posibilele cai de evolutie viitoare. E
de la sine inteles ca acest efort nu poate fi unul izolat, ci impune implicarea
intregii comunitati romane prin darurile asezate de D-zeu aici (si credem ca sunt
suficiente, numai sa fie folosite). In plus, credem ca prin cele prezentate anterior
se poate evidentia faptul ca criza pe care o traverseaza astazi biserica
penticostala (bisericile evanghelice) din Romania este o criza de identitate care
nu necesita amanare in abordarea si solutionarea ei.
 
In final, am mai putea aseza un punct de reflectie. Spuneam ca exista voci (e
drept, izolate) care afirma ca sansa Romaniei nu poate fi decat o reforma, o
revolutie spirituala. Ferindu-ne de spiritul extremelor, specific revolutiilor, putem
invata totusi de la revolutiile omenirii un lucru care cred ca ar fi important de
evaluat in situatia noastra. Marile revolutii sau adevaratele revolutii au fost
animate de mari sfidari. Cei care au invins in reforme au fost cei care au sfidat
realitatea cruda, neagra, de neschimbat, fara perspective si fara solutii in care se
aflau. Ori, pentru asa ceva, ai nevoie de un adevar de alt ordin, de credinta, de o
putere care sa vina de dincolo de acea stare de criza. Credem ca toate aceste
resurse se afla din abundenta in crestinism. Atunci, ce e de facut? Calea e
identificarea marii noastre sfidari pe care sa i-o oferim lumii si provocarilor ei
actuale. Daca e sa fie vremea noastra acum, atunci nu ne ramane decat sa
abordam cu simt profetic realitatea si sa o depasim printr-o mare sfidare. Nu
vrem sa ne pripim aici dand imediat solutii, ci mai degraba va provocam, pe toti
acei care lecturati aceste randuri, astfel ca impreuna, prin harul lui D-zeu, sa
ajungem la solutiile cele bune.
 

(Sa stiti ca incercam sa ne gandim si sa evaluam care ar fi cele mai adanci si

grave provocari aduse crestinismului de lumea actuala. Odata cu voi ne
intrebam: sa fie materialismul deschis de orizonturile capitaliste de dupa 1990,
cel care ne trimite tinerii in toate colturile globului si ne erodeaza zilnic puterile in
lupta pentru a trai mai bine sau pentru a supravetui? S-ar putea sa fie prea
simplu, dar ramane o provocare. Sa fie societatea informationala cu posibilitatile
ei de comunicare, cea care face biserica irelevanta pentru cei mai multi tineri?
Asta vede oricine. Sa fie globalismul cultural si politic, cel care inghite specificul
local si care sunteaza identitatea personala astfel incat sa ne simtim de peste tot
si de nicaieri? Aici analiza e complexa… Sa fie institutionalizarea agravanta a
crestinismului si pierderea dinamismului sau charismatic, creator, profetic?
Wurmbrand a spus ca biserica reala e in subterana… Sa fie ruptura si
dezbinerea dintre teorie si practica in bisericile de azi, "o sfasiere sensibila" care
creeaza un dezechilibru enorm intre ceea ce se spune si ceea ce se face? Si
asta se vede de la o posta… Sa fie visul fals, pseudo-crestin de a crea o ordine
noua in aceasta lume, uitand de vocatia eschatologica a Bisericii, uitand care
este destinul sau istoric? Aici suntem de-a dreptul orbiti - visam la o lume
viitoare, dar ne luptam sa o faurim aici. Sa fie cel rau insusi, cel care astazi ne
convinge tot mai mult ca el nu exista, astfel incat sa ajungem sa credem ca nu
mai avem un dusman sau un adversar decat in simplele constructii umane?)