CURS 14

Imobilizarea dintilor prin mijloace protetice

Imobilizarea dintilor prin utilizarea unor sisteme de fixare (atele)rigide sau
flexibile, pentru mentinerea in pozitie functionala a dintilor afectati de
mobilitate patologica, este o operatiune inca insuficient aprofundata si
mult controversata in practica terapeutica stomatologica. Ea consta in
solidarizarea a doi sau mai multi dinti, cu scopul de a le reduce mobilitatea
patologica si a le conferi o stabilitate in limite fiziolobige (mobilitate
fiziologica).
Imobilizarea dintilor se realizeaza pentru:
protectia dintilor mobili si stabilizarea lor intr-o pozitie functionala
ocluzala favorabila;
dispersarea fortelor ocluzale pentru a nu fi traumatizate, in cazul
dintilor cu parodontiul slabit (eliminarea traumei ocluzale)
pentru a preveni migrarea si evolutia rapida a mobilitatii patologice
a dintilor naturali si pentru protectia sau ameliorarea aspectului
estetic al arcadelor dintilor naturali.
Deoarece mobilitatea patologica a dintilor este un simptom frecvent al
multor forme de parodontopatii asociate cu o distructie evolutiva a
tesuturilor parodontale, imobilizarea dintilor prin mijloace protetice
constituie o componenta importanta a tratamentului acestor afectiuni.
Imobilizarea dintilor prin mijloace protetice se aplica in functie de scopul
terapeutic urmarit. In acest sens, imobilizarea dintilor poate fi temporara
sau permanenta.
Fiecare din aceste moduri de imobilizare se poate realiza prin mijloace
protetice fixe sau mobile, care se pot aplica fie extracoronar, fie
intracoronar, in raport cu dintii de suport. Mijloacele de imobilizare pot fi
utilizate concomitent pentru inlocuirea dintilor extrasi si pentru
completarea spatiilor edentate.
Mijloacele de imobilizare temporara cele mai simple se folosesc pentru
reducerea efectului traumatic al fortelor ocluzale o perioada scurta de timp
sau ca mijloc adjuvant de stabilizare a dintilor in cazul tratamentelor de
reabilitare ocluzo-articulara. Aceasta forma de imobilizare permite
redistribuirea echilibrata a fortelor ocluzale functionale pana la finalizarea
tratamentului. Ea se aplica frecvent in ortodontie.
Mijloacele de imobilizare temporara a dintilor se pot aplica si in scop
diagnostic in protetica dentara si parodontologie, pentru cazurile in care
1

rezultatele tratamentelor nu sunt previzibile sau cu scopul stabilirii

diagnosticului diferential, in cazul unor disfunctii ocluzo-parodontale.
Mijloacele de imobilizare permanenta se folosesc pentru stabilizarea
dintilor in cazurile de mobilitate patologica progresiva sau pentru
consolidarea stabilitatii functionale a dintilor al caror parodontiu este in
asa masura afectat incat valoarea functionala a dintilor ar fi compromisa in
cazul in care pozitiile lor nu ar fi consolodate.
In urma imobilizarii dintilor, mobilitatea lor se reduce prin realizarea unei
redistribuiri a actiunii fortelor ocluzale si prin modificarea directiei si valorii
lor. Principiul terapeutic se bazeaza pe faptul ca mobilitatea functionala a
dintilor poate fi influentata biomecanic, prin reducerea valorii fortelor
ocluzale sau prin sporirea rezistentei parodontale. Imobilizarea dintilor
modifica distribuirea impactului fortelor ocluzale asupra parodontiului,
reducand valoarea actiunii lor asupra dintilor, ca elemente unitare
singulare. Fortele ocluzale axiale influenteaza ligamentele periodontale in
totalitate, solicitand in special extensia si nu comprimarea fibrelor
periodontale oblice principale.
Fortele ocluzale axiale, cu potential compresiv redus care antreneaza prin
extensie un mare numar de fibre periodontale, sunt mult mai bine tolerate
de tesuturile de suport periodontale, decat fortele ocluzale care actioneaza
in directie oblica sau orizontala. Acestea au un efect compresiv asupra
fibrelor periodontale.
Fortele ocluzale cu directie oblica sau orizontala actioneaza prin
comprimare si tractiunea fibrelor periodontale mai ales in zonele cervicale
si apicale, relativ mai putin rezistente ale complexului dento-alveolar.
Concentrarea fortelor de comprimare si tractiune asupra zonelor cervicale
si apicale reprezinta un mare potential traumatic pentru elementele
componente ale parodontiului.
Pe masura ce directia actiunii fortelor ocluzale se apropie sau se
suprapune cu axul longitudinal al dintilor, sunt antrenate un numar tot mai
mare de fibre periodontale pentru amortizarea efectului actiunii lor,
reducand in acest fel potentialul traumatic al fortelor de ocluzie.
Concentrarea actiunii fortelor ocluzale in directie orizontala explica de ce
efectul lor este mai mare asupra parodontiului, redus in urma
tratamentului antiinflamator conservativ sau chirurgical.
Potentialul traumatic cel mai mare il au fortele laterale. Efectul imobilizarii
dintilor impotriva actiunii acestor forte depinde de directia lor fata de
pozitia dintilor imobilizati. De exemplu, in cazul imobilizarii a doi dinti
monoradiculari impactul fortelor vestibulo-linguale este foarte putin
2

diminuat, deoarece, mobilitatea in sens mezio-distal se reduce mai usor

decat mobilitatea in sens vestibulo-lingual. De aceea, fortele ocluzale
vestibulo-linguale au un potential ocluzal traumatic mai mare. Pentru
reducerea potentialului traumatic al acestor forte, este necesara
includerea mai multor dinti cu mobilitatea neafectata in sistemul de
imobilizare. Cu cat sunt mai numerosi dintii cu mobilitate patologica, cu
atat sistemul de imobilizare va include mai multi dinti cu parodontiul
neafectat.
Dexavantajul functional al sistemelor fixe de stabilizare consta in fapul ca
ofera o toleranta sporita fata de fortele ocluzale ale dintilor mobilizati,
ceea ce permite pacientilor sa-si suprasolicite dintii din suport, ignorand
conditia morfo-functionala slabita a parodontiului dintilor imobilizati. Prin
suprasolicitarea acestor dinti rezultatele benefice ale terapiei de stabilizare
protetica a dintilor sunt compromise de actiunea fortelor ocluzale cu
valoare sporita care devin in acest fel traumatice. Conform acestui
principiu, etitudinea terapeutica protetica in cazurile de mobilitate
patologica dentara trebuie diferentiata in functie de formele clinice ale
starii de mobilitate patologica.
Unul sau mai multi dinti mobili cu suportul osos alveolar suficient si a caror
mobilitate patologica este consecinta actiunii factorilor parafunctionali nu
trebuie imobilizati prin mijloace protetice. In aceste cazuri nu ajuta la
reabilitatea starii functionale a dintilor. In astfel de cazuri, interventia
corecta consta in ajustarea raporturilor ocluzale pentru scoaterea acestor
dinti de sub influenta factorilor ocluzali traumatici si aplicarea gutierelor de
protectie impotriva efectelor traumatice parafunctionale asupra dintilor.
Aplicarea sistemelor de stabilizare a dintilor, fara eliminarea factorilor
ocluzali traumatici sau parafunctionali, conduce la mobilizarea patologica
a intregului sistem si la evolutia nefavorabila a tuturor dintilor inclusi in
sistemul de imobilizare. Astfel de tratamente nu contribuie la inlaturarea
factorilor de traumatizare, ci, dimpotriva, inlesnesc extinderea efectului
lor. Din aceste motive, nu putem considera sistemele de imobilizare ale
dintilor ca fiind niste mijloace protetice universale pentru inlaturarea
factorilor traumatici ocluzali.
Un sistem de imobilizare a dintilor trebuie conceput cu scopul
redirectionarii sensului de actiune fortelor ocluzale. Acesta trebuie sa fie
motivul principal pentru care se recomanda aplicarea lui pentru
tratamentul protetic al mobilitatii patologice a dintilor. Sistemele de
imobilizare aplicate pe dintii situati pe arcada in planuri diferite, sunt cele
mai eficiente deoarece disperseaza sau redirectioneaza actiunile fortelor
ocluzale in sensuri contrare care le anuleaza efectele. Fortele care
actioneaza asupra unui dinte sunt redistribuite prin aceste sisteme de
3

imobilizare catre intreaga constructie protetica si ca urmare, dintii cu

suport alveolar labil vor rezista mai bine la solicitarile fortellor ocluzale si
la tendinta de migrare patologica.