Camil Petrescu

Ultima noapte de dragoste, ntia noapte de razboi

****************
CARTEA NTIA
La Piatra Craiului, n munte
Diagonalele unui testament
E tot filozofie...
Astai
rochia albastra
ntre oglinzi paralele
Ultima noapte de dragoste
CARTEA A DOUA
ntia noapte de razboi
Fata cu obraz verde, la Vulcan
ntmplari pe apa Oltului
Post naintat la Cohalm
Nea
acoperit pamntul lui Dumnezeu
"Wer kann Rumnien retten?"
Comunicat apocrif
LA PIATRA CRAIULUI, N MUNTE
n primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, ntia data
concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitala, la
fortificarea vaii Prahovei, ntre Busteni si Predeal. Niste santulete ca
pentru scurgere de apa, acoperite ici si colo cu ramuri si frunzis, ntarite
cu pamnt ca de un lat de mna, erau botezate de noi transee si
aparau un front de vreo zece kilometri.
n fata lor, cteva dreptunghiuri de retele si "gropi de lup" erau menite
sa sporeasca fortificatiile noastre. Toate capetele acestea de transee,
risipite icicolo,
supraveghind soseaua (?) de pe boturi de deal, nu
faceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci tiganesti, cu boturi
puternice, ar fi rmat, ntro
jumatate de zi, toate ntariturile de pe
valea Prahovei, cu retele de srma si cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile
astea de lup erau niste gropi ct cele pe care le fac, jucnduse,
copiii
n nisip, iar n fund aveau batut cte un mic tarus, ascutit apoi ca o
teapa n sus.) Dupa socotelile Marelui statmajor
romn din 1916 adica
din timpul bataliei de la Verdun dusmanul
care venea la atac
avea sa calce, din nebagare de seama, n aceste gropi si sa se mpunga
n tepi, fie n talpa, fie n spate. Despre "valea fortificata" a Prahovei
vorbea cu respect toata tara: Parlamentul, partidele politice si presa. Ca
sa nu poata fi vazute din tren aceste realizari misterioase, vagoanele nu
circulau dect cu perdelele trase, sau, daca nu erau perdele, cu
geamurile mnjite cu vopsea alba, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar,

erau santinele cu baioneta la arma. La 10 mai, n acelasi an, eram

mutat n regimentul XX, care, de un an si mai bine, se gasea pe
frontiera, deasupra Dmbovicioarei n munti, tot pentru acoperire si
fortificatii. Aci, aceeasi gluma: cteva sute de metri de transeejucarii
erau menite sa ilustreze principiile tactice ale armatei romne de
nenvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se ntindea pe vreo
zececincisprezece
kilometri de frontiera, catre vama Giuvala n dreapta,
iar spre stnga pna la domul alb, de piatra, al culmii Piatra Craiului.
Noi "fortificasem" nsa, cu trei sute de metri de transee, ca mai sus, dar
fara gropi de lup, numai batatura de iarba verde dintre casuta care ne
slujea de popota si casuta unde locuia comandantul de batalion. Fireste
ca daca vreun nefericit sar
fi ratacit pe aci "sa vada" ntariturile
noastre, ar fi fost arestat si probabil executat ca un spion.
n realitate, vremea se trecea cu instructie ntro
poiana mai marisoara,
cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din
mahalaua Oborului, cnd ne mparteam n romni si turci, si navaleam
urlnd unii ntraltii.
Stiu bine ca n acest timp se dadeau asigurari n
Parlamentul tarii ca "suntem bine pregatiti", ca n doi ani de neutralitate
"armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane si luau
raspunderea afirmarii ca suntem gata "pna la ultimul nasture, pna la
ultimul cartus", iar cu stiinta luptei pna la cucerirea oricarei pozitii, fie
ea socotita ca inexpugnabila.
Pentru ceilalti, poate ca aceasta vilegiatura militara nar
fi fost prea
mult dezagreabila. Camarazii erau oameni cumsecade, care si credeau
la necaz. Prnzurile si cinele luate laolalta, n odaita scunda a popotei,
treceau potolit, ntre mncaruri de birt mic, taraganate convorbiri
despre amaraciunile concentrarii prea ndelungate, despre intrigile de la
comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregatirea
muraturilor si a borsului, menite sa fie trimise prin scrisori acasa, si, n
zile mai de seama, despre partidele politice ale tarii, cnd cei care
citeau gazeta n fiecare zi aveau prilej sa straluceasca prin comunicari
inedite.
Pentru mine nsa aceasta concentrare era o lunga deznadejde. De multe
ori seara, la popota, era destul un singur cuvnt ca sa trezeasca
rascoliri si sa ntarte dureri amortite. E ngrozitoare uneori aceasta
putere a unei singure propozitiuni, n timpul unei convorbiri normale, ca
sa porneasca dintro
data macinarea sufleteasca, asa cum din zecile de
combinatii cu sapte litere ale unui lacat secret, una singura deschide
spre interior. n asemenea mprejurari, noptile mi le petreceam n lungi
insomnii, uscate si mistuitoare.
La drept vorbind nsa, n astaseara
nu att discutia, care nu mai era o

simpla aluzie, ma
aruncat n halul acesta de rascolire, ba era chiar prea
directa ca sa mai fie att de otravitoare, ct ncercarea neizbutita, pe
lnga comandantul batalionului, de a obtine o permisie la Cmpulung.
"Popota" unde suntem acum e ntro
odaie mica, sateasca, mai sus
dect toate satele romnesti din munte. E abia mai mare ca o coliba,
varuita n alb, cu doua paturi nguste la perete, acoperite cu velinte
vechi, si care acum ne slujesc si drept scaune de masa. O lampa de
"gaz" da o lumina galbuie, aproape la fel de lesinata ca a vinului, din
paharele mari de apa, de dinainte. Masa e, fireste, de brad, ca la
crciumile de drum mare si acoperita cu pnza taraneasca. Cum fiecare
ofiter are tacmul lui de acasa, ales cu dinadins de proasta calitate, "ca
se pierde", avem dinainte o mperechere de farfurii, cutite si pahare,
adunate parca de prin blci. Toti cei paisprezece ofiteri ai batalionului
de acoperire suntem ngramaditi aici si, n asteptarea cafelelor, se
continua, fara ca nimeni sa se sinchiseasca de fumaria n care ne gasim,
discutia nceputa o data cu masa si iscata de o gazeta adusa de la
aprovizionare.
ntmplarea e ntre cele obisnuite, iar discutia e la fel cu toate discutiile
literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor
care, n saloane, n restaurante, n tren, n sala de asteptare a
dentistului, "si spun parerea lor" cu convingerea nenduplecata si
matematica cu care larvele si tes n jur gogosi.
Un proces dezbatut la Curteacujurati
din Bucuresti a sfrsit printro
achitare, patimas comentata. Un barbat din asazisa
societate buna sia
ucis nevasta necredincioasa si a fost absolvit de vina de catre
judecatorii lui.
Capitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flacau ardelean,
fara sa fie din Ardeal, voinic, cu mustata balaie, regulata ca insigna de
pe sapca cheferista, ceva mai mare nsa, aproba fara codire hotarrea
juratilor...
Domnule,
nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa. Dacai
arde de
altele, sa nu se marite. Ai copii, ai necazuri, muncesti ca un cine si ea
sasi
faca de cap?... Ei, asta nu... Daca eram jurat, si eu l achitam.
Capitanul Dimiu e un conformist. ntrziat mult n grad, om cu rosturi
gospodaresti, nu siar
permite sa poarte la vrsta lui chipiu frantuzesc,
moale, turtit, asa cum poarta capitanii tineri, ci a ramas la modelul
"Regele Carol I", nalt, rigid ca de carton (ca asa si era), tesit la spate
numai.
Mai surprinzator parea ca opinia contrara era sustinuta de capitanul
Corabu, tnar si crunt ofiter, cu scoala germana, justitiar nenduplecabil,

"spaima regimentului". Acum era de nerecunoscut. Pastra asprimea

frazei scurte, dar sentimentele acestea de aparator al dragostei nu i le
banuise nimeni, niciodata.
Cu
ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste? Nai
dect sa te
desparti. Dragosteai
frumoasa tocmai pentru ca nu poate cunoaste nici
o silnicie. E preferinta sincera. Nu poti sami
impui sa te iubesc cu sila.
Capitanul Floroiu, putintel, delicat si cu fata blondasters,
mbatrnita
nainte de vreme, era de aceeasi parere.
Cum
poti sa ai cruzimea sa siluiesti sufletul unei femei? Dreptul la
dragoste e sfnt, domnule... Da, da... si aci lungea mult, cu capul ntors
a necaz, n profil, pe cei doi "a". ti spun eu... oricnd... unei femei
trebuie sai
fie ngaduit sasi
caute fericirea.
Si toti ceilalti, tineri sau mai batriori, lasnd ca discutia sa fie dusa cum
se cuvine de catre superiori, erau, dealtfel, de aceeasi parere.
As fi vrut totusi sa spun si eu doua vorbe. Simplismul convins al acestei
discutii ma facea sa surd nervos, caci se suprapunea celor nveninate
din mine, ca n revistele ilustrate prost, unde rosul cade alaturi de
conturul negru. Dar fiindca vorbeam ncet, nu eram auzit, si cum
ncepeam fraza, cte o voce mai puternica mio
lua cu hotarre si
pasiune nainte.
Ar fi drept sa arat ca nu numai n saloane, n tren, la restaurant se
discuta asa. n literatura, de pilda, si n teatru era acelasi lucru. Nu
numai romanele, dar toate piesele asazise
bulevardiere, mult la moda
pe atunci, nu proclamau dect "dreptul la iubire", si n privinta asta erau
noi si revolutionare, fata de piesele care proclamau n vremuri prafuite:
Ucideo!...
ndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tnar
francez, ale carui eroine "poetice", elocvente, cu parul despletit si
umerii goi, ntrun
decor de lux si muzica, si cautau "fericirea" trecnd
peste orice, trte de patima. Femeile din toate capitalele plngeau,
nduiosate pna la mistuire de nentelegerea barbatilor brutali din piesa,
incapabili sa simta frumusetea sublima a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seama prin dialogul lui, care trebuia sa dea "iluzia
vietii" (presarat doar cu vorbe de spirit ici si colo), se obligase sa dea
deci imaginea exacta a publicului si a convorbirilor lui, publicul, la rndul
sau, mprumuta din scena fraze si formule gata si astfel, n baza unui
principiu pe care, prin analogie, lam

putea numi al mentalitatilor

comunicante, se stabilise o adevarata nivelare ntre autori si spectatori:
Nu
stiu, domnule filozofa
cu resemnare capitanul Dimiu, stnd mare,
dar cuminte ca o fata, la masa mie
mi se pare ca nevasta nu trebuie
sasi
faca de cap... mai e si obrazul omului n joc. Si dadu ordonantei
servetul mpaturit cu grija si chibzuiala. Surd caldut capitanului, si
pentru ca are dreptate, si pentru ca am nevoie de bunavointa lui.
Pndesc cu suflet de sluga momentul sai
cer o favoare.
Domnule
capitan caci
capitanul Floroiu era ceva mai nou n grad
dect comandantul de batalion admiti
dumneata, te rog spune, admiti
dumneata sa ucizi o femeie careti
declara ca nu te poate iubi? Ei, cum
vine asta?
Nu
stiu cum vine, dar eu as achita pe cel care sia
omort nevasta din
pricina ca ea sia
parasit barbatul si copiii.
Am surs din nou mieros si aprobator. Stiu ct plictiseau pe camarazii
mei aceste ncercari care adulmecau bunavointa comandantului, dar era
peste puterile mele. Ma oferisem n ajun sa execut cu plutonul o
sapatura pe care altii nu o izbutisera, si aceasta oferta a mea i
dezgustase. ntelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam
face? n mine era o foiala de serpi, care ajungea deasupra numai ntrun
surs, nseriat vietii militaresti.
Am crezut acum ca e momentul propice si n
soapta blbita, jucnduma
cu furculita si cutitul, sa nu tradez emotia de moarte care ma gtuia
iam
repetat cererea din ajun.
Domnule
capitan... stiti... va rugasem... am la Cmpulung... Trebuie
sa fiu mine seara acolo. Stiti, azi am aranjat cu serviciul...
mi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hrtie
alba, pe care le arunca, prin camera, copiii, jucnduse.
Sa
ntors spre mine cu un aer de negustoreasa acra si plictisita:
Domnule
sublocotenent cu
un "domnule" trntit tiam

spus ca nu
se poate, nu o data, de zece ori. Nu se poate, si nu se poate... Aici nu
sunt nici eu de capul meu.
Am devenit livid si am surs ca un cine lovit, cernd parca scuze ca
nghit puneri la punct att de grave.
Dar peste cteva clipe ma
cuprins o ura amara si seaca mpotriva
tuturor. Prostia pe care o vedeam mia
devenit insuportabila, pripit, ca
o ncalzire si o iritatie a pielii pe tot corpul. Nu asteptam dect sa
izbucnesc... Pndeam un prilej, o cotitura de fraza sau un gest, ca sa
intervin cu o aruncatura de grenada. Totdeauna, insuccesul ma face n
stare sa comit, dupa el, o serie interminabila de greseli, ca un jucator la
ruleta, care, ncercnd sa se refaca, mizeaza mereu n contratimp: de
douatrei
ori pe rnd rosu si trece apoi pe negru, tocmai cnd acesta nu
mai iese, revine, si asa la nesfrsit, cu ndrjire. Sunt n stare sa fac
fata, cu un snge rece neobisnuit, chiar ntmplarilor extraordinare, pot
transforma nsa mici incidente n adevarate catastrofe, din cauza unui
singur moment contradictoriu.
Eram acum destul de lucid ca sami
dau seama ca sunt aproape n
pragul unei nenorociri, caci n asemenea mprejurari consiliile de razboi
sunt, ca si regulamentele, necrutatoare si dau pedepse absolut
disproportionate douazeci
de ani de munca silnica pentru o palma
data superiorului, de pilda dar
n acelasi timp ma simteam evadat din
mine nsumi, cazut ca pe un povrnis prapastios.
Corabule,
ascultama
ceti
spun... Astai
parerea mea cel putin. Cum?
admiti dumneata ca sa... ca asa vine, nui
asa? si
aci ntoarse capul ca
sa gaseasca macar o aprobare initiala, dar nu mia
ntlnit dect
privirea taioasa n
sfrsit, nui
asa? ca sasi
lase casa si copiii, sati
spuna "alivoar, stimabile" si tu sa nui
rupi picioarele?... Ba sa faci si pe
delicatu! "Noroc si sa fie dea
buna, cucoana."
Domnule

capitan caci
Corabu nu numai ca era cu mult mai nou, dar
i era acum si subaltern eu
va ntreb nca o data: Admiteti
dumneavoastra dragoste cu sila? Daca o femeie zice "numi
mai placi...
sa ne despartim"... Poti dumneata sa spui: "nu... esti condamnata pe
toata viata, nai
drept sa divortezi..." Da?
Ei
bine, daca e vorba de o despartire n regula, atunci e altceva,
fireste. Eu nu vorbesc de divort... eu zic de femeia caresi
nsala
barbatul.
Am intervenit nervos si aproape suierat... Att de viu si ca mimica, nct
toti sau
ntors spre mine.
Nu,
nici atunci.
Si am reluat mai scazut, demascndumi
premeditarea, acum cnd toti
ma priveau uimiti.
Discutia
dumneavoastra e copilaroasa si primara. Nu cunoasteti nimic
din psihologia dragostei. Folositi un material nediferentiat.
Daca as fi spus asta ca opinie obiectiva, oamenii ar fi acceptato,
poate,
dar era n tonul meu, n ostentatia neologismelor, o nuanta de jignire si
dispret, nct toti mau
privit mirati, nedeprinsi cu atitudini att de putin
militaresti, iar capitanul Corabu, ntartat, dar stapninduse,
sa
ntors
spre mine cu un fel de mica solemnitate acra de magistrat.
Cum,
domnule, daca o femeie zice: "nu mai vreau", dumneata zici:
"ba da, sa vrei?" Hai?
Daca
e vorba de o simpla mpreunare, da... are drept sa zica: nu mai
vreau... Dar iubirea e altceva. Iar daca nu stiti ce e, puteti, cu notiunile
dumneavoastra cumparate si vndute cu toptanul: "asa am auzit... asa
vnd" sa dezbateti toata viata, ca tot nu ajungeti la nimic. Si privindui
dispretuitor: Discutati mai bine ceea ce va pricepeti.
Au tresarit toti si apoi au ramas ncremeniti de nedumerire, ca si cnd
din tavan sar
fi desprins, si ar fi cazut n mijlocul mesei, peste farfurii si
pahare, o cobra ncolacita si mpaiata. Izbucnirea mea era nelalocul ei,
vulgara, fara temei, ntre oamenii acestia care vorbeau obisnuit dupa

masa, dar musteala otravitoare din mine trebuia sa razbeasca. Mam

sculat brusc si am iesit batos ca dintro
plina sedinta, mereu n uimirea
tuturor.
Ma
ajuns n prag, ca un cutit n inima, suieratoare si groaznica, vocea
capitanului Corabu:
Sublocotenent
Gheorghidiu...
Si n aceeasi clipa am auzit un rostogolit de tacmuri, caderea unui
scaun si am nteles ca, turbat, capitanul Corabu sarise n mijlocul odaii.
Am ncremenit o clipa cu spatele la ei si am gndit: sunt pierdut...
linistit si simplu, cum poate fi un medic care ar constata ca are cancer.
Stiam ca mai lovise un ofiter.
Mam
ntors dintro
data cu tot corpul si am facut un pas nspre mijlocul
odaii. Capitanul Corabu, care, nfipt n picioare si mult mai voinic dect
mine, ma astepta, a nlemnit cu mna ridicata cnd a vazut pumnul
meu crispat, gata sa loveasca. Ma simteam alb, cu tot sufletul n
asteptare si linistit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior n ntreaga
ncapere, care a facut sa nu mai respire nimeni. Capitanul mia
ntlnit
privirea si a ramas ca o linie. Cred ca mia
vazut n ochi privelisti de
moarte, ca peisajele lunare. Au nteles toti ca sunt hotart sa raspund si
apoi sa ma omor. Niciodata nam
fost lovit ca barbat si cred ca nas
putea ndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de doua ori poate, n viata
mea, pna n acest prag. Ba, copil chiar, era sa fiu sfsiat de un buldog,
care se napustise asupra mea, dar iam
ntlnit ntro
fulgerare privirea,
si a ncremenit pe loc, ca si mine, alb atunci, ca si azi, probabil.
Niciodata simt ca nas
putea face asta cu vointa, ca un exercitiu. Cred
mai curnd ca aceasta privire e ca o punte suprema de la suflet la
suflet, de la element la element.
Am iesit palid mereu, n tacerea obosita si ntinsa.
n salita mica, aproape sa ma lovesc de ordonantele care scoteau
tacmurile...
Domnule
sublocotenent, la noapte compania noastra da trei posturi!
Era plutonierul Raicu, care astepta sa terminam masa.
Lasama
n pace, si am iesit n luminisul de iarba si luna. E n mine
acum o deznadejde mistuitoare, care numai la gndul ca trebuie sa ma
duc acasa mi ngroasa vinele gtului. Simt nevoia sa alerg, sa umblu pe

poteci. Nu stiu ce sa fac si ma ispiteste, ca o soapta seaca, gndul sa

plec totusi la Cmpulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un
ndemn de prudenta mi spune nsa ca as zadarnici poate totul, printro
greseala de impulsiv.
Orisan ma ajunge din urma, ngrijorat, si ma ntreaba de aproape:
Gheorghidiule,
asculta, ce e cu tine?
mi ia bratul, dar caut sa ocolesc raspunsul.
Nimic.
Asculta,
ma, ce a fost iesirea de adineauri?
Nu mint deloc, fireste, cnd, abia retinnduma,
continuu si acum o
fierbere, nejustificata de temperatura locului si a momentului si deci
retorica pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaste n
ntmplare.
Ma
scos din sarite atta saracie de spirit ntro
discutie. Cu notiuni
primare, grosolane, cu ntelesuri nediferentiate. Ce stiu ei despre
dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din carti si
formule curente... Dogme banale, care circula si care tin loc de
cugetare.
Dar...
si ramne n gol, caci simte, acum abia, ca lamuririle sunt din
alta "clasa" dect i se paruse izbucnirea insolenta de adineauri.
Si totusi el nu banuieste nici acum, nu poate da la o parte perdeaua
caremi
acopera sufletul, ca sa stie ce rani sunt acolo, ct de mult
aceasta izbucnire a mea e un istovitor si amar "pro domo". Nul
las sa
ma ntrerupa macar.
Cei
o iubire, ca so
faci regula casnica? A se sterge pe picioare la
usa... a nusi
nsela barbatul... asa cum vrea Dimiu. Cine ar putea
respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalitatii? Dar
infinit mai superficiala nca e formula lui Corabu. Cum? se pot desparti
asa de usor doi amanti? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rana si
se lipeste de ea de nul
poti desface dect cu suferinte de nendurat...
dar doua suflete care sau
mpletit... au crescut apoi laolalta? Daca
admiti ca o casnicie e o asociatie pentru bunul trai n viata, e rusinos,
fireste, sa protestezi atunci cnd e dizolvata. Dar cum sa primesti
formula de metafizica vulgara ca iubirea sufleteasca e o conjugare de
entitati abstracte, care cnd se desfac se regasesc n aceeasi forma si

cantitate ca nainte de contopire: doi litri de apa si sare, pusi la distilat,

dau un litru si jumatate de apa si o jumatate de litru de sare amesteci
iar si iar ai doi litri de apa si sare? A crede ca iubirea sufletelor e o astfel
de combinare simplista nseamna, fireste, a discuta ca toata lumea,
prosteste... O femeie si da sufletul si pe urma sil
reia intact. Si de ce
nu? Are drept sa ia napoi exact ct a dat.
Fara sa vreau, nfierbntat nca de propria mea izbucnire, de tot ce
mocnisem n suflet, strng furios bratul lui Orisan, care la nceput a
ncercat nedumerit sa ma ntrerupa si care acum, ntelegnd, ca la
lumina unei torte, ca e vorba de sentimente refulate, sugrumate
ndelunga vreme, tace, ascultnduma,
pe poteca luminata de luna, sub
cerul nalt, aci, ntre culmi de munti.
O
iubire mare e mai curnd un proces de autosugestie... Trebuie timp
si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te
obisnuiesti greu, la nceput, sati
placa femeia fara care mai trziu nu
mai poti trai. Iubesti nti din mila, din ndatorire, din duiosie, iubesti
pentru ca stii ca asta o face fericita, ti repeti ca nu e loial so
jignesti,
sa nseli atta ncredere. Pe urma te obisnuiesti cu sursul si vocea ei,
asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat ti trebuieste prezenta ei
zilnica. nabusi n tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate
planurile de viitor ti le faci n functie de nevoile si preferintele ei. Vrei
succese ca sa ai sursul ei. Psihologia arata ca au o tendinta de
stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o
adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la
nceput, patologic pe urma.
ti construiesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a aleso
ea, ti fixezi deprinderile cum lea
dorit ea. Toate planurile tale de viitor
pna la moarte sunt facute pentru doi insi. A plecat de acasa, si esti
necontenit ngrijorat sa nu i se ntmple ceva... Te strapunge ca un
stilet orice aluzie despre ea si esti nebun de fericire cnd, dupa greutati
materiale si umilinte uneori, ai izbutit sai
faci o surpriza care so
uimeasca de placere. Ei bine, ntro
zi vine femeia aceasta siti
spune ca
toate astea trebuie sa nceteze pna mine la ora 11,35, cnd pleaca la
gara. Shylock na
avut curajul sa taie din spatele unui om viu exact livra
de carne la care avea dreptul, caci stia ca asta nu se poate. Totusi,
femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, care e iubirea,
poate sasi
ia napoi numai partea pe care a aduso

ea fara sa faca rau

restului. Nici un doctor nu are curajul sa desparta corpurile celor nascuti
uniti, caci lear
ucide pe amndoua. Cnd e cu adevarat vorba de o
iubire mare, daca unul dintre amanti ncearca imposibilul, rezultatul e
acelasi. Celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar nti poate ucide.
De altminteri asa e si frumos. Trebuie sa se stie ca si iubirea are
riscurile ei. Ca acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul
asupra celuilalt.
Orisan nu vede cami
sunt ochii plini de lacrimi n ntuneric, dar fara
ndoiala simte asta din deznadejdea nmuiata a vocii mele. Tace, alaturi
de mine, ndelung, din delicatete... Abia trziu ma ntreaba cu sfiiciune:
Suferi,
Gheorghidiule?
Nu raspund nimic, caci as izbucni n hohote nervoase. Muschii fetei mi
sunt contractati.
Ma duce apoi pna acasa. n prag, nu ma mai pot stapni.
Daca
mine seara numi
da drumul pentru doua zile, dezertez.
Pleaca fara sa spuie o vorba, dar ghicesc n strngerea de mna o
nedumerire, o prietenie descurajata parca.
DIAGONALELE UNUI TESTAMENT
Eram nsurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si
banuiam ca ma nsala.
Din cauza asta, nici nu puteam sami
dau examenele la vreme. mi
petreceam timpul spionndui
prieteniile, urmarindo,
facnd probleme
insolubile din interpretarea unui gest, din nuanta unei rochii si din
informarea laturalnica despre cine stie ce vizita la vreuna dintre
matusile ei. Era o suferinta de nenchipuit, care se hranea din propria ei
substanta. Ne luasem din dragoste, saraci amndoi, dupa rendezvousuri
din ce n ce mai dese pe salile Universitatii si dupa lungi plimbari pe
jos, prin toate cartierele pavate cu asfalt ale capitalei, care erau si cele
mai singuratice, pe atunci. Dupa nunta noastra, care a fost ntrun
anumit fel tainuita, mia
murit un unchi considerabil bogat, a carui
avere mpartita n cinci parti de nepot a putut sa nsemne pentru fiecare
o adevarata rasturnare sociala.
Cnd zic "tainuita" e un fel de a vorbi, caci eram major si din familia
noastra nimeni nu mar
fi putut opri. Mama traia destul de greu, din
pensia ramasa de pe urma tatalui meu, dimpreuna cu surorile mele, dar
cred ca nu mar
fi mpiedicat niciodata sa ma nsor dupa voia inimii,

desi, n general, cei care sau

casatorit din dragoste mpiedica pe copiii
lor sa faca acelasi lucru. Rude apropiate nu aveam dect doi unchi, fratii
tatei. Cel mai mare, imens de bogat si aprig de avar, se dezinteresa cu
totul de noi, ca sa nu fie nevoit, cine stie, sa se nduioseze si sa ne
ajute. Celalalt, deputatul, cunoscut ca om de spirit si excelent orator,
facuse, parese,
cndva, cteva glume pe socoteala mamei (o poreclise,
de pilda, "vaduva douairiera", si porecla o suparase nu numai prin
aluzia la mostenirea ncurcata lasata de tata, ct pentru ca era de o
asonanta ridicula) si de atunci de
ani de zile nu
mai aveam nici un
soi de relatii. De aceea, tainuita nsemna ca amnasem, desi casatoriti
civil, sa ntemeiem o gospodarie, pna ce si eu si ea ne vom fi luat
licenta, caci cei o suta cincizeci de lei, pe carei
primeam ca functionar
la Senat, unde ma numise un fost prieten al tatei, nu near
fi ajuns sa
traim. Pna atunci nu aveam dect situatia marturisita de logodnici.
Situatie prea delicata ntradevar,
dar la care ajunsesem datorita felului
pasionat al nevestei mele. Ea locuia nca la matusa ei, unde mai locuia,
de asemeni, n pensiune, o colega de Universitate, prin care o
cunoscusem si caremi
placuse mult mai mult, caci era oachesa, iar mie
numi
placeau deloc blondele. Si totusi ajunsesem aci, solutie care,
dealtfel, pe prietena o lasa destul de indiferenta. Era atta tinerete,
atta frngere, atta nesocotinta n trupul balai si atta generozitate n
ochii nlacramati albastri, ca a trecut biruitoare. Lungile convorbiri,
acasa, n salonasul cu divane acoperite cu scoarte si mormane de
perne, devenisera si pentru mine e
drept, mult mai trziu o
nevoie
sufleteasca. Dealtminteri, era aceasta fata un continuu prilej de uimire.
Mai nti prin neistovita bunatate pe care o risipea n jurul ei. Facea
toate lucrarile matusii ei, care era institutoare, prapadea putinii bani n
cadouri pentru prietene, iar pe colega ei bolnava a ngrijito
luni de zile
ca o sora de caritate, cu o abnegatie fara margini, de adolescenta. Pe
cnd eu cautam sa ascund oarecum dragostea noastra, ea tinea so
afiseze cu ostentatie, cu mndrie nct, desi numi
placea, ncepusem
totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea
pentru mine, fiindca eram att de patimas iubit de una dintre cele mai
frumoase studente, si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei
mele iubiri. Sa tulburi att de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii att

de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau n jocul

intim al personalitatii mele. De unde pna aci, toate femeile bune, care
treceau n trasuri si echipaje luxoase, ma tulburau prin voluptatea cu
care mbiau pe oricine, n treacat si
pe care miar
fi mpartasito,
cine
stie, n anumite conditii si mie femeia
aceasta ncepuse sami
fie
scumpa tocmai prin bucuria pe care eu io
dadeam, facnduma
sa
cunosc astfel placerea neasemanata de a fi dorit si de a fi eu nsumi
cauza de voluptate.
Ametind totul, aceasta iubire nflorea fara seaman, cum nfloresc
salbatic, n luna mai, nimfele lujerilor de crin.
Cu ochii mari, albastri, vii ca niste ntrebari de clestar, cu neastmparul
trupului tnar, cu gura necontenit umeda si frageda, cu o inteligenta
care irumpea, izvorta tot att de mult din inima ct de sub frunte, era,
dealtfel, un spectacol minunat. Izbutea sa fie adorata de camarazi,
baieti si fete deopotriva, caci nfrumuseta toata viata studenteasca.
Stiau toti orele ei de cursuri si i se pretuia prezenta, ca unei adevarate
vedete, fragile si mici, pe vastele culoare. Facea totul cu pasiune.
Uneori ispravile ei tineau de miracol. Cnd am nceput sa studiez
filozofia din timpurile mai noi si mai ales problema spatiului si timpului,
am simtit nevoia sa audiez un an de zile un curs de matematici
superioare, facut de un profesor savant, de reputatie europeana. Si ea,
care nu urma dect franceza si romna, care avea oroare de matematici
fusese
de doua ori corigenta din cauza lor numai
ca sa fim mpreuna,
ma nsotea si asculta acum, o ora pe saptamna, serioasa si cuminte ca
un catelus, principiile generale ale calculului diferential. Partea
nazdravana era ca, desi n linii generale nu ntelegea nimic desigur,
dupa curs punea surprinzatoare ntrebari despre unele detalii (si cum
ntreba de pasionat...). Nu mai vorbesc ca nu lipsea nici de la cursul de
enciclopedia filozofiei, unde afla noutati despre viata celulara. Dealtfel,
n scurta vreme, a trebuit sa ne mutam mpreuna,
pentru ca nu mai puteam sta nici cteva ceasuri despartiti unul de altul.
Era o gospodarie boema, cu prieteni si prietene, tineri, cu sarbatori mici
improvizate, pline de veselie si de neprevazut. Mndria de a oferi o
"masa" lua proportii de eveniment, care cerea preocupari de o
saptamna, excursia la Mosi si strengaria de a ne da n calusei, de a
mnca floricele si a bea un tap de bere, era... orgie. Bucuria nevestimi,
cnd stiind
aniversarile prietenilor nostri le
pregatea mici daruri,

surprize, era tot att de mare ca a lor. A fost poate vremea cea mai
frumoasa din casnicia noastra.
De Sfntu Dumitru, unchiul cel att de bogat si de avar a oferit o masa
mare rudelor. Au fost celalalt frate al lui, cu nevasta si baiatul, mama,
sora mea cea mare cu barbatul ei, cea mai mica, nemaritata nca, si eu
cu nevastamea.
Cine ar fi putut sa lipseasca de la acest prnz anual,
cnd sperantele mostenirii erau att de ntemeiate?
Unchiul Tache locuia pe strada Dionisie, ntro
casa veche, mare ct o
cazarma, fara sa primeasca pe nimeni, mai avar si mai ursuz nca, de
cnd era att de bolnav. Propriuzis
nu locuia dect ntro
camera, carei
slujea si de birou si de dormitor si de sufragerie, ca astfel sa nu mai
cheltuiasca cu lumina si ncalzitul, caci era foarte friguros. Era ngrijit de
batrnul Gligore, a carui nevasta, Tudora, era si jupneasa, si
bucatareasa.
Masa era pusa acum n sufrageria cea mare si bogata ca n zilele
tineretii. Era un lux prafuit si ntunecat parca, fiindca mobila era lacuita
castaniu si se stacojise, iar scaunele, reci si nalte. Unchiul Tache, cu un
sal pe umeri, sta n fruntea mesei, dar mai mult se uita la noi, caci nu
mnca dect cartofi fara sare si macaroane la tava. Deputatul era,
fireste, n verva si ntradevar
era amuzant. Cred ca mama nu putea sal
sufere si avea o parere proasta despre el, cu totul pe nedrept. E si
adevarat ca era foarte temut ca "gura rea", iar colegii lui spuneau
despre el:
Ascultama
pe mine, e mai bine sa fii prieten cu Nae Gheorghidiu,
dect dusman.
Era unul dintre putinii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai
de opozitie, dar chiar de gazetele de seara democrate pna la socialism,
caci "nu era sectar". Navea
opinii exclusive, ci era cu lenevie sceptic,
amabil si mpaciuitor n principii. Fara sa fie popular, era una dintre
figurile bucurestene, socotit printre "intelectualii de rasa".
Ei,
Nae, ce se aude, intrati sau nu intrati n razboi?
Nam
nteles bine daca prin acest "intrati", n loc de "intram", unchiul
Tache ntelegea sa lase doar partidului liberal problema intrarii n
actiune, sau folosea persoana a doua numai pentru ca el se si considera
mort.
Nene
Tache caci
deputatul era mai tnar cu cincisprezece ani de
ce

sa intram, cnd putem avea Ardealul fara razboi? ntelegi dumneata ce

formidabila situatie va avea Romnia cnd, la ncheierea pacii, vom
prezenta nota noastra, avnd la spate o armata intacta de opt sute de
mii de oameni? Cine sa ndrazneasca sa te refuze? Puterile, care pna la
sfrsit se vor fi macinat unele pe altele, ajunse la istovire? Ionel
Bratianu o fi stiind el ceva... ca nu degeaba e sef de partid. Dealtfel, eu
am ncredere n steaua Romniei... n politica nimic nu se poate realiza
dect prin ncredere.
Si
atunci?
Si
atunci... stam cu arma la picior si asteptam.
Respectul pe care toti l aveau pentru unchiul Tache era impresionant.
Toata lumea cauta sal
multumeasca, sai
ghiceasca, de se poate,
intentiile. Era acum asa
uscat, negricios, cu mustata mare cu
adevarat seful familiei. Nas
putea spune nsa ca noua, celorlalti,
deputatul nu nea
plasat cteva ironii, care nu au suparat deloc pe
batrn. Am impresia ca nici unul, nici celalalt nu lau
iubit pe tata.
Gaseau amndoi ei,
care facusera avere ca
fusese nepractic si
neserios. Profesor universitar, fost secretar general, publicist apreciat,
murise dupa o viata foarte agitata, nca tnar, lasnd bruma de avere
ncarcata de datorii. Nui
putusera ierta ca sa
nsurat cu o femeie
saraca si cred dupa
bunavointa distinsa cu care au acceptat pe
nevastamea
ca
nici mie numi
iertau asta. Dealtfel, catre sfrsitul
mesei a si venit vorba despre tata...
Deputatul, cu o amabilitate de unchi galant, a ntrebato
pe nevastamea
daca si ea urmeaza filozofia. Nu stiu de ce, intimidata sau
ntelegnd ca ma ntovaraseste pe mine la curs, ia
raspuns afirmativ.
Asadar
si
parca surdea studiati
amndoi filozofia? Raspica domol

silabele cuvntului filozofie.

!
? Da...
Ciudat...
De obicei amorul e cel care duce la filozofie... si
nca si mai
ironic si
ce filozofie! La dumneavoastra vad ca drumul a fost
dimpotriva... filozofia va
condus la amor. Rostea "amor" cu gura
rotunda, de parca ar fi fost numele cremei de curatat nasturi.
Toti au nceput sa zmbeasca, numai pentru ca au vazut ca unchiul
Tache se amuza.
Ceea
ce va doresc sincer e sa nu reveniti vreodata la filozofie. Ar fi
dureros. Mai ramne sa faci politica, tot n felul n care a facuto
bietul
Corneliu, care, daca nu mansel,
era si el tot filozof. Si ntorcnduse,
cu
obrajii aproape cazuti, ras de tot, catre figura uscata si negricioasa:
Nene Tache, orice ai spune, e fermecatoare naivitatea sa crezi ca tu
poti ndrepta o tara.
Fierbeam de nemultumire, caci miera
penibil sa aud vorbinduse
cu
atta usurinta despre tata, dar parca eram si eu nrurit de sfiala
ngrijorata a celorlalti n fata unchiului de care depindea viitorul nostru.
si
cheltuia leafa de profesor universitar ca sa scoata gazete, mria
cu acreala bogatasul, caruia cheltuiala i facea rau, chiar la altii si chiar
dupa ani de zile.
A,
n privinta asta, nene Tache, nu ma mpac deloc cu dumneata.
Corneliu era un entuziast, si Nae si mngia grav si ironic reverul
hainei. Iscalea cu acelasi entuziasm un articol de gazeta ca si o polita.
Mie mi plac si miau
placut totdeauna entuziastii... de la distanta. Vreau
sati
spun, de pilda, ca nas
vrea sa fiu deloc copilul unui entuziast, si
de cte ori pronunta cuvntul entuziast, l dansa cu sursuri, spre
bucuria batrnului inginer si antreprenor, care lucrase toata viata numai
cu cifre.
O priveam pe nevastamea,
cerndui
parca iertare si ea mi surdea
mpaciuitoare si inteligenta.

Drept
sati
spun, nam
pomenit un om care sa fi avut mai putin
notiunea banului ca el. De ce crezi ca nu mia
vorbit o jumatate de an?
Scosese o gazeta, nu stiu cum i spunea, si mia
trimiso
si mie. De cetit
no
ceteam, ca nu ma interesau bazaconiile pe care le scria el acolo...
A,
nu... nene Tache, nu se poate spune ca bazaconiile sustinute de
Corneliu nu erau amuzante, si, turnndusi
anume cu ncetineala n
pahar, deputatul surdea perfid. Cel putin pe mine ma amuzau enorm
discutiile de principii.
...
dar mpacheta n ea Gligore ghetele, cnd mi le ducea la crpit. ntro
zi ma pomenesc cu o carte postala a administratiei, ca sa platesc
abonamentul. Am crezut ca e o gluma. Peste vreo luna, alta carte
postala. Ei, mam
necajit si am dat porunca sa dea gazeta napoi, la
posta. Cnd, ma ntlnesc cu Corneliu. Ca de ce nam
platit
abonamentul? Cum asta? "Abonamentul pentru gazeta"... De ce sa
platesc? Tiam
ceruto
eu? Miai
trimiso
pentru ca ai vrut... nu mai
vrei... nu mio
mai trimite... Si din cauza asta nu mia
mai vorbit o
jumatate de an. A... altfel, ca si Stefan cel Mare, "de felul lui era iute la
mnie", dupa cum ne spune Ureche.
Afara de ai mei (care au zmbit numai), ceilalti au rs zgomotos,
amuzati de acest "joc" spiritual, care mi sa
parut stupid.
Masa era surprinzator de bogata, totusi toti mncau putin, de teama sa
nu faca proasta impresie unchiului.
Ei,
Stefane, daca tatatau
ar fi fost ceva mai strngator, daca nar
fi
risipit att... var
fi lasat si voua sa traiti altfel dect traiti (va sa zica,
desi avea aerul ca ignoreaza, stia ca traim n dificultate, cnd parea ca

pluteste pe deasupra). Dealtfel, i semeni leit. Acum vad ca teai

nsurat
si tu tot din dragoste.
Unchiule
draga iam
spus, fara sa mi pot tescui n mine
nemultumirea drept
sati
marturisesc, am cam nceput sa ma mpac cu
ideea ca tata na
agonisit avere, ca sa ne lase mostenire. Caci
mostenirile acestea nu sunt totdeauna fara primejdie. De cele mai multe
ori, parintele care lasa avere copiilor le transmite si calitatile prin care a
facut averea: un obraz mai gros, un stomac n stare sa digereze si oua
clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei, neaparat o
sira a spinarii flexibila ca nuiaua (daca nu cumva rahitismul nevestei
milionare na
nzestrato
cu cocoasa rigida ca o buturuga). Orice
mostenire e, sar
putea zice, un bloc.
Mai ales cu paranteza stiam eu, si stiau toti, la ce fac aluzie.
A fost o consternare. Uscat si negru, unchiul Tache a devenit parca si
mai uscat. Sa
nchis n el fara sa spuna o vorba. Singurul care era
vesel, desi eu pe el l tintisem, caci el era nsurat cu o slutenie si avea
un copil urt, era unchiul Nae. Ma si vedea dezmostenit, cel putin pe
mine, daca nu si pe toti ai mei. Chiar mama si surorile desi
fusese
vorba despre tata nu
se simteau parca asa de bine. n fata mea am
ntlnit nsa ochii umezi de emotie si admiratie ai nevestei mele si un
surs trimis ca o promisiune de sarut. Singuri noi riscam, cu voie buna,
o mostenire, si ea se dovedea astfel att de frumos dezinteresata, ca sa
aparam memoria unui om.
Deputatul a nceput sa faca exces de zel n dragoste, ca sai
arate
fratelui mai batrn ca se desolidarizeaza de o atitudine att de
obraznica si ca e si el de parere ca nu e nimic de facut din si pentru
baiatul lui Corneliu. Dar toate dragalaseniile au ramas de prisos.
Batrnul avar ramnea ncruntat. Dealtfel, sa
si sculat numaidect la
sfrsitul mesei si nea
dat mna sa io
sarutam, deopotriva de rece cu
toti nepotii. Celor batrni abia lea
ntins degetele uscate. Deputatul era
livid. Abia am ajuns n strada, ca nu aveam trasuri, si, izbucnind, sa

apropiat de mine parca gata sa ma ia de piept.

Bine,
domnule, cum poti sa faci una ca asta? Nemaipomenit... Auzi
dumneata, noi nu stim cum sal
mai tinem pe maniacul ala pe vrful
degetelor si poftim... dumneata i ntorci rnza pe dos.
Lam
privit scurt si fara echivoc.
Te
rog sa iei nota ca nam
de dat nici o explicatie.
Dar
nui
vorba numai de dumneata aici, domnule, nuti
dai seama?
Dumneata stii ca pe capul nebunului stau toata ziua fel de fel de
escroci... Ba ca sa lase averea scolii, ba spitalelor, ba dracu mai stiu eu
cui?... Nimic din omul reputat, spiritual, nu mai era n izbucnirea asta de
nenorocit... Daca ne dezmosteneste pe toti? Si se plngea ntinznd
bratele ca o invocare: Ce gafa, domnule, ce gafa!
Am luat bratul nevestimi
si mam
ntors spre el.
Te
rog sa iei nota ca mie mi place sa vorbesc oricnd despre frnghii.
Cu att mai rau pentru cei care au spnzurat n casa. n orice caz, o sa
mai stam de vorba numai dupa ce vei cauta n dictionar si vei pricepe ce
nteles are cuvntul gafa. Caci era evident dobitoc si nu cunostea
ntelesul cuvntului gafa, care presupune neaparat lipsa de intentie n a
nemultumi sau jigni pe cineva.
Era aproape de miezul noptii si cerul luminos, ca ntro
nalta noapte de
toamna senina. La coltul strazii Batiste, fara sa se sinchiseasca de
cineva, nevastamea
mia
dat, cu buze moi, sarutul fagaduit la masa. La
prelungit ca sa treaca n el buna parte din sufletul ei nduiosat de
admiratie.
Peste douazeci de zile unchiul Tache era dus la cimitir, cu pompa mare
si austera, de catre rudele ngrijorate toate. Deputatul era nsa mai
curnd vesel. Ma batea cordial pe umeri.
Nu
stiu, amice, daca sati
prezint sau nu multumiri n numele
rubedeniilor. Sa vedem mai nti testamentul. n orice caz esti epatant.
Si prezentnduma
unui mic grup de domni batrni, n negru, care
nsoteau la groapa pe prietenul cu care, desigur, nu se vazusera de

mult: Domnilor, la vrsta dumneavoastra nu va sfatuiesc sal

invitati la
masa. Nu da gres, garantat.
Unii au zmbit: Nae asta e incorijibil. Mie mi era sila sai
spun macar o
vorba.
Daca
testamentul e bun, trebuie sati
brevetezi neaparat sistemul.
Dar, nca o data, mie
teama ca nu cumva testamentul sa ne faca vreo
surpriza.
Testamentul continea ntradevar
o surpriza. Printrun
codicil, datat cu
ziua de 27 octombrie, mie mi se lasa o quotitate dubla dect oricaruia
dintre ceilalti mostenitori. Deputatul spiritual nu mai pricepea nimic, mai
ales ca era nca o alta masura care i se parea lui ca l nedreptateste
profund. Averea se mpartea, dupa o serie de legate deosebite, n trei
parti. Doua ne reveneau noua si una lui. ntre legatele deosebite, era si
cel cuvenit mie: o vila n mprejurimile Parisului, pe care unchiul o
locuise, pe cnd statea acolo, si pe care, n urma, o cumparase.
Binenteles ca n casa noastra a fost o jale retroactiva. Abia dupa ce sa
stiut continutul testamentului, mama si surorile au nceput sal
plnga,
asa cum se cuvenea, pe unchiul Tache: Nimeni nu la
cunoscut. A
strns pentru noi etc.
Totusi, nam
putut sami
iau ntreaga parte de mostenire cuvenita.
Unchiumeu
a descoperit, dupa cteva zile de meditatie, ca testamentul
a fost gresit interpretat.
Am avut o discutie ntartata, vie, dar a fost nenduplecat.
Asculta,
unchiule, de ce crezi dumneata ca testamentul a fost gresit
interpretat?
Citeste
si dumneata si vezi.
Ba,
tocmai ca vad... si mi se pare clar. Doua sunt aliniatele care ne
privesc... nu? Sa le citim...
Sa
le citim, sisi
trecea minile amndoua prin par, cu privirea ntralta
parte, greoi, cu obrajii mari, cazuti.
"

Dupa ce se vor extrage legatele deosebite, restul se va mparti n trei

parti. Doua se cuvin familiei fratelui meu Corneliu Gheorghidiu, iar una
familiei fratelui meu Nicolae Gheorghidiu. La rndul lor aceste parti se
vor mparti n mod legal, cea dinti cumnatei si copiilor ei, iar cealalta
lui Nicolae jumatate si copilului lui jumatate". Pna aici e clar, nu?
Clar,
de ce sa nu fie clar, dar ia cauta mai departe codicilul, si acum si
zgria, nervos si preocupat, podul palmei, cu coada tocului.
"
Las anume nepotului meu preferat, Stefan, casa mea, cu parcul si cu
biblioteca si tot ce cuprinde, din Bd. Daumesnil 119 bis, Paris, so
stapneasca si so
foloseasca n amintirea mea."
Ei?
Cum
ei, unchiule, cum ei? Las "anume..." vezi, "anume"? nepotului
meu favorit, deci "favorit".
Da...
Si cu ochii mari verzi, rataciti, nu privea pe nimeni. Dar toti l
urmareau nedumeriti.
Va
sa zica mi constituie legat deosebit.
A,
nu... Nu, nicidecum un legat deosebit... E o dorinta a dumitale sa
fie legat deosebit, dar nu e... Nam
ce sati
fac.
Cu capul mare, puhav, ras de mustati, cu ochii mpungiti si tulburi,
unchiumeu
batea aprig si ritmic cu degetelen
masa. Respira greoi,
ngnnduse:
Nu... nu... vad de unde ai scoso
dumneata.
Nu eram suparat, caci eram convins ca nu pricepe si de aceea staruie:
Domnule,
scrie aici: "las anume..."?
Scrie...
Si ncruntat, cu gura mare si buzele groase, mototolite de
mnie, batea mereu cu degetelen
birou, ca ntro
toba.
Scrie
aci "nepotului meu favorit, Stefan"?
Scrie
si asta...
Scrie
mai sus ca legatele deosebite se scad din total?

O
fi scriind, dar asta nui
legat deosebit. A mutat, ca o concluzie,
energic, tocul de pe masa.
Adevarui
ca toti erau tot asa de surprinsi de atitudinea unchiului ca si
mine.
Atunci
ce rost are, dupa dumneata, codicilul asta?
Era tot numai nervi si ncapatnare, deosebit pna la rasturnare de
filozoful blazat si amabil pe care l stia lumea. Sufletul i tremura ca o
floreta ntinsa de o mna ntartata si fricoasa.
Codicilul
spune numai ca n partea cuvenita dumitale sa intre casa din
Bd. Daumesnil. Nu ca ti se cuvine peste quotitate.
Am fost pur si simplu uimit. Dar mnios nu eram.
Cum,
unchiule, cnd acolo scrie "las anume", adica: las ndeosebi?
Tocmai
pentru ca scrie "anume...". Daca nar
fi scris "anume" atunci ai
fi avut dreptate, evident.
Mama, surorile, toti cei de fata erau surprinsi pna la nedumerire de
noua interpretare si cred ca toti, n sinea lor, au repetat: au dreptate cei
carel
cred fenomenal de destept pe Nae asta.
Pe ct de nelinistit era el (tremura aproape si nu stiu de ce, pentru ca n
momentul cnd vorbeam nu avea sa se decida nimic), pe att de calm
erau eu. Cred ca miam
aparat totdeauna foarte abil interesele, cu
multa vointa, dar niciodata cu pasiune si cu panica.
Ce
crezi dumneata ca la
ndemnat pe unchiul Tache sami
lase casa?
Ca
so
pastrezi n amintirea lui... Scrie acolo... nai
vazut si dumneata?
simi
arata, vag, copia testamentului.
Bun...
de acord... va sa zica nu mio
lasa, n voia mea, sa ma folosesc
de ea... aproape ca mi impune so
pastrez... Dar casa e aproape ct
jumatate din quotitatea celorlalti. Ce miar
ramne mie atunci? Ca sa o

pot valorifica asa cum vreau?

Nu
stiu si
privea nversunat n podea dar
se vede ca a tinut
"anume" si
apasa cuvntul ca
sa cada n lotul dumitale casa... pentru
ca erai favorit.
Am nceput sa rd.
Ciudat
mod de favorizare acesta de ami
njumatati partea cuvenita.
Nu
ma priveste. Eu atta stiu, ca fac proces.
E adevarat ca tocmai dorinta unchiului Tache de a preciza punnd
accent pe acest "anume" ducea la confuzie, ceea ce nu mi se parea
tocmai surprinzator, caci stiam ca adesea excesul de precizare duce la
confuzii e
asta una din ciudateniile logicii si,
dealtfel, cred ca, de
pilda, Kant intentionat recurge la prea mari precizari, carel
fac uneori
asa de greu de citit.
Deputatul era din ce n ce mai descompuns de ngrijorare si mnie. Se
plimba prin casa agitat, invocnd anapoda devotamentul, cinstea,
spiritul lui de sacrificiu. Era de o disperare penibila. l priveam linistit, ca
pe un obiect de studiu, netulburat de teama de a pierde mai bine de o
jumatate milion aur desi
mi dadeam seama ce nsemna asta n viata
mea. Semana n clipa asta cu filozoful sceptic si detasat de lucruri, cu
blazatul care nu lua n serios nici o catastrofa, nici o drama, pe care l
stiau cititorii gazetelor tot att de putin ct seamana cu portretul daruit
de o actrita admiratorilor ei fotografia instantanee facuta pentru
pasaport.
Peste cteva zile a si nceput actiunea juridica. Spre nedumerirea mea
ndurerata, mama si surorile mele au trecut de partea lui si au pornit
actiuni paralele.
Dar asta na
fost ultima surpriza a acestui testament. Nevastamea,
cu
ochii ei albastri si neprihaniti, a intervenit n discutie cu o pasiune si o
ndrjire de care nu o credeam n stare. Riposta indignata, ameninta, cu
un fel de maturitate care ma jignea oarecum.
Fata
draga, te rog nu mai interveni... lasama
pe mine sa ma descurc
singur.

Ma privea uimita, si decolorata.

Cum
asta? Dar nu vezi ca toti vor sa te nsele... Pentru ca esti prea
bun...
As fi vruto
mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare,
plapnda si avnd nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina att de
energic, interesata.
Nu
te nteleg deloc, dragul meu la sedintele de seminar, la
Universitate, discuti cu patima si te certi cu toata lumea, pentru ca
sustine ca niste celule, acolo, mor sau nu, iar aci, cnd discuti cu el, te
lasi att de moale.
Ma cuprindea o nesfrsita tristete vaznd ca nici femeia asta, pe care o
credeam aproape suflet din sufletul meu, nu ntelegea ca poti sa lupti
cu ndrjire si fara crutare pentru triumful unei idei, dar n acelasi timp
sati
fie sila sa te framnti pentru o suma, fie ea orict de mare, sa
lovesti aprig cu coatele.
Am stiut, mai trziu, ca aveam o reputatie de imensa rautate, dedusa
din ndrjirea si sarcasmul cu caremi
aparam parerile, din intoleranta
mea intelectuala, n sfrsit.
Toti, judecnd dupa ei nsisi, aveau aerul sa spuna: daca atunci cnd nare
vreun interes material e att de patimas, ce trebuie sa fie atunci
cnd i sunt interesele amenintate?
Am consultat doi dintre cei mai reputati membri ai baroului, care miau
spus ca dreptatea e de partea mea si ca voi cstiga negresit procesul.
ntre timp, ca sasi
justifice cel putin ei nsisi pornirea mpotriva mea, ai
mei, toti de acord cu unchiul, ma decretau lacom, egoist, lipsit de
caracter si povesteau mprejurari din viata mea care ar fi justificat
asemenea opinie. Neam
ntlnit cu prilejul parastasului si abia de am
schimbat cteva vorbe tot timpul. La iesirea din biserica leam
spus ca
accept propunerea lor. Diferenta, la drept vorbind foarte importanta
pentru mine, mpartita n cteva parti, era pentru ei fara prea multa
nsemnatate totusi, cnd leam
comunicat vestea, a fost o bucurie
lipsita de orice urma de bunsimt.
Mau
mbratisat cu toti, chiar unchiul,
miau
spus, parca plngnd de satisfactie, ca ntotdeauna mau
stiut
om de inima, ca e un gest pe care nul
vor uita. Inert, ca un manechin,

si dezgustat, ma lasam sarutat de buze fade, iar ei erau asa de plini de

bucuria lor, ca nici nu bagau de seama dezgustul meu. Cred ca erau
acum tot att de sinceri ca si atunci cnd ma calomniau. Un proverb e
de parere ca daca vrea sasi
nece cinele, taranul spune ca e turbat.
Mult mai exact ar fi adevarul acesta formulat nsa asa: Cnd taranul are
interes sasi
nece cinele, ncepe sa se convinga, din ce n ce mai mult,
ca e turbat. E gresit sa socoti ca la firile mediocre inteligenta ramne
deasupra intereselor. La origine (Bergson are nendoios dreptate)
inteligenta na
fost dect un mod practic, un instrument de adaptare la
mediu, un mijloc pentru apararea intereselor. La imensa majoritate a
oamenilor ea a ramas si azi acelasi lucru. Ei nu pricep dect ceea ce au
interes sa priceapa. Ceea ce le contrazice interesele le contrazice
fundamental si inteligenta. n afara de un numar infim de perversi daca
or fi existnd cu adevarat nimeni
nu poate face raul, daca
inteligenta lui nui
primeste asta. Numai ca aceasta inteligenta e un
consilier extrem de servil la cei neevoluati si, asemeni curtenilor lasi,
justifica orice. Lupul crede sincer ca mielul i tulbura apa, si despotul,
care ucide mii de oameni, o face pentru ca e crncen convins ca
altminteri va fi ucis el.
Iata ce gndeam cnd cei din jurul meu nu mai conteneau cu laudele.
Deputatul nea
invitat pe toti la o masa mare, de mpacare. Nevastamea,
care din cauza discutiilor devenise odioasa tuturor celorlalti, acum,
cnd a aflat de hotarrea mea, era nemngiata sii
ura pe toti. Desi
mi dadeam seama ca face asta n buna parte din dragoste pentru mine,
totusi as fi vruto
altfel. Abia a primit invitatia la masa.
A fost o mare si penibila sarbatoare de familie. Flori pe masa, mici
daruri, surprize pentru fiecare sub tacmuri o pereche de butoni, banali
pentru mine, o bratara meschina pentru nevastamea,
daruri care nu
miau
facut nici o placere, caci nu erau dovada nici unui sentiment.
Erau doar o introducere prost acoperita.
Deputatul a fost ntro
verva care a strnit hohote de rs. Desi nu
facuse dect o vaga Facultate de drept, avea o avere frumusica, parte
luata ca zestre, ca, de pilda, casa si o vie la Buzau, parte datorita
politicii, caci era n vreo cteva consilii de administratie. Avea reputatia
ca e un spirit al realitatilor, ca nu lupta cu morile de vnt. Afara era un
viscol care troienise strazile, oprise circulatia tramvaielor si zgltia
ferestrele. nauntru era cald, era lumina multa, sampanie, iar senzatia

de bucurie pentru toti se gasea sporita de placerea de a fi ntrun

interior att de agreabil si negresit ospitalier.
Dupa masa, prietenosul meu unchi nea
luat, pe mine si pe cumnatumeu,
cu el n birou, a cerut cafele si lichioruri.
Ia
mai veniti ncoace si
se lasa intentionat greu n fotoliul de piele ca
acolo a nceput sa miroasa a chiloti nadusiti de dama. Miera
penibil,
dar asta era un "spirit" n genul lui, care facea furori prin lumea politica
si mai ales n saloanele bucurestene.
Si aprinzndusi
tigara groasa de foi:
Asculta,
ce aveti de gnd sa faceti voi cu banii pe care iati
mostenit?
Cumnatumeu
la
privit surprins de acest atac bruscat:
Nu
stiu, sa vedem...
Datii
ncoa sa vii
tin eu.
Miera
o sila imensa, caci stiam ca sub aparenta teatrala de francheta
se ascund intentii precise.
Si vaznd ca noi sorbim lichior din paharele, fara sa dam urmare
chestiunii, se decise sa treaca la detalii.
Am
o fabrica de metalurgie...
Unchiule,
eu ma gndeam...
Ce
te gndeai? Las' ca team
vazut eu. Nai
spirit practic... Ai sati
pierzi averea (cel putin sa ramna n familie, avea aerul sa spuna). Cu
filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ala al dumitale si cu
Schopenhauer nu faci n afaceri nici o brnza. Eu sunt mai destept ca ei,
cnd e vorba de parale.
Cumnatumeu
rdea amuzat. Iam
privit umerii largi.
Unchiule,
eu ma gndeam sa nu ma ncurc n afaceri. Cred ca averea
pe care o am mi ajunge sa traiesc modest.

Vorbesti
prostii sii
sticleau ochii mari verzi nimeni
nare
de ajuns,
niciodata! Ce stii tu? Cum crezi ca se tine o femeie ca nevastata?
Cu
ciorapi de sfoara, cum ai tinuto
pna acum?
Aceasta integrare a nevestei mele n seria celorlalte femei miera
de
nendurat. Stiam ca pentru ea nau
absolut nici o importanta asemenea
fleacuri, ca datorita frumusetii ei ar fi putut avea o viata orict de
luxoasa si ca a preferat totusi viata alaturi de mine. O vedeam facnd
sacrificii pentru mine, nu parasinduma
pentru o pereche de ciorapi.
Dar cum ntelegea ca tot ezitam, a schimbat tonul.
Si,
pe urma, mai e o chestiune... Ca sa va arat ca tot eu ma gndesc
mai mult la interesele voastre, si ntorcnduse
catre servitoare, pe care
o sunase, o ntreba neaos de tot, asa n prelungire, daca e cafea ce ia
dat sa bea sau alt lichid, greu de numit n scris. Mam
gndit la voi. Nu
se stie cnd intram n razboi...
E
vorba sa intram ntradevar?
ntreba nelinistit cumnatumeu,
caci
stia ca partidul lui unchiumeu
e pentru ramnerea n neutralitate.
Ma
rog nu se stie, poate ca azi, poate ca mine... poate ca nu intram
deloc... Trebuie sa va asigurati n orice caz. Deocamdata, unul dintre voi
ar fi mobilizat pe loc, ca director al ntreprinderii. Ce taceti asa? A?
Domnule filozof, ai aerul ca nai
vrea sa fii mobilizat pe loc, ca sa scapi
de razboi?
Nu vream sa se declare razboiul, dar nici o secunda nas
fi conceput
posibilitatea de a fi mobilizat pe loc.
Nu
tin sa fiu chiar asa departe de front.
Sa
ridicat, enervat, cu gura coclita de dispret sincer:
Asculta,
draga, miemi

vinzi castraveti deastia

ct dovlecii...? H? Ai
vrea sa mergi la razboi, ai? Spuneio
lui Kant ala al dumitale, ca poate
o crede. Eu, nu. Si a plecat indignat n sufragerie.
Am vorbit apoi cu cumnatumeu
despre trenurile nzapezite, despre
luptele din Apus etc., dar gndul mi era paralel.
Eu cu nevastamea
am fi vrut sa plecam din tara, si sa ne stabilim fie la
Paris, fie la Berlin, pe care l preferam din cauza preocuparilor mele n
filozofie. Din pricina razboiului care,
dealtfel, adusese napoi n tara
chiar pe cntaretii, artistii, studentii, absolventii, bonvivantii rataciti pe
aiurea, unii plecati nca de pe acum zececincisprezece
ani nu
mai
putea fi vorba de strainatate. Schimbare a fost, pot spune, deci, numai
n faptul ca nchiriasem un apartament foarte ncapator si destul de
curat, prin cartierul strazii Teilor, pe care desi
mi aveam imobilizata
jumatate din avere la Paris l
mobilasem multumitor. Un dormitor
mare, cu odaia de baie n majolica, un salonas mic pentru ea, un birou
pentru mine neau
oferit un prilej de preocupari timp de douatrei
saptamni. Era pentru mine o bucurie nespusa so
vad n fiecare zi
uimita de schimbarea cea noua, contemplndusi
"sufrageria ei" ca un
copil blond si pasionat.
Peste vreo saptamna iam
spus, asa n treacat (si ca de o enormitate),
despre propunerea unchiului deputat. Spre mirarea mea, n loc sa rda,
a devenit serioasa. Pe deasupra, ideea de afaceri o interesa. Am primit
propunerea unchiului.
Cum nsa si eu aveam toata ncrederea n puterea mea, ca un om care
pleaca la drum stiut periculos pentru ca se simte n stare sa se apere, naveam
prea multa grija. Mai mult ma nemultumea pasiunea cu care
nevastamea
discuta afacerile si atentia matura cu care cntarea totul.
Evident ca era n aceasta putere ceva din pasiunea care o facuse sa
asculte un curs ntreg de calcul diferential, tot pentru mine nu e mai
putin adevarat nsa ca n acest interes al tinerei mele neveste pentru
afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaica
vag domesticita, n care se desteapta pornirea atavica, atunci cnd,
culcata cu capul pe pieptul dresorului sii
linge mna, dnd de snge, l

sfsie pe imprudent, tot asa aveam impresia ca ntmplarea cu

mostenirea trezise n femeia mea porniri care dormitau latent, din
stramosi, n ea.
Altfel, viata noastra, cum am spus, nu se schimbase dect foarte putin
ca deprinderi.
Cnd catre ora unu, auzea trasura oprinduse
la poarta, ea sarea n sus
de pe covor, unde croia, tolanita alaturi de croitoreasa cu ziua (tot
aceea pe care o avea si la matusa ei), alerga n rochia usoara n casa,
carei
descoperea umarul cu rotunjimi de mar alb, si striga, batnd din
palme copilaroasa, lundumi
pachetele:
Numi
spune, lasama:
compot de California, heringi cu vin... mreana
afumata, iar ai luat cointreau? si schweizer? e a treia zi cnd iei mereu
de prisos... Ei, dar pt de foie gras? Cu ochii vii de catelus ntrebator:
Si pt de foie gras?
Nu
e acolo? faceam eu cu o mirare ipocrita. Sa stii ca lam
uitat n
trasura.
Suna... striga...
Anico...
Anico... alearga dupa trasura... ca a uitat domnu un pachet.
Draga
mea, cum sa mai prinda acum trasura? ca a plecat... i stiu nsa
numarul.
Ei,
nu, ca esti revoltator... Si ct tiam
spus sa ai grija de pt de foie
gras (asta era adevarat).
Pe urma si arunca ochii distrati pe celalalt pachet...
Ceai
mai luat? si silabisea cu greu. Ernst Mach... Erkenntnniss und
Irrtum... Jerusalem... Lehrbuch der Psychologie. Tia
executat Alcalay
comanda? serios?... Si ea, care nu le citea, era ncntata pentru ca stia
ca le astept nerabdator.
Asa o doream, razvratind, fermecator lacoma, pachetele de la bacanie si
n acelasi timp privind cu sfiala pachetul de carti, pe care ea nu le citea,
dar stia cel putin ca pretuiau mult, ba chiar le frecventa si se interesa
de ele, cu politetea cu care saluti si ntrebi de sanatate pe domnul
important pe carel
respecti, dar n a carui companie te plictisesti.
Acum
iatile

pe toate si fugi n birou, la tine pe divan... Citeste pna

la ora doua si jumatate n liniste... ca abia atunci mncam.
Credeam ca nam
auzit bine si ntrebam speriat:
La
doua, fata draga?
La
doua jumatate... doua si jumatate... Azi e ziua lui Gore si iam
invitat pe toti la masa. Dupa prnz nu are nimeni curs. Pna iese de la
minister... pna se barbiereste si se tunde... ca iam
spus ca nul
primesc la masa nebarbierit si netuns... Lam
mai prevenit ca daca vine
si azi nespalat... l bag n baie cu sila... Sa vezi ca tin focul aprins.
Draga,
dar la doua si jumatate? Sunt mort de foame.
Da?
Apuca de aici cu dintii! simi
ntinde manusa de piele pe care o
aruncasem pe masa.
Cum
o sa musc din manusa?
Ei,
atunci nu esti chiar asa de periculos. A... ca era sa uit... Iam
luat
lui Gore un portofel... stai sa til
arat, si cnd vedea ca admir
monograma aurita din colt, rdea iluminata de placere. Nui
asa cai
frumos? Stii, pierdea hrtiile si banii prin toate buzunarele si spunea ca
daca are bani nare
portofel, iar daca si cumpara portofel... nu mai are
ce pune n el. Hai, fugi n birou.
Peste o jumatate de ora venea lnga capatiul divanului, linistita si
grava ca un procuror preocupat.
Cei
asta?
Ce
sa fie? un pachet... a, da... pachetul cu pt de foie gras.
Ziceai
ca lai
uitat n trasura?
Se
vede ca lam
uitat n antreu, cnd mam
dezbracat.
Asa,
va sa zica glumesti pe socoteala mea? si si nsfaca mnutele n

parul meu.
O prindeam de brat ca sa nu traga prea tare, se zbuciuma sa scape si
cnd luneca jos pe covor, rochia ridicata n cadere lasa sa se vada cele
doua coapse albe tari, care ma nfiorau ntre paralelele jartierelor de
matase. Nu se lasa cu una cu doua si lupta rencepea, caci punea
uneori n acest chef de pedeapsa o nversunare de pantera tnara care
se joaca.
Asta nea
fost viata n iarna aceea. Eram mereu cu vechii prieteni, care,
saracii, erau deliciosi de ndrazneala si sfiala n acelasi timp, toata lumea
tinnd sami
placa mai ales mie, caci altfel nevastamea,
la cea mai
mica mutra a mea, dizgratia numaidect pe oricine. Mergeam la teatru
numai la piesele jucate mult, despre care auzeam ca sunt bune (nu la
toate premierele, cum faceam mai trziu, cnd am devenit mondeni).
Cred ca un fel de pudoare burgheza si vag intelectuala ne facea sa
traim mbelsugat dar modest. Caci sentimentul carel
mpiedica pe
capitanul Dimiu sa puie chipiu modern frantuzesc e mai mult general.
Nu toti tinerii au curajul sa puie monoclu sau sasi
rada mustatile, de
pilda. Lie
teama de ridicolul primului moment, cum, de altfel, eu
nsumi, desi mi se spunea ca ma prinde mult palaria tare, si uneori
demonul vulgar din mine ma ispitea, nas
fi avut curajul so
pun pe
strada. E un flagrant delict de futilitate si bluff. Te gndesti totdeauna la
cei ce nu teau
vazut asa, si te ntrebi ceor
sa zica de schimbare, n loc
sa tii socoteala ca sunt mai multi cei ce nu te vor sti dect sub noua
nfatisare.
ncepusem sa caut ca din scrisori si din amintirile altora sami
reconstitui ntrebatoarea fiinta sufleteasca a omului care influentase,
prin incomparabila lui danie, ntreg destinul vietii mele. ntre
nedumerirea dispretuitoare pe care mio
inspirase felul lui de a trai si
sentimentul imens de recunostinta si de emotionata dragoste pe care il
purtam acum, era un gol pe care nu numai sentimentalismul, dar si
logica voiau sal
umple. Ma gndeam daca si eu vreodata voi putea
schimba destinul unui om simi
rasareau dinainte ochii albastri si
obrazul oval al nevestei mele, nflorit ntrun
surs. "Destinul tau, fata
draga, e si va fi schimbat prin mine", mi spuneam singur, ramnnd

ndelung cu privirea fixa.

Att de mare era reputatia de om de afaceri si de spirit practic a
unchiului nostru, nct, cu toate ca toti l stiau periculos, sa
hotart sa
se adune suma de un milion jumatate, doua la nevoie, n familie, ca sa
concuram la licitatia fabricii de metalurgie. Era proprietatea unui supus
francez, mobilizat cnd venise rndul contingentului lui, care trebuia sa
lichideze urgent, caci avea si plati de facut si nici navea
ncredere n
administrator. nconjurata cu teren mare, n apropierea unei gari, cu
linie de garaj pna n usa atelierelor, putea fi evaluata la vreo trei
milioane. Poate mai mult. Unchiul meu era sigur ca o va lua cu un
milion si jumatate: "Am eu socotelile mele".
Socotelile lui au iesit nsa prost, caci sa
ivit un concurent extrem de
periculos n persoana unuia Tanase Vasilescu Lumnararu, fost poate
ntradevar
negustor de lumnari si care ajunsese la fabrica de arama
pe calea fabricilor de clopote. Stiau unul de altul ca vor fi concurenti si
sa
ncins ntre ei o lupta nversunata.
Deputatul la
chemat pe Lumnararu acasa.
Asculta,
ma Lumnararule, ma, nu gasesti ca esti cam nespalat pe
picioare, ca sami
tulburi mie apa?
Coane
Nae, astai
negustorie. Esti negustor... sunt negustor. Ce pot
eu sa fac daca astai
negustoria? raspundea, mascat de ochelari negri,
Lumnararu.
Unchiumeu
era, atunci cnd interesele i erau amenintate, aprig, fara
crutare, mobilizat cu toate fortele sufletesti, ca o fiara atacata. Stia ca
reputatia lui de gura rea intimideaza, si abuza de asta, ca de acele
animale care secreteaza mirosuri scrboase ca sa se apere. Pe urma a
trecut la amenintari directe.
Ai
sati
musti minile, Lumnararule, ai sa te dai cu capul de toti
peretii.
Am
mai vazut eu multe, coane Nae.
Am
sa te pun sa fluieri frantuzeste, baiete, si sa saruti mna feciorului
din casa.

Lumnararu a oferit doua milioane cinci sute de mii, si unchiumeu,

cu
toate ca si dadea seama acum ca uzina face mai mult de patru
milioane, sa
oprit. Sa
cam rs la Camera de acest duel si sau
facut,
de data asta, spirite pe socoteala lui. Lumnararu ia
trimis la club o
carte de vizita n care, protector, la
asigurat de bunavointa lui oricnd
n viitor.
Dar peste douazeci si opt de zile, sase invitati la masa ai deputatului au
asistat la o scena impresionanta n felul ei, amintind de ntmplarile de
acum o suta si mai bine de ani, pe aici prin porturile de la gurile Dunarii.
Lumnararu, plngnd, fara rusine de el nsusi, implora pe Nae
Gheorghidiu sa nul
nenoroceasca, promitea, jura, amintea de copiii lui
etc., etc.
Ieftin bonom, "filozof" de rnd si lasator, Lumnararu, dupa ce
depusese un milion si jumatate de lei, urma ca pna la ultima zi a
termenului legal de o luna sa depuna restul. Deputatul, care pndea, i
face smbata poprire la banca pentru o suta de mii de lei, depunnd
garantia de cincizeci de mii de lei. Prin urmare, depozitul Lumnararului
era n ntregime lovit de indisponibilitate. Nu mai avea timp sa
consemne suta de mii de lei, licitatia era anulata, un milion si jumatate,
varsat deja, pierdut, caci nu mai avea drept sa se prezinte la noua
licitatie.
Din partea unchiului era o infamie, careia el vrea sai
dea aer de farsa,
cum facea de obicei. Nefericitul concurent a fost pus sa serveasca cu
sort alb, n locul feciorului, niste gustari celor invitati, si pe urma a
semnat un contract de asociatie cu Nae Gheorghidiu.
n cercurile parlamentare sa
facut haz ndestul de aceasta ntmplare si
multi dintre cei care mai rezistau au cazut acum de acord ca ntradevar
Nae Gheorghidiu e unul dintre cei mai destepti si mai periculosi oameni
din tara romneasca. Mai ales ca n acelasi timp mai daduse, la o masa
de la bufetul Camerei, un raspuns, pe care toti l gaseau extrem de
spiritual. Invita, n gluma, pe un deputat opozant sa se nscrie n
partidul liberal, ca sasi
asigure viitorul politic.
Fugi
deaici...
Ces
nebun?... Sa duc oala de noapte a lui Ionel
Bratianu? Caci spiritul de disciplina n partidul liberal a fost totdeauna
proverbial.

Nae Gheorghidiu la
privit lung, uimit, si pe urma, cu un joc de scena de
batrn actor de provincie:
Sa
duci oala de noapte a lui Bratianu? sil
masura mereu dispretuitor,
din cap pna n picioare. Pe urma, cu mndrie: Ma, oala de noapte a lui
Bratianu o duce conu Alecu (important membru al partidului), eu o duc
pea
lui conu Alecu si tu, daca vii n partid, o so
duci pea
mea. Si n
hohotele de rs ale tuturor: Cum crezi tu?... Astai
partid serios, cu
ierarhie, ma, nu gluma.
Era "nca una dea
lui Nae Gheorghidiu"...
Cnd am luat fabrica n primire, sa
hotart ca Lumnararu sa fie
directorul ei tehnic (ntelegi, mi spunea unchiumeu,
am dat o dubla
lovitura: avem si fabrica si un specialist), ajutat de cumnatumeu,
iar
mie mi sa
dat, mai mult de forma, conducerea biroului comercial. La
nceput, Tanase Vasilescu Lumnararu mia
facut o buna impresie. Cu
vesnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit dupa el, inspectnd
necontenit, controlnd, angajnd si concediind, mi se parea un adevarat
noroc si pentru fabrica. Mai ales grija meticuloasa cu care controla pe
contabil, rabdarea cu care examina coloanele de cifre, cu niste ochelari
de sapte dioptrii, pastrati n birou, ca la el purta altii. n toate
buzunarele avea, dealtfel, ochelari. Mai trziu am aflat nsa ca e un prea
pasionat jucator de curse. Era cunoscut de toata lumea n incinta
tribunei si jucatorii asteptau sa vada ce joaca el, ca sa se orienteze.
Dealtfel, foarte bogat, n primavara a cumparat si un grajd de cai de
curse.
Pe la sfrsitul lui februarie, unchiumeu
a nceput sa organizeze un fel
de banchete la el acasa, invitnd colegi parlamentari, oameni de banca
si demnitari influenti.
Fireste, pentru prosperitatea ntreprinderii, femeile mai tinere si mai
frumoase din familie erau savant distribuite, ca sa fie alaturi de cei a
caror bunavointa trebuia sa fie captata. Familiaritatile erau ngaduite cu
indulgenta si se numeau atentie, amabilitate, deputatul nsusi le
ncuraja, crend, prin limbajul lui neocolit, atmosfera necesara.
Binenteles ca nevastamea
era momeala cea mai pretioasa. Eu

credeam ca nnebunesc privind spectacolul.

La a treia masa nam
mai putut rabda. Trecuseram din salon n
sufragerie si chiar n aceasta trecere el o adusese pe nevastamea,
tinndui
umerii parinteste cu amndoua minile, atingndui,
fara sa
vrea parca, snii, iar totul avea aerul sa spuna batrnului secretar
general, lnga care trebuia sa stea ea, ca si el siar
putea permite
aceeasi familiaritate. Nevastamea,
pasionata mereu dupa afaceri,
platonic macar, ca un chibit fara parale la bacara, nu avea aerul sa
observe aceste manejuri, sau nu le da importanta, jucnd, cu o
bunavointa care ma plictisea, jocul lui unchiumeu.
Catre sfrsitul mesei, convivii devenisera bine dispusi, faceau glume, se
ciocneau pahare, cu urari anapoda. Secretarul general sia
ntins mai
nti amndoua bratele pe spatarul scaunului lui, a spus glume la
urechea nevestei mele, ia
pus apoi mna pe brat si a sfrsit prin a
mbratisa, deocamdata, spatarul scaunului ei. Unchiumeu
parea
ncntat de cum merg lucrurile. Din recunostinta pe jumatate, dar si din
dorinta de a o pune si mai mult n valoare, o batea usor pe obraz ca pe
un copil si ea surdea cu dragalasenie, caci, drept marturisind, nui
mai
era deloc antipatic acest unchi. El nsa, n clipa asta, a ntlnit privirea
mea ca o plpire fixata si sa
zapacit, fara sa se observe nsa, caci era
lume prea multa la masa, iar atmosfera, ncarcata de larma, flori si
senzualitate. Pna la sfrsitul mesei au fost ntre noi schimburi de priviri
ca o lupta muta. Era vadit tulburat cnd a venit la mine, n birou, si ma
ntrebat cu plictisit dezgust:
Ce
erau mutrele alea, domnule? Ei, dracia dracului, ce te strmbai
asa? Mai au si altii neveste. Ce, era sa tio
rastoarne acolo pe masa? Ca
de obicei, el spusese cuvntul nerusinat. Am crezut cal
voi lovi, nsa
respectul familial, de cnd, mic, i sarutam mna, a biruit. Dar la alte
mese, eu si nevastamea
nam
mai venit. Stiu ca lucrurile acestea nu
sunt pentru altii vinovate. De cele mai multe ori femeile stiu bine, din
prima clipa, ca nu vor da din ele nimic mai mult dect sursul, atingerea
de mna, o vaga pipaire pe sub masa. Mie procedeul mi se pare mai
dezgustator nsa chiar dect prostituarea completa. Caci adauga jocului

murdar si trisajul, tragerea pe sfoara, ca sa folosesc cuvntul vulgar

cerut aici si nca nici pe cel mai vulgar. Mie
penibil sa obtin cel mai
nensemnat sprijin datorita nevestei mele, si chiar cnd, de pilda, din
cauza ei, nu mi se face si mie dect loc n compartimentul de tren plin,
si tot parca iau o doctorie.
Cred ca ea nu dadea nici o nsemnatate jocurilor deputatului, caci, dupa
ce se terminau discutiile de afaceri, era cea dinti care, plictisita, mi
facea semne sa plecam acasa, dornica sa se tolaneasca goala pe
cuvertura si chiar jos pe covor, ca o mare pisica.
Afacerea cu uzina a fost nsa dezastruoasa. n primul rnd, odata cu
proprietarul, care era ntradevar
foarte priceput, plecase si unul dintre
ingineri, supus francez si el, fara care totul functiona anapoda. Toata
energia lui Lumnararu, toata staruinta apriga si
cnd era vorba de
interesele lui era fara pereche de aprig a
lui unchiumeu,
nau
dus la
nimic. Prea marea severitate a lui Lumnararu a facut sa plece si unul
dintre contramaistri, poate cel mai bun, care a declarat ca nici un ceas
nu mai sta sub conducerea "unui astfel de dobitoc, care nu se pricepe la
nimic", si a iesit trntind usile. Pe urma nu sa
mai gasit materie prima,
caci ncepuse so
adune Ministerul de Razboi. A trebuit sa se faca o
comanda de vreun milion de lei n Germania. Nae Gheorghidiu a facut
nca o data dovada ca e destept. Uzina saxona nu vindea dect predat
n gara ei, si toate staruintele reprezentantului bucurestean au fost de
prisos. Sa
hotart ca n momentul cnd cumnatumeu
va da, mpreuna
cu directia comerciala a uzinei, o telegrama ca vapoarele ncarcate au
pornit, fabrica noastra sa semneze un cec reprezentantului la Bucuresti.
A fost singura concesie facuta.
Cnd sa
primit telegrama nsa, Nae Gheorghidiu era la Camera si a
rugat la telefon pe reprezentantul carei
vorbea sa treaca a doua zi pe
la birou.
O
zi nui
nimic, nui
asa, domnule Ziegler?
Vai
de mine, domnule deputat. Se poate?...
A doua zi a venit la birou, la ora anuntata, dar lipsea Lumnararu si eu

nu aveam procura sa iscalesc alaturi de el.

Domnul Ziegler a nceput sasi
stearga nervos ochelarii, a ntrebat unde
poate fi domnul codirector...
Unde
sa fie? Dupa femei... nuti
nchipui ce porc batrn e Lumnararu
asta... ma rog, daca a fost n tinerete trcovnic?
Domnul Ziegler zmbeste, la al doilea spirit al domnului Nae rde...
Acesta a cstigat partida.
Ei,
ai vazut, domnule, ca te enervasesi degeaba? Cnd ti spuneam
eu... ca nu e nimic. O zi, doua, de ntrziere...
Domnul Ziegler regreta ca a fost ieri putin cam nervos, cnd oamenii
sunt asa de cumsecade, se gndeste ca va mai face afaceri si se scuza
amabil.
Dar,
domnule deputat... nici un moment... vai de mine... stiti numai...
asai
comertul. Tocmai avem si noi plati de facut lui Siscovitz... am
primit ordinul centralei.
Lui
Siscovitz? chiar lui?
Da...
si stiti cum sunt ovreii? nu mai scapi de ei.
Pardon,
Siscovitz sustine ca e numai pe jumatate ovrei...
!?
Pai,
zice ca de vreme ce e casatorit cu o femeie botezata, el e numai
pe jumatate ovrei. Dupa ce toti rd, Nae Gheorghidiu i ofera tigari
nepuse n comert "Alexandra" si l ntreaba pe creditor, cu o voce
duioasa:
Ai
copii, domnule Ziegler?
Am,
domnule deputat, am doi baieti sio
fata, raspunde modest, dar
captusit cu mndrie, cel ntrebat.
Bravo,
sati
traiasca... Mari?
Fatai
la institut, la Viena, e n clasa sasea, dar face si pianul...
A,
i place muzica, bravo... Are talent?
Profesorul
Sauer spune ca va obtine mari succese daca se va ocupa de

aproape... Are simtul muzicalitatii...

Bravo...
Ce placut lucru e sa ai o fata care sa stie sa cnte la pian.
Vezi dumneata, domnule Ziegler, eu cred ca nimic nu nalta pe om mai
mult ca muzica. n vremurile astea materialiste, cnd omul se gndeste
numai la stomac, e un dar de la Dumnezeu... Dar, baieti ai?
Sunt,
aici la scoala evanghelica, unul ntra
treia, iar altul ntra
cincea.
Bucuros, domnul Ziegler, care ascultase cu ochii nduiosati si elogiul
muzicii, da o multime de detalii despre capacitatea sportiva si despre
talentele fiilor lui.
Trziu de tot revine la obiectul apropiat al vizitei si si exprima oarecare
temere cu privire la vama.
Ei,
cu vama... aranjam noi, spune asa, ntro
doara, Nae
Gheorghidiu...
Ati
fost la Ministerul de Finante? Ati aranjat?
Nu...
da facem si noi ca taranul din anecdota...
!?
Nu
stii cea
facut taranul din anecdota? l ntreaba vamesul, banuitor:
"Ceai
n sac?" "Pai, ce sa am? Nutret pentru iepuri..." "Nutret pentru
iepuri hai?" "Da, nutret pentru iepuri." "Ia dasfa sacul", iar cnd taranul
desface sacul, vamesul da de tutun. Se uita la el amenintator: "Hai?
nutret pentru iepuri e asta? Dasta
mannca iepurii?" Da taranul de
colo, ridicnd din umeri: "Treaba lor, eu asta le dau sa mannce..."
Si urmeaza nca alte ntrebari, alte anecdote.
Dar, dezastru: din vorba n vorba, a trecut timpul si casierul a plecat,
cecurile sunt nchise n casa lui speciala (domnul Ziegler e uimit, caci na
mai pomenit asta), dar domnii sunt att de binevoitori... Totusi
reprezentantul se simte dator sai
anunte ca va telegrafia la vama sa se
opreasca transportul.
Ziua urmatoare abia l poate prinde pe Nae Gheorghidiu la telefon,
acasa, n timpul prnzului. Deputatul e indignat pna la cutremurare.
Bine,
domnule, pentru numele lui Dumnezeu, nici sa mannc n liniste,
ca omul, nu ma lasi? mi sta pestelen
gt si dumneata vrei sati
vorbesc la telefon! Si ia

trntit aparatul n agatator.

A doua zi veni telegrama de la Berlin ca exportul aramei a fost interzis,
iar transporturile rechizitionate n drum. Suma de un milion era salvata.
Ca sa nu fi facut drumul la Berlin degeaba, cumnatumeu
a adus un
mare transport de mosoare.
Eram tot mai mult amenintati sa nchidem uzina, mai ales ca acum greul
cadea pe mine.
Baiatul deputatului era bolnav, avea o tuberculoza a intestinelor sau asa
ceva, iar din cauza asta tatal lui nu se dezlipea de lnga pat, dect ca
sa se duca la doctori si sai
implore sa vie la alte ore dect cele
hotarte, "ca e grav".
Lumnararu ncepea muncile la mosie, caci eram la nceputul lui martie,
si venea din ce n ce mai rar pe la uzina. n ultimul timp ncepuse sa
publice ntro
mare gazeta economica o serie de articole, despre valuta
si devize, care desigur i luau timp si mai mult. Facea profetii sumbre
despre viitoarea scadere a tuturor valutelor.
n felul lui nu era lipsit de culoare acest Lumnararu. Calca marunt, desi
era lat n spate, si avea mustata, lipitoare neagra pe buza groasa.
Pai
bine, domnule Vasilescu, daca profetia dumitale nu so
mplini?
Nu
so
mplini si pace. O sa ma omoare cineva? Totul e sa ai si tu o
parere acolo, ca daca se adevereste, pe urma toti striga: iata,
Lumnararu a avut dreptate. Daca nu se mplineste, toti uita... Cnd
nsa nai
nici o parere, nici nadejde sa fii socotit profet nu poti sa ai.
Daca iei bilet la loterie, nu e sigur ca ai sa cstigi... dar daca nu iei, e
sigur, negresit sigur, domnule Gheorghidiu, ca nu cstigi. Daia
mam
nscris ntrun
partid... Poate ca no
sa izbutesc nimic... Ce are a face?
Sa fii nscris acolo... nu se stie.
ntrun
fel, tipul ncepuse sami
fie simpatic. ntro
zi, nelinistit de
soarta ntreprinderii, ba chiar destul de amart, caci peste cteva zile
nchiderea fabricii era de nenlaturat, iam
spus privindul
n ochi:
Mi
se pare ca nam

facut nici o afacere cu fabrica, domnule

Lumnararu.
Si competintele meu, simplu:
Mi
se pare si mie.
Am tresarit ca ars, caci o confirmare a unui astfel de specialist mi se
parea definitiva.
Cum?
Chiar suntem amenintati cu lichidarea?
De,
eu stiu? Mi se pare ca neam
cam ncurcat... Asa sunt afacerile... a
iesit rau. Daca iesea bine... nu era bine?
Cum
asta: "daca iesea bine... nu era bine"?
Asa,
cum ti spun... ia ceteste dracia asta, ca nam
ochelarii la mine,
simi
ntinse o hrtie adusa de servitor.
Societatea
tramvaielor ne ntreba dacai
putem livra, n termen de
doua saptamni, o tona de nituri de arama si doua tone de srma. Si
am asteptat ntrebator. Ei, ce zici?
Cum:
ce zic? De unde sa stiu eu?
Am ramas trasnit... Dar asociatul meu era ntrunul
din acele goluri
sufletesti cnd, dupa o ncordare prea lunga, personalitatea e incapabila
de cel mai mic efort, simtea venind lichidarea, sau ce, nu mai stiu,
destul ca ma
privit lung, surznd, si pe urma, ghicind parca n ochii
mei o corectitudine fara margini, ca un cine n ochii stapnului, cnd
ntelege mai sigur de orice asigurare, gndul prietenos, sa
uitat lung la
mine si sia
scos ochelarii.
Domnule
Gheorghidiu, ti fac o marturisire, dar te rog sa nu o spui la
nimeni. Habar nam
de uzina, de durboren, de stosmasine, cum le mai
spune... n viata mea nam...
Eram uluit.
Cum,
n viata dumitale...? Ce vrei sa spui? Pai nai
avut o fabrica de
clopote? Cum tiai

cstigat averea?
A zmbit larg si obosit parca de digestie, jucnduse,
asa, cu tamponul
de pe masa.
Nam
avut nici o fabrica... Am avut o pravalie de obiecte bisericesti n
piata mare... Astai
tot ce am avut.
Mi se pare de necrezut.
Si
atunci, de ce ai luat uzina asta...?
De
ce sa no
iau? Nui
o afacere?
Dar
daca nu te pricepi?
Ei
astai,
daca nu ma pricep. Dar nam
avut si fabrica de sapun, nam
si acum tipografie, de tiparesc carti, nam
cumparat si cincizeci de
vagoane de peste sarat, la Galati? Parca la alea mam
priceput? Asas
afacerile... unele ies... altele nu ies. Dar bilet de loterie trebuie sa iei. Sia
pus, caci acum asta i devenise tic, iar, ochelarii negri. Ei, daca nu
pleca inginerul, nu proprietarul... asai
ca mergea?
Nu pot sami
adun mintile...
Dar
bine, domnule, daca nu te pricepi? Ma miram nca... stiam nsa ca
ntradevar,
ntre altele, e si, asa gros, directorul unui institut de
editura.
Sia
scos, cu un gest suspendat o clipa, ochelarii negri si, putin enervat:
Esti
un copil, nu te supara, domnule Gheorghidiu, ca tio
spun. Ce
nseamna aia, sa te pricepi? Cine poate sa prevada totul...? Cine putea
sa prevada ca Germania va opri arama, chiar cnd faceam noi
transportul? Daca mai ntrzia ordinul o zi, cinci milioane cstigam la
comanda noastra. Asa... Daca oprirea venea a doua zi, putea sa se
nchida de zece ori uzina, ca noi vindeam arama... Negustorul care face
socoteli si prevederi nui
negustor, caci nimeni nu poate prevedea totul.

Si daca nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la posta, nu socoti pasii,

mergi... Astai
ca la curse. Parca acolo cunosc caii? Ca nu le pot
pronunta uneori nici numele... Joc asa la ntmplare si cstig... pe cnd
cei care pretind ca se pricep, vorba vine, pierd.
Intra, cu sapca n mna, un contramaistru.
Domnule...
(si nu stia ce titlu sai
dea), sa
oprit frezmasina.
Lumnararu deveni grav si sever:
Cum
sa
oprit?
Nu
stiu ce are... trebuie sa...
Cum
sa
oprit, domnule...? Ce paziti acolo? Va pricepeti si voi ca niste
cizmari. Irimescu a vazuto?
Domnul
inginer e plecat n oras... nu stiu.
Bravo,
domnule, bine stam... va sa zica sa
oprit durboru si domnu
inginer se plimba n oras?
Nu
durboru, domnu... frezmasina.
A,
frezmasina si
ngnnduse
frezmasina,
bravo! O sa va dau pe
toti afara, ca nu sunteti buni de nimic. Va sa zica eu trebuie sa ma ocup
si de fleacurile astea... ca nam
altceva de facut? Sa amendezi oamenii
de la masina cu leafa peo
zi. Hai, pleaca. Si, bondoc, a luat un aer
napoleonian.
Domnule...
Hai,
fugi de aici, am terminat.
Si dupa ce a iesit contramaistrul, bonom:
Ai
vazut? Ma baga pe mine n chestii de astea? De unde vrei sa ma
pricep eu?
Eram uluit, ca n fata unui scamator rar.
Pai

atunci de ce ai amendat pe lucratori...?

Cum,
de ce? Ca sa aiba grija... las' ca amenda nu strica niciodata...
sunt mai cu grija. Sa se stie ca sunt stapn aici.
Mie
imposibil sami
pot reveni.
Dar
e nedrept, domnule Vasilescu, sa amendezi niste oameni care
poate nici nu sunt vinovati.
Domnule
Gheorghidiu, nu ma nvata dumneata pe mine. Romnul
trebuie sa creada totdeauna ca e vinovat... numai asa are grija. Lasa,
ca banii tot i ia napoi... le dau bacsisuri mari din cnd n cnd. Si
privinduma
cu un val de dragoste, fara ochelari: Domnule Gheorghidiu,
lasama...
ca stiu eu ce fac... n astea nici dracu nu se pricepe ca
mine...
Suna telefonul si el la
lasat nadins sal
ridic eu.
Pai
spuneai ca nu te pricepi? Alo... da... alo...
Surde, uimit, cu lipitoarea neagra deasupra gurii.
Cum
nu ma pricep? Nu ma pricep la masinile lor, acolo... nu stiu toate
dichisurile cum vin... dar cnd e vorba de clenciuri de astea n afaceri,
nu ma bate nici dracu... Dar uite, domnule, ca Ulguz (era secretarul lui)
nu mai vine.
La telefon era inginerul Irimescu, care telefona de la o banca din oras.
Lumnararu l chema la aparat.
Domnule
inginer, te rog nu te supara... dar dumneata stii ce se
ntmpla aici? Stii ca frezmasina sa
oprit? Ca stau lucratorii degeaba?...
Nununu.
Frezmasina... asta nu e fleac. Nui
asa... Ce vrei...? Eu sa ma
ocup de toate? Am si eu altele pe cap... Asa, te rog, vino imediat, si
agata aparatul, scoase o havana si, dupa ce ma nvalui din nou ntro
privire de dragoste, cu o emotie neasteptata, ca de homosexual, mi
mngie ncet mna: Iadevarat,
domnule Gheorghidiu, ca dumneata
stii att de multa carte? Eram profund nduiosat si nu stiam de ce... Era
parca un mister, care dadea o alta atitudine unei situatii care parea
simpla.
Abia trziu, poate peste un an, am aflat, n mprejurari pe care nam

locul sa le povestesc aci ca Tanase Vasilescu Lumnararu, om de

douazeci de ori milionar n aur, nu stia carte, nu stia dect sa
semneze... si ca boala de ochi era numai un truc, ca sa ascunda aceasta
infirmitate intelectuala. Atunci am nteles de ce e nelipsit de lnga el
secretarul, si de ce omul acesta se misca, n lumea afacerilor, att de
greu, jucnd comedia cu o abilitate aproape geniala, ca sa nsele
absolut pe toata lumea.
Acum ma multumeam numai sal
privesc, captiv al emotiei lui.
Oi
fi stiind eu carte... dar, uite, cami
pierd banii din cauza dumitale...
Ma gndesc sa ma retrag.
Mia
mngiat mna mai departe, cu ochi buni.
Nui
pierzi, domnule Gheorghidiu... nui
pierzi... De ce sa te retragi...?
La urma urmelor, daca nu merge afacerea asta... ncercam alta... mai
vedem noi... Nui
vorba, ca as vrea o altfel de afacere cu dumneata...
Sa stii ca daca vrei sa scrii vreo carte, sa mio
dai mie so
tiparesc...
Vreau sa tiparesc cartile dumitale.
Peste vreo doua zile tineam acasa la unchiumeu
un fel de consiliu, caci
oprirea transportului de arama din Germania ne ameninta sa nchidem
fabrica. Dar nu era chip sa vorbim cu Nae Gheorghidiu. Aproape zi si
noapte la capatiul baiatului, devenise el nsusi parca bolnav: palid, cu
obrajii grei si nervos, cu ochii tulburi.
Nicusor, fara snge, de parea numai o masca albita pe fata de perna
alba, clatina, din cnd n cnd, capul din cauza febrei si atunci parintele,
alaturi, tresarea tot:
Dragul
meu, spune ce ai... ce te doare? Mai iei putina limonada...?
Copilul, recunoscator, l privea lung, deznadajduit si buzele arse
ncercau sa murmure ceva, pe urma nu era dect clatinatul capului, cu
ochii sticlosi, feriti.
Nae Gheorghidiu era parca alt om... Nu numai ca nu mai facea nici un
spirit, dar era miscat cnd noi aratam interes bolnavului, asculta, cu
rasuflarea oprita, orice sfat absurd pe care il
dadeam, pe urma arata ca
a ncercat, sau ca, dupa doctor, e altceva.
n ultimul timp, mai ales, scriitorii au speculat adevarul ca nu exista
oameni "numai buni", sau "numai rai", ca doar n melodrama se
ntlnesc astfel de varietati extreme. Si sa
ajuns la o confuzie de

trasaturi morale, n care arbitrarul si ntmplarea joaca rolul esential. Un

asemenea scriitor ar fi fost nclinat sa vada n durerea deznadajduita a
lui Nae Gheorghidiu nuanta de bunatate si dovada de suflet. Nu era
dect exasperarea sentimentului parintesc pentru progenitura, lipsita de
orice semnificatie morala deosebita.
O explicatie, n ordinul specific psihologic, a acestei bunatati ar fi ca
oamenii ceilalti nu exista pentru noi dect n masura n care le
cunoastem dorintele, preferintele, nadejdile, actele si atitudinea n
decursul vietii. Cum, nsa, cei mai mediocri dintre parinti nu cunosc ca
indivizi n lume nu
au reprezentarea lor efectiva dect
pe copiii lor
(pe care iau
vazut crescnd), e probabil ca de aceea i iubesc numai pe
ei. Bunatatea adevarata cere neaparat inteligenta si imaginatie.
Sunt, dealtfel, gesturi si acte de pseudobunatate, care nu sunt dect
variatii periferice si nu ndreptatesc nici o concluzie. E chiar un soi de
bunatate care seamana la culoare cu cea adevarata, ca albina cu
viespea, dar sunt la fel de deosebite. Cnd taranimea unui sat oriental
iese, cu donite de apa si cu codri de pine, naintea unui convoi de
ocnasi, cei care vorbesc de frumusetea sufletului taranesc vad aici o
pilda incontestabila de bunatate si omenie. Mai mult chiar, e laudata si
ostilitatea pe care cei de la portile caselor o arata gardienilor "lipsiti de
inima", care pazesc pe ocnasi. Dar daca se ntmpla ca n aceeasi
noapte sa fie prins ntrun
grajd din sat vreun hot de cai, tot satul
tabara pe el sil
sfsie fara mila. Femeia asasinata, copilul zdrobit de
ocnasii dusi n convoi erau din alta lume, de departe, dar calul, vezi
bine, e din satul lor, al lor.
Alte specii, tot asa de false, sunt n general bunatatea celor amabili si
indulgenti, a imensei majoritati a oamenilor saraci, a chefliilor generosi,
a poetilor tristi, a romancierilor, duiosi, a cititorilor sentimentali. Mai ales
sentimentalismul e un indice scazut de tot, nu departe de perversiune
(daca aceasta o fi existnd) pe scara morala. n afara de constiinta,
totul e o bestialitate. Si sunt nenumarati oameni care, n bucuriile, n
tristetile, n sursurile, n pasiunile lor, n ideologia, n generozitatea, n
dragostea, n indulgenta lor, n gingasia lor, sunt numai bestiali.
Dupa ce am aruncat cteo
privire cu compatimire nspre patul
bolnavului, am iesit si lam
asteptat pe unchiumeu
n birou. A venit
numai dupa ce baiatul a atipit putin. Discutia a fost lunga si plina de
reprosuri jalnice din toate partile. Gheorghidiu parea nmuiat si absolut
cu totul altul dect cel obisnuit, chiar cnd discuta afaceri. Parca si aci
facea apel la compatimirea celorlalti. Nu parea sa existe solutie, cnd
Lumnararu arunca, asa ntro

doara, ca la Galati a vazut un depozit de

fierarie si aramarie veche.
Dragii
mei, nu sar
putea sa cumparam noi depozitul ala?... Ei, draga
Lumnararule... tu, Stefane, puiule, ce zici? La Galati, zici? Nu? Am
acolo un prieten avocat... Vasile Stanescu, str. Domneasca 26 bis...
Datii
o telegrama din partea mea sa se intereseze ce e cu depozitul...
Dar si eu cred ca e al statului. Daca raspunsul e afirmativ, Stefane, dute
mine la minister si obtine aprobarea lui. l luam la pretul zilei. n
trasura, Lumnararu e gnditor, ntreaba aproape absent de ce so
fi
strns lume n fata Cercului Militar si pe urma, uitnd de toate
ntmplarile parca, si de cnd servise tuica n sort de lacheu, murmura
nduiosat:
E
om de inima, domnule. Ai vazut ce prapadit era?
Nae Gheorghidiu era ntradevar
de nerecunoscut. Abia a doua zi, cnd
nea
venit raspunsul, a redevenit o clipa el cel de totdeauna. Mia
spus
sa ma duc imediat cu cererea la minister.
Am trecut prin vreo doua birouri de asteptare, pline de lume de tot
soiul... Batrni uscati, femei tinere, cucoane grase si mustacioase,
domni cu nfatisare respectabila asteptau, unii trntiti n fotolii, altii pe
scaune, destui n picioare. Unui domn, care mia
confirmat ca e seful de
cabinet, iam
spus ca vreau sa intru la ministru si ma
poftit politicos sa
astept. Ceva comun tot avea multimea asta pestrita. Un fel de asteptare
nervoasa, care provoaca ticuri, un fel de febra n privirea abatuta, care
te face sa te crezi n sala de asteptare a unui medic celebru de boli
nervoase. Cnd iesea cineva dinauntru, toti se ridicau n picioare, dar
seful de cabinet facea semn numai celui indicat. Un domn gras, cu cioc,
a stat nauntru, fara sa se sinchiseasca de cei de afara, peste o ora. n
timpul acesta, ceilalti duceau nervosi minile prin par, schimbau locul pe
scaun, unii ntrebau cte ceva pe seful de cabinet, citeau vreo harta sau
vreunul din numeroasele avizuri. Eram sigur ca atunci cnd domnul cel
gras si cu cioc va iesi, va fi linsat. Dupa ctva timp a venit unul nalt si
elegant, care, dupa ce sia
spus numele sefului si a explicat ca este
grabit, a fost introdus cel dinti. mi ziceam ca, orice sar
ntmpla,
niciodata nas
avea ineleganta sa trec peste atta lume care asteapta.

Si chiar am stat pna la doua dupaamiaza,

lasnd sa treaca multi noiveniti
si mistuinduma
de uimire ca exista, dincolo de usa, un om care
poate tolera spectacolul acestei asteptari. Mai trziu am aflat ca unii
ministri nadins aduna attia nenorociti n sala de asteptare, ca sa dea
impresia ca au resort important si ca au ajuns departe n viata. De
aceea ei amna, ca profesionistii care vor sa para ca au clienteala, ct
mai mult, lasa sa se ngramadeasca lumea, si nca de pe scara
automobilului, cnd sosesc, se ntreaba cu ngrijorare daca e plina sala
de asteptare. Cnd iam
spus lui unchiumeu
ca nam
putut intra, sa
crucit...
Cum,
domnule, ai stat doua ore acolo, asteptnd? Cum, nu iai
spus
sefului de cabinet cine esti? Astai
extraordinar. Ct e ceasul? Noua si
jumatate... Dute,
imediat la ministru acasa.
Acum,
la ministru acasa? Surdeam, creznd ca glumeste.
Dute
imediat! si fierbea de enervare.
Dar
cum asta, unchiule? O fi omul la masa... Se poate una ca asta?
Ce
masa, domnule? Lasama
cu masan
pace acum. Mie
copilul
bolnav, ca mas
duce eu... Stai sa telefonez.
A telefonat si ministrul ia
spus sa ma duc imediat acolo. Astepta lume
si la el acasa, dar o alta lume dect cea de la minister. Nu era nici o
graba. ntrun
hol si un salon cu lumina galbuie ca de candela, cu
mobila bogata, dar comuna, desi erau icicolo
portrete de familie si
fotografii, se discuta scazut politica, se spuneau anecdote. Erau, dupa
cte am nteles, parlamentari, ziaristi, lume de afaceri importanta. Se
vorbea si despre razboi, dar mai putin. Cnd mam
ntors cu aprobarea,
era unsprezece si jumatate.
Cum a vazut hrtia, Nae Gheorghidiu a examinat, pe gnduri,

semnatura, a fumat si a trntit nfundat, n scrumiera de alama, mucul

de tigara. Pe urma a cerut un numar la telefon. Nici nu putea macar sa
stea n fotoliul adnc de piele cafenie, ci telefona din picioare. Usile erau
cu oglinzi, mpartite n mici careuri, totul ncadrat n muchii aurite (casa
trebuie sa fi fost construita de vreun alt parvenit, dar aleasa apoi
anume de unchiumeu)
si astfel l priveam de doua ori: o data n
picioare, greoi, aprig, sigur de el si combativ, iar a doua oara rasfrnt,
farmitat de careurile oglinzilor din usa, ntro
multiplicitate de imagini
taiate, fara forma, lucioase si iuti. Nu putea obtine numarul si sa
ntors
spre mine autoritar, desi sacoul larg i atrna.
Te
duci imediat la Vasile Marinescu, secretarul general, sii
spui cal
rog sami
lucreze mine, neaparat, hrtia.
Dar
mine e duminica, unchiule, nu se lucreaza la minister.
Taci
din gura, ca stiu eu ce spun. Nu manvata
tu pe mine... Luni
trebuie sa avem, la 9 dimineata, hrtia gata...
Eu
nu vad cum... Si pe urma, acum? Aproape de miezul noptii?
Miezul
noptii? Acum se rezolva, baiete, afacerile serioase la noi... ziua
nu vin la minister, ca sa astepte acolo, dect nenorocitii care cer ctiva
poli ajutor, si strmba buzele groase a scuipat.
Si
pe urma, ce nseamna o zi ntrziere?
Nu
trebuie sa pierzi nici o zi. Daca mai afla si altii de depozit? Hei,
baiete, cum crezi tu ca se mannca o pine n tara romneasca?
Nu era ntia oara cnd l auzeam spunnd asta si nici nu era singurul
om care o spunea. Att de deseori am auzit exclamatia asta, nct am
impresia, falsa desigur, ca n tara mea pinea e supremul scop al oricui
si masuratoarea tuturor valorilor sufletesti. "Vreau sa mannc si eu o
pine" (si nimic altceva). "A mncat pine n casa mea." "Dai
si lui,
acolo, o pine." Idealul fiecaruia pare sa fie, cu exclusivitate, sa cstige
ct mai multe pini, izbnda n viata sio
apreciaza dupa numarul de
pini de care dispune. Iar maximum de altruism consta n satisfactia "de
a da si altuia sa mannce o pine de pe urma ta" (dar nu mai multa,
"ca se obrazniceste"). Tara a grului si a foamei cronice n trecut,
traieste si acum sub obsesia pinii, care eclipseaza oricare alte

preocupari ale constiintei, orice drame n zona superioara. Tragediile

sunt aci n gradul "luptei pentru existenta", caci viata, infinit mai usoara
ca n Apus pentru cei mediocri, ca si pentru canalii, e nenchipuit de
grea pentru oamenii de merit si pentru cei care vor sa ramna cinstiti,
dect oriunde, n lume. Dealtfel, am aflat, n alta mprejurare, un fapt
care mi confirma si mai mult aceasta falsa impresie: n loc sa raspunda
la o polemica stiintifica a unui coleg al sau, un savant localnic la
vestit
ca are "sal
faca sa se predea prin foame" si a manevrat asa nct a
izbutit.
Fireste ca viata ar fi atroce n asemenea societate. Din fericire,
compatriotii nostri, n masura n care toata observatia ar putea fi
adevarata, par sa fie, ca toti orientalii, de un vulgar si aprig senzualism.
Ceea ce nu se poate obtine pe cale sufleteasca si de constrngere a
constiintei, se obtine usor prin femei, care, daca stiu sa se refuze si sa
manevreze cu trandafirul rosu, nu cunosc refuzul. Situatii se fac si se
desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanta, ci o
deosebire fundamentala. Ceea ce un profesor universitar nu poate
obtine dupa umilitoare audiente, obtine o actrita ntro
convorbire
telefonica de un minut. Mai au acelasi succes cei influenti, care pot
practica dictonul: "Do ut des" exact: dami,
daca vrei sati
dau si eu.
Ca unchiumeu,
care, pierzndusi
ncrederea n mine, a ncercat iar la
telefon. De data aceasta a izbutit sa obtina numarul dorit.
Casa
domnului secretar general Vasile Marinescu? Da? Dadada,
aici
eu sunt... Puiule draga, uite ce te rog. Am obtinut pentru fabrica
noastra o aprobare de arama veche de la Galati... Multumesc...
multumesc... Dar uite ce te rog... esti dragut, bravo... uite, am nevoie
sa mi se lucreze chiar mine hrtiile... de... da, am nevoie de ele luni de
dimineata... Puiule draga, te rog foarte mult... Ceare
a face? Cheama
pe cineva... e un sef de birou Misoiu, sau nu stiu cum naiba i mai zice,
cheamal
pe el... n zece minute, hrtiile sunt gata... Ei, astai...
nui
nimic... i gasim noi adresa. Ceare
a face? i dai data de azi, ultima la
iesiri, si mio
iscalesti dumneata chiar mine... Sper sa nu ma refuzi. E,
hai, copacel... copacel... Am eu omul meu care face toate... dami
numai aprobarea dumitale... Bun... bravo... multumesc... Asa... sarutari

de mini doamnei... cnd veniti la noi la masa?

A asezat, nvingator, receptorul pe aparat. I sau
luminat ochii grosi, de
obicei de un verde congestionat, iar obrajii mari si cazuti erau acum
bine sprijiniti de gura, pe care lipsa mustatii o vadea si mai goala n
sursul ei de satisfactie.
A fost pentru mine un nou prilej de nedumerire si reflectiune. Mi sa
parut izbitor contrastul dintre ncrederea senina cu care acest om privea
destinele comunitatii (viitorul apropiat al tarii nui
da nici o umbra de
ngrijorare, indulgenta lui pentru greselile mpotriva statului era foarte
mare si nici o masura de prevedere nu i se parea necesara, desi era un
om politic si ar fi trebuit sa aiba simtul raspunderii), si faptul ca era, cu
toate acestea, continuu nelinistit de soarta afacerilor lui personale,
banuind pe oricine, nencreznduse
n abstractii si numarnd pe
degete, de doua ori de fiecare data, ngrijorat de orice posibilitate de
esec, gata, ca o fiara, sa reprime, fara crutare, orice amenintare ct de
vaga. Nu stiu daca am dreptate sa trag concluzia ca oamenii
problemelor mari sufletesti sunt tocmai dimpotriva: nelinistiti de calea
destinelor care li sau
ncredintat si fata de vinovatii mari, atunci cnd e
vorba de soarta colectivitatii fara indulgenta, dar optimisti, neglijenti si
iertatori, atunci cnd e vorba de interesele lor personale. Aceasta
constatare ar pune poate putina ordine n frica pe care o au scriitorii de
a nu vedea pe unii "prea n negru, iar pe altii prea n roz". Negresit,
oamenii sunt si buni si rai, dar e necesar sa se precizeze n ce
mprejurari. Trei nule puse naintea cifrei una sau dupa ea, nu nseamna
acelasi lucru.
Totusi a fost nevoie sa ma duc din nou la ministru. n salile de
asteptare cred ca era aceeasi lume din ajun. Seful de cabinet al
secretarului general a venit cu mine si a cerut sa fiu introdus ct de
repede. Aceste situatii exceptionale mi sunt cu adevarat insuportabile.
Aveam impresia ca mi sa
uscat pielea. Negresit, sunt nemasurat de
orgolios, dar, hotart, asta ca personalitate sufleteasca numai: ca
personalitate sociala ma simt ntro
situatie falsa si nesigura cnd ma
saluta prea respectuos chiar un servitor. Parca merg n calcie. mping
nelinistea asta att de departe, se vede, nsa, nct as putea sa ma
plng de cele mai multe ori, si pe drept cuvnt, de exagerata
familiaritate si lipsa de stima sociala care mi se arata.
Din punctul lui de vedere, Nae Gheorghidiu a avut dreptate. Luni a venit
un referat de la Galati, anuntnd ca un localnic se oferea sa cumpere
aramaria cu un pret mult mai ridicat dect cel dat de fabrica noastra,
dar era prea trziu, hrtiile erau semnate.
Peste vreo saptamna, n preajma Pastilor, am facut un aranjament cu
ceilalti si, cu toate ca nevastamea

insista sa ramn, am iesit din

asociatie.
E TOT FILOZOFIE...
mi dadea o impresie de echivoc: ma simteam n mna celor doi
oameni, care luau necontenit aere grave si atitudini importante, ca n
mna unui medic, careti
aplica aparate si face ncercari cu tine, fara sa
spuie exact ce vrea, pretinznduti,
destul de nejustificat, absoluta
ncredere. Dealtfel, mie
greu sa merg imediat n spatele cuiva, cu
obligatia sa calc exact n urmele lui.
Mai ales ca n timpul acesta munca mea la Universitate ma pasiona si
fara ndoiala ca a fost cea mai rodnica din viata mea. Chiar n a doua
jumatate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o
adevarata lectie despre Critica ratiunii practice. Profesorul, foarte serios
si foarte pretentios, obisnuia sa lase pe catedra pe studentul care
expunea lucrarea, iar el trecea n rndul auditorilor, n prima banca.
Noutatea era acum ca, spre deosebire de toti colegii mei, caresi
citeau
lucrarile, eu vorbeam, timp de o ora, despre tema data, fara altceva
dinainte dect o pagina cu note.
Negresit, Critica ratiunii practice, excesiv dogmatica, prezinta mult mai
putine greutati dect aceea a ratiunii pure, chiar n textul kantian, ba
nca, tinnd seama mai mult de sala dect de profesor, cautasem sa
ocolesc ct mai mult dificultatile metafizice. Nevastamea
a fost pna
seara grava si tacuta. Faptul ca fusesem tratat de profesor cu atta
deferenta masurata, ca timp de o ora fusesem pe catedra obiectul
privirilor unei sali pline, n care erau si cteva studente, frumoase,
necunoscute noua, de la alta facultate probabil, sfiala admirativa cu
care eram felicitat de colegi si de roiul de fete care ma nconjurase, la
sfrsitul orei lnga catedra, o intimidasera.
Sa
rezemat de bratul meu, calda si ngndurata. Aveam de facut
cumparaturi si simteam nevoia sa schimb oboseala n joc si destindere.
Am fost cu trasura dupamasa
la Sosea, pna dincolo de vila Minovici. A
vorbit n timpul plimbarii putin si parea mereu preocupata. Numai cnd
a fost n patul jos si larg, ghemuita ntre pernele albe, dupa obiceiul ei,
a soptit, parca mai mult pentru ea: "Uf... si filozofia asta!" Spunea "uf,
si filozofia asta!" cu un fel de ciuda, cum ar fi spus: "uf, rochia asta!"
sau "uf, pantoful asta!" care o strnge.
Dar
ceti
face filozofia, fata draga?
Nu
pricep nimic... nimic, sii

erau ochii mari si albastri, ncruntati de

necaz.
Cum,
acum, dupa ce ai audiat aproape doi ani cursuri de filozofie,
constati ca nu pricepi nimic?
Lasaman
pace... niciodata nam
priceput nimic... ce naiba vor toti
filozofii acestia?
Sii
iubesti tu... cred ca nimic mai mult... Asa o fata sluta ca tine...
Asculta,
vorbesc serios acum... Te rog foarte mult...
Ei,
cum vorbesti serios, draga mea, daca vrei sa stii ce vor filozofii?
Lumina lampii, strnsa si rasfrnta de abajur, i poleia rotunzimile albe,
n culcusul patului cu perne mari, patrate, de olanda parca scrobita.
Asculta,
tia
trecut vnataia pe care tiai
facuto
la genunchi, cnd teai
lovit de scaunul cazut ieri? si iam
ridicat camasuta spumoasa de pe
genunchi, ca sa vad.
Sia
traso
nervoasa la loc.
Lasa
asta si raspunde la ce te ntreb.
Cum,
draga, vrei sa stii serios ce vor filozofii?
Da...
si era grava ca un copil care cere luna sau pasarea de aur...
Nu
stiu...
Cum
nu stii? Atunci de ce vorbesti la Universitate?
Ce
vrei sa fac? Vorbesc si eu asa...
Dar
lumea de ce spune ca stii?
Spune
cineva enormitatea asta?
Lasaman
pace, ca nu vrei sami
spui, si albastrul ochilor i sa
ntunecat, buza de jos, umeda, i sa

rasfrnt a ciuda.
As fi vrut so
sarut, asa mbufnata si copilaroasa ca o cadna.
Fata
draga... zau daca stiu.
Spune
ce stii... Ceai
vrut sa spui azi cnd ai spus "neliniste
metafizica"?
Ma
mirat ca a retinut expresia, dar parese
ca a frapato
ca pe
excursionisti un obiect de curiozitate colorata, n muzeu.
Neliniste
metafizica? si o priveam adnc n ochi... Neliniste metafizica
e sa privesti o femeie n ochii mari.
Ei,
nu...
...
Sa simti ca lumea e fara margini, ca suntem att de mici, ca
frumusetea are pete si e trecatoare, ca dreptatea nu se poate realiza,
ca nu putem sti niciodata adevarul. Sa fii, din cauza asta, trist... sa
iubesti florile si sa zmbesti cnd vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care
nu banuie nimic si si au socotelile lor.
Genele lungi se ntind usor ca o mirare peste apa albastrie dintre ele.
Nu
putem sti adevarul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? si
ascultnd n ea, o clipa, pe urma: frumusetea are pete si e trecatoare?
Da,
fata draga, adevarul nul
putem sti niciodata, niciodata...
dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumusetea are pete si e
trecatoare... Asa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tau...
Ei,
esti revoltator, mria, pacalita n asteptarea ei.
Iar
acum doua saptamni ai avut si un guturai de nu avea nimeni
curajul sa te sarute, iar nasul tiera
inform si rosu... Ba nca ar putea fi
si mai rau, zi Doamne fereste... ai putea fi bolnava de stomac, de
pilda...
Ah,
taci cu prostiile... spunemi
mai bine ce e filozofia...
Tare
mie
teama ca daca nu tio

conveni nici ea, o sai

spui "sa taca"
si filozofiei. Voi femeile...
Te
rog... nici un "voi femeile"... eu sunt eu... eu nu sunt "femeile".
Am traso
de nas, sa
aparat ca de o albina cu palma... si pe urma iar a
luat mutra ntrebatoare.
Stai
nti sa ndrept abajurul, ca sati
fie capul n lumina... Nu pot
suferi sati
vorbesc, fara sati
vad ochii. mi da "nelinistea metafizica", si
ntorcnd lampa cu abajur mare, verde, de citit seara, am scaldato
n
lumina. Cu formele ei calde si vii, era ca o bucurie a serii.
Ah...
iar ncepi... credeam ca ai devenit serios, si trase de urechile de
dantela puisorul de puf.
Draga,
filozofii, ca toti copiii, au vrut sa stie la nceput "cine a facut
lumea?".
Cine
so
faca? Dumnezeu...
Da?
Ai uitat ntrebarea: dar pe Dumnezeu cine la
facut, taticule?
!?...
se mira cu ochii mariti si gura micsorata.
Sigur.
ndeosebi, ei ar fi vrut sa stie ce se ntmpla cu omul dupa
moarte... Daca exista suflet... si daca sufletul e muritor. Au vazut nsa
curnd ca aici dezlegare nu poate sa fie si, modesti, dndusi
seama ca
nu pot cunoaste nimic de dincolo, au cautat sa cunoasca mai bine
lumea de dincoace, lumea asta n care traim. Negresit, mai toti au facut
si metafizica religioasa, dar cei mai multi, si n principalul operei lor, sau
ntrebat ce e lumea...
Ce
sa fie? si era mirata ca filozofii siau
pus o ntrebare att de simpla.
Ce?
ti se pare asa de usor de raspuns?
!?
Draga

fata, nca de la nceput sa

vazut ca nici ntrebarea asta nu are
un raspuns limpede. De trei mii de ani si,
poate, mai demult gnditorii
cauta dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaste din ea?
Cei care au ncercat un raspuns se numesc filozofi, iar ansamblul
raspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, n centrul filozofiei sta
asazisa
teorie a cunoasterii. Motru, de pilda, e profesor de logica si de
teoria cunoasterii.
Pare enervata, deziluzionata, si ridica usor camasuta alba pe umerii
rotunzi si cruzi.
Dar
bine, cu aceasta cunoastere a lumii nu se ocupa stiinta? Ce mai e
nevoie de o teorie a cunoasterii?
E mirata, asa cum se mira profanii ca filozofia se ocupa de lucruri care
lor le par excesiv de simple, caci nimic nu pare mai simplu dect o
axioma. Asa cum elevii, care urmeaza matematicile superioare, se mira
ca li se cere sa demonstreze ca 3x7=7x3.
E
cu totul altceva, fata urta... Dealtfel, cei mai multi filozofi au
tagaduit posibilitatea stiintei.
Ei,
cum asta? ntreaba, nevinovata...
Ei
spun ca, n afara de ce e formal si nu al realitatii, n afara deci de
matematici si de ce se leaga de ele: geometria, mecanica si fizica, n
genere, nu putem cunoaste nimic sigur. "Sigur", ntelegi?
Si
cum asta? Dar medicina?
De
medicina nici nu mai vorbim. Indicatiile ei se bat n cap si
determina mode. Unii cred ca de doua mii de ani na
facut nici un
progres, n afara de chirurgie, care e tehnica pura. Medicina nici astazi
nu poate vindeca un guturai macar si ai vazut ca eu a trebuit sa astept
doua saptamni pna sa te pot saruta ca lumea...
Ah!
simi
da mnioasa cu puisorul de puf n cap.
A
recomandat, zeci de ani, dusurile reci pentru cei nervosi si acum le
condamna, gasindule
omortoare mai ales pentru cei nervosi, de lea
nlocuit cu cele scotiene. A recomandat o jumatate de veac mncarurile
fierte mult, cu grija, si azi le recomanda aproape crude, sa nu li se
piarda vitaminele. A recomandat operatia de apendicita, pe urma a
combatuto,

a recomandat medicatia intensa, ca sa revie pe urma la

stimulente si iar sa se ntoarca. Am citit zilele trecute ca un medic e de
parere ca apa murdara de ru e mai buna de baut, tocmai pentru ca are
bacterii, necesare organismului, si e deci mpotriva filtrarii. Ba se pare
ca unii medici sunt si mpotriva aeratiei camerei de dormit, pentru ca sa
nu se consume oxigen n timpul somnului si odihna sa fie deci completa
si citeaza cazul pasarilor, care dorm cu pliscul sub aripa. A fost un
principiu: "digeram cu picioarele mai mult dect cu stomacul" si acum
unii recomanda siesta linistita, dupa pilda animalelor care se odihnesc
dupa masa. Tuberculosilor li sa
recomandat, cu pasiune, aerul cel mai
tare al muntilor si, dupa ce au murit cu sutele si miile acolo, au fost
coborti, ceilalti, mai jos. Dealtfel, multi se ntreaba daca nu cumva cea
mai teribila dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al
excesului de medicamentatie, dovedind astfel ca nu cstigam nimic, ca,
n schimbul unei aparente ndreptari, ne loveste mai rau, mai cumplit.
Sa
observat, n orice caz, ca populatiile care ignoreaza medicina traiesc
mai sanatos si mai mult dect cele care la tot pasul alearga dupa
doctori. Asta ca sati
dau un exemplu. Asa cu toate... De istorie ce sa
mai vorbesc? Ai vazut cum si bate joc Anatole France de ea.
Dealtminteri, filozofii nu se gndeau numai la medicina, ci la tot ce
poate fi obiect de stiut. Nu putem cunoaste nimic cu adevarat.
Tot
nu pricep... cum nu putem cunoaste?
Asculta,
sa te ntreb altfel. Cum cunoastem noi lumea?
Prin
simturi...
Foarte
bine... dar simturile sunt nselatoare:
Urechea te minte si ochiul tensala...
Ceun
secol ne zice, ceilalti o dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltonistii vad verde n
loc de ros. Daca toti am fi daltonisti, toate lucrurile rosii ar fi verzi,
ochiul sufera de attea ori, dealtfel, de halucinatie... urechea de
asemeni... "mi sa
parut ca ma
strigat cineva", pipaitul nsala, simtul
inferior nsala... Cei carora li sa
amputat piciorul se vaieta nca uneori
cai
doare unghia de la deget. Lucrurile nau
nimic al lor: nici forma, nici
culoare, nici sunet. Dealtfel, nai
vazut si n somn cum ne nsala

simturile? Traiesti n vis tocmai ca n viata. Soarele te arde, iarba e

umeda, gheata rece, vezi ce nici nai
gndi, cstigi saci cu bani de aur.
Ba chiar banuiesti ca esti n vis si ngrijorat, cauti sa verifici, te pipai.
Dar te convingi ca e realitate. Pentru orice gnditor adevarat a ramas
stabilit ca nu putem avea nici o ncredere n simturi. Totul e relativ.
Nasciorul dumitale pare un nas de Cyrano pe lnga o crna adevarata.
Asculta...
si iar si arata amenintatoare dintii albi, dintre care doi din
fata, de sub buza rosie de sus, putin mai lati, ca doua minuscule petale,
mbietoare, de floare de cires.
Cine
ar banui ca alamiul parului dumitale e facut cu ajutorul
ceaiului...? Pe toti i nsala.
Ah!
si a nceput indignata sa dea cu picioarele si pumnii n mine,
aratndumi
suvite de par auriu din crestet: Uite... uite.
Draga,
ma lasi sau nu sa fac filozofie?
Daca
spui infamii?
Ce
infamii? Astea sunt infamii? Vezi ca daca nu stai linistita, vai de
chica dumitale alamie. Si, dupa ce sa
potolit putin: mi spui uneori ca
ma iubesti. Si eu trebuie sa cred asta... desi stiu ca e ceva foarte
relativ... Cine stie...?
Ma priveste cu ochi mari de copil furios.
Ai
spus ca faci acum numai filozofie...
Dar
ce? Crezi ca asta nui
filozofie? Sa stiu daca ma iubesti sau nu?
(Cnd mi dau seama acum ct de putin banuiam ce sens profund avea
sa aiba ntro
zi aceasta afirmatie pentru mine, ce nnebunitoare
problema fara solutie avea sami
puie, ct aveam sami
repet ntrebarea
la nesfrsit, mi vine sa surd melancolic de seninatatea cu care
glumeam atunci, cum ar glumi, fara sa stie nimic, cei al caror tren a si
pornit pe o linie pe care alt tren vine dimpotriva.)
Nu
te iubesc deloc... continua.
Dar
sub aparenta, sau
ntrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care

sa reziste oricarei analize? Si fiecare a propus cte ceva. Fiecare a avut

un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuti au emis teorii
oarecum simple. Pentru Tales din Milet, daca ai cauta si ai cauta, ai
vedea ca esenta, absolutul, este apa. Ea se transforma n toate lucrurile
care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea dect miscare si
transformare, dimpotriva: esenta, absolutul, era focul, un foc mai pur
nsa. Altii, mai vechi, crezusera ca e pamntul, altii aerul. De fapt, toti
ntelegeau prin aceste "principii" ceea ce stiinta moderna ntelege prin
"energie", care, transformnduse
n orice, creeaza lumea existenta.
Deci, vechii filozofi greci erau niste fizicieni. Erau, dealtfel, si buni
matematicieni. Pytagora chiar credea ca numarul e singura realitate n
lume. Caci aparentele ar fi nselnd, dar numarul nu nsala niciodata,
3+4 fac oricnd sapte. Altii au gasit ca miscarea e absoluta. Zenon
credea ca, singur, repaosul. Dar sa trecem peste acesti primi filozofi,
caci toti au dreptate, dar toti exagereaza.
Asculta,
nu pricep.
Ei,
mereu nu pricepi... Si pe urma, surznd: Un filozof nu trebuie
priceput, caci asta e imposibil. Dealtfel, filozofii toti se declara, de trei
mii de ani ncoace, unii pe altii ininteligibili. Si daca ei nu se nteleg...
atunci cum vrei sai
ntelegi tu?... Asa cum esti... Si o privesc cu o
prefacuta desconsiderare.
E foarte atenta si nu ia n seama nimic.
Bine,
dar nici profesorul nui
ntelege?
Nici
el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e
nimic. Nu uita ca el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric
memorizeaza. El expune pe rnd sistemele, nu le explica. Caci, n
general, aceste sisteme sunt capodopere de logica si metoda. Numai
daca le admiti nsa punctul de plecare, adica tocmai cel care e declarat,
n genere, ininteligibil. Filozofii si nebunii sunt cei mai mari adepti ai
logicii. Daca admiti unui nebun ca el e de sticla, atunci totul decurge
cum nu se poate mai normal. Se fereste de tine ca sa nu se sparga, se
spala cu grija ca sa fie mereu limpede, si studiaza greutatea, spera sa
devie sonor, si asa mai departe. Dealtfel, dupa primii filozofi greci, au
urmat sofistii, care au mpins ndoiala pna la ultimele consecinte. Daca
nimic nu e adevarat, atunci se poate afirma orice. Totul e sa fie frumos
exprimat. Daca "omul e masura lucrurilor" si, orict sar
trudi, nu
descopera dect minciuna, atunci sa aleaga cel putin minciunile
agreabile. Cum vezi, ei sunt stramosii autorului tau favorit, Anatole
France, care afirma si el ca orice idee se poate sustine, ca adevarul nu
poate fi aflat si ca singurul lucru care ne ramne de facut e sa cautam

frumosul si agreabilul. Iar n locul unui filozof, el prefera o statueta sau,

si mai bine, o femeiusca frumoasa ca o statueta... Cu toate ca nu
mpartasesc convingerile lui, cu toate ca ai snii att de urti, uite,
uneori privindute,
simt si eu ca are putina dreptate.
Sa
nfasurat de necaz, toata, de la picioare pna sub barbie, cu
plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil n fasa.
Foarte
bine, spune mai departe.
Spun,
daca dai iar plapuma deoparte.
Dar
sa spui... auzi? si e mereu copilaroasa ca o cadna.
Spun.
Dar pe scurt acum, ca, uite, se face ziua. O privesc cercetator.
Sunt singur acum, dupa miezul noptii, n tot cuprinsul pamntului, al
stelelor, al nemarginirii albastre, cu femeia aceasta, goala pe alba
piramida a pernelor, sub lumina lampii.
Ceare
a face cai
trziu...? spune.
Ei
bine, au urmat, lasnd deoparte pe cei mai putin nsemnati, timp de
aproape doua mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignati de
atitudinea sofistilor (caci acestia, gasind ca simturile nsala, tagaduiau
totul), au cautat daca nu exista un alt mijloc, mai sigur, de aflat
adevarul. Si au gasit ca ratiunea e un bun instrument si ca ea ne poate
ajuta sa descoperim cteva adevaruri absolute. Socrate a gasit ca binele
e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia ca ideile nu sunt supuse
schimbarii. Animalul se naste, creste, moare dar ideea de animal,
speta, ramne undeva, departe, n aer, n cer Aristotel gasea ca
ramne sigura activitatea, cine nu se misca e mort ca un tablou pe
perete, activitatea e o certitudine. Descartes gasea ca sigura e ndoiala,
deci cugetarea si
de aci deducea existenta sigura a lumii. Spinoza,
nca mai rationalist dect ceilalti, ajungea la concluzia ca sigura e
substanta, adica Dumnezeu, si tot ce exista nu sunt dect moduri si
forme ale substantei. E panteismul exprimat cu aproximatie n
literatura, n ideea nu ca Dumnezeu e n toate, ci ca e toate: floare,
pom, munte, om, gndire Leibniz, tot pe calea ratiunii, gasea ca
absolut certa e existenta substantei active, a monadelor adica, un fel de
mici suflete din care ar fi facuta lumea. Acestia au fost rationalistii
principali, caci iam
lasat deoparte pe multi, ntre care si pe religiosi:
Plotin din Alexandria, pe filozofii si sfintii crestini: sfntul Augustin,
sfntul Anselm, sfntul Bernard, sfntul Toma d'Aquino si altii. Dormi cu
ochii deschisi sau asculti?

Sta rezemata n cot:

Spune nainte... Si avea bratul alb si gol.
Asadar, timp de doua mii de ani, acestia si discipolii lor au cautat,
ngroziti de nesiguranta simturilor, sa gaseasca sprijin n ratiune sau n
credinta n Dumnezeu. A venit nsa scoala filozofica englezeasca, stii ca
englezii sunt oameni practici, si a afirmat ca nimic nu putem sti dect
tot prin simturi. Ratiunea nu duce dect la vorbe goale. Unul dintre
acesti englezi, Roger Bacon, si dupa el altul, Francis Bacon, peste trei
veacuri, ne ndeamna sa ne ntoarcem la natura si sa nu credem dect
ceea ce se poate controla. Ei sunt parintii stiintei moderne. Ceilalti
englezi, care au filozofat, sau
multumit sa tagaduiasca valoarea
virajului ratiunii. Locke afirma contrariul celor ce se sustinuse doua mii
de ani. Numai prin simturi putem cunoaste ceea ce e de cunoscut, prin
experienta. nainte de experienta sufletul e "tabula rasa". Totul vine
prin simturi. Episcopul Berkeley trage concluzia ca daca totul nu exista
dect cta vreme e cunoscut prin simturi, atunci tot ce nu e cunoscut
nu exista si cum cunoasterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci
materia nu exista si senzatiile sunt provocate de spiritul cel mare:
Dumnezeu, asa cum sufletul provoaca si traieste visele. Viata si materia
sunt numai un vis al spiritului: David Hume tagaduieste spiritul si
revine, ntro
forma noua, la vechiul scepticism al sofistilor. Nimic nu
exista n realitate. Totul e numai relativ la noi si se reduce la legile
asociatiei ideilor. Nici numarul, nici cauza, nimic nu exista, afara de ceea
ce aduc simturile si care, fireste, nu are nici o valoare stiintifica. Tot un
englez, si nca fata bisericeasca, filozoful Thomas Reid, a combatut
aceasta filozofie a iluziei, spunnd, ntre altele, si o anecdota care a
avut mare succes la vremea ei. "Ma ntlnesc, zilele trecute, cu bunul
meu prieten, John sai
spunem. Era foarte amart. Dar, John, ce sa
ntmplat cu dumneata? Sunt amart. Mia
nnebunit baiatul cel
mare... Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la
Oxford? Tocmai el. A venit acum de sarbatori acasa. Fireste ca am
gasit o masa bogata si, emotionat, lam
ntrebat ce a nvatat acolo la
Universitate... Multe, tata, si lucruri pe care nici nu le banuiesti. Am
nvatat, de pilda, ca nimic nu exista, ca totul e o creatie a simturilor
mele, masa, cu tot ce e pe ea uite, mna mea e si ea creatie a
simturilor mele. Tot ce ma nconjoara e o creatie a simturilor mele.
Dumneata nsuti, tata, esti o creatie a simturilor mele... Cnd am auzit
asta, mi sa
facut rau. Mam
ridicat furios n picioare si iam
spus,
cuprins de mnie: Bine, ticalosule, ca vinul si paharul, si masa or fi
creatia simturilor tale... poate... nu stiu. Dar sami

spui mie ca eu sunt o

creatie a simturilor tale, cnd stiu bine ca eu team
facut pe tine?...
Asta e preaprea.
Iesi afara din casa mea si dute
la filozofii tai."
Rde amuzata cu dintii ca miezul unui fruct rosu.
Episcopul
asta avea dreptate...
Te
cred cai
dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu
femeiustile frumoase. Dar acum am obosit... Dealtfel, am ajuns la Kant,
care e cel mai mare dintre toti. El ia
mpacat pe cei doua mii de ani de
rationalism adica
de mpacat nu ia
mpacat, dar a gasit calea
adevarata cu empirismul stiintific al englezilor. El a spus: nici ratiunea
singura, nici simturile singure nu pot oferi un adevar sigur. Ratiunea
singura o ia razna, simturile singure sunt moarte. Lumea cea adevarata,
care ne strneste impresiile, no
cunoastem. El ia
zis lumii aceleia
"lucru n sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nul
poate
cunoaste nimeni. Cnd vrea sa ajunga la noi, el ia forma dictata de
simturi si se organizeaza asa cum cere ratiunea noastra. Cnd acest
numen vrea sa intre n cetatea mintii noastre, el trebuie sa se supuie
formalitatilor necesare, sa mbrace un anumit costum, sa pastreze
obiceiurile si prescriptiile. Ratiunea nu poate sti nimic din ceea ce e n
afara de zidurile cetatii, dar garanteaza pentru ordinea si siguranta celor
dinauntru. Prin urmare, si dupa Kant, lumea pe care o vedem e un vis al
fiecaruia din noi, dar un vis care se formeaza dupa anumite reguli, nu
asa la ntmplare, dupa regulile "casei" adica ale sensibilitatii, ale
judecatii si ale ratiunii.
Un vis al mortiieterne
e viata lumiintregi...
Iata, fata draga, filozofia, explicata, att ct sa
putut, ca so
nteleaga
si o proasta mica, asa ca tine...
Sa
ntartat ca o pisica n culcusul de olanda alba.
Iar
ncepi?
Ei,
atunci, poftim, retractez: o proasta mare.

Asculta,
sa nu ma scoti din sarite... Spunemi
mai bine acum altceva.
Daca lumea care exista e un vis al fiecarui om, dupa reguli stabilite,
cum se face ca toti oamenii viseaza dupa aceleasi reguli?
O privesc cu o nemaipomenita mirare.
Zau
ca nu esti chiar asa de proasta.
Sa
nfuriat, vrea sami
prinda mna ca sa mio
muste.
Zau
ca nu glumesc... Asta sau
ntrebat si ceilalti filozofi, citind pe
Kant. El spusese ca exista o "constiinta n genere". Dar, se vede ca e
prea putin... Pe tine te multumeste aceasta afirmatie, caci pe confratii
tai ntrale
filozofiei nu...
Nam
apucat sa termin fraza, caci mam
pomenit cu amndoua pernele
de puf si dantela n cap.
Draga
fata, nu mai stiu cum sa ma nteleg cu tine... Dacati
spun...
Ma ntrerupe poruncitor...
Stai,
acum vino aproape simi
raspunde la o ntrebare.
Iau o mutra supusa, cu ipocrizie, si astept.
Da?
Cine
era o fata blonda si uscata?...
Care?
Una
urta... dupa lucrare, cnd tu vorbeai cu profesorul, ctiva baieti
si vreo doua fete discutau despre tine. Asta se lauda ca te cunoaste...
Un baiat spunea si el ca ati facut liceul mpreuna.
Cine,
frate?
Ei,
cum cine? Una... blonda si urta. Era n capul bancii a cincea.
Nu stiu nimic, dar spun la ntmplare:
Care,
aia din capul bancii a cincea...? A...! blonda... aia cu gura
frumoasa...?
Strmba din buze.

Da,
frumoasa, daca era vopsita ca o paparuda.
Am nteles si joc mai departe, cu mutra cea mai convinsa:
A,
stiu acum. E o fosta metresa a mea...
Ma priveste o clipa uimita, cu sprncene circomflexe.
Mizerabile,
si se napusteste asupra mea cu pumnii.
A,
da... frumoasa fata... ce gura avea...
Ma
mpins cu picioarele afara din pat si, ca sa nu cad, a trebuit sa
cobor.
Draga,
avea o gura calda si lacoma...
Striga la mine mnioasa:
Taci...
nauzi,
taci...
Si, laudaros, din mijlocul dormitorului:
Lacoma...
draga... Aia stia sa sarute, nu ca tine.
Arunca acum cu pernele n mine, strignd n genunchi, n mijlocul
patului:
Nu
ma intereseaza... taci... nu vreau sa aud... era sluta.
Cnd
te strngea n brate... niste brate, cu adevarat colaci de
salvare...
Vrea sami
arunce cartea de pe mescioara n cap, dar sar mai nainte, o
prind n brate si o culc n pat. Iam
fixat umerii n olanda alba a
asternutului, petrecndui
mna stnga pe sub talie, arcuindui
astfel
pieptul cu snii mici. i prinsesem amndoua minile, caci cu cotul i
apasam bratul stng, iar cu degetele i nclestasem bratul celalalt
aproape de umar. Corpul i era de sub sni n jos liber si gol tot, dar nu
putea sa scape din prinsoare, cu toata truda ei de zvrluga. n felul
acesta gura i era n voia mea, caci stam n genunchi si aveam si bratul
drept cu totul liber. No
sarutam. mi apropiam numai buzele de coltul
gurii ei si asteptam. Se smucea, arunca picioarele cautnd sa ma
loveasca, dar totul era de prisos. Camasuta i se adunase spre gt. O
ntrebam ironic:
Tot
mai vrei sa dai oamenilor cu cartile n cap? sii

conturam, abia
atingndule
cu gura, buzele moi si carnoase, iar cnd nfiorat le
simteam ntredeschiderea si respiratia calda de floare, ma departam de
ele si ma apropiam usor de urechiuse. si rasucea mijlocul, se vnzolea
opintinduse
n calcie, facnd ca o punte arcuita din trupul ei oferit tot
unui zenit al voluptatii, vadind goala, floarea de matase palida din
mijloc, n lumina cristalina cruda a lampii.
Mai
esti afurisita?
Nu vrea sa vorbeasca si, amarta, avea aerul sa spuie ca scapa ea din
strnsoare si are sami
arate mie.
Era vnjos si viu trupul, n toata goliciunea lui de femeie de douazeci de
ani, tare, dar fara nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea neteda si
alba avea luciri de sidef. Toate liniile ncepeau, fara sa se vada cum, asa
ca ale lebedei, din ocoluri. Snii robusti, din cauza minii mele petrecute
pe sub talie, prelungeau gratios, ca niste fructe oferite, cosul pieptului,
ca sub ei, spre pntec, caderea sa fie brusca. Picioarele aveau coapsele
tari, abia lipite nauntru cnd erau alaturi, lung arcuite n afara, din sold
la genunchi, ca si cnd feminitatea ei ar fi fost ntre doua paranteze
fine, prelungi. Cu toata nversunarea mpotrivirii, miam
apropiat gura
de a ei, dar cnd am simtito
moale si buna, ca un miez bun de fruct, iam
dat dintro
data drumul siam
sarit n mijlocul dormitorului, ca de
frica unui sarpe.
Sa
ridicat nfuriata, apriga, n genunchi si n aceeasi clipa mia
zburat n
cap cartea... si de abia am avut timp sa ma feresc, caci flaconul cu apa
de colonia de pe masa a zburat si el, prabusind n spatele meu o etajera
cu vasul de flori cu tot, facnduse
cioburi.
Daca ma lovea, nu stiu ce sar
fi putut ntmpla. Mar
fi desfigurat,
poate mar
fi ucis chiar. Era fara ndoiala un paroxism, o unda de
nebunie n furia ei, caci avea n joc aceeasi frenezie ca animalele din
jungla. Niciodata no
iubeam att de mult ca n asemenea clipe si ar fi
putut sa ma omoare, dar la ispita asta nas
fi renuntat. E ceea ce nam
ntlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat

cu o pantera ntartata. Am prinso

din nou n brate, si cnd mia
simtit
gura apasata n plin, cald, pe a ei, sa
destins toata, sa
nmuiat ca o
crpa, sia
trecut bratul dupa gtul meu si a ramas atrnata de gura
mea.
Scapat din strnsoarea sarutului ei, miam
plimbat buzele dea
lungul
taliei cu rasuciri molcome, miam
lipit urechea si obrazul de pntecele
neted si catifelat, ca o petala de trandafir galben, ascultnd nauntru
viata femeii, n ovarele ei, ca o seva, atent cum asculta medicul pieptul
celui pe care l examineaza. A prins sa se framnte iarasi, se frngea ca
o pine a iubirii trupului tnar, era lnced alba, si cu ochii nchisi peste
durerea dospita din ea, oferind ntre dinti, ntinsa, garoafa nsngerata a
buzelor. Eu priveam ochii ndoliati, care vegheasera nopti dea
rndul
deasupra patului prietenei bolnave, mna palida care scotea din camera
suferindei ligheanul cu pansamente murdare schimbate, aceeasi mna
palida care copia zeci si zeci de pagini pentru matusa. Am prins sa caut
n tot trupul acesta de printesa dornica sufletul, floarea gndului si a
loialitatii. Tacut, vointa dintre noi crestea, se exaspera ca sacadele unui
spasm. mi gngurea numai, deodata nvapaiata si navalnic rumenita,
naucit si cald n ureche, vorbe fara sir: "Daca nu... Viata mea... daca
nu..."
Pna la minunea din urma a mbratisarii.
Nu mult dupa lucrarea de seminar, am ntlnit, ntro
dupaamiaza,
la
Sosea, pe cnd eu si nevastamea
ne plimbam pe jos, pe Anisoara, o
verisoara dea
mea, maritata cu un proprietar de mosie de pe lnga
Ciulnita. Era n primele zile de mai, mugurii plesneau n suluri mici de
frunze, dar ramurile copacilor se vedeau nca mai negre. Primavara
scotea lumea la soare ca pe soprle... Aleile erau zvntate si soarele
taia sectoare luminoase, proaspete, n toate partile. Anisoara trimisese
masina nainte, la rondul doi, si ea venea acum pe alee ncet, pe jos,
frumusete mladioasa, bruna.
Pe vremea cnd eram saraci nu ne vedeam aproape deloc cu aceasta
verisoara, care era foarte "mondena", traia larg de tot, caci avea casa
mare n Bucuresti. Era una dintre acele femei elegante despre care, fie
pe strada, fie la teatru, toata lumea ntreba numaidect cine e. Avea
obraji cu limpezimi de ou de portelan, ochii negri, mari ca niste clasice

migdale, sprncenele drese, subtiri si usor ridicate spre tmple. Nasul,

mult departat de gura, dar legat de ea printrun
suav santulet, abia
lamurit, era tot asa de fin si sigur desenat ca si buzele, cum i erau,
dealtfel, toate trasaturile, si dadea o usoara semetie ntregii figuri. Un
grain de beaut totusi, n stnga, deasupra gurii nrosite nchegat, mbia
cu oarecare familiaritate. De aproape de tot nsa, tariei accentuate a
trasaturilor i corespundea o fragezime prea molatica, nesigura, a carnii,
ca la floarea crescuta la ntuneric. Probabil din cauza noptilor
nedormite, sau, cine stie, era poate bolnava.
Acum a descoperito
parca pe nevastamea:
"Zau, e ncntatoare... Ia
uite ce draguta... Ei nu, zau..." Nevastamea
era fericita si surdea ca o
scolarita, gdilata n orgoliul ei ca place unei femei att de pretentioase.
Ele ntre ele, femeile, sunt foarte simtitoare la aceste preferinte. A
urmat o serie de invitatii reciproce si pe urma nu neam
mai despartit
aproape nici o zi, mai ales cnd a venit, dupa ce a terminat muncile, si
barbatul Anisoarei, Iorgu. A fost o schimbare rapida ca topirea zapezii
albe pe cmp. Am devenit si mondeni. Sarbatori n familii de cunoscuti,
invitatii la conacuri de prieteni, la restaurante de seara si gradini de
vara, dansuri, devenisera preocupari cotidiene. Au fost, n luna mai,
cteva "grandioase" batai de flori la Sosea, ntre rondul nti si
hipodrom, la care am luat, binenteles, parte, n automobilul ascuns sub
liliac, trandafiri si garoafe al Anisoarei. Sufeream, ca supus unui
tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta si
descoperise n angrenajul de lux posibilitati noi, asa cum unii si
descopera ntro
zi talente nebanuite si, mai ales, descopera n fiecare zi
prilejuri noi si diferite sa si le exerciteze. O rochie noua, un pantof fin, o
palarie, o masa cu invitati eleganti, care altora li se pareau aproape la
fel sau fara nuante prea evidente, aveau ntre ele pentru nevastamea
deosebiri categorice, asa ca n reclama din vitrina farmaciilor, n care o
mna extrem de fina e alaturata de alta cojita si buboasa: nainte si
dupa ntrebuintarea cremei X.
De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai ca nar
fi fost
suficient de bine mbracati pentru localurile n care mergeam acum, dar
nar
fi avut nici posibilitatile materiale. Cnd mergeam nainte, n grup,
plateam eu nota totdeauna, binenteles, dar acum nici eu, din cauza
costului mare, nas
fi putut so
fac. Dealtminteri, aceste despartiri devin
inevitabile prin gabaritul cheltuielilor. Cnd se ridica gradul de altitudine,
unii ramn fatal jos, indiferent de sentimente.

Aproape chiar din aceasta vreme, nevastamea

a nceput sa se ocupe
cu superioritate si de tinuta mea. Stiam ca la Universitate trec printre
studentii "bine". Eram nalt si elegant, dar e adevarat ca numi
faceam
dect cte un costum de haine, pe carel
purtam pna se uza si pe
urma l nlocuiam cu altul. Cravata, de asemeni, cumparam alta numai
cnd cea de la gt era mototolita dea
binelea. Binenteles ca si ghetele
le pingeleam ct timp cizmarul socotea ca se pot pingeli cuviincios. Dar
cum eram subtire, cum cumparam obiecte pe care le credeam bune, naveam
nici un motiv sa fiu ngrijorat. La nceput, nevastamea
sa
multumit sami
calce hainele, sami
aranjeze mai bine nodul de la
cravata si sami
puie, n fiecare zi, o batista mai fina, n buzunarul de
sus al hainei. Pe urma mia
cumparat trei cravate noi si o jumatate de
duzina de batiste fine de olanda. O stnjenea parca neatentia mea n
mbracaminte. E drept ca ntro
dupaamiaza
am observat si eu
deosebirea dintre mine si dansatorii care veneau la Anisoara. ntia
data miam
dat seama ca o camasa nu se poate pune si a treia zi.
Aveam, pe urma, mansetele prea largi si cu colturile sucite n afara, pe
cnd "dansatorul" pe carel
priveam avea mansetele bine ntinse, mici,
care prindeau minile ca niste catuse de matase. Si pe cnd ghetele
mele aveau o usoara tendinta sasi
ridice boturile, ale lui erau ntinse si
parca noi. Era tuns parca de cinci minute, pieptanat lins. Parea nesfrsit
mai curat si mai ngrijit ca mine, cu toata baia mea din fiecare zi. Peste
vreo doua zile nevastamea,
cu oarecare stnjenire, mia
dat un sfat
caruia iam
ghicit resortul interior.
Nar
fi bine sati
comanzi, azi sau mine, doua costume noi? Caci
hainele, daca le porti cu rndul, se pastreaza mai bine... zau, Stefane...
Si iar: Nu mai purta si tu carti n buzunarele hainei.
Fata
draga, o sa am de lucru cu probele...

Nare
a face, si, uite, acum vine vara... Nar
fi bine sati
comanzi trei
camasi de soiecrue?
Ba poate nar
fi rau daca tiai
face o jumatate de
duzina chiar...
Am nteles ca n sufletul ei se petreceau comparatii care numi
erau
favorabile si ca suferea, fara sa spuna, din cauza asta.
Simteam ca nici nu era singura inferioritate pe care mio
gasea. Parese
ca snobii, pe care ea i admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nul
aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se nstraina, n preocuparile si
admiratiile ei, de mine.
Viata mia
devenit curnd o tortura continua. Stiam ca nu mai pot trai
fara ea. Ca o armata care sia
pregatit ofensiva pe o directie, nu mai
puteam schimba baza pasiunii mele. Era n toate planurile mele. n
toate bucuriile viitorului. La masa, la miezul noptii n gradina de vara, n
loc sa ascult cemi
spunea vecinul sau vecina, trageam cu urechea,
nervos, sa prind crmpeie din convorbirile pe care nevastamea
le avea
cu domnul elegant de alaturi de ea. Nu mai puteam citi nici o carte,
parasisem Universitatea. ntro
zi, am gasit pe masa ei o scrisoare
netrimisa nca, adresata unui domn la Brlad. Am desfacuto
cu graba si
cu sila de mine nsumi: "Coane Costica, ar fi trebuit sa vii aici... dar asta
costa si, dupa sfatul deputatului, mam
adresat unui contencios.
Trebuie sa astepti nsa si nu te supara daca vam
trimis eu, nainte, 180
lei, pensia pe prima luna. Te pun n frigare si pe dta
si pe coana Sofica,
daca nu mii
napoiati cnd luati pensia etc."...
n casa Anisoarei, obisnuit acolo, cunoscusem un vag avocat, dansator,
foarte cautat de femei, pe care le nvata, chiar pe cele mai reputate ca
dansatoare, un dans nou, la moda: tango. Era uimitoare docilitatea cu
care ele, att de frumoase si calde, bune de mbratisat, executau n
bratele lui miscarile pe care le dicta, rabdarea cu care refaceau de zece
ori un pas, ca si autoritatea plictisita cu care le facea observatii. Venise
si el de prin cabaretele Parisului, adus de razboi, si forma, cu noi si alte

vreo treipatru
perechi tinere, "banda noastra", cum spuneau, cu
oarecare orgoliu, femeile.
Evident, ma ntreb uneori daca eu numi
fac singur aceasta suferinta,
daca nu cumva, prin exceptie, oricine vorbeste despre dragoste nar
trebui sa se ndoiasca si sa evite sa vorbeasca n numele celorlalti ba
cred ca niciodata nar
trebui sa foloseasca, vorbind, persoana a treia pentru
ca sentimentele pe care le ncearca sunt incomunicabile, vorbele
cu care sunt etichetate nu corespund aceluiasi continut si, chiar daca e
vorba de acelasi continut, intensitatea si durata sentimentului pot fi
nesfrsit de felurite, caci unul poate suferi atroce ca nevasta lui prinde
pe sub masa mna vecinului, pe cnd altul ia asta drept o nuanta fara
importanta, nct oricine iubeste e ca un calator, singur n speta lui pe
lume, si nu are drept dect doar sa banuiasca aceleasi sentimente si la
altii, cta vreme nu corespunde cu ei dect prin mijloace att de
imperfecte de comunicare, cum e cuvntul. mi ziceam ca vad poate
prea mult rau acolo unde nu e. De pilda, cu una dintre acele formule
simpliste si stupide, mi se spune de catre cei din jurul meu ca sufar
atta numai din cauza ca "sunt gelos". Vor sa spuna ca fara nici un
motiv temeinic, mai mult dintrun
fel de structura vicioasa sufleteasca,
neconforma cu normalul si realitatea. E nca una din formulele acelei
enormitati care e conceptia metafizica a dragostei, formula care nu
explica n realitate nimic, cum, de pilda, alta formula metafizica, folosita
acum cteva zeci de decenii, nu explica n fizica nimic si totusi era
folosita cu furie: "Natura are oroare de vid".
Nu, nam
fost nici o secunda gelos, desi am suferit atta din cauza
iubirii.
Iata, de pilda, aceasta ntie zi cnd a nceput nelinistea mea, din cauza
lui G. ... Anisoara, care ntrun
fel avea mania excursiilor "n banda", a
caror promiscuitate mie mi facea sila, a hotart ca de
Sfntul Constantin si Elena (cadea acum ntro
smbata, iar luni era o
alta sarbatoare) sa facem o excursie de trei zile la vie, la niste prieteni
comuni, la Odobesti, cu automobilele unora dintre ei. De la nceput ma
enervat urcarea n automobile. De vreo douatrei
ori ne aranjasem n
cele trei masini si de douatrei
ori neau
schimbat, caci era cineva
important care nu se simtea bine plasat. n realitate, femeile cautau sa
se gaseasca la un loc cu barbatii care le interesau, iar cnd nu izbuteau
de la nceput, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase.
Partea dezagreabila era ca urcam si coboram fara sa stim de ce, iar asta

ni se comunica simplu de catre cei mbufnati si initiati sumar.

Iar
ne dam jos? Dar ce e, frate, nu se mai termina?
Aici raspundeau ridicaturi din umeri plictisite, ale celor care se
aranjasera bine si acum se temeau sa nu li se strice socotelile.
Cea mai mare surpriza a fost pentru mine ca nevastamea
nsasi, foarte
ascultata din cauza frumusetii ei, si a carei participare constituia un fel
de motiv de succes pentru excursie, era aceea care a deranjat de doua
ori pe toata lumea, ca sa izbuteasca sal
aiba n masina noastra pe G.,
dansatorul abia cunoscut cu doua saptamni nainte. Eram obisnuiti, de
doi ani de zile de cnd ne iubeam, sa consideram cu indiferenta tot
restul lumii, sa ne simtim bine oriunde suntem mpreuna si mai ales
singuri, n mult prelungite convorbiri, sfrsite adeseori n voluptate. Un
drum, o expozitie de tablouri ne placea mult mai mult daca ne puteam
comunica si verifica reciproc impresiile. Cnd eram n lume si nu
puteam vorbi unul cu altul, simple sursuri sau priviri lungi explicau
pentru noi situatia, caracterizau momente, ca n baza unei ntelegeri
att de statornicite despre lume si a unei obisnuinte de a comunica att
de perfecte, nct vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam ca si
aceasta excursie va fi o voluptuoasa incursie n viata celorlalti, n folosul
nostru, al amndurora, si iata ca, de la nceput, staruia sa aiba n
intimitatea noastra un dezagreabil intrus. Asa credeam numai, n prima
clipa, dar am nteles mai trziu, mai mult mort, ca intrusul, n patima
apropierii lor, eram eu.
Din ntia clipa, fireste, preferinta ei neocolita, neascunsa si lacoma, a
pus ntre mine si acest domn, venit pe un drum necunoscut trecutului
nostru, o senzatie de stnjenire. El stia ce vrea ea, eu stiam de
asemeni, si mai ales amndoi stiam unul despre altul ca stiam (si
probabil si ea la fel) si nici o marturisire nu ar fi avut nimeni curajul sa
faca. Am exagerat, evident, politetea, n exces de vorbarie, ca sa ma
arat cu prisosinta binecrescut.
Dar
nu... dar nu... poftiti... de ce nu...? Stau foarte bine... nu, nu ma
deranjeaza. Dumneavoastra? A... bun atunci... perfect... Tu stai bine?
(nevastamea
era la mijloc ntre noi doi). A... atunci foarte bine, va fi o
calatorie foarte frumoasa... Avem o vreme minunata, de mai, nici prea
cald, nici prea racoare... Cnd ajungem? Da? Tocmai la unu? Sa speram
atunci ca nu o sa avem nici o pana de motor.
Pe drum, nevastamea
na
trait dect prezenta lui. Toate comentariile
lea
facut numai pentru el sau cu el. Avea o voce usor emotionata la
nceput am crezut ca din cauza soarelui si aerului nrourat al diminetii si
al cmpului si

releva cele mai nensemnate nimicuri ale drumului, cu

exclamatii. Daca masina era sa calce un crd de gste, ea scotea un fel
de interjectie usoara, vreun A! care pornea nsa din toata intimitatea ei
de femeie si vrea sa spuie cu totul altceva dect spunea. Daca era o
casa cu pridvor frumos, ea arata n graba: Ai vazut? caci n timpul
acesta masina trecuse. Plouase putin n ajun si nu aveam acum fir de
praf ca sa ne tulbure privirile, dar nceputul de nelamurire era nauntru.
Nu mbracaseram nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de
crpa si nici ochelarii. Rezemata de noi doi, nevastamea
era de o voie
buna primavaratica. Bratul stng i era petrecut peste bratul meu, drept
n fata, de il
simteam, de la cot pna sus la ncheietura omoplatului, si
n acelasi timp i simteam toata talia, parca si cu viata organelor din ea,
cum poate se simte seva n copaci, caci antebratul meu era usor sprijinit
pe soldul ei. Desigur ca si el sta tot la fel.
Tot fiindca nu era praf, masinile mergeau una lnga alta, lunduse
din
cnd n cnd, la ntrecere, si atunci preaplinul de viata al celor care
treceau nainte se manifesta n interjectii biruitoare, n saluturi cu
minile si batistele.
Dupa Valea Calugareasca, una dintre masini a avut o pana si neam
oprit cu totii pentru ca stapnii si conducatorii sa repare raul n graba.
Am ntrziat totusi aproape un ceas. Nevastamea
a vrut sa aiba ramuri
dintrun
mar nflorit, putin mai n devale de unde eram noi, iar el sa
oferit sa i le rupa. Sau
dus amndoi si ea sia
umplut bratele cu ramuri,
de parea, blonda si cu ochii albastri, o icoana mpodobita. Placerea lor
trecea nepasatoare peste faptul crud de a sluti un pom. Sa
lasat
fotografiata apoi, caci el era "asortat" cu tot soiul de nimicuri, ca un
snob la curse, si, fireste, "aparatul" nu lipsea.
Nam
putut sa nu bag de seama, de sus de unde eram, placerea cu
care ea se lasa sprijinita toata de el, cnd au urcat rpa iar, pna n
sosea, dupa ce masina a fost reparata. Dupa Buzau, am nteles ca nu
mai putem fi la ora mesei la Odobesti si neam
hotart sa prnzim la
RmnicuSarat.
Si aici, dupa ce neam
asezat cu totii, nevastamea
a
gasit ca ar fi mult mai buna alta masa, asezata mai n fundul gradinii. Si
neam
sculat toata lumea, ca sa ne mutam lnga ea, caci din pricina ca

ntrziase putin sa se spele pe mini si sa se pudreze, locul lnga G. il

luase alta. Fireste ca eu i rezervasem locul lnga mine, dar a trebuit sa
fac la fel cu ceilalti. Acum erau amndoi alaturi, iar eu, cam la colt, ntre
un domn batrn si o doamna urta. Fiecare credem ca femeia care ne
iubeste are, pastrate pentru noi, anumite mici gesturi de mngiere si
frumusete, gesturi carora noi le dam un anume nteles si ne e o
suferinta crncena sa vedem ca le are si pentru altul. E stupid, dar
faptul ca ea a gustat din felul lui de mncare cu pofta si
ea stia ce vie
placere mi face mie acest gest, caci mi dadea pofta de mncare chiar
daca eram bolnav ma
abatut cu totul. Am surs n dreapta si n
stnga nsa, facnd dureroase sfortari, ca sa nu se bage de seama ca
dau importanta unor asemenea nimicuri, caci ar fi atras atentia si
comentariile tuturor. Dealtfel, cred ca lumea le da importanta numai
atunci cnd observa ca si barbatul le da, fiindca pe ea numai "drama" o
intereseaza.
La sfrsitul mesei au cerut singuri clatite si acest gest, facut n comun,
era la ei att tendinta de a se distinge ca adevarata pereche, ct mai
ales un soi de educatie a simturilor, n vederea unei mari pasiuni. n
genere, n toate gesturile unor amanti care se apropie e un fel de
intentie de corespondenta, nemarturisita dar evidenta, ca o conventie
ntre cei care si scriu, fara sa se cunoasca, si dau un rendezvous
(el o
floare albastra la butoniera, ea alta la fel la piept).
Am ajuns la Odobesti pe la 4 dupaamiaza
abia, caci masa sa
prelungit
ndestul. A fost si acolo, se ntelege, o problema a distribuirii camerelor,
caci am fost mpartiti toti musafirii n trei familii deosebite. Am trecut un
timp prin adevarate minute de groaza. Au cautat, cred, sa fie iar ct mai
aproape, dar eu am izbutit, fara sa am aerul, sa locuim deosebit.
Auzisem de scandaluri, cnd, noaptea, femeia a trecut n camera
vecina, la un domn si ma gndeam ce ar deveni situatia mea jalnica de
la prnz, ridicata nca, la o potenta nzecita, a doua zi, dupa o astfel de
ntmplare. Sunt clipe cnd ura si dezgustul meu pentru femei devin
att de absolute, ca socotesc ca de la oricare dintre ele te poti astepta
la orice. Astfel ca, ntro
excursie, so
descoperi n camera unui domn,
nu mai mi se pare imposibil, cu toata oroarea pe care mio
inspira o
asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani
nu mi se pare deloc o piedica pentru o femeie, care, cnd iubeste iar, e
gata pentru toate nerusinarile si imprudentele. Binenteles, trebuie sa fii
dintre cei care cred n nobletea feminitatii n general, dintre cei care au
nevoie sa adore cu adevarat femeia, dintre cei care au jucat totul pe
cartea ei, ca sa vorbesti de "nerusinare" si de "infamie", altminteri totul

ramne un amuzant desen, o "fermecatoare aventura" buna de tratat

cu indulgenta si sarmanta ironie anatolfranciana, ca, de pilda, murdaria
unui catelus de rasa pe covor.
n cele trei zile, ct am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav, cu toate
ca paream uneori de o veselie excesiva. mi descopeream nevasta cu o
uimire dureroasa. Sunt cazuri cnd expertii, ntrun
tablou vechi, dupa
felurite spalaturi, descopera sub un peisaj banal, o madona de vreun
mare pictor al Renasterii. Printro
ironie dureroasa, eu descopeream
acum, treptat, sub o madona crezuta autentica, originalul: un peisaj si
un cap strain si vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau
nedespartiti. Dealtfel, erau si cei care si impuneau, cu autoritate parca
acceptata de toti, initiativele. Vizite n mprejurimi, plimbari, sporturi si
jocuri n vie. Ba, de multe ori, dispareau singuri si se faceau asteptati.
Asa, a doua zi, au venit la masa dupa ce toata lumea se asezase. Se
stia ca numai pe ei i asteptam, deci situatia mea era dintre cele mai
ridicule, caci ntrzierea lor, desi nu era poate din pricina ca se gaseau
amndoi ascunsi n vreo camera, se preta totusi la cele mai
dezagreabile sugestii. i rezervasem locul din dreapta mea, dar ma
deprimat ca nimeni na
ocupat locul care trebuia sa fie n dreapta ei...
Era un fel de oficializare a situatiei, care mi nnegrea sufletul. Ma
ntrebam daca ea nusi
da seama de aceasta realitate, daca nu simte
piedestalul de ridicul pe care ma suia... Cnd au venit (ea foarte
afectata si surzatoare), priviti cu capetele ntoarse de catre toata
lumea, a tinut sa ma mngie pe obraji. Nu stiu daca a facuto
numai
pentru ca se stia vinovata, sau daca logica ei nu a vrut cumva sa creeze
si un soi de echilibru cu mngierile pe care le distribuise.
Masa nsasi a fost un nou prilej de chinuri. A luat, binenteles, iar din
farfuria lui, ia
turnat din paharul ei, cnd el a cerut servitorului sai
dea
vin. ncercam sa nnod convorbiri cu o vecina destul de frumoasa din
stnga mea. As fi izbutit poate sa creez un fel de vitrina de amor
propriu pentru salvarea situatiei, dar miera
totul indiferent, caci eu
stiam ca aici nu e vorba de o preferinta sau de un joc de o clipa, ci de
toata dragostea mea, de un trecut cald si luminos de doi ani, de o
desfigurare iremediabila. Eram deci trist, cu toata truda de a surde.
Orchestra, angajata de gazda noastra pentru tot timpul ct vom sta
acolo, a cntat un valsboston,
din cele scrise pentru cerintele modei si
clipei, dar cu adevarat frumos. Nevastamea
si el lau
cerut de repetate

ori, iar eu, care aveam, de asemeni, cu ea romanta noastra preferata,

am banuit ca l vor repeta, pentru ca le place (pentru ca e asociat cu o
placere intensa a lor) si ca l vor face un fel de "memento" al acestei
iubiri n viitor. Un cntec din acela pe care, chiar cnd dragostea sa
sfrsit, amantii nul
pot asculta fara sa simta ca pojghita de pe
cicatricea sufletului se rupe ncet. Eram, se vede, att de palid, ca o
vecina din fata mea ma
ntrebat, surznd sters: "Esti gelos?" Am
raspuns cu alt surs grabit: "A, de ce? asa glumesc femeile"... ca sa
arat ca nu sufar, caci am nteles ca aci mai erau si alti barbati n situatia
mea, ba aproape toti, dar nici unul nu suferea, si din cauza asta nu erau
ridiculi, pe cnd eu singur faceam sfortari nereusite ca sa arat ca nu
dau importanta neplacutei ntmplari. Ma chinuiam launtric ca sa par
vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna si ochii mi deveneau,
de la ei, tristi. Si daca as fi putut sa ma stapnesc n clipa asta, as fi
izbutit poate sa ntorc situatia. Vecina mea din stnga era, daca nu mai
frumoasa, cel putin tot att de interesanta ca nevasta mea, si nca si
mai tnara. Daca nu "dicta" ca aceasta, era ca, fiind, cel putin n
mprejurarea asta, mult mai delicata, nu cauta sasi
impuna cu
vulgaritate capriciile, asa cum facea femeia mea. n schimb, nas
fi
pierdut nimic, afara de amintirea attor nopti nalte si mai ales a attor
tristeti trecute, devenite scumpe prin mpartasirea lor cu ea, iar toate
acestea nu mi le putea da nimeni. Am raspuns deci cu jumatate suflet
vecinei din stnga. Ma ntrebam numai daca nevastamea
nusi
da
seama unde ntradevar
vor ajunge lucrurile, sau daca o face cu
intentie, caci n cazul acesta, orict ar fi sngerat ruptura, orict ar fi
fost de grea parerea de rau, as fi plecat imediat si n cteva saptamni
as fi divortat.
ntre timp, enervat ca ea asculta cu o atentie pasionata, dei
devenisera
ochii stralucitori de tot, ce spunea el, am cautat sa prind cu urechea. i
explica, numai, n termeni tehnici, si asa cum i stia el, deosebirea dintre
motoarele automobilelor frantuzesti si cele americane. Miam
adus
aminte de vremea cnd audia la fel matematici complicate, pentru
mine.
Catre sfrsit, sa
mai petrecut o mica si semnificativa ntmplare. Noi
ramasesem nca la masa si n jurul nostru se facuse grup. Ctiva
comeseni se asezasera n largi fotolii de trestie si se depanau banalitati
curente. ndeosebi, o femeie urtica si nu tocmai tnara provoca naiv
pe G., care nu o baga n seama dect att ct i trebuia ca sa fie

interesant fata de nevasta mea. Si cnd aceasta urtica ia

cerut un
pahar de vin, ngmfat si cu vointa prostcrescut, a refuzat sa ntinda
mna si sa toarne din carafa de pe masa. A fost un moment penibil si
femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a ramas
ncremenita. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind:
Te
rog sa torni un pahar de vin doamnei.
Si cum el nu facea nici o miscare, iar eu ma consideram absent sa
sculat si a oferit singura paharul de vin cerut. Era un gest al ei din
vremea cea mai buna, dar n acelasi timp si un indiciu ca ea, simtinduse
preferata si stapna, putea, ca o aristocrata a iubirii, sa faca orice
gest, fara sa se umileasca, asa cum regele Spaniei spala n Joia Mare
doisprezece cersetori pe picioare.
Dupamasa,
sau
vizitat unele dintre pivnitele "celebre" ale Odobestilor,
de sute de pasi sub pamnt, cu butoaie mari ct rezervoarele de petrol
parca. Am gustat nenumarate soiuri si calitati, dupa ndemnul
podgorenilor, toti meridionali si flecari, cnd e vorba de vinul lor.
Cea mai dureroasa mprejurare pentru mine a fost masa de seara, din
ajunul plecarii. El sa
ratacit, ntrziind de data asta cu o bruna mica si
neastmparata, n timp ce toti ne asezasem la masa, nevasta mea acum
lnga mine. Un fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit sa
stea, probabil, de vorba cu ea la masa, a ocupat locul liber din dreapta
ei, nestiind ca e rezervat. A devenit livida, dar na
avut curajul sa spuie
nimic intrusului. n schimb, cum noi eram asezati cu spatele la intrare luam
masa ntrun
pridvor cu cerdac imens nflorit cu glicine si zorele la
fiecare douatrei
secunde ntorcea enervata capul, sa vada daca vine.
De la o vreme nu se mai putea stapni. Imensii ochi albastri de copil
erau tulburi si si musca ndurerata, deseori, buza de jos moale si rosie.
Nu putea mnca nimic, caci de data asta cei ntrziati nau
mai fost
asteptati si se adusese la masa. Niciodata nu mam
simtit mai descheiat
de mine nsumi, mai nenorocit. Am crezut atta vreme ca eu sunt
singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi
descopeream ca ochii ei sunt gata sa plnga pentru altul, ca suferea si
ea, plapnda, ceea ce eu nduram ros n adnc, de doua zile, dar ea
pentru un om care mie mi se parea cel dinti venit. Erau aceiasi ochi
nlacrimati din vremea care a precedat casatoria noastra, cnd eu no
iubeam si cnd o lasam usuratic sa astepte jumatati de ora si mai bine,
ntrziind la rendezvousuri,
cnd ea mi facea reprosuri nlacrimate si

sfsietor resemnate, care ma tulburau adnc, ma revoltau mpotriva

mea nsumi, si care au sfrsit prin a ma lega de ea cum se leaga o
ruptura organica prin aderente. Preferam, pe vremea aceea, pe o
colega a ei mai subtirica si mai spirituala. Ea suferea si nu ascundea
nimanui ca sufera, ca si acum, caci nu are orgoliul aspru de a nu se da
n spectacol. E si una din cauzele pentru care eu acum ndur atta, caci
ea, nesuferind de acest exhibitionism sentimental, crede, nestiind ct de
greu ma stapnesc, ca nici eu nu sufar. Mai ales ca eu, daca ma
rasucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe carel
da ea,
fiind att de ridicula ca sufera. Caci asta facea situatia mea si mai
jalnica, deoarece paream si mai mult de prisos, dureri si bucurii se
ntmplau fara mine, tocmai cnd ea atragea luareaaminte
a tuturor.
Dupa ce ea sia
tot sucit gtul, uitnduse
napoi, a venit si el, ntradevar,
cu femeiusca vie si neastmparata si li sa
facut numaidect,
prin nghesuirea celorlalti, un loc de favoare oarecum, caci alti ntrziati
trebuiau sa se multumeasca sa stea tocmai la coada mesei. El a
continuat sasi
nvaluie vecina n griji mngietoare si "tandre", iar
spectacolul acesta parea insuportabil nevestei mele. Nu putea mnca
nimic si avea o figura de animal ranit. Ma ntrebam: ea nusi
da seama
ca si eu sufar tot att de mult? Cum e cu putinta atta insensibilitate?
Vecina fara lucru de vizavi a ntrebato,
ironic si, evident, destul de tare,
daca "sufera", si mi se parea ca n viata mea nu mi sa
adus o insulta
mai mare dect sa fie ntrebata nevastamea,
fata de mine, daca sufera
din cauza altuia. Mam
gndit sa las furculita n farfurie si sa ma scol
nentrziat, mnios, de la masa, plecnd apoi dea
dreptul la gara. Si as
fi facut asta daca eram numai un amant, nu si barbatul acestei femei.
ntre doi amanti situatia este, desi mai complicata dect se judeca n
mod primar de catre lume, negresit infinit mai simpla dect ntre sot si
sotie. Nu tia
placut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru
surprinderea framntarii ei sexuale, caci placerea si neplacerea se cauta
si se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar tiai
aleso
ca nevasta. n
realizarile naturii orice om e un exemplar unic si inedit. Din toata
filozofia se desprinde cel putin acest adevar ca omul cu

constiinta fiind
pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odata cu moartea lui
moare nendoielnic si lumea. Si el si alege, liber, o alta constiinta, pe
care o socoate egala cu a lui. Va fi tovarasa si mostenitoarea lui, a
memoriei lui, i vor spune copiii lui mama. Nu sunt religios, dar cred ca,
datorita unei pure elaborari spirituale, totusi, ceea ce are, zguduitor de
profund, catolicismul e aceasta dogma, ca sotul si sotia sunt
predestinati de la facerea lumii, ca peste catastrofele vietii, uniti si egali
unul cu altul, fatan
fata unul cu altul, ca n aceasta viata, vor fi si n
vesnicia viitoare. E si una dintre cele mai frumoase imagini create de
gndirea omeneasca. Nui
vorbea aici despre "juramintile amantilor",
caci si eu avusesem amante caremi
"jurasera dragoste eterna" si pe
care nu le luasem n serios, iar dupa "partide" mai mult sau mai putin
ndelungi de placere, le parasisem, cu toate lacrimile lor, la cele dinti
cochetarii cu alti barbati... Sa
ajuns, n acest veac, sub influenta
vulgara a literaturii, la conceptia plezirista a casatoriei, cnd omul, n loc
sa se duca la un stabiliment anume, si aduce o nevasta acasa pe care,
dupa douatrei
luni, o concediaza fara nici o alta formalitate dect,
uneori, o despagubire baneasca.
Asa am gndit n vremea cnd, dupa ce atta suferinta din partea
femeii ma nduiosase, iam
cerut sami
devie nevasta. Mi se daruise cu
totul. i spusesem loial ca nu o voi lua de sotie simi
raspunsese cu un
surs palid si dumnezeiesc: "Orice sar
ntmpla cu mine, vreau ca tu sa
ma faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simti n nici
un fel, absolut n nici un fel, ndatorat fata de mine. Poti sa ma gonesti
n zorii zilei si sa nu ma mai primesti niciodata n casa ta." Fireste,
cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o coplesitoare precizie.
Fusese nti amanta mea, deznadajduita de voluptate, dar peste ctva
timp ea purta numele meu, pe care nul
purta nici una dintre surorile
mele maritate. Si intimitatea noastra crestea si se adncea ca o lume
noua cu privelisti prelungi de ntiul ceas.
Ce nsemnau acum toate aceste simtaminte si gnduri pentru femeia de
lnga mine? Absolut nimic. Si eu ma simteam imbecil si ridicul, fara
simtul realitatii, si naiv ca un predestinat "coarnelor", ca sa fi gndit att
de mult despre o femeie, care, punnd n cumpana tot acest aparat
maiestuos si scrobit al sentimentelor mele, le prefera fara grija, lacom,
strngerea n brate a unui necunoscut pna acum cteva zile.
Prabusirea mea launtrica era cu att mai grea, cu ct mi se rupsese

totdeodata si axa sufleteasca: ncrederea n puterea mea de deosebire

si alegere, n vigoarea si eficacitatea inteligentei mele. Sunt guverne, n
tarile din Apus, care primesc foarte des, si pe chestii importante, voturi
mpotriva din partea adunarilor lor nationale. Dar nu gasesc ca e cazul
sa traga de aci vreo consecinta. Cteodata, aceleasi guverne nsa asaza
toata greutatea existentei lor pe un lucru de nimic si "pun chestia de
ncredere" uneori pe un simplu adjectiv ntrun
articol de lege. Iar daca
atunci votul le e mpotriva, se prabusesc. Unii barbati nusi
iau
nevestele n serios (e drept ca eu ma ntreb, de ce sau
nsurat atunci?)
si nu gasesc niciodata ca e cazul sa traga consecintele. Eu jucasem totul
pe aceasta femeie si trebuia sa trag acum toate consecintele care se
impuneau: desfiintarea mea ca personalitate. Trebuia deci sa ma scol
de la masa si de lnga aceasta iubire, pentru totdeauna. Dar stiu ce
vointa de fier si rece am una
dintre amante, care, n naivitatea ei
vulgara, ncercase sa ma convinga pentru un trg conjugal, mi cerea
apoi cu groaza sa nui
mai zmbesc, caci zmbetul meu plutea cu o
indiferenta de moarte, de nenvins si
stiam ca o data facut gestul
acesta, nici lacrimi, nici explicatii nu ma vor mai face sa revin. Miam
impus sa ndur totul pna cnd voi fi singur cu ea, ca sa am un cuvnt
ultim. Adevarul e ca imensitatea catastrofei mi facea sufletul palid, caci
nu stiam singur daca orict
de ndrjita vointa mea siluindumi
simtirea, voi avea cumva puterea sa ndur totul, fara sa se sfarme n
mine organe, care niciodata nu se vor putea reface. Speram, de
asemeni, ca nca nu sa
ntmplat nimic si ca voi putea readuce acasa
iubirea mea, cu simple cicatrice ca de varsat pe obraji. Mam
pastrat
mai departe n "ipotezele", pe care desigur ceilalti continuau sa le faca
asupra starilor noastre sufletesti, interpretndule
cum interpreteaza
savantii microbii la microscop, resemnat sa suport compatimirea lor, ca
pe niste rme care urca trnduse
umed pe mine.
Acum era lnga mine, ndepartata ca la mii de kilometri, jucnduse
nervoasa cu furculita si cutitul, privind palida cu ochii mari albastri,
nduiosati, spre cel care, dinadins parca, nici nu se uita la ea. Toata
lumea si plimba privirea de la ea la el, afara de fostul ministru, care nu
ntelegea, fireste, nimic. Nui
puteam surprinde privinduma
si pe mine,
dar i ghiceam ca ma gasesc, lnga aceasta mica drama amoroasa,

ridicul si deplasat, ca un talger cu mamaliga lnga un compot.

Ma trudeam totusi sami
creez un alibi moral. Am fost bucuros cnd,
dupamasa,
sau
organizat partide de joc de carti. ntrun
salon mare,
cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusa si spre
cerdacul n care se dansa acum, sau
asezat trei mese verzi de pocher,
complet nzestrate, de la bratele purtatoare de scrumiere si pahare,
pna la fise si carti noi, asa cum se obisnuieste n provincie, unde jocul
de carti e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Pna dupa miezul
noptii, am pierdut suma cu care poate as fi putut cumpara un
automobil. Nu eram dect cu ochii pe fereastra, cu tot cosul pieptului
devastat de serpi vii ascunsi sub camasa... neizbutind sa ma
concentrez, cu toata ndrjirea mea. Schimbam mereu gresit, nu
observam cte carti au luat ceilalti, relansam fara sa bag de seama ca
asteapta altii cu carte superioara, n dreapta mea. Partenerii mei se
enervasera la nceput de asemenea sistem de joc, pe urma, cnd
vazusera ca pierd si ca oarecum am de unde pierde, se gndisera,
practic, sa profite de mprejurare.
Cei doi se mpacasera acum si, cu fata nflorita de fericire, ea dansa, de
la genunchi pna la piept greu si cald lipita de el. Vorbea mult, fara sa
nteleg, de departe, cei
spune si, fiindca fostul ministru era si el la carti,
acum amicul ocupa, cnd terminau dansul, locul liber de lnga ea.
Crezusem, cu un secret orgoliu, ca toate bucuriile si durerile nevestei
mele nu pot veni dect prin mine si din cauza asta simteam acum ca
durerea cea mai insuportabila n dragoste nu e att sa fii lipsit de o
voluptate, ct sa constati ca placerea pe care o dadeai si credeai ca
singur poti so
trezesti (care, tocmai prin acest ocol ntoarsa, era
adevarata ta voluptate) nu mai e, ca o clapa care nu suna. Caci acum
totul se petrecea alaturi de mine, cu excluderea mea. Cnd era jocul
mai aprig si pierdeam mai mult, unul din partenerii grosi, care credea
casi
poate permite glume, mi arunca asa, cu jumatate voce: "Ciudat...
si totusi pierzi". Mam
nvinetit si era gata sal
lovesc, cnd ceilalti,
simtind respiratia mea oprita, au avut sursuri amicale de destindere.
Un domn bolocanos, cu mustata paioasa, taiata scurt, cernd carte nea
certat cu bonomie:
Mai
datile
dracului de femei. Nu mai dati atta importanta tuturor
fleacurilor. Nu vezi ca si nevastamea

face la fel. Dansatorii acestia se

ostenesc si le ncalzesc pentru noi. Eu am si cerut servitoarei sami
puie
un bideu pentru la noapte n camera. Iar pe urma, atent si important:
"Plus potul!" Au rs cu totii, convenind, si au continuat plusurile.
Si era adevarat ca mai toate femeile tinere si acceptabile ca femei "se
distrau" la fel, cu aceeasi intentie de publicitate, dar la unele dintre ele
aceasta intentie era justificata: nesigure de puterea lor de seductie,
ncercau nevoia sasi
verifice, din cnd n cnd, armele si tineau sa se
stie ca au, sau ntrunele
cazuri mai au nca, "succes". Dar ea? ce
nevoie avea ea de aceasta verificare printrun
succes? Dealtfel,
pasionata si destul de nchipuita de frumusetea ei, nu o verificare cauta
acum, ci mergea cu toate simturile, indiferenta la tot ce se ntmpla, nu
numai n jurul ei, dar n tot restul lumii, spre destinul ei, acum
neinfluentat de mine, ca pe un drum nou la nesfrsit.
ngaduinta, rabdarea, siguranta celorlalti barbati, dupa ce ma
uimit pur
si simplu la nceput, mia
devenit n urma ntrun
fel explicabila. Mai
toti, desigur, trecusera prin ncercarile prin care treceam eu, iar
sensibilitatea lor nu mai reactiona, asemeni oarecum acelor organisme
care devin imune fata de o boala molipsitoare dupa ce au suferito
o
data. Dealtminteri, ntelegeam ca eu nsumi, acceptnd o data situatia,
ma voi obisnui cu ea, nu o voi mai gasi deloc tulburatoare si nimic nu
ma mpiedica sa vad ca, mergnd asa nainte, pe nesimtite cum
poti
sa ridici treptat temperatura apei n care te afli fara sa simti deosebirea
as
fi putut constitui un tip de acelea de ncornorat de opereta, fara ca
vreodata, n aceasta evolutie, sa fi constatat ceva deosebit.
Din pricina unui jucator, partida sa
ntrerupt pentru cteva clipe si am
iesit putin n pridvorul larg. Dar nu iam
vazut. Am nteles ca o parte din
perechi nu mai dansau si se plimbau prin gradina din jurul vastei
locuinte, poate chiar de
ce nu? si
prin via imensa, n care se aflau si
casa si gradina, de care nu era despartita dect printrun
gard de
srma, si care desigur avea destule portite.
Gndul ca nevastamea
sar

putea "da" asa, n timpul unei seri de dans,

ntro
gradina sau pe aleile unei vii (si aveam toata sugestia halucinanta
a detaliilor), ca ar putea reveni apoi sus, n pridvor, lnga mine, cu
trupul poluat de aceasta mbratisare, mia
nnegrit sufletul si ma
facut,
rece, sa ma clatin. Ca ea pe
care mi se parea ca o jigneste orice
aluzie, nct daca eram alaturi, njuraturile att de obisnuite si de
plastice, pe strazile Bucurestilor, ma faceau sa caut un fel de refugiu sa
stea acum rasturnata si cu picioarele goale pna la jumatatea
corpului ca o trfa groasa si grabita n gradina publica, mi se parea o
catastrofa de nenchipuit. Dar ntelegeam nca o data ca femeia care
iubeste are toate nerusinarile, cu o inconstienta care pare magnifica
tuturor poate, n afara de sotul ei, si pe care eu nsumi, nainte de a fi
nsurat, o admirasem la multe femei. mi aduceam acum aminte ceea
ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groaza: "Drepturi femeilor?
Sa facem din ele, de pilda, magistrati? Sa ncredintam viata, libertatea,
onoarea si norocul oamenilor unor femei, despre care stim ca trei zile
pe luna, cel putin, sunt niste animale suferinde, inconstiente si
turbate?" Ma gndeam si eu ce trista experienta e sati
conditionezi
fericirea si cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era n mine, orb, un
ndemn de moarte, sa pornesc sai
caut si sai
gasesc n vie.
Nu coborsera nsa nici n gradina. Erau numai asezati la capatul
pridvorului, pe parmalc, si, apropiati, stateau de vorba. A trebuit sa ma
reazem ca sa nu cad, nsa de alta emotie. Ma asteptam la atta rau,
nct acum aveam porniri de adevarata si nduiosata recunostinta
pentru femeia care, totusi, na
mers pna la capat n infamie. Mam
ntors cu o stranie liniste la jocul de carti...
Petrecerea sa
sfrsit n zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitati
plecasera. Mai ramasesera ctiva dintre jucatorii de carti, care, pierznd
toata noaptea, cautau, acum, livizi si cu buzele vinete, sa se refaca
printro
lovitura, dar mai rau pierdeau, nct, din placere, jocul avea,
trziu, o nuanta de tragic vulgar. Izbeau cartile de masa verde, fumau
mult, ca scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de
mucuri turtite. n pridvor si n cerdac, parte la mesele ncarcate cu
resturi de la banchet, parte n fotoliile de trestie si nuiele albe mpletite,
asteptau cu gurile coclite, dar cu buzele nrosite din nou, sotiile celor
care nca mai jucau, gazdele, cteva perechi tinere, care nu se ndurau
sa se desparta si al caror organism biruitor se refacea cu fiecare
senzatie noua. Acum urmareau naltatul soarelui, care stropea cu apa

de aur verdele albicios al viilor si negrul verzui al padurilor. Era o

impresie de racoare si prospetime peste oraselul din vale, gata sa se
trezeasca, prospetime care aci sus nu putea birui totusi extenuarea
fizica. Asteptam, cu seaca nerabdare, o explicatie ndrjita cu nevastamea,
dar de vreme ce ea numi
ceruse sa plecam, caci nca nu se
ndura sa se desparta de el, rabdam. (Ceor
fi vorbit att? ce aveau de
"discutat"? cu ce fraze? la ce ntmplari au facut aluzie? ce aveau sasi
spuna amndoi? caci eu numi
puteam reprezenta pe nevastamea
vorbind dect cu mine). A trebuit sa coborm apoi n beciul unui
proprietar vecin, care nu nea
lasat pna nu vom ncerca, mpotriva
oboselii de mahmuri, un leac paradoxal, un singur paharut dintrun
vin
auriu si greu ca untdelemnul, care, luat lnga butoi, avea sa ne
limpezeasca desavrsit mintea...
Era soarele sus cnd neam
gasit n odaia cu pat larg si scazut, cu
perdele de pnza de casa si borangic, cu fotografii straine, cu carti, n
care panglici erau ramase acolo unde se oprise atentia altora si
cu
sticle de parfum si apa de colonia pe masa de toaleta, gatita cu oglinda
leganata, ncepute de alte mini.
Nam
putut sfrsi dezbracatul, dar cum nici nu vream sa discut cu ea
"academic", iam
spus cu o voce de mort:
Asculta,
draga fata, sper ca niciodata n viata mea nu voi mai trece
prin clipele prin care am trecut ieri si azi.
Ma
privit cu ochii mari albastri.
Nu
nteleg ce vrei sa spui?
Eram uluit, am ramas cu haina n mna, am rs ca un cadavru.
Sincer?
nu ntelegi ce vreau sa spun?
Si ea, afectat:
Absolut
sincer...
Tremuram, aprins si indignat de atta crasa prefacatorie.
Ei
bine, atunci poate ai sa ntelegi alta fraza ceva mai simpla. Sa ne
despartim. La Bucuresti ncepem numaidect, cum ajungem, divortul.
Daca vrei sa rami cu amantul dumitale, nam
nimic de spus. Cu toate

ca numi
mai pot face iluzii, dupa cele ce am vazut de ieri pna azi, te
rog totusi un lucru. Acum, cnd ai certitudinea ca vei ramne toata
viata cu el, sa evitam spectacolul si sa nu ne oferim comentariilor
adunarii publice de aici.
Nam
vazut niciodata o privire de nger att de obosit si de mirat.
Dar
despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?
Dupa
cele ce ai facut azi, mi se pare uluitor sa mai ntrebi despre ce e
vorba.
Si, ca un bolnav, care nu stie ce sa
petrecut cu el n timpul delirului:
Dar
te rog... te rog, spunemi
ceam
facut?
Indignat si revoltat de atta ndrazneala, am ntors capul cu dintii
nclestati.
Nimic.
Simtinduse
tare, staruia ea acum.
Te
rog, spunemi
ceam
facut? Te rog.
Miera
sila atta, ca simteam ca orice vorba as fi spus, ar fi cazut
alaturi.
Nimic...
Vreau sa ne despartim.
Neam
dezbracat, dar n pat, cum eu evitam chiar sa o privesc, a
nceput din nou.
Stefane,
te vad asa suparat... siti
jur ca nu nteleg de ce?
Am nceput sa fierb de mnie.
mi
juri?
ti
jur pe ce vrei.
Dar o clipa mam
oprit mirat, ntrebnduma
daca nu cumva gresesc, si
mam
hotart sai

explic ceea ce se prefacea ca nu pricepe. Dar cnd sa

caut, cu uimire, vad ca nici eu nu am nimic de spus. Ce sai
reprosez?
Ca pe drum a stat lipita de mine si de el? Ca sau
cobort sa culeaga
flori? Ca sa
sprijinit de bratul lui? Ca au facut un mic grup aparte?
Ai
fost tot timpul mpreuna cu acel domn, ai dansat aproape numai cu
el.
A rs indulgenta (ea).
Ei
bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci cnd vii cu cineva pe
drum, ntro
excursie ca asta... Toate femeile au facut grupuri. Se
creeaza inevitabile izolari. Nu poti fi familiara cu toata lumea si atunci se
pare ca esti numai cu unii. Pe urma, el e un bun dansator... toate
femeile din lume danseaza, cred.
Da...
nsa nu numai cu un singur partener.
Dar
bine, aici nu e bal. Am venit mpreuna pe drum.
Nu...
nu... a fost un adevarat scandal. Toata lumea va
privit.
Ce
scandal? Ti sa
parut tie. Nu ai vazut ca tiam
spus toate
femeile
fac la fel? Asa sunt petrecerile astea. O data acasa, nici una nu se mai
gndeste apoi la cunostintele si ntmplarile de aci. Ai sa vezi ca nici tu
nu ai sa te recunosti cu toata lumea de aci... Esti de o sensibilitate
imposibila.
Ma
mirat aceasta intentie de maturitate n judecata ei si eram indignat,
dar taceam. Fireste ca naveam
de obiectat nici un fapt precis, dar asta
nu nsemna totusi ca ea nu mersese, cu trup si suflet, ntro
aventura.
Aveam nsa acum certitudinea ca a vinei unor ministri care, respectnd
cu sfintenie litera legii, si permit orice, chiar cele mai veroase afaceri.
Cuvntul e oricnd un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens,
tot ce e adevar, tot ce e continut real scapa, printre silabe si
propozitiuni, ca aburul prin tevile plesnite.
Aveam totusi n plasa logicii un fapt precis.
Aseara,
credeam ca tiai

sucit gtul, tot ntorcndute

sa vezi daca
vine la masa.
A,
miam
sucit gtul, ce idee...! miam
sucit gtul...! si ncerca sa
bagatelizeze.
Dar a simtit, din privirea mea neteda ca moartea, ca aici nu ncape
tagaduiala si, nenorocit inspirata:
A,
acum stiu ce vrei sa spui. E cu totul altceva... Daca tias
spune ai
vedea ca...
Dar
spunemi
atunci.
E
un secret al nostru toate... madam Slugeru si madam Georgescu.
Ajunsesem si la "secretul de familie" din Boubouroche...
Si era n asternutul strain, de prisos aproape de mine cu tot trupul stiut.
Astai
tot cemi
rezerva viitorul? Corpul femeii atunci cnd vreau? Ce sa
fac cu el, fara celelalte bucurii? Cnd stiam ca nu e nici el perfect. La un
milion de femei abia de e una ntreg frumoasa. Restul au nevoie de
indulgenta, de ntelegere. Numai sufletul poate nlocui lipsurile. Si
sufletul nevestimi...
Miera
pielea uscata, capul dur si gol sa poti lovi cu ciocanul n el, parca
tot gtul plin de clti.
Miam
ngropat fata n perna care se ncalzea numaidect, de a trebuit
sa schimb mereu capatiul, dar fara sa pot dormi si nam
mai scos o
vorba pna trziu dupaamiaza.
Ea a dormit, a nadusit sanatos, sa
mprospatat n obraz si n privire, reintegrata vietii, numai eu parca
eram bolnav de uremie.
Cum tot cearsaful si perna erau prea calde, cum toate cartile, pe care
am vrut sa le citesc, mi se pareau uscate, am cobort catre ora cinci n
gradina. Se sfrsise parca o sarbatoare, o ntmplare frumoasa n lume,
care niciodata navea
cum sa se mai repete si eu supravietuiam singur,
dar cum dainuieste o coaja de lamie stoarsa, aruncata dupamasa.
Soarele mi se parea lesios si cnd am trecut pe lnga bucatarie am
simtit mirosul de mncaruri trezite. Au dat peste mine un grup de
cheflii, care n zorii zilei se nfundasera ntrun

beci si acum ieseau beti

turta. Fostul ministru plngea si tinea sa ma mbratiseze neaparat,
umplnduma
de bale si varsndumi
vin pe haine. Avea
sentimentalismul galagios si plngaret al moldovenilor la betie, cu
promisiuni jurate la toata lumea, cu demonstratii si invocari lirice de
fratietate, pentru ca a doua zi, treaz si revenit la sentimente normale,
sa se prefaca (si cu o tainica spaima) ca a uitat totul, afara doar de
promisiile si legamintele celorlalti. Totusi e sigur ca ei ntre ei, cel putin
n momentele acelea, se iau n serios.
Plecarea napoi a fost la opt seara. Era ntre mine si el, ca la ducere. Nam
vorbit dect, rezervat si politicos, numai cu el tot timpul, refuznd,
cu sila, toate ncercarile ei de ami
capta bunavointa, prefacnduse,
dealtfel, ca ia lucrurile n gluma. Mai trziu a adormit, sau sa
prefacut
ca doarme, rezemnduse
cu capul pe pieptul meu, ceea ce nsa nu mi
se parea dect un pretext ca sai
abandoneze lui cealalta jumatate de
corp.
Nimic nu mi sa
parut mai simbolic dect aceasta asezare a ei. Daca nas
fi stiut despre ce e vorba, daca as fi fost sotul naiv pe carel
voia ea,
as fi crezut ca un subit si sincer acces de preferinta o face sa se agate
duioasa de gtul meu, cnd ea nu facea asta dect tocmai pentru ca
asa si putea culca picioarele si soldurile, aproape n bratele celuilalt.
Dealtfel, si mai general socotit, nu era oare cu un nteles deosebit
aceasta mpartire a ei nsasi, pe care o facea, singura, ntre noi doi?
ncheiam bilantul sinistru al acestei petreceri, ca un general nfrnt si
fugarit, promis degradarii si exilului, care compara resturile
nspaimntatoare, cu armata frumoasa si stralucitoare de entuziasm pe
care o comanda, la defilare, cu doua zile nainte. Dealtminteri, aceste
excursii mpreuna, de perechi tinere, cnd femeile sunt frumoase, devin
mai totdeauna lupte "amicale", tot asa cum amicale erau acele "tournoi"
medievale, numai ca atunci cnd totul trebuie sa revina la normal, dupa
furii nemarturisite si explicatii amare, ntocmai ca si n acele pomenite
timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse napoi pe scuturi si
targi acasa. Asa cum ma ntorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisa.
Peste doua zile neam
dus ntreaga "banda" la deschiderea unui teatru
de vara si de acolo la un restaurant de la Sosea. Cea
fost la tara sa
repetat si aici. De abia miam
mai stapnit indignarea, indiferent la
comentarii. O doamna, poate nca tnara, faimoasa frumusete

aventuroasa pe vremuri, care ma privea cu afectie totdeauna, cu care

adeseori aveam interesante convorbiri despre ntmplarile din viata, caci
n noua cochetarie pe care sio
permitea, de a se mbatrni cu intentie
mai devreme, era parca din eleganta unui general tnar, retras voluntar
la pensie, a ncercat sa ma mpace.
De
ce atta enervare?
Iam
aratat, surznd trist, pe nevastamea
si mia
spus, glumind
frumos si cu emotie, nct nu ma puteam supara:
Stii
o vorba, si daca nu o stii, tio
spun eu: femeia nsala numai pe cel
pe carel
iubeste, pe ceilalti i paraseste pur si simplu.
Iam
spus ca asta nu ma consoleaza, dar mia
explicat ca nu crede ca e
vorba de altceva dect de un "flirt".
Iam
turnat n pahar vin auriu, privindo
mirat:
E
o formula gresita, fara nteles la o femeie. Nu corespunde nici unei
realitati, dect daca e vorba de o fata care vrea sa petreaca, dar, n
sfrsit, sasi
pastreze totusi fecioria fizica (si care, dealtfel, sar
da din
toata inima), sau de femei bolnave, care sar
da cu pasiune, dar le
mpiedica ovarita de care sufera. Mai are sens acest "flirt", atunci cnd
o femeie urmareste vreun interes si, ca sal
realizeze, face toate
"avansurile", dar dupa ce a obtinut ce tintea, se refuza. Sistem practicat
de multe actrite si profesioniste nemarturisite. Dar nevastamea
nu e n
nici una dintre aceste situatii si pentru ea un "flirt" e o aberatie.
Ah,
dumneata esti dintre acei care fac mofturi interminabile si la
masa. Dintre cei care totdeauna descopera firele de par n mncare.
Sunt
eu de vina daca mi se ofera fire de par n mncare?
Nu,
atta luciditate e insuportabila, dezgustatoare. mi nchipui ca esti
n stare nu numai sati

examinezi exagerat partenera, dar ca, n ultimele

clipe ale mbratisarii, sati
dai seama exact de ceea ce simti, ca si cnd
ai asista la un spectacol strain...
Doamna,
e perfect adevarat ce banuiti, dar ncheierea dumneavoastra
numai
e
falsa. Atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o
sporesc, asa cum, dealtfel, atentia sporeste si durerea de dinti. Marii
voluptuosi si cei care traiesc intens viata sunt, neaparat, si ultralucizi.
Cu
ce placere teas
fi nselat pentru aceasta continua neliniste si
banuiala a dumitale, si desfacea senzual o portocala. Avea o eleganta
de marchiza.
Deci...
nu mai
fi parasit?
Poate
ca atunci da, dar as fi regretato
toata viata. Suntem att de
toante cnd suntem tinere.
Surdea ndepartat si frumos, cu parul ei argintiu... si eu o admiram
att de pasionat, ca toata lumea parea intrigata ca de o scena de
dragoste.
Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lnga
mine? si ce nteles adnc ar fi avut lucrurile... va fi fost aceasta femeie
la fel cu nevasta mea? si imposibila
ntrebare vor
mai fi altele acum?
si nca
mai fara sens ntrebare de
ce mi se pare posibil numai n
trecut, de ce regret ca am pierdut, venind cu douazeci de ani mai
trziu, trupul cald, cu zmbetul bun si melancolic al acestei femei? Dar
nu, toate sufletele acestea de carne si matase devin prea trziu, si de
prisos, bune.
ASTAI
ROCHIA ALBASTRA
Nu iam
vorbit nevestimi
o saptamna.
Am mncat singur n birou. Peste cteva zile, la masa la prieteni, mi sa
parut nsa ca rezerva mea nu mai are sens, si am staruit toata seara pe
lnga o femeie frumoasa, aproape tot att de nalta ca mine. Cnd spun
"am staruit" e un fel de a vorbi. Dupa un usor nceput, ea, dezlantuita,
ma

coplesit cu prietenia ei. Tot ce a facut nevastamea

la tara, aci sa
reeditat ntro
singura seara. G. nu era acum de fata. Ca sa nu para
prea suparator, femeia a dat o nuanta de gluma lucrurilor. A declarat ca
daruieste pe barbatusau
nevestei mele, ca ma iubeste, a facut scandal
cnd mia
luat cineva locul de lnga ea. Am vorbit despre femeile grase
si slabe si, ca sami
arate ca ea e numai nselator slaba, n fata tuturor,
mia
luat mna si mia
puso,
apasat, pe soldul ei plinut... Strnge!...
Eu, uluit, aveam aerul ridicul al lui Iosef n casa lui Putifar. Cum ma lasa
un moment liber fugeam, dar ma cauta si ma aducea napoi. Scita,
dezorganizata, nevastamea
era vnata, glumea galben, iar de cte ori
mi aduceam aminte de ea si o priveam, i ntlneam ochii mari si
ndurerati asupra mea.
Noua mea entuziasta ma
silit sa dansez cu ea, desi dansam prost. Pe
urma ma
luat de mna si ma
dus ntrun
salonas cu divanuri: "Hai, sa
fim singuri".
Eram stnjenit de parca numai n strachini calcam. Neam
rezemat,
lungiti unul lnga altul si ma
ntrebat tot soiul de prapastii. Cnd sa
abatut din ntmplare cineva pe la noi sa
nfuriat, sa
dus la birou, a
luat un toc si hrtie, a scris un afis: "Intrarea oprita... pereche
amoroasa!" Cei care veneau, citeau, rznd ca de o gluma buna, si
plecau, cerndusi
scuze ipocrit. Glumea, fireste, dar asta na
mpiedicato
sasi
framnte snii de coastele mele si sa ma sarute, cnd
i se parea ca nu vine nimeni.
Iam
spus ca trebuie sa fim cuminti, mam
smucit si am plecat. Miera
rusine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, si ma gndeam la situatia
delicata n care sotia asta vulgara cu

gluma ei menita sa mascheze abil

o purtare mai precisa si
punea barbatul. Nu mi se parea suficienta
scuza ca e vinovat ca nu stie sasi
stapneasca nevasta si nici nu mi se
parea ca "trenurile nu trebuie lasate sa treaca" sau ca trupurile
"sarmante", care se doresc si se ntind, sunt deasupra oricarei "ridicole
filozofii". Dealtminteri, ca sa se poata trece puntea periculoasa, se face
aci un cadril de naivitati. Femeile, ca sa poata realiza toata aventura, se
prefac ca o socotesc ca pe un joc naiv, dar n acelasi timp barbatul
serios "care nu stie sa profite" e acuzat, el, de "naivitate".
La ele nsa naivitatea, prefacuta si cu scop precis, e dintre acelea pe
care o practica unii escroci, n primele momente, "facnd pe prostii" n
fata unui judecator de instructie, declarnd ca au ncasat cecul fals la
banca, n gluma, ca sa faca o farsa unui prieten de la Hamburg. Dar
judecatorul, stiutor, cu privirea rece, pune zmbind lucrurile la punct.
Fara grija de spectacol, ca un animal ranit, nevastamea
se trntise ntrun
fotoliu si nu vorbea cu nimeni. Noua mea amica a venit dupa mine:
"Esti un caraghios", si mia
fixat o ntlnire n oras.
Cealalta era geloasa si suferea. Simteam acum ca e o jucarie n mna
mea. Ca puteam so
umilesc, so
fac sa sufere si mai mult, dar la ce
folos? mi venea sai
spun: uite ce ai facut din dragostea noastra, din
bietul nostru trecut. Acesta e idealul tau de iubire, acest continuu
asasinat?
Acasa, furioasa si ndurerata, mia
spus:
Acum
cred ca ai sami
dai dumneata explicatii mie.
Iam
aratat ca nam
facut nimic mai mult dect ea la Odobesti.
Da?
Eu nu mam
proclamat flirt cu G., nu mam
pipait cu el, nu mam
nfundat, cu anunturi obraznice, ntro
camera cu divanuri.
E adevarat ca pna acolo nu ajunsese, dar nu e mai putin adevarat ca
tot eu ma simteam n paguba.
A tinut sami
plateasca nsa, cu vrf si ndesat, ntia data cnd neam
gasit iar n "banda" cu el. A stat mereu, aproape n bratele lui. mi

spuneam ca nu e dect o pedeapsa si ca, daca vrea sa ma

pedepseasca, nsemna ca nui
era indiferent ca eu preferasem alta
femeie, deci ma iubea. Cu toate astea, fizic ... spectacolul miera
de
nendurat. Nu aveam taria sa vad, orice mias
fi spus, cum femeia pe
care o iubesc e tinuta n brate de un barbat, si iam
spuso
vecinei mele
de rndul trecut si de data asta, care ma urmarea zmbind.
Dar
daca ai iubi o actrita, care, pe scena, ar trebui sasi
mbratiseze
patimas partenerul, sal
sarute lacom pe gura?
Iam
lamurit, cutremurat, cu cea mai simpla sinceritate:
Cred
ca niciodata nas
putea iubi o actrita.
Mam
apropiat de divanul din colt unde se gasea nevastamea
si iam
spus ca plecam acasa.
A!
Cum asa devreme? Nu mai ramnem.
Trebuie
sa plecam neaparat, am de lucru mine.
Nu...
asta nu se poate... nu... mai stam... se supara oamenii daca
plecam asa de repede. E nepoliticos. Scosese oglinjoara din poseta sisi
pudra obrajii.
Cu
neputinta.
Si totusi am mai asteptat un sfert de ora. Era n mine ca o spaima viu
graita.
Draga,
nu mai pot ramne nici un minut.
Ei
nu... trebuie sa mai ramnem... vreau sa mai stam putin, sisi
desena acum cu ros buzele.
Eu
plec.
Pleci
fara mine.
Am privito,
acum linistit, ca un mort.

Ela,
ti dai tu seama de ce spui?
Te
rog... vreau sa mai stam.
Nu
se poate... sub nici un cuvnt, nu se poate sa mai stam.
Avea ochi mari, stersi si o cuta ntre sprncene.
Ei
bine, nu merg.
Ela,
te ntreb nca o data...?... Gndestete
bine ce faci. Daca ma duc
singur acasa, nseamna ca am pornit pe un drum de pe care nu ne mai
putem abate.
Gndul ca nevastamea
ar putea veni singura, n zorii zilei, acasa, mi se
parea o monstruozitate rece.
Am mai privito
nca o data, ca n clipa semnarii unei sentinte, si am
plecat. Am asteptat n strada zece minute si na
venit. Cunosteam la
unul dintre hotelurile mici o cocota destul de frumusica, voinica si
nespus de vulgara. Iam
spus sa se mbrace, am luato
cu mine, am
duso
acasa, am puso
sa scoata tot de pe ea si am culcato
n patul
tuturor durerilor, nebuniilor si lacrimilor iubirii mele.
Nevastamea
a venit peste vreo doua ore. Nu stiu daca servitoarea ia
spus totul, dar cnd a nteles, sa
ngrozit, si nui
venea sa creada. A
cazut moale ntrun
fotoliu. Sa
nfuriat apoi si a vrut sa se repeada
asupra femeii, care nu prea avea de ce sa se teama.
n
patul meu, o adunatura de pe strada?
Si cealalta, cu o imensa si triviala doza de bunsimt:
Nai
dect sa dormi n el, madam, nu sa umbli noaptea teleleica.
Vedeam, uimit si cu sufletul gol, unde ajunsesem.
Iam
explicat ca daca face scandal si se afla despre ntmplare, eu o sa
trec drept nebun, dar pe socoteala ei are sa se rda ca de o paparuda.

A plecat trntind usa, cu o energie pe care nu io

banuiam.
Am framntat ntreaga noapte trupul femeii straine, cu o furie
deznadajduita, ca sami
demonstrez ca tot ce ofera una, ti poate oferi
si cealalta si ca nu merita, ca e ridicul sa suferi att de mistuitor, pentru
att de putin lucru. Si parca am gasit adevarata parerea. Primele treipatru
zile, dospind de mnie, nu mia
fost greu sa ndur absenta
nevestimi.
Pe urma nsa, am nceput o serie de ipoteze, n toate
sensurile, ca sa vad ce gndeste si ce simte acum. Cum stiam ca
iubeste pe altul, numi
nchipuiam ca ndura prea greu purtarea mea simi
recunosteam dreptul, si ma felicitam chiar, pentru ideea buna de ami
crea ultimul cuvnt. Ma ntrebam vag daca ne vom mai vedea, daca
ne vom revedea, vreau sa spun, n continuarea liniei trecute, asa cum,
cnd te destepti dupa un vis atroce, reiei viata ta ntrerupta seara. Si
simteam ca nu, adica nu mai aveam reprezentarea unei viitoare
mpacari, cum numi
pot nchipui azi n ce fel as putea deveni
presedinte de republica n America Centrala.
Dupa o saptamna am simtit neaparat nevoia so
vad, dar miam
refuzat cu ncapatnare orice prilej. Am cautat nsa pe o prietena a ei,
ca sa aflu, prin ocol, ce gndeste, ce face, daca ntmplarile acestea de
rasturnare si eveniment egal cu miscarea planetelor, pentru mine,
aveau pentru ea vreo importanta. Nu mia
fost cu putinta sa aflu ceva.
Fiindca pe strada no
ntlneam ca sai
cunosc noul surs, am nceput
sa colind restaurantele, cu batai de inima nca din strada, cu examinari
usoare a tuturor femeilor la nceput, cu reveniri insistente apoi, de
teama sa nu ma fi nselat din cauza palariilor mari si cu o tristete de
moarte, cu impresia ca totul e gol, cnd trebuia sa constat ca ea nu e
acolo. As fi vrut sa vad capul acela mic de statuie greaca, blond, cu
ochii albastri, cum e acum n forma noua, sa vad daca ma priveste cu
ura, cu indiferenta. Printro
fatalitate de nenteles nam
ntlnito
nicaieri. Am reluat legaturile cu toate prietenele ei, miam
facut dintruna
amanta ca sami
dea stiri despre ea, dar cum venea vorba despre
ea, totusi, de teama ca "nu se stie cum se ntorc lucrurile", numi
spuneau o vorba, evitau orice discutie, iar detaliile pe care eu le
ceream, dealtfel cu un ton vag indiferent, caci altfel nas

fi avut nici o
sansa sa le am, mierau
totusi, firesc parca, refuzate. Am cautat sa stie
ca petrec, ca ma simt foarte bine, dar aceste gesturi ostentative erau ca
niste scrisori ncredintate unei poste lamentabile. Nu stiam nici daca lea
primit si mai putin puteam sti ceea ce gndeste aceea care lea
primit.
Sa ma duc acasa la matusa ei, nu putea fi vorba. Nu mias
fi iertat
niciodata slabiciunea asta si nici nar
fi fost posibil, att eram de
definitiv n gndul meu. Am nceput sa caut invitatii n casele n care
stiam ca ar putea sa mearga, dar am nimerito
mereu prost. Acum,
toata nevoia de ea, comprimata n mine, se rezolva ntro
otrava a
ntregului organism, nauntru. Nam
mai putut mnca aproape nimic. O
rochie la fel cu a ei ntrezarita pe strada mi punea un pietroi n stomac
si un nod n gt. Slabisem simi
era teama acum sa nu afle ca am slabit
din cauza ei. Eram alb ca un om fara globule rosii. Am sporit petrecerile,
ca sa afle, sa creada ca sunt slab din cauza orgiilor. n a patra
saptamna, un prieten doctor si un profesor consultant au fost de
parere ca sar
putea sa am un ulcer al esofagului. Si no
vedeam
nicaieri, parca disparuse n pamnt.
Am ntlnito
totusi, n penultima zi de curse. Era zapuseala, lume
multa, si un suflu de oboseala nadusita lncezea n atmosfera
prafuroasa si ncinsa. Am vazuto
nainte ca ea sa ma vada. Tot trupul
mi sa
nfierbntat brusc, am cautat numaidect una dintre acele
nenumarate femei echivoce, dar nu declarate, care tapeaza, cernd
barbatilor sa le ia bilete pe cai, fireste fara sa dea bani, si am trecut
vesel, radios si absent, pe lnga nevastamea.
Era rezemata de grilajul
alb din dreptul pariului mutual. Cnd am trecut din nou, napoi, sta pe
un scaun ca si cnd era frnta de mijloc, privindune
cu ochi ndurerati.
ndura parca o suferinta peste puterile ei. Nu mai voia, se vede, nici so
ascunda, caci totul i era indiferent acum. A fost o bucurie care ma
iluminat nauntru ca un soare. Am mai vazuto
acolo nemiscata, trista,
pna aproape de sfrsit. Si pentru ntia oara cineva mia
vorbit de ea.

O prietena comuna ma
ntrebat cum pot fi att de lipsit de inima... Si
eu, care mas
fi dus so
mbratisez, so
ntreb cu o nemarginita patima:
de ce? de ce ai nceput toate astea? am trecut din nou, am salutato
foarte prietenos, mia
raspuns doar privinduma
n ochi, fara un surs,
fara nici o miscare a muschilor fetei, ca o caprioara blonda, njunghiata.
Peste cteva zile am ntlnito
n fata chioscului de ziare de la
Independenta. Ceruse o revista de mode si tocmai o platea, cnd a dat
cu ochii de mine si a nteles ca o asteptam, oprit mai sus, la ctiva pasi.
A avut o clipa de placere, nu de bucurie. Sia
muscat, cu o satisfactie
vulgara, buza de jos, ca si cnd ar fi spus, cstignd prinsoarea: "A,
domnule, n sfrsit!" Altfel ntrevederea a fost frumoasa, cu lunecusuri
de ironie voit banala si superficiala, ca sa para tandra si indiferenta:
"Speram ca ai sa te faci mai urta, departe de mine." "A... da... am avut
eu azidimineata
o presimtire buna". "Tiai
oxigenat parul? Sau, nu, e
din pricina soarelui." "Dupa ct stiu, nu. Se vede ca e tot soarele". "A
reaparut si el numai din cauza dumitale." "Ce vrei, cnd ntlnim
ncapatnati care vor sa reziste, cautam si noi complici." Dar, spre
mirarea mea, tot ea vrea sa stie: "Ai mai sedus pe cineva?" si i tremura
vocea de parca era o actrita la ntiul pas pe scena... "Vreau sa iau o
trasura". Era ora 12 si jumatate poate. Matusa ei sta pe strada Olari.
Am pornito
alaturi pe jos n dreptul Universitatii, la statia de trasuri,
am fost bucuros ca nu era nici una. Mia
spus ca are de gnd sa se
nscrie din nou pentru licenta la Universitate, ca a fost plecata la Vaslui,
la bunica ei, trei saptamni. Prin fata Ministerului de Domenii, am avut
oarecare teama, caci venea agale o trasura goala, pe care ea na
observato
nsa. "Astai
rochia albastra? dar parca era mai putin vie?"
"Vai, miai
uitat rochiile?" Si sufletele noastre pluteau deasupra
cuvintelor, n ezitari, flfiri, fixari, si iar mici zboruri, ca un roi de fluturi
deasupra unei plante, care ar fi ncet transportata pe drum. La Rosetti,
despartirea era inevitabila. Era statie mare de trasuri si automobile. Sa
oprit pe trotuar... si n mine totul sa
oprit... dar a lasat, fara so
vada, o

trasura, a strigat prea ncet alta si pe urma a ntors capul sami

spuie
ceva. Am ajuns, poate pe la doua, n fata casei matusii ei... dar parca nar
fi observat ca am ajuns, am trecut nainte, apoi, de vreme ce se
crease un precedent, dupa vreo suta doua de pasi neam
ntors, si pe
urma iar, pna la ceasul trei si ceva. Poate ca nici unul, pentru nimic n
lume, nu ar fi cerut nsa celuilalt sa mai ramie. Eram asa de grabiti si
ne vedeam n treacat numai.
Ah,
de tine nu se ndura cineva sa se desparta, si era profund
adevarat, dar o spuneam cu un surs, ca sa para abia ceva mai mult
dect o gluma indiferenta... sarut minile.
Vai!
o sa ma ocarasca matusamea.
Dar putin mi pasa. si trecea
limba peste buzele arse parca, si surdea cu ochii albastri, plini de suflet
ca de roua.
Ma ntorceam, n dupaamiaza
inundata de caldura uscata, chinuit de
foame, adncinduma
ca n cauciuc n asfaltul ncins, privind caii obositi
ai trasurilor, storurile trase pentru siesta la mai toate casele, dar era n
mine o tristete usoara si placuta. Simteam ca femeia aceasta era a mea
n exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne ntlnisem de la
nceputul lumii, peste toate devenirile, amndoi, si aveam sa pierim la
fel amndoi.
Eram ca ntro
zi imensa si ntmplarile acestea mici, amanuntite pna
n fractii de impresie, erau printre cele mai importante n viata mea.
Astazi, cnd le scriu pe hrtie, mi dau seama, iar si iar, ca tot ce
povestesc nu are importanta dect pentru mine, ca nici nu are sens sa
fie povestite. Pentru mine nsa, care nu traiesc dect o singura data n
desfasurarea lumii, ele au nsemnat mai mult dect razboaiele pentru
cucerirea Chinei, dect sirurile de dinastii egiptene, dect ciocnirile de
astri n necuprins, caci singura existenta reala e aceea a constiintei. Si,
n organizarea si ierarhia constiintei mele, femeia mea era mai vie si mai
reala dect stelele distrugator de uriase, al caror nume nul
stiu.
Neam
mpacat peste o luna, cnd a venit cu bratele pline de crini trzii,
ca o amanta, si am fost mpreuna toata luna august la Constanta.
Locuinta tihnita, plimbari seara pe dig, mpreuna cu o familie cunoscuta,
aperitive n Piata Ovidiu, ntesata de lume, si uneori, n gluma, joc la
bula, cnd pierdeam regulat. Binenteles, n dimineata nsorita eram si
noi, ca toata lumea, ncarcatura de tineri n pijamale si haine albe
usoare, n trenul de Mamaia. Pe plaja, ea era nca extrem de frumoasa,
mai ales cnd tot corpul i se facuse ca grul copt. Aproape nalta, cu

talia subtire si soldurile vnjoase, cu snii razbind ghiciti ca merele prin

maioul negru (strns pe ea cum e un sarpe n pielea lui), aduna toate
privirile. Putin prea nalt pentru subtirimea bratelor si coapselor, faceam
totusi, cred, o pereche potrivita cu ea. Cnd, legata la cap cu un tulpan
albastrui, cum e uneori cerul senin, care i iradia lumina ochilor sii
limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel de pelerina,
usoara de tot, poroasa si albastra, tare ca vopseala, parea ntreaga
zugravita pe smalt, cu fata aurie.
n septembrie, ntorsi n Bucuresti, am avut o cearta din cauza copilului
asteptat. Na
vrut sal
aiba si a trebuit sa stea n sanatoriu vreo doua
saptamni. Sa
facut bine abia pe la Sfntul Dumitru.
A fost un timp destul de linistit si am putut sa fac vreo doua drumuri la
o padure, care facea parte din mostenire, pe lnga CurteadeArges.
Era un sfrsit de toamna de o frumusete larga si potolita, si priveam de
la fereastra vagonului dealurile lenevoase cu paduri ndesate, cu acea
felurime de colorit care arata cresterile. Daca vara e greu de osebit
toate apele si asemuirile de verde, acum gama vestejitului cuprinde
toate culorile tari. Cta vreme unii copaci sunt nca verzi, altii au
frunzele, pe negrul cracilor, galbene ca niste caise stravezii. Unele
frunzisuri sunt rosii sngerat, altele violete, caramizii, albe chiar. Cerul e
imens, si departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de
maiestate senina, careia lumina vie, dar galbuie n culoare si potolita n
caldura, i da o liniste melancolica.
Nu pot sta linistit pentru ca n compartimentul de alaturi (sunt vagoane
vechi, clasa III)
se aud hohote de rs, comentarii, aprobari calduroase.
Scit, renunt sa mai privesc carele, care se departeaza domol pe
drumuri albe, si trec si eu dincolo. Un domn, sa tot aiba cincizeci de ani,
cu gtul n piele moale si rosie, ca al curcanului, cu ochii vii si mustata
mare, pe figura pentagonal osoasa, explica de ce trebuie sa intram n
razboi. Dealtminteri, cam asta se discuta pe tot cuprinsul tarii
romnesti, cnd afacerile si placerile lasau timp liber.
E de o verva ndracita, gesticuleaza convins, batnd aerul cu amndoua
minile. Esentialul, dealtfel, n replicile lui tumultuoase, sunt interjectiile.
Ee!
ee...! Pai vezi! Cnd spun eu? si se scoala iar de pe fotoliul de
piele. Cum o sa reziste, domnule?... cum o sa reziste? Vinoncoa.
Daca
eu pun aici o armata? si arata Orsova, iar aici alta? si arata la Sibiu, aici
nca una? acum la Brasov.
Dar cineva obiecteaza:
Bine,
domnule Predescu... tocmai acum cnd nemtii au terminat cu
rusii, de au ajuns n inima Rusiei?
Pai

tocmai daia
raspunse
domnul Predescu deznadajduit si scrijelat tocmai
daia...
Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu ncep asa si
ncepu sa urce pe harta care indica statiile, deasupra canapelei si
haihai,
si haihai...
A?... merge? siasa
mereu... siasa
mereu (n timpul
acesta legannd urca si ocolea cu minile pe harta, de la Arad spre Cluj,
pascnd parca din urma)... Ei, asai
ca iam
luat ca din oala?
Domnule
Predescu, dar Mackensen ala si Hindenburg pretind ca ei o
sa cstige razboiul, adaose unul, nu pentru ca ar fi crezut, dar mai mult
ca sa dea replica, si asa, ca sal
ntarte pe domnul Predescu.
Daa?
si si potriveste tigara rasucita, n tigaretul de trestie... O sa
cstige asta iar
aici face un gest foarte explicit, vrnd degetul mare,
printre aratator si mijlociu auzi?
O sa cstige asta. Eu fac "pari",
domnule, ca Hindenburg ala al dumitale sisi
lateste buzele daa,
sa
vie el la mine... fac "pari" cu el... ca mannca bataie... pe orict... Hei?
se pune el cu mine?... Domnule, portar de hotel o sal
facem dupa
razboi. Ceilalti aveau aerul ca se mira de ndrazneala lui Hindenburg de
a se pune cu noi si cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu
stapni privindul
si privinduse
parca:
Domnule,
romnii e destepti... Tio
spun eu...
Pai
bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intram? Ca eu nu cred ce
sustin unii, ca nu suntem pregatiti...
Ce
pregatire, domnule? si
ridica ochii disperat n tavan ce
pregatire...? ca ma omori cu zile. Ce sa te mai pregatesti?
Navem

tunuri... cine stie?

Domnul Predescu rde acum indulgent si cu pielea de curcan a gtului
glgind:
Nai
tunuri? da intran
razboi, domnule, siti
da frantuzul cte tunuri
vrei: vrei o mie? ti da o mie... vrei zece mii, ti da zece mii. Si ridica
bratele, apoi le lasa sa cada, uimit si dezgustat. Dar de asta e vorba
acum...? Ce nevoie ai de tunuri, domnule? si ntorcnduse
surzator
spre ceilalti, care ascultau mereu, cu interes (ca acum venise si seful de
tren, mustata ciupita): Auzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie
neamtul si frantuzul ala, ca sunt crescuti n puf si,
brusc furibund:
Dumneata stii cum e romnul, domnule? Nadejdea lui e baioneta,
domnule, baioneta, ntelegi dumneata?... Ca o vra pna n prasele... si
daca se rupe, da cu patul armei... uiteasa...
uiteasa
si
lovea ndrjit
si imaginar, nspre toate colturile compartimentului, n timp ce
ascultatorii l urmareau, ferinduse
ncntati.
Zi,
baioneta si patul armei, domnule Predescu?
Pai,
sigur, domnule, exclama ngaduitor... Astai
arma romnului... As
vrea sa vad eu pe neamtul ala care sa stea la baioneta... si se ntoarce
triumfator si drz n dreapta si n stnga. Domnule, cnd or intra ai
nostri cu patul armei printre tunurile lor, o sa fie jale, ca ai nostri numai
la scafrlie trag.
Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici crciumar, nici
comisvoiajor,
ca am ntrebat pe urma pe seful de tren.
Nul
cunosti pe domnul Predescu? se mira ceferistul meu si avea
dreptate, caci pe liniile astea secundare calatorii se cunosc ntre ei cum
se cunosc clientii aceleiasi cafenele. Domnul Predescu e de la Pitesti,
avocat... a fost si deputat o data... merge la CurteadeArges
ca are o
chestie acolo si resemnat de admiratie: Destept om, domnule. Eu l stiu
de pe linie. Cnd tio
explica el ceva... Nu zic, mai e si domnul
Adamici... dar parca tot domnul Predescu e mai destept.
Mam
plictisit si mam

ntors la locul meu, ca sa privesc mai departe

ntinderile de porumbiste uscata, satele pe sub dealuri si sursul
melancolic al cerului nalt de toamna n asfintit.
Dealtfel, si la Camera chiar, dupa cte reiesea din ziare, discutiile nu
depaseau mult adncimea celor din tren. Se anuntase o mare sedinta
de rafuiala, ntre cei care cereau "intrarea n actiune" si partizanii
"neutralitatii espectative". Am avut prilejul sa asist la una dintre
sedintele importante, cnd tribunele erau nca de cu vreme ntesate de
public, caci se stia ca guvernul va fi luat ntre doua focuri. Partizanii
Puterilor Centrale aveau sa interpeleze banca ministeriala "pentru ce
lasam prilejul acesta extraordinar, cnd nemtii sunt dincolo de Varsovia
si aproape de Salonic, fara sa intram alaturi de ei?" Dimpotriva,
reprezentantii curentului antantist aveau sa ntrebe de ce nu intervenim
sa salvam pe cei nvinsi?
Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectura, de club prin
verdele fotoliilor si al draperiilor, de catedrala prin lumina de vitraliu
galben, venita din luminatorul imens de deasupra, avea un aer solemn.
Incinta era la nceput numai pe jumatate plina. Unii deputati si citeau
gazetele, abia aparute de dupaamiaza,
altii faceau cerc, discutnd n
fata vreunui personaj important. Pe banca ministeriala numai doi
ministri care scriau absorbiti. Din cnd n cnd, cte un deputat venea
n dreptul celui care scria si i soptea ceva, sau i da vreo hrtie pentru
aprobat.
Pe urma au nceput soneriile, sa
marit lumina, toate locurile de jos sau
ocupat. Presedintele, suit ca pe o scena sau catedra, a batut din ciocan
si un domn a citit, probabil, sumarul zilei. Anisoara a descoperit cea
dinti, cu un fel de bucurie, ca poate stabili o legatura ntre ea si
aceasta incinta inabordabila, pe Nae Gheorghidiu, asezat pe bancile
opozitiei (asa, din cochetarie politica), obosit si preocupat.
Interpretarea deputatului "nemtofil", facuta, de altfel, cu un fel de
servilitate intelectuala si intentie de reactiune mediocra, a provocat
numai sursuri ironice. Profunda impresie a strnit nsa discursul celui
care cerea intrarea imediata n razboi. Pronuntata rar, cu vocea
nfiorata, fraza: "Si veti lasa acest popor erou, care e poporul srb, sa
fie zdrobit, fara sa faceti sa cada n balanta palosul romnesc,
hotartor, n aceasta mare, n aceasta neasemanata clipa istorica?" a
plutit sub vasta cupola, ncremenind privirile, dar entuziast aplaudata
numai de opt sau zece deputati, pe care nui
vedeam, dedesubt, sub
tribuna prezidentiala n care ne gaseam noi.
Celalalt deputat interventionist a interpelat guvernul pe chestia
narmarii. A declarat ca stie ca atelierele militare nu lucreaza, ca nu sa
facut nimic pentru echiparea armatei, ca sau
cumparat zeci de mii de
bocanci cu talpa de carton. Si el e impresionant:
Navem

artilerie, domnilor... Ceati

facut ca sa dam admirabilei
noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?
Aici, unchiumeu,
care se plimbase n timpul discursului prin fata
primelor banci, a ntrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit,
cnd a ridicat mna, oratorul sa
oprit si privirile sau
ntors spre Nae
Gheorghidiu, care a declarat cu o falsa gravitate:
Gasesc,
domnilor, ca ngrijorarea dumneavoastra din cauza ca ne
lipseste artileria grea e putin exagerata. Cred ca, la nevoie, va fi
suficient sa punem n baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanati,
domnul Cotrcea, ca sa reducem toate tunurile nemtesti la tacere. Si la
vorbele astea, arata cu degetul nspre capatul rndului din dreapta, iar
toate privirile sau
ntors spre banca n care deabia
ncapea o namila de
o suta cincizeci de kilograme poate, cu minile att de scurte ca abia i
ajungeau pe pntece.
A fost o ilaritate imensa. A rs si banca ministeriala, a rs si oratorul
nsusi. Tribunele ntesate n
cele rezervate doamnelor unele elegante
stau chiar pe trepte, nemaigasind alt loc, iar n cele ale barbatilor unii se
sufocau, atrnati chiar de stlpi au
rasunat si ele de hohote.
Nae Gheorghidiu, simpatizat si de opozitie pentru spiritul lui si pentru
"largimea de vederi" care l caracteriza, pentru aerul lui "frondeur",
revoltat parca, desi militant liberal, era foarte apreciat pentru
"destinderile" pe care le provoca ntre guvern si opozitie. Azi, de pilda,
partida era ca si cstigata pentru guvern, numai prin aceasta simpla
gluma.
De pe banca ministeriala a raspuns la urma unul dintre membrii
importanti ai guvernului.
Sa
sculat grav si cu ochii putin contractati, de pe banca ministeriala si
sa
dus, n tacerea ntinsa ca ntrun
aer tare, spre tribuna. Are fruntea
nalta, piezisa, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu
doua cute, mustata de fante mbatrnit. Acum, dupa un timp, si plimba
ochii, privind si inspectnd parca incinta. Tine mna dreapta nainte, cu
doua degete n buzunarul de jos al vestei. ncepe ncet dar sigur de
ceea ce spune:
Miar
fi foarte usor, domnilor, daca as alerga dupa succese facile, sa
relev inconsecventa acestei opozitii, care pe de o parte ne reproseaza

ca nu intram n actiune, iar pe de alta se plnge ca armata nu e

pregatita. Dar tin sa raspund fiecaruia dintre onoratii oratori care mau
precedat, n parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut nsa repede. Pe urma:
Domnilor,
datimi
voie sa va ntreb: Ce nseamna aceasta lipsa de
ncredere n guvernul tarii? Ati monopolizat singuri toata iubirea de
neam? Credeti dumneavoastra ca pe aceste banci nu bate o inima
romneasca? si arata acum, emotionat si solemn, banca ministeriala si
bancile majoritatii. Credeti dumneavoastra ca viitorul acestui neam
numai dumneavoastra va provoaca nopti de insomnie?... (aplauze
puternice) ca numai dumneavoastra va cutremurati la gndul ca ceasul
sfnt al realizarii nationale ar putea sa bata, fara ca noi sa ne gasim
acolo unde trebuie sa ne gasim? si fraza spusa raspicat, cu vocea larg
nfiorata, cu mna dreapta ridicata, cu pumnul strns, iar cu aratatorul
ntins, cu mna indicatoare de pe afise, e urmata de aclamatii si aplauze
furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastra a declarat
saptamna trecuta aci ca daca ar avea doisprezece copii, pe toti iar
trimite sa lupte pentru tara. Ei bine, domnilor si
ridica tonul eu
declar
ca daca as avea douazeci si patru de copii, nas
tine nici pe cel mai mic
lnga snul mamei lui acasa... pe toti ias
trimite n foc, n prima linie.
Si trecnd mai trziu la cel de al doilea orator al opozitiei, a schimbat iar
tonul, ca un acar abil al oratoriei.
Domnilor,
ati discutat si despre pregatirea militara a tarii (si scazut,
prietenos) cred ca a fost o mare greseala. (Iar energic, viu.) Nu poate fi
pusa n discutie, si mai ales n discutie publica, pregatirea armatei
romnesti (aplauze furtunoase). Domnilor, eu att pot sa va spun: ca
suntem gata. Si aci ramne ndelung nemiscat... (Adunarea aplauda n
picioare, aplauda si tribunele.) A continuat pe acest ton ctva timp, pe
urma iar: Lasnd la o parte gluma, att de amuzanta, a colegului
nostru, domnul Nae Gheorghidiu, si (aci urca vocea, ntrun
crescendo
alarmant si intens, si scanda fraza cu mna ndoita paralel cu pieptul, cu
cotul ridicat, dar zvcnind aratatorul intens, n afara) lasnd deoparte
aceasta actiune condamnabila de a strecura, de la tribuna Camerei, n
sufletul ostenilor nostri, ndoiala n nzestrarea armatei (aplauze
puternice, strigate de bravo), va ntreb, de unde aceasta pretuire
exagerata, dovada de vulgar materialism, aceasta supravalorizare a
rolului jucat de armament n razboi, cnd e stiut ca marile victorii se
cstiga numai prin moral? (aplauze). O armata care vrea, nvinge fara
tunuri, fara mitraliere si fara cartuse (aplauze furtunoase). Si eu va
spun ca armata noastra vrea sa nvinga si va nvinge! (aplauze

entuziaste). ntrebati pe acesti conducatori ai ostirii, n care nu aveti

totusi ncredere (si aci arata, silabisind, cu degetul, napoi, ca si cnd
comandantii ar fi cam n laturi si la spatele lui) si ei va vor spune: Vom
nvinge pentru ca soldatii nostri se vor lupta cu baioneta si
nu e tun
care sa reziste baionetei romnesti mpotriva
oricarui armament, iar
cnd baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dintii... (aplauze
delirante). Domnilor, ncrederea mea n viitorul mare al acestui neam e
neclintita (aci deveni solemn), simi
iau, mpreuna cu colegii mei, asa
cum vam
spus de attea ori, raspunderea celor ce vor veni.
Sa
asezat jos, parca fara sa observe aclamatiile delirante.
Desi n ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului,
facute de acest membru important al guvernului, succesul ia
fost imens
si sa
vorbit de el zile ntregi.
n masina cu interiorul de bomboniera cafenie, n timp ce claxonul si
cerea drum printre vehicule si pietoni, cele doua femei fierbeau de
admiratie.
Le era, fireste, mai aproape succesul unchiului. Niciodata nam
avut o
prea buna parere despre asazisii
oameni de spirit (nu vorbesc despre
umorul inerent gndirii juste), care de cele mai dese ori sunt simpli
nerozi vioi. Caci "spiritul" presupune lipsa de sensibilitate si un profund
dispret pentru oameni, cel putin n clipa aceea. Chiar n formele lui
superioare, ca uneori Anatole France, spiritul da adesea o impresie de
rece imbecilitate. Ce sa mai spun de Nae Gheorghidiu, al carui spirit nu
era dect o forma de lichelism, caci nu "facea spirite" dect pe
socoteala celor mai slabi ca el, ca sa amuze pe cei tari, de care avea
nevoie? Era un fel de clovnerie obraznica, menita sa mascheze un
egoism vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca oricnd, sa tin sub
nrurirea mea sufletul si convingerile nevestei mele, si pentru ca
aceasta protestare retorica nu e suficienta ("draga, orice ai spune, e
destept"), am oprit masina si am intrat, invitndule
staruitor, n librarie.
Am cerut un dictionar medical strain si, la pagina stiuta, am citit,
subliniind cu vocea:
"IMBECILITATE (fig. 1 100). Imbecilul
e un tip degenerat, caracterizat
prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburari intelectuale si morale.
Inteligenta lui e marginita, totusi are calitati de memorie, de imitatie si
oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simtul moral i e atins... Revoltat,
nedisciplinat, mincinos si laudaros, imbecilul cauta totdeauna sa faca

vreo farsa neplacuta, sau sa traga pe sfoara pe unul sau pe altul.

Camaraderia cu indivizii de teapa lui e totdeauna suspecta. Imbecilii
sunt cele mai adeseori pederasti, sau nu se nteleg dect ca sa puie la
cale infamii. Chiar prinsi asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor.
Numarul imbecililor internati e infim, n comparatie cu acela al
imbecililor care circula liberi si care traiesc ca vagabonzi, hoti si
pezevenghi."
... Sau "oameni politici" n Romnia, ar fi putut sa adauge acest
dictionar. Daca "vivacitatea de spirit", memoria si capacitatea "de
imitatie" sunt calitatile esentiale ale desteptaciunii, atunci trebuie sa
recunoastem, leam
spus femeilor, ca ea e cam cuprinsa n explicatiile
clinice ale dictionarului si ca Nae Gheorghidiu e ntradevar
destept,
"pezevenghi", cum zice el cu oarecare orgoliu national.
Dar nam
convins, poate, pe nici una dintre ele, pe nevastamea
acum
mai putin dect pe cealalta.
Extraordinar
cum exagerezi, mia
spus Anisoara, privind indiferenta cu
lornionul o mica vitrina de creioane de metal si de agende.
Iar nevastamea,
grabit, ca sa nu creada Anisoara ca e de alta parere
dect ea:
Asa
e totdeauna... pune n toate o patima, iar catre mine: Nu se poate
vorbi uneori cu tine.
Un
filozof ar trebui sa fie mai calm, zau, a ntregito,
surznd, bruna
mea verisoara, cu oval desavrsit de Elvira romantica, dar cu simt
practic si apropiat actualitatii, de nevasta de om de afaceri. mi spunea
"filozof" caci stia ca asta mie
dezagreabil si ea o voia chiar ca insulta.
Cum
calm? De ce sa nu pun patima?... Numai imbecililor le e
indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e necesara numai n actul
judecatii, cere adica sa nu ai interese contrare si sa iei toate masurile de
precautie intelectuala. Dar astea sunt de domeniul inteligentei si al
onestitatii, nu al indiferentei sufletesti. Un om poate sa fie prost sau
interesat, lipsit de luciditate, dar nu de "obiectivitate". Si, n orice caz,
dupa ce, judecnd calm, ai ajuns la o opinie, esti dator so
sustii cu
hotarre si ndrjire, ct mai expresiv. Chiar oamenii de stiinta, dupa ce,
pasionati si cu grija adevarului caci
nimic nu se poate face fara

pasiune au
ajuns la o descoperire sau la o concluzie, o sustin cu
tenacitate si cu dorinta de a face sa triumfe, chiar daca ar fi amenintati
cu rugul sau cu ocna. Entomologul si apara gndacii lui cu patima. Nu
se poate sustine stupiditatea ca nu exista cauze si adevaruri care sa
merite sa te pasionezi pentru ele, ca totul e relativ si indiferent, n
raport cu... eternitatea. Totdeauna indiferenta asta ideologica si
amabila, prezentata sub unghiul vesniciei, ascunde mici aranjamente
facute sec, sub unghiul actualitatii si cu caracter strict personal. Sa te
consideri spectator indulgent si amuzat al lumii acestia plina de infamie
si de prostie e sa faci parte din ea, sa beneficiezi de infamiile ei, avnd
aerul cai
esti deasupra.
Obiectivitate
nseamna sa recunosti ca si adversarul are dreptate,
uneori cel putin, mi replica ironic si suficient, din nou Anisoara, ducnd,
mioapa, cu gratie, aproape de lornion si de punctul negru de frumusete,
din obraz, o agenda dintre cele de dinainte.
Alta
aberatie... Raportate la acelasi punct nu pot sa existe doua
adevaruri, opuse, n acelasi timp. Daca adversarul meu are dreptate, nu
uneori, ci foarte adeseori, atunci renunt eu la opinia mea si
pentru
asta nca ti trebuie curaj si
o mpartasesc pe a lui, dar tot cu pornire si
hotarre. Indiferenta nu poate fi n nici un caz, caci exista o pasiune a
adevarului nsusi.
Au zmbit si una si alta, cu ngaduinta, si am nteles, melancolic, ca
nevastamea
nu mai are ncredere n judecata mea, ca steaua mea
continua sa se raceasca. Anisoara trimisese masina, si sau
departat
amndoua, pe jos, prin multimea din care faceau parte acum, dar nu
erau la fel cu nimeni, n rochiile lor de stofa de culoarea migdalei, pe
care cautau sa le ajunga, la jumatatea pulpei tulburator strnsa n
ciorapul de matase, cizmulitele de antilopa ale modei.
Se mbracau de o vreme amndoua la fel, ca sasi
sporeasca
frumusetea, una blonda, alta bruna, cum si sporesc valoarea perlele,
daca sunt colectie.
Am dat apoi examenul, amnat n iunie, de anul III. Cu G. ne ntlneam
destul de rar si avea o atitudine mai curnd rezervata. Nusi
vorbeau
dect foarte putin. Totusi, n decembrie, cnd am plecat pentru doua
saptamni la tara, la Anisoara pentru
vnatoare si plimbari cu sania a
venit si el acolo. Mia
fost destul de neplacut, dar nam

dat nici un
semn de nemultumire. Ciudat a fost ca ea sa
suparat pe Anisoara, a
scurtat cu o saptamna aceasta vacanta cu mese copioase si nici nu siau
mai vorbit. Si mai trziu am facut destule mutre banuitoare, am
evitat gelos multe prilejuri care miar
fi fost dezagreabile, am tras cu
urechea la multe, am spionat destule plecari n vizita ale nevestimi,
caci miera
teama ca nu se mai vad n lume tocmai pentru ca acum se
vad cnd doresc, n vreo garsoniera, dar niciodata nam
avut prilejul sa
fiu pna la capat nefericit.
NTRE OGLINZI PARALELE
n februarie nsa, mam
ntors prin surprindere noaptea, n automobil cu
un prieten sportmen, care facuse o excursie pna la Predeal. Eu eram
concentrat de doua saptamni la Azuga, neam
ntlnit n restaurant si
ma
luat cu el. Cnd am ajuns acasa, am gasit la ferestrele negre,
perdelele nelasate, ceea ce mi sa
parut ciudat, caci faceau ntunericul
gol, iar mutrele zapacite si somnoroase ale servitoarei mau
nelinistit.
Era acum o realitate care numi
ncapea n simturi: casa era goala ca un
mormnt gol, fara nevastamea.
Sa
facut n mine un pustiu imens, un
nucleu de dureri. Servitoarea na
fost n stare sami
explice unde mie
femeia: la teatru... la matusa ei... lucruri vagi si imposibile pentru 1
jumatate ct era cnd sosisem eu. Nu stiam ce se va mai ntmpla cu
mine pna dimineata. mi repetam necontenit, ca idiotizat: Nas
fi
crezuto
niciodata n stare sa faca asta... Am stat o buna bucata de
timp, trntit ntrun
fotoliu, ca azvrlit dintrun
furgon. Stiam ca acum
totul e sfrsit pentru totdeauna, ca e sfrsit ntrun
mod cum nu merita
loialitatea mea. Niciodata nas
fi crezut o femeie att de cruda, n stare
sami
faca, fara folos, atta rau. Pna a doua zi, care mi se parea la

capatul unui lung, interminabil tunel, simteam ca voi nnebuni.

Stiam ca iubirile sunt trecatoare, dar mi spuneam ca sfrsiturile trebuie
sa fie cinstite, ca ntre oameni care, dupa ce au facut o calatorie placuta
mpreuna, se despart elegant, se saluta cu cordialitate si, la nevoie, cu
parere de rau ca totul a durat att de putin, iar sfrsitul acesta de
metresaservitoare,
cu att dispret fata de o sensibilitate care i jertfise
totul, mi se parea o nemeritata infamie. Mie
cu neputinta sa notez
toate ncercarile prin care am trecut, haosul de gnduri pe care leam
confruntat, ntreaga aceasta noapte cumplita, cum nu mai ntlnisem
alta pna atunci, si poate nici nam
ntlnit de atunci ncoace. Ars tot
trecutul, arsa casa, murdarit si dizolvat ca personalitate, iata ce gasisem
dupa patru ore de drum cu automobilul.
As fi vrut sa fie vis, ca sa fie desteptare posibila, dar nu era dect
ncrustata realitate. Dupa ce am fost n stare sa ma ridic din fotoliu, am
alergat asa, n necunoscut si, probabil, pe la casele rudelor ei. La "tanti
Lucica" nu era, la surorile mele nu era, si nas
fi dorit nici celui mai
cumplit dusman al meu sa caute n zorii zilei si sa sufere cum sufeream
eu, ntrebnd daca nevastamea,
plecata de acasa: "... e la domniavoastra
cumva?"
Misterul imens al fiecarei case, cu ferestrele n ntuneric, speranta
stupida ca e acolo si ca totul, daca na
fost vis, a trecut ca un vis,
nedumerirea celor ntrebati si impresia ca, fata de cei cu viata sigura n
casa lor, esti un lepros care merge, ferit de lume, numai noaptea, ma
naucea. n orice caz, un accident, o ntmplare neprevazuta nu mi se
pareau de presupus.
Pe urma, am nteles ca totul e pierdut, ca trebuie so
parasesc cu totul
noptii si aventurii ei, ntorcnduma
acasa. As fi vrut sa alerg, sa strng
sticla sparta n pumni, sa ncerc orice, numai sa pot farmita din
noaptea care ma despartea de zorii zilei. Cnd eram mic, n ajunul unei
calatorii, nu puteam dormi si miera
teama, singur n noapte, ca "a
doua zi", n mod exceptional, nu va mai veni. Iata, la fel, aveam
impresia ca ntunericul se va dilata la infinit, dar nu o plecare n
necunoscut frumos era acum, dupa noapte, ci plecarea pe alt drum, pur
si simplu, dect cele de pna acum. Credeam ca niciodata nu voi mai fi
n fata acelei femei, ca so
pot zdrobi. Miera
teama ca voi nnebuni
pna n zori. Aveam impresia ca nu mai sunt stapn pe destinele mele,
ca si cnd as fi fost ntro

trasura ai carei cai speriosi sau

aprins si
alearga, nenduplecabil, cu mine, peste gropile si neprevazutul unui
cmp. Daca adunam toata suferinta din trecut, nu izbuteam sa egalez
pe cea de azi, caremi
parea si de o natura diferita. Ma lungisem pe un
divan lung si, cu palmele lipite de obraji, asteptam cu nelinistea si
teama cretinilor, care, incapabili sa mai judece, cu ochii speriati, se
chircesc si asteapta... Cum a putut sa faca asta? meritam trivialitatea
acestui procedeu care ma murdarea de prisos... cnd fusesem att de
loial?...
A venit a doua zi abia, pe la opt dimineata. Nas
putea spune cum i
arata obrazul, cum i sau
mpletit intentiile de gesturi si explicatii,
pentru ca eram asa de sfrsit, att de departe de lume, ca, ntocmai ca
un bolnav istovit de procedeele unei prea lungi operatii fara anestezie,
nu asteptam dect sa vie ea, ca sa pot adormi. Depindeam de venirea
ei ca de o idee fixa, ca de un semnal ca sa
sfrsit, pentru ca sa nchid
ochii numai.
Iam
soptit, facnd, njumatatit, o sfortare:
Nas
mai vrea sa te vad niciodata...
Ma
privit cu o ura stearsa, de rnd.
Atunci,
ma gonesti?
Nu
stiu... Nu mai pot vorbi... Nu mai puteam cere nimic vointei mele...
Asadar,
ma gonesti?
Nu
pot sami
dau seama de nimic, si nu pot alege din mine nimic...
ntelege ce vrei... Spunemi
daca ai ceva de lamurit...
A fost din nou un stlp de ura, toata, ntelegnd ca lupta e mult mai
grea dect o banuise ea.
Nam
nimic de lamurit...
Nu,
nai
sa poti lamuri nimic. Poti sa mai rami putin daca doresti...
dar daca vrei sa stii, sincer, sentimentele mele, atunci pleaca
nentrziat, siti
voi trimite eu absolut tot ce e de trimis.

Iar ma
privit cu alti ochi, rai, aparuti de din dosul ochilor ei stiuti.
Asadar,
ma gonesti?
Peste vreo cteva zile, iam
scris neted si convenabil, ntrebndo
daca
nu prefera sa divortam fara formalitati, fara explicatii multe, si a
acceptat.
Am suferit din nou mistuitor. Ziua si noaptea (literalmente), nu puteam
gndi dect la ea. Toate explicatiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi
le furnizam acum singur, construind o infinitate de ipoteze, ca un
judecator de instructie maniac, bolnav.
Sa renunt la ea pentru viitor, sa schimb tot peisajul planurilor mele, sa
las un drum alb n gol, mi se parea de nenlaturat si atroce.
Dar, mai ales, sufeream ca trebuia sa admit remanieri de ecuatii ntregi
sufletesti.
Tot trecutul mi aparea cu alt nteles dect cel cu care eram obisnuit, iar
una dintre cele mai dureroase operatii erau aceste concluzii pe care
trebuia sa le trag pentru ceea ce fusese. Niciodata femeia aceasta nu
ma iubise. Reluam tot ce a fost la Odobesti, la tara, si acum simteam ca
acolo am avut dreptate, ca atunci vazusem limpede, ca seria ei aceea
fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o placere. Era ca un doliu
adnc si dureros. Daca vedeam o pereche sarutnduse,
eram ca acele
mame care au pierdut un copil si vad, jucnduse
n drum, frumosi copii
straini. Piesele de teatru si filmele cu dragostea, care ndura orice si
pna la capat tot biruie, mi dadeau o nlacrimata si stupida melancolie.
Cautam din nou, n toate localurile, ca so
vad dar daca o gaseam,
plecam numaidect, cu un cutit nfipt si ramas n piept. De zeci de ori
pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amanunt, care ar fi putut fi
n legatura cu ea, n cea mai banala dintre convorbiri. Dealtminteri,
toata suferinta asta monstruoasa mi venea din nimic. Mici incidente
care se hipertrofiau, luau proportii de catastrofe. Binenteles ca marile
"scene" clasice ieseau din cmpul sensibilitatii mele, ca marginile unui
desen privit cu o lupa prea maritoare. Cnd sufeream att din cauza
unei priviri, nici numi
puteam nchipui ntre mine si ea vreuna dintre
aceste scene excesiv patetice, durabil aplaudate. Nu puteam vedea
ntre noi o discutie ca n piesele de bulevard, cu implorari, cu explicatii,
cu staruinte de a se mpaca. Rula, de pilda, chiar n zilele acelea, un film
n care nevasta si umileste ngrozitor barbatul, fuge de la el cu amantul,
parasindusi
copiii, el o cauta n toate partile, o implora sa vie, se duce
dupa ea ntro
statie de bai mondiala, iar cnd ea e parasita de amant,

si da seama ca numai pe el, pe barbat, la

iubit cu adevarat (?) si vine
din nou acasa lnga copii. Si amndoi cred ca ceea ce na
fost cu
putinta pentru trecut va fi cu putinta pentru viitor, ca seriile lor
sufletesti sau
ncheiat, cnd, pentru mine, o singura absenta, noaptea,
de acasa, era ct tot cerul de mare, si cnd odata ajunsi si mpacati, sa
zicem, ar fi trebuit sa nceapa drama trecutului. Cum mias
fi nchipuit,
de pilda, ntre noi, o scena n care eu sa urlu zvrlind banii n fata
femeii, ca n Dama cu camelii? Crescnd la scara sensibilitatii mele,
scena aceasta ar fi de neexprimat cu cifre, ca rezultatul dublarii
boabelor de gru pentru fiecare patratel al tablei de sah.
"Omul cu sensibilitate nazdravana", mi spunea doamna cu fata tnara
si par argintiu. E drept ca sufeream, fara ca sa vada ceilalti de ce sufar,
ca un reumatic care simte ploaia naintea celor din jurul lui. Gaseau ca
sufar pentru cauze futile. ntrun
alt plan, trebuie sa fie oameni,
desigur, care nu pricep ca unii sufera numai din pricina ca nu se pot
spala pe dinti, sau ca nau
o carte, sau ca nu pot face cuiva un serviciu.
ntro
zi, de pilda, ma duc la minister, la un prieten, care ma primeste,
sub pretexte de aglomeratie, grabit ca pe un soi de creditor. Am crezut
ca am sfrsit cu el pentru toata viata. Totusi, peste vreo doua zile, cnd
neam
ntlnit, a venit la mine, ca si cnd nimic nu sar
fi ntmplat.
Parea sincer (daca no
fi avut motiv sa se schimbe ntre timp), absolut
sincer. Dezolat chiar.
Cum,
draga, ai putut sa te superi din cauza ca tiam
spus, cam rastit
poate, "lasama
acum"? Dar nai
vazut ce era pe capul meu?... ca
trebuia sa introduc atta lume la ministru?
ntelegeam ca pe el nu lar
fi jignit, niciodata, un astfel de raspuns si
ca, deci, nici nu avea de ce sa ma socoata jignit pe mine. Nu existase
nimic, pentru el, ca un peisaj pentru un miop. Dar eu, care devenisem
palid si care stiam ca, nici n clipele cnd as fi fost dus la esafod, nas
fi
spus unui prieten fara
sa fiu suparat anume, pe el, ci numai asa, din
cauza cas

prea ocupat rastit:

"Lasama
n pace acum!" iam
spus ca
as fi facut altfel, n locul lui, dar na
crezut.
Simteam din zi n zi, departe de femeia mea, ca voi muri, caci durerile
ulceroase acum
cnd nu mai puteam mnca aproape deloc devenisera
de nesuportat. Slabisem ntrun
mod care ma dispera, caci
facea o dovada obiectiva ca sufar din cauza femeii, si orict as fi vrut sa
ascund cu sursuri ranile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din
cauza asta.
Ma gndeam zi si noapte, n afara de putinele ore de somn cnd
dealtfel de cele mai multe ori visam nentrerupt
la ea, ca si cnd mi se
lichefiase creierul si nu mai era n stare sa schimbe "motivul", ca un
pian automat, stricat, cntecul.
ntrun
timp mam
hotart ca, de vreme ce nu puteam sa nu ma
gndesc la ea n restul zilei, cel putin n anumite ore din zi sa ncerc
precis sa mio
fac absenta. Si n nadejdea ca voi influenta restul zilei,
era important ca aceste doua ore hotarte sa nceapa de dimineata.
Cum ma desteptam nsa din somn, nu aveam ndestula vointa, era ceva
cu adevarat peste puterile mele, caci mi era, automat, prezent gndul
ei, odata cu lumina. Dar ncepeam acest exercitiu impus cnd ma aflam
n baie. Cautam sa ma gndesc la altceva, iar cnd imaginea ei se
asocia si ncerca sa se nsaileze restului, o goneam ca pe o albina, iar
daca, totusi, nu izbuteam, schimbam numaidect obiectul gndului.
Cnd, nsa, nici astfel nu izbuteam ncepeam sa numar, cu
ncapatnare, cu nadejdea ca niciodata vreun om nu va banui un att
de coplesitor grotesc. Miera
rusine, n adncul intimitatii mele, ca si
cnd as fi suferit de o boala rusinoasa si penibila... Uneori, cnd
intervenea ceva vesel, aveam ragazuri de uitare, nsa caracteristic de
uitare, asa ca un bolnav dupa schimbarea pansamentului, sau cnd,
dupa zile de ploaie, ar avea, prin fereastra nflorita de soare, lumina n
camera. Dar pe urma iar cadeam. Am nteles, mai mult ca oricnd,
legatura dintre moral si trup, pentru ca era destul un incident sufletesc
ca sa declanseze suferinta fizica, fiindca tot pieptul mi era gata, supus,
pentru asta. Zaceam asa, vreme dupa vreme, ca un bolnav de tifos, cu
singura consolare ca nu nduram si mizeria si urciunea fiziologica a
tifosului, dar ncolo fara nici o alta deosebire. Am cunoscut barbati care,
aproape cu ostentatie, aratau ca sufera din cauza femeilor, am citit
versuri n care poetii se vaita cu vorbe mari ca au fost nselati, si toti

aproape si faceau un orgoliu din aceasta suferinta din dragoste... Mie

miera
o sila imensa de mine, de parca as fi avut paduchi, si orice aluzie
la aceasta suferinta mi se parea o infamie.
De aceea, ntia mea grija a fost sa se stie ca ma preocupa alta
femeie... Am nteles atunci chinul acesta, pe care pe urma lam
vazut
mult mai raspndit dect sar
parea, al oamenilor care se simt osnditi
sa se arate cu multe femei ca sa nu se bage de seama ca sufera din
lipsa uneia.
Pentru proces am dat o scrisoare avocatului, prin care mi luam toata
vina asupra mea, ca sa nu ne mai ntlnim printrun
prilej direct, dar
altfel as fi vrut oricnd so
ntlnesc, iar daca aflam ca a fost ntrun
restaurant de seara sau la vreun teatru, fara ca eu sa stiu, deveneam
palid (nam
vrut sa iert chiar binevoitoarei si ntelegatoarei prietene,
cnd o data a subliniat, cu familiaritate, aceasta paloare a mea) si mi se
parea ca am lipsit de la o ntlnire vitala pentru rostul existentei mele.
Neam
ntlnit ntro
zi la teatru. Era cu doua banci naintea mea. Am
salutat, cnd am trecut prin dreptul ei, cautnd sa am un aer ct mai
degajat si am facut haz exagerat de comedia neroada care se
reprezenta, dealtfel, cu att mai usor, cu ct prezenta ei, singura, era
un fel de izbnda pentru mine. Eram nca multumit ca, fiind oarecum n
spatele ei, o puteam privi fara sa par ca o fac cu intentie. n schimb ea,
ca sa ma vada, a trebuit sa ntoarca de vreo cteva ori capul. Cautam
cu abilitate sa numi
ntlneasca privirea si exageram nca veselia mea
altoita.
Era ntro
rochie neagra, de seara, oblic decoltata, carei
facea bratele
lungi nca mai albe, mai calde, plinute, voluptuos ncheiate n umeri.
Gtul i crestea usor, cu linii suav rasucite din grumazul gol si alb, spre
radacina parului, caci muschii ascunsi urcau n ncolacirea de spirala,
sub pielea fara o pata, ca petala de trandafiri galbeni, a blondei.
Ca sa poata privi bine spectacolul cum se afla spre capatul bancii, sta
oarecum n profil fata de mine. Fiindca nspre sala era ntuneric, iar
partea dinspre scena era luminata de rampa, capul ei avea profilul
marcat (frunte pura dar nu piezisa, nas acvilin, barbie usoara) pe un
fond de lumina, ca o aureola, asa cum provoaca intentionat fotografii
pentru blonde, n timp ce obrazul dinspre mine era ntro
umbra dulce
ca lumina de luna. Umerii se afirmau tari, caci, prin albeata lor palida,

adunau lumina, asa cum o aduna n umbra rotunjimile lucioase. Nici cei
care de obicei ma plictiseau cu aluziile lor nu banuiau ca tot teatrul era
n sala, nu pe scena, asa ca la spectacolele revuistice. Faptul ca ma
privea era pentru mine ca o scufundare n apa vietii. Am plecat de la
teatru nsanatosit, pentru cteva zile, cel putin. Dealtminteri, orice prilej
de a o vedea mi facea bine.
Niciodata na
aparut cu vreun barbat si, cum stiam ca trebuie sa aiba
un amant, n toata nenorocirea mea i purtam un fel de secreta si
nmuiata recunostinta pentru acest fapt, desi eu, dimpotriva, cautam sa
fiu vazut de ea numai cu femei.
Alta data, neam
ntlnit ntrun
restaurant de noapte, dupa iesirea de la
spectacol. Era ntro
mare tovarasie de domni si doamne seriosi,
frumoasa, si parea destul de vesela.
Eu privisem mai nti pe geam, ca sa vad daca e nauntru si sa nu fiu
deci surprins de prezenta ei (asa faceam la orice restaurant si teatru),
ca sa nui
dau pe fata tulburarea mea, ci dimpotriva sa intru cu o figura
de om fericit. Si sa o descopar, cu indiferenta abila si plicticoasa, abia
mai trziu. Eram ntovarasit de o tnara actrita, renumita mai mult
pentru frumusetea (caligrafica si mediocra, de altfel) dect pentru
talentul ei. Nevastamea
de unde parea vorbareata, a devenit livida si sa
ntrerupt brusc. Pe urma na
mai scos o vorba toata seara. Cum navea
orgoliul sasi
mascheze suferinta, a ramas aproape necontenit cu
privirea asupra noastra, examinndumi
mereu, apasat, tovarasa de
masa. Cnd o vedeam ct sufera, simteam ca n mine se cicatrizeaza
rani (carora altfel lear
fi trebuit luni si ani), asa, n cteva minute, cum
cresc plantele sub privirea magica a fachirilor.
Dupa supeu, miam
condus prietena acasa. Sa ramn la ea, ma plictisea
oarecum. Simteam asta dupa oboseala anticipata, la gndul ca va trebui
sa ma mbrac apoi si sa cobor n strada (caci trebuia sa fiu dimineata
acasa). Mi se parea ca o mbratisare a amicei mele nu merita atta
oboseala. Caci, n afara de clipa cnd azvrleau ntia oara camasa de
pe ele si cnd aveam impresia oricum, oricnd, a unei neimaginate
minuni pentru simturi, aceste femei nu ma mai interesau, n urma,
deloc. Mi se parea ca framnt n brate manechine de lna.
Mai ales aceasta actrita, pe care lumea o gasea frumoasa, mi se parea
fara gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era o balabaneala plata si
vorbea ntruna, ntrun

jargon de culise, probabil:

Numi
da mie sa joc, ca leas
trnti o creatie, asa... Si la acest "asa",
facea cu mna arcuita un gest, scurt, zvcnit, cu pumnul nchis. Ai vazut
la restaurant pe Niteasca?... Crede ca daca sia
luat masina acum...
Ma gndeam cu necaz ca, ntrziind, pierd tot mai mult timp din
noaptea care mi se parea pretioasa. Avea un corp nici gras, nici slab,
nici mare, nici mic, cu snii ca niste mere de vata, fara rotunjimi
nervoase, fara relief, perfecta ca un nud prost fotografiat n revistele cu
poze, care fac economie de cerneala.
ncepusem so
examinez atent, cum examinezi, cnd nu tie
foame, un
fel de mncare care nuti
prea place, farfuria e putin patata, sosul e
apos, carnea cu sugestii salcii.
Pe urma neam
trezit totusi mbratisati, asa ca animalele, dar ma
ntrebam daca voi merge pna la capat. Mia
venit n minte, o clipa,
femeia din cauza careia sufeream atta.
Am nteles, din nou, ca iubirea fizica frumoasa e o profanare. E nevoia
amara de a zdrobi, de a razbi ntro
mbratisare, odata cu trupul
framntat, si sufletul, prizonier suav n el, n clipele acelea. Si cu att
mai apriga e voluptatea acestei pngariri, cu ct mai plina de noblete e
icoana rasturnata. Cauti, crescnd n exasperata, n smintita nsurubare,
durerile si bucuriile trecute, frumusetea luminoasa a fericirilor traite,
palmuiesti devotamente de nger lnced si gingasii nduiosatoare, jocuri
de inteligenta neasemanate si melancolii zmbitoare. E bucuria de a
vedea, ravasita, lesinata de voluptate prin
tine femeia
draga cu
sufletul zapacit de aceasta goana continua, si pe urma ncremenit n
spasm, ca n fata unui miracol.
De aici nevoia attor amante si attor amanti de a striga, n clipele
ultime, orori, vorbe desuchiate, ca niste masti smulse, care sa faca si
mai aprig simtul, actul profanarii. Dar eu, ce sa profanez n inteligenta si
n sensibilitatea de cocota ortografica a femeii de lnga mine?
Ma desfac plictisit, si, ca de obicei, ma las n voia mea interioara.
Interesul sexual e nul n afara de ideea de personalitate. De aci
curiozitatea, ascunsa si vaga, despre anatomia sexuala a personalitatilor
de noblete si loialitate celebra. Au fost atti obsedati de sexul Mariei
Antoaneta, al Lucilei Desmoulins.
ntro
zi, la ora prnzului, prin aprilie, mam

ntlnit cu nevastamea
ntro
mare bacanie de pe Calea Victoriei. Ea facuse sa i se mpacheteze
tot soiul de trguieli si, desi viziunea unei mese cu prietenii ei ma
facut
sa sufar rasucit n mine, am salutato
surznd.
Sigur,
cumperi attea bunatati si pe mine nu ma inviti?
Spuneam asta n gluma, fireste, dar daca mar
fi invitat cu adevarat, nu
stiu, zau, ce as fi facut. Mia
ntins, cu voie buna, mna subtire si
moale, patrunsa de Quelques fleurs, pe atunci parfum rar.
Nu...
Nu te invit, ca nu esti cuminte...
Iam
raspuns, cu dorinta evidenta de a nu aprofunda nimic:
Eu
sunt baiatul cel mai cuminte din lume, n timp ce ea comanda, celui
ce o servea, pt de foie gras.
Asta
e pentru domnul...
Si rznd prietenos, cu o lumina jucausa n ochi, sa
dus la casa, grabit
sa plateasca, floare de primavara, n taiorul cenusiu.
Ce departe erau timpurile cnd, neastmparata, avea grija sami
aminteasca sa nui
uit gustarea favorita, ntre trguielile de la bacanie.
Si acum, totusi, intrusiunea glumeata a ei, n meniul meu, avea un mic
farmec senzual si sprinten, care ma
nveselit.
Nam
mai vazuto
vreo douatrei
saptamni. Am facut, ntrebnduma
mereu, fel de fel de ipoteze.
ntro
zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten si cu mine si cu ea
pe vremuri, boem si ziarist acum, mi spunea cu nedumerire si cu
oarecare intentie de acreala:
Dragul
meu, nevastata
e putin cam ingrata. Am ntlnit azi, la
Muntele de Pietate am
eu chestiile mele acolo pe
matusa ei
amaneta un inel. Spunei

sa nu uite ca a crescut n casa acestei matusi.

Amicul meu habar navea
de cum stau acum lucrurile.
Mam
interesat, putin mai de aproape, si am aflat ca, de doua
saptamni, nevastamea
e bolnava n pat. Am facut un pachet de carti,
din librarie, am ales un brat de flori si i leam
trimis cu cteva rnduri,
fara titlu.
"Am aflat ca esti bolnava... mi pare nespus de rau (exageram tonul, ca
sal
creada conventional). Ai aci cteva carti, de Anatole France si
Wilde, autorii dtale
favoriti, ca sati
treaca mai usor timpul. Tias
fi
recunoscator daca, avnd nevoie de ceva, miai
comunica prin
comisionarul careti
aduce rndurile acestea.
Cu prietenie si urari de sanatate,
S."
Am asteptat raspunsul, ros de zeci si zeci de superstitii, cum de altfel l
si trimisesem: unui anume comisionar batrn negricios, cu mustata
mare, care totdeauna izbutea, iam
dat scrisoarea la o anumita ora, nam
scris plicul acasa, ci direct la tutungerie, nu iam
spus sami
duca
raspunsul acasa, caci aveam superstitia ca momentul gasirii unui plic
alb, cu raspuns bun, pe masa mea, nul
pot realiza si nici nul
pot primi
din mna servitoarei, pentru ca nu prea mio
nchipuiam spunndumi:
"A venit un comisionar cu o scrisoare", iar scrisoarea sa fie totusi
placuta. i spusesem ca voi trece peste o ora pe la locul lui de
asteptare. Nu a venit dect peste doua ore. Am citit plicul, desfacut cu
nervozitate, stnd rezemat de bara de alama a unei vitrine cu palarii si
cravate scaldaten
lumina. Era o scrisoare tot fara titlu, ca a mea.
"ntradevar,
sunt de vreo doua saptamni n pat, dar cred ca nu e prea
grav. Nam
nevoie de nimic, ti multumesc foarte mult, dar florile si
cartile miau
facut o nespusa placere. Toti prietenii miau

trimis, de mie
casa plina, nsa liliacul e parca mai frumos, acum, dect oricare alta
floare.
Cu multe multumiri,
E."
Am cerut amanunte comisionarului. A sunat mult, a batut la o fereastra
deschisa (casa matusii e sistem "vagon", are ferestrele joase n curte) si
pe urma a venit la geam o cucoana batrna. Doamna tnara era n pat:
a sprijinit hrtia pe o carte ca sami
scrie. Si dupa ctva timp, cu nevoia
de asi
cere iertare:
Domnule,
mia
dat bacsis un napoleon de aur. Am spus ca miati
platit
comisionul, dar na
vrut sa ma lase pna nam
primit. Va spun, ca sa nu
socotiti ca eu primesc bani, lasnd sa creada acolo ca nu mati
platit.
Ma cunoasteti.
Ai
vazut dumneata pe fereastra? Era n pat?
Da,
domnule, pot sa va spun: un pat mare, de stejar, pentru doua
persoane deasupra, pe perete, erau doua tablouri, un domn ofiter si o
doamna.
Mai
avea flori... multe n camera?
Flori?
Flori... adica flori? Nu, nu mai avea. El repeta ca sa aiba timp sa
se gndeasca.
Am crezut ca ma minte, ca sa se conformeze unei dorinte pe care mio
atribuia, asa de la el.
Cum,
omule, nu erau flori?
Zau
daca am vazut una macar... dar poate or fi fost...
Ah,
afurisita femeie, dragul meu.
Mam
gndit, pna seara, daca nar
fi trebuit sa ma duc eu si sa
terminam totul printro
mpacare. Dar miam
spus ca nimic nu ma
ndreptateste la asta, ca, de altfel, nam

nici macar elementele care sa

ma faca sa cred ca ea ar primi o mpacare. Iar cnd miam
adus aminte
de noaptea de februarie, mi sa
nnegrit sufletul si am nteles ca e
sfrsit pna la sfrsit.
Am trimis peste cteva zile pe una dintre surorile mele, cea nemaritata,
care era mai buna prietena cu ea, sa vada ce face. Mia
spus ca nu e
alarmant bolnava, dar ca ia
facut o impresie de mizerie dureroasa. Ia
repetat mereu nsa, cu staruinta, ca nu are nevoie de nimic, spera sa
mearga mai bine, a vorbit despre mine cu prietenie si indiferenta, sa
interesat ce legaturi noi am. Ia
spus, pe urma, ca asteapta sa se
termine divortul, ca sa se marite din nou. A gasit acolo si pe Anisoara,
cu care deci se mpacase.
Sa
facut bine si, peste vreo saptamna, neam
ntlnit catre zece seara
pe Calea Victoriei, n dreptul cafenelei Capsa. Eu conduceam pe actrita
la teatru, ea era cu Anisoara si barbatusau.
Am salutato,
mia
raspuns
zmbind si cnd, dupa zece pasi, am ntors capul, am vazuto
oprita n
loc, rezemata de bara vitrinei, urmarindune
cu aceeasi privire de
caprioara blonda, njunghiata.
ncepusem sa am un soi de nedumeriri, care aduceau mult cu parerile
de rau... Sufera att... poate ca... n sfrsit... e att de greu de fixat
vina n dragoste.
ntro
seara, dupa ce o cautasem prin vreo douatrei
restaurante, am
renuntat la nadejdea ca as mai puteao
gasi si am ramas n tovarasia
ctorva prieteni, ntrun
soi de crciuma cu parc (adica grilaj de sipci
vopsite cu verde, doitrei
leandri, gratar si lautari). Evident ca sa
vorbit
despre femei. Sau
rostit nume de neveste onorabile care merg la
casele de rendezvous
(tremuram tot), sa
vorbit despre cele mai

recente aventuri si amanunte din plin au fost date despre felul deosebit
al ctorva femei cunoscute de noi toti de "a se da". A uimit mai ales
noutatea cea mai proaspata.
ntruna
din zilele trecute, un functionar superior de tot, din minister cel
care povestea dadea nume precise se
trezise chemat la telefon pe
la ora sase de catre nevastasa,
care i facea o adevarata scena de
dragoste. Ca o neglijeaza, ca e singura acasa si nu mai poate de dorul
lui, ca "sal
mai dea naibii de minister". Directorul nostru general lesina
de placere si o certa, cu o sigura de sine afectiune si ngmfare. n
realitate, femeia i telefona din dormitorul amantului ei, era cu totul
goala, iar n tot timpul ct ia
telefonat barbatului, si lasa trupul patruns
si framntat de vigurosul ei tovaras de aventura. Si cnd la urma
barbatul a crezut ca sa
ntrerupt telefonul, nu era dect sfrsitul firesc
al acestei ntmplari, care reedita n forma ultramoderna celebra
istorioara morala din Boccaccio. La nceput ascultam cu respiratia rarita,
framntnd nodul cravatei, mutnd paharul si furculita din loc. Pe urma
nam
mai putut respira si eram livid ca un operat. Peste cinci minute am
dat un bacsis ispititor unui chelner, sa alerge pna la hotelul vecin si sa
caute, n carte, daca G. are telefon. Ma chemase si nevastamea,
de
vreo doua ori, la telefon, din casa unor prieteni. ntotdeauna istoriile
astea cu femei, cnd se dadeau nume autentice nu
n simpla anecdota
ma
nnebuneau. Se zice ca studentii n medicina, cnd citesc ntia
oara n tratate descrise anumite cazuri, se cred si ei bolnavi de aceste
maladii. Asa cum multi dintre ei care aud pe altcineva dnd lamuriri
despre boala de care sufera simt si ei dureri, sau se sperie multi dintre
cei care viziteaza muzeele spitalelor. Cnd se povesteau ntmplari
despre barbatii nselati, aveam impresia ca si mie mi sa
ntmplat la fel.
Nam
fost linistit nici cnd chelnerul mia
spus ca G. nu are telefon si
nici nu mam
gndit dect cu oroare si dezgust la nevastamea
si la
toate femeile ntreaga saptamna care a urmat.
Pe urma, am nceput sa uit ndestul.
n ziua de Sfntul Constantin si Elena, era la curse, tot cu Anisoara si
barbatusau.

Dupa luni de zile, am vorbit amndoi mai ndelung, plimbndune

prin
fata femeilor n rochii varatice, sprintene si luminoase ca niste afise
colorate, care stau urcate pe grilajul alb, prelungit de la foisorul de
sosire, pe dinaintea tribunei nalte, elegante si albe ca o lebada, pna la
capatul pajistii fragede. A fost o broderie de dialog aerian, amabila
tachinerie si comentarii despre lumea de la curse.
ntro
vreme, tonul a devenit mai precis.
Mi
se pare ca ai pierdut la primele curse?
Da...
se vede ca din cauza ca ma iubesti dumneata.
Sunt
tentata, atunci, sa joc si eu.
Vrei
sa stii cu adevarat daca te iubeste? Si mi era sufletul ca o pasare
grea, legannduse,
catarata pe o ramura prea subtire. Caci ma
gndeam si la mine si la amantul ei si
nu stiam cum i se angreneaza
gndurile.
Adica
nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai buna dect adevarul,
si surdea, rasfrnt n ea.
Ma gndeam ce bine i se potriveste, ct de a ei e aceasta gndire.
Cta lipsa de sensibilitate si ce acomodare grosolana ti trebuie ca sa
accepti o minciuna! Si de ce? Ce voluptate poate fi n afara de aceea a
iubirii absolute prin care si restul se valorifica? Aceasta multumire a ei
cu surogate, care nu pot satisface dect poftele mediocre, ma
facut sa
ncerc o unda de superioritate... Si totusi:
Dar
cu certitudinea din dumneata nsati, cum te mpaci? am ntrebato,
nvins iar de mistuitoarea ndoiala. Ma
privit surznd si sa
ferit ca
si cnd as fi privit n cartile ei, la joc.
Nu
stii niciodata... nu stim niciodata nimic.
A venit voinica, frumoasa si cu tot parul alb, tnara nca, prietenoasa
mea protectoare.
Am
sati
marturisesc o slabiciune.
n
sfrsit...
A,

nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. mi place sa cstig bani. Fie
si la curse... dar numi
place sa ma nghesui acolo, strivita n multimea
de la ghiseu. nghesuiala, pentru o femeie tnara, mai merge, dar o
baba ca mine ar face "gen opereta". Esti dragut sami
iei niste bilete? si
mi ntinse numaidect cteva hrtii, ca sa nu ma ofer cumva sa platesc
de la mine. Pe dumneaei am sa tio
pazesc eu n timpul acesta.
Sunt
fara grija, caci nu ar fi n orice caz mai rau pazita de cum am
pazito
eu singur.
Pe drum, mia
venit pofta de gluma. Am luat biletele pentru doamna
argintie pe alti cai dect mia
cerut, hotart, daca vor cstiga caii ceruti
de ea, sai
platesc de la mine, putin dealtfel, caci erau favoriti.
Pe aleea de lnga paddoc, femeile, stnd pe banci si aratnduse
n
rochii colorate viu, ca fluturii, examinau pe cele ce treceau ntovarasite,
care parca defilau ntro
gradina publica, la promenada. Rezemata de
grilajul paddocului, o cunoscuta actrita, foarte inteligenta, fermecator
dezmatata si buna camarada, cauta sa ia nota de starea cailor, plimbati
n acest tarc cu nume englezesc, nainte de a li se pune seile.
Observi
ma
ntreba zmbind (i spun de multe ori, n gluma, ca e o
reclama de pasta de dinti, caci mereu rde si arata doua siruri mici de
dinti desavrsiti) cta
noblete au caii acestia?... Cta eleganta
neafisata?
Observatia ei e dreapta: caii de curse par unui ochi nedibaci un fel de
mrtoage slabe. Li se vad prea mult coastele si scheletul, merg obisnuit
cu capul n jos, iar cnd nu sunt ntartati, par niste indivizi foarte
cumsecade.
Uite
roibul asta, care merge plictisit, mirosind pamntul simi
arata
un cal slab, dar cu muschii att de tari si de lamuriti ca pareau si ei
oase na
fost batut niciodata. E mai de rasa, fara ndoiala, dect
stapnul lui (era un fost postavar mbogatit din samsarlcuri) care,
dealtminteri, l si speculeaza fara mila. Da... na
fost batut niciodata.
Cti, ntre el si gloabele aratoase, care trag cu mofturi si figuri la trasuri,

ar sti sa aleaga?
Si rdea mereu, aratnd cele doua rnduri de dinti regulati si albi, ca
lucrati de mna.
Acum
vreo doua luni, un prieten, a invitat la o masa, la Capsa, pe una
dintre elevele de Conservator, fata foarte frumoasa, dealtfel. Ei bine,
venea ntia data, si visa de mult sa vie, dar era pur si simplu intimidata
de eleganta chelnerilor n frac, desi erau acolo n sala, fara ca ea sa
banuiasca, nume dintre cele mai frumoase ale societatii romnesti, plus
faimosul grup de baieti care conduc toate cotilioanele Bucurestilor. Caci
tocmai acela era soiul ei ideal de eleganta, dupa cum pentru provinciali,
tapeusele marilor palaceuri,
zgomotoase, sunt alt ideal de eleganta.
Daca
vrei sati
completez justa dumitale observatie, dami
voie sa
constat si eu ca arhivarii singuri mai poarta mustati razboinice, ca,
dealtfel, plutonierii majori n armata fac infinit mai multa impresie de
militari dect ofiterii de statmajor,
ca singurii caresi
fac cap de
intelectual: cioc, privire distinsa, par abundent si buclat, sunt profesorii
secundari din tarile balcanice, pe cnd, oriunde, adevaratii savanti nu
sunt dect niste simpli oameni de treaba, care nici o clipa nu sau
gndit sa mbrace uniforma intelectualitatii... Pentru ca toti cei pe care
iam
enumerat noi amndoi, obsedati de o idee, se multumesc cu forma
ei. Calul de trasura mbraca uniforma presupusa a pursngelui
chelnerul, uniforma lordului Derby, ctitorul fracului negru arhivarul,
ignornd ca Napoleon navea
mustati, uniforma razboinicului nendurat,
la fel sergentii majori si, cum tiam
spus, tot asa profesorii de liceu,
uniforma pe care ei o atribuie omului de stiinta. E si adevarat nsa ca ei
toti stiu ca au dea
face numai cu semeni care judeca dupa uniforma.
Ma
ntaresc n convingerea ca novicea noastra invitata sa
ndragostit
de vreunul dintre chelneri. Sa stii ca ai dreptate. Dar apropo ea
spune
apropo tocmai pentru ca simt ca nu e nici o legatura si ncearca nevoia
sa creeze una, fie absurda team
vazut adineauri cum faceai suferinta
cu fosta dumitale nevasta.
Mia
ncremenit un zmbet pe buze.

E un barbarism monstruos care ar scoate din mormnt pe toti luptatorii

limbii literare. Lau
derivat cei din teatru, din frantuzeste, mai nti ntro
locutiune ramasa culiselor cu exclusivitate: "a face foame". Cnd
actrita, tnara si frumoasa, e ndragostita de un actor, tnar si frumos si
el, carei
cere sal
ia de barbat, ea i raspunde cu chibzuinta: "Esti
nebun? vrei sa facem foame amndoi?" Acum, derivat, ea mil
aplica
mie, cu un teribil simt al grotescului. Mam
crispat ca o meduza, dar
rdea att de frumos, cu toti dintii, ca un miez alb de fruct exotic, ca mam
domolit ntro
ntrebare:
E
att de grotesc sa suferi din dragoste?
Nu...
Vorbesti
sincer?
Te
asigur! si rdea mereu.
Miam
adus aminte ca are un baietas de vreo cinci ani, pe carel
iubeste
ca o nebuna, fara sa stie sigur nici macar cine ia
fost tata, asa nct
uneori glumeste: "n modul acesta fac o buna afacere, caci nu ma va
iubi dect pe mine".
Asculta,
ai vrea ca, atunci cnd va fi barbat, baiatul dumitale sa fie
indiferent femeilor, iar el sa aiba alte preocupari exclusive?
Mia
raspuns neted, fara ezitare:
Nu...
Ai
vrea sa fie iubit?
Oh...
da...
Si
sa iubeasca?
Mai
ales...
Sa
iubeasca, chiar de nu va fi iubit?
Da...
da... neaparat.
Baga

de seama, dumneata, care esti femeie, care ai fost si esti iubita,

care ai nselat poate...
Nu
"poate"... sigur.
Ei
bine, ai vrea ca fiul dumitale sa iubeasca femeile, chiar daca ar fi sa
fie nselat? Ai vrea sa sufere din dragoste? Si, cu toata dorinta de
amaraciune din mine, jucnd ca pe o carte pe raspunsul ei, dupa ce am
luat toate masurile unei marturisiri... sincere: Baga de seama...!
A devenit serioasa, ca ntro
pauza de drama.
Tio
spun din toata inima ca as vrea ca fiul meu sa fie iubit de femei,
si cred ca va fi, dar ti jur ca as vrea sa le iubeasca oricum, chiar cu
riscul de a fi nselat de ele. Si acum spunemi
pe ce cal sa joc...
Iam
zmbit cu o neroada recunostinta, iam
spus ca eu joc anapoda, iam
dorit cstig si am plecat sa dau biletele cumparate.
Caii pe care dorise sa joace "venerabila prietena" au ramas pe drum, ca
sami
faca mie jocul, desigur, caci aveam nevoie de succese n fata
nevestimi,
ori de care naiba ar fi fost ele. A iesit un cal aproape
nejucat.
Vai,
am asteptat anume sa mbatrnesc, ca sa pot juca la curse... Si
tot pierd... Acum cnd nu mai pot spera nimic.
Sunt
dezolat, si nu stiu ce sfat sa va dau... Cred, n orice caz nsa ca
superstitia e nentemeiata... Caci banuiesc ca ati cstigat... Ia vedeti
biletele din poseta.
Calul
numarul sapte? Ei nu!? De ce va mirati? Acum priviti n fata
tribunei tablita indicatoare pe foisorul de la sosire... Sapte? Nu?
Rde, gdilata, uimita, rde si nevastamea,
atrasa n jocul acesta al
ntmplarii, femeie, cu tot ce e n ea femeie, justificnd dorinta mea de
a avea un succes. Se revarsa si trece de noi lumea tribunei si a
grilajului, aspirata spre paddoc si aleea umbrita.
Trei
bilete pe numarul sapte? Dar mi se pare ca nimeni na
jucat pe
aceasta fantezista gloaba. Cstig o avere. Tnarul meu prieten, trebuie
sa constat ca apropierea dumitale e pretioasa femeilor... cu dumneata,
chiar cnd pierd, cstiga.
Chiar

cnd cstiga... pierd, o corecteaza nevastamea,

ngreuind cu
nteles cuvintele, ca sa i se ierte calamburul si ca sai
dea o anumita
adncime.
Pe lnga noi treceau grupuri care parca nu aveau altceva de facut dect
sa ne examineze. Si faceau asta cu o lipsa de discretie uimitoare.
Barbati si femei ne masurau, ca pe niste manechine care poarta
confectiunile unor case de mode. Desigur ca toate grupurile se
examinau ntre ele, dar nu puteam sami
dau seama efectiv de acest
fapt dect cnd noi eram obiectul lui. Tot asa, de pilda, nevastamea,
uneori, si astazi chiar, privinduma
n ochi, viu si cu o stralucire
pasionata, mi dadea impresia ca numai pentru mine are aceasta privire
(cnd sufletul i se aduna din trupul ntreg, n ochi si n obraji). Banuiam
totusi ca priveste la fel si pe unii barbati straini, dar vazuta din profil
figura ei nu mai avea acea pasiune nemeditata. Ar fi trebuit sa ma
gasesc si eu pe directia privirii ei, ca sa pot judeca. Dar, binenteles,
asta era imposibil si a trebuit sa adaug nca un fapt la capitolul
incertitudinilor de nedezlegat ale iubirii.
Acum toata lumea se revarsa spre paddoc si aleea de castani de lnga
el, desprinznduse
de grilajul alb, cobornd din tribuna alba, pe scarile
nguste, aspirati toti usor, parca de o pompa nevazuta.
Eram multumit de aceasta dupaamiaza
simi
era teama sa prelungesc
ncercarea, ca jucatorului la chemindefer
care a batut cteva puncte si
se codeste sa mearga mai departe, de frica sa nu piarda totul. Pe urma,
eram chinuit de momentul despartirii, pe care nul
puteam nchipui, caci
miera
greu so
vad pe ea plecnd, lasnduma
n loc. As fi avut
reprezentarea fizica a parasirii si as fi suferit ca ntia oara. Miam
adunat rezervele de vointa si iam
luat prin surprindere mna,
spunndui
destul de gngavit si scurt:
Sarut
minile.
Zmbind mirata, cu ochii mari albastri, sculpta nervoasa grilajul alb cu
umbreluta.
Pleci?
Nu

mai stau si la ultima cursa.

"
Ai cucerit tot ceai
avut de cucerit?" si surdea, soptind aceasta aluzie
la marsul cntat la toate mitingurile la care se cerea trecerea Carpatilor.
Ai
fi putut sa ma ntrebi mai bine daca "am recucerit tot ceam
avut de
recucerit".
Ah?
...
si atunci tias
fi raspuns ca...
!?
Ma priveste lung.
...
nu. Spune, ce pot sa raspund?
Nu
se stie si
surde mai nervos, mai viu, mai ironic nu
se stie
niciodata.
Doamna argintie venea cu bratele pline de bancnote, pe care le tinea la
piept, ca pe niste flori, strnind sursuri de prietenie si de admiratie n
urma ei.
Scumpa
doamna, nam
ceti
face, dar sotul dumitale, dupa cum vezi,
mia
platit croitoreasa pe un an de zile... Sunt sigura ca a facuto
pentru farmecul meu irezistibil. Iar ochii mari, cu pleoapele frumos
ndoliate, surdeau fara sa creada.
Am privito
precis.
Pe
cuvntul meu, doamna, ca da...
A fixato
cald pe nevastamea:
Care
din noi doua sa consideram asta drept o impertinenta? Ah, dar
mam
zapacit cu totul... deam
ajuns la asemenea ntrebare... Domnul
asta tulbura situatiile cele mai limpezi si zapaceste pe toata lumea.
Treceau pe lnga noi, plimbnduse
prin fata meselor de la bufet,
doamne tinere din lumea buna, mereu n rochii deschise ca pastelurile,

cu bratele goale, si domni n jacheta, cu palaria tare si binoclu atrnat

de gt, aceasta alee cu pietris constituind ntre cntar, restaurant si
intrarile la tribuna JockeyClubului
un refugiu al naltei mondenitati, cta
vreme marea multime se nghesuia la paddoc, la ghiseuri si pe aleea
castanilor. Am staruit sa plec.
Afara, n fata portii, tot cmpul viran, care slujea drept piata, era plin de
trasuri si automobile. Altele ncepusera clasicul circuit dintre rondul al
doilea si casa doctor Minovici, n lumina vie, oblica si fara putere a
asfintitului. Nam
gasit trasura si am pornito
pe jos. Venea dinspre
oras, n trapul maiestuos al unor armasari negri si mari, o trasura noua
parca, lacuita n albastru, cu cauciucurile groase ct cele de automobil,
cu pernele reliefate ca niste romburi bleumarin, fixate asa ca sa se
poata rezema clientii de ele, lasnd picioarele sa fie mngiate de blana
rosie, asternuta jos. Integrnduse
arcuirilor largi de lac si stofa, o
femeie tnara si palida, a carei linie incomparabil eleganta relua parca
motivul unduit al aripilor trasurii, parea o "Dama cu camelii" visatoare si
istovita, absenta cu totul la celelalte siruri de automobile si trasuri, din
care zeci de ochi cautau so
priveasca macar n fuga. Era numai o
banala si lacoma cocota, fosta servitoare, care nu cunostea Dama cu
camelii nici macar din traducerea aparuta n "Biblioteca pentru toti", dar
care, cu usurinta levantinilor ori a specimenelor inferioare, frumoasa,
neasemanat machiata, imita la perfectie modelele ajunse aci din a treia,
a patra mna (cnd sensul si continutul se evaporeaza si cnd imitatorul
nu mai stie macar pe cine imita).
Cu ct ma apropiam de oras, aleile umbroase erau tot mai pline de
lume, pna am ajuns n centrul furnicarului popular si festiv de la
"Bufet".
Saptamnile urmatoare mam
simtit din ce n ce mai mult convalescent.
Aceste ntrevederi cu nevastamea
ma faceau sa suport nesfrsit mai
usor ruptura si eram foarte multumit de bunul gnd pe carel
avusesem, provocndule.
Departarea nu mai era o drama unica si
distrugatoare de organe, exasperata de absolutul ei, voit la nceput, ci
un sistem de acomodari.
Prezenta femeii mi era indispensabila, ca morfina unui detracat, dar
aveam norocul ca o puteam izola de orice conditii logice si, indiferent
daca aveam noi motive de nemultumire ca fapte si gnduri, eu tot i
simteam binefacerea. O saptamna dupa ce o vedeam, eram totdeauna
mult mai putin obsedat de ea si aveam o senzatie de vindecare.
Dar dupa aceea, ca si cnd sar
fi strns tot dorul de ea n mine, ca raul

tot dintrun
abces, simteam neaparat nevoia so
vad. ncercam, e
adevarat, noi rezistente, izbuteam pentru ctava vreme, dar caderea
era mai puternica. Rezistam totusi, pna n clipa cnd conveneam ca
trebuia so
vad. Odata convenit acest lucru, ca si cnd un zavor sar
fi
tras, nu numai ca nu mai aveam puterea de a ntrzia ct de putin, dar
eram cuprins de un adevarat iures accelerat de nebunie, cnd nu mai
puteam judeca nimic si cnd, orice sar
fi ntmplat, trebuia so
vad.
Atunci o cautam anume ntro
singura seara n restaurante, prin teatre,
la prietene si, de vreo doua ori, chiar la ea acasa. Am gasito
n ambele
rnduri cnd am cautato
la matusa ei, printrun
noroc la care nu ma
asteptam, singura acasa, putnd deci sa ma primeasca. Veneam
totdeauna cu motive bine alese si indiferente, caci altfel nu stiu ce sar
fi ntmplat cu mine. Aveam totusi, limpede, impresia unei probabilitati
de vindecare n viitor, fireste fara sa pot preciza ct de ndepartat putea
fi acest viitor. Un an, doi, sau poate mai multi.
ntro
vreme parca ncepusem so
uit. Descoperisem un soi de
preocupari, care o lasau pe ea pe planul al doilea. Niciodata nu
ajunsesem la o att de mare putere de concentrare. Reluasem studiul
apriorismului kantian, si cteva zile am avut impresia ca am gasit o
explicatie menita sa revolutioneze filozofia. Era n mine un luminis egal,
o claritate binefacatoare, asemeni calmului de fulg pe carel
da morfina.
Ajunsesem la concluzia ca era o greseala aceea pe care o facea Kant,
deducnd caracterul de universalitate si necesitate al principiilor
matematicii dintrun
apriorism, oricum metafizic. Dimpotriva, ramneam
n lumea experientei si gaseam mai mult dect suficienta explicatie a
universalitatii si necesitatii matematicilor n originea lor de ordin
conventional. O buna parte din filozofia kantiana mi se parea prabusita
prin aceasta descoperire.
Atunci am nteles, am simtit nfiorat, ca poate exista o lume superioara
dragostei si un soare interior, mult mai calm si mult mai luminos n
acelasi timp. Gndeam nentrerupt, cu o intensitate de halucinat. De la
un exemplu treceam la altul si de la o descoperire la alta noua.
De ce linia dreapta e oricnd si oriunde drumul cel mai scurt ntre doua
puncte? Pentru ca asa am convenit sal

numim si, daca nu ar fi asa, nu

lam
numi asa. Universalitatea si necesitatea sunt ale limbajului.
Pe strada umblam aproape automat, cu toata atentia rasfrnta
nauntru. Nu stiam nici pe ce strazi merg, nu auzeam nimic n jurul meu
si cteodata, traversnd, dam buzna peste automobile. Tot ce era raza
de lumina era absorbit n interior. Lumea automata si lumea constiintei
deveneau independente una de alta si si continuau seriile diferit. Mi sau
ntmplat si necazuri penibile, alteori numai ridicule. Caci puteam
numai sa ncep seria automata, nu so
si controlez mai departe.
Dadeam, de pilda, douazeci de lei la chiosc sa iau ziarul, dar nu mai
luam restul si uneori nici ziarul. Nu tineam minte nimic din ceea ce
faceam. Era sa am din cauza asta un duel. Am fost oprit pe bulevard de
un domn si o doamna, fosta prietena din copilarie. Am nceput, pe
jumatate prezent, sai
sarut mna ei si pe urma, continund, iam
sarutato
si domnului. A devenit palid, sia
tras mna brusc si ma
dezmeticit si pe mine. Abia mai trziu lucrurile sau
lamurit. Era convins
ca nevastasa
fusese dragostea mea si ca revederea asta trzie ma
emotionat att de mult, ca mam
zapacit de tot. Cnd adevarul era ca
eu de abia luam nota, cu mijloacele de cunoastere periferica, de
aceasta ntlnire.
Mai avusesem cndva un fel de reverii, care aduceau cu acest soi de
adnca si intensa interiorizare. Dar atunci aveau drept obiect motive
fara noima: cum as cheltui un miliard, sau cum as organiza o calatorie
la Polul Nord, sau, cnd eram n primele clase de liceu, realizam un fel
de RomnieMare
n harta geografica refacuta dupa mine, cnd nici nu
banuiam razboiul care va veni.
Am descoperit ntro
revista nsa un fragment de articol n care Giovanni
Papini expunea exact aceeasi opinie despre apriorism ca si mine. A
urmat iar prabusirea sufleteasca, iar golul canceros. Mai ales ca Papini
nu era nici macar socotit filozof, ci ca un diletant pasionat si fantezist.
ntro
zi, cautam sa refac ceva din prezenta femeii, scotocind prin
sertarele unui mic birou, pe carel
avea n odaita ei de primire, o
ncapere ngusta, dreptunghiulara, lipita de dormitor. Cuprindea numai
un divan acoperit cu scoarte, cteva acuarele, etajera de carti si biroul
ei mic. Fotografii, taieturi din revistele ilustrate, scrisori de la prietene,
traduceri (vrusese sa traduca Le lys rouge si nu avusese destula

rabdare). Erau note de croitoreasa de asemeni, fireste raspunsuri la

concursurile cu premii ale magazinelor ilustrate si tot soiul de alte
nimicuri. Dealtfel, toate cartile i erau pline de note si scrisori uitate
printre pagini. Am rasturnat, fara sa vreau, un teanc de carti si iata ca
dau peste un plic, cu scrisoarea n el, pe care nul
descoperisem n
numeroasele scotociri de pna acum... Am avut un fior, ca si cnd as fi
pus mna pe cifrul dorit al unei taine.
"Fetito, diseara Iorgu pleaca la tara, ca e 15 februarie si trebuie sa
tocmeasca oameni pentru araturi. Mie
urt de moarte singura acasa.
Vino sa mncam amndoua. Am si croitoreasa la mine, poate cati
tai si
tu taiorul... Seara dormi la mine, daca vrei, stam toata noaptea de
vorba."
Era scrisul Anisoarei. Iorgu era barbatusau,
15 februarie, data cnd am
venit de la Azuga.
Simt ca ametesc ca mi se deschide o perspectiva uluitoare, desi dorita,
ca putinta de a merge a paraliticului, culcat n fata altarului pentru
maslu. Caut sa fiu ct mai linistit, ca sa pot ntelege bine. Asadar a jucat
o comedie, ca sa ma pedepseasca, asadar sunt cu adevarat un tip
imposibil, care complica absolut orice ntmplare, iar ea e femeia unica si
totul se poate sterge ca un vis ngrozitor. mi dau lacrimile si plng
ncet de bucurie. Va sa zica era totusi o solutie, cnd eu nu vedeam nici
una...
Pe urma a nceput banuiala ca as putea fi victima unei abile manevre.
Daca scrisoarea a fost pusa cumva de curnd acolo? Ea era certata, cel
putin asa stiam eu atunci, cu Anisoara, de aceea nici nam
cautato
acolo. Pe urma, data e prea saritoare n ochi, prea cu intentie: 15
februarie. Si de ce na
spus servitoarei atunci unde se duce? De ce nu
mia
lasat un bilet? Ramn ndelungata vreme ros de ndoiala. Dar pe
urma singur argumentez n favoarea ei. Probabil se mpacase cu
Anisoara si eu nu stiam. Ca sa aduca ulterior scrisoarea, iar
fi trebuit
prea mari complicitati si nici nu avea certitudinea ca as fi gasito.
De
asemeni, ce motiv ar fi avut sa mio
plaseze aci? De ce sa tie sa ne
mpacam? Ce interes ar fi avut? Cnd mia
refuzat primirea oricarui
ajutor material si cnd eu sunt cel care ma tem sa no
pierd? Numai
daca ma iubeste e explicabil demersul ei, dar atunci apare mai curnd
verosimila ntmplarea nsasi. Dealtfel si suferinta ei, n tot timpul

acesta, suferinta care acum mi pare absolut certa, confirma aceasta

parere.
Ma mbrac repede si pornesc spre Anisoara. Pe drum, am nsa o noua
ndoiala. Daca totusi scrisoarea e ntocmita? E foarte posibil ca ea sa nu
vrea sa divorteze, caci ar pierde o buna situatie materiala, iar faptul ca
mia
refuzat ajutoare pe care le putea banui modeste nu nseamna ca e
dezinteresata. ncep sa judec si atitudinea ei, ca amanta. Daca ar fi
iubit, ar fi suferit atroce ca mine si ea. Ar fi avut momente de adevarata
nebunie ca sa ma vada. nsa ca suferea vizibil, poate fi si din cauza ca
suferea sincer la gndul ca pierde o situatie materiala. Ca aspect,
suferinta sufleteasca si cea cu mobil material nu difera si e greu sa stii
daca o femeie sufera ca nui
vine amantul la rendezvous
sau ca are de
platit o nota la croitoreasa. Iar daca din orgoliu mi ascundea ca a
dormit la o prietena, pentru ce atunci nu avea orgoliul sa ascunda si ca
sufera, n strada sau la restaurant? Si daca aceasta suferinta era att de
mare, de ce na
facut nici un demers sa ne mpacam? Dar daca ar fi
facut acest demers, nar
fi fost oare o dovada pentru mine ca tine la o
situatie materiala? Am intrat ntro
cafenea, am cerut o cafea si un
cointreau, lasnduma
mai departe prada framntarii din mine.
Cnd mia
raspuns prin comisionar, mia
spus ca are casa plina de flori,
deci un act de orgoliu sincer (caci nusi
putea nchipui ca are sa fie
demascata de comisionar). Daca admit n principiu acest gest, pot sa le
admit atunci pe toate. Dar daca siar
fi facut din comisionar un
complice, dndui,
dealtfel, acel napoleon de aur? Atunci de ce
comisionarul mia
spus ca i sau
dat bani si ca ia
primit, de vreme ce
era complice cu ea si stia ca no
sal
tradeze? Pe urma, nu iar
fi ei frica
sa no
tradeze mai trziu Anisoara? Dar daca amndoua au fost
complice si ea o are pe varamea
"la mna", cum se spune? Ar trebui,

pe de alta parte, sa ma interesez ca sa stiu cu preciziune daca Iorgu a

fost ntradevar
la tara n ziua aceea. Dealtfel, chiar daca el a fost, era
posibil ca nevastamea
sa nu fi dormit la ei. Kant a aratat cndva ca se
poate demonstra, deopotriva, si ca spatiul si timpul sunt infinite, si ca
sunt finite. Tot o astfel de antinomie e si faptul de a sti daca o femeie
te iubeste sau nu, caci ti poti demonstra cu usurinta, pornind de la
aceleasi fapte, si ca te iubeste cu istovitoare pasiune, si ca te nsala,
batjocoritoare. Numai daca nu admiti ca amndoua ipotezele sunt
adevarate, si, ca teza si antiteza, se contopesc, ca sa ramnem n
filozofie, n sinteza hegeliana. Doua lucruri mi sau
parut, totusi,
convingatoare: ca ea na
evitat divortul si, orict as crede n ntmplare,
faptul ca niciodata na
fost n apropierea ei vreun barbat, chiar cnd am
cautato
prin surprindere.
Iam
telefonat Anisoarei ca iau seara masa la ei.
Desi mai sunt numerosi musafiri la masa, nam
rabdarea sa plece si tot
timpul aducnd vorba de agricultura, despre momentul cnd se ncep
muncile, fara sa ntreb nsa dea
dreptul, caci stiam perspicacitatea cu
care se refuza barbatului orice detaliu care lar
lamuri asupra situatiei
lui, am cautat sa aflu daca Iorgu fusese ntradevar
la tara, la 15
februarie. Nam
putut afla nimic. Erau ctiva oameni politici, femei din
cercurile care vneaza cancanuri si ntmplari mondene. Unul dintre
comeseni, aflnd ca sunt nepotul lui Nae Gheorghidiu, ma
considerat
cu oarecare admiratie si am avut impresia ca si ceilalti mpartasesc
aceleasi sentimente. Un deputat sa
oferit sa spuie "una buna" dea
unchiului.
O
stiti pe cea mai noua a lui Nae Gheorghidiu? si la
ntrebarile
ntrebatoare: care? cum? ncepe
sa povesteasca: Acum vreo ctva
timp, eram vreo cincisase
insi la casieria Camerii sa ne luam diurnele
pe sesiunea asta, cnd Nae Gheorghidiu da cu ochii de Vasilica
Savulescu de la Braila, l stiti pe Savulescu cum e totdeauna, lnos,

netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii cu genunchi. Gheorghidiu, de

colo, privindul
cum numara banii: "Ma, Vasilica, acum ca ai bani, mai
dute
si tu la baie, ma". Da Vasilica, de colo: "Zau, ma Nae, fac baie n
fiecare zi". Si serios, acesta: "Asculta, Vasilica, atunci schimba apa..."
Rd toti cu hohote, pe urma unul ntreaba daca stim ce ia
facut unui
alegator al lui.
Vine
spune
povestitorul un
tip carei
cerea de doi ani sal
numeasca n vreo slujba: "Coane Nae, acum a murit, de o jumatate de
ceas, Iorgulescu de la primarie, vreau eu locul lui!" "Vrei locul lui, ma
Vasiliule?" "Da, coane Nae!" "Bine, ma, uiteti
dau o scrisoare pentru
primar." Si scrise primarului o carte de vizita nchisa, n carel
ruga sa ia
masura lui Ghita Vasiliu si, daca i se potriveste cosciugul, sai
dea lui
locul mortului.
Alte hohote de rs, alte exclamatii de admiratie pentru Nae
Gheorghidiu. Aflu acum ca a facut mpreuna cu Lumnararu o excelenta
afacere cu statul. Fabrica munitii pentru armata, foarte scump platite.
Mi se pare ca niciodata nau
sa mai plece oamenii acestia. Anisoara tine
acum ca Iorgu sa spuie alta buna a lui Nae Gheorghidiu. Fireste ca toti
accepta si Iorgu povesteste:
n
prag, la Capsa, Nae se ntlneste cu un vag cunoscut, un tip de prin
nordul Moldovei, unul Mihai Tutunaru. "Ce mai faci, Nae?" "Bine, dar
tu?" "Pai sa vezi, ca am fost la Viena, ca mie
nevasta bolnava n
sanatoriu... am facut acolo un consult... ca a trebuit sa las pe soacramea
la mosie tocmai acum cnd e lucrul n toi, ca am luat n arenda si o
mosioara a lui fratemeu",
si dai,
si dai...
Nae, de colo, l priveste lung,
asteapta si, pe urma, mirat: "Asculta, draga, ce teai
apucat sami
spui
mie toate astea? Eu team
ntrebat ce mai faci, asa cum se ntreaba.
Ce, tu ai luato
n serios?"

Alte rsete. Un tnar povesteste ca Nae Gheorghidiu are aprobata n

buzunar, de catre un ministru, care fusese, e drept, numai interimar la
Finante, o petitie, pentru doua vagoane de radium, predabile n gara
OcneleMari,
cu pretul de cinci mii de lei vagonul. Celor mai multi nu le
vine sa creada, dar tnarul si da cuvntul ca a vazut petitia si ca Nae
obtine de la acest ministru acum ce vrea, numai sa nu mai arate la
toata lumea aprobarea data. Eu aveam febra de nerabdare.
Abia dupamasa,
trziu, cnd lumea plecase, aducnd iar vorba, am
aflat ca ntradevar
Iorgu fusese la tara la 15 februarie.
Pe urma am ntrebat dea
dreptul, cu ochii vii, pe Anisoara:
Te
rog, spunemi,
a dormit Ela n februarie la tine?
Mia
raspuns rece, calculat:
Nu
stiu.
Te
rog, Anisoara, spunemi...
te rog mult.
Si facnd pe stnjenita:
Nu
stiu... nu pot... sunt patru luni din februarie pna acum, ce vrei!...
Totusi...
Stef,
te rog, nu insista, ca nu pot sa spun nimic.
Iar Iorgu, gros, cu fata mare, stergndusi
de vin mustata groasa si
scurta, nemaiputnduse
stapni:
A
dormit... draga, a dormit n vremea aceea cam de douatrei
ori, de
cte ori plecam eu la mosie... o chema Anisoara, cai
era urt singura.
E n mine o lumina caremi
umple ochii de lacrimi.
Si
de ce nu miati
spus pna acum?
De
unde stiam noi de ce vati
certat? Si pe urma, naiba sa le ia de
femei, ca ncurca lucrurile de nu le mai descurca nimeni. Sia

ales o
scobitoare, a puso
ntre dinti si apoi a masurat linistit farfuria cu
brnzeturi.
O saptamna ntreaga, o luna, a fost o betie de dureri amare
transformate n bucurii tari, cum se schimba drojdiile zacatorilor n
alcool. Tot trecutul mi aparea acum clar, mai ales dupa noi explicatii,
mai ales dupa fericirea ei, acum nestapnita.
Am mai ramas doua saptamni n Bucuresti, pe urma am fost
concentrat si asta mi sa
parut o calamitate, dar am aranjat asa ca ea
sa petreaca vara la Cmpulung.
Pe o strada alba, care ducea spre Mateias, gasisem la o familie, mai
demult cunoscuta, o camera mare, curata, cu sofale jumatate din
cuprins, iar alaturi o odaie mica, pentru bucatareasa adusa de la
Bucuresti. Era destul de aproape de mine, caci de la Dmbovicioara la
Cmpulung sa tot fie treizeci si ceva de kilometri si avea deci mereu
amenintarea venirilor mele neprevazute, asemeni unui rond de noapte
pasional.
La nceput eram, oarecum, ntrun
anumit sens, linistit. mi scria ca se
simte multumita, ca aerul limpede si cu miros de brad i face bine, mai
ales dupa iarna de petreceri, ca na
facut nici o cunostinta noua, ca e
"ncntata", ca nici una din vechile noastre cunostinte nu e n
Cmpulung.
mi descria micile ei bucurii singuratice n aceasta statiune de vara. Sa
citeasca dimineata cte o carte, pe banca, pe bulevard sau n parc,
urmarind jocul copiilor, cu bonele lor, sa se duca la piata sa cumpere
brnzeturi, zmeura si mere, sa doarma lenesa dupamasa
la sase, sa ia
dulceata si cafeaua cu coana Atena, gazda si vechea prietena. Ca seara,
uneori, facea plimbari cu Tanti si Zoica, nepoatele coanei Atena, pe
bulevard, ca sa asculte muzica.
Aproape n fiecare zi, la popota, primeam cteo
scrisoare, cam cu
acelasi cuprins, care ma linistea ca o binefacatoare promisiune.
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE
Dar ultima scrisoare ma chema "negresit" la Cmpulung, pentru
smbata, sau cel mai trziu duminica. Era o impresie tulbure, care ma
nelinistea. ncercasem n toate chipurile sa obtin o permisie de doua
zile, fara sa izbutesc. Pndisem ca sa gasesc n toane bune pe
comandantul de batalion, cautasem sami
atrag laude pentru modul n
care mi conduceam plutonul si izbutisem. Aratos si cumsecade oriunde,
capitanul Dimiu devenea de nenteles cnd era vorba de aceasta
permisie. Miercuri seara, dupamasa,
capitanul Corabu trimisese, rugat

de toti, ordonanta sai

aduca flautul si nea
cntat cteva bucati
nemtesti, de un sentimentalism luminos si catifelat, cu totul n contrast
cu firea crunta si iute a acestui om, care ngrozea pna si pe superiorii
lui. La Viena, cnd era ofiter n regimentul 5 vnatori, luase si lectii la
conservator si era pretuit ca un adevarat artist de camarazii lui nemti. i
facusera cadou, la plecare, dupa obiceiul regimentelor austriace, o
tabachera de pret, plata, cu o potcovioara ntrun
colt, cu initialele lui
mpletite, de aur, ntralt
colt, cu semnaturile tuturor sapate, n facsimil,
nauntru. Acum capitanul Dimiu, cu minile putin cam scurte, ncrucisate
peste talia care nu mai ncapea n veston, asculta grav muzica, asemeni
unui epitrop de biserica de sat, cazania. Na
zmbit dect cnd
capitanul Floroiu, care, cu mustata batrnicioasa si blonda, trecea,
oarecum, drept intelectualul batalionului, a rugat pe Corabu sa cnte
doina, a carei executie e traditionala la flaut, ca ouale rosii la Pasti.
Capitanul sa
executat si a cntato
cu un simt al melancoliei, al dorului,
aici, ntre pustiurile muntoase, crescute n noaptea rece, de nea
coplesit pe toti.
Miam
lungit gtul dupa Dimiu si, ncet:
Domnule
capitan, vas
ruga sami
dati voie smbata si duminica la
Cmpulung. Vorbeam cu rasuflarea rarita, n soapta miloaga, aproape.
Mia
raspuns, fara sa se uite la mine, scurt:
Nu
se poate, si a ascultat mai departe flautul.
A doua zi lam
pndit cnd a aparut pe platoul de instructie, trecnd de
la companie la companie, cu mustata cuminte si groasa, ca un harnic
arendas de la un ogor la altul. Nam
putut sai
vorbesc, caci se
ncurcase n probleme de tactica, pe care lea
descurcat pe urma,
simplu: "Domnule, trebuie sal
prinzi totdeauna pe flanc", spre
deosebire de capitanul Floroiu, care expunea erudit o tema, si de
capitanul Corabu, care si pedepsise compania, cu ofiteri cu tot, sa urce
de douazeci de ori n fuga un povrnis apropiat si deci era alaturi, atent,

cu ncruntare, sa vada daca i se executa ordinul.

La ora raportului, cnd am venit n odaita care slujea de cancelarie
batalionului, lam
gasit iar cu capitanul Floroiu, cu vreo doi sergenti de
la popota. De o saptamna, socoteau mereu, cu energie tacuta, ca sa
iasa la capat. Smbata trecuta, regimentul avusese inspectia generalului
comandant de divizie si batalionul nostru primise ordin sa pregateasca,
jos n tabara, o masa dupa cuviinta. Oamenii cladisera un umbrar de
frunze proaspete, lautarii primisera vestoane noi. Vreo treipatru,
reputati ca vnatori, fusesera trimisi n munte sa aduca vreo capra
neagra, caci mergea vestea ca peste prapastiile si piscurile Pietrei
Craiului ar fi cteva capre negre. n realitate, vnatorii nau
adus dect
o caprioara si, sub supravegherea unui comandant ofiter, care trecea
drept mare mester, sa
servit spinarea de caprioara cu sos si cu
ciuperci. Multa bataie de cap iau
dat mesterului camarad nsa pastravii.
Bucatarul nostru era prea neslefuit ca sa poata gati o masa att de
subtire ca pastravii fripti n pesmet. Nu mai spun ca si vnatul lor a fost
o problema foarte complicata. Pentru noi, mai vnam si cu granatele
Savopol, ca tot nu erau bune de altceva, cu toata paza. Acum nsa, ca
sa nu se sfarme carnea fina, trebuiau prinsi cu mna, pe sub pietre, n
apa taioasa de rece, de la izvoarele Dmbovicioarei, dar prinsi chiar n
zorii zilei de smbata, pentru ca: "Ascultama
pe mine, domnule,
pastravul nu e de mncat dect viu... nici cteva ceasuri nu tine. Daca
vrei sa mannci pastrav dupa cinstea lui... Si pe urma, daca nu lai
gatit, sa
ispravit. Daca nu e untul bine ncins, nu mai e pastrav, e terci.
Asta nu orice bucatar stie so
potriveasca dupa dichisul ei, ca dacai
prost, l usuca, dar la mijloc l lasa crud deti
da greata."
Explicatii care dadeau racori celor cu raspundere: "Vasiliule, frate, sa nu
ne lasi". Doi insi aveau sa ngrijeasca de ale bauturii: niste braghina
vestita de pe lnga Golesti, tuica de Cmpulung, "daca no
gasi de
Valeni", si zece sticle de sampanie, Mumm Very Dry, "caci numai de
asta bea". Cascavalul proaspat de Cmpulung, zarzavaturi si legume,
alese cu grija, cadeau n sarcina popotarului obisnuit. Dar ceea ce a dat
mai multa emotie capitanilor nostri (generalul venea sa faca o inspectie
n vederea naintarilor la gradul de maior) a fost ca a trimis vorba
anume sa i se dea la nceputul mesei doua oua fierte, numai doua, "dar
daca nu se pot gasi absolut proaspete, mai bine sa se renunte"! Cta
bataie de cap pe bietii oameni, ca au dat n grija unei ordonante anume
supravegherea unui cuibar si tot le era teama ca sar
putea produce

vreo ncurcatura, nct ordonanta sa dea dintre cele mai putin

proaspete... Dar, n sfrsit, totul trecuse cu bine, ouale fusese ntradevar
proaspete, iar diferitele bunatati ngurgitate, digerate cu laude.
Acum toate cheltuielile prnzului era ndemn sa fie scoase din
"economii", exact de la "ordinar", adica de la masa trupei, caci
regimentul nu avea fonduri speciale. Ratiile celor care erau n permisie,
ajustari de carne la cazan si ceva mai putin zahar la ceai, toate
cumpanite cu chibzuinta, de la o zi la alta, trebuiau sa acopere deficitul.
Am asteptat zadarnic sa se termine adunarile de cifre si cercetarea
tablourilor. n cele din urma am plecat, caci am nteles ca nu pot obtine,
ntrerupnd o asemenea discutie, ceea ce nu obtinusem cnd se cnta
doina.
Dupamasa
nea
chemat sa ne mparta niste brosuri trimise de la
regiment. Erau cteva cartulii subtiri, tiparite prost, pe hrtie de jurnal,
cu coperte verzi sau galbene, ca "legea chiriasilor", de pilda. Noi
nvataminte de pe frontul occidental se numea una. Alta: Rolul artileriei
n razboiul actual. n sfrsit, o a treia: Notele unui capitan din armata
germana. Cte un capitan sau maior, din birourile statuluimajor,
traducea si tiparea astfel de brosuri, fie cal
interesau, fie ca voia sa
arate ca are de lucru, dar nimeni nu le dadea nici o importanta, si,
trimise la corpurile de trupa, zaceau prafuite n pachete, ca teancurile
de brosuri patriotice prin pivnitele prefecturilor. Din cnd n cnd, "ca sa
se descarce", aghiotantii de regimente le distribuiau la ofiteri. La drept
vorbind, ele ar fi trebuit sa fie citite de catre generali si statemajore,
caci era vorba de nvataminte pentru conducere, la nceput, iar eu si cu
Orisan eram convinsi si chiar uimiti de seriozitatea cu care se
documenteaza ofiterimea noastra superioara caci
aceste cartulii erau
cu adevarat extrem de interesante dar
mai trziu am nteles ca
supraevaluasem anumite inteligente. Deci, n timp ce luam bucuros
brosurile:
Domnule
capitan, vream sa va rog, ca siaseara,
pentru o permisie de
doua zile la Cmpulung... Am acolo...
Dragul
meu, mi pare rau, dar nu se poate, ce sati
fac?
Domnule
capitan, nici nu va nchipuiti ce serviciu miati
face...
Cum
sa nu stiu... stiu... dar nu se poate...
Aseara, la popota, n sfrsit, a fost a treia ncercare, mai nefericita dect

toate. Eram cu gura arsa, cu ochii tari n cap, caci simteam ca nu voi
putea fi la Cmpulung dect dezertnd si, prevaznd toata nenorocirea,
eram totusi hotart sa dezertez. Toata noaptea mam
framntat
mistuitor.
Iata, au nceput sa se albeasca ferestrele, n casa ntunericul se rareste
ca un praf si eu nam
nchis nca ochii. Cearta cu Corabu mi se pare
stearsa.
Dom
sublocotenent, va cheama dom capitan Dimiu... a venit dupa
dumneavoastra Nistor Oancea.
Capitanul Dimiu e n camasa de noapte taraneasca si n papuci.
Domnule...
vrei sa pleci la Cmpulung?... Ai treaba acolo?
Domnule
capitan, trebuie sa ma duc negresit...
Tace ndelung, pe gnduri, ca si cnd mar
fi chemat doar asa, ca sami
puie o ntrebare acolo, si numai dupa un timp:
Deh!
domnule...
Domnule
capitan...
Acum soldatul i aduce pe masa taraneasca, acoperita cu pnza de casa,
o dulceata si o cafea neagra.
Mai
adu o dulceata, Gligore, si o cafea pentru domnul sublocotenent.
Si, ntorcnduse
spre mine: Eu mam
deprins sa ma scol de dimineata
si asta e "cafeaua mea cu lapte".
Ma masoara din cap pna n picioare si iar tace. l masor si eu ncercnd
sa ghicesc ce gnduri are, ba sunt ispitit sai
dau brnci, nspre cel bun.
De,
domnule... stiu eu ce sa fac?... Deh... iam
spuso
si lui Orisan
aseara. E ordinul regimentului sa nu paraseasca nimeni unitatea. Uite
ce... Ia un om cu dumneata, care stie sa te duca pe deasupra, sa
ocolesti Dmbovicioara, dai drept n soseaua mare, ca sa nu ntlnesti
pe nimeni de la regiment. Dar si daca te ntlneste cineva, sa spui ca
team
trimis sa faci o recunoastere spre Rucar.
Am crezut ca irumpe totul n mine de atta frenezie.
Domnule
capitan, naveti

nici o grija.
As fi vrut sa trec pe la Orisan sai
multumesc, dar miera
sa nu ntrzii.
Probabil ca aseara, la popota, au discutat cu totii ntmplarea, datorita
lui.
Am luat un soldat care stia drumul peste culme si am pornito
asa cum
ma gaseam.
Mai nti spre Giuvala, urcnd ncet, pe urma am ocolit, vslind peste
pasuni si fneturi, pna deasupra soselei mari. Era un soare viu, ca de
cristal apos si cu raze evidente, care dadea reverberatii umede culmilor
stncoase si facea proaspat verdele vegetal. Roua se uscase, dar tot
mai dainuia ct sa ne ude ncaltamintea. Muntii cei mari, priviti cum
veneau amenintatori spre noi, de sus, cresteau, desfiintnd departarea.
n stnga, Ghimbavul, nemaipomenit de masiva moschee de piatra (pe
lnga ea, Sfnta Sofia sa para jucarie de copii), are de jur mprejurul
cupolei de piatra povrnisurile de sute de metri, drepte ca niste pereti
din care nsa creste o vegetatie de stnci, icicolo
amestecata cu cea de
brazi. Aceste povrnisuri sunt att de apropiate de cele ale muntilor
vecini, numai ctiva metri uneori, ca fundul prapastiilor, cu praiele lor,
nau
vazut de cnd e lumea, niciodata, soarele... icicolo,
nici lumina
lunii. Povrnisurile acestui munte, necercetate de nimeni, lau
facut un
adevarat cuib de ursi.
La dreapta, apropiata, marita nca, Piatra Craiului, cu aspectul ei de
dom gotic, de stnca dantelata iar n fund, alergnd puternic si
acoperitor spre noi, umplnd jumatate din vedere, Papusa, unul dintre
muntii mari ai tarii, deasupra Iezerului, pare, ca sa completam tripticul
impresiilor acestea, o turla deasupra unei nalte si lungi biserici
romnesti. n valea dintre acesti munti e Dmbovita cu praiele ei,
luptnd cu stncile ca sa razbata, bolovaninduse,
stralucind la ocolurile
nsorite, ca argintul, mai ales lnga podul alb de piatra, asemeni totusi
celor din Bucuresti. Prabusite n adncul larg, dmburi mpadurite,
coline si plaiuri cu fnete (ca acela unde ne gasim acum), icicolo
casute
si, n sfrsit, sarpele alb al soselei dau continut vaii. Fnetele sunt
mpartite prin mari poligoane neregulate de garduri mici de bolovani,
dupa proprietarii lor. n mijloc, nchise n tarcuri, ca niste oi prea mari,
capitele de fn de la al doilea cosit. Aerul e rar, miresmat de rasina de
brad, de fn copt, de fragi trecuti la vremea asta, si ameteste, tare ca
drojdia. Lacustele ne sar din cale, sprintene ca si dimineata asta
ntreaga.
Sa fii acum aici, fata draga, lungita lnga mine, pe o capita de fn

asternuta jos, sa privesti cerul nalt si proaspat, departe de "banda" si

de meschinariile saloanelor, sa respiram aci adnc si sati
ncalzeasca
trupul plin soarele, sal
ncinga pna n miezul zilei, asa cum ncinge,
vara, de la facerea lumii, toata privelistea de aici. Daca nu ramn, e ca
trebuie sa ajung mai curnd fie
si acolo sati
prind mijlocul viu ntre
bratele mele cu coatele lipite de solduri.
Am nceput, fireste, iar, sa merg ntins, caci daca suferisem pna sa
obtin nvoirea, acum paream scapat ca dintro
prastie si nebunia
revederii crestea n mine ca un spasm, pe care nimic nu lar
mai fi putut
opri pna la istovirea lui.
Un muntean n itari si camasa, cu palarie "ungureasca" pe cap, se
opreste din plimbarea coasei, ca sa ne arate un drum mai scurt. Lnga
el, o femeie voinica, tnara, cu picioarele n iarba umeda, goale pna
sub genunchi, cu carnea pietroasa, cu aceeasi palarie de psla neagra
barbateasca pe cap, ne priveste mirata. Are soldurile puternice si snii
ca puii nchisi n camasa nvrstata cu negru. ntrun
mar salbatic, cu
fructe nchircite si multe ca zarzarele, au spnzurat o desaga cu
merinde.
Marioara dintre munti... mai
Siai
fost draguta la multi... mai
Miai
fost draguta si mie... mai...
Pna la Sfnta Marie... mai...
Asa trebuie sa i se fi cntat femeii acesteia vnjoase, facuta pentru
luptat cu ea mamei
ei, bunicei ei. Pna la Sfnta Marie... Pna
poimine...
Grabim iar pasul, caci soarele a nceput sa urce. Cu ct ne apropiem de
sat, de o parte si de alta a soselei, sunt acum gardurile de uluc ascutite
ca sagetile, toate la fel si care nchid livezile de pruni. Gtrosi si
codobature isterice zboara de icicolo
peste pietre de ru, peste pomi.
Ajuns nca dimineata n piata Rucarului, simteam ca mi se dilata inima,
cautnd o trasura pentru Cmpulung. Neveste cu cosulete ca niste
caldaruse de rachita, pline cu zmeura culeasa din coclauri stncosi, pe
unde ntrzia, nu banuiau ce neliniste facea sami
arda privirea. Munteni
frumosi si muntence umblau forfota trguind, asa de curat proaspeti n
portul albnegru,
ca pareau figuranti de teatru daca nar

fi fost de jurmprejurul
acestui sat culmile verzi sau stncoase, stralucitoare toate de
oglinda nrourata, albastra, a cerului si aurul luminii de dimineata.
Simteam n mine acea vaga importanta, pe care, indiferent de alte
sentimente, o simte n timpul pregatirilor cel care are sa se supuie unei
operatii, ntro
zi frumoasa. Rezemat de bara de fier a micului chei de
piatra, priveam apa dumnezeiesc de limpede, facuta anume pentru
cresterea si bucuria pastravilor parca, rostogolinduse
peste pietroaie,
auzeam uruitul ferastraielor care taiau n lung busteni si zmbeam
gndind la trupul gol si auriu al nevestimi,
n asternutul alb, pe sofaua
de la Cmpulung. Pentru ce viata, pentru ce nebunia acestei organizari
sociale contrariaza fericiri att de firesti? si pe care le dorim att de
mult?...
Treceam uruind podul de lemn, lung de tot si negru cu picioarele lui
multe, ca un gndac nesfrsit peste Dmbovita, desfacuta n suvoaie,
ncarcata de busteni cojiti, bolovani si pietris. Dupa Dragoslavele, alaturi
de carele lungi de 810
metri, cu busteni (caci au osiile desfacute de
leagan si rotile mutate la un capat si la celalalt al celor trei trunchiuri de
brad menite caratului), ntlnim adesea femei calare pe cai mici, cu sei
mari de lemn, acoperite cu blana de oaie, mereu cu palariute negre,
uneori peste marame, cu ii, nflorite altite si cu sabace, n opinci
scortoase.
Spre Mateias, soseaua pietruita varos urca ntortocheat, pare ca da
uneori n gol, ntro
apa a cerului, pentru ca, trecut de ocol, valea sa se
pravaleasca jos de tot, cu drumuri si sate acolo, n fundul larg al ei.
Am ajuns aproape de amiaza. ntrun
pavilion n gradina, ni se aseza
masa, dar pna la ora prnzului am iesit n oras si neam
plimbat pe
bulevard. Am fost nduiosat de bucurie cnd am vazut ca pe nevastamea
no
saluta nimeni. Aveam orgoliul secret de a fi posesorul unui
exemplar a carui raritate trecatorii no
banuiau dect vag, dupa
frumusetea femeii, fara sa stie amara voluptate a vietii noastre
sufletesti. Era n aceasta plimbare de amanti prin marea multime ceva
din plimbarea unor ofiteri superiori, mbracati civil, pe care soldatii, daca
ar fi stiut cine sunt, iar
fi salutat nlemniti.
Amiaza era nvolata si lumina fierbea, ca n cupa sampania rece.
Prin fata gradinii publice, multimea vilegiaturistilor n haine si rochii
deschise ca de Pasti se mbulzea primavaratica. Sa
oprit mirata, ca o

fetita, n fata unei fntni tsnitoare, pe umbrele de apa ale careia, un

savant localnic, probabil, avusese ideea sa arunce o minge de tinichea
vopsita, care juca neobosita. Am trecut prin piata cu gramezi de mere,
pere si prune, cosulete cu zmeura si mure, asezate pe tarabe aliniate ca
soldatii. Untul era adus n putineiul ct o donicioara n care a fost batut.
De acolo, neam
dus spre parcul bailor, prin orasul cu casele luminoase,
parca n fiecare noapte spalate de ploaie sau de roua, ceea ce nu
mpiedica soarele de amiaza sa fie viu si neastmparat. Pe aleile cu
brazi si molifti, cu copii care alergau si batrni care jucau table,
asteptndusi
rndul la baie, neam
plimbat si noi, pna n albia
nesfrsit revarsata, cu prundisuri si suvoaie mpletite, a Rului Trgului.
Nu vream sa cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine dect femeia
aceasta cu rochie de culoarea caisei, cu bratele goale, lungi si plinute,
pe care n fiecare clipa eram isptit sami
alipesc podul palmelor. Pe
podetul de lemn, care e la intrarea n parc, peste prias, sa
oprit sa
cerceteze mirata moara mica si scocul ei de lemn, cu muschi verde. O
priveam eu, si o privea toata lumea, pe femeia asta ntoarsa cu spatele
la noi, a carei silueta aurie toata parca dadea nca racoare privelistii
rustice. Cnd a ntors ochii albastri, erau tot asa de limpezi ca apa care
gonea peste podeala cu muschi verde. Masa ne astepta n chioscul din
fundul gradinii, proaspata si ademenitoare, cu supa de pasare, pui fripti,
brnzeturi si zmeura, cu vizita oprita
n prag si curioasa a
doamnei
Atena, care vrea sa afle ce facem pe granita. Pe urma am fost singuri.
Simteam un val de recunostinta umilita pentru femeia aceasta care navusese
macar curiozitatea sa se intereseze de ceilalti oameni. Mi se
parea concludenta aceasta atitudine a ei... simi
reprosam nencrederea
si nelinistea de altadata. Simteam voluptatea unei posesiuni depline a
trupului si a sufletului ei.
Siesta, n oraselul obosit de aerul tare al diminetii si cu perdelutele trase
pretutindeni, a fost pentru noi o dupaamiaza
de istoviri exasperate si
de bucurii, care, desi asteptate, erau cu att mai pretuite. Negresit,
trupul albauriu
al acestei femei nu era fara cusur. Evitnd sa aiba un
copil ca sa nusi
diformeze corpul, din cauza brutalitatii tratamentului
ajunsese la rezultat opus. Cnd eram furios si sufeream din pricina ei,
simteam un fel de drojdie de satisfactie ca snii, nici chiar atunci cnd
era culcata pe spate, nu mai aveau acea elasticitate dura de fructe, ca
acum, cnd se marisera, alunecau usor, fireste prea putin, nspre coaste

fara sa mai afirme neastmparata mura, ca un sigiliu al voluptatii, din

vrful lor. Plinul soldurilor nu mai avea liniile de lira de la nceput si era
ciudata corespondenta ntre impresia aceasta de scadere, de atrofiere
pura a lor si nflorirea molatica a snilor. Muschii coapselor, care erau,
n zilele dinti, ntinsi, semet, de la genunchi pna la sold, acum se
relaxau, mai catifelati, mai dulci la pipait, imperceptibil, spre interiorul
picioarelor. Dar att de inexplicabile sunt ntortocherile iubirii, ca acum,
cnd o simteam nduiosat alaturi, tocmai aceste scaderi erau pentru
mine prilejuri de voluptate. mi placeau, parca mai mult ca oricnd,
acesti sni molatici si ascultatori, care mi umpleau, cu greutatea lor
draga, palmele, lundule
forma, si mi lipeam, cu o dureroasa bucurie,
obrajii de coapsele cu fragezimi molcome de petale, care altadata
tresareau elastice si nervoase.
Vorbisem putin de tot, ntreaga dupaamiaza,
caci simteam ca vorbele,
fata de gesturi si prezenta, erau de prisos, ca hrtiile moneta n tarile cu
acoperire totala n aur. Cndva nsa, nevastamea
duse mna la
capati, lua din tabachera o tigara, o puse n vrful unei tigarete si o
aprinse gnditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o eleganta, acum
naturala, dar la nceput trebuie sa fi fost socotit de ea, cu convingere,
ca un semn de "distinctie". Acum nu era, mai aproape vorbind, dect un
gest de acreala distinsa. Era un gest absolut marunt, dar parca ar fi
trecut un nor stupid peste toata voluptatea.
As fi vrut sa nu mi se ntunece figura si nu puteam rezista.
n zilele noastre de dragoste adevarata, nevastamea
navea
niciodata,
goala, poze de eleganta studiata. Frumusetea ei era toata spontaneitate
si miscare. Trntea cu picioarele n perne, se nghesuia sau se rasucea
ca sasi
caute ciorapii si orice miscare a ei crea o atitudine de nud n
pictura, neasemanat de frumos, de care ea nusi
dadea seama. Ca sa ia
o tigara ca acum, siar
fi rasucit mijlocul, sau ar fi ntins amndoua
bratele, sau ar fi facut orice alta miscare, dar gestul acesta "distins" ma
mbolnavea prin sugestiile lui. Naveam
nici o dovada ca ma nsela, dar
aveam acum certitudinea ca acest gest vine dintro
deprindere de a
poza goala, de "a face impresie", de care ea nusi
mai da seama, si care
era revelator pentru ceea ce nu stiam eu. Pe urma nevastamea
se
socotise, pna la raidurile noastre mondene, inferioara mie si asta se
simtea din modul n care se purta n fata mea si fata de mine. Mai

trziu, parese,
a descoperit ca nestiinta mea la dans e o inferioritate,
ca neglijenta (relativa, foarte relativa) n mbracaminte e un fel de
dovada de "lipsa de rasa", cnd comparatia se impunea cu cei pe care
ea si prietenele ei i numeau ntre ele "tirs a quatre pingles". Acum, n
acreala blazata a gestului ei, n poza independenta cu care aprindea, cu
degetele ntrziat resfirate, chibritul, vedeam o noua ntarire a banuielii
ca sunt nselat. n lumea ei, asemenea atitudini trebuie sa fie foarte
pretuite...
Asculta,
Stef, voi ce faceti acolo, pe granita? Va pregatiti de razboi?
Iam
raspuns, sarutndui
pentru mine umarul rotund, ca nu facem nici
o pregatire si ca, de altfel, sunt sigur ca nu vom intra n razboi.
De
unde... acum e absolut sigur, dragul meu, mine e consiliu de
coroana, si se nveli iar ntro
rotocoala importanta de fum...
Iam
aratat ca au mai fost consilii de coroana, ca nu e nici un pericol.
Mai
bine... ah, ce bine ar fi sa se termine odata povestea asta... Nu tie
frica sa mergi la razboi?
Eu ma gndeam ca as fi nnebunit de teama so
las pe ea cu absoluta
certitudine ca nare
nici un control. Toata fata mi sa
crispat, ntunecat
de gndul acesta.
A bagat de seama si ma
ntrebat numaidect:
Tie
frica ntradevar?
n clipa asta am simtit ca voi dezerta pentru trei zile, orice sar
ntmpla
cu mine, ca sa viu prin surprindere sa vad ce face. Iam
raspuns ca nu
stiu, ca nu mam
gndit la asta. Adevarul e nsa ca ma gndisem. De
multe ori imaginam cte o batalie si ma vedeam conducndumi
plutonul cu o bravura att de extraordinara, nct toti sefii mei sa se
entuziasmeze. De pilda, sa merg n picioare pe tot cmpul cu oameni
culcati. Sa pot fi vazut de departe cu binoclul, iar acasa, peste cteva
zile, toata lumea sa fie uimita de ispravile mele, sa am un fel de
legenda, iar nevastamea
sa protesteze usor si orgolios, cnd toata
lumea i va vorbi despre purtarea mea n razboi.

A,
nul
stiti?... E un nebun si jumatate... Iam
spus sa se astmpere,
ca nu vreau sa ma lase vaduva.
Si totusi, cnd visam noaptea ca iau parte la lupte, eram ca paralizat de
groaza.
Cu mna sub snul cald al femeii, cautam acum sa descifrez, n ritmul ei
interior, ce gndeste.
Asculta,
Stef, tu stii ca daca, Doamne fereste, mori n razboi, situatia
mea e foarte nelamurita?
Am nceput sa zmbesc, pe jumatate ironic, dar pe jumatate mirat de
preocuparile ei si
iam
soptit n ureche ca un secret cald:
Daca
nai
vrut sa ai copii...
Eu?
Tu nai
vrut, de ce ma acuzi acum pe mine?
Am privito,
mirat de lipsa ei de memorie, de usurinta cu care,
adevarata femeie, trecea peste logica.
Am sarutato
pe coltul gurii.
De
ce esti ngrijorata? Tu stii ca voi face un testament.
Chiar
cu testament. Va trebui, cine stie, sa ma judec cu mama ta, cu
rudele tale.
Eram mirat:
Atunci,
ce vrei?
Mia
cuprins umerii cu o feminitate apriga si ma
privit de aproape.
Asculta,
Stef, trece o parte din lirele englezesti de la Banca Generala
pe numele meu.
Am nteles, mort, tot tlcul acestei zile infame. n timpul razboiului, n
ziarele frantuzesti, la mica publicitate, apareau anunturile spionilor
germani n limbaj convenit. Si anuntul urmator:
"De nchiriat apartament mare, sapte odai, din cauza plecarii. Adresati
ziar 235".
nsemna n realitate:
"Ieri au trecut spre gara Amiens sapte regimente cu destinatie

necunoscuta. Planul 653 expediat prin agentul H33."

Asa mi aparea mie, avnd cu totul alt nteles, aceasta zi de dragoste
prea aratoasa.
Am tacut ndelung, cu ncapatnare, si cnd ea a staruit, a izbucnit
cearta. Mia
reprosat egoismul meu, mia
aratat ca ma
iubit si cnd
eram sarac si ca acum ma ngrijoreaza att de putin soarta ei. Iam
repetat ca i voi lasa prin testament tot, dar ea insista, cu mnie si
dispret, abia stapnit, sai
fac donatia.
Pentru mine, dragostea aceasta era o lupta nentrerupta, n care eram
vesnic de veghe, cu toate simturile la pnda, gata sa previu orice
pericol.
Am nteles dintro
data, deci, ce vrea femeia. Dorea, fara ndoiala, ca,
adapostita de griji, sa se desparta de mine.
Ma
cuprins o furie abia stapnita. Priveam cu ura si dispret corpul
acesta amenintat de mbatrnire timpurie, care vrea sa mi se sustraga,
sa mi se nstraineze. Desigur a simtit asta, caci imediat a tras cearsaful
pe ea, sia
sprijinit capul pe brat si a nceput, sau a ncercat, sa plnga:
Nu
mias
fi nchipuit niciodata ca am sa ajung sa fiu tratata astfel. Si
de catre cine? De catre acela pe carel
ador, pentru caremi
sacrific
prieteniile.
Vulgaritatea frazei nu ma
surprins, caci acum o vedeam aservita stilului
vulgar al lumii pe care o admira.
Ba chiar, miam
dat seama ca nca as putea sal
gndesc cu alt nteles.
"Sa sufar eu att din cauza unui bou, care nici nu stie sa danseze si
cnd e alaturi de mine, la restaurant, ma plictiseste cu mutrele lui
tmpite..." Sau catre amant: "Draga, am sancerc
totul, dar nu stii ce
ncapatnat e dobitocul ala? Parca eu nu as vrea sa fim amndoi,
singuri n strainatate?"
Mia
reprosat apoi o multime de gesturi nedelicate din trecut, jignirile ei,
a facut profetii n ceea ce priveste purtarea familiei mele, si, n tot ce
spunea, eu nu vedeam dect furia de animal care nu izbuteste sa obtina
ceea ce i vor simturile.

Batai n usa au rasunat nauntru ca intrarea materiala a unui spirit.

Ei,
somnorosilor, mbracativa,
ca a nceput lumea sa iasa la plimbare
pe bulevard.
Era coana Atena, care "frola" n modul acesta prezenta mea n casa ei si
ne sublinia calitatea de amanti.
Mam
mbracat, tacnd cu ostilitate, si am lasato
mnioasa si
mbufnata pe asternutul sofalei.
Lumina soarelui si pierduse taria, avea acum prelungi clinuri galbenii,
de asfintit. Pe strada ntortocheata si pavata cu bolovani de munte,
grupuri de vilegiaturisti coborau spre parc si bulevard. Erau fete si femei
tinere, n rochii albe, usoare, cu voaluri spumoase pe umeri, ofiteri,
liceeni, fete de scoala (backfischuri pe vremea aceea), care coborau din
toate directiile spre centrul orasului, ca spre un rendezvous
general. Pe
urma se nghesuiau toti, defilnd unii prin fata altora, remarcnduse
sau nu, provocnd sau prelungind mici discutii cu sursuri si priviri.
La colt, mam
lovit fata n fata cu un grup, care, n alb si cu pantofi fara
toc (si cei doi baieti si cele doua fete brune), mergeau fiecare,
purtndusi
rachetele ca o solie, la tenis.
Mam
oprit la o masa, pe trotuarul din fata cofetariei, si am cerut un
lichior, privind fara interes multimea care se gramadea pna si printre
mese, cnd, am nghetat: pe partea cealalta a bulevardului trecea G.
ntrun
costum de culoarea nisipului, parca nou, cu cravata rosie, n
capul gol. Cu mustata mica neagra, cu obrazul ras proaspat si pudrat,
cu mersul elastic, atragea luareaaminte
a tuturor. Nu ma mai ndoiam
acum, venise pentru ea aici, i era deci sigur amant. Poate ca mpreuna
hotarsera chemarea mea de pe granita, pentru actul de donatie.
Parca din tot corpul sa
scurs sngele din mine, prin picioare, n
pamnt. Aveam impresia ca am devenit ud, neputincios si bolnav. Era n
sufletul meu ca un peisaj nou, ca ajungerea trenului ntro
statie de
ocna.
Stateam asa, parasit, paralizat, fara sa pot gndi nimic. Totul era
amortit n mine. Pe urma miam
spus ca trebuie sai
omor.
Mam
dus acasa ca un somnambul, fara sa vad si sa aud nimic din jurul

meu, fara sa stiu nici n amintire, acum, ce era n strazile pline de lume
straina, ca o figuratie. Ea era nca acasa. Iam
spus ca mam
ntlnit cu
colonelul, care mia
dat ordin sa plec imediat la regiment. Ma privea
nedumerita, suspectnd aceasta brusca hotarre.
Spuneai
ca deabia
ai plecat? Ca tocmai ai ocolit Dmbovicioara, ca sa
nul
ntlnesti pe colonel. Ce sa caute aici?
A trebuit sa afirm cu graba, surprins de aceasta tinere de minte a ei:
E
aici n Cmpulung. Era cu nca un ofiter de la divizie... Ma
chemat si
mia
spus ca neaparat, astaseara
nca, sa fiu la regiment.
Miam
ncins sabia, miam
verificat steyerul de buzunar, am sarutato
chiar, pe aceasta femeie care nu mai era a mea, care era a mortii. Am
privito
cu indiferenta cu care privesti un tablou. Si frumusetea ei
blonda era acum de reproducere n culori, vreau sa spun ca avea ceva
uscat, fara viata, asa cum e diferenta ntre culoarea uleioasa si grea a
tabloului original si ntre luciul banal al cromolitografiei.
mi spuneam, n gnd, cu simplitate: voi fi dus n fata juratilor.
Totdeauna am avut obsesia lor si acum ma vedeam ajuns acolo, ca si
cnd, nca de cnd eram mic, primisem un bilet cu destinatia asta. Nici
un moment nsa nu mam
gndit sa ma sinucid si eu. Femeia aceasta,
omul acesta ma mintisera, jucasera cu mine o comedie sinistra al carei
sfrsit nu putea fi dect pedeapsa lor.
Si, cu acelasi automatism de om purtat de o idee fixa, am pornito
pe
strada bolovanoasa n jos.
Pe bulevard, cred, ma opreste o voce scurta si taioasa:
Domnule
sublocotenent...
Era locotenentulcolonel,
ajutorul comandantului.
Dumneata
esti din **? simi
spuse numele regimentului. Nu vorbisem,
de aproape, niciodata amndoi. Ce cauti aici?
Mam

gndit la tot raul pe care puteam sal

fac comandantului de
batalion si am marturisit ca, fiind trimis la Rucar, mam
abatut pna
aici.
Am
dat ordin sa nusi
paraseasca nimeni unitatea. Ai sa pleci imediat
la Dmbovicioara.
Ct timp eu conduceam lumea, o conduceam n mod logic. Acum, eram
la deriva unor puteri superioare mie si nici o ntmplare nu ma mai
putea mira. Aceasta ntlnire cu colonelul, pe care o mintisem cu un
sfert de ora mai nainte, nu facea dect sami
ntareasca si mai mult
convingerea amortita ca tot ce e de ntmplat trebuie sa se ntmple.
Mam
nchis ntro
camera de hotel, la capatul micului bulevard si cum
cladirea, veche, era latura curmezisa la capatul lui, de la fereastra
priveam n plin, n fata, multimea care se plimba. Am tras perdeaua, am
spionat cteva clipe si pe urma mam
lungit pe patul destul de murdar,
cu cuvertura ieftina si perna prea mica.
Fac, cu o plictiseala indiferenta, planul razbunarii. La ora zece ma voi
ascunde pe o ulita vecina, de unde pot supraveghea intrarea si iesirea
din casa. Daca ea pleaca deacasa,
o voi urmari pna la locuinta lui.
Daca vine el la ea, voi bate nti, iar daca nu mi se va deschide imediat,
voi sparge usa si pe urma ce va fi voi vedea.
Daca pna la miezul noptii nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasa si
trebuie so
gasesc culcata, caci mia
spus ca se culca devreme si deci
minciuna e un indiciu de vinovatie. nseamna, nui
asa? ca e la amant.
Dar cum sa gasesc locuinta lui? Mam
gndit sa trimit pe cineva sa afle
adresa, mi dau seama nsa ca e o copilarie. Dealtfel, am certitudinea ca
el va veni la ea. Bataia n usa a coanei Atena, reamintita, mi se pare
acum suspecta, asa ca un soi de exces de zel cu nteles.
Beam un pahar gros de apa verde si vroiam sa pun revolverul pe
masuta de noapte, cnd aud batai sfioase n usa. Chelnerul mi spune
ca ma cheama cineva numaidect jos. Nu pricep nimic si cobor.
E colonelul.
Haide,
domnule, la regiment. Ce mai ntrzii? E ordinul grupului de
acoperire ca mine absolut toata lumea sa fie prezenta la unitati. Nai
sa ai trasura. Te duc pna la Dmbovicioara si deacolo

o iei pe jos.
Mine n zori esti la companie.
Nu mai simt oboseala. mi ard acum ochii, tari n cap, si de abia ma
stapnesc.
Domnule
colonel, mie
imposibil sa merg acum, mai lasatima...
Voi
veni la noapte.
Ce
la noapte, domnule? Vii cu mine sau te arestez imediat.
Ma cuprinde o agitatie cumplita. Simt ca nnebunesc la gndul ca as
putea pleca fara sa lichidez drama casniciei mele.
Poate ca ochii miau
iesit din orbite, buzele mi le simt arse, tremur tot.
Domnule
colonel, viu diseara. Am trasura, lasatima.
Vorbeste hotart si calm, de parca ar fi la celalalt capat al telefonului,
unde se aude bine si numai eu ma zbucium aici, unde totul e
neangrenat.
Fugi
deacolo...
vii cu mine... mai lasale
dracului, damele alea. Vasile,
dute
sus si adu bagajul domnului sublocotenent. Si ndoind toata
trasura, cnd pune piciorul pe scara: "Hai, vino sus".
Ma
duc sami
iau singur ce am n camera si viu.
Simt ca sunt ntre viata si moarte. Daca ma aresteaza colonelul, sau
daca fac cumva vreun gest de insubordonare, complic totul si niciodata
nu voi putea afla adevarul. Ma prind n imposibilitate, ca acela care e
cazut n mlastina si cu ct ma voi zbate, cu att voi cobor mai adnc.
Ma gndesc la o ultima solutie. i spun colonelului ca am bagajul la un
prieten, ca sa pot trece astfel pe la mine... Nu este exclus ca amantul
femeii sa fi si venit, creznduma
plecat... Si atunci totul gaseste
dezlegare. Daca nul
gasesc acolo, cel putin sai
urlu ei ca stiu tot, ca,
daca si nchipuie ca si bat joc de mine, se nseala, sai
spun ca poate
sa plece, ca adineauri am refuzat donatia pentru ca stiam totul. So
strng de gt si sai
racnesc ct voi putea de ndrjit si exasperat:
"Stiam totul... stiu absolut totul".
Caci, ntradevar,

ceea ce ma doare mai mult e gndul ca ei socot ca nu

stiu nimic.
Ca un resort mpins, strns la maximum, trebuie sa izbucneasca tot ce
am comprimat n mine. Umilinta, neliniste si furie.
Colonelul convine sa treaca pe la mine si eu strng, crispat, revolverul
n buzunar.
Treceam cu trasura ncet, caci cofetariile au scos mesele nu numai pe
trotuarul strmt, ci pna n mijlocul strazii nguste. Doi domni joaca
table si cu ei nu se ntmpla nimic acum n clipa asta cumplita, ca si cu
toata multimea n culori de blci, care forfoteste. O luam pe la primarie
n sus, trecem pe lnga o farmacie, ocolim coltul, unde, n pragul
pravaliei cu opinci, lumnari, palarii si arnici, si asteapta musteriii
negustorul n itari si camasa. Cu nimeni nu se ntmpla nimic.
La ferestrele noastre, perdelele galbui sunt lasate. La fereastra de la
camera ei, coana Atena priveste rezemata lumea de pe strada. "Ei, nai
plecat, domnule Gheorghidiu?" "Buna ziua, domnule colonel, iar ai venit
pe la noi?" Cunoaste pe toata lumea.
Tremur tot. Perdelele lasate miau
turnat otrava n snge. Bat n usa,
care e nchisa, si dinauntru vocea ei ntreaba obosit: "Cine e?" Iar cnd
deschid, si ea n camasuta, si sofaua, cu asternutul mototolit, sunt tot
cum leam
lasat.
E mirata vag, nu nsa surprinsa, ca mam
ntors. Iam
explicat ca am
pierdut un ordin al regimentului si ca socot ca lam
uitat acasa. Cauta
putin si, n loc de ordin, mi da o scrisoare cu scris mare si aplecat spre
dreapta:
"Doamna, sunt de azi, de la prnz, la Cmpulung ca sami
vad o
matusa si niste verisoare. Daca vreti, raspundetimi
cnd pot veni sa
depun omagiile mele la picioarele dvoastra."
Si iscaleste G.
Privesc biletul cu nencredere. Simt nsa ca lucrurile au intrat ntrun
fagas normal. Momentul de criza e trecut. Plasez, cu oarecare abilitate,
ordinul la capatul sofalei, l iau si dupa ce lamuresc amanuntele, cerute
de ea vag si obosit, o mbratisez automat si cobor. Apare din nou la
fereastra, pe umeri cu o hainuta de matase alba si puf, simi
trimite un
surs ca un sarut de madona ranita. E o frumusete dolenta, descurajata
si loiala. Are parul auriu si albastrul ochilor palid. Mai mult ca oricnd
pare pictata pe smalt.
Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat de frumusetea femeii si
nu stie ce atitudine sa ia. So
considere soldateste ca pe o cocota, caci

frumusetea ei are ceva de cocota, sau sa ia un fel de "drepti" sufletesc

n fata unei femei din lumea buna si a unei scene de dragoste
nduiosatoare.
Abia cnd iesim pe soseaua alba, care, departe, ocoleste Mateiasul la
mijlocul naltimii lui ca o balustrada, mi spune cu o timiditate de
mustacios strns n veston militar:
De
aceea spunei ca nu vrei sa pleci? Ha?
i explic ca e nevastamea
si ramne uimit. Pe urma, ca sa cstige timp
sa gndeasca, striga catre vizitiu:
Hai,
dale
bice, Vasile, ca nea
apucat noaptea si mai ncolo, cnd sa
hotart: Pai bine, domnule, atunci ce cautai la hotel? n cazul asta, nu
vreai sa mergi... din cauza aleia de la Splendid?
Ce ias
putea explica? i spun asa, ntro
doara, uitnd ca era vorba sa
trecem pe la un prieten, ca acasa aveam sa ramn, iar la hotel nu
cautam dect niste cunoscuti.
Frumoasa
femeie! drept sa spun.
Complimentele care mi se fac pentru nevastamea
ma scot din sarite. E,
n oricare din ele, un regret, o dorinta confuza. Alaturi de fiecare cuvnt
e prezent ca umbra lui un sens nemarturisit, dar care e stiut de toti
acelasi, iar orice ocol nu face dect sal
sublinieze si orice intentie de
explicatie sal
agraveze. Dar acum suntem departe si e
poate si o
infinitezimala doza de lichelism ierarhic o
clipa sunt vag magulit ca
sefului meu i place nevastamea.
Ramnem amndoi ndelung pe
gnduri.
n leganatul trasurii regimentului, lasam de o parte si de alta ultimele
case ale Cmpulungului. Coboara mai toate pna n prundisul rului cu
sivoaie mpletite. Unele par cu etaj, caci au pivniti ca un subsol naltat,
iar deasupra lor pridvorul. E ciudat sa vezi pe unele reclame de firme
ultraoccidentale: "Pneu Michelin" sau "Vermouth Cinzano". Soarele
coboara dupa culmile Iezerului si Papusii, vazute acum din partea
astalalta, si ncoace, sub ele, e turla schitului Namaesti. Sa
nserat dea
binelea si pe coasta goala a Mateiasului au nceput sa arda varnitele. De
departe par niste vulcani n plina eruptie, dar, pe masura ce trasura se

apropie de ele, si scad marimea si forma, devin numai niste clai mari
de piatra, cu cratere albe de jaratic care lumineaza seara cerul ca niste
proiectoare. Care de munte cu coviltire merg naintea noastra tihnit, si
ca sa ne faca loc oamenii ndeamna boii cu chibzuiala, caci sunt porniti
la drum lung. E un larg fior spatial care precede ntunecarea adevarata.
Dincolo de spinarea goala care coboara din vrful Mateiasului, ni se
pare ca ard nemarginit padurile, pe care nu le vedem, dar le stim
bogate, pe povrnisuri de munti. Cnd ocolim nsa pe soseaua pietruita
tot cu var, ncolacita pe trupul muntelui, vedem ca nu sunt dect
varnitele de pe povrnisul celalalt, aceleasi clai mari de piatra cu cratere
de jaratic alb, la cincizeci, o suta de pasi de sosea.
Mersul n trasura, mult mai mult dect cel n masina, a fost si e nca una
din voluptatile alese, pentru mine. Leganarea arcurilor e cel mai bun si
mbolditor ison ritmic al gndurilor. Asezarea corpului, ca ntrun
fotoliu
scund, e dintre cele mai tihnite. Si mai ales e faptul osebit de pretios ca,
fiind condus de altii, nu ai nevoie sa fii atent la incidentele drumului. E
un "abandon" total, ca ntro
mbratisare a ntregului suflet.
Pe stnga si pe dreapta, la naltimea capului, nu sunt, si de o parte si
de alta, dect doua paliere de ntuneric vag si forme nelamurite, care se
desira dupa un sul abstract. Ma gndesc cu bucurie ca mam
nselat. Ca
e probabil ca femeia ma iubeste. Bucuria ei azi, cnd ma
vazut, de ce
as suspectao?
Pentru ca mia
cerut o suma de bani? Poate ca e o
dovada de egoism refuzul meu. Nam
nici un motiv sa cred ca minte.
ntradevar,
na
facut nici un soi de cunostinte, a fost tacuta, retrasa.
Niciodata, de vreun an ncoace, nas
fi crezut ca femeia aceasta poate
trai astfel, numai a mea. Si iata ca tocmai acum eram n pragul
nebuniei. Bucuria acestei regasiri sufletesti mi e cu att mai intensa, cu
ct vine dupa disperarea care ma mpingea la asasinat. Si graba fireasca
si indiferenta cu care mia
aratat scrisoarea... De ce miar
fi aratato,
daca ar fi avut motive sa ascunda ceva? Mai ales gestul acesta ma
dezarmeaza.
Dormi,
domnule?
Nu,
domnule colonel, ma mai gndeam... asa. Eram acum tot nvaluit
n amintirea sursului ndurerat si a ochilor mari ai nevestei mele, la

plecare. Ma gndeam, cu recunostinta, ca femeia aceasta merita toate

sacrificiile din lume. Ce ar fi fost viata mea fara ea? Si ce nebunie mi
ardea sufletul?
Merita ziua de azi sfrsitul pe care i lam
dat eu?
Farurile puternice ale unui automobil neau
prins ntro
prelunga si
inefabila plasa de lumina, prin care, oferiti captivi celor dimpotriva
noastra, alunecam treptat. Colonelul tace cu ochii deschisi si ma
surprinde atta preocupare la un militar. Dar se si explica, fara sa fie
ntrebat.
Domnule,
asta nu e viata. Iata doi ani de cnd sunt aici pe frontiera.
Nu mie
casa casa, nu mie
masa masa. Uite, acum vine toamna, mai
sunt doua saptamni pnami
merg copiii la scoala.
Aveti
copii mici, domnule colonel?
Am
doi. O fata ntra
cincea. E tocmai la Madona Dudu, la Craiova, si
un baiat la noi acasa, la liceu. Acum, ce mai stiu eu de ei? Aproape neam
nstrainat. Stam asa, n satul ala batut de Dumnezeu, n creierii
muntilor. Mai bine am intra odata n razboi, sa se termine.
Credeti
ca mai intram? Eu socot ca vom ramne neutri pna la sfrsit.
Unde mai pui ca riscam sa fim zdrobiti?
si aprinde tigara si, firesc, fara importanta:
De
batut nau
cum sa ne bata, ca si ei sunt pe sfrsite. Nau
picior de
soldat n Transilvania si au ajuns sa mannce pna si mortaciuni. Moare
lumea de foame la Budapesta, nu se mai da dect cu condicuta pine.
Dar nai
manta, vad ca tie
frig? Esti cam subtire mbracat. Vasile, da
patura de sub tine.
Era ntradevar,
racoare. De peste vrfurile de brazi venea un suflu rece
ce ma facea sami
simt pielea. Nu aveam dect o bluza de seviot verde,
de vara, pe mine si pantaloni de raitcort, subtiri ca pnza. E mai bine cu
picioarele nvaluite n patura.
Casele din Dragoslavele, nsirate pe stnga si pe dreapta soselei, par, n

ntuneric, mai toate la fel. Oprim la o crsma de drum mare.

Hai
sa ne dam si noi jos... Mai luam un pahar cu vin, pna rasufla
putin caii. Vasile, vezi de ei. Poate sa si mbucam ceva, ca am plecat cu
nepusa masa.
Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt cteva mese. n
jurul lor, munteni stau ncet de vorba. Lnga ceteras, singur un voinic
cu privirea nchisa, cu mustata mare. E beat. Stie ca l privim toti, dar
pare plecat ntro
lume, a lui. Pe masa, are si patru pahare pentru
cntareti. Cere din nou bautura. De la o masa vecina (pat de scnduri
pe bulumaci subtiri), i striga un vecin:
Ma
Nistore, iar se tin copiii dupa tine prin sat...
Surde, mustata i mareste parca sursul.
Se
tin dupa mine puii de lele... simt, afurisitii! si surde unei vedenii
din el.
Ma
Nistore, mai pastreaza, ma... o fi azi smbata, dar sunt doua
sarbatori la rnd, ca luni e Snta Maria, nu se lucreaza la Drste,
opreste bani ca sa poti bea si mine seara.
Bine...
bine... am sa beau pna poimine seara. Si voi ce ati stat, ma?
Lautarii nu sunt tigani, ci sateni din munte. E un cobzar, un viorist, altul
cu nai si un tambalagiu. Cntecul le e trist, cu prelungiri care nau
nimic
din sentimentalismul urlat din bojoci, tiganeste. E adevarat ca fiecare
cntec aproape are versurile dublate de cte douatrei
ofuri sau mai...
mai, dar nu sunt racnite din piept (de parca plesnesc ochii celui care le
cnta), ci sunt rasfrnte nauntru. Glasul celui care le zice, din gura,
urca fara sfortare si e acoperit de un simt de omenie ca de o surdina,
caci izbucnirile au rasuciri amare. Sunt departe de cntecele
"armonizate" fad de profesorii de muzica, cum nu au nimic ciobanii de
pe calendarul poleit de perete, cu cei adevarati. Pe cnd cucoanele
izmenite national, la oras, cnta Dute
dor la badean
sn, Mndrulita
de la munte, sau doina, devenita odioasa la toate "festivalurile
artistice", cntecele celor de aici au un gust adevarat si amar de piatra,
de scoarta de stejar, de suflet pustiit, ars de dragoste si de pareri de
rau. Dragostea nu e "idilica", ci are o drojdie grea de amaraciune. E
vorba, mai totdeauna, de barbati care au iubit mistuitor, de femei care
au iubit mai multi barbati. E o betie de pacat n cntecul de munte, caci
n mai toate femeia e iubita, cu toata necredinta ei (si e ciudata
ntlnirea aici, dintre cea mai rafinata poezie baudelaireiana si
verlaineiana, cu voluptatea straveche a pacatului). Trupul femeii dragi si

necredincioase, vroit bun, ntreg la lumina, devine adesea mai scump,

mai dureros pretuit, prin toti cei care lau
framntat n brate, si ei
deznadajduiti si nfrnti, ca si cel ce cnta. E un fel de sfintenie si de
voluptate prin pacat. Dragostea e, cele mai adeseori, fratietate n amar.
Dar si cntaretul de astaseara
e cum nam
ntlnit altii pna acum.
A cntat si cntecul prea de multe ori stiut:
Frunza verde ca mararu,
De trei ori potcovii calul,
Potcoave ct icusaru,
Ca sa urc la Stanca dealul Si
nui
vina calului,
Nici a potcovarului,
Si nici vina Stancii mele
Ca
pus casan
coaste grele,
Ci e vina tot a mea
Ca ma duc prea des la ea.
Cuvintele sunt legate amar, cu un surs adnc, si, totusi, totul pare
soptit pentru cel cu paharul dinainte. ndepartat n tristete e cntecul
oltenesc:
Sub fereastra casei mele
Treceun
stol de rndunele,
Nu e stol de rndunele,
Ci sunt dragostele mele
Care mam
iubit cu ele.
Iubirea mea vine aci si ea, ca o stafie a pacatului. Colonelul a cerut si
ceva de luat n gura cu vinul, si ntrzie, prins de frumusetea dinti a
cntecului. E n mine o flfire usoara de aripi, o duiosie de prisos. Aci,
la raspntia de drum mare, mi simt tot sufletul deschis ca o rana. E o
ntlnire cu cntecul pamntului, si stranie transpunere ntre chinurile
iubirii mele de oras si chinurile adunate, ca o drojdie, n sufletul asta
obstesc de raspntie. Cel caresi
framnta mustata si bea si asculta de
unul singur, cu mna la tmpla, se ntoarce spre cntaret: "Zil
iar". Si
ascult cel mai amar cntec de dragoste, de blestem, de pacat, al
acestor vai de munte:
O... foaie verde firul ierbii
Of, of, of, Leano,
Ma suii pe dealul Cernii,
Unde paste puiul cerbii,

Of, of, of, Leano,

La puica cu ochii negri...
Vocea, calda ca vinul, ncepe cu un ison barbatesc si plin ca o invocare,
apoi "foaie verde firul ierbii" e spus ca un trt viu de sarpe, pentru ca
prima silaba din "ierbii" sa se adnceasca ntins, ca o arcuire de durere,
tamioasa. Pe urma, n chemare, acel "Leano" e nemestesugit si dea
dreptul ca un piept sfsiat, dar numaidect totul e readus nauntru cu
barbatie, ca sa se ncheie ntrun
joc cu sursuri si ncercari de sagalnic,
pe cnd tambalul picura lacrimi. Totul cade adnc n piept, lungind
prima silaba din "negri" ntro
voluta de jale. Si tot cntecul e din simtiri,
care ar vrea, fara voia barbatului, sa fie strigate, sa se nalte n rasuciri
de patima, dar sunt cu mndrie si amaraciune gtuite si rasfrnte n
largi nvaluiri de jale, ca o ncercare de zmbet rezolvat n strmbaturi
de durere. Amesteca acel rar "puiul cerbii" cu reflexul puhav al orasului:
O, ma
mncat, mncaoar
dracii.
Mia
mncat polii si francii.
Si deodata iar iubirea, plamadeala de nebunie, de dezgust, de jaf, de
setea de a lepada tot cei
strain, de a evada, de a nvia ntro
forma sau
alta:
O, hai, mndro, sa trecem Oltul,
Sa schimbam vorba si portul.
Fata draga si zapacita, daca am putea si noi fugi... si noi, daca neam
putea dezbraca de tot cea
fost... Nu vezi ca nu mai poate dura asa?
O, hai, mndro, sa trecem apa,
Sa schimbam vorba si fapta.
Sa ne schimbam felul... sa fugim din lavra meschinariilor, sa uitam
ndoielile si furiile si deznadejdile... sa fie ca n ceasul dinti.
O cruce de voinic sa
frnt nauntru, ca ros de o boala fara leac, eu am
golit nu mai stiu al ctelea pahar, fiorul nemarginirii ntunecate nea
facut sa tremuram usor si, plutind greu n noi nsine, am plecat.
De la Rucar ncolo suntem opriti la toate posturile de santinele care ne
recunosc. n zona asta de acoperire nu se mai circula de multa vreme
dect cu o nvoire speciala.
ntunericul sa
mai rarit, si n stnga si n dreapta ntlnim din cnd n
cnd si luminisuri, n care siluetele copacilor pun umbre catifelate. Ma
simt bine, ca un bolnav dupa o criza acuta si, desi nu e nici o adiere,
simt venind din stnci ca un fluid racoros si mngietor, caremi
da o

senzatie de prezenta a ntregului meu corp.

E mereu o mireasma de brad si de fn copt, care mprospateaza
simturile.
Colonelului ia
venit acum pofta de vorba.
Ma
uitam, domnule, azi la cafenea. Ca nam
ce face la Cmpulung,
dar ma duc asa, duminica, sa mai vad lume, sa mai schimb o vorba
acolo, ca mi sa
urt la stna noastra de la Dmbovicioara numai cu
soldati...
Bine,
dar azi e smbata! De ce nati
ramas pentru mine acolo?
Generalul,
azi pe la patru, cnd am ajuns, ca stia ca viu, mia
trimis
vorba sa caut sal
vad. Ei stiu, toata lumea, obiceiul meu acolo, cnd
viu. Las caii sa se odihneasca la Splendid, ma scutur putin si o pornesc
la cafenea pe bulevard. Acolo ne gasim toti. Ne uitam la lume si mai
povestim ce stim, mncnd brnzoaice de zmeura si ciocnind sprituri.
Pe urma, la masa, la Spirea, si iar la cafea, la Tudose. Azi, cum ti spun,
generalul parca ma astepta, ca ma si cheama la el. Mia
spus sa plec la
regiment. Mine dimineata sa fiu acolo. Ie
frica, se vede, de vreo
inspectie. Asa ca am lasat caii sa se odihneasca putin. Pna atunci
cerusem un sprit rece lui Cyrano la o masa afara, cnd tocmai team
vazut pe dumneata trecnd si pe urma intrnd la Splendid. Ei, miam
zis, asta e de la mine. Ce cauta aici? Si am trimis sa te aduca. Nu stiam
ca esti cu nevasta. Trebuia sa vii sami
ceri permisie... cati
dadeam.
Acum e altceva, cu ordinul generalului. O fi n legatura cu razboiul, cine
stie?!
Credeti
ca vom intra n vara asta?
Noo...
nu cred... Daca nam
intrat pna acum... Dar poate ca e ceva.
Tocmai mi spunea un jurnalist din Bucuresti ca mine va fi un consiliu
de coroana. Ca la cafenea, ce naiba sa faci ntre doua si patru, pna
iese lumea iar la plimbare? Mia
tot povestit tnarul asta...
Ce
ziarist? din Bucuresti?

Da,
din Bucuresti pare sa aiba legaturi sus, acolo... Ca stia al naibii o
multime de lucruri. Mia
dat numele unui deputat care a obtinut un
permis pentru zece vagoane de untura. Domnule, zece vagoane de
untura. O jumatate de milion de lei a luat numai la asta, ca platesc
ungurii ca disperatii. Hai, Vasile, mai pisca roibul ala ca se lasa greu...
Ieri, mi spunea, lea
si trecut prin vama, la Predeal. Dar parca
deputatul asta e singurul? Toti, domnule sau
mbogatit... Cica umbla
cucoanele din birou n birou, nu lasa petitia aprobata nici un moment
din mna, pna nu au hrtia de permis lucrata gata...
Credeti
asta?
Da
cte mia
spus!... Ca nici el navea
pe nimeni n Cmpulung si cum
navea
loc la masa, mia
cerut mie voie... Ca pe urma am trecut
amndoi la Tudose. Dealtminteri, e un om cu legaturi... Dumneata nu
esti din Bucuresti? Ei, atunci trebuie sal
cunosti... Stai, cati
spun
numele acum... asa, Grigoriade mia
spus cal
cheama.
Cred ca nam
mai avut o picatura de snge n obraz. Parca tot sufletul
mi plecase spre capatul lumii. Colonelul na
observat, pentru ca eram n
ntuneric. Lam
vazut tragnd din tigara, n para rosiatica, asa ca si
cnd n clipa asta nu se ntmplase una dintre cele mai mari catastrofe
cu putinta... Am ntrziat raspunsul, caci nu puteam scoate o vorba. Si
pe urma, ca un animal sfrsit:
Un
domn tnar? de vreo treizeci de ani? nu?
Da...
cam asa.
Si, lipsit de respiratie, clatinndumise
tot sufletul:
Cu
ochii mari, mustata mica, neagra?
Ei,
ala e... mi nchipuiam eu cal

cunosti.
Da... era amantul nevestei mele. Miam
spus ca daca nu voi avea
calmul desavrsit, nu voi putea afla nimic din ceea ce ma nnebunea sa
aflu, nici un amanunt nou, care sami
dea satisfactia monstruoasa a
certitudinii. Am facut o sfortare drza sa ma nfrng si, cu o nota mai
sus poate, miam
cntat totusi rolul:
l
cunosc... Nu e ziarist propriuzis...
E un fel de cronicar monden...
Dar are legaturi frumoase. Ce cauta la Cmpulung?
Colonelul era mereu tihnit si familiar, ca si cnd nar
fi observat ca n
loc de calatorul cu care pornise la drum, avea acum alaturi un strigoi.
Nu
stiu... dar... lam
mai ntlnit si alta data.
Am ntrebat n continuare, cu buze arse:
Sta
atunci toata vara la Cmpulung?
Nu
cred... mia
spus ca nare
pe nimeni (ca a luat masa cu mine la
restaurant...), dar pare ca lam
mai vazut si alta data. Vine asa, cte
douatrei
zile, si pleaca.
"Spune... spune tot! mi ziceam n gnd. Dami
pe gt tot paharul de
otrava pna la fund, pna la drojdie, l si simt n snge."
Dupa
cte am mirosit eu... trebuie sa fie vreo femeie la mijloc.
Eram singur, n gol, atrnat ca si cnd mi cazuse o scara de sub
picioare.
Da...
asta cred si eu.
El
si
apasa pe "el" mia
spus ca mine, la consiliul de coroana, e
chestie mare...
Dupa socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de kilometri de
Cmpulung. Pe jos, alergnd i puteam face n trei ore. Ias
fi gasit pe
amndoi n zorii zilei, n pat.

Spune
ca Take Ionescu, nteles cu Filipescu, dar eu cred ca mai mult
mboldit de asta... de Filipescu... E om naprasnic, lam
cunoscut pe la
noi, pe la liceul militar... ca el la
facut... zic, sau
nteles sa spuna
regelui: oriori!
Regina e cu ei.
Rasarise luna si soseaua alba parea catifelata si umeda, ca si poienile
de iarba, ca si grupurile negre de brazi din vlcelusile pe lnga care
treceam.
Domnule
colonel, nu va suparati, mai aveti vreo tigara?
Cum
nu, dragul meu, cum nu... De ce nu miai
spus ca fumezi? Ca eu
fumez ntruna ca sa mai treaca drumul asta, ca e lung al dracului.
Nu fumam de obicei si nu stiu de ce am vrut sa fumez acum. Am nteles
ca bonomia colonelului meu e pricinuita de plictiseala drumului si ca
asta la
facut, mai ales, sa ma ia cu el. As putea sa mai insist, dar
prefer sal
las sa spuna la ntmplare, cei
dicteaza pofta de vorba, iar
eu sa trag numai cu cangea, la malul meu, amanuntele care ma privesc.
Aduc, cu ncapatnare n martiraj, iar vorba:
E
baiat de viata, Grigoriade asta... mi pare rau ca nu lam
ntlnit si
eu. Ct spunea ca sta la Cmpulung?
Zicea
ca de data asta sta pna luni... marti... poate... Sa vada ce se
mai ntmpla.
Tigara mi amarse si ea gura.
Cu
siguranta ca pentru o femeie a venit...
Asa
cred si eu... Ce sai
faci...? Nu leai
vazut pe toate, ca la sase
bulevardul e ticsit, cum umbla forfota... gatite si sulemenite toate... fara
barbati?
Asta era si nevasta mea... Asadar acesta e datul... realitatea.
O clipa surprins, ca si cnd ar fi trecut un automobil cu viteza numai la
o jumatate de pas de mine, mia
fost teama sa nusi
dea seama, subit,

colonelul, ca sunt si eu printre acesti barbati.

Dar trebuia neaparat sa stiu amanunte. Trebuia sa joc teatru, caci
numai tras de limba cu abilitate, colonelul mi va da cifrul care sami
explice catastrofa. Cel mai bun lucru e sal
las sa spuie tot cei
trece
prin cap si eu, dintro
defilare, sa retin ceea ce ma priveste.
A...
si Grigoriade ala... e un tacm...
Bun, bine, totul e sa fiu vesel, deci surd:
Da...
cum sa nul
stiu, are o trecere nebuna la femei.
Da
parca numai la femei se pricepe? n toate... E dat dracului... Uite,
la table... De doua saptamni de cnd e aici, ia
smintit pe toti... lea
luat o multime de parale. Si sunt printre ei scule istete... care de
patruzeci de ani freaca zarurile.
Simt un nou fior care ma dizolva. "De doua saptamni" e aici? Dar
adineauri colonelul vorbea de cteva zile... Nu cumva stie ceva...? nu
cumva e un soi de complice si acum la
luat gura pe dinainte? Si gndul
mi alearga ca o suveica, n urzeala posibilitatilor.
Asculta
una buna dea
lui. Ca da cu zarul, dar gura nui
tace. Zice ca
la Paris, dupa ce sia
tocat averea, ramasese fara sfant. Navea
ce
mnca. Si atunci, asculta ce pune la cale cu un amic, tot asa de curatat
ca el. Angajeaza pe Caruso pentru un concert si semneaza, dar cu
conditia ca asta
era cu trei luni nainte are
drept, cu o luna nainte,
sa renunte la concert, platind o suma oarecare, nu prea mare, dealtfel.
Tipareste afise, anunta la gazeta si pune n vnzare biletele dar
aici sa
vezi abilitate cu
un pret abia dublu dect la orice concert obisnuit. Nu
pune nsa n vnzare dect vreo cincizeci de bilete, iar restul le plaseaza
pe sub mna, cu preturi de sasesapte
ori mai mari. Si, binenteles, se
vnd toate. Cu o luna nainte nsa, anunta pe Caruso ca renunta la
concert, plateste despagubirea si da de stire la gazeta ca nemaiavnd
loc concertul din ziua cutare, persoanele care au cumparat bilete sunt

rugate sa se prezinte la agentie sa li se restituie banii. Adica att ct era

scris pe bilet. Restul lau
bagat ei doi n buzunar. Nici justitia na
avut
nimic de zis. Zice ca un an a trait larg la Paris din cea
cstigat din
afacerea asta. Cnd ti spun ca e un tip...
Colonelul e foarte amuzat si eu fac mult haz ca sal
antrenez.
Dar
lui varumeu?
Ce crezi ca ia
facut lui varumeu?
Ca mia
spuso
si
pe asta. Era ncntat cnd a auzit ca Dinculescu mie
var. ntro
zi, iar i
crapa buza de ctiva franci, acolo. Dar nu mai avea de la cine sa
mprumute, ca mprumutase de la toti. Barem de la Dinculescu luase de
zece ori... Ei bine, se duce tot la el. Dar cu doliu la brat si cu o mutra
deznadajduita: "Draga domnule Dinculescu, miai
facut multe servicii simi
pare rau, caci nu vreau sa crezi ca abuzez de bunatatea dumitale.
Dar uite, mi sa
ntmplat o mare nenorocire. Am primit chiar acum o
telegrama si
vrea so
arate, dar Dinculescu refuza ca
mia
murit
tata... Te rog, dami
doitrei
napoleoni, sa dau si eu o telegrama si sa
trimit sa cumpere un buchet de flori acolo..." Bietul Dinculescu, speriat,
nduiosat, a scos imediat un bilet de o suta si a nceput sa ceara
detalii... sa ntrebe ce vrsta avea batrnul... de cnd nu la
vazut, daca
a fost cumva bolnav.
Dar dupa ce pleaca Grigoriade, gaseste telegrama "uitata" pe masa.
Vrea so
ia, sa alerge dupa amicul nostru, cnd privirea i cade pe text...
si ce citeste? Un singur rnd: "Daca nar
fi prosti, desteptii ar muri de
foame".
Grigoriade spune ca pariase cu un amic ca Dinculescu va "marsa", ba ca
era sigur ca va refuza sa citeasca telegrama ticluita.

Rd asa de stupid, ca un detectiv neghiob, prost machiat.

Domnule,
al dracului... strasnic tip. Stiam si eu cteva deale
lui, cu
femeile...
Asculta
si cu femeile una buna... Cunoscuse, spunea el, la o receptie
la legatie, o femeie splendida. Si cum o cucerise e o poveste. Nu stiu
cum facuse rost de invitatie la legatie, se vede ca era cunoscut din
vremea cnd avea parale, dar acum navea
camasa la frac. Ei bine,
spunea ca sia
facut un plastron din carton, pe care a lipit hrtie alba de
lux. Si asa, era printre cei mai bine. i trece prin cap sa faca
partenerului de vizavi, la cadril, o farsa, dar sa vezi ce farsa. i spune n
soapta, n treacat, n timpul dansului: "ncheiete
la pantaloni". Bietul
om sai
vie rau. Stii... Stii cum e fracul desfacut n fata, nici vorba sa
duca mna. Facea fetefete
sil
treceau sudorile. Dupa dans, cnd a
vazut ca sia
batut doar joc de el, a vrut sa faca scandal, dar sa
terminat cu bine si a rs toata lumea. Ei bine, domnule, ti vine sa crezi?
cu gluma asta a cucerit femeia... una din cele mai bine femei de la
Paris, nevasta unui consilier de legatie cu nume mare, foarte bogat.
Nimic nu ma intereseaza din flecareala asta, mai mult parese
ticluita
din anecdote, dar ea mi zugraveste de minune tipul meu, care si facea
un ideal din asemenea isprava, si erau toate din bagajul admiratiei lui
sincere. Ma gndesc n ce mocirla te poate baga o femeie. Colonelul se
amuza si el cu simplitate, povestindule.
Dar ardeam sa vie la lucruri
mai apropiate de mine.
A,
eu stiu o ntmplare a lui cu o femeie din Bucuresti.
Staistai,
ca si asta e interesanta. ntro
zi, cnd femeia era la el n
garsoniera, sil
credea pe barbatusau
plecat pentru trei zile la o
conferinta diplomatica, nu stiu unde, ea se hotaraste sa ramna toata
noaptea la Grigoriade, dar, pentru orice ntmplare, trimite acasa un plic
desfacut, ca din partea celei mai bune prietene Madeleine
o chema,
zice el prin

care asta o roaga sa vie sa doarma la ea, cai

e urt
singura, caci barbatul ei e plecat. Si, sigura de aceasta prietena, cea
mai buna a ei, nici nu o mai ntreaba macar. Trimite biletul cu indicatia
printrun
comisionar, sa spuie cameristei sal
puie chiar pe masuta din
dormitorul ei. Catastrofa. Barbatul vine de dimineata de tot, i face un
scandal imens. Pasamite, el petrecuse toata noaptea chiar cu "cea mai
buna prietena" a nevestisi...
Femeia, uluita, prinsa asa n cursa, se
stapneste, nu spune o vorba si pleaca. Dar cum tipul vrea sa divorteze,
ea si aduce aminte ca mai are o prietena, Madeleine, o roaga, o
implora pe ea si pe barbatul ei sa declare ca ea a scris scrisoarea si,
dupa destule peripetii, izbutesc sal
convinga si pe barbat de acest
lucru, ca voia nebunul sa strice casa.
Tot sufletul mia
devenit alb ca pielita pe care o atinge termocauterul.
mi nchipui seria de complicitati care sau
contractat pe socoteala mea.
Cu Anisoara, cu barbatusau,
cu servitoarea mea (ca sami
puie
scrisoarea la ndemna). Toti stiau... si eu ma mpacasem convins si
fericit.
Colonelul a mai povestit si alte ispravi, dar eu nam
mai ascultat nimic.
A trecut, nu stiu cnd, la alte chestii, a vorbit despre consilii de coroana,
despre armament si altele. Nu auzeam dect tonul lui, urcnd si
cobornd, ca si liniile de ntuneric de pe laturi, fara sa nteleg nimic. Ca
sa nu prinda de veste, i parodiam finalurile de fraza.
...
rege... raspicat... tatasau...
"miemi
trebuie un liceu militar".
(
scazut) liceu militar... sigur...
saptamni...
Anglia... alb... patru sute de mii... ti vine sa crezi?
(
absent si mirat, cu vocea uscata) Extraordinar!
Simteam ca nu voi mai apuca ziua de mine. Daca as putea sa ma
ntorc, si simteam, material, ca drumul vietii mele o ia acum pe o
perspectiva de judecati, ecouri de gazeta, ocna. Ca de pe acum nu mai
sunt ce am fost. Daca nu ma ntorc nsa, nnebunesc. Tot ce era n mine
capatase o viata exasperata, ca si cnd un virus puternic rupsese
tesuturi abia refacute, mi gonea sngele din organ n organ sil

izbea n
creier, ca un puhoi n mal. Tot ce fusese fericire, culoare si lumina
nduiosata n trecutul iubirii mele, acum deveneau motive de furie.
Gndul ca am "marsat" (vorba colonelului) facea sami
fiarba mai mult
sngele. Din trecut mi veneau unele peste altele, ca peisaje si
momente diverse suprapuse n film, fragmente de scene, cnd eram
nebun de fericire si ncredere. Avusesem ndoieli, care erau urmate si
anulate de scene verificatoare oarecum. De attea ori n trecut
avusesem banuiala ca eram nselat, interpretnd o serie de gesturi si
momente ntrun
anumit sens. Dar privind altfel punctul de plecare,
seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb si negru. O foaie era
mpartita n romburi alaturate, albe si negre. Uneori, cnd priveai, aveai
impresia ca sunt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar alteori, aceleasi
romburi erau goluri cu muchii adncite. Lucruri pe care le interpretasem
ntrun
fel, le ntelegeam acum altfel. Cnd na
vrut sa plece la tara,
cnd a vrut mai ales sa vie de la tara, desi el era acolo (eu am crezut
atunci ca o plictiseau toti si ca vrea sa fim noi amndoi, acasa iar acum
nteleg ca probabil era geloasa si ca se certase cu el), cnd mergeam la
teatru, cnd nu sia
mai vorbit cu Anisoara, cnd mi se dadea si cnd
nu mi se dadea. Pentru tot trecutul acesta, as fi vrut acum o explicatie
care sa rasuceasca totul, o rafuiala nnebunitoare.
Intram, ca printro
poarta, n Cheile Dmbovicioarei, n spartura carora
era ntuneric racoros si deplin, caci luna nu mai razbatea. Erau
luminate, ca de o candela, numai sus de tot, ametitor, stncile si
muchiile de creasta cu brazi singuratici. Pe tot drumul de la Rucar, nam
ntlnit nici un trecator si iata acum n defileu ctiva insi ntro
caruta
par diavoli, de neasteptat acolo. Ne fac loc, oprind, dnduse
la o parte,
pna n sivoiul urlator, de parca ne pndesc.
Din cauza apei nu mai putem vorbi si tovarasul meu de drum tace si el.
Eu fac planul cum sa reviu n sat, dupa ce ma despart de colonel, ca sa
ma ntorc la Cmpulung. Voi promite o avere vizitiului ca sa ntoarca
numaidect cu mine, pna ntlnim alta trasura. Pot sa ma dea, daca
vor, dezertor. Pna cnd nu sa
luminat nca de ziua, trebuie sa se
hotarasca, sa se sfrseasca totul. Restul pe lumea aceasta nu are nici o
importanta. Colonelul siaprinde
iar tigara si, la lumina rosiatica a
chibritului, ma priveste lung.
Ce
ai? Nu tie

bine? Nu mai pleca la drum fara manta. Sau iati

cu
dumneata si un veston mai gros.
mi aduc aminte ca dimineata trecusem pe acelasi drum, uluit de
soarele si de mirosul diminetii de munte, fierbnd de nerabdare sa
ajung mai repede, caci mi cerea sa viu negresit si gndeam ca sufera
fara mine. Ieri credinta asta ca "sufera fara mine" mi dadea o betie
nduiosatoare, iar azi amintirea acestei ncrederi mi provoaca greata, de
mi se strmba buzele. Si, cum bate la un organism bolnav pulsul, cu
att mai tari erau zvcnirile de sila, cu ct mai vii fusesera bucuriile.
Ah, mascarada cnd sarbatorisem doi ani de la casatoria noastra.
Invitasem la Flora, care era pe atunci cel mai cautat restaurant de
petreceri, peste douazeci de prieteni, perechi tinere, care duceau viata
"mondena", de asemeni si ctiva colegi si fete care erau nca liberi.
Eram fericit ca un copil. Iam
facut ei dar un inel de pret, masa era
ncarcata de flori si cristaluri, sa
baut sampanie pna n zorii zilei. Toti
ma priveau cu duiosie si oarecare invidie. Ah, as vrea sa cada o stnca
din peretele asta al defileului, sa ma striveasca, pentru ca nteleg ca
privirile erau mai mult de ironie, pentru ca desigur se vorbea de pe
atunci de amorul nevestimi,
pentru ca, radios si nduiosat, jucam un rol
nesfrsit ridicul. Va trebui sa alerg n noapte pna or plesni caii, dar sai
gasesc culcati, alaturi pe sofa si sa ma rafuiesc cu ei.
mi amintesc si de nceputul toamnei, cnd era nsarcinata si nu voia sa
aiba copil, iar eu eram nebun de bucurie, i sarutam, cu ochii n lacrimi,
minile, o rugam sa nu faca nelegiuirea de a nlatura, realizata,
mbratisarea noastra.
Pe patul alb nflorit, al sanatoriului, unde o dusese vointa ei ndrjita,
sarutam pe umeri, pe bratele albe, pe sni, trupul care avea sami
dea
un suflet din sufletul meu, smuls din femeia cea mai draga. Ea nu vrea
si eu tineam, facnd un exces de zel ridicul, sa aiba un copil care
probabil nu era al meu... As vrea sa fiu biciuit pna la snge, sa fiu
calcat n picioare. Cnd ea vrea sa ma crute... caci al lui era desigur
copilul... (de ce nu la
avut din primul an cu mine? pentru ca o legatura
cu un amant presupune imprudente, acum nteleg). Probabil ca au
nceput de cnd sau
cunoscut. Cu strngeri de mna prelungite, cu
pipairi pe sub masa, cu potriviri de vizite la prieteni comuni...
Gheorghidiule,
uite ca am ajuns... Stii ce zic eu? Caii sunt obositi rau,
ca au calcat azi peste saizeci de kilometri, iar drumul n munte nu e
lung, vreo cinci kilometri de la biserica, dar e greu, piezis, serpuieste pe
coasta numai. Rami pna mine la Dmbovicioara. Gasesti un pat, fie
la batalion, fie la aprovizionare. Vorbesti cu ofiterul de serviciu. Poate

rami chiar la el. Ca sa pleci singur n munte e pericol si de dihanii.

Domnule
colonel, vas
ruga... as vrea sa fiu nca n noaptea asta...
Baiete,
sunt prapaditi rau caii... Ce zici, Vasile?
Rau,
domnule colonel... credeam ca nu mai ajungem...
Trasura sa
oprit n fata unei pravalii si coborm amndoi.
Spunei
capitanului Dimiu sa fie cu bagare de seama mine, cami
miroase a inspectie... Nu stiu ce vor cei de la corpul de armata. Daca no
fi nimic, poimine sa vii sati
dau o permisie de trei zile, ca sati
vezi
nevasta la Cmpulung.
Cum ma despart de colonel, alerg dupa Vasile, ntro
curte, n care a
intrat, uruind de pietre, trasura.
Asculta,
Vasile, ai zece poli de la mine daca te ntorci acum cu trasura
la Cmpulung.
Domnule
sublocotenent...
Pna
la Rucar, Vasile.
Domnule
sublocotenent, nu merg caii...
Schimbai...
ia altii...
Domnule
sublocotenent, sunt caii regimentului... intrun
puscarie...
Vasile,
ti dau douazeci de napoleoni... Poti cumpara o pereche de cai
de trasura.
Domnule
sublocotenent, asta e un fel de dezertare, ma nenorociti. Nu
se poate... Mai bine merg sa va duc la domnul ofiter de serviciu.
Lasama
n pace.
Sunt acum singur n mijlocul catunului de munte. De jur mprejur, culmi
cu creste de piatra, naltate drept, ncalecate, ct poti ntinde pe
pamnt gndul. Rupturi de stnci, sivoaie, paduri, prapastii, poteci
ntortocheate. Lumina de luna da peste tot o impresie dura de vesnicie.
Si, la peste treizeci de kilometri, fara ca eu sa pot ajunge acolo, pe un
asternut molatic de sofa, trupul nevestimi

si al amantului ei, ncolacite

ca ale pisicilor dormind... Mai sunt doua ore din noaptea asta, att de
eterna si calma n afara, si cu attea viziuni de snge si ntuneric n
mine. Mam
oprit sa ma gndesc pe o banca de mesteacan, facuta de
trupa ca sa nfrumuseteze cantonamentul. nteleg ca nu voi mai putea fi
la Cmpulung pna n zori. mi spun ca trebuie, acum, cnd stiu totul,
sa am taria sa aleg alt prilej. Dar nici pe loc nu pot sta pna la ziua.
Trebuie sa ma misc. E n mine o fierbere de serpi nnebuniti. Plec pe
drumul din padure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu mici cruci
albe, nengradit parca, asa pe coasta, las bisericuta cu turla galbena sub
luna (de unde attia morti aci?) si urc drumul lucrat de soldati, care se
deosebeste greu. De la o vreme merg prin padure, fara sa mai vad
nimic, fara sa stiu daca luna a apus sau daca e mpiedicata de copacii
desi sa razbata pna la mine. Urc mereu, repede, gfind si iar oprinduma.
Cnd scap de ntunericul padurii, si ntunericul dinafara a devenit
apos parca... E mai sters, se pregatesc zorile. Casuta Ioanei, unde stau,
e retrasa spre stnga, la vreo douazeci de pasi de frontiera. Dealtfel nu
sunt zece case, toate cu prispa, mprastiate pe dmburile acestea mici,
acoperite cu pasune, si sunt mai curnd legate de casele de dincolo
dect cu cele din tara romneasca. Acum e n jurul meu o ceata viorie,
aproape violeta, ca n cel mai modernist tablou. Pe urma, n stnga,
aproape de catun, Piatra Craiului, care mia
parut totdeauna dominatoare
cum e si singura o
imensa catedrala de piatra violeta,
ncepe sasi
lumineze cu aur creasta cu sapte turnuri n linie.
Alergarea asta de cinci kilometri, n urcus, ma
istovit si mia
facut bine.
Ma trntesc pe patul acoperit cu paturi, mbracat, cu fata nfundata n
perna. Trupul, de la gt n jos, mie
din pietroaie.
A doua zi e numai soare alb si verdeata vie pretutindeni. Ceasul cu
bratara, de campanie, mi arata 11 si jumatate. Mie
gura uscata, obrajii
parca scorojiti, ochii bombati n pleoape. Ocolesc cu gndul ce a fost
ieri, cum as ocoli o locuinta contaminata. Dumitru, lung si zanatic lucrat,
mi toarna cu caldarea apa rece de ma racoresc, gol pna la bru. Sunt
un bolnav care a suferit taieturi, injectii, masaje acum ma simt mai
bine, dar cred ca orice gndire precisa miar
face rau, ca unui trup
bandajat o atingere sau o miscare gresita. Trec peste comicaria de
transee care mi nconjoara casa ca o potcoava si cobor n vatra taberei,
unde sunt bordeiele trupei.
Don
sublocotenent...

Ce
e, ma tigane?
Don
sublocotenent, traivar
Dumnezeu... faceti ceva si cu mine...
De...
ma!
Datimi
drumul de aci...
De,
ma Vararule, stiu eu? nai
vazut ce a spus domnul capitan? Sa
vedem ce mai zice si azi.
Vararu, tigan ca de patruzeci de ani, pletos si cu mustata ca vrabia,
neagra, a fost ncorporat, mi se pare, mai mult n gluma. Lo
fi ntlnit
vreun ofiter, la
ntrebat daca a facut armata si la
adus la regiment.
Nimeni nu prea stie cum a ajuns la compania noastra.
Don
sublocotenent, sa traiti, am trei copilasi, nau
ce sa mannce. Asa
sunt, si arata cu palma de la pamnt.
Sami
spui cnd o fi domnul capitan.
Sublocotenentii Haranoiu si Mitica Radulescu sunt mirati cnd ma vad.
Dar
era vorba sa fii la Rucar, draga...?
Le spun ca ma
ntors colonelul si ca se asteapta o inspectie.
Au amndoi "alpenstockuri" frumos lucrate de catre ordonante si acum
sunt cam la plimbare n dimineata asta nsorita. Plutonierul Neagu ne
iese nainte si ne invita pe toti la singular:
Domnule
sublocotenent, poftiti si dumneavoastra.
Unde,
Neagule?
La
compania a 12a.
Au prins soldatii niste iepuri azinoapte
si am
facut si noi o mica petrecere... Mine e ziua lui Marin Dumitru,
plotonierul de la a 12a.
Poftiti sa luati o gustare.
Sub un umbrar de craci si frunze, e o adevarata crciuma. Au un
violonist si un diblar, care cnta si din gura. Mai ntlnim si alti ofiteri,
care gusta cu condescendenta de pe farfurioarele cu friptura si din

paharele groase, aburoase, cu vin roz. Un plutonier se apropie de mine.

Domnule
sublocotenent, ce ziceti? cnd om pleca de aici?
De,
ma Vasile, stiu eu... Vad ca nu e rau nici aici, si arat cu privirea
crciuma.
Domnule
sublocotenent, avem si noi neveste si copii.
O durere amortita ma njunghie ntre coaste, dar lautarii cnta mereu.
Cnd, dau iar cu ochii de Vararu.
Domnule
capitan, ce facem cu Vararu asta?... l mai tinem?
Vararu a priceput si se apropie, spre bucuria ofiterilor, pe carei
amuza
nesfrsit cu raspunsurile lui nemilitaresti.
Ce,
ma, vrei sa pleci? Tu nu vezi ce tnar si voinic esti?
Nu
sunt, domn capitan, sa traiti... Sunt batut de Dumnezeu, si e gata
sa ne arate o hernie, n hohotele de rs ale tuturor.
Te
facem capural, ma Vararule, ncearca unul sal
parodieze... Cnd
teoi
duce acasa, se sperie tiganii tai.
Ma
faceti... pacatele mele... ca eu nam
facut militarie... nu stiu nimic.
Asculta
Vararule, cum l cheama pe rege?
Vararu nu poate pronunta niciodata "Ferdinand" si acum refuza,
izmeninduse
ca o fata:
Da
lasatima,
dom locotenent... Ca daca nus
militar...
Ofiterul se nfurie:
Ia
asculta, ma tigane, ce? noi glumim aici?... ei, al dracului: "drepti"!
La strigatul crispat al ofiterului, omul ngheata, lund o pozitie aproape
soldateasca, pe urma comanda tuna: Culcat... drepti, culcat... drepti. Si
Vararu se trnteste si se ridica de la pamnt n masura comandei, ca o
broasca automata.
Vararu,
cum l cheama pe majestateasa
regele?
Prapadit rau, raspunde din suflet si fara sa priveasca pe nimeni:

Sa
traiti, pe domnul... rege l cheama Lisandru.
E un hohot general de rs. Cel mai frumos nume i se pare lui Vararu
acesta de Lisandru sil
da bucuros regelui, cnd nu poate sti numele
adevarat.
Cum
Lisandru, ma? Vezi ca la noapte faci trei schimburi de planton.
l
cheama pe regele... pe regele, l cheama "don colonel Lupascu..."
striga disperat Vararu de frica serviciului.
E singurul nume oficial pe care la
putut retine sil
da n extremis
tuturor pentru ca probabil socoate ca, fiind cel mai nalt, e cel mai
aproape de al regelui, dar pare ca stie ca nu e chiar al regelui.
Domnule
capitan, dar n definitiv ce facem cu el?
Eu
stiu? sai
dam drumul... Dar nare
nici un fel de act... nu poate
dovedi ca a trecut de treizeci de ani...
l tinem sal
facem lautar.
Intervine camaradul Popescu, flacaul, surznd:
Dal
dracului, domnule capitan, ca are patruzeci de ani batuti. Si nici
nu stie sa cnte, ca e laiet padurar.
Capitanul ne asigura ca minepoimine
i dam drumul.
Gheorghidiule,
un bilet de la amicul tau Lajos. Toti camarazii urmaresc
cu interes prietenia mea cu ofiterul ungur, care comanda compania de
acoperire a vamii.
Ma invita, ca de obicei duminica si sarbatoarea, pentru dupamasa,
catre ora patru, la o partida de popice si de halbe de bere, cu vamesul
lor, cu vamesul nostru, cu politaiul de frontiera si cocoanele lor. Sunt
petreceri inimoase, cu rs mult, cu glume strasnice. Capitanul ma
sfatuieste, cu o autoritate potolita, sa renunt azi la aceasta petrecere.
"Sa treaca inspectia asta."
Are dreptate. Am azi mult mai multa nevoie sa stau linistit. Fraza "sa
treaca inspectia asta" rasuna iar cu ecouri, n golul gndurilor mele.
Daca "mine" e trecut?... Simt un fel de crestere dureroasa n mine, de
parca mas
ridica n vrful picioarelor.
Dupa masa de la popota, pe poteca, peste transee, ma duc sa ma culc
acasa. Dar cum ramn singur ntre pereti, se redesteapta n mine

gndurile ca stafiile. Daca Grigoriade pleaca luni dimineata, nu voi mai

putea avea niciodata acea certitudine, care singura ar pune capat ntrun
fel sau altul iadului
sufletesc n care ma zbucium. Gndul plecarii,
cu fiecare ipoteza noua, se ncinge n mine ca un foc. ngrozit, ma scol
din pat si hotarasc sa ma duc la prieteni. Sunt doi sublocotenenti, care
locuiesc amndoi ntro
odaie mare cu doua paturi. Joaca domino. Sau
dezbracat de vestoane, siau
scos bocancii. Se pacalesc unul pe altul si
jubileaza zgomotos. Intru si eu al treilea. Fac sfortari disperate sa ma
angrenez jocului si dispozitiei camarazilor mei. Haranoiu si aseaza
placile.
Sa
stiti ca daca va bat n partida asta, am noroc. Miaproba
colonelul
mutarea de la a IIa...
Scap de Corabu.
Capitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimentului. Are o figura de
inchizitor tnar, cu fata osoasa, cu mustata tunsa scurt, neagra. Sia
nnebunit oamenii si ofiterii cu severitatea lui, chiar comandantul "cel
mare" al regimentului, speriat de atta disciplina, a scris ca socoate ca
primul glont al companiei a IIa
va fi pentru comandantul ei. n
batalionul nostru de oameni cumsecade si necajiti, cum ne erau toti
ofiterii, de pareau mai curnd niste dascali provinciali cu ticuri si nevoi,
Corabu era militar cu studii severe la Viena.
Eu
sunt mai generos, adauga Savulescu. Daca voi cstiga, la sfrsitul
lunii ne schimba de pe frontiera... Mergem la R..., dansam la iarna si ne
revedem damele, fratilor.
Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele complicatii n aceasta lume?
Eu ce sa doresc, ce sa izbndesc eu, daca voi termina cel dinti placile
albe, cu jumatati si puncte negre?
Catre patru dupaamiaza
navali n odaie un gradat, care lua speriat
drepti:
Traiti,
domnule sublocotenent... Poftiti jos n tabara.
Toata
lumea, ma baiete? Ori numai a 11a?
Toata
lumea. E ordin sa echipam oamenii si sa ridicam posturile de pe
frontiera.
ncremenim cu totii.
Sa
ridicam posturile, baiete?
Asa

e ordin... pna ntrun

ceas sa fim gata. Au si nceput sa se adune
domnii ofiteri jos.
Savulescu a nceput sa chiuie... sa faca tumbe n asternutul patului:
La
R..., fratilor... ne revedem damele.
Chiuie si urla, Haranoiu nusi
gaseste, de zorit ce e, bocancii.
Ma
baieti, dar daca o fi razboi? ntreb eu banuitor.
Ce
razboi, Gheorghidiule baiete, ce razboi? Ar fi venit ordin sa
retragem posturile de pe frontiera? sau dimpotriva sa le ntarim? Acasa,
baiete... Mergem la R...
Coborm n vlcea, peste garduri si fneturi, ca nebunii. Jos n vatra
taberei, ntre bordeie, e mare miscare. Ofiterii de la celelalte companii
sunt nedumeriti. Aflam un lucru nou: e ordin sa se mparta munitia de
razboi pe oameni.
Ceare
a face, explica unul. E mai usor de transportat asa, mpartita.
E o lumina de dupaamiaza
duminicala, cu soare care pare si el mai
curnd la plimbare dect la lucru.
Orisan scoate o foaie de ziar, scrisa numai pe o fata, cu litere negre
enorme. E o editie speciala: Mine la ora cinci dupaamiaza
e convocat
un consiliu de coroana.
Rasuflam usurati... vom pleca de aci.
n timpul acesta, depozitele se mpart pe spinarea oamenilor.
Sa
stiti ca sa
hotart neutralitatea definitiva... Se retrag toate trupele.
Uite pe capitanul Dimiu.
Pe poteca, greoaie si masiva, silueta verzuie a comandantului de
batalion se deseneaza ca a unui urias tihnit.
Hai
sa vedem ce e, ca vine de la regiment.
Sil
ntmpinam n grup, nca nainte de a cobor ca un cioban pe
coasta.
Scoate chipiul, se sterge de naduseala si pe mustata plina, blonda, si
apoi, cu mai multa spaima dect solemnitate:
Domnilor,
e razboi... si ma
facut maior. Ne arata pe umeri galonul lat.
Acum stati jos, aici pe iarba, sa va dictez ordinul de lupta, si iar,
mnios, catre un soldat care asculta ncremenit: Ce e, ma? duten
mata

deaici...
Nimeni nu spune o vorba. Noul maior reia, dupa ce neam
asezat:
Domnilor,
va atrag luareaaminte
ca e ordin de razboi... nu de
manevre, ca altadata.
Precizarea e de prisos. Cu picioarele nmuiate, neam
nghesuit alaturi
pe iarba. A scos din buzunar un carnet si dicteaza:
"
La ora 5 adunarea batalionului pe companii, jos n tabara.
La ora 51/2 se mpart efectele de mobilizare.
La ora 53/4 se mpart, de fiecare om, doua sute de cartuse de razboi.
La ora 6 batalionul III se pune n coloana de mars cu directia satul
Dmbovicioara, spre regiment.
XX se ncoloneaza pe soseaua Vama Giuvala, n ordinea urmatoare:
Batalionul III cu companiile n ordine 9, 10, 12.
Batalionul II cu companiile n ordine 5, 6, 7, 8.
Compania 9 constituie avangarda regimentului.
Compania 11 la dispozitia brigazii.
La ora 8 p.m. regimentul se pune n miscare cu directia Vama Giuvala."
Scriu, lungit n iarba, acest nti ordin de lupta al armatei romne n
razboiul cel mare, pe o carte postala, cu colturile rasucite, luata cu cine
stie ce gnd, singurul petic de hrtie pe carel
am. Ma gndesc cui sa o
trimit mai trziu si mi se face n suflet un gol ct lumea, neasteptat.
Peisajul muntos are acum sectoare de umbre lungi crepusculare si de
soare viu.
Maiorul face un efort de concentrare:
Cine
comanda plotonul I de la a 9a?
Cineva da numele meu si mi se pare ca nu mai e al meu.
Gheorghidiule,
ai sa fii diseara vrful avangardei stii sa te desfasori?
Sati
alegi oameni zdraveni de patrula. Domnilor, alegeti din vreme
patrulele de siguranta pe flancuri. Si acum, va rog, treceti la
executare... Dumnezeu sa ne ajute.
NTIA NOAPTE DE RAZBOI
Timp de o ora e n tabara o nvalmaseala de nenchipuit. Plutonierii
majori se mpart n zece, alearga de colo pna colo, njura, striga,
arunca efectele de tot soiul n bratele oamenilor. Mi se pare ca totul
merge nsa prea ncet, ca nimeni nu va fi gata la ora ordonata. O parte
din oameni sau
aliniat pe companii n fata bordeielor si primesc, racniti
pe nume de gradati, bocanci. Unii ncearca o veselie strapezita, la care
altii surd ca niste bolnavi. Gndul ca la ora opt seara deschid focul, ca

n doua ore, care totusi vor trece, asa cum au trecut de attea ori n
viata mea, cum au trecut cnd asteptam ntro
gara, cnd asteptam la
birou, cum astepti dupaamiaza
o vizita, ma sfrseste ca o febra uscata.
Faptul ca voi navali, ca n cartile de citire, mpotriva unor transee
ntesate de armata dusmana, ca voi fi sub baraje de artilerie, ma
uluieste, pare scris de o mna nevazuta.
De patruzeci de ani na
mai fost razboi, cartile de citire sau
oprit la
pagina de la 77 si acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre
acele coincidente ciudate, mari ct un orizont.
Ofiterii sunt toti mult mai tacuti dect trupa. Capitanul Floroiu, mic,
blond, cu fata lui mbatrnita nainte de vreme, ma ndeamna sa las
oamenii n grija plutonierilor si sami
fac bagajele.
Mi se pare o enormitate, ceva absolut fara sens.
Bagajele? Mai am eu nevoie de bagaje? Dar dupa primele cinci minute
de lupta, voi mai fi oare n viata?
Nu
se stie, cine are zile scapa.
Domnule
capitan, voi scapa la opt si cinci, la noua, voi trai poate pna
la ora zece diseara...Dar crezi ca vom mai vedea noi soarele de mine?
Tace nfiorat de gnduri si, pe urma:
Scrie
vreo scrisoare, si si urmeaza ata gndului din el.
Cui sa scriu? Toti ai mei sau
departat n clipa asta, efectiv, la zecile si
sutele de kilometri unde sunt. Nui
voi mai vedea niciodata, ca pe
locuitorii Norvegiei, ai Perului, ai Sidneyului, despre care stiu ca exista
totusi.
mi arde ntreg corpul, e un neastmpar al trupului care contrasteaza cu
linistea si egalitatea imensa a gndurilor mele. Nu mai pot sta n loc,
banuind ca diseara nu vom putea fi gata. Ma voi duce siacasa,
n
odaita mea, caci, desi sunt nfrigurat si grabit, nam
ce face.
n fata casei, Ioana cu cei doi copilasi ai ei sau
rnduit ca la intrarea n
biserica, iar micutii mi striga cu mnutele cazute jos, cu glas nlacrimat:
Sa
traiti, domnule...
ncremenesc: "Sa traiesc?" Ce sens de nceput de veac are vorba asta
acum...?
Cum o sa traiesc diseara prin focuri de infanterie, prin lupte de

baioneta, prin sute de explozii de obuze? Le dau bani si ei mi saruta

mna, aci n munte, n asfintitul soarelui de vara. Niciodata nam
acceptat dovezi de acestea de respect si prietenie. Mau
jignit, dar
acum i strng la piept pe copiii acestia, ca pe niste pui de pasare.
Dumitre,
pune tot ce avem n lada de bagaje. Baga de seama!
Am
si ncarcat lada, don sublocotenent.
Sa
iscat parca, strain de mine, un fluid care mi ia nainte, oriunde
merg. Doar la cincizeci de pasi, dincolo, la ei nici un semn. E tot
duminica si dupaamiaza
goala si lenesa care sta n loc.
...
dar au mai ramas lucruri...Ce facem cu ele?
Lasale
Ioanei aici.
Nu
puneti bocancii? Cum o sa ramneti asa?
Sunt mbracat n aceeasi bluza usoara, pantaloni de raitcort si ghete de
sevro subtire, cu moletiere.
Cum am fost ieri la Cmpulung.
Nu,
Dumitre, ramn asa. Pna la ora zece e destul si asa... mi fulgera
o clipa prin minte sa fug la Cmpulung, sa am o explicatie cu nevastamea.
Risc cel mult sa fiu mpuscat... Tot voi muri la noapte...
Ce sami
explice? Ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei? Tot
ce a fost aseara, absolut tot, e parca numai vazut si nteles de mine, nu
si simtit, asa cum anestezia locala te lasa sa vezi toata operatia, sa simti
izbitura si taietura bisturiului, dar sa nu ai nici o durere. Din oamenii
aceia, din lumea lor cu bucurii si deznadejdi, cu permise si aniversari,
care era si lumea mea, mam
desprins odata cu camarazii mei ca
pe
un vas nevazut. De cteva zeci de minute, o parte dintre noi suntem
morti, efectiv n starea unor condamnati carora li sa
respins cererea de
gratiere, n ajun.
Acum oamenii de aici, blestematii n uniforma, mi sunt singurii aproape
si sunt mai aproape de ei dect de mama si de surorile mele.
Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, si o alta problema. Nu pot sa
dezertez, caci, mai ales, nas
vrea sa existe pe lume o experienta
definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact,
sa lipseasca ea din ntregul meu sufletesc. Ar avea fata de mine, cei
care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabila. Ar

constitui pentru mine o limitare. mi putusem permite attea gesturi

pna acum, pentru ca aveam un motiv si o scuza: cautam o verificare si
o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, n infinitul lumii, nici un
punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibila si deci
nici o putinta de realizare sufleteasca. O asemenea carenta, de
nereparat, ar fi fost si o descalificare. Constiinta mea mi permitea
aseara sa ucid, sa ma judec deasupra legilor, pentru ca nu aveam sami
reprosez, n sistemul meu sufletesc, nimic, dar tocmai de aceea numi
permite lasitatea de a evita un pericol, pe care soldatii cei multi nul
puteau evita. Lipsit de orice talent, n lumea asta muritoare, fara sa
cred n Dumnezeu, nu mas
fi putut realiza si
am ncercato
dect
ntro
dragoste absoluta. Mam
nselat o data, as mai putea nca
ncerca, din nou, de aceea nu vreau sa fiu scazut, de la nceput chiar,
fata de femei, prin nici o lipsa n organismul sufletesc.
Ma grabesc spre magazia de armament sa numar cartusele, dar e de
prisos, caci debandada e din cale afara de mare. Impresia asta de
improvizat mi da o neliniste de panica. Alerg fara rost n toate partile,
n blciul asta de oameni, care diseara vor juca, fiecare n parte,
tragedia pe care era so
joc doar eu aseara.
Doi soldati de la aprovizionare umbla, de colo pna colo, pe cararuie, cu
cte un sfert de bou pe umeri.
Domnule
sublocotenent, ce facem cu carnea asta?
Rd galben.
Cine
mai vrea sa mannce, ma?... Cine o sa aiba chef de mncare
mine, chiar dintre cei ce vor mai trai?
Dom
sublocotenent, dar ce sa facem cu ea?
Aruncatio.
Se ntuneca nfiripat si timpul trece fara ca nimeni si nimic sal
poata
opri. mi ard buzele.
n odaita popotei, comandantul companiei, cu ceilalti doi ofiteri de la
companie, iau ca gustare chiftele prajite (gatite, n gndul celui ce lea
framntat acum o ora, pentru altfel de oameni si alta seara) si cte un
pahar de vin.
Ia
si dumneata ceva...mai prindem nitica inima. Si... cine stie ce se
mai ntmpla diseara.
Nu simt nici o nevoie, nici o dorinta, si orice ncercare, fie si de a mnca
numai, ar strica plinul unui cerc.

Ct
e ceasul?
Si ntrebarea halucinanta, acum, parca picura n suflet.
Sase
fara cinci. Mai sunt cinci minute.
La
companie.
ncep suieraturi, oamenii se ncoloneaza cu zgomot de bidoane, arme si
lopeti. nca mai sunt strigate: "Niculae Fira...Niculae Fira...vino de ia
mantaua lui domn plotonier major". nserarea abate si pe cei care mai
faceau glume. Coborm schiopatnd pe alt drum, un drum de bolovani,
dect cel strabatut de mine aseara. Nimeni nu mai scoate o vorba. Jos
ne asteapta celalalt batalion, gata ncolonat. Sunt peste toata valea, n
nserare, numai gramezi si siluete mute de soldati, ca o turma cenusie.
Ma cheama colonelul, care a ramas comandant titular al regimentului.
Cauta sasi
stapneasca dezarticularea, prin formule reglementare. Sunt
de fata si cea mai mare parte din ofiteri.
Va
sa zica esti vrful avangarzii? Auz ca te cunosti cu comandantul
companiei din vama. Uite ce faci.
Mi se pare de necrezut ca mie mi se spune asta.
...
Trimiti doi oameni ca sa se apropie de bara vargata... granicerul
nostru va cere foc finantului ungur. n clipa aceea, cei doi oameni sar la
el si i pun baionetele n dreptul gtului, strigndui
sa taca. Daca tipa, l
strapung.
Dar
daca...
Taci.
Locotenentul locuieste la vama? nu? Cu patru oameni patrunzi la
el, cu armele ntinse, sii
explici ca sa
declarat razboiul, ca nui
facem
nimic daca se preda. Ceilalti oameni navalesc n cazarma, apoi. Si, catre
capitanul Floroiu: Dumneata, fireste, vii imediat dupa el si nconjuri
cazarma.
Pornim. Din cauza muntelui, sa
ntunecat de tot. Ajung n soseaua cea
mare, cu regimentul dupa mine, si ma opresc. Un ofiter de legatura mi
spune ca sa
contramandat ordinul, ca va trece nainte regimentul XR,
vecin de brigada.
ncerc sa pun ornduiala ntre oamenii care se gramadesc unii ntraltii.
Cum
te cheama, baiete?

Mormaie ceva zdruncinat, de nenteles.

Dar
tu cine esti...? n ce grupa esti?
Nu...
nu... eu... sa...
Au trupuri de gaini, moi. i misc cu mna din loc n loc si ramn unde i
pun, sleiti. Dealtminteri si vocile ofiterilor parca schioapata. n jurul
nostru, dincolo de cei cinci pasi pna unde vedem, cine stie ce prapastii
de moarte, ce scene de bestialitate, ascunde noaptea asta, att de
neagra ca nu se poate deosebi nici o silueta macar. Nor
fi nceput altii
lupta? Dacau
pornit n acelasi timp cu noi, si ei, din ntuneric?
Sunt fericit ca nu mai atac cel dinti si ma trntesc jos n iarba calda
nca de soare.
Ma gndesc la macelul care va fi peste 3040
de minute. Cranii
sfarmate de paturi de arma, trupuri strapunse si prabusite sub
picioarele celor care vin din urma. Facle si urlete. Explozii de obuze care
sa doboare rnduri ntregi. Stiu ca voi muri, dar ma ntreb daca voi
putea ndura fizic rana caremi
va sfsia trupul. Si un gnd staruie,
plutind peste toate, ca o ntrebare: pentru mine anume cum va fi?
glont... baioneta sau explozie de obuz?
"XX nainte...!" E o porunca venita din om n om. Ridic oamenii ca pe
bolnavi si pornim pe soseaua care nu se mai vede alba. Singura aparare
n noapte mi sunt tovarasii, suntem ca niste calatori atacati de lupi si
trebuie sa ne aparam spate n spate, caci oriunde, de jur mprejur, e
moartea de fier si gloante. n clipa asta nca, putem fi surprinsi.
Regulamentul cere patrule la cteva sute de metri pe dreapta si pe
stnga. Numesc oamenii, dar nimeni nu se desprinde. Alerg si i zgudui,
trimitndui
n noapte, dar nu se duc, sleiti, dect trei pasi si continua
sa mearga apoi trt, alaturi de noi. Renunt...Fie ceo
fi.
ntrun
tablou strain, n golul mintii, vad n clipa asta limpede si departe
de ai mei pe nevastamea,
amantul ei, dar nam
timp sa ma opresc, sal
fixez, ca sa privesc. Bucuriile si minciunile lor sunt puerile fata de
oamenii acestia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece
minute, altii mine, poimine, saptamna viitoare. Dintro
data, din
noaptea dinaintea noastra, unde e viata si miscare cu oameni, din care
noi nu vedem si nu stim nimic, ca o solie dintrun
gol, din bezna unei
odai ntunecate, saude

o rapaiala de focuri plesnite de arma. E singura

n tot cuprinsul lumii. E originara ca ntiul om pe pamnt si nu o voi
uita pna la sfrsitul vietii, niciodata. Parca o morisca mare, de Mosi, sa
nvrtit repede, dar sunetul, ma ntreb, la ce corespunde n noapte,
acolo, cine a tras, cine a cazut?
Zarurile au fost aruncate.
Compania si, banuiesc, tot regimentul sa
ntors rasucit n loc, de
spaima, si oamenii sunt gata de fuga. Urlu scos din minti la gndul
goanei nebune, care ar fi mai rea ca moartea: "Pe loc, stati pe loc!"
Se opresc toti, sfrsiti, caci nu au vointa sa fuga si dupa cteva clipe
reluam marsul, trt ca dupa mort.
Identific, dupa dmb si dupa ocolul soselei, locul unde suntem. Fac
socoteala aproximativa si gasesc ca avangarda regimentului XR a trecut
sigur dincolo de vama. Asadar, evenimentul sa
consumat. ntmplarea
de vorbe si carti a devenit piatra, stofa, arama, o noapte anume. Am
trecut dincolo, peste linia punctata, pe care am desenato
zece ani n
scoala.
Uitati...
uitati...
Dinainte vine ntre doua santinele, cu armele ndreptate spre el, un
prizonier (nu mai ncape ndoiala). E plutonierul Bela Kiss, l cunosc
acum dupa pantalonii de dril alb.
Iata deci ntiul prizonier n acest razboi la care iau parte. Oamenii siau
mai revenit putin. Seara de cenusa oarba a devenit ntuneric straveziu.
Trecem si noi prin vama. Bara e rupta, jos lnga ea e un mort. Un ranit
e sprijinit pe genunchi de catre un soldat.
Cea
fost, camarade? ntreb n treacat.
O
lupta scurta... domnul colonel P.B. e ranit de moarte. Uitel.
Aflu ceva mai trziu ca, n momentul cnd a fost somata, santinela
ungureasca a tipat, locotenentul Sigismund Lajos a iesit n prag, a tras
cu revolverul n directia grupului, asa, n noapte, si glontul lui a nimerit
n cap pe colonel, care venise n fruntea avangarzii. Pe urma, dupa un
schimb de focuri, ungurii au fugit cu totii. Asta exista adineauri n
noaptea neagra si noi nu vedeam nimic, ca si cnd nar
fi fost asa: cum
nu vad nimic, de pilda, vizitatorii ntrun
simplu parc comunal. Mi se
comunica din urma ca regimentul XR a luato
la dreapta, ca nu mai am
pe nimeni naintea mea, de parca sar
fi dat la o parte o perdea, si deci
sa ma desfasor n avangarda. E o imposibilitate. Iau o distanta la o
suta, doua de metri naintea companiei, dar patrulele nu se duc la mai

mult de zece pasi de mine.

Sunt naintea tuturor milioanelor din neamul meu n fata mea cu o
sosea, cu garduri, cu ntuneric si cu moartea plutind n toate.
Avem de la nceputul serii toti baionetele la arma si formatia de lupta.
Ordinul e sa cercetam tot ce ntlnim n cale. Mergem destul de ncet,
dibuit, si cei din fata mea sunt ca umbre nchegate din ntuneric. Ne
asteptam la un atac scurt, prin surprindere.
ntlnim dupa un timp o casa pe stnga... are curte, cu gard nalt, iar
nauntru se vad lumini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din fata sa sara
peste gardul nalt, dar nu se misca nimeni. Sar eu ulucile, ncurcnduma
n sabie, si atunci vin si ei dupa mine. n casa cu doua odai, n
dreapta si n stnga, sunt aprinse zeci de lumnari ca la mort si o
romnca, noua parca, se nchina speriata. Cincisase
copii stau lungiti
pe jos. i ntreb daca au fost unguri, unde sunt, iau treipatru
lumnari
n buzunar si pornim mai departe. Ordin din urma vine sa cautam o
calauza.
Iata alta casa. E moarta si ghemuita n ntuneric toata. Batem n poarta.
O femeie ne lamureste ca au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lasnd
n graba, n batatura, tot ceau
avut.
Pe prispa e o aratare de om.
E
barbatul dumitale?
Da,
e barbatul meu, dar e beteag, de aceea lor
fi lasat.
Nui
nimic, merge cu noi, l luam calauza.
E cu pantaloni albi, cu camasa aspra, taran de ai nostri, si opunerea lui
deznadajduita nici nu ne ntrzie macar. l luam si pornim nainte.
ntunericul sa
facut mai omenesc. Ma uit la ceas, e aproape zece
seara. Asadar, au trecut cele doua ore asa
au fost si
suprapuse
imaginii mele dinainte sunt surprinzatoare prin golul lor.
Un pod, despre care stim ca e minat. Ne oprim. Ordin din urma iar, sa
treaca o grupa neaparat si fara ntrziere. Oamenii sovaie, fireste...
Bine,
atunci trec eu.
Trec
si eu, dom sublocotenent.
E ordonanta mea...
Si
eu.
E caporalul Nicolae Zamfir.

Trecem toti si nu se ntmpla nimic (tocmai a doua zi a sarit, sub o

caruta).
O padure mijita, mai mult ghicita, de o parte si de alta a drumului, ne
da un soi de atentie crispata, dar dupa ce trecem de ea si ocolim un bot
de deal, mereu cu baionetele nfipte n ntuneric, privelistea se deschide
larg de tot, imensa, fantastica, de parca suntem n pragul altei lumi.
Totul coboara ca nspre o vale dulce si vederea e nlesnita de zecile de
focuri uriase care ard pretutindeni. Ct ajungi cu ochii, case ard cu
vlvatai care lumineaza ca niste nalte torte. Tinutul Branului ntreg,
nconjurat de munti, apare astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici,
grupuri de copaci care nu pot fugi de mbratisarea focului.
Sublocotenentul Orisan vine din urma sa priveasca si el ridicarea si
caderea flacarilor, care nalta si coboara cerul. Ard si numeroase sire de
paie, anume, se vede, ca sa le lumineze lor celor
ascunsi n ntuneric,
asezati cine stie cum venirea
noastra. Voi pricepe mai trziu ca
ntunericul e de nendurat n razboi, pentru toata lumea. Oamenii sau
mai dezghetat. Frumusetea privelistii si gndul ca, oricum, moartea nu
vine din ntuneric, de la doi pasi, ca al necurat, ca dusmanul e abia jos
n vale, ca nu e o chestie de secunde, iar clipa nu e definitiva, ne mai
linisteste putin. Pornim cu mai mult curaj, mai repede la vale, pe
soseaua de acum alba.
Dar cnd ne apropiem de Bran, vedem cu spaima ca nspre noi
nainteaza, plutind larg, un vultur urias de foc, pe care nul
poti privi, ca
pe discul soarelui. Batalionul ntreg sa
trntit ngrozit n santurile
soselei si asteapta sfrsitul lumii. Ca sa
speriat e din pricina ca la
regiment nimeni nu nea
aratat ce e o racheta, iar ca sa
trntit n sant
a fost miscarea cea mai indicata.
ncepe o rapaiala de focuri care creste si descreste, ca si cnd ar fi pe
un portativ n spatiu.
naintam iar, cnd iata ca pe sosea apar n lamurirea focului siluete
omenesti. n asemenea mprejurari toate siluetele sunt de dusmani. Ne
apropiem si vedem totusi ca sunt soldati din regimentul XR, care a
patruns n Bran ocolind si da o lupta de strada. Ne oprim n lumina ca
ziua, chiar n marginea trgului. Sunt att de prins de belsugul de vederi
si de senzatii dinafara, ca nu am timp sami
mai simt sufletul. Acum stiu
cum va fi. Ma uit la ceas, e miezul noptii. Rapaiala de focuri amuteste
din cnd n cnd, pe urma creste, dar nu se coboara niciodata de tot, ci
urca si scade capricios ca tsnirea si jocul apei din avuzul n soare.
Trage cineva din noapte n noi si aud primele gloante trecndumi
pe la

ureche. Sunt ei, ntia data de fata. Voi sti mai trziu ca toate gloantele,
mieunnd, trec pe la ureche. Oamenii se arunca disperati n santurile
soselei. Vra numai capetele sub podetele din dreptul caselor, lasnd
trupurile afara, ca niste struti. i strig pe nume pe ctiva din ei, dar e de
prisos. Ramn n picioare pe sosea ca sa le arat ca nu e nimic, cum
gusta parintii din doctorie, ca sa ncurajeze copiii so
ia. Dar doctoria e o
noutate si fac o sfortare, captusita. Gloantele, e drept, vin rare, si
lovesc rupnd din copaci, n praful din sosea, n gardul caselor vechi
care plesneste rupnduse
zgomotos.
Din urma vine pe lnga oameni capitanul. l vad parca acum din nou. E
mic ca o fetita, cu mustata plina tunsa scurt, mbatrnit de timpuriu.
Ce
facem?
Asteptam
ordine noi, de la brigadier.
Coboara spre noi pe sosea, din trg, un grup. Gloante putine, numarnd
parca rar si piuit, vin nspre noi, muscnd scurt din gard si din praful
soselei. Stiu att de bine ca voi muri n noaptea asta, nct mie
absolut
indiferent pericolul localizat. Gasesc chiar ca nar
fi deloc mai
dezagreabila moartea aci, dect n flacari.
Caci, iata, se aude o detunatura puternica, dar parca nu n raport cu
eruptia de lumina si farmaturi negre, pe care o produce.
Au
aruncat podul, cu ai nostri, n aer, Gheorghidiule. Ma duc napoi sa
vad se facem.
ncerc sa trag de picioare oamenii, cares
mereu cu capetele vrte sub
podete. Cnd, n sfrsit, au vazut ct de greu nimeresc gloantele, siau
mai venit n fire.
Din trg, se aude acum un tropot ca de escadroane n galop pe sosea,
nspre noi. Oamenii mei au sarit santul soselei si ntorcnduse
ca ntro
arie, au nceput fuga. Sar n mijlocul lor, strig pe nume pe gradati, pe
cei pe carei
am n fata si, scurt, cu rasuflarea suspendata, se opresc.
Coboara iar n sant, cu baionetele ntinse alaturi.
Ramn singur n picioare si astept sa vad ce vine.
Stiu acum ca sa
apropiat, ca de fier nevazut, clipa definitiva.
Coboara spre noi, alergnd, zeci si zeci de oameni, ct e de larga
soseaua. Lumina flacarilor e att de alba, nct i recunosc. Fac umbre
negre lungite n praf. Sunt ai nostri. ntind bratele ca o bariera.
Stati...
ce e cu voi?

Gfie zbuciumat, vorbesc fara sa priveasca:

Neau
prapadit... ordin de retragere.
Am nghetat... e ntiul moment de groaza acuta pe carel
am si
raspund scit, uscat, grabit:
Nu
e nici un ordin de retragere. Apoi, deznadajduit: Plutonul nti
ocupa soseaua.
Oamenii mei sunt la comanda, n mijlocul soselei.
Si catre gramada de zeci de fugari:
Intrati
n curtea asta.
Oprirea n loc ia
mai calmat, ca un exercitiu siluitor. Intra ca o turma n
ograda gospodareasca, unde, dealtfel, sunt adapostiti de casa.
Alt tropot pe sosea... alt grup, mai mare nca, vine din trg.
Oamenii mei striga acum singuri, ncalziti, cnd vad ca sunt altii mai
slabi de nger ca ei:
n
curte...n curte, pe dreapta.
Al treilea grup, o companie ntreaga cu ofiterii ei, vine fugind ngrozita:
Loc,
faceti loc!
Ies nainte, racnind, cu sabia ntinsa:
Stati!
Dar nu vor sa asculte, zbiara numai:
E
retragere... suntem cu domnul capitan.
Si sau
oprit n asteptare, cum pndeste un om care vrea sa scoboare,
pe scara unei trasuri. mi arata pe capitan.
Domnule
capitan, unde plecati?
E
retragere... neau
prapadit batalioanele. Si mi spune cu ce
companie e.
Cu vocea palida, nalbit de aceasta idee a fugii, l lamuresc scurt:
Nu
e nici un ordin de retragere...intrati n curtea asta, si le arat o curte
pe stnga.
Trebuie
sa trec.
Urlu catre ai mei:
Niculae
Marin, bagati baioneta n cine vrea sa treaca de voi.
nmuiat, capitanul intra cu compania n curte, dupa casa.

Iar se face liniste. Din urma nici un ordin, dar vine capitanul meu,
caruia i explic situatia regimentului vecin.
Noi
nu intervenim?
Mi
se pare ca nu.
Simt o bucurie de scurt zbor, ca si cnd nu mai sunt scos la lectie cnd
nu stiu nimic, de un profesor rau:
Asteptam
aci?
Ce
vrei sa facem?
Vine din urma si sublocotenentul Orisan, ca sa vada ce e. Gloantele sau
rarit acum si mai mult, rapaiala de focuri a devenit scazuta ca o
cicaleala.
Orisan are obsesii tactice:
De
ce nu intervenim?
Nu
stiu.
Domnule
capitan, vad ca si artileria noastra e inactiva ca si a lor.
E
lupta de strada... Ce sa caute artileria?
Sa
traga n rezerve... n noi.
Laso
mai bine asa.
Asculta,
Gheorghidiule, hai noi n trg, sa vedem ce e. Hai pna la
pod.
Haide...
Capitanul ne ntreaba, nemultumit:
Ce
sa cautati acolo?
Sa
vedem ce e.
Apasarea asta, de a nu cunoaste ceea ce se ntmpla nainte, stiu acum
ca e, n razboi, pentru unii de nendurat, asa cum de nendurat miera,
n ajun, incertitudinea daca sunt nselat sau nu.
Casele cu curti mari sunt nspre marginea asta, mai aproape de felul
romnesc, dar au n fata garduri nalte. Am luat calauza cu noi si
mergem nainte. Mai vin din sus raniti si oameni care au parasit lupta,
iscnd, n lumina focului, forme dedublate.
Dintro
curte suntem chemati.
Cine
sunteti?

Din
XX... dar dumneavoastra?
Comandantul
lui XR... Carei
situatia?
XX
e ncolonat pe sosea... doua companii ale dumneavoastra sunt
napoi ntro
curte.
Facetile
rezerve, ntareste Orisan.
Suntem acum dea
binelea n trg si lumina a cobort.
La o mica raspntie, n fata unei brutarii, parese
cu masa goala de
pine n afara, cteva umbre... ncremenim pe loc.
Cinei?
Stai!
Nici un raspuns, umbrele au disparut.
Gheorghidiule,
revolverul tau e ncarcat? ca eu nam
nici un cartus.
Revolverul meu... mi vine n minte toata ntmplarea de la Cmpulung,
cum i sar
aminti unui bolnav ca a delirat. Caut n buzunar si nu gasesc
nimic.
Nul
am, cred ca lam
pierdut.
Si ne ntoarcem la ai nostri.
Au scazut focurile mari si impresia e poate din cauza ca si lupta sa
domolit. Gasesc un grup ntreg de ofiteri din XX, veniti dinapoi. Sunt toti
cu sufletele ndoite.
Cine
ar fi crezut? arunca unul si toti tac gndind la fel abatut.
Mai discutaseram ntre noi la popota si eu fusesem n discutie ceea ce
se numea pe atunci un "antiinterventionist". Pesimismul meu e si mai
greu acum, iar purtarea mea n astanoapte,
destul de desprinsa, mi da
un fel de obiectivitate, parca stiintifica, atunci cnd spun:
Am
impresia ca mine vom lupta n jurul Rucarului.
Capitanul micut si prea gnditor ntreaba cu teama:
Crezi
ca ne vor ataca?
Socot
ca da... Azi au fost surprinsi, dar daca primesc ntariri, nu vad
de ce nu near

ataca.
Ofiterii ma aproba cu privirile grele si obosite, cu gndurile aiurea.
Noaptea scurta de vara e pe sfrsite. Focurile sau
stins trziu, ca dupa
o serbare de noapte, si acum ntunericul se strnge, fara sa se faca
opac.
Cum
vom putea sta mine asa pe sosea? Ce facem?
Hai
la companii si om vedea.
Oamenii ma ntreaba si ei ce facem. Suntem nelinistiti, caci daca ne
apuca ziua, asa ncolonati pe soseaua alba, suntem prada sigura
mitralierelor. n trg e aproape liniste si linistea asta, cnd stim ca toti
ochii sunt deschisi ca ai serpilor n umbra, ca si ceilalti asteapta poate,
ca si noi, e mai grozava ca lupta.
ncepe sa se albureasca ntunericul caresi
pierduse toata puterea.
Acum oamenii, cenusii si ei, nu se mai disting deloc.
Soseste din urma colonelul, greoi si masiv.
Gheorghidiule,
vino cu oamenii dupa mine.
Vrea sa sara gardul unei gradini, dar gardul se prabuseste sub
greutatea lui. O iau la fuga dupa el, si oamenii dupa mine, peste
rasaduri de varza albastrie si de morcovi. Ghetele subtiri de sevro se
ncalta cu pamnt ca niste galosi. Om de cincizeci de ani, colonelul
alearga cu pasii mari, care fac sa sara pamntul farmitos n dreapta si
n stnga. Ma ntreb n fuga, daca toti oamenii au baionetele puse.
Toata privelistea cu linii subtiri, desenate ca n estampele japoneze, n
zori a devenit viu liliachie. nteleg ca vom nconjura trgul ca sa dam un
"atac de flanc". Calcam prin albia unui pru pna la genunchi, dar nu
simt nici urma de umezeala. mi trec limba peste buzele arse ca de o
spuzeala. Intram ntro
livada si dupa ce am alergat prin ea, ncepem
urcusul unei coaste. nteleg si ma ngrozesc. Sta deasupra noastra, ca o
cetate de sute de metri nalta, prapastioasa, Magura Branului. Pornim la
asaltul ei, mereu n fuga, trnd dupa noi coloana care sia
pierdut,
peste garduri si pru, forma.
Neau
vazut si ncepe miorlaitul lung al gloantelor. Aud n urma vaiete:
primii cazuti... Ma emotioneaza abstract ca un numar etichetat de
muzeu. "Primii raniti n acest razboi."
Gfi, mi arde gura... Ma abat, tot din fuga, si culeg din merele
scuturate, cine stie, trntite de gloantele care lovesc n trunchi.
i vad acum pe cei de sus ca pe parapetele si balustradele unui castel
medieval, dar alergam mereu urcnd spre ei, toti dupa colonel, de
parca neam
tine de mna.

Ajungem ntro
parte unde peretele e att de drept si nalt, ca nu mai
pot trage nici ei. Comunicam n urma: "Regimentul se aduna n unghiul
mort".
Iatane
pe toti, mai mult ngramaditi, ca ntrun
repaos tihnit n livada.
A rasarit soarele peste cmpul de lupta. Deasupra noastra e peretele
Magurii cu stncile lui, dar napoia noastra spectacolul e neasemuit. Ca
ntrun
tablou istoric vin din tara, paralele, coloane de soldati. Pe sosea
si peste livezi. Vine si artilerie, vin si carute. Acum trage pe deasupra
capetelor noastre artileria austriaca. Numai doua tunuri, care ajung nsa
departe napoi, spre vama, si lovesc parese
n plin. E uimitoare aceasta
punere cu mna, acest brat nevazut, ntins nalt pe deasupra capetelor
noastre, care cade acolo, poate la optnoua
kilometri, precis ca un
pumn.
Ziua aceasta, pe care no
mai asteptam, e altfel pentru mine. Parca
sunt ntrun
peisaj nelumesc. Simt ce trebuie sa simta mortii cnd
strabat livezile si plaiurile vazduhului. E parca mai usoara lupta ziua.
Oamenii sau
nviorat cu totii. Sunt sigur ca o sa mor, dar prefer sami
aleg singur moartea. Acum nteleg de ce ntotdeauna condamnatii au
avut preferinte ntre cap taiat, spnzuratoare, mpuscare. Am si eu
acum preferinte. Vreau sa provoc admiratia sfioasa a camarazilor,
singurii care exista acum real pentru mine, caci tot restul lumii e numai
teoretic. Asa cum cei care mergeau la ghilotina preferau, n loc sa urle
de durere, sa ia atitudini. Iam
vazut pe camarazii mei ce sensibili sunt
si voi continua. Ma gndesc n treacat ca mine seara cei de acasa ar
putea afla, din ziare, ca mam
purtat uluitor, asa cum ma gndeam
uneori nainte de razboi (vis de baiat care vrea sa se faca mare actor),
dar acum, si admiratia, si ura lor mi sunt sterse, indiferente.
Declasatii n societate, sau chiar numai cei ocoliti ntrun
salon, ncep sa
aiba un orgoliu de izolati, de nedreptatiti, care cauta sa transforme
excluderea n avantaj. Oamenii de aci mpartasesc destinul meu si a
trebuit un nenchipuit concurs de ntmplari ca sa fim toti aci, care
suntem, adunati pe fire deosebite, n clipa hotartoare.
Stam aproape doua ore asa. E racoritor ce sentiment de ncredere ti da
superioritatea pe care ai tai o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot
mori, e ciudat, dar preferi sa fie cnd ataci si nu cnd fugi. Cred ca
senzatia aceasta mpaca un sentiment fundamental: atacnd, ti alegi

tu, parca, moartea: urmarit de altul si ajuns din urma, moartea tie
impusa. Esti n clipa mortii, n ntiul caz, un sinucigas, n al doilea un
ucis, si ncerci toate sentimentele celui asasinat.
Vati
ntrebat, dealtfel, ce sar
ntmpla cu un om care are intentia sa se
sinucida, daca n aceeasi clipa cineva ar voi sal
asasineze?
Acum cnd vad batalioanele noastre venind peste plaiuri si dealuri, ma
gndesc ndeosebi la sentimentele pe care le ncearca, privind, mai ales
ei, cei cu care luptam.
Sublocotenentul Popescu, camarad de companie, mannca mere.
Gheorghidiule,
cum o fi tara asta, cnd nu e razboi?
Ar fi simplu sa tio
imaginezi fara soldati, dar ei fac azi esenta acestui
peisaj, nct nul
poti gndi fara ei, cum nu poti gndi a patra
dimensiune n natura. Soarele e acum deasupra dealurilor, care poarta
dreptunghiuri de padure negre, golurile de topaz ale pasunilor si, icicolo,
vile verzi cu acoperisurile rosii de tigla, careti
dau impresia ca esti
n strainatate.
Colonelul, care si stersese timp de doua ceasuri chipiul si fruntea de
naduseala, stnd n iarba marunta ca la o partida de odihna, si n jurul
caruia eram ca o turma, hotaraste plecarea.
Azinoapte
al IIIlea
a nceput? Acum plecati nti voi, Dolescule.
Maiorul Dolescu, care comanda batalionul II, masoara speriat peretele.
Nu
pe aici, bre omule, luatio
mai la stnga, ca e povrnisul mai dulce.
Mergi cu oamenii pe lnga peretele asta, unul dupa altul, si pe masura
ce iesiti n bataia focurilor, va desfasurati.
Peste vreun sfert de ora, rapaiala vie de pacanituri ne arata ca n clipa
asta cei care au plecat au dinainte o priveliste pe care noi, rezerva, no
avem. E n mine ca o strngere de lumina si, cu toate ca am mncat
cteva mere, buzele mi ard mereu, uscate. Peste vreo jumatate de
ceas, colonelul se scoala si comanda nare
nimic militar n ea.
Haideti.
Pornim dupa el. Dupa vreo cteva sute de metri, la dreapta, povrnisul
e att de dulce, ca poti urca alergnd. Comanda se da iar apropiat, ca o
asezare la masa.
n
tragatori si ocolire la dreapta.
Risipiti pe urma, ncepem urcusul.

i vad pe cei porniti naintea noastra, adapostiti dupa sfarmaturi de

stnci, tragnd mereu focuri, fara sa ocheasca si fara sa nteleg, acum,
n cine trag.
Ma mira, de asemeni, n prima clipa, ca gloantele vin destul de rar, cu
piuitul lor dur, de cearsaf sfsiat n lung.
Colonelul alearga acum lnga mine.
Hai
repede, nainte, repede.
Alerg mai iute si reiau urlnd:
nainte.
Sunt la zece pasi naintea tuturor, strignd necontenit
"nainte". Cei de sus, care trag n noi, acum i vad, sunt catarati pe
crestaturi de stnca, asa ca vulturii ntro
imitatie de munte, n cusca.
Ajung n dreptul unui soldat cu fata culcata pe bratul drept, cu piciorul
drept ndoit usor de la genunchi. Si ca mine, toti oamenii l privesc cu
coada ochiului. Iata o mica tufa, cu ctiva oameni, ntre copacei subtiri.
Miaduc
aminte ca am citit ntro
carte despre razboiul de la 1870 a unui
ofiter german ca oamenii, ca sa evite atacul, se prefaceau raniti, morti,
si ca se ascundeau cte cincisase
n dosul cte unui arbust, care nar
fi
putut adaposti nici unul macar. Ocolesc n fuga, pe la ei.
Ce
e cu voi, aici?
Gem toti "suntem raniti". Si sunt plini de snge.
Oamenii mei ma ajung si se lungesc jos.
Colonelul a obosit, se nabusa, cu obrazul vapaie.
Domnule
colonel, nui
pentru dumneavoastra urcusul asta... Lasatine
pe noi.
Gros si nalt, cu ochii albastri si cu mustata plina, balaie, i sa
nmuiat
parca si gura de naduseala. si rupe copcile de la guler:
Mergeti
nainte ca vin si eu.
Urlu mereu: "nainte". Stiu bine ca nu voi avea taria sa vr sabia mea
subreda n nimeni, dar poate ajuns la baioneta, totul va trece ntro
clipa. Va fi naucitor, va fi ca ntro
viziune. Voi pieri ca pe esafod. Unii
dintre oameni se lasa n genunchi, altii se culca.
Merg deandaratelea,
i strig pe nume pe care vor sa stea:
Coltu,
nainte!... Niculae, fuga, haide, nu sta!

Cei strigati ncep si ei sa urle: "nainte, nainte!" Merg asa deandaratelea,

cu sabia scoasa, la sapte pasi naintea oamenilor, ca un sef
de muzica militara la defilare. Ca o paranteza clipita, gndesc ca asta nu
e chiar "ploaie de gloante" si constat ca din cauza ca oamenii sunt unii
culcati, altii n genunchi, ca si atti n picioare, nuti
poti da seama de
pierderi.
Am trecut de cei din batalionul plecat naintea noastra. Au ramas pe loc,
prinsi pe colturi de stnca si de blocuri prabusite.
Toata lumea urla mereu: "nainte!" si am ajuns la douazeci de pasi de
creasta, dar sunt mai mult cu spatele ntors, chemnd oamenii pe
nume. Spre norocul meu de ultim prag. Caci vad deodata insi multi
privinduma
speriati, urlndumi:
Culcat,
culcat...
Ma ntorc cu fata spre creasta sura, de care eram acum la sapteopt
pasi, si vad n acelasi timp parte din unguri cobornd dincolo de coasta,
dar si o teava de arma ntinsa aratator spre mine. mi dau drumul jos,
prabusit, si ma nimeresc cu capul n dreptul unui bolovan ct o caldare
de mare. Glontul izbeste n piatra ca n fruntea mea, cineva a tipat n
urma. Cobor acum dupa cei fugiti, dar simt ca zgomotul ramne n
urma mea, si, ntors, nu mai vad pe nimeni. napoi. n plina culme, un
ofiter mi sare de gt, mi pune mna n guler.
Prizonier,
prizonier.
Cnd lucrurile se lamuresc, ne pufneste pe toti un rs ca de morti.
Cadavrele si cei ramasi sunt nconjurati de soldati, care parca sau
trezit
si privesc. E mai ales cercetat ungurul care trasese n mine si care, o
clipa n urma, fu strabatut de cincisase
gloante. E cu mustata mica,
aspra, blonda, gura groasa, ochii mici si umerii obrajilor rotunji, iesiti.
Oamenii iau
luat mantaua, ranita. n buzunarul vestonului are scrisori
si doua mere. Iau merele, mort de sete cum sunt, si le mannc. Din
scrisori nu nteleg nici un cuvnt. Colonelul sa
apropiat, cu privirea
ngndurata, de cel mort si scaldat n lumina amiezei.
Strasnic
soldat, domnule. Sa ramie singur, n fata a o mie de oameni.
Bun
tragator, adauga un altul.
Popescu crede nsa ca na
fost bun tragator.
Un
bun tragator nu ocheste att de lung la sapte pasi, ci trage n
prima clipa. Ia

dat timp lui Gheorghidiu, care era cu spatele la el, sa se

culce.
Da,
dar ai vazut ca n aceeasi fractiune de clipa a cobort arma si a
tras precis, n plin... si de nu era bolovanul, Gheorghidiu era pe "lista
pierderilor", credema.
Peste cteva minute, dintro
stna pe care o lasasem n urma la vreo
doua sute de pasi, apar sapte sau opt oameni n uniforma straina. Am
porunca sai
aduc prizonieri.
Suntem morti de foame si de sete. Trimitem ordonantele sa culeaga
mere si ne asezam la odihna si taifas, toti ofiterii, pe surpaturi de stnci
ca pe taburele. Suntem sus pe munte ca pe o insula spre cer n lumina
si moarte.
Capitanul meu, micut si cu fata blonda, de patruzeci de ani, care a
alergat scolareste la atac, ma ia la rost:
Ei,
ai vazut ca ai fost prea pesimist? Azi luptam aci pe Magura, nu la
Rucar.
Dar
ce, asta a fost lupta?
E o protestare uimita. Orisan e nsa de parerea mea. Fruntea lui nalta,
marita prin chelie n sus, si, prin subtirimea sprncenelor si lipsa
mustatii, n jos, e grava.
Na
fost lupta. Ei, cel mult doua companii, iar noi doua batalioane, e
lupta?
Dar
pozitia e cam a dracului... hei? nu?
Ceare
a face? Si pe urma ce rezistenta e asta? Nu vezi revin
eu abia
zeceunsprezece
cazuti de la ei, douazeci, douazeci si cinci de la
noi.
Orisan reia tacticos (acesta e cuvntul):
Ca
na
fost serios o arata si faptul ca noi neam
miscat ca o turma. Na
fost cmp de lupta... Un cmp de lupta moderna face impresia ca e
desert. Nu se merge asa cu sabia scoasa, ca n curtea cazarmii. Nu
evolueaza trupele amenintate de sute de mitraliere si mii de tunuri, ca
noi adineauri.
Si
atunci? ntreaba unul, lovind iarba cu sabia, nelinistit de ceea ce e
n jurul nostru.

Probabil
ca mine va fi lupta, uite pe dealurile de colo, ia cauta pe
harta, ce sat e ala?... TohanulVechi.
Ei, mine deasupra lui o sa fie
desigur lupta cu grosul lor.
Sau
poate ne ataca, venind cu ntariri, la noapte.
Privelistea de aci, din turnul Magurei, e ca de tablou mural, mare ct un
judet.
Un triunghi cu baza la noi, larga de sapteopt
kilometri, nalt de vreo
douazeci, pare un parc marginit net de dealuri. Un parc care imita n
realitate o harta: cu satele asa, n forma desenata, de pe harta, nu cum
sunt cnd te gasesti n ele, cu cale ferata, cu sosele ca liniile, fntni,
gradini, biserici. O harta marita la scara naturalului si mai viu colorata n
verde, alb, negru, rosu, e acum Tara Brsei, dinaintea noastra. Satul
TohanulVechi
arde pe stinse. Arde nca un sat, departe, mai la dreapta,
cu fabrici parca.
Colonelul sa
odihnit, si pune chipiul.
Dimiule,
iao
cu batalionul tau nainte sa curatim toata Magura
Branului.
Credeti
ca mai sunt trupe acum aici?
Nu
vedeti ca n trg se lupta nca mereu?
Peste un ceas, desfasurati, am luat Magura n lung, fara sa ntlnim pe
nimeni. Dar privelistea e neasemanata acum. n fund, spre tara
romneasca, Bucegii, cu Omul si Ialomicioara, la dreapta, Piatra
Craiului, domul gotic de stnca, nalt de 2 400 de metri. Cotele mari,
izolate, libere deci din toate partile, ca niste turnuri, asa cum e Magura
asta a Branului, care si n cifre e jumatate din Piatra Craiului, ofera
sferturi ntregi de tara ca priveliste.
Ca naltime absoluta, suntem de cteva ori mai sus ca n turnul Eiffel si
chiar fata de trgul Branului de la picioare, naltati la cteva sute de
metri.
Dealtminteri, pe strazile lui e oarecare miscare, crduri de gste, iata un
copil, mai apoi o femeie care trece drumul. Din fund, vin mereu soldati
de ai nostri. Ciudat e nsa ca la marginea trgului se aud trompetele
romnesti sunnd atacul si lantul de tragatori nainteaza strignd un
"ura" care ajunge pna la noi.
Ne privim muti, strnsi pe iarba ca la cafenea.
Nau
cucerit nca satul ai nostri?
Capitanul nu crede. Orisan nu crede nici el.

Nu
vedeti, bre, ca acum dau asaltul?
l
dau ei asa... ca sa se afle n treaba, e de parere Popescu.
Ce
facem noi?... Da ia... ia stati... ia uite. Si capitanul ramne privind
nedumerit.
Privim si noi, toti. Un grup de vreo douazeci de soldati paraseste trgul,
merg spre nord, pe sosea, pe sub Magura noastra. Acolo, jos, sunt mici,
dar vii.
Sunt
deai
lor care se retrag.
As...
sunt ai nostri care nainteaza, uite mitraliera pe cai.
Domnilor,
tragem...
Domnilor,
nu tragem.
Si i lasam sa treaca.
Acum e alt grup de soldati pitici, cenusii, si curnd ne convingem ca
sunt unguri.
Ce
facem? Le taiem retragerea?
Ce
sa mai coborm noi? E ordin sa tinem ocupata Magura. Opritii
cu
focuri de arma de aci de sus, e de parere colonelul. Acum suntem noi n
turn si ei sunt jos. Gheorghidiule, pune plutonul dumitale sa traga.
Prima salva, la 800 de metri, i mprastie ca pe gaini, vin altii din urma,
i mprastiem si pe acestia. Nimeni nu mai are curajul sa treaca soseaua.
i pndim si n curtile din margine. E o pasiune de vnator si regretam
sincer ca nu vedem caznd net. Ma ngrozesc o clipa, dar mi explic. Cei
de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldati ca de plumb. Nu le vad
fata. Un autor de drept spunea ca daca juratii ar fi sa ucida cu propria
lor mna, nar
condamna niciodata presedintii de republica ar gratia
ntotdeauna. Caci e distanta, e lipsa acelei reprezentari a continutului
omenesc. Un om poate omor un catalog de nume, dar rareori vazndui
n carne si oase pe oamenii care poarta acele nume.
n timpul cnd noi facem, de la 800 de metri naltime, politia soselei, n
sat trompetele continua sa sune "atacul" si ajung la noi urale. Oamenii
sar garduri si trec peste livezi. Asta n marginea cealalta a satului. Prin
mijloc mai umbla gste si, din cnd n cnd, trece drumul cteo
femeie.
Aflam, mai trziu abia, ca n aceasta gluma privita de sus au cazut vreo
doua sute de oameni de o parte si de alta, ntre care, de la noi, si doi
ofiteri. Cauza poate fi si n ezitarea cu care sa

dat asaltul. nteleg ca e

bine ca azinoapte
nu sa
staruit pentru cucerirea trgului. E o mare
imprudenta tactica orice atac de noapte cu trupe numeroase. Noaptea
se dau numai lovituri cu oameni putini. Cu att mai mult cnd e vorba
de o lupta de strada, care cere nervi ncercati. Ce sa mai spunem
despre uluitoarea greseala de a duce o armata, care de patruzeci de ani
na
mai avut razboi, n cteva ore, n luptele de noapte si de strada
totdeodata.
Mai trziu ordonantele si oameni de la aprovizionare au cobort n trg
dupa deale
mncarii. Mam
lungit pe spate, sa dorm n dupaamiaza
luminoasa.
Colonelul da un sfat plin de ntelepciune:
Hai,
domnilor, sa dormin acum, cu totii, chiar si trupa, ca la noapte nu
doarme nimeni. Facem toata lumea de santinela, toata noaptea.
Pun minile sub capati, dar nca nu am linistea sa pot dormi. De ieri de
la sase seara mi se pare o vesnicie. Sunt eu soldatul acesta cu fata, cu
viata spre nord? Eu, care ieri, civil, legat de cei patruzeci de ani de
pace, jucam domino cu tot sufletul spre miazazi?
Cu ghetele acestea subtiri de sevro negru, cu vestonul acesta de o
paloare verdealbastrie,
eram alaltaieri la Cmpulung prada unei nebunii
care mi se parea fara solutie. Att de mare e departarea de cele
ntmplate ieri, ca acestea sunt mai aproape de copilaria mea dect
mine cel de azi, asa cum se micsoreaza distantele satului tau de
catunele vecine, cnd esti departe de tot n orasul strain, cu alta lume.
De sotia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, miaduc
aminte cu adevarat ca de o ntmplare din copilarie. Si atunci sufeream
de lucruri care azi mi se par fara nteles. Diseara sau mine voi muri.
Lungit pe spate, la sase sute de metri n vazduh, deasupra tarii, cu
constiinta si cu fata la cer, sunt parca ntrun
punct de pe traiectoria
unui proiectil n spatiul interplanetar. Totusi, trupul ntrzie pe pamnt,
nca soldat, ca mortii care n primele ceasuri sunt n jurul casei si vad pe
ai lor, care nu mai sunt ai lor. Mai aproape acum dect sufletul femeii
mele mie
trupul ei, caci senzatiile nca le mai traiesc. Am regretul ca nu
mam
istovit ntro
frenezie sexuala nentrerupta, ca mor nca n stare
sa mai iubesc, la douazeci si trei de ani. Trec pe cer nori mici albiciosi,
mi simt obrajii trasi si barba crescuta, de bolnav. Gasesc n buzunarul
vestonului doua tigari aproape uscate, o foaie de hrtie cu adrese,

cartea postala cu ordinul de lupta. Popescu ma ntreaba de departe

daca dorm, si nchid ochii de teama ca va veni lnga mine si nu voi mai
putea fi singur.
Orisan vine si el nsa, si nu se lasa pna nu ma desteapta.
Hai
acum jos n trg sa vedem ce e acolo, dar e ntrerupt de
interventia maiorului Dimiu:
Nu
paraseste nimeni pozitia, dormiti mai bine, ca la noapte cine stie ce
se ntmpla. Mai rugativa
si voi la Dumnezeu!
Sa ma rog lui Dumnezeu?... Surd cu buzele arse simi
simt ochii
nmuiati. Nam
crezut si iata, nici acum, cnd ma scald n moarte, nu
cred. Cnd am vazut aseara oamenii nchinnduse,
mia
venit sa
zmbesc, dar am devenit brusc serios, caci oamenii acestia, convoi cu
mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine, si
orice gest al lor ma nduioseaza ca gesturile unui copil drag.
Ma gndesc ca voi lasa, azimine,
trupul asta de o sanatate
neasemanata, fara tara, care ma
slujit ca o sluga devotata. Douazeci si
trei de ani niciodata bolnav, chiar atunci cnd n liceu mbratisam
aceleasi femei carei
mbolnaveau pe colegii mei. Si totusi ce prost mam
slujit de el. Amoruri de student sarac cu o servitoare, cu prostituate
ieftine, apoi mbratisari calpe, fara duiosie. Am privit dupa attea femei
frumoase n viata mea si nici una, pna la capat, nu ma
nteles. Altele
nau
avut taria sa biruie mprejurarile... Una singura mia
dat nesfrsite
nopti de bucurie a posesiunii, de scufundare n voluptate. As fi murit azi
fara sa stiu ce e mbratisarea unui trup magnific de femeie sincera si
frumoasa, daca nas
fi avut lnga mine, ca sal
framnt, trupul ei
sanatos, cu rotunjimi de fruct si animal tnar, daca nevasta mea nu mar
fi iubit.
Dar ma
iubit? Surd pentru mine singur... De ce sar
fi dat unui
student sarac? O partida, un viitor sot? Atunci de ce nau
facuto
si

altele naintea ei? n orice caz, e singura femeie care a facut sacrificii
pentru mine, cnd mama a fost gata sa porneasca proces pentru
mostenire, cu noi, copiii. I se cuvine sa recunosc ca nu ma
nselat
dect cnd am devenit bogat.
mi trec mna prin par, n dorul unei mngieri de neajuns.
Ma ridic ntro
rna si privesc n jurul meu. Ctiva oameni dorm pe
spate cu gura cascata, toti palizi dar cei mai multi sunt treji asa n
gramada, ca o turma. Colonelul sia
asternut jos mantaua si gndeste,
lungit. Cred ca nimeni, dintre ofiterii si soldatii mei de frunte, nu poate
dormi, ca si mine acum, desi, eu ndeosebi, nam
dormit dect cteva
ore, tocmai de joi seara, cnd asteptam rascolitor sa plec la Cmpulung.
Ma scol nervos si ma duc lnga colonel.
Domnule
colonel, noi aci putem face acte civile?
Ce
acte civile vrei sa faci? Sigur ca poti face un testament, daca vrei.
Dar
o donatie? O scrisoare de banca?
Nu
stiu. Cred ca da... ntreaba pe vreun avocat dintre baieti.
Si ramnem amndoi pe gnduri ca pe o apa.
Maiorul vorbeste pentru noi , dar parca ar vorbi, parca ar ofta n vis.
Sfnta
Marie azi, ziua nevestimi
si a fetitei.
Capitanul S. de la a zecea adauga si el ngndurat:
Da,
si ziua nevestimi...
Pe urma nu mai vorbeste nimeni. Parca toti sufera de lingoare...
Trziu mi aduc aminte de Vararu sil
caut pe capitan.
Ce
facem cu Vararu, domnule capitan?
mi raspunde patruns si ngndurat:
De
aici nu mai pleaca nimeni.
nteleg ca suntem ca niste leprosi, cine a venit ntre noi e iremediabil
pierdut.
Pe nserate vin din trg, cu legaturi n spinare, ordonantele.
Dumitru ma cheama deoparte, la pluton:
Hai,
domnule sublocotenent, ca am adus si pentru noi.
A adus doi pui fripti, pine alba mare, stafide, brnza, o sticla cu vin, o
camasa noua si o pereche de ghete noi, tot de sevro, se pare de la

vreun mic magazin devastat.

Vazusem
ca vi sau
prapadit rau ghetele alea...
Am un moment de ezitare, de superstitie, daca sa mbrac o camasa de
la jaf acum, n plina baie a mortii, dar sunt murdar si cine poate sti cnd
ne vom vedea bagajele. Pe urma, n nvalmaseala asta, fata de
sacrificiile pe care le facem noi, si ntmplarea, si stafiile razbunarii
trebuie sa fie ngaduitoare. De ghete nu mai vorbesc, ca mi se
sclciasera si se strmbasera demi
face o adevarata placere sa le pot
arunca.
Dumitre,
cheama pe gradati si dale
sa mannce bunatatile de aici.
Asteas
numai pentru dumneavoastra. A Mariei a adus si pentru
domnul plotonier.
Dale
lor... Si, mai pe urma, doi insi sa plece pe jos, sa aduca tot ce le
trebuie la oameni.
As devasta un muzeu, as jefui o biserica pentru cei pe carei
vad, cu
ochii lor frumosi si credinciosi de cini osnditi, lnga mine.
Adumi
un toc si hrtie pentru mine, Dumitre, daca gasesti.
Trebuie sa fac chiar astaseara
scrisoarea de donatie... Poate ca la
noapte ungurii primesc ntariri si, cine stie, vom fi atacati. Dintrun
atac
de noapte, la baioneta, nu vad cum as scapa.
Dealtfel, mpotriva indicatiilor reglementare, nu se trimit dect cteva
plutoane n padure, ntre care si eu, la cel mult cincisprezece metri, iar
napoi, tot regimentul sta pe culmea Magurii de veghe. O rapaiala de
focuri la dreapta, la miezul noptii, ne face sa tresarim, drepti, nfiorati.
Din nestiut, vag uimit ca n urma, n linistea lor, sunt oameni care au
legaturi cu noi, pe la trei noaptea primim ordinul sa luam n zori
TohanulVechi,
la vreo cinci kilometri de aci.
Sunt si incidente comice. Radulescu sia
adunat plutonul si le tine
oamenilor un discurs despre Patrie. Toti credem ca e o parodie
amuzanta si cnd colo aflam cu surprindere, de la el nsusi, ca a vorbit
serios.
Cei patru kilometri dinti i strabatem n fuga peste livezi cu pruni si
meri, prin curtile oamenilor, caci, nestiind ce forte avem n fata, ne e
frica sa nu fim surprinsi. As vrea sa stiu ce se petrece n sufletul
taranilor si nevestelor caresi

continua lucrul. Nu, asta nu e razboiul

adevarat. Va veni si acela. Pentru atacul satului si al dealului din spate,
suntem patru batalioane. Fireste ca nu stim absolut nimic despre ce
avem n fata, caci statul nostru major se informeaza, parese
numai de
la oamenii nostri de la aprovizionare, cnd se duc napoi dupa ceai si
fasole.
Desi noaptea fusesem n avanposturi, sunt iarasi n linia ntia. Cteva
lucruri tot as putea spune despre TohanulVechi.
Ca oamenii din plutonul meu sau
pornit asa de rau, ca nu sau
mai
oprit pna au ajuns dincolo de sat singuri, cu toate njuraturile mele
furioase (eram mai ales necajit pe Vararu, care mnca varza, mpusca
drept n sus si nu vrea sa se opreasca) si, mai ales, cu toate ordinele
primite din urma: sa nu naintez prea repede ca voi compromite
legatura trupelor care dau atacul.
Ca ma
nspaimntat violenta si precizia focului nostru de artilerie
mpotriva transeelor inamice.
Apoi, ca ntia oara mia
dat ca un burghiu n inima, un glont. Veneau
rare, fsind, rupnd, din cnd n cnd, cearsafuri de sifon, invizibile.
Unul a cazut la cel mult o palma de capul meu, caci asteptam culcat,
plescaind ndesat si metalic n pamntul afnat al miristii. Unul singur,
dar parca mar
fi lovit n frunte. Am avut, cu adevarat, impresia
sleitoare ca acelasi plesnet nfundat lar
fi avut si n fruntea mea. Au
mai fost apoi numaidect altele, dar sa ma descheie n tot sufletul, ca
asta, nici unul.
Al treilea lam
stiut mai trziu a
fost ca luarea acestui sat, pe care l
cucerisem aproape singur cu locotenentul Voicu (cel ce ma nhatase de
gt ca prizonier), a figurat n comunicatul oficial de a treia zi, dndumi
acea senzatie ca: despre mine e vorba, desi nu stie nimeni. Seara, iar
masa mbelsugata, cu fripturi haiducesti si bunatati de tot soiul.
Colonelul ia o masura care socot ca a dus, ncetul cu ncetul, la faptul ca
XX a luat, cel dinti dintre regimentele de infanterie, "Mihai Viteazul" la
drapel. Adica a hotart ca nimeni nu doarme n sat, ci toata lumea pe
deal n avanposturi. Ofiterii lui XX au facut un razboi de oameni necajiti
si mestesugari trudnici.
Soldatii trimisi jos sa ne faca rost de bunatati pentru masa ne vestesc
ca prin satele cucerite si, cu toti cei doi ani de razboi, bogate n vite
grase, de soi si alte frupturi gospodaresti, multi dintre cei de la trenurile
regimentare si de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece si cu
socoteala. Suntem toti indignati si, daca ar fi dupa noi, iam

mpusca
nentrziat.
l revedem acum pe capitanul Corabu. Compania lui "brigada Corabu",
cum o poreclim, caci a fost intercalata, la trecerea frontierei,
independenta, ntre brigada noastra si brigada bucuresteana care a
luptat la Predeal, a atacat cu atta hotarre n aceasta noapte dinti,
nct a ajuns pna la Rsnov, n spatele frontului inamic, si a trebuit sa
fie chemata napoi. Soldatii, nu numai ca nu lau
mpuscat pe cel carei
comanda, si care e acum nca si mai aspru, dar l iubesc cu mndrie ca
au un asemenea sef si sunt foarte simtitori, ca si sublocotenentul lor, la
soaptele care i arata drept cea mai buna companie din regiment, n
afara de faptul ca sunt si unitatea cea mai bine hranita si cea mai
tihnita, datorita disciplinii aprige impuse de Corabu celor ce l
aprovizioneaza si posturilor de veghe.
FATA CU OBRAZ VERDE, LA VULCAN
A treia zi, acum la Vulcan, colonelul ma cheama simi
da ordin sa plec
cu o sectie n sat sa fac politie si ancheta. Au venit femei, romnce deale
noastre, sa se plnga bocind ca de ndata ce satul a fost parasit de
unguri, casele au fost jefuite de tiganii care locuiesc la margine. Vreo
doua batrne ma ntovarasesc pna acolo, ca sa fac o perchezitie
severa. A plouat repede, apa sa
scurs, soarele a aparut iar din nori, dar
frunzele si iarba au straluciri de roua. n fata catunului de bordeie, de
cum nea
vazut venind, a iesit toata tiganimea, si asteapta
nspaimntata sa ajungem la ea.
Am severitate n obraz, pe care tio
da apropierea, nici o clipa
ntrerupta, a mortii. Sunt hotart sa procedez exemplar.
De
ceati
jefuit satul?
Ma ntmpina protestari cu vocea nmuiata, ochi mariti, mini uscate de
batrni, ca de mumii. Nau
furat ei, nu sau
atins de averea nimanui.
Fac semn oamenilor sai
nconjoare. Ca la un ndemn al celor mari, sau,
cine stie, ntelegnd din carnea lor frageda primejdia, vreo sapteopt
danciuci, nu mai mari de cincisase
ani, ba unii mici ca de trei, cu
picioarele si burtile goale, cad n genunchi n apa ramasa n fagasul
rotilor. Sunt frumosi ca ngerii din Madona Sixtina a lui Rafael.
Siacum,
cu ei toti...
Dar ma ntrerup, caci ntre ei e o fata de vreo cincisprezece sau

saisprezece ani, mijlocie de statura. Are obrazul desavrsit oval, de

culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca niste prune lungi, verzi. Acest
joc de feluri, de la arama roscata a parului, la verdele galbui al obrajilor
fara pata, ca o apa, si la verdele albastrui al ochilor, ma uimeste de
ramn o clipa ncremenit. Sugestia picturala nu ma paraseste si surd
gndind la Mona Vana. Pe urma, scurt, militareste:
De
ce ai furat?
ntoarce dispretuitor capul ntro
parte, ridica din umerii taliei mici,
saltate:
Nam
furat.
Mi sa
uscat gura si devin nervos:
Cum
nai
furat?
Rde de i se vad dintii albi, cizelati ntro
neasemanata mica potcoava
de fildes si ntoarce capul ntro
parte, cu o mna n sold.
Ma duc mnios spre ea, smucesc de sortuletul albastru de Gretchen, pe
carel
are peste rochie.
Astai
al tau? Nu vezi ca se cunoaste ct de colo ca e furat? Si
umbreluta asta rosie?
Tine n mna si o poarta izmenit, asemeni cochetelor de opereta, o
umbreluta de matase visinie.
Daca
ploua? sisi
suceste mijlocul subtirel de are acum talia toata
ntoarsa n laturi.
Daca
ploua, trebuie sa furi, ai? si scurt: Am sa te mpusc.
Face cu piciorul gol si masliniu, pna la genunchi, mic de pus n vitrina
de farmacie, urme ca de sarpe n noroi si raspunde, fara sa se uite la
nimeni:
De
ce sa ma mpusti?
Sunt furios.
Pentru
ca furi... ntelegi? pentru ca furi... pentru ca esti "hoata".
Danciucii stau mereu n genunchi, cu minile a rugaciune, cum au fost
poate nvatati, si restul tiganimii priveste pierduta de spaima.
Unde
stai? si o pironesc cu privirea.

mi arata cu mna vag si surde semet, cu buzele rosii si mbietoare ca

vinul negru.
E n mine o nehotarre, parca aproape de panica.
Hai
acolo, hai la ea!
Mergem, toata gloata nsa, spre catunul cu casute vechi si strmbe,
boite galagios cu rosu, albastru sau galben tare.
Soldatii scotocesc prin casa, nu mai stiu nici eu daca gasesc sau nu
"corpuri delicte".
Sunt enervat, e n mine o rascolire de cusca ntartata.
Ajunge,
venim mine sa facem perchezitie din nou. Bagati de seama,
aveti timp sa dati napoi ceati
furat. Pe asta si
o arat soldatilor cu
dispret o
luam cu noi, hotia ei e dovedita.
ncep sa se vaicareasca toti batrnii sa le lasam fata. Ochi speriati, fete
de ceara si mini negre care se ntind spre noi...
Lasatio,
nu a furat!... Ma prind trt de veston: nu a furat.
O
sa vedem, la judecata.
O asez ntre santinele si pornim spre sat. Sa
nserat, aerul e aburit... si
ncepe iar sa se cearna, racoros. Merge cu picioarele goale, lasnd urme
ca mngierile n noroi, sucind mereu umbreluta rosie. Cnd, ca sa
treaca vreun sivoi, ntoarce talia n laturi, snii mici, strnsi de sortul
strmt, par nveliti ca ntro
mbracaminte, anume facuta pentru
pastrarea lor, ca pumnii strnsi n manusi.
Coborm mereu spre sat, cnd din senin ncepe o rapaiala speriata de
focuri. Pe deal, la stnga, regimentul, alarmat, se formeaza pe unitati.
Sunt mereu sub obsesia regulamentelor. Trebuie sa parasesc totul, ca
sa alerg unde se aud focurile de arma. Ne oprim. Oamenii ma privesc
nedumeriti, nestiind ce sa faca. Ramn un timp nervos, pe gnduri.
Datii
drumu... si mie
privirea grea de framntare.
Se apropie de mine, mia
luat capul sub umbreluta rosie si, cu gura
aproape de a mea, ma ntreaba, privinduma
cu ochii acum verzi,
adnci si copilarosi:
Eu
ce fac?
O privesc ncruntat, mnios:
Ce

faci? Te duci acasa... hoato.

Pune mna micuta si mngioasa, ca o pasare, pe mna mea.. si ncet,
n soapta calda si buna:
Rami
si dumneata.
Acum ntorc eu capul ntro
parte, ca sa no
privesc n ochii verzi si
limpezi ca apa umbrita de salcie.
Lasaman
pace!
Si pe mna mea, mna ei a devenit calda ca apasarea unui sn mic.
Vino
la noapte, vin eu n sat...
As vrea sai
strivesc buzele, sai
acopar ochii, dar i azvrl numai mna
de pe mna mea.
Nu
se poate... Ramn aici.
Plec coplesit de o prabusire de tristete si simt toata umezeala serii n
mine. Cnd dupa vreo zece pasi ntorc capul, e mereu cu picioarele
goale n noroi, n sortul albastru de Gretchen, n jurul capului oval si
masliniu cu umbreluta ca o aura rosie, de sfnta a pacatului.
Si, cnd, dupa ce am strabatut marginea satului, ntorc capul, vad
mereu silueta ramasa pe loc si umbreluta rosie.
Pna sajung
la regiment, situatia se si lamureste. Era o recunoastere
inamica pusa imediat pe fuga. Fac iarasi, fara sa vreau, o constatare
penibila pentru inteligenta mea. De cte ori, nainte de lupta, pun
manusile de piele bruna, totul se rezolva usor. Stiu ca e stupid, dar este
peste puterile mele ca sa nu constat coincidenta asta.
Adorm cu gndul la obrazul att de limpede masliniu, si la teama de a
nu ma trezi laolalta cu toti, noaptea, cu inamicul, asemeni unui urs, n
tabara. mi spun ca as vrea sa traiesc, ca sa pot sa viu n timp de pace
aci la Vulcan, sa mai ntlnesc din nou pe fata asta cu trup de
serpoaica. Noaptea, o ploaie care rasturna din cer galeti, ma
facut sa
deznadajduiesc ca mai apuc teafar zorile. Am pus, cnd hainele mierau
nscortosate de apa, de prisos o foaie de cort n cap.
Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin sa ocupam Codlea. E o
"cota" uluitoare, ca o caciula de cteva sute de metri, de jur mprejur
neavnd dect cmpie sau movile mai rasarite. Nici un munte adevarat
nu da atta impresie de naltime. Domina cmpia neteda pna la Tmpa
Brasovului.
Simtim toti ca aici va fi ntia lupta grea. Orisan si cu mine, ca strategi
si tehnicieni ai batalionului, suntem consultati cu ngrijorare de catre
camarazii ceilalti, care ne cred, parese,

si chiromanti.
Cred
ca nu trebuie sa atacam n nici un caz naltimea, e de parere
Orisan, cu jumatate privirea spre oamenii care se ncoloneaza, cocosati
de ranitele nca ude de azinoapte.
Trebuie nconjurata.
Siasa
va fi greu. E un punct de observatie, care va fi aparat cu
disperare. Se formeaza coloana. Oamenii se nchina, iar eu mi pun
manusile. E un refugiu de lasitate att de intima, ca niciodata nu las
spune nimanui. Nici lui Orisan, nici lui Tudor Popescu.
La Codlea na
fost lupta, na
fost nici la Tntar. ntro
seara numai,
cnd divizia nea
dat inamicul la nordest,
a fost o mica ncurcatura.
Desi noi luptasem tot timpul spre vest, a trebuit sa executam, orict am
fost de uluiti, ordinul diviziei si neam
asezat n avanposturi cu fata la
nordest,
deci cu spatele la dusman, pur si simplu. Pe la miezul noptii, o
recunoastere de husari, care na
dat peste nici o santinela, sa
poticnit
chiar de corturile ofiterilor. Neam
speriat noi, dar sau
speriat si ei si au
rupto
la fuga. Pe urma am ntors posturile si ei si au rupto
la fuga. Pe
urma am ntors posturile cu "fata la spate". Mai trziu, iar o scurta si
vehementa ncaierare, si ajungem pe malul Oltului.
Acum stim precis ca inamicul sa
retras pe celalalt mal, deluros, ridicat
icicolo
chiar din apa, ca un perete, pe cnd malul dinspre noi formeaza
un adevarat ses. Nu vom ramne n aceasta cmpie batuta de focurile
inamicului. Paralela cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu dea
lungul
ei, e o rpa de lut galben, adnca. Acolo ne vom ascunde asteptnd
ziua de atac.
NTMPLARI PE APA OLTULUI
Malul deluros pare sa fie puternic ocupat. Se vad icicolo
retele de
srma, creneluri de transee. Ma ntreb cum vom trece apa adnca si
vijelioasa a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor

de morti, a uraganului de obuze, a trupurilor zvrlite n aer.

Unii sunt de parere ca niciodata nu vom izbuti sa ajungem acolo.
Cunoastem aci, din nou, artileria lor dar loviturile vin rare. Sunt si aici
ntmplari comice. Stam adesea cte doitrei
ofiteri prieteni, deasupra
rpei, pe mal, la taifas si masuram, cercetam malul celalalt (cnd
mpadurit, cnd rpos, mncat de ploi si transee) pe toata lungimea
frontului de peste treizeci de kilometri.
Asa, ntruna
din zile, n urma unei explozii, ne pomenim rostogoliti
peste cap, ca niste berbeci, n fundul rpei. Obuzul lovise la ctiva metri
departare, rupsese malul sil
prabusise cu noi cu tot. Era de calibru
mare, nsa nu parea sa aiba o ncarcatura prea buna. Dar peste doua
zile, cnd o baterie a noastra a deschis focul asupra dealului din fata,
am avut, pentru ntia oara, privelistea unui duel de artilerie. Peste zece
minute, cea romneasca, spre extraordinara noastra surprindere, era
redusa la tacere. Doua tunuri erau sfarmate complet. Era o njunghiere
n orgoliu, ca nfrngerea sampionului romn la circ. Niciodata n cartile
de citire, sau n luptele copilariei dintre noi si turci, nu biruiau turcii.
Pentru ntia oara aveam, de asemenea, impresia ca vad obuzele
nainte nca de a cadea n tinta. Poate din cauza ncalecarii imaginilor,
dar cnd focul e intens si esti sub traiectorie, le vezi ca niste mici
comete de fum si otel la punctul de cadere. Fara ndoiala ca este mai
mult o sugestie sau, cum aflam mai trziu, o lovitura semipercutanta.
Dupa ce a terminat cu bateria, artileria inamica sia
plimbat loviturile pe
tot frontul, cu mnie si vadite intentii de represalii. Nu e semn bun
pentru ce are sa vie.
ncepnd de a doua zi, pozitia devine statornica. Suntem destul de bine
adapostiti si mi se par suportabile loviturile. Admirabila conducere a
focului ne pune pe gnduri si ncep legendele spionilor, ale telefoanelor
subterane.
Totusi n fiecare zi ne ridicam pe malul rpei si privim dealul de dincolo,
cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastra
cum i se construieste esafodul n curtea nchisorii. ntrziem mereu, caci
stim ca se fac pregatiri anume pentru marea lupta. Aflam de caderea
Turtucaiei si o socotim ca pe o cadere oarecare a Branului, destul de
umilitoare, dealtfel, pentru ca so
putem admite.
ntruna
din nopti, pe cnd eram n garda mare, avanposturile ne
semnaleaza un atac inamic. Cu o seara nainte patrunsesera dincoace
de Olt, n satul Venetia, neocupat de noi. Pe cmpia mare si neteda ca
un lac, nainteaza spre noi un lant de tragatori, caruia n ntunericul vag
negricios le disting siluetele negre ca pacura. Se apropie ca niste spirite
ale noptii. Mie
frica si mie

frig. Pornim cu compania desfasurata

naintea lor pe muteste. Tremur att de tare, mi clantane dintii n asa
fel, ca mie
teama sa nu simta cei de lnga mine. Nu pot raspunde din
cauza asta la o ntrebare soptita a capitanului Floroiu, care e foarte
hotart si foarte linistit. Nu pot sa stiu precis de ce tremur att de
nervos, de frica sau de frig (caci sunt mbracat usor, ca n seara cnd
am plecat). mi simt muschii de deasupra genunchilor tremurnd, fara
nici o senzatie de oboseala. Dupa un timp lantul lor se opreste si se
opreste si al nostru. Stau asa ca vreun ceas, iar cnd se ncenuseaza
noaptea, trimitem nainte o patrula care ne anunta ca sau
retras.
A doua zi, jos, n rpa cu maluri crapate si cu fundul de prias uscat,
unde avem cteva corturi, vine un taran, mustacios si uscat la fata ca
un mucenic:
Domnule
comandant, am sa va spun o vorba...
Ce?
spune...
Vorbeste ncet, rar, cu bratele ncrucisate, acoperindusi
cu mna
mustata si gura.
Sunt
n sat doua fete spioane.
Tresarim toti speriati. E ca si cnd o stafie ar fi semnalata real.
Da,
da... Sunt doua surori care sau
avut bine si cu ofiterii unguri, ca
sunt frumusele, iar acum le trimit mereu stiri dincolo.
Colonelul si ciupeste mustata "kaiseriana".
Cum
le trimit ele stirile?
Pai
acum, drept sa va spun, eu nu stiu... Da le trimit... o fi la telefon...
o fi trecnd noaptea... ca tare bine cunosc Oltul... nu stiu.
Ce
fel de fete sunt astea?
Frumusele,
drept sa va spun... ca deaia
se si uita ofiterii la ele... Si cu
untarofiteri de ai dumneavoastra petrec mereu.
Nimeni nu stie nimic.
Gheorghidiule,
ia patru oameni si vezi ce e acolo.
Omul ma duce pna aproape de poarta casei lor, nalta, amintind de
portile sasesti, si pe urma se da mai n laturi, sa nu fie vazut.
Astai
casa... e casa lor... Le cheama Maria si Ana Manciulea.

nauntru e chef cu strigate si cntece. La bataile noastre n poarta, au

aparut n pridvor cele doua fete. Una e scurta, sa tot aiba douazeci de
ani, cu ochii mari caprui si fata rotunda de tarancuta sanatoasa.
Cei
cu dumneavoastra aci?
Petrecem,
domnule ofiter... petrecem si noi de bucurie ca au venit
romnii nostri... Poftiti si dumneavoastra, ca avem pui fript si vin bun...
Ar trebui sa fac pe detectivul, dar nu stiu cum sancep.
Dupa nfatisare,
nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte strmtorat.
Asculta,
paremise
ca dumneavoastra faceti spionaj.
Se jura, se vaicaresc fara lacrimi, ca niste marchitani.
Vai,
domnule ofiter, cum se poate sa spuneti asta? Auzi?! Sa spuneti
ca suntem spioane? Si noi, care nu mai puteam de bucurie cnd am
vazut ca vin romnii nostri...
Ma ntorc si las lucrurile cum au fost.
Colonelul e furios cnd afla ca nam
gasit nimic care sa se potriveasca
temerilor noastre.
Se
poate, domnule, om inteligent, sa nu pricepi nimic atunci cnd vezi
chefurile astea? Dute
imediat, fa o noua perchezitie, aresteazale
si
lasa acolo un post pna mine.
Ma ntorc, fac o noua perchezitie la lumina lumnarilor, caci acu e
noapte, si, negasind nimic, le spun totusi ca sunt arestate. Las acolo un
caporal cu trei schimburi de santinela. Femeile sunt sfrsite de groaza.
Din tot cheful de dupaamiaza
a iesit un mormnt.
Dupa miezul noptii, a nceput sa ploua si apa se scurge siroaie prin
pnza corturilor joase, dar mai ales vin siroaie de dedesubt de ne uda
culcusurile. Nu mai poate dormi nimeni. Cnd, pe la unu, primim ordin
de plecare, zapaceala devine lugubra. Oamenii nu se pot gasi dect
ntrebnd necontenit unii de altii, nu se pot desface repede corturile, nu
e loc de ncolonare n rpa ngusta.
Domnule
colonel... am n sat... spioanele acelea...ce fac cu ele?
La lumina unui felinar de macagiu, consulta cu maiorul de la batalionul
al IIlea
si cu aghiotanul lui o harta mica, fara sa gaseasca punctele
cautate.
Domnule
colonel...

Cei,
domnule? si deabia
ridica, scit, ochii de pe harta, pe care se
plimba, cautnd, degetul gros al maiorului.
Ce
facem cu fetele alea?... Spioanele?
E uimit:
Lasama,
domnule, n pace... de astea mi arde mie acum?... Ei,
pacatele mele...
Reiau nfiripat:
Domnule
colonel... am un post acolo...
E furios.
Lasama,
domnule, ntelege odata...
Totusi, abatut, nu stiu ce voi face, si starui:
Ce
sa fac cu ele?
Ce
sa faci? mpuscale...
domnule... fa ce vrei. Dar lasama
n pace...
mpuscale...
Mi se face gol n cap. Plec aiurit.
Domnule
maior, am un post de trei oameni n sat... Ce fac cu fetele
alea?
Ce
fete, domnule? Lasama
n pace cu fetele dumitale. Ei, gata a
noua?
Domnule
maior, ma scncesc enervat.
Dute,
domnule, la colonel sintreabal.
Am
fost.
Ei,
si? Ce tia
spus?
Nu prea mi vine sa marturisesc.
Mia
spus sal
las n pace... Sa le mpusc si sal
las n pace.
Floroiule,
tiai

strns oamenii?... Corabule, gata? Vedeti sa nu faca

nimeni zgomot n timpul marsului... sa puie bidoanele n buzunare, sa
nu atrne.
Domnule
maior, ce fac?
Lasama,
domnule, n pace... mpuscale
daca tia
spus colonelul si
termina, fugi la pluton.
Ma hotarasc sa las si eu pe caporal, sa faca asa cum io
trasni prin cap,
ca la joc de noroc.
Pornim oarecum napoi, departndune
de Olt. E un drum de care,
anevoios, si ploua mereu. Oamenii aluneca, se lovesc unii de altii si
njura amarti. Se amesteca mereu rndurile.
nspre zorii zilei, cineva se alatura de mine n pas, ca o umbra.
Dom
sublocotenent...
Ce
e, ma? Cine esti?
Si, mereu n soapta, rasuflnd greu:
Eu.
Niculae Zamfir, caporalul...
Ei,
ce?
Am
adus femeile alea cu noi.
Ma,
esti nebun?
Uitatile...
Amndoua, n camasi, cu picioarele goale, cu cte o brodoada pe umeri,
merg alaturi, pazite cu baionetele, prin ploaie.
Las lucrurile asa.
n zori poposim ntralta
rpa.
Domnule
maior!
Ce
e?
Caporalul
a venit cu femeile...
Ct e de gros, maiorul se cruceste.
Aici?
Aici.
Draga,
daca o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapa... trimitele

imediat cu caporalul la brigada.

Ceea ce si fac, binenteles.
A doua zi aflam ca noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se
apropie de sfrsit... Luam o pozitie de plecare ntrun
luminis de padure
si ne pregatim sufletele cum se pregatesc cosciugele si hainele mortilor.
Formele si culorile devin iar ireale.
Pe la patru vine comandantul brigazii. Neaduna
pe toti ofiterii n cerc.
Totul e palid.
Colonele...
va sa zica neam
nteles?...
Ascultam abatuti explicatiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca
noaptea, fara cea mai mica pregatire de artilerie.
Unul spune, cu glas umbrit, gndul tuturor:
Domnule
general... dar e apa adnca... poate de doitrei
metri. Si
curentul e iute...
Brigadierul ramne nedumerit.
De,
stiu eu?... Sa puneti pe cei mai nalti la dreapta... Sa se tina
oamenii unii de altii... Ce vreti sa faceti?
Orisan surde si ma priveste consternat.
Altul spune, nesigur, parca la ntmplare:
Si
pe urma, n vad, sunt srme ntinse dedesubt n apa, ca sa ne
ncurcam n ele...
Brigadierul nostru parca ntia oara se gndeste la asta. si apropie
sprncenele stufoase.
De,
stiu eu?... Colonele... Sa pui sa taie din padure craci... sa faceti
niste cangi ca sa smulgeti srmele din apa.
Acum si ntinde mustata mare, carunta.
Ne privim unii pe altii cu o nedumerire de animale duse la abator.
Pentru asta am stat o saptamna n loc?
Colonelul gfie emotionat, palid, nelinistit.
Da...
sigur... vedeti... domnule general... o sa fie greu... Ei au
posturile de mitraliere cu tevile atintite de cu ziua...
Or
fi, da ce vreti sa facem?
Corabu, negricios si ndesat, se apropie si arata apoi, dincolo, pe malul
celalalt, un mot stncos:
Domnule
general, trebuie ocupat nti gurguiul ala, ca pe urma cade
toata pozitia.

Zmbim vag cu toti, ca n fata unei imposibilitati, si generalul ntreaba

dispretuitor:
Sal
luam... sigur sal
luam... Da cine sal
ia?
Capitanul, singur parca mbracat n piele de ofiter reglementar,
raspunde scurt:
l
iau eu, cu compania.
Generalul l priveste si mai dispretuitor, sincer dezgustat de atta
fanfaronada, si gaseste ca nu merita nici un raspuns.
Asa,
colonele... Si uitam sati
spun... Nu iei dect doua batalioane.
Unul mi ramne mie ca rezerva a brigazii.
Dupa un scurt schimb de vederi ntre comandantii de batalioane, se
gaseste ca e rndul nostru sa fim trecuti la rezerva...
Nu stiu, rasuflu usurat. nca douatrei
ore cstigate fata de ceilalti.
Asta pretuieste ca o amnare de operatie, cu cteva minute.
De cu seara ne punem n miscare si pe la miezul noptii, dupa ce
strabatem, n liniste de mormnt, distanta de vreo doi kilometri, printre
case tacute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim lnga terasamentul
nalt al unei cai ferate. Noi vom ramne adapostiti acolo. Se stie ca
inamicul are posturile de paza dincoace, spre noi, n cmpie.
Trebuie ca, pna nu prind ele de veste, oamenii dinainte sa se
strecoare, unul cte unul, n spatele lor, sa se adune acolo pe companii
si pe urma sa porneasca atacul... Daca se poate, sa treaca apa chiar, pe
tacute, si numai n urma sa deschida focul.
Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, stim ca pe tot frontul de treizeci
kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de ntreaga divizie. Un regiment
care a facut o ncercare cu doua zile nainte a fost nsa respins, stim si
asta, cu pierderi.
Cei care au plecat n fata ni se par plecati n noapte, pe lumea cealalta.
Ce pipaie, ce vad, ce simt acum, n clipele astea? Dupa vreun ceas abia,
auzim un semn de viata... si semnul de viata e o ntie rapaiala pripita
de focuri, care sfsie noaptea, pe drumuri nalte catre stele. ncepe un
hau metalic, asurzitor, de mitraliere care macina, tocnd banda dupa
banda ca un nai, latrnd viu de tot, sperios, ca un motor de
motocicleta.
Nu stim ce e nainte, cu toate ca e luna si eu caut mereu sami
nchipui
ce vad n fata lor ochii celor de acolo. Ma simt prea subtire, dar parca
manusile pe care leam
pus de la nceput tin de cald. Sabia am dato
la
caruta de bagaje, iar arma nu port, ca sa pot fi mai usor si pentru ca

simt ca, de aproape, nu voi putea ucide niciodata.

Stam ngramaditi n dosul terasamentului si asteptam mereu. Toata
noaptea dureaza clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt
tarm, la poarta caruia suntem.
Pe urma ncep sai
vina generalului vesti, ca niste sentinte, din toate
partile... Batalionul I din XN respins, batalionul III din acelasi, respins.
Patrulele de legatura aduc si ele vestile care deschid morminte, de pe
tot lungul malului. Batalionul XM respins... regimentul XR respins.
Numai n fata, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o
stire. Din cnd n cnd, doar cte o impresie de oboseala, de scadere de
nversunare, dar pe urma rapaielile revin cu si mai mare furie. Nu ajung
vaiete omenesti, dar trebuie sa fie.
Se ncenuseaza din ce n ce noaptea si se alburesc luminisurile.
Lamurim n fata noastra culmea amfiteatrului nalt cu
copaci, pasuni,
case care
pazeste vadul si care se creeaza acum din nou, din neantul
noptii si al necunoscutului. Cnd zorii devin nca si mai albiciosi, vedem
pe culme siluete de soldati inamici, iar pe dreapta plcul unei mitraliere.
Doua mici tunuri, "puscoace" de cincizeci si trei, pe care le avem ntre
noi, ncearca zadarnic sa puie n bataie. Intervin Corabu si Orisan, care
dupa aceea si ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu stiu care dintre noi,
sparge plcul mitralierei, care amuteste, lasnd doar pe celelalte sa
continue. Sunt pur si simplu uluit de aceasta precizie. Lanturile de
tragatori ale ungurilor ncep sa se coboare, ca sa atace, de unde
deducem cu uimire si cu rasuflet oprit ca ai nostri au trecut (si sunt n
pericol sa fie dati napoi).
"Batalionul trei, nainte!" trece comanda din gura n gura, si la lumina
diminetii pornim ntro
goana de crosscountry.
Sar prin baltoace, peste
santuri de scurgere, alunec ntro
fneata, iar ma ridic si trec mai
departe. Privelistea aparuta din evaporarea noptii e noua ca la facerea
lumii. O moara... lnga ea cteva capite de fn si pe urma apa tulbure,
cu sivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, ranite si icicolo
cadavre si raniti. Pe o capita, cu caciula fumurie si tuguiata, un ofiter ne
ntmpina rznd si ne face semn de salutare cu mna. Aflam, din fuga,
ca are matele scoase afara.
Si nentrziat intram, fugind mereu, n apa. Valurile mping puternic, dar
nicaieri apa nu trece de gt. Dincolo, n lunca, acelasi spectacol.
Mantale omenesti... ranite... ctiva raniti, cteva cadavre... Mai la
stnga, lnga doua salcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite si
minile ntinse lnga el, pe pamnt ca pe catafalc, n manta neagra cu
sireturi rosii, cu gulerul ridicat si chipiul rosu n cap, un mort.
Colonelul...
n fuga ma abat trei pasi, cu arma n mna, cu baioneta pusa, si ntreb

cu deznadejde pe soldatul care sta ntrun

genunchi, alaturi:
Domnu
colonel?...
Mi se umfla pieptul de emotie, dar alerg mai departe, alaturi de oamenii
mei. Inamicul se razgndeste si o ia la fuga napoi.
Bilantul noptii... Trupele noastre au facut opt sute de prizonieri si au
luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu ntia companie, fara
sa fie simtiti. Compania a doua a fost surprinsa n apa de mitralierele
concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste si a dat alarma.
Compania a pierdut mai mult de jumatate din efectiv. A fost un moment
de groaza si urlete. Colonelul a fost omort n zorii zilei, cu cteva clipe
nainte de a vedea noi, cei de la rezerva, pe inamic pornind la
contraatac, din fumegarea laptoasa a diminetii.
Cnd, ntrun
sat de pe celalalt mal, catre seara, mi usuc hainele, grele
nca de apa Oltului, ordonanta mi aduce, uimit o veste neasteptata.
Dom
sublocotenent...
Eh?
...
stiti, Maria Manciulea? spioana? spioana de ieri noapte?
Ei,
spune, ma...
Am
ntlnito...
e aci... Ia
dat domnul general de la divizie o mie de lei
si o pereche de bocanci... A trecut Oltul n fruntea unui regiment... ca
sai
arate drumul.
Aveam so
ntlnesc si eu peste vreo doua saptamni, alergnd
bucuroasa spre mine si certnduma
prietenos:
Vezi,
domnule sublocotenent, ai vrut sa ma mpusti... si eu am trecut
Oltul cu soldatii nostri.
Ranit, n Bucuresti, aveam sai
vad, n vitrina la "Julieta", fotografia
alaturi de regina si doamnele de onoare de la palat. Aveam sa aflu ca
are "Virtutea militara" de aur si sa citesc n gazete ntmplarea ei, fara
complicatia cu arestarea sub banuiala de spionaj. La Iasi aveam so
vad
din nou, cautnduma
bucuroasa n gradina Copoului si aratndumi
ca
a fost nzestrata si luata la un spital de sub ngrijirea reginei. Ba acum

am auzit ca e si n cartile de citire.

Seara, la masa, ne ntlnim ntro
casa gospodareasca mpacati, si ca
putem mnca ntia oara cu "masa pusa", si ca putem dormi, ntia
oara de la intrarea n razboi, ntrun
asternut. Schimbam impresii.
Orisan,
na
fost nici de data asta razboi... Ce crezi?
Nu...
cred ca nu... Dar are sa fie... Ca este de unde.
Si totusi, moartea colonelului da o impresie de trt si nlacrimat
multumirii de a ne gasi fiecare din noi, cei scapati, n viata.
POST NAINTAT LA COHALM
Batalionul nostru era acum bine naintat, la zece kilometri peste
dealurile de dincolo de Olt, n Cohalm. Un orasel cu strazi rural de largi,
cu case sasesti, cu porti nalte, nchise si cu ferestre ca de cetate. O
piata ntinsa n mijloc poate
pentru blci, duminica. E asezat la
ntlnirea a doua vai, din fundul carora urca usor coaste line, de un
verde dulce, baltat ici si colo de pete negre petice
risipite de padure.
n fiecare zi aveam ncaierari de avanposturi.
Bitte,
ein MilchKaffee.
Es
wird glei' kom', raspunde vecina mea, sasoaica tnara si frumoasa
ca o vaca elvetiana.
Wenn
das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann heute herbringen.
Caci mia
spus ca barbatul ei e n satul vecin, sergent n trupa care
ocupa satul.
Gott
sei Dank, dar knnten Sie machen!
Nam
nceput sa moi felia lata de pine n cafea, ca ncepe o rapaiala de
focuri si soldatul navaleste pe usa:
Ne
ataca, domnule sublocotenent.
Iau arma din mna lui, ca sa io
dau la poarta iar napoi, pun manusile
si ies n fuga pe usa.
Aproape de prnz ma ntorc obosit si flamnd.
Mein
MilchKaffee
bitte...
Und

mein Mann? si aduce iar cafeaua.

Es
wird zum Morgen sein.
Adesea ne plimbam dupaamiaza
pe ulitele pustii ale trgului, pe care
nu ntlnim dect soldati de ai nostri si curieri de la regiment.
n ziua aceasta tomnatica si luminoasa de septembrie cum
venim spre
popota trgul
ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porti
zavorte si nici un trecator. E ascunsa toata lumea dincolo de portile
grele de stejar, ca n niste temnite.
Ba nu! O Gretchen mladioasa, cu stiutul sort albastru, a iesit dintro
curte pe furis, cu o miscare de soarece curajos, si da, surprinsa, cu ochii
de noi. i e frica si tremura stnd pe loc. Nam
facut nimanui nimic. Dar
e razboi.
La popota aflam vesti tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni nu ia nsa
lucrurile n serios, mai mult ne necajeste faptul ca nu suntem, nca
schimbati. Ne e dor de liniste si aci zilnic suntem sciti de patrulele
unguresti din Fischer si Stena. Dimineata si seara suntem regulat
alarmati de rapaiala violenta de focuri, care face sa vuiasca vaile. Ne e
dor de o noapte, doua, de somn fara grija.
Se mannca fara pofta, n camera ngusta, n care neam
nghesuit cu
totii, sub protectia platelor si insuportabilelor maxime brodate, pe pnze
atrnate de pereti: "Dein Vaterland sollest du..." etc.
Vine soldatul popotar al regimentului si este primit cu strigate vesele.
Ne aduce vin.
Sa
traiti, domnule capitan, mia
dat de la regiment vin numai pentru o
zi domnul sergent Florea zice ca pisemne veniti dumneavoastra la noi
la rezerva, de mine.
Daca zice domnul sergent Florea, asa trebuie sa fie. Domnul sergent
Florea e doar de la statulmajor.
Se ciocnesc paharele de proba, asa.
La poarta sa
oprit nsa din goana un calaret si, n timp ce privirile
noastre se ntretaie, brusc nelinistite, n odaie a si intrat un flacau
mbracat taraneste, asudat si de abia rasuflnd.
Domnule
comandant, ne jefuiesc ungurii, scapatine!
Comandantul batalionului l masoara linistit cu ochii mici verzui, cu
mustata ntrebatoare:
De
unde esti?
Suntem

din Stena. Iaca ici peste deal. Neo

prapadit. Au venit acuma
o multime de tunari si aduna vitele oamenilor. Pe cine se mpotriveste, l
gateste cu arma.
Sunt
multi?
Dar baietandrul se ncurca. Se vede ct de colo ca ntrebarile acestea nu
patrund n gndul lui, rascolit si framntat de cele de acasa.
Sunt
multi, domnule comandant. Si parca fiindui
teama ca no
sa mai
mergem: Adica nu sa
tot fie la cincizecisaizeci.
Au descalecat la
primarie.
Capitanul Floroiu caci
maiorul Dimiu acum comanda regimentul si e n
rezerva la divizie sta
pe gnduri cteva clipe pe urma si schimba
privirea linistit, pe fiecare pe rnd, si se opreste asupra mea. Ca toti
novicii la comanda, capitanul da ordine complete si cu voce importanta:
Sublocotenent
Gheorghidiu, iati
plutonul si vezi ce este. Daca poti,
intra n sat si strnge armele locuitorilor. Ai grija sa nu fii surprins. (Se
stie ca o parte din populatia sasa ne e nversunat ostila). Ia ostatic pe
primar pe timpul ct faci perchezitiile.
Ma uit cu parere de rau la friptura care mi ramne n farfurie.
....................................................
..
Prin ambele santuri pline de buruieni ale soselei asternute cu praf de
munte, nsirati unul dupa altul, alergam aproape, pna la Stena, care
este dupa o muche de deal, la patrucinci
kilometri. Ma simt
nfierbntat, ngrijorat.
Pentru ntia data am raspunderea unei actiuni. n mic sau n mare n
fata mortii evident
ca lucrurile se petrec la fel. Si eu am impresia ca
am sa dau o mica batalie "n stil mare". Voi mparti deci plutonul n linie
de tragatori si n rezerva. Mi se pare nsa ca numi
ramne nimic din
pluton. Deci nu... Dar oamenii alearga timpul
trece, material de iute, si
eu nu sunt n stare sa iau o hotarre. Daca ma apropii de micul sant al
soselei, e limpede ca voi fi vazut. Daca as luao
prin tarlalele de porumb
rosiatic din dreapta sau din stnga drumului alb, mi sar

risipi oamenii.
Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De dupa deal vom vedea dintro
data satul cu acoperisurile lui rosii de tigla, cu biserica saseasca,
ascutita, cu un tais nfipt n albastrul cerului.
Si timpul fuge parca mnat de picioarele mele sau mnndule.
Dar, la cotitura soselei albe, apare un calaret cenusiu.
n porumb! Ne trntim toti pe brnci n sant sau dupa musuroaiele de
pamnt afnat si uscat de la radacina cocenilor.
Sal
prindem, domnule sublocotenent. Nu trageti nimeni, baieti... nu
trageti, nu trageti! Soldatii mei si dau ordine singuri. Nu trageti nimeni!
Calaretul se apropie tot mai mult, leganat n sea, saltnd n trap batut,
aplecat pe cal. La o suta de pasi n urma lui, apare dintre copaci, din
lumea lor, un altul, si pe urma nca unul.
n tot peisajul ncremenit, viu colorat de amiaza, dea
lungul soselei
albe, ei sunt singura miscare.
O "recunoastere". Oamenii sunt ncalziti. "Nu trageti, mai, nimeni".
Ordonanta de lnga mine are si ea curaj acum,
dealtfel, nu costa
nimic sal
ai.
Facem
rost de cal si de paturi, domnule sublocotenent.
Privesc nfrigurat: un calaret se apropie leganat, pe soseaua alba. n
trapul calului, vine fara grija cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, n
albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasa. Peste cteva clipe,
daca nu se va opri, va muri n lumina, cineva. Poate el, poate si cel
dinti care se va apropia de el. O curiozitate intensa ma framnta,
opreste totul n mine ca un zbor ntins. Cum are sa fie?
Se apropie tot mai mult... E la o suta de pasi. i vad fata, ochii, puncte
negre. Vine saltnd n trapul calului. Priveste peste dealuri si nu stie ca
n porumb cincizeci de arme sunt ntoarse spre el, l asteapta. Priveste
spre cer. "Sa nu traga nimeni, domnule sublocotenent. Sa nu traga
nimeni", se lupta nabusit, nevazuti, soldatii.
Dar se apropie tot mai mult. Iatal
la douazeci de pasi. E un flacaias cu
ochii ca maslinele, cu fata patrata, umerii obrajilor prea iesiti, cu
mustata mica, neagra, tunsa. Misca buzele. Acum se aude. Cnta. mi
tremura minile pe arma. Ar fi trebuit sa numesc doi oameni care sai
apara dintro
data nainte si sal
prinda, fara sal
omoare, dar
raspunderea mi sa
parut prea mare si, mai ales, ar fi dat impresia ca
eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de
aceea si eu o arma n mna, si acum ma ntorc sa dau ordin celor din

sant cu mine, sa sarim cu baionetele ntinse la el. Toti tremura, cred, de

nerabdare, cu mna pe arma, congestionati, cu ochii imobilizati,
hipnotizati parca. Cum va fi? E ca un spectacol de executie...
Cntecul se aude acum lamurit. As putea sai
vorbesc, obisnuit, ca unui
cunoscut. Dar un trasnet de arma a spintecat de sus n jos vazduhul.
nfiorat, calaretul se opreste si priveste cercetator spre muchiile
dealului. Toata nfrigurarea, tot zbuciumul, toata nerabdarea ndelung
apasate izbucnesc acum n salve de detunaturi, ca explozia unor tuburi
prea mult ncarcate.
Fara sasi
dea seama de unde vin focurile, caci ar fi ncremenit de
groaza ca o statuie topita, a rasucit calul n loc si sa
asternut
pamntului n fuga. Ploaia de gloante ridica praful soselei, cum ridica
ploile de vara basici pe ru. A disparut dupa colt.
Na
lasat n urma dect o dra de snge. Si ma gndesc la glontul
ratacit care vine de la doi kilometri, ca sa se nfiga n pieptul vreunui
predestinat. Cine lo
fi iubit att?
Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri.
Stiam ca are sa fie asa.
Culc oamenii n porumb... si nu mai stiu ce sa fac. Rationez nfrigurat si
disperat de serios.
Stiu ca grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe cnd batalionul nostru
e la cinci. Nu pot cadea deci n spatele satului. Pe de alta parte, ce sens
poate avea un atac de front cu un pluton, cnd nu stii precis ce ai n
fata...
Dar cineva a strigat la dreapta: "Sai
luam pe flanc", si toata lumea
urla: "Sai
luam pe flanc, domnule sublocotenent". Sau
aprins toti.
Pna sa ma trezesc, cei zececincisprezece
oameni de la aripa dreapta
au luato
la goana dobornd cocenii, rascolind pamntul cu bocancii, ca
sa nconjure satul.
Din fata focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capului).
Husarii au capatat curaj si au ocupat la marginea satului o muchie de
deal. La patru sute de metri de ei, ncerc sa opresc lantul de tragatori,
dar nu am lnga mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu stie pe unde or
fi, prin porumb.
Un piuit ndepartat, pe urma din ce n ce mai apropiat, spre noi. Un
vjit patrunzator si o bubuitura groaznica, n timp ce ne nvaluie fum si
praf.
Artileria lor a intrat n actiune.

Dar loviturile vin rare si alaturi...

Singurul lucru neplacut e capriciul obuzului care vine unde nu te astepti.
Aici... dincolo... Poate, lamurind lumile, chiar n locul n care te afli.
n picioare, n porumbul nca verde, privesc cu binoclul spre linia
inamica, pe care nu o pot preciza. La nceput tragem toti, cu furie, pe
urma ne mai potolim. Deodata, n dosul satului, un ropot de plesnete
spre cer. Husarii tsnesc ngroziti, de dupa garduri, cu miscari ntinse de
iepuri negri, caci sunt luati din spate. Cei de aici i urmarim cu focuri.
Tipete, urlete. Navalim spre sat. Alunecnd mai mult pe povrnis, cu
ghetele ncarcate de tarna, ma trezesc n mijlocul soselei, n marginea
rndului de case.
Un grup de tiganusi mi arata cu bucurie pe unguri fugind peste
dealurile din stnga. Asadar, nu vom prinde nici unul.
Dar "am cucerit" satul. Coborm acum pe ulita principala, larga ct
doua bulevarde din Bucuresti, cu plantatii ngradite prin mijloc. Copii ne
ntmpina din toate partile si pe la toate ferestrele apar capete curioase,
ascunse de dupa perdele colorate. Doar romncele noastre rumene si
pline au iesit cu poalele pline de mere si pere, cu oala de lapte n prag.
Nu mai am pe lnga mine, n scurta vreme, dect pe sergentul Voicu si
vreo doitrei
soldati. Ceilalti sau
risipit, ademeniti de merele rumene,
de ulcelele cu lapte si de obrajii tot asa de rumeni si de albi, care i
chemau rzatori. Ce perchezitie sa mai fac? Dar un grup ntreg de sasi
vin convoi spre mine. Plng toti.
Cei
cu dumneavoastra? i ntreb autoritar, fireste.
Vorbesc toti deodata. Unul slab si nalt, cu mustati prea groase, altul
marunt, cu o jumatate mustata. O sasoaica osoasa si prelunga, copii
mici si mari.
Nea
nenorocit, ne omorm. Dumnezeule! plng si se vaieta, unii n
romneste, altii n nemteste.
Necajit, fara sa pricep nimic, scos din sarite, strig la ei:
Cei
cu dumneavoastra?
Atunci sasul cel nalt si slab mi povesteste scncit, nenorocit:
Nea
luat fata... fata noastra! Ma ncrunt. Iar corul lor, ntreg: Nea
luat fata... fata noastra!
Sasoaica mi ntinde si o fotografie mare pe carton cenusiu de lux:
Uite
ce frumoasa fata, studenta la Sibiu!
ntradevar,
e tare frumoasa.
Cum,
cine va
luato?

Soldatul...
soldatul.
Tresar, cu totul nedumerit:
Un
soldat deal
meu?
Si iar toti n cor:
Nu,
soldatul care pazeste satul... Soldatul calare.
Nu mai pricep nimic.
Cum?
Cine pazeste satul, ce soldat?
Un romn de ai nostri mi explica n chip firesc:
Domnule
ofiter, soldatul care pazeste satul, soldatul dumneavoastra,
pe care lati
lasat aici, care pazeste satul... a zis ca e spioana.
Cad din cer.
E
vreun soldat care pazeste satul?
Pai
cum? E un soldat care ramne n sat zi si noapte. Doarme chiar la
dumnealor. Are un cal alb si alearga toata ziua de la un capat la altul al
satului. Ei, pai daca era el aici, credeti ca mai veneau ungurii? Se lua
dupa ei cu focuri.
Astai
curata poveste.
Undei
soldatul acela?
Sasii plng toti n cor:
Nu
stim, nu stim.
Cnd
a plecat?
Azi
dimineata, a luato
prin padure la dreapta, cu fata.
Am priceput cum stau lucrurile si sunt hotart sal
prind si sa termin.
Mie
mila de bietii sasi.
Dar nu mai pot scapa acum de liota lor.
Ce
ne facem noi? si plng, femeile se trag de par. Ce ne facem,
domnule ofiter?
i linistesc cum pot. Dupa mine se tin alai acum, prin satul larg si
frumos, sasi si romni. Pe strada scaldata lung de ultimele raze piezise
ale soarelui, care arde parca la capatul ei, vine cineva n goana, n capul

gol.
Nici nu sa
apropiat bine.
Ne
ataca, domnule sublocotenent, ne ataca!
A ajuns la mine gfind, dupa el vin femei, copii speriati.
Au
primit ntariri, vin pe doua coloane, pe sosea si pe culmea dealului.
Simt cami
vjie urechile. Undemi
sunt oamenii?
O batrna ma ia de mna si bjbie, mormaie cocosata:
Ai
sati
arat eu pe unde vin, sati
arat eu pe unguri.
Vrea sa ma duca spre inamic, si eu nelinistit ias
da brnci sa ma lase n
pace, dar mie
rusine. Nu am nici macar linistea sa iau o hotarre, o
hotarre care nu poate sa ntrzie nici cteva clipe macar. Moare n
mine nca o iluzie: aceea ca as fi putut fi un bun comandant.
Rapaiala de focuri. O iau si eu, n sfrsit, spre deal. Ceo
fi, o fi. Urc
gfind strada sucita pe coaste, sar peste pietroaie, peste trunchiul de
jgheab al unei fntni, alerg cu sergentul Voicu dupa mine. Rapaiala de
focuri e din ce n ce mai strigatoare. Plesnetele bat cerul ca bicele.
Mi se pare ca nu se mai sfrseste ulita.
n timp de lupta, noaptea si orasele simt
din nou sunt
cele mai
neplacute lucruri n razboi.
Printre ultimele doua case, privelistea se deschide larg, peste plaiul
verde abia nclinat, tivit sus de padure, jos de tarlaua de porumb. Si o
uluitoare surpriza. Plutonul meu e n lant de tragatori, acolo la marginea
satului, la interval aproape reglementar, si trage furios. Din cnd n
cnd, cte unul scoate cte un mar din buzunar si musca lacom.
Coloanele inamice sau
risipit si ele n tragatori la marginea porumbului.
si fac santuri. Au de gnd sa se statorniceasca acolo, se vede. De
aceea nea
si luat n primire, iar fara isprava, artileria lor rara, greoaie.
Opresc focurile, trimit o patrula nainte si ne punem toti pe fumat, cu
fata la cer. Acum e liniste si fac politica tihnit, cu un romn strasnic, de
vreo cincizecisaizeci
de ani, cu mustata puternica si nca neagra, care
sia
trt pieptul si umerii lati pna la mine, ca sa afle rosturile din tara.

Peste dealurile ndepartate si mpadurite, pline de taina, peste dealurile

"dusmane", coboara soarele, turnnd o tromba de aur lichid din
albastrul cerului peste verdele de pasune al culmilor. Subtiat si treptat
se ntuneca. Rnd pe rnd, oamenii mei se coboara la fntna din sat,
la locul de adunare. Cnd suntem toti, netulburati de nimeni, pornim la
drum napoi acasa. n capul satului ntlnesc o fata, dea
dreptul
eleganta, ntro
rochie visinie de vara. Alaturi de ea, un soldat.
Recunosc pe fata sasului si simt o adevarata bucurie. Salut si ma apropii
ncruntat de soldat.
De
unde vii?
Stapn pe el, n pozitie militareasca, raspunde vorbind rar:
Sa
traiti, domnule sublocotenent! Am dus pe domnisoara la brigada, n
urma unui denunt ca ar sti unde sunt ascunse armele.
Ei
si?
Acolo
nau
gasito
vinovata si iau
dat drumul.
Atta
tot?
Da,
sa traiti, domnule sublocotenent!
ntreb pe fata, n nemteste, daca are sa se plnga de ceva simi
raspunde ca nu, zmbind.
Mam
descruntat si eu, dar nedumerirea numi
scade. Ma ntorc iar
catre soldat.
Dar
cu tine, cei?
Eu
pazesc satul.
Cum
pazesti satul? Cine tia
dat sarcina asta?
Domnul
sublocotenent Florescu.
Din
ce regiment esti?
XR.
Bine,
dar regimentul XR a plecat.

E nedumerit si cu totul surprins.

Cum
se poate? Eu nam
primit ordin de retragere.
....................................................
..
Seara povestesc entuziasmat, la popota, aceasta ntmplare. Impresia
este deosebita. Dar deodata, cnd comandantul ncrunta enervat
privirea, zgomotul de pahare si de furculite se opreste, ca si galagia
punctelor de exclamare.
Domnule
sublocotenent Gheorghidiu, eu team
trimis pentru ca te
stiam baiat inteligent.
?!
Si pe urma, cu un dispret uscat:
Se
poate, domnule, sa nu vezi ca era un spion?
Tacerea devine apasatoare. Comandantul are dreptate. Toti se privesc
aproape adnc nelinistiti.
Pleaca
imediat si adul
aci.
Nu mam
dus eu. Am trimis o patrula, care la
adus. Si la
batut patrula
pe drum, la
batut sergentul de zi, ia
tras vreo doua si comandantul.
Peste o saptamna, cnd regimentele erau din nou ntrunite n brigada,
n vederea unei batalii, ma
oprit un caporal, pe ulita.
Vedeti,
domnule sublocotenent? ziceati ca sunt spion. La brigada, ma
facut caporal.
O recunoastere facuta de aghiotantul batalionului n acelasi timp cu cea
facuta de mine la Stena confirma ca si celalalt sat vecin e puternic
ocupat. Asta e spre bucuria recunoasterilor de cavalerie trimise de
divizie, care nu au curajul sa treaca de linia noastra de avanposturi (iar
cnd ajung pna la noi, aci, li se pare ca sau
aventurat) si care acum
au ce raporta la divizie. n zilele urmatoare reluam plimbarile si
discutiile.
Popescu si ceilalti camarazi au devenit gnditori.
Ne atrage luareaaminte
un grup care se cearta si ne apropiem. Doi
soldati ntind de un sas batrn, negricios, cu fata uscata si mustati

stufoase. Vor sal

aduca la regiment.
La ntrebarea comandantului mitralierelor, caci sunt oamenii lui, ei ne
lamuresc ca sasul a vrut sa mpuste pe un romn, care e, dealtfel, si el
de fata.
n romneste, sasul si apara dreptul, hotart.
A
vrut sami
fure masina de cusut, domnule ofiter, uite, deabia
iam
smulso.
Masina e, ntradevar,
corp delict, ntre ei.
A
scos revolverul sa ma mpuste, domnule comandant.
Sasul lamureste ca numai asa ia
lasat masina pe care voia sa io
ia.
Judecata ofiterului e scurta.
De
ce porti revolver, de ce nai
predat revolverul? Ducetil
la divizie.
Cineva remarca, n treacat, ca nu sa
dat ordin sa se strnga armele si
discutia veche e reluata pasionat, caci Popescu pare obsedat.
Nu
poate sa fie draga, totuna. Sa compari, sa zicem, batalia de la
Verdun, cu lupta de la Olt, a noastra?
Orisan e furios, dar cum niciodata nu ridica tonul, i e aprinsa numai
privirea.
Draga,
sigur ca pentru istorie, sau pentru strainatate, sau pentru
gazetele si lumea deacasa,
nu se poate compara cea
fost la Olt cu
Verdunul...
Reiau si eu antrenat:
Sigur...
absolut... Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am
intervenit n urma si am avut numai cincisase
oameni pierdere. Dar
pentru compania a doua, care a fost surprinsa de mitraliera n apa si
njumatatita din cteva prituri, cred ca lupta a fost ca pentru orice
companie angajata la Verdun. nchipuiesteti
ranitii, luptnd cu valurile
toata noaptea. O patrula care lupta cu o forta superioara si e
bombardata precis cu un singur tun lupta tot att de greu ca pe

Somme...
ntaresc cu amintiri din descrieri.
Dealtminteri,
am citit ca grozavia luptelor de acolo sta n faptul ca doitrei
oameni, izolati ntro
groapa de obuz, trebuie sa lupte nestiuti de
nimeni cteo
noapte ntreaga. Exact cum lupta unele patrule deale
noastre.
Pareau ca sau
convins, dar iar reiau, aproape indignati ca au fost pe
cale sa admita o absurditate.
Fugi,
draga, se compara riscurile pe care le ai ntro
batalie mare, cu o
batalie ca aceea de la Bran?
Un soldat ne cheama la popota, dar discutia continua si acolo. Popescu
ne denunta capitanului, care sa
asezat la masa, ca sustinem o
absurditate. Orisan reia energic.
Popescu gaseste ca razboiul nu e prea grozav. Sunt deo
parere cu el.
Viziunea de snge si foc, mii de cadavre culcate n gramezi, ca lemnele
n depozit, nclcite lupte corp la corp, ape nrosite, nu leam
ntlnit
pna acum.
Desigur
ca vor veni. Razboiul asta a cunoscut ceea ce se numeste
retragere strategica. Am impresia ca ei sau
ferit de orice lupta
serioasa, ca nau
angajat cu noi dect ariergarda, cteva regimente
acolo.
Nici
nau
mai multe... Sa
sfrsit cu razboiul, ascultama
pe mine,
staruie din nou Popescu.
Nu stiu de unde vine impresia de plimbare duminicala, poate unde nu
suntem n avanposturi, poate unde ne asteapta o masa buna, cu vin
bun.
Orisan, cu minile la spate si fata lunga de englez, intervine cu bunsimt:
Eu
nu va nteleg. De ce dati importanta unei lupte, numai dupa
proportiile ei? nteleg sa faca asta cei deacasa,
dar so
facem noi?...

Popescu e nedumerit.
Nu
nteleg unde vrei sa ajungi...
Asculta,
Popescule, ce deosebire e pentru noi ca murim ntro
lupta cu
mii de obuze si cu mii de mii de cadavre, sau nimeriti cnd stam la
masa de un singur obuz?
Ei,
cum o sa fie totuna?
Intervin si eu, surprins de justetea observatiei:
Sigur!...
pentru soldatul din prima linie nu exista "lupta uriasa" sau
"lupta nensemnata".
Mai intervin si alti camarazi, care sunt pasionati de aparenta paradoxala
a afirmatiei.
Pentru
cei din tara, binenteles ca nu e acelasi lucru, dar pentru noi e
altceva, reia Orisan.
Ei,
astai!
Nu
mai ncape ndoiala... Ascultama,
sati
dau un exemplu. Cnd noi
citeam n gazeta despre "accidentul" din gara cutare, ca un frnar a fost
omort, iar altuia i sau
retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe
cele cteva rnduri care relatau ntmplarea. Dar cnd citeam pe o
pagina ntreaga "catastrofa de cale ferata de la Cmpurile", atunci eram
ngroziti, citeam fara oprire detalii senzationale.
Si Orisan reia argumentarea mai cu pasiune:
Pentru
frnarul mort si pentru cel cu picioarele retezate e totuna, daca
alaturi de ei au mai murit attea zeci. Ei aceleasi senzatii leau
ncercat.
Si daca ar fi fost sfrsitul lumii, cu planetele ciocnite, acelasi lucru ar fi
fost pentru ei.
Domnule
capitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat ntro
batalie,
daca e vorba de o lupta cu efective mari ca la Verdun, sau de o lupta cu
efective mici?
Cum
o sa fie totuna? Si capitanul desface carnea de pe piciorul de pui
din ciulama. Cum o sa fie, baiete, totuna? Riscurile sunt cu mult mai
mari.
Orisan,

lasama
pe mine... ca am sa lamuresc eu chestiunea...
Domnule capitan, de ce gasiti ca riscurile sunt mai mari?
Pentru
ca acolo au murit o suta de mii de oameni, si la Bran o suta
sau doua.
Ei
si?
Cum
"ei si"?
E o galagie de protestare, amestecata viu cu cererile de vin, de
tacmuri.
Da,
uite, am sa va explic eu ce nseamna risc. Lasama
putin, Orisan.
Cnd un american merge la bal, el nu risca nimic, sau aproape, nui
asa?
Mmda...
Daca
se cearta cu alt american si se provoaca la duel: "Cel ce va
scoate semnul negru, sa se mpuste pna a doua zi", atunci, nui
asa?
risca 50 la suta sa fie mort pna a doua zi. E sau nu e?
Mmda...
asta e.
Cnd
a nimerit semnul negru, n cazul cnd e om de onoare, el are,
nui
asa, un risc de suta la suta? La fel cu noi.
Adica?
Lasal,
domnule, n pace... adica?
Divizia
hotaraste sa cucereasca un sat cu o companie, si asez pe masa
cu un gest secundar furculita, cutitul, solnita, ca si cnd as vrea ca
ordinea aceasta sami
pregateasca pe cea din gnd.
Ei
da...
Riscul
nostru, al companiei a noua, e de doi la suta, avnd n vedere
ca divizia are patruzeci si opt de companii... si, pasionat, gonesc pe
soldatul caremi
aduce friptura. Cnd se decide ca brigada noastra va
da acea companie, riscul devine de patru la suta. Daca se hotaraste ca
XX va da compania, iatane
ajunsi la opt la suta, caci regimentul are
douasprezece companii. Cnd, n sfrsit, se decide ca batalionul trei sa

dea compania, riscul e de douazeci si cinci la suta si cnd sa

dat ordin
companiei a noua sa ocupe satul, se poate spune ca a cstigat lotul cel
mare.
Atunci
cam are dreptate, hotaraste capitanul. Vasile, da vin. Iar, catre
ordonante: Nu va mai certati acolo... Ia uitei,
domnule, ca se iau la
bataie... Caci ordonantele se cearta cu popotarul pentru ofiterii lor.
Popescu si ai lui protesteaza din nou. Iar locotenentul Redelea e de
parerea lor:
Dar
nefiind o batalie mare, nseamna ca divizia nu angajeaza dect o
mica parte din efectiv. Deci riscurile sunt mai mici.
Sigur
ntareste
altul dovada
ca batalionul nostru na
fost angajat n
trg la Bran la Olt, de asemenea, a fost rezerva.
Se porneste iar o larma cu clinchet de veselie si strigate.
E, ntradevar,
o masa vesela, zgomotoasa, la care participa cei optnoua
insi care nu sunt n avanposturi. Si totusi e n aceasta veselie cu
mncaruri bune ceva uscat, o lipsa de consecinte, ca un lux de eunuc.
Protestez si eu.
A,
sa ne ntelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat si anume
de fronturile straine, unde trupele se schimba foarte des, caci au
rezerve. Dealtminteri, observ un lucru... Ca de la intrarea n actiune
suntem ncontinuu n linie naintata. E, sau nu e?
Ctiva convin.
Si
pe urma e altceva, intervine Orisan din nou. Faptul ca nam
avut
pierderi nseamna numai un singur lucru. Ca am atacat att de repede,
ca nu am dat timp inamicului sa reziste. Cred ca XX a avut pierderi,
pentru ca a luptat sfios. Sa fi luptat noi asa la Magura Branului,
pierdeam jumatate din batalion. Dar la TohanulVechi?
Si chiar la Olt. A
intervenit rezerva att de repede, ca ungurii, care pornisera la
contraatac, sau
oprit si au luato
la fuga.
E o noua bucurie de izbnda, caci ei cred ca lau
prins n flagrant delict
de logica.
A...

a... pai vezi? Tu cu Gheorghidiu sustineti ca nam

ntlnit nca
lupte mari, lupte adevarate. Daca admiti ca nau
fost lupte mari, numai
din cauza ca noi am atacat repede, te contrazici, ca alta data afirmai ca
nau
fost lupte pentru ca na
vrut inamicul.
Stai,
domnule, ca iar deviem. Lasama,
Orisan... Noi nu am sustinut
dect un singur lucru. Ca pentru cel care ia parte efectiv la o lupta mica
nu e de nici o importanta daca moare la Verdun sau ntro
ncaierare de
patrule.
Eu sustin ca noi, care suntem n avangarda si vom mai lupta
nentrerupt, Dumnezeu stie ct de aci nainte, suntem n razboi pur si
simplu. Pentru tara, pentru cei ce se plimba acum la Bucuresti pe strada
si asteapta, dupa cafea, comunicate pentru armata romna ntreaga,
sigur ca e totul altceva. Dealtfel, eu cred ca vor veni lupte mari, n care
se vor angaja toate unitatile.
Noi putem fi atacati diseara, n noapte... poate n cinci minute se
pornesc focurile. Verdunul nostru e ca si nceput.
Bine,
dar acasa nu va face nici o impresie?
Cred
si eu. Sub unghiul speciei nu esti interesant dect daca esti ucis
cu alti zece mii o data. Daca un scriitor va descrie numai lupte de
patrule, cred si eu ca nu i se va vinde cartea.
Popescu se ntoarce usor spre dreapta, ca si cnd sar
feri de ceva
nevazut si pe urma ridica umarul.
Dacai
prost! Nare
dect sa puie stnjeni de cadavre, uragane de
obuze, ruri de snge. Ceva asa... sa faca o senzatie nebuna...
Si nu terminam bine masa, ca iar se aud focuri.
De data asta e ceva mai serios. mpotriva noastra, dinspre satul vecin,
pe ambele povrnisuri (cu padure mica si pasune) ale vaii, n fundul
careia e soseaua alba, nainteaza un lant puternic de tragatori, din care
nu vedem nsa dect grupuri care fac salturi nainte si se culca repede.
O baterie de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e
popota, pe care o parasim n fuga.
Batalionul ntreg e cu trei companii ngramadite cam sub deal, gata sa
ne desfasuram. "Brigada lui Corabu" e departe, pe stnga, ntro
padure. Avanposturile noastre sau
retras tragnd focuri.
Obuzele numi

fac prea multa impresie, desi sunt foarte nervos. Sunt

destul de putin numeroase. Capitanul are un cap de om necajit, care nu
stie ce are sa faca, asa ca mine ieri. Probabil ca vom pune baioneta si
vom navali ca la Bran. Un obuz nu explodeaza. Din fanfaronada, le
declar camarazilor sciti ca artileria ungureasca e inofensiva si iau n
brate obuzul, ca sa le arat ca are pulbere proasta. Toata lumea striga
speriata la mine:
Astmparate,
Gheorghidiule... ai nnebunit...?
Capitanul se ncrunta mnios, ridica poruncitor mna.
Lasa,
domnule, proiectilul jos.
Din fanfaronada mereu, nmanusat, vin cu el n brate, cum as duce un
copil nfasat spre grupul lor. Sunt furiosi, se dau n laturi si racnesc la
mine:
Fugi
deaci...!
Domnule capitan... a nnebunit.
Cu o mutra ipocrita, de fata sireata:
Dar
nu e nici un pericol... Absolut nici un pericol.
Lasal
jos, domnule, mi striga raspnditi.
l arunc jos, cum ai arunca, dupa ce ai privito,
o sfecla... si nghet si azi
de nebunia mea, caci aruncat jos, izbinduse,
proiectilul putea face
explozie.
Cnd ma ntorc la camarazii mei nteleg toata nedelicatetea gestului
meu. Stiu bine ca sunt un grup de oameni care siau
facut mai mult
dect datoria si, acum cnd scriu, stiu ca n afara de douatrei
exceptii,
au fost poate cei mai de isprava ofiteri ai razboiului romnesc. Dar o
expunere copilareasca si inutila le repugna , iar gestul meu nedelicat,
subliniind o astfel de rezerva, din substraturi abia banuite, era de o
indiscretie penibila.
Peste vreun ceas, lantul de tragatori inamic parea ncremenit n loc si
asta ma nelinistea mai mult, ca o clipa de suspensie careti
permite sa
asculti, n golul naltului, ecouri si amenintari...
nconjoara
satul si ne taie retragerea! izbucneste hotart capitanul.
Pas alergator, prin sat, sus pe deal, sa ocupam culmea si cetatea,
naintea lor.
Trecem deci n goana prin trg. Sasii si sasoaicele cred ca ne retragem
si au aparut (de unde att de multi?) la porti si la ferestre,
amenintndune.

E si sasoaica mea, cu bucile rumene si snii mari, care

ne huiduieste cu ura. Un soldat da, din fuga, un picior n burta unui
mosneag, care, repezinduse
la noi, ca un cine la trasura, ameninta si
njura.
Sus pe deal am impresia ca sunt despartit de toata lumea.
Capitanul Floroiu, nervos dar hotart, alearga pe dinaintea rndului de
oameni asezati cu baioneta la arma, cu fata la padurea din dreapta si
asteapta n marginea tarlalei de porumb pipernicit.
E ziuanamiaza
mare, e soare de nceput de toamna, cald si bogat n
reflexe tari, si totusi att de ntins astept, nct aproape am halucinatii.
Mi se pare ca inamicul a si aparut, la zece pasi dupa trunchiurile rare si
groase de copaci, care sau
nsufletit siau
devenit dusmane. Dar nu
vine nimeni. Dupa un timp, ncep sa fiu nelinistit, caci nu mai putem
astepta cu atta ncordare, cum nu poti sta prea mult cu bratul ntins.
Mai ales ca nu am nici o vedere. Iau doi oameni si ma duc, pe brnci
mai mult, departe, naintea companiei, spre stnga, paralel cu padurea,
ca sa am din nou vedere, de sus acum, asupra vaii unde eram
adineauri. Merg prin prombul rar, marunt, scorojit, las la vreo suta de
metri n stnga cetatea, care e un binecuvntat paratrasnet pentru noi,
caci, semeata, atrage, desi neocupata, tot bombardamentul asupra ei.
Cam la doua sute de metri dau de un soldat deal
nostru, care, cu arma
culcata lnga el, scruteaza rotunjimile de deal, cerceteaza valea si
padurea de dincolo, privind intens de parca ar avea binoclu.
Niculae
Zamfir, ce e cu tine?
Am venit n observatie, domnule sublocotenent... Vreau sa vad cei
la
ei...
Asadar, si la soldati, nu numai la mine si la Orisan, aceasta neputinta de
a ndura necunoscutul, nevoia mortala de a sti ce se petrece nainte.
Cred ca acest sentiment era mai curnd un derivat al fricii.
Socot ca, ntrun
anumit sens, de frica tineam sa fim att de nainte,
caci, din cauza imaginatiei prea libere, teama de necunoscut era de
nendurat. Dar negresit, asta numai la cei hotarti sa nu dea, n nici un
caz, napoi.
Lupta a nceput la stnga, violent, cu aceleasi plesnituri care biciuiesc
viu cerul. Cei dinspre Stena au mpins napoi compania Corabu, vor sa
intre n Cohalm. Dar "brigada" sa
oprit chiar n margine, unde sa
ntlnit cu Orisan, care a ramas de capul lui acolo si acum au deschis
mpreuna un foc aprig, care zadarniceste orice ncercare de a intra n
oras.

ntre timp o baterie a noastra trage si ea, spre bucuria soldatilor, si am

din nou, si pentru ultima oara, spectacolul uluitoarei preciziuni a
artileriei romnesti, sau mai curnd al ntmplarii. Ca si la Olt, ca si la
Bran, chiar primul obuz face sa se mprastie departe, la doi kilometri de
noi, un grup enorm, pe care nici nul
banuiam, pe ai carui soldati, ca pe
niste gndaci cenusii, i vezi numai cnd, speriati, alearga n toate
partile.
Pornim pe nserate la un contraatac inutil, caci, neizbutind sa intre n
oras, inamicul sa
retras. Se hotaraste, de teama unei reveniri n timpul
noptii, revenire pe care multi o cred foarte probabila, sa se mpinga un
post naintat, departe n padure, pna aproape de ei. Se decide, de
asemeni, ca postul sa fie format de plutonul meu.
Obiectez cu voce palida ca mi sunt oamenii obositi si nca alte vreo
doua motive, care nu sunt luate n seama.
Lasa
ca azi "faceai figuri cu obuzul", mi spune, cu o ironie rece,
capitanul meu micut si simt ca expresia ma ncondeiaza putin ridicul, n
sursurile tuturor.
Mai trziu, un sergent, care face legatura la batalion, ma lamureste de
ce am fost indicat eu. Capitanul a spuso
anume:
Trebuie
un post sigur, sa nu fim surprinsi la noapte... la doi kilometri
nainte, daca se poate... Trimitem pe Gheorghidiu, ca ala executa
ntotdeauna ordinele ntocmai...
Mi se explica, acum cu prietenie revenita, ca patrule deale
companiei
vor face toata noaptea legatura cu mine.
Trec o rpa adnca, unde stiu ca se vor opri la noapte toate patrulele
menite sa ma caute si, dupa vreun ceas de bjbit n tacere, printre
copaci si tufisuri, ma opresc ntro
poiana. Luna na
rasarit nca si socot
n noaptea asta totul dusmanos. Privesc banuitor, fara sa vad nimic,
ntunericul, padurea toata, nesfrsirea pna la capatul lumii. mi simt
inima ca un mic cheag.
Parca as fi cobort cu oamenii mei, cu un ascensor, ntro
mina
blestemata si cu forma abia ghicita n noapte.
Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu baionetele la arma,
alaturati si atenti ca niste vnatori n asteptare. Suntem toti numai
urechi, caci acesta e singurul mijloc de a fi de folos celor din urma.
Trimit nca un post de ascultare, de patru oameni, spre dreapta nspre
sosea, ca sa supravegheze si acolo necunoscutul negru.
Mam
trntit pe iarba si ncep sa tremur. mi aduc aminte ca sunt, tot

ca la 14 august, n bluza usoara, pantaloni de raitcort de vara, rari ca o

pnza de casa si ghete subtiri de sevro. Multa vreme senzatia de teama
si cea de frig se cumpanesc nseilat pe urma, odata cu rasaritul lunii,
cea de frig devine patrunzatoare. Nu mai pot sta locului si vreau sa fac
doitrei
pasi n cuprinsul poienii, dar Niculae Zamfir mi atrage luareaaminte
ca nu se mai poate asculta. Ma opresc din nou si ma trntesc pe
iarba. Bluza croita strns pe talie mi tine nca putin de cald, moletierele,
de asemeni. Dar n muschii de deasupra genunchilor mi sau
nfipt
parca gheare de gheata. mi trntesc pumni, care o clipa, ca la ranile
umflate, mi dau o asemuire de usurare, dar pe urma simt iar colti reci
nfipti n coapsa. Mai trziu ncep sa ma doara si bratele. Lungit pe
spate, mi misc membrele ncet ca un gndac n agonie. Parca e o clipa
de amorteala, dar dupa aceea, gheara de gheata se nfige din nou,
ascutit, n muschii care tremura, asa, singuri. Nu ma mai pot gndi la
nimic. Las totul n grija oamenilor si, ca un bolnav, mi lipesc palmele de
muschii durerosi. Pe urma, nu mai pot, ma scol si ncep sa umblu putin
zanatic.
Ma
baieti, aveti vreo manta cu voi?
mi dau, dupa o nceata consultare, raspunsul ca toate sunt de azidimineata
n cantonament. Ei, n schimb, au vestoane si pantaloni de
stofa groasa.
E noapte trziu, dar ct va mai fi pna mine dimineata? O vesnicie.
Umblu fara sa pot ndoi picioarele, caci pulpele au ceva zgrunturos si
zdruncinat n ele.
De la un timp nici mersul nu mai ajuta nimic, ma trntesc iar jos. Acum
ncep sa simt si un soi de gol sub stomac. Parca pielea mi se ntinde pe
oase, de le simt contururile. ntepenesc.
E peste puterile mele atta suferinta. Era att de cald azi! ncerc sa
fixez ziua dupa calendar, dar cine a mai tinut socoteala de zile, cnd
pentru noi, care traim dupa calendarul vesniciei, naveau
nici o
importanta. Gasesc totusi ca e cu putinta sa fie militareste 12/25
septembrie.
Pentru o zona de platouri si munte, aci n Ardeal, noptile astea
nghetate trebuie sa fie obisnuite. Ma ntorc de prisos, cnd pe o parte,
cnd pe alta, si nclestez dintii. Nici manusile numi
mai tin nimic. O
durere noua se adauga, un fel de umilinta, pe care numai eu o stiu n
noaptea asta: mi curg lacrimile siroaie, fara sa le pot stapni, parca
sporind, la fiecare sfortare pe care o fac de a le opri. De nar
vedea, de
nar
ghici oamenii.
Privesc istovit de groaza ntunericul, compar cu luareaminte
umbrele

copacilor, sa vad daca sunt semne ca se apropie zorile, dar nimic. Simt
ca pna mine voi nnebuni de frig...
De la o vreme, se pare ca oamenii au ghicit drama de lnga ei.
Domnule
sublocotenent, sunteti bolnav.
Dupa ce i lamuresc ca nu mai pot ndura frigul, i simt abatuti ca nu pot
sa ma ajute. Groaza ca voi nnebuni de frig ma descompune.
ntrun
trziu, cnd simt ca trec prin mine cutite, mi se pare
mntuitoare propunerea sergentului Voicu. Ma lungesc jos, ntins, si doi
oameni se culca peste mine. Era si timpul. Mi se nclestasera falcile, de
nu mai puteam vorbi aproape. Oamenii sunt calzi ca niste perne grele si
totusi mi pare ca sunt prea usori. Acum, cnd coapsele se ncalzesc de
coastele lor, mi simt umerii, simt cureaua care mi strnge mijlocul,
simt pretutindeni atingerea stofei, de pielea iritata. Mie
tot corpul
nclestat. Noaptea asta nu se va mai sfrsi niciodata, eu n nici un caz
nu mio
mai pot nchipui sfrsita. Cnd mi dau seama ca mie
atentia
nghetata, mpaiata parca, de nu pot gndi la nimic, si cnd stiu ca
timpul, ca sa treaca, fie doar cteva minute are nevoie de gndire si
absenta de la realitate, nteleg ca niciodata nu voi ajunge la ncenusarea
zorilor.
De dinapoi, dupa cum era de prevazut, na
venit toata noaptea nici o
patrula. Dusmanul na
dat nsa nici un semn de viata, iar cnd aceasta
noapte, de febra rece, totusi trecu, poiana si padurea nfatisara un
aspect nou. A cazut o bruma groasa, ca o patura lata de zahar alburiu,
peste tot. Zmbesc ca un bolnav dupa delir si oamenii mi privesc
buzele arse, fata trasa, si zmbesc si ei.
Grozava
noapte, dom sublocotenent.
Sunt mirat, caci nau
dat nici un semn despre asta pna acum.
Si
voua va
fost frig?
Vai
de pacatele noastre, mi raspunde unul si ceilalti clatina cu
amaraciune din cap.
La vreun ceas dupa rasaritul soarelui, o patrula vine cu ordinul sa
ridicam postul, si nca peste o jumatate de ora, batalionul schimbat, e n
mars spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase
si privesc cu ochi mari lunca larga, cu rachiti strmbe si tufisuri. De la
moartea colonelului, Oltul are pentru mine un aer funebru. Imaginez
mereu n lunca lui cu prundis si rachita atacuri, transee care rezista,

fierberea de moarte a noptii.

E o miscare de cartier n satul n care intram n coloana.
Trupe, carute, militari care umbla forfota, n vreme ce altii se plimba
linistiti ca si cnd miscarea nui
priveste. E parca un fel de Calea
Victoriei militara.
Luam masa la popota diviziei, dupa ce au plecat marimile, ntro
sala
mare de scoala. E mncare de birt mic, dar destul de buna. n timpul
fripturii se aude de afara, prin fereastra deschisa, un acord de trei
plesnituri slabe, ca trei pacanituri de castagneta. Tresarim toti, caci,
desprinse de vointa noastra, trupurile au ncremeniri sperioase,
nejudecate, la orice zgomot care aminteste de lupta. Un locotenent de
la cartier ne lamureste rostul focurilor aci, continundusi
masa:
Nui
nimic... Lau
mpuscat pe sasul ala pe care lati
trimis voi ieri.
Tresarirea a trecut ca o unda, dar gndim acum si parca scade ceva n
atmosfera, minile sau
muiat pe furculite si ochii ni se ntlnesc n
aceeasi plutire vaga, de vedere desprinsa. Orisan da farfuria de dinainte
la o parte, Popescu si prinde capul n mini, si capitanul, mic si feminin,
cauta stnjenit un subiect de vorba.
Maiorul, desi stie, ntreaba cu dispret acru cine la
trimis pe sas la
divizie, si ntoarce apoi capul.
Fie din cauza frigului de azinoapte,
fie din alta cauza, sunt bolnav de
intestine. Trei zile si trei nopti o duc ntro
continua neliniste. O sete de
moarte si o adevarata incontinenta a stomacului. Sunt supt ca un
cadavru si demoralizat ca un paralitic. Dureri nam,
acute, nsa doctorul,
care ma vede de trei ori pe zi, e hotart sa ma trimita n tara la spital. i
e frica de febra tifoida. Dar gndul asta ma ngrozeste. Sa ma duc
bolnav de stomac n tara? Sa plec de pe front din cauza ca am "scaune"
dese?
Domnule,
ntelege, vrei sa te duci n tara?
Vreau,
domnule doctor, vreau... dar din cauza stomacului?
Mi se pare ca ar fi ceva, asa, mortal ridicul, ca un general care ar purta
umbrela, ca armata de eroi din Tiganiada, care cer lui Tepes soldati sai
apere de hoti.
Domnule,
te ntreb nca o data... Vrei sa te duci n tara?... Nu vezi ce

prapadit si jigarit esti?... Vrei, sau nu vrei?

Vreau...
dar nu vreau sa stie lumea acolo... ca din cauza stomacului...
miam
parasit camarazii.
Dar
vrei sa stie ca ai plecat sa faci brnza mare si ai murit ca un
erou... de stomac?
Stiu ca trupul asta, supus ca un sclav, nu ma tradeaza, daca vreau.
Dealtminteri, cear
zice Corabu, Orisan, Popescu si ceilalti cnd mar
sti
plecat de pe front, din cauza stomacului?
Baietii vin sa ma vada toti si aflu ca, spre uimirea tuturor, cartierul a
numit un nou comandant al regimentului n locul maiorului Dimiu, care
gira comanda de la moartea colonelului. E tot un maior se
zice valoros
dar
toti erau obisnuiti cu Dimiu, care se dovedise capabil si bun
camarad.
Dumitru mi pune pietre calde pe burta, beau cinci coniacuri, ma
nvelesc pna peste cap si a patra zi, cnd aflu ca regimentul e plecat,
ma urc ntrun
furgon de bagaje si, fara sa mai spun o vorba doctorului,
sunt plecat si eu.
NEA
ACOPERIT PAMNTUL LUI DUMNEZEU
Ordin sa marsaluim, cu cea mai mare iuteala, neobosit, spre Sibiu,
respingnd orice forte inamice vom ntlni n cale. Stiam ca, paralel cu
divizia noastra, merg alte doua, una la dreapta, alta la stnga. Pesemne
ca la Sibiu sa
ntmplat ceva...
Nu ntlnim n patru zile dect o perdea de husari, care face mereu,
luptnd admirabil, mpingeri de recunoastere ofensiva. Ne tin nsa prea
mult n loc, dupa opinia lui Orisan, care gaseste ca ne oprim n mod
nepermis de mult o ntreaga divizie de infanterie, n lupte fara
importanta.
Ceilalti riposteaza ca avem n fata trupe numeroase. Cert pare numai ca
inamicul nare
cu el dect o baterie, deci si fortele de infanterie trebuie
sa fie minime. n orice caz, desfasurarea noastra, batalioane ntregi
pentru simple escadroane, dovedeste ca avem un mediocru serviciu de
recunoastere.
Si mai dovedeste incapacitatea conducerii noastre militare, care
ignoreaza un principiu esential al razboiului: niciodata nu trebuie sa
desfasori, n cmpul tactic, mai multe trupe dect inamicul. Sub nici un
cuvnt. Care, si el, nu e dect o consecinta a principiului fundamental:
cstiga razboiul armata care a angajat mai putine din fortele ei n

batalie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, Napoleon etc. nu

au biruit dect atta timp ct au fost inferiori ca numar. Adevar foarte
explicabil pentru cine cunoaste cu adevarat psihologia razboiului.
n santul cu buruieni al soselei, asteptam ca batalionul din fata sasi
deschida drum.
Ei,
naintam? ne ntreaba surznd capitanul Floroiu, pe noi, cei doi
"pesimisti" ai regimentului.
Orisan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu fruntea
cheala si sursul condescendent, nu se prea tradeaza. E mai pasionat
ca un ofiter activ.
Asta
e naintare? Nu vedeti ca e cmpul plin de batalioane romnesti,
ca la manevre? Fara legatura... fara conducere. Nati
vazut ca ieri
artileria noastra a tras n propriile trupe si na
fost nici un mijloc sa i se
comunice lungimea tirului?
Intervin, ntrerupndul,
ca sa ntaresc cele spuse de el.
Si
pe urma, e posibil oare sa nu fim deloc informati despre cele ce se
petrec naintea noastra, despre efectivul, orict de aproximativ, al
trupelor inamice cu care luptam? Dealtfel, nici nu stim sigur unde ne
gasim. Regimentul nostru si cel de artilerie nau
dect un petic de harta
mpreuna, si e cearta, pentru ca artileristii vor so
pastreze pentru
regularea tirului.
Un camarad e sigur ca luptam cu "divizia de la Sighisoara".
Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofiteri rasturnati pe
perne. Ah, daca generalul ar fi inteligent si daca ar fi trimis automobilul
acesta sa ia pe Orisan la masa, o data sau de doua ori cum
am auzit
ca se face n armatele straine cte
lucruri ar fi azi poate altfel!
n ultima seara, pe cnd ne talazuim ncolonati pe sosea (pentru un
mars de noapte) auzim n fata noastra, n ntuneric, nu stim unde, o
rapaiala scurta si violenta. Coloana se opreste n loc si calareti alarmati
ncep sa duca si sa aduca ordine.
Regimentul
XX... unde e comanda brigazii?
Se repeta, transmis:
Comanda
brigazii? Comanda brigazii?
Aici,
comanda brigazii.
Domnul

general Y? domnul general Y?

Nimeni nu vede, n ntunericul nfundat, pe cel care ntreaba si fraza e
luata si trecuta ca o foaie, fara sa i se mai stie locul de nceput.
Aici
domnul general Y... aici domnul general Y...
Gndul mortii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Ma framnta,
cu scitoare grija si neliniste, problema dormitului n frig, n zorii zilei.
Peste o jumatate de ora reluam marsul. Dupa vreo cinci sute de metri
aflam cea
fost. Tunuri sunt rasturnate n santul soselei, morti ncurcati
printre roti. Coloana merge ncet si am timp sa ma abat, n treacat, si sa
ntreb. O recunoastere inamica, tare cam de un escadron, a asteptat
ascunsa ntro
padurice, chiar lnga sosea, si a lasat infanteria sa
treaca iar cnd a auzit uruind artileria, a pus mitraliera sa traga.
Orisan reflecteaza pentru toti:
Asta
e serviciu de patrulare pe flancuri? Daca era un batalion inamic
ntreg, ce se alegea din toata divizia? Pe mine ma minuneaza nsa ca
ofiterul raspunzator din frunte, cine o fi fost, nu sia
pierdut totusi
capul, a putut sasi
dea seama de unde vin focurile, ce putin numeros e
inamicul... a detasat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justa
apreciere a situatiei) si a curatat cu el, asa n ntuneric, paduricea. O
astfel de fapta provoaca atta ncredere, ca uiti amaraciunea gndului
ca nu se iau suficiente masuri de siguranta. Numai acelui ofiter hotart i
se datoreste faptul ca panica provocata n artilerie nu sa
transmis
trupei ntregi.
Mergem pna aproape n zorii zilei. Sunt semne ca a doua zi vom avea
o batalie serioasa. Batalionul nostru intra n avanposturi pe la trei
dimineata, cnd ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui sa
trimita un post, mult naintat n fata diviziei. Peste o rpa adnca si
mocirloasa, dincolo, pe dealul din fata. (Asa ni se spune, ca ntunericul
ascunde un deal, n fata). Dar patrula se ntoarce si ne spune ca
plutonul, trimis sub comanda unui ofiter, sa
culcat ntreg, la o suta de
pasi de noi, fara sa execute deci ordinul. Ofiterii companiei tinem
consfatuiri, dar nimeni nu se supara, caci N. e singurul ofiter las al
regimentului si, lucru surprinzator, e privit cu ngaduinta, de parca ar fi
un simplu bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu aceasta
considerare. n realitate, asa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e
necesar colegilor lui, ca sa le dea masura propriei lor valori. El procura
fiecaruia tihnita multumire sufleteasca de a se sti superior.
Eu singur sunt indignat, caci se hotaraste sa trec pe lnga plutonul
ascuns, sal
trimit la companie si apoi dincolo pe deal sa constitui un

post de siguranta. Si acuma ncepe una dintre zilele cele mai grozave
din viata mea, daca nu cea mai groaznica. Durabila halucinatie de foc si
de trasnete.
*
Zorile, din viorii, devenisera albicioase, iar norisorii de la rasarit iluminati
din dos si tiviti cu aur. Trecem rpa, cu un sentiment de voie buna pe
care nil
dadea continua naintare, iar cnd urcam povrnisul din fata,
ntlnim doua furgoane, de bagaje, cu coviltir, parasite n fuga de
inamic. Le cercetam surprinsi si descoperim ca sunt pline de bunatati.
mi gasesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolata si dulceturi,
descopar scrisori pe care le iau si ziare nemtesti. Oamenii iau si ei,
iubitori, cu chibzuiala de satios, doua putini de brnza. Ordonanta
gaseste, n sfrsit, mult cautata patura.
Dupa un sfert de ora, urcam pna la muchia dealului. Sus, ne gasim n
marginea unui platou, usor adncit n mijloc, ca un convenabil teren de
fotbal, cu iarba verde. n fata, marginea cealalta e ceva mai ridicata ca
a noastra, la stnga hotar e peretele negru al unei paduri, la dreapta
nui
hotar lamurit, caci sunt numai cresteri si mbinari capricioase de
muchii si rpi.
Pentru ca era ziua, desfasur oamenii pe un rnd, lungiti la doi pasi unul
de altul, pun sa se desfaca putinile cu brnza, le mpart, prefac una
goala n scaun si, mncnd ciocolata, citesc n lumina proaspata a
diminetii Neue Freie Presse.
"Scene de groaza la Turtucaia Douazeci
si cinci de mii de prizonieri Bucurestii
amenintati Armata
noastra trece ca un tavalug de fier Telegrame
catre Mackensen Wer
kann Rumanien retten?" sunt titlurile
textului de pe o pagina ntreaga.
Totul e nou pentru mine. Acest podis larg din fata mea, lumina vie a
soarelui peste verdele brumat al dealurilor si vailor, bagajele acestea,
parese
ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au
vazut Berlinul si alte capitale pe care eu nu leam
vazut, gazeta asta
neverosimila, care e ca un zmeu legat cu sfoara de lumea cealalta, cu
mii de kilometri dincolo de podis, imaginea pe care mio
fac despre cei
din Bucurestii "amenintati". Dar mai puternica dect orice, lumina
nrourata si binefacatoare a soarelui biruie. Vad totul n fata mea si nu e
nimeni la marginea, ceva mai ridicata de vizavi, a podisului. Trimit un
bilet lui Orisan:
"Am doua carute cu bagaje, prada pe alese. Trimite saci sa ncarcam.
Ai doua perechi de cizme de conte hanovrez, ca una mio
lasi mie.

Spune capitanului ca astept ordine".

Iar pe dosul biletelului, dupa ce i trimit un ziar, caci uitasem:
"Am si alte ziare nemtesti f.f. interesante. Wer kann Rumnein
retten? un articol de maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, sa
alegem noi ce e mai bun, pe urma le dam lor tot."
Podisul din fata mea e ca o bucata de plai, att de dulce e scobirea din
mijloc si att de frumos ncepe, n stnga, padurea din iarba. Sa tot faci
"1 Maiul" pe o asemenea pajiste.
Dupa un timp, dincolo, pe dmbul scund din fata, apare un calaret. Sa
oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care
continua sa mannce nsa brnza, cu o tihna taraneasca. E, ntre noi si
el, ca la treipatru
sute de metri. Dupa ce se uita linistit la noi, si
ndeamna calul si coboara vreo treizeci de pasi, spre destul de nghitita
noastra nedumerire. Pe urma se ntoarce si urca la pas pe dmb, se
lasa n golul de dincolo, care duce pna la Viena.
Numaidect vin doi infanteristi. Se opresc si ei pe marginea ridicata ca o
margine de tava a plaiului verde. Se profileaza pe cerul tare si gol, ca
niste ciobani pe o culme. Coboara treizeci de pasi, se ntorc apoi, si
intra si ei dincolo, n golul pe care nul
vedem. Pe urma apar pe deal
patru, fac ntocmai aceeasi miscare, coboara aceiasi treizeci de pasi, se
ntorc si se afunda napoi, dincolo de margine.
Revin acum saisprezece insi. Se opresc toti aliniati, se desfasoara n
tragatori si pornesc spre noi.
"Sfatul" eroilor mei, care mannca brnza, e de parere sai
lasam sa
vina aproape, sa vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent n
pluton, si eu, desi nul
ntreb niciodata nimic, ratific hotarrile lui. Dar
nu, iata si cei saisprezece sau
oprit dupa treizeci de pasi, si n loc sa
deschida focul, stau si se uita la noi. Ne uitam unii la altii, cum se uita
vecinii, n fata casei, unii la altii, peste drum.
Eu ma ntreb nsa ce dracu mai cred ei despre noi.
Chem pe Nicolae Zamfir.
Asculta,
Zamfire, ia doi oameni si trastete
prin padure pna spre ei
ntracolo.
Vezi ce mai e si asta.
E sigur ca azi vom avea o batalie mare. Nas
putea spune ca mai am
viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre si cu torente de foc,
dar stiu ca va fi destul sa deschida cei de vizavi focul, pentru ca sa cad asa
cum stam neadapostiti la
prima salva. Totusi nu caut sa ne
adapostim. E ceva de sport n ncapatnarea de a ramne.

Caporalul sa
ntors cu urechi lungi:
Domnule
sublocotenent, nu stiu, dar mie mi se pare ca pun tunuri n
bataie. Saude
uruit de chesoane.
ntre timp, cei saisprezece oameni, dupa ce au mers cu spatele la noi,
au ajuns iar pe muchie si, la o comanda, neauzita de noi, se opresc, se
strng unii lnga altii aliniati, fac stngamprejur,
apoi se ncoloneaza ca
la un mars de defilare. Un superior loveste n ei, din cnd n cnd, cu un
baston sau cu o cravasa. Probabil ca vor sa se socoata n curtea
cazarmii.
Pe urma, ntradevar,
acest "superior", spre nentrerupta noastra
nedumerire, stnd cu spatele la noi, primeste defilarea trupei, care, de
unde suntem noi, pare si mai automata cu pasul ei ntins. La sfrsit, se
opresc n picioare, pe dmbul care margineste podisul, aliniati, cu fata
la noi. Parese
ca, tot la comanda apoi, n stnga si n dreapta rndului,
din golul nesfrsit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilitati)
apar sus si se aliniaza, unul cte unul, alti soldati.
Pe un petic de hrtie, trimis capitanului, cer sa intervina artileria:
"Sa se traga o salva care sa mpiedice punerea n baterie a inamicului."
Astept acum, cu certitudine, nceperea luptei, plin de amintirea tirului
att de precis al artileriei noastre. Pe coastele n evantai, din spatele
meu, coboara spre fundul vaii companii si batalioane cenusii. mi zic ca
se fac regrupari, probabil, n vederea atacului.
Domnule
sublocotenent, ce soldati sunt aia, care coboara pe
vlcelusa, nspre sat?
Ai
nostri, cine sa fie?
Asa
e, ca bine ziceti, da de ce so
fi ducnd asa napoi?
Manevre,
Zamfir... manevreaza.
Cei din fata, din marginea cealalta a pajistei, nu mai coboara, stau
nemiscati n picioare, mplntati n muchie, ca niste uriasi soldati de
plumb, prinsi pe aceeasi lama de cositor.
O
suta cincizeci si doi.
O
suta cincizeci si sase, o suta cincizeci si opt, o suta saizeci.
Oamenii mei i numara, dar sau
ncurcat si sunt nevoiti so
ia de la

capat.
Orisan a venit el nsusi, cu patru oameni deai
lui, cu foi de cort. Nu
glumeste. A si intrat sub coviltire, sa ncarce bagaje. Ma gndesc,
nedumerit, ce e de facut. Cei din fata mea sporesc necontenit si mie
cu
neputinta sa nteleg ce vor. Atitudinea lor mi confirma nsa, n parte,
parerea, dedusa din regulamentul serviciului n companie, care spune ca
avanposturile nu deschid niciodata focul, dect daca sunt atacate. mi
dau seama si care ar fi pericolul: as ncepe nainte de ora lupta, nainte
ca miscarile de manevra sa fie sfrsite, as angaja astfel trupele noastre,
pe jumatate la locul lor numai.
Cti
sunt, ma Dumitre?
Doua
sute saizeci, domnule sublocotenent.
Ilie Orzaru l ndreapta amart si pagubos:
De
unde? Doua sute cincizeci si sase... acum, uite, sunt doua sute
cincizeci si opt, si acum abia doua sute saizeci.
Se corecteaza unii pe altii cei care numara.
O mitraliera, bine pusa la punct, ar face, maturnd n fata ei, n cteva
secunde, doua sute saizeci de morti.
Suntem grupati, ca doua echipe de fotbal, la distanta fatan
fata, dar
parca am si mai bine impresia ca nu suntem dect, cteva minute
nainte de descarcarea revolverelor, cele doua grupuri ale unui duel,
fatan
fata. Cu deosebirea ca martori, medici, "spectatori", toti sunt aici
combatanti, ca distanta e de patru sute de metri poate si, mai ales, cu
deosebirea ca, dupa primele focuri schimbate, lupta nu va fi oprita, ci
abia va ncepe, pna la exterminare, cu interventia artileriei si a tuturor
surprizelor posibile si
mai ales cu sentimentul ca si cei care vor scapa
dupa zece ore de lupta vor muri poate la noapte, poate mine,
poimine, saptamna viitoare, cine stie cnd. Cel putin razboaiele vechi
se decideau ntro
zi, n doua, n trei.
Dar artileria noastra nici nu se gndeste sa traga. Agentul de legatura
mi aduce un ordin scris pe un petic de hrtie:
"Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi dta
vei asigura
retragerea batalionului si dupa aceea te vei retrage si dta".
Nu mai pricep nimic. Ce sens are aceasta retragere? Si ce noima are
aceasta protejare, cnd nici nu suntem atacati?
Am sa cer un nou ordin mai lamurit, dar mai nti vreau sa stiu ce am n
fata.
Cti

sunt, ma?
Vreo
trei sute si ceva, dar sau
oprit acum.
Soldatii de plumb de pe marginea cealalta, mai ridicata, a pajistei,
proiectati pe cerul gol din spatele lor, asteapta tepeni, ce?
Trasc cu privirea pe agentul de legatura pe cararuie, jos nspre rpa,
sa vad daca mi confirma ordinul. Batalionul, ntradevar,
se si
ncolonase pe drumul alb. n clipa asta am avut impresia ca sau
ciocnit
doua locomotive, cu un zgomot de iad, si am vazut cele doua carute
crescute ntrun
munte de fum. Orisan trebuie sa fi fost facut praf, cu
oamenii lui cu tot.
Acum salva de obuze, urlnd aprig peste capetele noastre, se
prabuseste n mijlocul drumului, departe, n spatele meu, n plina
coloana, ridicnd, ca niste brazi, pamnt negru. Oamenii fug n toate
partile, ca o adunare n care a lovit trasnetul. Spre norocul lor, la
dreapta, prul mocirlos are un mal mai rpos, care i poate ascunde de
vedere. Se napustesc multi acolo. A doua salva de trasnete, spintecnd
naprasnic pe sus aerul, cade tot n drum si face alte patru morminte
circulare. Nu mai zaresc dect ctiva ntrziati si pe aghiotantul
regimentului, care fuge calare, n galop nnebunit. Goana lui salveaza
batalionul, caci inamicul, care de sus l vede alergnd, sa
ncapatnat
sal
vneze si (poate crezndul
ofiter superior) trage toate salvele dupa
el. Are totusi noroc sa ajunga la timp, dupa un dmb, unde i pierd
urma. Soseaua crapa n explozii cumplite.
Nu pot sami
dau seama de pierderi, pentru ca soldatii se culca toti pe
unde gasesc, cnd vin obuzele. Dupa ce trombele de pamnt negru si
fum se risipesc i vezi cenusii, lungiti ici si colo, fara sa stii care sunt
morti si care sunt numai culcati ca sa se fereasca de sparturi.
Agentul de legatura mi da, de pe malul celalalt al rpii, nvrtind bratul
deasupra capului, semnalul de retragere. ntrziasem putin, caci soldatii
de plumb au deschis focul si numaidect, n urma, au pornit spre noi...
Focurile noastre i fac sa se culce automat. Ne retragem scurt pe
muchia rpii si tragem mereu, senin, fara sa stim ce ne asteapta. E un
schimb viu de rapaieli si fsituri, cnd dau si eu, agitnd mna, semnul
retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne ca plecarea noastra nu
mai e nsa conforma planului lor, pentru ca trasnetele de obuze se
prabusesc acum n plutonul meu. Cadem cu sufletele rupte, n
genunchi, ne aruncam jos, care cum putem, apoi alergam, coborm
speriati, mprastiati, fara sa stim cti mai suntem, mai ales acoperiti de
pamnt si fum cum aratam acum. E o schimbare de sus n jos, ca si

cnd ar fi cazut tmpla cerului si jumatate din privelisti sar

fi rasucit ca
ntrun
ochi bolnav, ca ntro
oglinda, dintro
data ntoarsa.
O ntrziere ntinsa, si pe urma alte suieraturi. Ne prabusim odata cu
ele. Nervii plesnesc, pamntul si cerul se despica, sufletul a iesit din
trup ca sa revina imediat, ca sa vedem ca am scapat. Nu ndraznim
totusi sa dezlipim obrazul de pamnt.
Fata de cele austriece, obuzele acestea, pe care le banuiesc nemtesti,
sunt de neasemanat. Trebuie sa fie de 105 sau 150, jumatate fuzante si
jumatate percutante. Sunt trase prea de aproape si urechea nnebunita
nu le aude vjitura nepamnteasca dect aproape, odata cu prima
explozie, cea fuzanta, la trei metri de pamnt, dupa care vine scurt, dar
deosebit, a doua catastrofa, care ridica n vazduh o trmba de huma si
fum gros, ca o fntna arteziana neagra. Suieraturile groaznice au ceva
de sarpe de fier, de venire ntinsa, de "direct amenintator" att
ct ai
timp sa auzi din ele caci
plesnesc n detunaturi metalice, care sunt ca
niste rupturi deasupra omenescului, racnetul din rarunchi al ntregului
fier din univers.
Ca un zavor cazut mortal, prabusirile ma readuc la realitate, iar
seninatatea cretina cu care luptasem n ultimele clipe se transforma
ntro
durere de cancer al pieptului.
La nceput caut, cu cei ctiva oameni care se tin dupa mine cu ochii
scosi din orbite, albi de groaza, vreun adapost, ct de mic. Dar
povrnisul acesta usor, pe care coborm dupa o costisa mai abrupta,
desi scade neregulat, nu ofera nicaieri adncituri mai mari dect un
culcus de cine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o perna de
capati, cu smocurile lor de iarba. Suntem asa, sub cerul vast, si
pamntul nu vrea sa ne primeasca. Trasnete vin mereu n noi, dar
flacarile nu le vedem, caci nchidem cu nclestare ochii.
Cei care trimit obuzele trag cu socoteala, fara sa fie nelinistiti de catre
artileria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sunt, observatorii lor
pot urmari efectul fiecarui obuz si deci pot modifica tirul, matematic.
Exploziile se succed organizat. Unele le aud la ctiva pasi, altele n
mine. Cum sa
terminat o ruptura, corpul tot, o clipa sleit, si
njumatateste rasuflarea si se ncordeaza iar, sec, n asteptarea
celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vjit scurt, pe care
urechea l prinde cu un soi de anticipatie, nclestezi dintii, cu mna
ndoita deasupra capului, ntro
convulsie epileptica si astepti sa fii lovit
drept n moalele capului, sa fii mprastiat. Deasupra ta, ntia explozie ti
sparge urechile, te nauceste, a doua te acopera de pamnt. Dar prin

faptul ca leai
auzit pe amndoua, nu esti mort. Animalic, oamenii se
strng unii lnga altii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de
snge. Nu mai e nimic omenesc n noi.
Domnule
sublocotenent, neau
prapadit...
E
rau, Zamfire.
Oamenii se nchina nentrerupt. "Doamne, Maica Domnului, maiculita".
Fugim, caci e totuna de stai pe loc. Problema de a sti daca te opresti
lnga un smoc de iarba, sau lnga un musuroi de pamnt, e ca de la
nceputul lumii. Fugim deci la ntmplare, nadajduind ajungem la rpa.
Dar acum au cu noi parca alta socoteala, cu grija potrivita. Daca stam
culcati, salvele se raresc si ele, pndind n clipa n care fugim nsa, vin
dupa noi ca pietrele, prabusind tot, vulcanic. i vad pe culme, n
picioare, urmarindune
cu sentimente de vnatori, cum trageam noi la
Bran, de sus pe Magura. Orice ncercare a noastra de a fugi i ndrjeste
(sau, cine stie, numai "i plictiseste").
Abia pot vorbi, caci mie
paralizat gtlejul de att nghitit n sec:
Niculae,
unde sunt ceilalti oameni?
Nu...
Napuca
sa termine, raspunsul se rezolva n naruire de munti si fum.
Am sucit gtul ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocator. Na
fost nici
de data asta. Pamntul farmitat, tsnit n sus, cade acum, cu
ntrziere, n ploaie pe noi.
mi pun, nspaimntat si cu mintea umilita, manusile.
Ma gndeam uneori la sentimentul groaznic pe care l ncearca cei
condamnati, care afla numai n ultimul moment ca sunt gratiati. Toata
viata lor vor trai sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem
condamnati cu fiecare lovitura si dupa fiecare, parca, gratiati. Chiar
cnd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lnga tine, strnind curent
si vjind metalic, cum te traste un expres cnd te afli aproape de
linie.
Un nou salt, dar vjitura nea
luat nainte, explozia e acolo unde vream
noi sa ne oprim, si cnd sosim cadem n groapa de obuz.
Ma trntesc jos, cu oamenii care se tin dupa mine. Parca as suporta
totul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca prabusiri de locomotive nrosite
una ntralta,
mi nfig, cu lovituri de baros, cuie n timpane si cutite n
maduva spinarii.
Saud

focuri de arma, au nceput sa ne urmareasca de aproape.

Stiu ca nu mai pot face nimic.
Vin
dupa noi, domnule sublocotenent, geme un om, sfrsit, ca un
bolnav de tifos.
E un fel de nepasare parca, mai curnd un soi de nesimtire. Toata
vointa mi sa
consumat n convulsiuni. Vin fsituri de gloante si, asa,
amestecate cu exploziile de obuz, mi se par ridicule si parca departe de
simturile mele.
nca un salt, pentru ca departe, mai jos, e totusi satul. Iar vjituri,
explozii si naintea noastra tsnesc puturi de pacura.
E acuma parca o clipa de ntrerupere. Soptesc istovit:
Niculae,
hai so
luam la stnga. Astia trag anume la zece pasi naintea
noastra, ca sa ne prinda n explozie.
Dar n aceeasi clipa vin, naprasnic, vjiturile, caci n afara de tunurile
care trag cnd suntem culcati, altele, ochite gata, parese,
pndesc
clipa cnd ne ridicam. Desigur, profitnd de acest prilej, cei de sus fac
exercitii de tir, asa cum adineauri faceau exercitii de defilare.
ncercam, sleiti, so
luam la dreapta. Dar si acolo obuzele ne ajung
nainte, caci se calculeaza, prevaznd, ca vnatorii de porumbei. Nu pot
gndi nimic. Creierul parca mi sa
zemuit, nervii, de atta ncordare, sau
rupt ca niste sfori putrede. Nu pot nici macar sami
dau seama daca
oamenii din jurul meu sunt mereu aceiasi, daca au cazut, si cti. Acuma
nici nu mi mai vine sa alerg. Se spune ca pe Marea Caspica furtunile
sunt asa de groaznice, iar unii oameni si femei sufera att de mult de
raul de mare, nct totul le devine indiferent si nu fac nici un gest de
mpotrivire, chiar daca sunt ridicati si aruncati n mare. Asa, descheiat
de toate, ma simt si eu acum. Nu mai mi dau seama daca oamenii au
obrazurile murdare de pamnt sau de funingine. Abia mai nteleg
bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adncul adncurilor
parca.
Nea
acoperit pamntul lui Dumnezeu.
Omul cu fata stinsa, cu mustata cazuta si colturile gurii nspumate, nu
poate spune dect att, si o spune aproape nentrerupt. E acum o clipa
de liniste. Trag, ntradevar,
peste deal, departe, si obuzele trec pe sus
de tot, ca o uruiala de vagonete, cautnd pe cine stie cine. La vreo
douazeci de pasi de noi e un prias statut ca o mocirla. Ne privim o
clipa, mi trec limba secatuita peste buzele arse si pe urma o rup la
fuga, caci oamenii vin fara alta chemare. Cnd am ajuns n mocirla,

obuzele lor, pornite odata cu noi, au lovit numai n dmbul dinainte, lau
saltat parca zvcnit si lau
nnegrit de pamnt si fum. Urechile vjie
nnebunite si fara ntrerupere, chiar acum, cnd obuzele nu vin n noi.
Dar iata, sunt furiosi de parca ar fi fost pacaliti. Ei rarisera putin
loviturile, pentru ca, acum ntelegem bine, ne credeau morti pe toti.
Trag iar, n mocirla, dupa noi. Nadajduim ca, acolo cel putin, obuzele
lovind n moale nu vor mai exploda toate. E adevarat ca numai unele
ridica trmbe de noroi, altele termina ngropnduse
flescait. mi dau
nsa acum lamurit seama ca grozavia clipelor e din alta cauza dect a
exploziilor. Obuzele nsesi, pe care le stim ct niste donicioare, vin
izbind dea
dreptul nspre noi, parca n noi, cautndune
ca niste
gloante. Si le simtim mari fata de gloante, asa cum calatorii europeni
trebuie sa fi simtit cnd au fost atacati, daca vor fi existat, de mustele
veninoase, mari ct vulturii, din alte continente. Lovesc n jurul nostru
ca niste sabii care nar
izbuti dintro
singura izbitura sa ne reteze
capetele si ar lovi apoi, furioase, vjind, n dreapta si n stnga, nainte
si napoi, zapacit si orb, caznd si rupnd totul. Ne trntim pna n gt
n mocirla, dar nu putem afunda (orict de mare e groaza) si capetele,
caci ar fi sa murim nabusiti. Fugim, cu tmplele lovite cu ciocane,
printre coloanele de noroi si huma ridicate n fata, nainte, la cte cincisase
pasi una de alta. Acum priasul face o cotitura, iar malul din
dreapta, mncat de suvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite,
chiar daca nu e adapost de obuze, cel putin nu putem fi vazuti si e
neasemanat lucru aceasta rupere din vederea mortii. Din apa si noroi
nu avem afara dect capetele. Suntem sapte insi cu fetele paralizate ca
niste bolnavi n agonie.
Ceilalti trag acum cu o nversunare arzatoare, de oameni carora nu lea
reusit, din vina victimelor, o demonstratie.
Stiu ca daca ar lovi chiar n muchia rpii, daca pot spune asa, obuzul ar
veni tot n noi si near
face praf, dar numi
pot explica nici acum de ce
parca nu ar fi att de groaznic, caci ar fi ntre noi si el, nu stiu, n prima
fractiune de secunda, o perna de pamnt, nar
fi venirea proiectilului
drept si plin, n craniu.
Traiesc, plngnd n mine, gndul ca Achile cel incomparabil si viteaz
era invulnerabil fata de sageti si sabii si
poate ca tocmai de aceea era
att de viteaz n
afara de calci. Eu as vrea sami
stea ferit de

turbarea de fier, macar craniul.

Patru tunuri trag n fata noastra, la zece pasi, ca prin baraj sa ne taie
drumul si patru ncearca sa darme malul (ct un stat de om) de care
neam
lipit. Tot dealul se resimte incnind de izbiturile scurte ca de un
nentrerupt cutremur.
Dupa vreo jumatate de ceas, plictisiti, dezgustati, parca sau
oprit.
Rasuflam ncet dar nu putem vorbi de sfrseala. Din cauza noroiului nu
ne mai deosebim unii de altii, nghesuiti ntro
vatra sub mal, nu mai
mare nsa ca un pat, unde neam
trt cu toti. Doar, cu mustata una cu
gura, de spuma, Marin Tuchei boceste ntruna, silabisind taraganat, ca
un blestem, de la nceput:
Nea
acoperit pamntul lui Dumnezeu...
Niculae Zamfir si ia cu minile mlul cleios de pe obraji.
l ntreb cu un zmbet de recent operat:
Ai
scapat, Zamfire?
Mare
blestem pe capul nostru... Dar noi ne tinem de dumneavoastra,
domnule sublocotenent... Ceo
fi cu dumneavoastra o fi si cu noi.
Vreo doi siau
aruncat armele, ca sa poata fugi mai usor.
Unde
va sunt armele, ma Marine?
Clatina din cap cu tristete...
Armele
noastre...
Niculae Zamfir si priveste arma cu magazia ncarcata de noroi.
Dar
parca ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt destule
aruncate pe aici? Ia uite.
Ia
vezi, ma, cu grija, nu vin cumva dupa noi?
Zamfir ridica ncet capul deasupra si pe urma parca uimit, parca
resemnat:
Vin,
domnule sublocotenent, vin. Sa tragem cteva focuri sai
mai
miram putin si sa fugim.
Scot manusile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la fel, nca doi
oameni se ridica si ei.
Trageti
pe neochite, repede...

La rapaitura focurilor noaste, cei care veneau ca la plimbare, fara grija,

se trntesc la pamnt.
Eu
nui
pricep, de ce se misca asa de ncet?... pna acum, multi cum
sunt, puteau fi de mult aci sa ne ia ca din oala, ntreaba unul.
Neamtul
e om cu socoteala lamureste
Zamfir de
ce sa le piara un
om, daca ne poate rapune cu scula?
Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou avem otrava n
snge. Stiam ca nu se terminase, dar realitatea revenirii e noua. mi
strng nspaimntat manusile. Pe urma superstitia ma descompune cu
desavrsire. Arunc pachetul cu scrisori... Mi se pare ca ar putea sa fie
legatura ntre acele scrisori furate si insesizabilul joc al ntmplarii, care
aduce un obuz la o jumatate de metru la stnga sau la dreapta. Arunc
si aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parca tot vreau so
pastrez... att de mare mie
groaza de frig.
Obuzele care lovesc n mlastina ne acopera din nou obrajii cu noroi, iar
cele care cauta muchia malului se apropie si se departeaza. Fiecare
explozie ne nauceste batndune
mereu tepi de fier, cu ciocanul, n
urechi, si vuieste groaznic de metalic, ca si cum vagoane de tabla ar
cadea de la etaj pe bazalt.
O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta
sasesapte
sute de ciocniri de tren ntro
singura zi?
Un obuz a lovit n muchie... Mi se pare ca, apropiati, doi dintre oameni
sunt loviti de rupturi, dar nam
timp sa vad, caci ochii mi se nchid
scurt, corpul mi se nclesteaza n convulsie epileptica.
Asculta,
Dumitre, azvrle mantaua aia, ca sa poti fugi mai usor! si ma
arunc nainte, caci simt ca stam ntrun
mormnt. E o fuga
deznadajduita, prin albia prului, ca a aghiotantului calare, mai ales ca
apa e mai putin mocirloasa aci. La vreo doua sute de metri e o noua
cotitura rpoasa. Ajungem acolo trei insi, dupa ce am fost despartiti unii
de altii prin fntni tsnitoare, ct un turn, de pamnt si fum.
Dam aci peste un grup de optnoua
oameni din plutonul meu, care
asteapta un moment prielnic sa fuga.
Din urma mai vin nca doi, dintre cei care fusesera cu mine. Cnd ajung,
mai mult se prabusesc dect se culca, pe urma cauta cu privirea
iscoditor.

Petru
Garlici?
Iar celalalt cerceteaza.
Nu
cred, mi se pare ca a ramas acolo... A Mariei...
Si pe urma ne lamuresc: ei au prins de veste ca fugim abia o clipa n
urma, asa ca veneau cam dupa noi atunci au vazut un obuz care ia
retezat capul lui A Mariei...
...
si fugea, asa fara cap, dupa dumneavoastra, domnule
sublocotenent.
A
mers ca la vreo patrucinci
pasi si pe urma a ngenuncheat si a
cazut.
Oamenii se nchina:"... mama... ma..." Daca nu cumva a fost vreo
halucinatie a lor, sabia vjitoare a nimerit totusi. Si cel care povestea
reia, ca sasi
ntareasca pentru el.
A
Mariei a fost.
Acum suntem toti vreo doisprezece.
Haideti,
ca aci e capcana mortii.
Ne
omoara fara lupta.
Dar nu avem totusi curajul sa trecem prin focul de baraj. Daca artileria
inamica ar fi batnd o zona fixa, nevazuta de cei care conduc focul,
calculata doar pe hrtie, parca hotarrea ar fi mai usoara.... Ar fi ca un
fel de loterie, la care chiar daca nu ai dect o sansa infima, trebuie sa
ncerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne urmaresc ca pe
niste gnganii. Gndul nu ezita, mna nu le tremura, ochiul alege linistit
tinta, caci sunt netulburati de artileria noastra, ca niste mecanici de cale
ferata obisnuiti cu rotitele si manivelele lor.
Totusi, n loc nu mai putem sta... Un nou salt, o noua dezlantuire de
trasnete (caci acum nu mai trag, ct timp nu se vede nimeni, ci tunul
asteapta ochit gata, pna cnd suntem n fuga).
Ajungem totusi n sat, dupa ce mai ntlnim pe drum alti ctiva oameni,
din pluton. Poate sa fie acum cam pe la prnz. Stam deci aproape de
trei ore sub focul dezlantuit al artileriei.
n sat e ca o aratare de stafii militare.
Tudor Popescu sta dupa o casa, cu plutonul lui tot.
Omule,
de cnd te astept...
Sunt ncremenit de nedumerire. Cnd e o fuga generala, el asteapta sub
traiectoria artileriei si a mortii.
Cum
era sa te las singur pe aici? Astai....

Aia de la regiment sunt

niste cini... Nu parasesti un om, asa, cu patruzeci de insi, n fata
inamicului care a pornit la atac.
Nul
iau n brate, nui
strng mna, ci surd idiotizat.
La o fntna, ma spal pe fata. Oamenii si iau mlul funinginos de pe
fata cu dosul palmelor.
Regimentul,
batalionul? Unde sunt?...
Regimentul?
Dracu stie... trebuie sa fie la trei ore de mars de aici. A
plecat de atunci, din zorii zilei. Compania? o fi si ea la zece kilometri
iar, catre oamenii lui: Hai, ma pacatosilor... Iesiti si aia din pivnita.
Printre casele sarace, bolovanoase, se face o raspntie vaga.
O
luam pe drumul asta, spre dreapta?
Ce
drum, baiatule? acolo sunt nemtii.
Sincolo?
Siacolo
sunt nemtii. O luam la deal n sus, ntracoloi
regimentul.
Am senzatia ca nea
cuprins o apa.
Urcam, deci, pe povrnisul dimpotriva, tot pe o vlcelusa rpoasa,
marunta si cu lastari.
Bombardamentul, care n sat slabise de tot, rencepe iarasi. Acum
situatia e nsa alta.
Vlcelusa face ocoluri. Cnd suie n pieptul dealului, nemtii vad pna n
fundul ei si acolo nimic nu ne poate adaposti... Dar cnd o ia la stnga
sau la dreapta, malul e paralel cu ei si ne ofera adapost sigur. Nu avem
deci de trecut dect vreo treipatru
zone de baraj, pe care ei le
supravegheaza cu grija. ntrun
ceas facem si acesti doi kilometri
jucnd, cnd e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al mortii. De
doua ori ntlnim despartiti de vai si nu stim ncotro so
luam. Gasim
spnzurat n cte un betigas, nsa, cte un biletel: "La dreapta, Orisan".
(Lam
ntrebat mai trziu, cu o inexplicabila nentelegere de ce a si
semnat biletelele si mia
raspuns, cu buna dreptate: Ca sa nu credeti ca
e vreo cursa a nemtilor.) Deasupra e un mare platou cu soseaua si alte
sate. Adica, exact, e tara obisnuita, ca Sasausul era cazut n albia
rpoasa.
Acolo dam peste Orisan... Constituise din oamenii ramasi n urma o

ariergarda si ne astepta.
Vine lnga mine cu figura lui, lunga si rasa, nflorita.
Ai
scapat, mai?
Dar
eu pe tine te credeam facut praf, acolo la carute...
Mai
scapa omul... mam
ales si cu cizmele. Zmbeste palid. Ce zici?
asta a fost artilerie nemteasca?
A
fost.
Ma trntesc jos istovit. Era ca la unudoua
dupaamiaza.
E cald, soarele
si lumina albicioasa. Oamenii se aduna gramada... Fac socoteala...
Lipsesc numai saisprezece, cu cei eventual rataciti, cu tot. Acest
"numai" se refera la sentimentele de groaza prin care am trecut si la
risipa de obuze a nemtilor.
Dumitre,
e ceva de mncare?
Avem,
dom sublocotenent... oua si ciucalata de la carutele alea.
Si le cauta tihnit n sacul de pnza.
Nai
aruncat mantaua?...
Cum
o so
arunc, domnule sublocotenent? ca acum ncep ploile... Asa
ceva nici domn maior nare.
Dumitru e lung, urecheat, buzat si practic.
Cad sleit si nemngiat. Interminabilul bombardament a sfarmat toate
resorturile din mine. Vorbesc rar si numai cnd e nevoie neaparat sa
raspund... Ma simt palid si cnd mi trec mna peste obraji vad ca mia
crescut o barba ca de mort.
Ma ntreb nti, lungit n santul soselei, daca nu am fost prea de tot
demoralizat de focurile de baraj. E o ntrebare care nu ma
slabit
niciodata n razboi, dar care acum ma chinuie mai staruitor ca oricnd:
Altul, n locul meu, sar
fi purtat mai demn?
Daca nemtii naintau, ma puteau prinde fara lupta, caci e nendoios ca
nas
fi fost n stare sa ma apar. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui
comanda, caci nu aveam lnga mine dect sapte oameni. E o problema,
care si n cealalta viata (care nu e dect paralela cu cea de acum) ma
obsedat mereu, nca din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalti de
vrsta mea? n aceleasi mprejurari, altii cum sar

fi comportat?
Tudor Popescu fumeaza un chistoc galbui, tinndul
iscusit ntre
aratator si degetul cel gros, cu ochi absenti, caci e gnditor si el, aci n
santul cu smocuri de iarba al soselei. El de ce a ramas sa ma astepte?
Stiu ca din cauza ctorva mici ispravi, camarazii mei au oarecare
admiratie pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prietenesti, o
dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred ca mi iubesc att soldatii, nam
stat sa adun ranitii cazuti pe coasta? E adevarat ca am fost poate
cel din urma, chiar din plutonul meu, dar eu nu stiam asta si nici acum
no
stiu precis. n sat nu tragea artileria, si Popescu nu trecea prin
ncercarile prin care treceam eu, e adevarat, dar poate ca ar fi trebuit
totusi sa stau sa adun din raniti... Si unde sai
duc?... cum sai
transport?... cnd trupele noastre sunt tocmai la zece kilometri.
Si nca alta obsesie, cu radacini si mai adnci.
Sunt dintrun
neam inferior? Ce as fi facut daca as fi fost la Verdun, sau
daca as fi pe Somme, n uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o
data? E aceasta inferioritate de rasa?
Ei nu sunt din carne si nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea taria sa
ndure atta?
Exista, pe drept cuvnt, vreo rasa aleasa, care poate suporta ceea ce
noi nu putem suporta? si atunci trebuie sa trag consecintele firesti
pentru toata activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare,
pentru gndurile de realizare n viitor, care trebuiesc ajustate
mijloacelor modeste.
Nu credeam n nimic... nici macar n Dumnezeu... si aceasta zi,
aratndumi
limitele vointei si ale personalitatii n comparatie cu altii,
ma dovedea ntro
inferioritate de epava. A fost destul sa apara
nemtii... focul a doua baterii. Si totusi acum soarele era sus, prietenii
ma asteptau... o companie ntreaga strnsa prin grija lui Orisan, toata a
noastra, pe raspunderea noastra, creata de el din nimic, ca o casa, ca o
statuie, ca o gradina sadita, ne dadea un real orgoliu si aproape ca
doream sa ramnem n urma. ncolonam frumos acesti o suta si ceva
de oameni, facuti dar tarii, lasam o ariergarda mica n urma si pornim.
"WER KANN RUMNIEN RETTEN?"
Abia cnd dam peste un pod care arde mocnit, cnd vedem pustiul pe
carel
ntlnim, sate dupa sate, alt pod care arde, ntelegem despre ce e
vorba n realitate. Orisan zmbeste trist, cu nteles amar, cnd ocolim
prin vad:
Nu
mai am sperante de ntoarcere.
Dupa aproape treizeci de kilometri de mars istovitor, care ma

idiotizeaza, cu urechile si capetele mereu ntoarse napoi, ajungem din

urma, pe nserate, n marginea NagyVarosului,
batalionul, care ne
daruieste cu indiferenta de mecanism o seaca surpriza. Vom ramne n
avanposturi. Sunt att de obosit, sunt att de sleit de vointa, nct cu
greu ma stapnesc sa nu urlu furios.
Capitanul, ngaduitor si feminin, ma potoleste cu prietenie, uimit (ca un
taran care a vrut sa rataceasca prin oras un cine si l gaseste, aproape
de casa, sub dricul carului), dar sincer bucuros cnd ma vede ntors din
valea unde ma lasase. Dealtfel, o companie, plecata mult naintea mea,
batuta de artilerie, se mprastiase, se ratacise si nca nu se stia nimic de
ea.
Gheorghidiule,
ai rabdare, domnule, sa
dus domnul maior sa explice
comandantului ca e trupa obosita.
Raspunsul ne vine tocmai n zorii zilei si mergem sa cantonam n sat,
unde dam peste un ntreg corp de armata poate, peste o divizie cel
putin, n cea mai mare nvalmaseala cu putinta.
Dupa ce, cu chiu cu vai, gasim cteva grajduri si doua odai pentru
odihna, suntem toata ziua chemati la regiment pentru a primi ordine
administrative, pentru ncheieri de acte. Mi se dau ntile scrisori venite
din tara. Pe un plic e scrisul mare, putin aplecat, al nevestei mele. O
pun ca si pe cealalta, a mamei, n veston, fara sa le citesc. ntlnim,
dupa atta vreme, ntia oara, serviciile regimentului si toata ziua ne e
luata cu diverse completari de rubrici, rapoarte, lamuriri. Nu neam
luat
soldele si e musai sa le luam, semnnd stat. Trimit banii, cu care nam
ce face, pe doua adrese cunoscute, la ntmplare aproape. Dumitru miaduce
vestea ca lada cu bagaje a fost sparta... sau sa
stricat... destul
ca e goala cu totul. Nu mai avem dect ce e pe noi.
Venim pe drum spre cantonament Orisan mi sopteste cu gnd
ngenuncheat:
Wer
kann Rumanien retten?
Ce
vrei sa spui?
Am
citit de doua ori ziarele. Pierdem razboiul.
Si
ce putem face?
Douazeci
si cinci de mii de prizonieri la Turtucaia.
Daca
generalii nostri nu stiu un principiu de tactica, elementar: ca o
batalie prost angajata nu se continua, ci provoci alta, ca Joffre la Marna.
Mitica Radulescu e indignat.

Adica
voi credeti prostiile alea despre Turtucaia? E congestionat de
mnie. Credeti toate prostiile nemtesti?... Si pleaca aproape ntorcndune
spatele.
Orisan se uita lung dupa el si pe urma ma ia de brat:
Crezi
tu ca oamenii de isprava deacasa,
cti or fi, stiu cum e condus
razboiul romnesc? si dau seama ca nemtii vor ajunge la Bucuresti?
Poate
ca da... poate ca nu.
Ma priveste apasat, cu trasaturile prea simple n linii drepte.
Asculta,
Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amndoi, trebuie sa
plece la Bucuresti... Trebuie sa gasim acolo oameni care sa ne asculte,
ct mai e timp.
Cum
o sa pleci de aci?
Se apropie strns de mine:
Am
vorbit cu Dimiu. Poate se va gasi vreo nsarcinare. E vorba sa se
trimita un ofiter, ca sa aduca un transport de la partea sedentara.
Surd cu mila.
Va
pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva.
Maiorul
Dimiu va face sa plece unul din noi.
Orisan,
ce crezi tu ca putem face acolo?
Sa
vorbim cu vreun parlamentar influent, care sa le deschida ochii
tuturor.
Am rupt o ramura de copac sii
numar frunzele.
Asculta
Orisan, daca mergem acolo, nui
dect un singur leac:
revolverele. Ai curajul asta? Daca vrei, dezertam... Esti n stare?
A ramas ngndurat.
E
prea complicat...
Atunci,
sa lasam lucrurile cum sunt.
Dupamasa
dorm vreo doua ceasuri si cnd ma destept mi aduc aminte
de scrisori. Mama mi spune ca acasa sunt toti bine si: "Stefane, mama,
roagate
lui Dumnezeu n fiecare seara, ca el ne e singura nadejde... si

vezi, fii cuminte... fa si tu cum fac altii". Biata mama, cum crede ea ca
"fac altii"? Nevastamea,
pe hrtie lunga mov, mi multumeste pentru
donatie: "A fost o surpriza, ma
uimit... Sa te gndesti acolo, n razboi,
att de mult la mine.. ti multumesc nca o data ca ai fost att de
dragut n chestia lirelor, simi
pare foarte rau ca ultima oara neam
despartit putin cam rece. Dupa plecarea ta am fost trista si a treia zi am
plecat din Cmpulung. Singura... cu servitoarea... deabia
am gasit
locuri n tren. Aici am gasit totul n regula. Scriemi
daca poti, si ct poti
mai mult. Scriemi
unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt
actele... Ieri am fost la mama... ca sunt singura toata ziua... Te sarut,
scrie des cum te afli. E adevarat ca naintati mereu? aici e o mare
bucurie."
Cheia de la birou, actele, am fost dragut (?). Ce pot sa fie pentru mine
toate astea?... Ei au acolo pe "mine". Ce stiu ei de ce a fost ieri n
realitate n satul Sasaus? Propozitiunea "ca sunt singura toata ziua" ma
face sa zmbesc, nu pentru ca o recunosc tipica si att de masinal
mincinoasa, ct pentru ca mi aduc aminte ct am suferit din cauza ei.
Acum totul e, parca, din alt tarm, iar ntre noi abia daca e firul de ata
al gndului ntmplator.
O singura curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o fi lumea
asta, care stie ca armata e n razboi? cum e atmosfera strazii, a
restaurantelor, cum vorbesc la masa? as da nespus de mult sa vad
acum un exemplar macar din ziarele mari, de dimineata, sa citesc,
dedublat, cu ce litera? cu ce titluri? vestile razboiului romnesc.
Nu
dormi, Gheorghidiule? ma ntreaba de pe patul celalalt Tudor.
Ba
da... am dormit... Citeam acum scrisori de acasa...
Hai
sa vedem caii lui Corabu.
E un adevarat loc de rendezvous
ofiteresc grajdul vecin, unde capitanul
Corabu tine patru cai, prada lui de razboi.
Astai
din grajdurile lui Esterhzy, arata cu mndrie noul proprietar un
roib pintenog, subtire si nervos ca un cal de curse. I lam
luat unui
conte.
Corabu, ca sasi
poata face colectie de cai, a ntins cele mai abile curse
patrulelor de husari. Adica numai trei a capturat, ca pe unul la
ales

dintro
herghelie ntlnita si la
platit, fata de martori adusi anume, cu
bani buni si foarte cinstit socotiti la pret. Admiram cele patru animale
subtiri, si vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care leam
fi privit
pictate.
Si
ce faceti cu ei, domnule capitan?
E sincer uimit.
Cum
ce fac cu ei? Dar n timp de pace un cal ca asta ma va costa
solda pe un an, domnule.
Sigur,
un maior are nevoie de cai, i completeaza gndul, creznd ca
glumeste, un locotenent de administratie...
Dar capitanul e destul de acru:
Maiori
ajungeti voi, hotii astia de la intendenta... eu am sa fac nsa un
grajd de cai de curse...
De
ce hoti, domnule capitan, de ce ne faceti hoti?
Uitate
la el, nil
arata cu dispret capitanul, netezind mereu coama de
matase a roibului. Ne trimit, ori nu ne trimit hrana, ei o trec la ordinar.
Ba si atunci cnd neo
trimit, o iau cu japca de prin curtile oamenilor si
o trec apoi gras la socoteala.
Rdem toti, rde galben si locotenentul, dar pna la noi a ajuns zvonul
ca acei de la etapa au trimis siguri
cum sunt ca scapa cteo
adevarata zestre acasa.
Ca sa ne mpace, locotenentul ne cheama la magazia diviziei, sa ne dea
tigari si vin bun, nfundat.
Pe drum discut cu Orisan si Tudor Popescu:
Pe
locotenent l nteleg, e sigur ca se ntoarce, dar Corabu?
Da,
e ciudat... ncrederea asta...
Corabu mi da o spaima linistita, ca un bolnav care, spre deosebire de
toti cei din jurul lui, nu stie ca impresia de multumire si bunastare pe
care o are e semnul agoniei apropiate si face planuri unde sasi
petreaca vara.
Pe strazile satului, transformat ntro
provizorie capitala de regat militar,
e o miscare de trasuri, furgoane si automobile chiar, chesoane si tunuri
trase n marginea drumului, care desfid orice gnd de ordine.

Curtile sunt toate pline, cum sunt pline de care si trasuri curtile
hanurilor n zilele de trg, iar oamenii forfotesc n toate partile.
Vinul si gustarile, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase.
O
saptamna, doua, ct mai stam aici, Vasiliule, suntem musteriii tai.
ti facem vad.
Un locotenent scurt, cu mustata blonda, ntreaba mirat:
Credeti
ca stam aici doua saptamni?
!?
Trei
zile, o saptamna cel mult.
Trei
zile? Pentru asta neau
adus la divizie?
Ne vizitam cantonamentele si hotarm ca seara sa luam masa mpreuna
cu toti amicii, Tudor Popescu, Orisan, Mitica Radulescu si cu mine.
Dar se vede ca ordonantele au vorbit despre banchetul nostru, ca se
mai invita si altii.
Tu
ce aduci? A nu, pui fripti avem... Si sardele avem.
Da?...
eu am ardei umpluti...
Ne prapadim de rs o clipa... ardei umpluti?... ce idee, asa seara?...
Dar,
ardei umpluti... ca a gasit masina de gatit.
Pe jumatate suntem convinsi... Orisan chiar face reflectia rezonabila:
Draga,
ardeii umpluti sunt o mncare adevarata, de oameni asezati...
cu pat si masa... nu pui fripti, de oameni vesnic pe drum.
Fireste ca suntem de acord, dar acum, amicul nostru primeste cu
greutate.
De,
nu stiu... daca o sa ajunga... nam
dect o tava.
Constat iar ca pe front nu mai sunt acele tipuri "pitoresti" de care e att
de plina literatura. Toti cei care sunt "pitoresti" o vor si
sunt constienti
de asta asa
cum vor sasi
faca un "cap" cei caresi
lasa barba. n tic,
n formula repetata, e ceva de cabotinaj. Dovada ca, daca pe un chefliu
cu ticuri pitoresti l scuturi si i vorbesti grav si serios, nu mai face pe
caraghiosul, nici pe actorul. Dar razboiul e mai ales sinceritate, aproape
de pamnt si piatra. Nu e teatru, chiar cnd e gluma. Nu exista deci
tipuri pitoresti dect la popote, la intendenta si la etape. Acolo, cnd
sunt uneori, si cei de pe front se lasa ispititi. Acum suntem numai

veseli.
Pe nserate a nceput sa burniteze. n odaia mea, patul cu cearsafuri
albe e facut (nam
dormit n trei zile dect treipatru
ore pe apucate) si
masa e ntinsa cum se cuvine pentru sase "persoane", nu insi. E un soi
de veselie, chiar cnd masa e ncarcata si paharul plin, cam la fel cu
veselia uscata a figurantilor de teatru, care sunt veseli, striga si beau
din cupe goale.
Dar cnd aduce castronul cu aburi de supa delicioasa unde
lo
fi gasit?
ordonanta
e oarecum grijulie:
Domn
sublocotenent ... numi
miroase a bine.
Ce,
ma, ardeii lui Vasilescu? ntreaba Mitica.
Nu,
XY a primit ordin de echipare...
Lingurile au cazut n farfurii. Parca a turnat cineva laturi n supa.
Ia
vezi, ma... Nicule... Paraschive, aia deacolo,
ia ducetiva
sa vedeti
ce e...
Nu mai mannca nimeni. E o enervare joasa, facuta din dezgust si
istovire. Suntem brigada cu XY.
Paraschiv se ntoarce cu un chiot de bucurie.
Numai
XY... la noi nu e nimic.
Dar att nu e de ajuns ca sa ne readuca pofta de mncare. Nici nu
vorbim macar... Tudor Popescu sa
dus sa se trnteasca pe unul din
paturi, n asteptare.
Tignale prelungite si, n strada, comenzi scurte, corectate. XY se
formeaza pentru plecare n seara.
Sa
vedeti, draga, ca pe noi ne lasa n pace. Am eu o presimtire a
mea... ca pe noi ne lasa n pace. Uite, eu mannc fara grija...
Noi ceilalti ne multumim sa fumam fara sa spunem o vorba.
La ora 9 vine ordinul sa ne echipam. Ne ncolonam apoi pe o ploaie rece
si patrunzatoare de toamna.
Vedeti,
domnule sublocotenent, daca aruncam mantaua de cauciuc...
Bravo,
Dumitre, esti o ordonanta clasica...

Da,
dom sublocotenent...
Ce
da, ma?
Sunt
asa... cum spuneti dumneavoastra.
Esti
un prost.
Sunt mbracat tot n costumul ofiteresc subtire (caci abia mai trziu
ofiterii se vor mbraca cu aceleasi haine, vag ajustate, ca si trupa) cu
care am plecat n ajunul Sfnta Mariei.
Toti mi admira cu invidie mantaua... Orisan are perechea de cizme de
husar lungi, rosii, dar se codeste sa le puie, caci i e frica sa nu fie, ntro
eventuala lupta, prea vizibile.
Pornim ncet dupa chesoanele de artilerie, ca dupa un dric. Nu se vede
nimic si, dupa ce iesim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care
desfunda, e o adevarata mlastina. Credem ca nu intram chiar azi sau
mine n lupta ba nca ni se pare sigur, dar drumul asta prin noroi, n
ntuneric bezna, sub palele de ploaie, e ngrozitor. Alunecam, ne tinem
unii de altii si ajungem cu toti n santul din marginea drumului.
Atentie...
pod sfarmat... se transmite, venind din om n om,
nstiintarea. Dar cum ntunericul e prea de nepatruns, cadem toti, rnd
pe rnd, n mocirla. Ne scoatem, trndune,
unii pe altii. Mai fiecare
pas e facut din trei pasi: unul alunecat spre dreapta, altul ngenuncheat
la stnga si n sfrsit cel bun nainte.
Mie
imposibil sa stiu n ce directie mergem.
Atentie...
atentie... cheson mpotmolit.
Ocolim asa ca sa ne conformam indicatiei, desi ne ntrebam daca nu
cumva acum gresim. Trecem probabil pe lnga un tun, dar nu stim
unde e...
Sunt sleit... mi se ndoaie genunchii uzi...
Ghetele de sevro miau
devenit ca niste bandaje de noroi rece n jurul
picioarelor...
Mi le smulg cu greutate, ca si cnd pamntul mi lear
suge.
Ploua mereu si ntunericul e att de mare de parca suntem rataciti ntro
mina, fara un chibrit, fara o unda de lumina macar. ntre o plpire
de tigara si soarele tot, e mai mica deosebire, fara ndoiala, dect ntre
o lucire de zid alb si ntunericul absolut.
Cnd uneori drumul ocoleste, ntunericul devine si el mai lichid si ne
spala obrajii.
Undeva, nainte, sa
aprins o lumina. Imediat ncep urlete: stinge...

stinge lumina. Si e fara noima, caci o lumina nu poate indica o pozitie,

de vreme ce nu i se poate determina locul. Bjbim mai departe prin
ntuneric.
Zamfir...
Niculae Zamfir... Nu raspunde nimeni. Zamfir!... Pun mna
pe cel din stnga mea: Tu esti Zamfir?
Nu
sunt, camarade... Zamfir sa
dus pisemne si
aci mi trnteste o
porcarie soldateasca.
Ma,
cine esti tu, ma... nauzi?
si l iau de gt...
Cineva mi recunoaste vocea:
Ma,
e don sublocotenent de la a noua.
Don...
don... sublocotenent... eu sunt dintra
saptea.
A
saptea? apuc de ranita pe cel dinaintea mea... Cine esti? Din ce
companie esti?
Vasile
Tonitu dintra
saptea.
Ma,
aici sunteti dintra
saptea?
Nu,
don sublocotenent, a opta, mi raspund cinci o data.
Dar
a noua unde e, ma?... Ei, a noua...
Aici,
don sublocotenent, raspunde unul si parca i e vocea
fosforescenta, att de mult o simt.
Unde
sunteti, de aici: nainte... napoi?
Pai
nu stim unde sunteti dumneavoastra...
Ma,
care are o izmana... o camasa alba... Punetile
pe spate, ca sa ne
mai lamurim putin.
n sfrsit, ne regasiram... Compania era n urma.
Sa tot fie miezul noptii...mergem parca de o vesnicie. De repaos nici
vorba nu poate fi... Adica nimeni nu se poate aseza... caci de stat n
picioare, n loc, stam la nesfrsit. Suntem parca la sute de metri,

ngropati n pacura.
Frigul nul
simt nca dect la picioare... cnd stam n loc... dar ma
gndesc ca la un vis nebun, ca as putea sa fiu ntralta
parte... ca la ora
asta exista oameni care dorm n pat... sau ntrun
bordei uscat... ca
exista oameni care se odihnesc ntrun
grajd, fie si pe baligar cald.
Loc...
loc... loc!
Artileria...! Vine din urma artileria.
Stiu ca e artileria numai pentru ca acum, n loc sa ma lovesc de cei din
dreapta si stnga mea... ma lovesc de boturi de cai si roate de tun.
Oare artileria merge tot asa de ncet ca noi? Oare caii vad mai bine?
Dupa un timp, tunurile se mpotmolesc si se descopera ca infanteristii
se asezasera pe lanturile care leaga antetrenurile.
Urlete, njuraturi,
uruit de fier si de roti iar si, trimise parca nu se stie de unde pe
deasupra, strigate ngrijorate de "tacere!".
De la o vreme oboseala mi da ca un val de nebunie. De trei zile si trei
nopti nam
dormit dect aseara, n santul soselei doua ore si azi dupamasa
alte doua. Acum picioarele nu mai gasesc nici macar sprijin, n
noroiul care aluneca sub ele, de parca am cauciuc la genunchi. As vrea
sa ma las jos, sa treaca peste mine bocancii camarazilor, copitele cailor.
Macar daca as fi aghiotant de batalion, sa merg calare.
Mi se pare att de putin ceea ce cer. Sute de artileristi calare, ofiterii de
la capitan n sus calari, aghiotantul calare, fireste si ei aci n iadul acesta
de noroi, dar la regiment, la brigada, la divizie, la toate aprovizionarile si
la toate birourile, la toate misiunile si la toate depozitele, atti alti
ofiteri. Nu voi sa fiu departe de foc, ca ei. Nu as vrea dect un cal, pe
care sa merg alaturi de camarazii mei, mai robusti, paremise.
Mergem toata noaptea si acum am pierdut absolut masura timpului,
totul capata pentru mine o senzatie de vesnicie, de existenta inumana.
De la o vreme ncepe sa ploua din nou, caci statuse un timp.
Zamfir, care ma regasise (fara sa ne vedem fata) si voinic ma ajutase
sa lupt toata noaptea cu noroiul, mi da vestea ca se va face ziua. l
ntreb, ndurerat parca, de unde stie asta.
Va
spun eu, domnule sublocotenent, daca ncepe iar ploaia, e semn ca
ne apropiem de ziua.
ntradevar,
peste ctva timp ntunericul ncepe sa se ncenuseze. Pe
urma devine ceva mai albicios, ca deasupra marii, asa nct, desi au
nceput sa se zareasca ramuri negre de copaci, oamenii nu se vad nca
dect ca prin ceata, caci au si ei uniformele tot cenusii.
Ploaia a devenit vie. Vntul ne repede din cnd n cnd n fata pnze de

apa rece. Suflam greu si mergem nainte.

Cnd sa
luminat de ziua, parca am iesit dintrun
tunel. Ploaia si vntul
de toamna reped n copaci si tufisuri, verzi nca, palele de nori albi care
se trasc pe marginea drumului, caci acum suntem ntro
padure tnara
de carpen si stejaris. Ne cautam oamenii si din mers ne reconstituim
unitatile. Dupa un timp coloana sa
oprit. Dar acum ncepe altceva tot
asa de grozav ca oboseala: frigul care ne amorteste... Dupa ce neam
odihnit ca niste cai, cnd pe un picior, cnd pe celalalt, ncepem sa
batem pe loc din talpi. mbracamintea e toata leoarca, lipita cu clei rece
de noi, ghetele de sevro mi sau
spart azinoapte
si acum, cu ciorapi
noroiosi si boturile atrnnd, e mai rau dect daca as fi descult. E un
frig care ajunge pna la oase... Dealtfel, dea
lungul spinarii mi simt pe
piele, alunecnd ca melci reci, siroaie de apa, care tremura ncet, ca pe
geamul pe care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de vara, asta e o ploaie
deznadajduita si nghetata de toamna.
Pe la noua dimineata abia, maiorul o ia la stnga pe o vlcelusa, pe
fundul careia sa
adunat un strat gros de frunze galbene uscate.
Mergem acum n fuga. A nceput acum, sau am crezuto
noi, departe, o
lupta vie de artilerie. Cte vlceluse ca astea am vazut eu, cndva, n
alta viata, de la fereastra vagonuluirestaurant,
ntre Pitesti si Slatina!
Ajungem ntro
vale mai larga putin, prin fundul careia trebuie sa fie, pe
sub rachite plouate, vreun praias. Departe, la ctiva kilometri n
dreapta noastra, pe o coasta larga, urca, atacnd parese,
batalioane
de ale noastre. Noi credem ca inamicul ocupa aci dealul mic si paduros
din fata, al carui povrnis e batut si de artileria lor si de a noastra. La
dreapta, el face ndeosebi un baraj puternic de vreo cincizeci de metri
largime, socotind, dupa ct se pare, ca pe acolo duce calea noastra.
Ploaia a stat iar.
n
tragatori... n tragatori.
Maiorul porneste mpotriva dealului mpadurit din fata, si cum crede ca
acolo e inamicul, dam n tragatori un adevarat asalt. A fost, poate, si sa
retras, numi
dau seama, dar cnd patrundem n padure urlnd:
nainte... nainte!... nu gasim pe nimeni. n schimb ne mprastie focul
artileriei noastre, care loveste n plin.

Sa
nu mai traga artileria noastra... sa nu mai traga artileria noastra!
urla disperata toata lumea.
Nu ne ramne dect sa alergam mereu nainte: de partea cealalta a
dealului privelistea e foarte cuprinzatoare. E un fel de uriasa strachina
verde, de doitrei
kilometri larga, cu mici culmi, bune de pasune, pe
toate marginile, cu padure pe stnga. Prin mijloc, priase mici cu
tufisuri marunte, ngalbenite. Nici urma de inamic. Dar nam
aparut bine
si artileria lor caci
o cunosc, e tot cea de alaltaieri ridica
trombe de
pacura si fum naintea noastra, trasnind si rupnd fier.
nainte,
si fa legatura pe dreapta! mi striga maiorul Dimiu. Legatura...
legatura... treci prin baraj.
Si cum crede ca nu aud bine cauza bubuiturilor, mi arata cu mna, si
apoi spre stnga:
Voiculescule,
prin padure... padure... padure, nauzi?
... nainte...
Cad lovituri mperecheate de trasnete. Tot dealul zvcneste cnd e lovit
n coasta. Cratere negre ct niste roti mari de locomotiva rasar apoi n
iarba.
Loviturile sunt ntrerupte si oamenii se opresc ngroziti. Situatia e nsa
mult mai usoara ca alaltaieri. Barajul e fix si orb, iar cei care trag sunt
desigur foarte departe. Unde ne gasim acum, la douazeci de pasi de el,
nu cade nici un obuz, iar daca traversam patruzeci de pasi printre
trombele de brazi, de asemeni, nu mai cad obuze.
Cu ochii sufletului nchisi, n picioare, strig pe nume ctiva dintre
oameni... "Zamfir Niculae... Ciorbagiu... haide". Dar dupa ctiva pasi
oamenii se opresc, si n carnea si nervii mei e un consimtamnt.
naintea noastra sunt culcati alti tragatori. Barajul e ca sa mpiedice
sosirea noastra, a rezervei, si nu avem puterea sa ne repezim sa trecem
prin el. Pamntul tot se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice,
mari ct un munte, dar nevazut acum, rcie si azvrle pe o zona
anume pamntul, ca un cine sau ca o fiara care cu picioarele si
ghearele si face groapa.
Cu un genunchi pe pamnt, fara arma si dupa ce am dat si mantaua ca
sa ma simt mai usor, caut cu privirea un loc de trecut. Parese
ca spre
stnga obuzele cad mai ritmic, asa nct sar
putea trece. Dar deodata o
serie de fsituri suierate, de sarpe ntartat, si aliniate ca din nai, trec
pe lnga mine.
Mitraliera...
trage mitraliera... culcati!

Suntem
pierduti, caci culcati... neculcati... asa fara adapost, batuti de
mitraliera, e moarte sigura.
Zamfir...
Grigorita...
Si ma napustesc nainte n baraj.
Naruite lnga mine, obuzele sunt parca prabusiri de trasnete, cazute pe
casa alaturata, dintre cele care fac sati
plesneasca geamurile. Si
trasnetul nu e nimic pe lnga aceasta dezlantuire, caci e unul singur si,
odata cazut, te gaseste scapat... dar aici, tocmai pentru ca a venit unul,
stii ca mai vin si altele.
Cnd n plin baraj vine vjitura, cad sau cadem poate, caci nu vad
nimic, cu anticipatie... "Nelovit" e constatarea de un sfert de clipa.
Din nou o goana nnebunita...
Sunt dincolo... n plina bataie, pentru atacul de baioneta... Parca am
trecut printro
poarta. Nu ma gndesc la poarta barajului, ci la un fel de
poarta nevazuta, nalta pna la cer... a mortii... a lumii celeilalte, dintre
spatiile reci.
Totul da impresia de nou... originar...
n fata, am ajuns din urma, ntro
mica vlcelusa, un lant de tragatori,
culcati n tufis si printre smocurile de copacei... La dreapta, la cteva
sute de metri, un lant de tragatori, al nostru, se abate napoi vad
bine,
caci sunt si ei pe pasunea larga ca
un gard prabusit nti la un capat...
pe urma la celalalt... nu vad nici un soi de inamic... dect foarte departe
la stnga n fund, pe un dmb, un sir de oameni culcati ca niste
mogldete, exact ca tintele culcate pe cmpul de tir de la regiment.
Ma scol n picioare si strig si ofiterului pe care lam
ajuns din urma:
Domnule
capitan, hai nainte.
Toata lumea mi urla ca la teatru, cnd ai din urma nu vad: "Jos! jos!"
Stai
jos, domnule, ca ne iau focurile lor n primire... Vrei sa ne
descopere aici? Lasa sai
ia prin padure, pe flanc.
Se aud la stnga, unde e restul batalionului nostru, urlete nentrerupte:
"nainte... nainte...", deci ramnerea pe loc mi se pare o dezertare.
Constat, asa pentru mine, cu gratuitate, n clipele acestea de moarte, ca
nici pe departe nu e acea "ploaie" de gloante prin care se spune ca
trebuie sa treci la razboi. Din cnd n cnd cte un strop de piuituri, ca
vntul toamna pe cmpie, cnd gloantele trec mai pe sus... fsituri
suierate, de sarpe, cnd sunt aproape. Pe deasupra trecu anuntate
naprasnic, mereu, cum se anunta uruind trenurile, obuzele. Apoi, izbesc

pereche, n dmbul din spate, cu un fel de titanica nerozie,

transformnd doar padurea n ruine si fum, caci cred ca nu mai e
nimeni acolo, iar dealul nau
sal
poata darma, orict lar
zgudui.
"Degeaba" chiar, nu e... nteleg ca asa, batnd haotic n dmbul acela,
n afara de faptul ca neau
redus toata artileria la tacere caci
nu mai
trage nici un tun romnesc pe aci ei
fac un fel de demonstratie
gratuita ca toate demonstratiile simbolice, ca soarta, nu numai a mea,
dar a armatei ntregi e pecetluita. Cta vreme ei pot dezlantui n liniste
un uragan ca asta, prin care nici o unitate nu poate trece nenjumatatita
si nedezorganizata, e nfrngerea.
"Wer kann Rum"nien retten...?"
Deodata, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se nfig printre
noi n pamnt ca ghearele si provoaca un urlet de blci.
Paziti...
trag ai nostri n noi... paziti!
Un lant care a aparut sus pe coasta, nestiind unde se gaseste inamicul,
cum nam
stiut nici noi, creznd ca tot ce e dupa culme e dusman,
trage n noi...
Fugim urlnd si ne adapostim, ncocrjati, n sivoiul vlcelusei.
Nu
mai trageti... se striga napoi... nu mai trageti!
Acum vad ca sunt ctiva morti... cu capul culcat pe brat, cu fata n sus,
toti cam n aceeasi atitudine. Parte sunt desigur loviti din spate...
Sa
dus elanul de la Olt... de la Magura Branului.
E n mine o tristete mnjita, ca de moarte. Mult la dreapta, se ntorc n
picioare (nu sunt urmariti cu focuri? nu e lupta acolo?) plcuriplcuri
dintrai
nostri. E ceva de nmormntare n amurg sarac.
Carti de citire, articole de gazeta n patruzeci de ani, sunt goale ca niste
sertare, naintea acestei retrageri care e realitatea...
Drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si
foamea, ct aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu
conflict al eului tau, care cunoaste altfel ceea ce cunostea ntrun
anumit fel.
Ramn asa n vlcelusa, cu lantul ntreg de oameni plouat pna la piele,
ros de tristete, cam jumatate de ceas. Oamenii privesc cu ngrijorare
spre dreapta. "O sa ne ia pe flanc." Dar e o imposibilitate... nimeni nu e
pe flanc, nu se vede picior de inamic.
Ai nostri trag n mod stupid, n sus, orbeste dealtfel,
nici nu vedem

nimic. E o rapaiala asurzitoare.

Iata nsa ca n stnga, n padure, rencep iar urletele batalioanelor
noastre: "nainte, nainte..."
Nu mai pot sta locului.
Hai
nainte, domnule capitan... hai, ca auzi... la stnga...
ntrun
anumit sens, nuti
trebuie prea mult curaj ca sa alergi nainte
de vreme ce cmpul e gol, da, ct de ct, o impresie de manevre.
Capitanul mi arata cu mna ca n padure, napoi, se ntmpla ceva...
Cu mustati mari, cu obrazul sprijinit n cot, ntre oamenii lui, capitanul e
o enigma pentru mine...
Cnd azi tot vom muri caci
azi e ziua, nu mai ncape nici o ndoiala ce
cstig e sa fii plesnit de gloante aci, n loc sa mergi nainte?
Strig cu o frenezie animalica, beat de propriul meu urlet: "nainte...
nainte..." Capitanul cu oamenii se ridica si pornim tot lantul nainte,
urlnd mereu. Mergem ca la trei sute de metri, n salturi succesive.
Acum gloantele care veneau rare miauna des... O mitraliera toaca,
departe, dar loveste prea scurt. Ridica pamnt si iarba, la vreo cincizeci
de metri n fata mea. n padure strigatele romnesti au ramas n urma.
Inamicul lucreaza tacut si automat ca o masina de precizie.
Capitanul comanda un foc spre padure n dreptul nostru, ca eventual sa
lovim n flancul celor care, crede el, tin fata batalionului nostru.
Protestez cu ndrjire, caci am certitudinea ca tragem ntrai
nostri. Dar
nu mai pot face nimic, focul sa
dezlantuit.
Mai departe, nu mai mergem.
Lasa,
domnule, sa asteptam aici, sai
ia pe flanc prin padure.
nteleg acum ca gndul oricarei manevre, n afara de naintare, pe
cmpul de tragere, e moartea si nfrngerea.
Reiau mereu, urlnd: "nainte... nainte" si urletul nsusi e un stimulent
formidabil si un narcotic n acelasti timp, ca un pahar de vin, dat dintro
data pe gt. Alegerea ncinge si ameteste.
Zamfire...
Marine... Ciorbagiu... hai.
Mam
ridicat n picioare... snopul de gloante vine aproape, nsa nu cade
nici unul dintre cei care fug cu mine nainte.
Ne oprim dupa zece pasi, dar ne ridicam numaidect: n fata noastra
sunt vreo doua gropi de obuz. Alergam lunecnd pe iarba plouata si ne
nghesuim cte patrucinci
ntro
groapa. Dar acum e o nversunare

groaznica mpotriva noastra, caci sa

ntmplat un lucru neasteptat. Ct
timp eram culcati n iarba, nu eram vazuti. Ridicndune
nsa neam
demascat... si acum, n haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem
bine lamuriti. Fsiturile sunt dese, dar pe sus. Vin si din fata si din
spate, de la cei ramasi n vlcelusa, care trag pe deasupra. Dar mai ales
ne cauta acum mitraliera. Probabil ca nu poate aprecia distanta exact,
caci trage la zece pasi nainte, scormonind iarba si pamntul cu snopul
ei de gloante ca o gheara de tigru, se apropie din ce n ce, nsa
parnduise
ca sa
nselat, iar si repede turbat si metalic snopul la alti
douazeci de metri. Cei ngramaditi cu mine trag ca descreieratii, fara sa
scoata capul din groapa de obuz. Si din nevazut parca trage mereu.
Fara ndoiala, nui
"ploaie de gloante" si snopul mitralierei e destul de
nesigur, dar unul singur dintre gloantele astea care vin ar fi tot att
pentru oricare dintre noi, ct un naufragiu pe ocean, ct un cutremur
catastrofal, ct sfrsitul lumii. O simpla izbitura, scurta ca de cravasa, n
frunte.
Armele celor ghemuiti napoia mea n groapa se descarca lnga urechile
mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul sia
rezemat arma chiar, o
clipa, de umarul meu, io
dau la o parte cu mna furios, caci mi sparge
urechile. As vrea sa dau ordin sa nu se mai traga, dar zgomotul e
asurzitor, ca ntrun
aeroplan cnd porneste motorul...
Trebuie sa iesim din groapa asta, caci e moarte stupida. n fata e o
noua cuta de teren. Dar mai nti nu stiu cum sa fac sa se opreasca
focurile... Mam
ridicat n genunchi, n marginea gropii, jucnd toata
cartea, caci pericolul e mai mare din spate. Fac mereu semn sa se
opreasca focurile catre cei din vlcelusa, ca sa putem nainta fara sa
cadem loviti din urma. Dau iar la o parte, cu mna, arma celui din
groapa, care trage aiurea, naucinduma.
n sfrsit, fac semn cu mna stnga napoi, ngenuncheat si sprijinit cu
dreapta n iarba, dar cineva mi da cu o varga peste mna si imediat
sunt tras de picioare napoi n groapa, unde cad zapacit...
Ce
e, ma?
Sunteti
ranit... mna stnga.
Toata manusai
plina de snge... Un deget atrna, mbracat si el n
manusa lui, n jos, prins parca numai ntro
ata, dar nu simt nici o

durere.
Lnga mine, oamenii mi arata cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep
din cauza larmei si mai ales pentru ca ei ncearca sami
spuie nu stiu de
ce n soapte si cu un aer tainic ceea ce vor. Pe urma, nteleg. Omul sia
sucit n loc gtul moale, din gulerul scortos al mantalei si are acum
obrazul stng lipit de palma, ntors napoi, ca si cnd nar
mai vrea sa
vada nainte.
Din coltul buzei, i se scurge pe barbie un firisor de snge. Ochii sticlosi
parca ar vrea totusi sa evite pamntul.
Tare
mie
teama ca e lovit n ceafa de cei care trag din spate, si
spune unul, acum tare, n fundul gropii, parerea. Si pe dumneavoastra,
socot ca tot din spate va
lovit.
Nu.
Iesise si el cu domnul sublocotenent si a ntors capul napoi, cnd
a facut dumnealui semn cu mna, sa vada daca opresc aia, atunci la
lovit n ceafa... da tot din fata...
Parca suntem acum ntrun
mormnt.
Gloantele nu sunt prea dese, dar n fund, mogldete se ridica... si trec
mereu n fuga, la stnga, spre padure, tragatori inamici. Nu i vedem
bine dect cnd se strecoara unul dupa altul, ca si cnd ar traversa un
drum, ca sa dispara iar.
n spate, artileria nemteasca a devenit turbata si pare ca a sporit
numarul gurilor de foc, caci bate n padurea care salta trunchiuri ntregi
si aschii, fumegnd iar unele obuze trec scurt peste deal, caci bat, se
vede, si vlceaua pe unde am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai nostri
nspre dreapta, dar n padure e un rapait de arme, care, reluat de ecou,
devine hau groaznic.
Ma ntreb ce am de facut. De naintat nu mai poate fi vorba.
Nadajduiesc ca ai nostri vor mpinge linia inamica att de mult napoi,
nct sa pot astepta sfrsitul luptei n groapa asta de obuz. Dar, dupa
felul cum se departeaza focurile n padure, nteleg cu groaza ca ai nostri
dau napoi, sau suntem treptat nconjurati.
La gndul ca as putea fi prins, ma cuprinde o deznadejde rece,
ploioasa. nfrngerea asta, nserarea care cade, mna pe care o tin
mereu ferita, ca un cine laba zdrobita de automobil, mi dau o impresie
de moarte, de nendreptat niciodata.
Atunci, ca un gnd fierbinte, ca o descheiere de moarte, imediata,
hotarasc ca voi pleca nentrziat. Oamenii ngroziti vor sa ma retie.
Dealtminteri, nici nervii nu mai pot suporta nimic. Armele care mi se
descarca, aci n groapa, n urechi, ma naucesc si ma nfurie.
Pornesc napoi, n picioare, drept peste cmpul verde, singur pe toata
ntinderea lui, ca un somnambul. Nu ma uit napoi, nu ma uit n

dreapta, nu ma uit n stnga, nu am dect un singur gnd, ca daca

strabat acesti cincisase
sute de metri, as putea sa fiu scapat. Stiu bine
ca numai "daca" i strabat si numai "as putea" pentru ca trebuie sa trec
din nou prin focul de baraj si prin padurea batuta. Pot sa cad n fiecare
clipa... dar daca ajung dincolo... n mine pulseaza gndul acesta al
salvarii cum glgie sngele n gtul taiat. Ceea ce ma ndeamna la
nebunia asta e durata neted scurta a jocului. Dupa un sfert de ora sunt
scapat. Am crezut ca la ruleta e bine sa joci numere n plin. Simplifica.
Daca prin absurd nu se ntmpla nimic, si daca merg ntins, asa ca un
cadavru ambulant, singur n picioare n tot largul cmpului, fara sa ma
opresc o clipa, orice sar
ntmpla, sfertul de ceas trebuie sa treaca. Dar
nu trebuie sa ma opresc sub nici un cuvnt, si nici sa fiu atent la ce e n
jurul meu, ca sa numi
pierd curajul si sa nu ametesc, ca un acrobat,
care nu trebuie sa se uite n jos. Si trec ntradevar
ncet, fugind numai
prin barajul automat.
Totusi ntrziere e. Nu pot sa urc dmbul de cincisase
metri, spre
padure. Nu ma pot sluji de mna stnga si iarba umeda aluneca. Ma
socot o clipa pierdut. Acum vad gloantele care vin, caci le vad
nfignduse
n pamnt. Sunt mai numeroase dect le credeam.
Aproape sa ametesc cnd ma gndesc ca nu voi putea urca, dar mi
vine n minte amintirea husarului n care noi am tras peste doua sute de
focuri. Ma prind cu mna dreapta de iarba, nfig calcile piezis si tot
ajung sus. Dau n padure peste ordonanta. Scot manusa si
de pe
degetul rupt si
nfasur mna plina de snge, si pe care o cred sfsiata,
n batista. Artileria trage la vreo douazeci de metri n stnga. Daca va
veni si aici, sa
ispravit.
Peste un sfert de ora nca, am iesit din padure, am traversat vlceaua,
am urcato,
acum sunt sus, ntro
sosea mare.
O noua poarta, nevazuta, se deschide de asta data spre o alta lume,
sau poate e aceeasi, pe care o trec invers.
Ambulanta ne duce pna la jumatatea drumului, unde e un post de
ajutor si de unde vom fi luati de ambulantaautomobil
a diviziei. Gasesc
printre raniti, pe jos, si un grup de nemti, culesi n urma noastra cnd
urlam nebuneste.
Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi mbracate n
stofa, mi se pare ceva miraculos. Cnd eram mic, auzeam vorbinduse

mereu de stafii si eu nu vazusem nici una. Luptam mereu cu nemtii si

acum i vedeam de aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc si
sufera. Credeam ca sunt numai spirit, obuze, fsit de glont si umbre,
departe.
Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene, al Ypresului,
al
Verdunului.
Ce nas
da sa stiu sincer impresia lor despre ziua de azi.
Sami
dea un reper, o singura data, pe care so
gasesc si n dictionarul
experientei mele, si apoi, pe baza ei, confruntnd, eu mias
da seama
de valoarea tehnica si sufleteasca a ntregii campanii, stabilind "linia"
asa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin ntrecerea dintre un cal
al lor si altul strain, se pot fixa, ca situatie, fata de toate tarile cu cai de
curse.
Un timp cu fata lunga si dura ca o masca sta putin cam ntro
rna. Are
ochelari de srma si de buna seama e gradat, daca nu ofiter. Sunt,
aliniati mai mult sau mai putin, ca noi toti, pe marginea soselei, n sant,
ca la un bazar de rani de tot soiul...
Simte ca l privesc si ntoarce capul. As vrea sa intru n vorba cu el,
normal, si nam
un pretext. Sunt stngaci ca si cnd as vrea sa acostez
o femeie, si la fel, el, cu morga, evita sa lege "cunostinta". Nam
tigari,
caci ias
oferi. As vrea sa vorbim ca doi profesori.
n timpul acesta, vine si pleaca facnd
naveta ambulantaautomobil
a diviziei. Pna la noi mai are. Nendemnatic, un sanitar mi
bandajeaza mna.
n sfrsit, enervat de propria mea timiditate, l ntreb pe neamt n
frantuzeste daca e grav ranit. Ma masoara o clipa si pe urma mi
raspunde scurt, tot n frantuzeste:
Nam
nimic de vorbit cu dumneata.
Simt ca vorbeste de la popor la popor, nu de la om la om, cum i
cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucurestean, de la
Kant la Conta. Ma ntreb o clipa daca sal
lovesc, asa ranit cum e el. l
simt voit si acest joc de "fatan
fata" trezeste n mine o mnie larvara.
Nici unul dintre motivele invocate obisnuit n campaniile de attare a
popoarelor nu mar
fi putut face sa lupt cu ura si cu dorinta de a ucide.

Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezenta

moralmente necesar si numai att. Nu ideea de patrie, care pentru mine
nu se confunda cu cea de stat n tendintele de cucerire economica,
pentru ca nam
orgoliul fierului si tabacariei romnesti, dar nici ideea de
administratie germana, care nu pare chiar asa de rea, nu mar
fi facut
sa lupt activ, sa vreau sa ucid. Un singur lucru ma
mbolnavit
totdeauna, cnd mi lam
confirmat, de furie. Pretentia inamicului de ami
porunci mie ca romn n virtutea unei globale superioritati de rasa.
Afirmatia asta aparea incerta, n literatura de propaganda, si nu o
credeam autentica. Am avut motive so
cred, n partea a doua a
campaniei, cnd eram uneori apostrofati din transeele apropiate si
atunci am tras cteva focuri cu ura si cu satisfactia cu care esti ispitit sa
apesi pe tragaciul unui browning, mic si gingas, ca sa dobori un atlet
obraznic si grosolan (asa, ca o demonstratie). De cte ori un fapt
dinafara ajungea pna la acest substrat sensibilizat national al
constiintei mele, trezea n mine aceeasi pornire de furie.
Acum ma stapnesc, totusi, si l privesc staruitor, ca sal
fac sa se
ntoarca spre mine, ascultnd ca de o porunca, fara sa vrea.
Dumneavoastra,
soldatii germani, aveti pretentia de a fi si curajosi si
prosti n acelasi timp. Dumneata vad ca nu faci exceptie, nici de la una,
nici de la alta.
Ridica mantaua de pe pntece simi
arata, fara o vorba, un amestec de
snge si rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rana
nu produce impresie. Cel ranit e totdeauna un favorizat, fata de cel ce
ramne.
Soldatii...
dumneavoastra.
i arat, ntartat, si eu pe ranitii nostri...
Cum
vrei sa fie la razboi? Cnd vrei sa cuceresti lumea...
Zmbeste amar:
Cu
glontul trecut prin pntece, mau
silit sa merg douazeci de pasi.
mi da un fior de oroare. nteleg pe urma ca soldati deai
nostri, dintre
cei sositi n urma liniei de atac, nestiind ca e grav ranit, fara ndoiala, lau
silit sa mearga pna la targa cu care lau
adus aci si n care sta
acum lungit... Rog pe un medic sublocotenent, care supraveghea

ncarcarea n ambulante, sa vie, si acesta, plictisit si fara nici o vorba, i

face o injectie.
Cnd
ai fost ranit, si pe la ce ora?
Acum
vreo trei ceasuri eram n padure si am primit focuri din coasta,
care neau
spart tot batalionul.
Asadar, capitanul mustacios si nclestat de pamnt a avut dreptate sa
deschida focul asupra padurii. Nam
pierdut, nici de data asta, ocazia de
a fi convins si ridicul... si de a nimeri anapoda, de a nu gasi momentul
just... asa ca de obicei.
Neamtul mi confirma dupa ezitari ca e dintrun
regiment prusac. E ntradevar
profesor. A luptat n Rusia, a fost si la Verdun. Vreau sa stiu cum
i se pare lupta de azi...
Pentru
mine e cea mai grea, de vreme ce am sa mor pe aici, iar din
alte parti am scapat.
E o logica pe care o platesc cu un surs mieros.
Dar
n comparatie cu alte lupte?
Nu
e comparatie.
nti iau aceasta ca un raspuns umilitor. Nu e comparatie ntre un leu si
un cine. Simt ca nu voi putea ntelege nimic pentru viitor, ca nam
elementele care sami
ajute sa nteleg cele ce vor veni, ca azi nu pot
stabili "linia".
Starui surznd:
Totusi?
Acum cred ca el nu e att de inteligent sa poata stabili raporturi. Iar
trebui o mai larga vedere si o mai justa ntelegere a detaliilor
caracteristice. Fictiunile nu se pot compara si el nu poate crea realitati.
E
altceva... asta nui
razboi adevarat, si ntorcnduse
spre vecinul lui,
tot neamt, ce fuma: So dumme Leute... durch ein solches
Trommelfeuer...
Asadar,
gasesti ca a fost un bombardament puternic... neobisnuit: am
un punct comun n vocabularul logic.
E uimit ca nteleg nemteste.
Puternic?
hm... si surde... Ceam
vazut noi la Verdun si pe Somme...

Acolo sa fii vazut sute de tunuri tragnd... Azi au tras toate, cine stie,
optzeci, nouazeci de tunuri.
Nu
mai pricep nimic... Ai spus tovarasului dumitale ceva despre focul
puternic al artileriei. Vorbeai de a noastra?
Se strmba de durere, si pipaie burta cu dezgust. Ca toti cei atinsi de
peritonita, are mintea extrem de lucida. Injectia la
facut vorbaret chiar.
Nu,
domnule, vorbeam de a noastra. Am sati
spun eu dumitale o
vorba... Noua germanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales,
avem toti taieturi... Uite, aici, simi
arata n fata urechii o crestatura... Ei
bine, noi avem un fel de zicatoare: Nu te bate n duel cu unul care nu
stie sa se bata, ca e periculos... Pot sa spun, domnule, ca daca
dumneavoastra ati fi stiut sa faceti razboi, nu mai eram eu azi aci,
tinndumi
matele n brate.
Un moment banuiesc ca el socotea ca suntem n superioritate tocmai
din cauza ignorantei noastre.
Credeti
ca vom cstiga razboiul din cauza lipsei noastre de experienta?
Sa
cstigati razboiul?... Nu stiu zau daca peste cteva ceasuri cei din
337 nu vor fi aci, unde stam de vorba acum. Stiu ca voi muri, altfel am
certitudinea ca n doua saptamni as fi fost eliberat de ai nostri, la
Bucuresti.
Si acum stiu ca nu glumeste.
Dar
ce ai vrut totusi sa spui cu acel "Trommelfeuer?"
Uite
ce, domnule... Are si razboiul regulile lui... ca si duelul. Noi pe
frontul de apus aveam ore cnd nu trageam un foc, chiar daca englezul
juca bridge n poiana... Cum crezi dumneata ca se poate trai? Pe urma
e o regula iar... Daca tu stai si inamicul porneste la atac, artileria ta
trage... Atunci inamicul se opreste si ncepe sa traga artileria lui mai
puternic... atunci tu evacuezi pozitia si lasi pe ai lui sa vina so
ia... Pe
urma trage artileria ta, si el trebuie sa plece lasnd mortii si ranitii care
se cuvin. Pe urma, daca vrea, vine din nou, daca nu, nu... La nevoie, iar
se ntmpla ca mai sus. Nu se trece, domnule, niciodata, printrun
foc
de baraj.
Bine,
dar ai spus singur ca nu se poate compara cu bombardamentul
de la Verdun si Somme.
Ceare

a face?... acolo eram la adapost de beton, adnc sub pamnt.

Bine,
dar cnd porneati la atac, afara, deasupra, pe pamnt?...
Hm...
Atunci fugeam napoi, lasnd jumatate morti afara, iar
comandantul cel mare schimba pe comandatul artileriei care na
pregatit atacul.
Deci
atacul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un act de
bravura?...
Are un surs de sincera ironie.
Crezi
dumneata serios ca dumneavoastra romnii sunteti mai bravi
dect noi, sau dect francezii?
Atunci?
Tace ascultnd lung durerea n el, ca un gnd. Si pe urma, dupa ce sa
strmbat putin:
Atunci
nseamna ca dati tot concursul armatei germane sa ajunga mai
repede la Bucuresti...
!?
Ce
nevoie aveati sa treceti, azi, prin baraj? Ca sa salvati pe cei
dinaintea dumneavoastra, pe carei
atacam noi? Tot erau pierduti. Noi
porniseram la asalt... Daca nu ne lasati sa ajungem la ei, noi tot plecam
napoi, sii
ncredintam artileriei, sai
faca ntelegatori. Atunci de ce ati
mai venit gramada, dumneavoastra din urma? Ati calcat regula
razboiului, iar ai nostri sau
retras, nu din lasitate cred
ca stii si
dumneata ca germanii nu sunt lasi nca
o data, ci din calcul... E
adevarat ca am primit focuri din coasta... si ca, din cauza acestei
neasteptate ntorsaturi, nu neam
putut culege pe noi, ranitii... Dar ce
pierderi ati avut din pricina asta? Unde mai pui ca putini se vor ntoarce
dintre cei prinsi dincolo de baraj.
Comandantii
nostri pretuiesc foarte mult atacul la baioneta.
Tocmai
de aceea ai nostri vor ajunge la Bucuresti asa de curnd...
Pentru ca nu gasesc interesante luptele la baioneta. Va vor face
totdeauna ce vau
facut azi, cu chibzuiala, rece.
Stii

dumneata, la romani, Horatiu sa

prefacut ca fuge ca sai
sileasca
pe curiati sa se mprastie pe teren... Ai nostri simuleaza n fata
batalioanelor dumneavoastra retragerea, ca sa veniti mai bine n cmpul
de tragere al artileriei. Si dumneavoastra aveti iluzia ca biruiti.
Ne
mai pacalim cteodata... Tiam
spus eu proverbul nostru, ca nu e
bine sa te bati cu cel care nu cunoaste duelul, dar la urma, socoteala
tot iese. Asculta, n Carpati aveti transee fortificate?
Evident ca mint cu graba.
A,
n Carpati e altceva... Avem transee dinainte pregatite, organizate
gata.
Adaposturi
bune?
Da,
bordeie cu doua straturi de busteni si un metru de pamnt
deasupra.
Astai
tot? Bune pentru obuzele noastre de 75... Nu rezista nsa la
obuzele noastre de 105... Nu mai vorbesc de cele de 150... Si pe urma,
chiar daca rezista, totul e de prisos, daca naveti
artilerie de 150, sau
mai mare, si dumneavoastra.
!?
Sigur,
vom trage pna vom distruge transeele si bordeiele cu tot ce e
viata n ele... Daca bordeiele vor rezista totusi, ca pe Somme, nu vom
da timp celor dinauntru sa iasa. Si atunci, daca aveti artilerie ca
francezii, faceti si dumneavoastra ca francezii... trageti n ocupanti...
ocupantii pleaca si trag apoi cu tunurile, si asa "da capo al fine"... cum
ati citit tot timpul verii despre cota Morthomme.
Surd cu o tristete de moarte n suflet... ntariturile noastre din Carpati?
Santierele si bordeiele care, adunate ca ntro
batatura, nu ar putea
rezista unor rturi de porci tiganesti...
Sa
speram, domnule, ca medicii dumneavoastra sunt mai priceputi
dect generalii dumneavoastra... Dar mi se pare ca pentru mine e de
prisos... As fi vrut poate o fotografie a locurilor acestea... o carte
ilustrata... ca sa arat copiilor si nevestei n ce fel de peisaj am fost
omort... Pentru albumul familiei.
Pe urma am tacut ndelung... Eu gndinduma
la moartea tuturor... el
numai la a lui. nserarea asta, dupa o zi ploioasa, apoi senina, de
toamna, era mereu mohorta si apasatoare ca o nmormntare...

Padurea de stejar si tufele mici ncepusera sa se topeasca n ntuneric.

n ambulantaautomobil,
am luat cu autoritate alaturi pe prizonierul
neamt... Am cerut chiar soferului sa mearga mai ncet la santuri. Mia
explicat ca e ordin sa care toti ranitii pna la miezul noptii.
Mi se face injectia mpotriva tetanosului, sunt culcat ntrun
pat curat.
Trziu de tot, vine alt grup de raniti din regimentul nostru. Divizia e n
retragere. Batalionul nostru e njumatatit. Sunt patru ofiteri morti, ctiva
raniti, compania mea, nconjurata, e prizoniera cu toti ofiterii. Tudor
Popescu, pe ce drumuri ai apucato?
Pna n zorii zilei spitalul trebuie
evacuat. Se lucreaza cu deznadejde la pansamente.
COMUNICAT APOCRIF
Calatoria n trenul sanitar care ne ducea pe toti aproape
doua sute de
raniti mi
sa
parut ca un fel de calatorie n strainatate, cnd dupa
restaurantul garii judeci si despre orasul corespunzator, cnd cantonul
se desprinde din seria lui (cmp, singuratate, ploaie, saracie) si devine
element din seria rapida (vagonrestaurant,
peisaj, doamna eleganta,
domnul voiajor)... Veneam ntro
lume, care pentru mine nu mai era
cea dinainte, asa cum unui bolnav, care iese ntia oara din casa dupa
luni de zile, orasul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le
generalizam. Gara Brasovului mpodobita, cu frunze si steaguri
nationale, ramase, mia
dat, despre orasul pe care nul
cunosteam, o
idee de carte postala si decor de zece mai. La Sinaia au navalit pe
nserate n vagoanele noastre cucoane frumoase, cu mini tot att de
albe si fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipaitul, mai vii,
erau ntrun
fel de hiperfunctiune. n schimb toti cei pe carei
vad au
parca un aer fantomatic, pna si n voce si n privire, n ceea ce e
dincolo de ei, parca un soi de siesta dupa zbuciumul zilelor de lupta.
ntre Predeal si Busteni, vazusem n jurul cantoanelor gropile de lup si
transeele copilaresti, facute acolo lnga sosea, cnd muntii si padurile
erau libere, cu naivitatea cu care, ca sa evite o inundatie catastrofala,
care ameninta ntreg tinutul, o primarie neserioasa ar face santulete de
scurgere dea
lungul drumului. Cnd puhoiul vine nsa, traste nu
numai cei
pe sosea, dar si casele nalte, si chiar primaria cu domnul
primar.

Eram n vagoane speciale, n targi lungi pentru dormit.

La Bucuresti ni se spune ca mergem direct n gara Obor, unde se face
triajul bolnavilor. Am intrat ntrun
lung peron subteran, ca n marile
gari occidentale, asa mi sa
parut cel putin, caci am aflat apoi ca gara
nare
astfel de peroane si imediat au navalit n vagoane sanitare, ofiteri
administrativi, care, cu registre, dinainte neau
ntrebat ce preferinte
avem. Cei mai multi au optat pentru cteva mari spitale din capitala,
unde li sa
spus ca vor fi ngrijiti de frumoase doamne din societatea
romneasca. Era adevarat. Dar ceea ce deosebeste o societate de
civilizatie de una de cultura e ca lumea ei imita si practica pasionat si cu
entuziasm toate formele celei de cultura, fara sa aiba nsa staruinta de
a duce lucrurile pna la un capat si nici curajul de a suporta toate
consecintele. Cta vreme serviciul n spitale nu contrazicea nici una din
nclinarile acestor doamne, ba nca le favoriza ocazii noi si decor inedit,
ele au umplut cu sursuri si alba lor prezenta salile cu raniti. Att. Dar
am vazut, cteva doar, mai trziu, curatind n spitalurile de la Iasi, n
dupaamiezi
pustii de iulie, rani puturoase.
Mam
gndit, cu un fel de neliniste, ca, daca voi fi n Bucuresti, voi fi
vizitat de ai mei si ca voi fi obligat acum
cnd eram att de obosit sa
joc un fel de teatru de dragoste si bucurie.
Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia sa astept
cteva ore si ntre timp, vestita de un cunoscut al familiei, improvizat
sanitar, a venit la gara mama.
A plns, ma
sarutat, a exagerat gravitatea ranii, a trimis sa mi se
aduca deacasa,
de la ea, perne, un flacon de apa de colonia, o
nvelitoare "
caci nu se stie daca la spital vei avea ceti
trebuie".
Si totusi durerea ei mi era straina. Cnd a murit unchiumeu
si nea
lasat averea, iar pentru partea mea a nceput patimasa discutie n ce
priveste mparteala, nu stiu daca aveam sau nu aveam dreptate. Dar
mama a stat n ceasul acela ca o straina, sa
crezut "parte" a vorbit cu
voce alba, ma
privit cu ostilitate, ca pe un strain, si strain am ramas.
Am cedat fara ndoiala atunci, ea a revenit la tonul de duiosie, dar
ireparabilul se savrsise. Stiam pna unde merge afectiunea mamei.

Mai trziu, am cautat zadarnic sami

demonstrez ca poate avea
dreptate, ca discutiile de interes iau cteodata tonul acesta de proces
ntre straini, si ca aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul
era de prisos. Gestul meu larg sporise nsa afectiunea mamei, care de
atunci avea pentru mine si mai multa atentie dragastoasa, dar pentru
ca eu facusem sacrificiul cel mare, pastram, fara sa vreau, un aer de
protectie, de indulgenta amabila, ndepartata, de surs limitat si
limitativ. Asupra evolutiei vietii mele ea era acum ca un astru racit, fara
influenta.
i sarutam zmbind minile, primeam daruri cu demonstratii tandre si
absente, dar asteptnd, cum astepti ntro
gara sa plece mai repede
trenul, pentru ca situatia dintre tine si cei care teau
petrecut ncepe sa
se prelungeasca stnjenitor.
Nu mia
spus o vorba despre nevastamea
si am respectat ostilitatea lor
de totdeauna, evitnd o ntrebare inoportuna.
Pentru ca era ngrijorata de soarta mea, doctorul, preocupat si amabil, a
asigurato
ca n cincisprezece zile sunt complet vindecat si bun de ntors
napoi pe front. Asta a ntunecato
oarecum.
La spitalul judetean din R. sunt ntro
rezerva cu un camarad de
regiment, ranit la genunchi. Am carti de citit, dar rumoarea tacuta, de
efluvii, a orasului numi
da liniste. Dupa o saptamna de dureri mari,
pot iesi. Sunt foarte nconjurat, caci ofiterii regimentului sunt ntrun
complex de rudenii, care mbratiseaza toata urbea. Nelinistea e mare si
comunicatul oficial e asteptat la ora patru cu ntinsa macinare. Orasul,
din cauza militarizarii (politaiul a devenit maior, cu "stele" n loc de
grade, dar oricum maior, seful de posta a fost asimilat si el, n sfrsit,
afara de pensionarii cafenelelor din "centru" toata lumea a trecut la
partea sedentara a razboiului si e deci foarte activa), traieste n casele,
cu aspect de vile, n gradini, n centrul plin de pravalii, o viata
deosebita. Camioanele care trec, furgoanele, detasamentele sunt
cercetate cu atentie si interpretate, asemeni cititului n stele. Va veni
sau nu evacuarea? caci luptele se dau acum n Carpati, la optzeci de
kilometri departare.
Razboiul e, dealtfel, o ocupatie noua si provoaca animatie chiar n
tinuturile retrase, daramite aci. Cu umbrela la subsuoara, profesori
batrni ies la ora patru la plimbare, renuntnd la somnul de dupaamiaza
deci, eveniment caracteristic, pentru ca sa citeasca, afisat pe
geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foarte sibilinic acest
comunicat. "Lupte vii, bombardament intens", "atacuri puternice n

regiunea cutare". Niciodata un cuvnt despre nfrngere sau retragere.

Cei care tin minte stiu ca numai comparnd doua comunicate poti afla
ceva.
"Pe naltimile din pasul Rucarului au loc vii lupte de infanterie", spune
un comunicat, copiat cu litere caligrafice, cu creionul, de patronul
cafenelei, probabil.
Iar a doua zi, ntre alte puncte:
"Inamicul a atacat puternic pozitiile noastre de la sud de Dragoslavele".
Daca stii ca ntre Rucar si sud de Dragoslavele sunt sapteopt
kilometri,
atunci stii si cu ct sau
retras trupele noastre, de ieri pna azi, iar daca
nu, crezi ca nu sa
ntmplat nimic.
Dupaamiaza,
spre seara, centrul se animeaza, mai ales prin prezenta
femeilor, care ies la plimbare. Ofiterii de la diverse depozite si
comandamente (e aci cartierul corpului de armata) si lasa si ei serviciul,
ca niste functionari constiinciosi, catre orele sase. Esti tentat sa crezi ca
si pe front, la aceasta ora, ofiterii ncuie sertarele, se spala pe mini, si
potrivesc figura si ies din transee n oras, fie invitati la o partida de
pocker, fie la un rendezvous
cu etape simplificate, din cauza vremurilor
tulburi. n realitate, constat si acum aceeasi neputinta a imaginatiei de
a realiza n abstract. Nu exista dect o singura lume, aceea a
reprezentarilor.
Nu putem avea n simturi, si deci n minte, dect ora si locul nostru.
Restul l nlocuim cu imagini false, conventionale, care nu corespund la
nimic, sunt cel mult o simpla firma provizorie. Nu poti fi n doua locuri
deodata. Eu stiam, cnd suportam bombardamentul de la Sasaus, ca,
teoretic, e posibil ca alta lume, undeva departe, sa petreaca, sa
iubeasca, sa aiba ore de birou si de masa. Dar nu puteam realiza nici un
moment al ei. Acum, dimpotriva, sunt aci, n aceasta lume, iar aceea a
frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat n spatiu si mai ales n
afara de notiunea timpului. mi zic: poate ca la ora asta Orisan suporta
un bombardament la fel cu cel de la Barcut. Dar este o simpla ipoteza
teoretica, vezi bine, goala de orice emotie, de durata oricarui sentiment,
de culoarea oricarei reprezentari, de irevocabilul ntmplarii reale.
Sunt privit asa
cum umblu cu alti camarazi, cu mna bandajata cu
destula curiozitate. Numi
displace senzatia reala ca sunt privit mi pare
ca un fel de gdilatura, de ndurat oarecum, dar n cele din urma
insuportabila.
Rami
aici, ma ndeamna camaradul meu. Vine generalul A.
De
unde stii?

Vine
cu automobilul... Stiu de la prefectura. Uite pe fostul primar,
Vasu... pe avocatul ala batrn... toti l asteapta... Primarul, un medic
excelent, care are darul de a fi n tot locul, e acum si el lnga gradina
publica, asteptnd cu toata lumea miracolul. Sa
raspndit vestea ca
"generalul" va trece spre front.
Parca
se spunea ca la
otravit, ca iau
turnat spionii nemti, printro
ordonanta cumparata, otrava n cafea?
Surdeam amndoi, caci cunosteam legenda. Comandant de armata n
Dobrogea, generalul A. a oprit ctva timp n loc naintarea inamicului. Si
e atta sete de idolatrie, sunt attea disponibilitati de nadejde n
poporul acesta, care se simte mereu aruncat de pe scara nalta a
istoriei, nct figura generalului a si devenit legendara.
Eu stiu nsa ca salvare, pentru moment, nu mai e. Si cu toate astea,
cnd pe strada principala apare lnga gradina publica automobilul mare,
deschis, stropit tot de noroi, peste vopseaua de culoarea nisipului, am
acelasi fior ca toata lumea de aci. Sta n fund, alaturi de alt general, tot
n mantaua cenusie care nu indica nici o distinctie, cu capul lui de
mucenic cu cioc imperial, cu privirea obosita, care nu se opreste asupra
nimanui. Stiu cear
vrea toata lumea... si cu ea, nsumi eu... Cu mintea
lui, ncaputa acolo sub chipiu, sa nlocuiasca tunurile, mitralierele, sa
redea curaj soldatilor, sa rastoarne situatia ca o prezenta supranaturala.
Comunicatul de mine seara sa anunte, de pilda:
"n regiunea Dragoslavele, lupta ndrjita sa
terminat prin nfrngerea
dusmanului. Un regiment de infanterie a cazut n spatele inamicului
ocupnd Cheile Dmbovicioarei si soseaua Giuvala. Am facut 25 mii de
prizonieri, am luat patru tunuri de cmp si un bogat material de razboi.
Urmarirea inamicului continua si diverse unitati mici care au cautat sasi
faca loc prin munti, peste vechea frontiera, sunt treptat capturate."
Nadejdea, cu att mai emotionanta, cu ct toti au constiinta miracolului,
a cascat ochii tuturor celor de pe trotuar, iar ofiterii fac front ca unui
print. Multimea asta nu vrea dect sa despacheteze bagajele facute
pentru refugiu, sa puie mine seara drapele tricolore la balcoane si sa
se agate de rotile automobilului, urlndusi
frenezia de recunostinta
pentru salvator.
Masina sa
oprit o clipa, ofiterul cu mustata mica, de lnga sofer, a
ntrebat ceva pe sergentul de strada (ntrebare la care au raspuns
laolalta, cu bunavointa grabnica, cincisase
insi, care se gaseau acolo),
dar n tot timpul generalul a avut o absenta preocupata, de medic

chemat, n sfrsit, de familia disperata, la capatiul bolnavului a carui

operatie ncercata de altii na
reusit.
A venit si Orisan, ranit la mna dreapta de o schija de obuz. Camaradul
din rezerva n care sunt eu a plecat n familie si acum sunt cteva zile
cu Orisan. ntre noi e o prietenie definitiva ca viata si moartea. Si totusi
ncerc un sentiment ciudat. Mie
imposibil sai
pun vreo ntrebare
despre viata lui de familie. l cunosc cum nu la
cunoscut nici mama lui
caci
numai acolo, n fata mortii si a cerului nalt, poti cunoaste oamenii
dar
nu stiu absolut nimic despre el. Si nici despre nici un alt camarad
al meu. Acum mi dau seama ct de putin am vorbit eu si camarazii mei
de front despre viata noastra anterioara. Parca suntem n "Legiunea
straina". n fiecare noapte l aud nsa pe Orisan, culcat n patul alb,
lungit pe spate ca un mort (asa cum se desprind sa doarma soldatii din
cauza repaosurilor scurte n marsuri), urlnd n somn de groaza,
deznadajduit ca un cine: "Mama!... mama!..."
Peste cteva zile, n comunicatul oficial e totusi o floare de bucurie.
Trupele noastre au luat Muntele Rosu, facnd prizonieri, capturnd
mitraliere si material. Stiam ca pe acolo sa
retras regimentul nostru. i
arat lui Orisan banuiala ca nu poate sa fie straina de Corabu asemenea
isprava. El surde, cu ndoiala. Peste alte cteva zile nsa, un ranit, abia
sosit, mi ntareste presupunerea. Dorind sa se distinga neaparat, dornic
de naintare, cu ambitie de general napoleonian, si simtind mai ales ca
ar putea muri, inutil, capitan, a comunicat diviziei ca daca i se da
comanda unui batalion, e gata sa cucereasca Muntele Rosu. Dupa
oarecare codeala, oferta a fost acceptata si capitanul Corabu a izbutit sa
dea acea floare comunicatului nostru. Dar i sa
luat imediat comanda...
mprumutata. A doua zi, nsa, muntele a fost din nou pierdut... Acum
capitanul Corabu a primit... ordin sal
cucereasca iarasi. Ma ntreb, cu
gndul prelungit, melancolic, ce ar nsemna pentru armata noastra sa i
se dea acestui ofiter o comanda mai importanta.
Cnd Orisan e mai bine, iesim sa mncam la un birt din oras, unde
cunoastem doua doamne tinere foarte frumoase si distinse, care ne
arata foarte mult interes, dar ne cer sa evitam pe unchiul lor, un domn
batrn cu nas aprig si mustata mare. Lear
certa rau daca lear
vedea
stnd de vorba cu cineva. Ne fixam un rendezvous
cu ele si plecam
repede, caci ni se spune ca la spitalul din G. a fost adus Niculae Zamfir,

grav ranit. Ne duce cu masina Iorgu, barbatul Anisoarei, care e

"voluntar" la corpul de armata. Printrun
ordin al Ministerului de Razboi
gradele inferioare, daca au avere, sunt scutite de front. (Li se cere
numai sa puie un automobil la dispozitia cartierului, iar ei, atasati pe
lnga automobil, capata numele de "voluntari".) Pentru ofiteri nsa acest
lucru nu e admis si deci formula de ramnere trebuie sa fie alta, sau
altele.
Spitalul tip "Regele Carol I" e n marginea soselei si are n fata o gradina
de flori, cultivata de mediculsef,
un burlac filozof n felul lui, departat
de oameni carei
vindeca pe toti, cu conditia sal
lase n pace, n
singuratatea lui din mijlocul cmpului. Niculae Zamfir e ntrun
pat de
fier alb, cu capul bandajat si acoperit cu patura pna la gt. Nui
vine sa
creada parca, vazndune,
si, desi trebuie sa aiba febra, zmbeste. Nu
poate vorbi, nici nu poate nca fuma tigarile pe care leam
adus, iar cele
doua sticle de vin nfundate vor ramne multa vreme nedestupate, dar
si plimba privirea dupa gesturile noastre si surde cu ochii, cinstit si
sfios ca un cine al pamntului.
Esti
ranit rau la cap, Zamfire?
Clatina din cap negnd si pe urma ridica usor cuvertura si ne arata
picioarele bandajate ca niste copii nfasati. Unul e retezat de sub
genunchi, celalalt de la jumatatea coapsei. Zmbeste cald.
Cred ca am devenit palid ca un mort si ma clatin. Orisan a ncremenit si
el. Niculae Zamfir, cu patura ridicata, surde mereu, absent si bun, ca o
icoana care nu stie ct a fost de slutita de sulite.
Naveam
ce mai spune... Tacem asa ndelung si pe urma plecam, sub
pretext ca nu trebuie sal
obosim.
Pe drum Orisan ma ntreaba cu gnd inspirat:
Te
mai gndesti la revolutie?
Nu,
ca staretul Zossima al lui Dostoievski, ma nchin, si eu, n fata
"nenorocirii care va veni".
*
Plecarea mea la Bucuresti este inevitabila. Parca se apropie un examen
dezagreabil. Am scris nevestei mele ca smbata seara sosesc. Trenul nu
sa
oprit la peron, ci n cmp, pe o linie de garaj gaura e n ntuneric de

frica zepelinurilor... Iar cnd vin pe Calea Victoriei goala, felinarele dau
o lumina albastruie asfaltului pustiu, de par acoperite cu zabranic de
doliu, iar casele de piatra cenusie. Nicaieri lumini aprinse. Impresia de
cavou imens e coplesitoare.
Ma
asteptat cu o serie de demonstratii care altadata mar
fi nnebunit
de emotie si placere. Casa e toata luminata (cu storurile captusite bine,
fireste, ca sa nu se vada afara) ca pentru sarbatoarea de Pasti, masa e
alba, sclipitoare de cristaluri si flori, vinul rar. E o intentie de supeu n
doi, ca ntro
"camera separata" de restaurant de petreceri. mi e
imposibil sa nu fac socoteala ca as putea avea toate acestea numai cu
zece monede de aur si nca fara obligatia de a surde.
Ma saruta cu exces, nu vrea sa ma lase sa ma dezbrac, mi scoate ea
nsasi mantaua...
Simt ca un singur lucru mar
fi ispitit aci... si poate miar
fi iluminat
indiferenta. Patul mare alb, camera de baie cu majolica alba si oglinzile
aburitoare. Sa am asta, murdar si patruns de frig, dupa un mars ca acel
de la Barcut, ar fi n mine o dospire de recunostinta si voie buna, care sar
revarsa poate si asupra acestei femei. Dar la spital faceam baie n
fiecare zi, iar rufaria de pe mine e curata.
Mama
(nu spunea niciodata: mama, pur si simplu) nu mia
spus nimic
ca esti ranit (e grav? ah... Dumnezeule!). Vezi, asta nu nteleg, frate, sa
fie suparata pe mine, dar chiar daca nu vorbim... putea sami
trimita
vorba prin cineva... Tea
durut rau?... Ma ntreb, fara sami
pot retine
sursul dinauntru, ironic: "Ar fi murit de durere femeia asta, daca as fi
fost ucis?"
Parca nu stie ce poteci de moarte am n suflet, si tacerea mea o face sa
vorbeasca ncontinuu, ca un orator care nu mai poate ncheia, si se
avnta inutil, dupa asociatia ntmplatoare a frazelor. mi taie, cu prea
multe gesturi, friptura n farfurie. Si cum se cunoaste ca a mbatrnit.
Nu simte ca, asa, destul de trupesa cum a devenit, nu mai prind
anumite gratii. Dealtfel, tot armamentul ei cuceritor e parca demodat si
nefolositor, ca acele transee puerile din muntii granitei.
Evit ct mai mult dormitorul, desi albul de olanda al cearsafurilor tot ma
cheama. O clipa, caldura trupului ei molatic lnga al meu mi toropeste
trupul si mi activeaza gndurile, dar pe o masa joasa e o fotografie
mare, a mea. A puso
acum, sau e de mult acolo? ridicula, condamnata
infam sa asiste la framntarea trupurilor lor, cnd eu eram la Cohalm?...

Si totusi mi trece prin minte, ca un nour de ntrebare... Dar daca nu e

adevarat ca ma nsala? daca din nou am acceptat o serie gresita de
asociatii?
Daca e o simpla coincidenta, ca, de pilda, atunci cnd am ntlnit pe
colonel, ca attea n viata?
Dar nu, sunt obosit si mie
indiferent chiar daca e nevinovata.
Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fara chef, ea are inspiratia
nefericita sa faca singura demersurile mbratisarii... Prin camasuta fina,
asa cum sta n genunchi, aplecata deasupra mea, snii i atrna ca doua
pungi si pntecul a nceput parca sa se ngroase. Chiar dupa ce mam
nsurat, prietenii ma mbiau la petreceri cu cocote, dar si cnd izbuteau
sa ma convinga, si orict erau de frumoase, aveam impresia ca ma culc
cu manechine de crpa, fara acea caldura tainica animala, care, cnd tie
scumpa, te nduioseaza si te deznadajduieste n nebunia unei totale
mbratisari. Nevasta mea e alba si cu preziceri de grasime, iar eu as
vrea n clipa asta sa simt pe pieptul meu genunchi mici ca merele si sa
descopar colturi noi ntrun
trup de tigancusa subtire si cu muschi
nervosi. As puteao
avea cu alte zece monede de aur si fara obositoare
obligatii de a minti tandru.
*
A doua zi a fost navala de cunoscuti... Fraze goale de continut,
stupiditati fara legaturi de rudenie cu realitatea.
n corespondenta am dat si peste o scrisoare anonima...
"Domnule, pe cnd dta
lupti pentru patrie (?) nevasta dtale
te nsala
ca o trfa cu un individ Grigoriade, care e la cenzura, vezi bine.
i poti gasi oricnd ntre 69
n strada Rozelor opt bis, unde merge la el.
Caci poate ca acum no
avea nerusinarea sal
aduca tot la dta
acasa."
Ce nas
fi dat alta data pentru ca sa am certitudinea ca ma nsala. Cum
asteptam la pnda, cu fruntea arsa si pumnii crispati!
Acum, cnd vine, i arat scrisoarea zmbind. Un moment devine palida,
ma examineaza alarmata si banuitoare, nsa cnd ma vede linistit,
socoate ca nu cred.
E
o murdarie... Stii ca toti ne invidiaza. Ah, lumea asta rea... Uite ce
calomnii mai nascoceste. Daca ar fi sa te iei dupa toti... Poftim, sa fii
fost tu mai banuitor acum... Ah, mie
o sila de oameni... Nu mai poti
iesi... Fireste, am fost de cteva ori n oras, nu singura: cu Anisoara, cu

Iorgu, si a venit cu noi si Grigoriade. Am fost la teatru si pe urma la

restaurant. Ah, si dintratta...
Vorbeste mult, platitudini ncalecate, asociate la ntmplare, si zmbetul
meu binevoitor o ncurajeaza...
Asculta,
fata draga, ceai
zice tu daca neam
desparti?
Parca ia
despicat cineva teasta n doua. Alta avalansa de ntrebari
gemute, de protestari scncite.
Ma gndesc halucinat ca as fi putut ucide pentru femeia asta... ca as fi
fost nchis din cauza ei, pentru crima:
"
Vezi, aia blonda de colo...? nu... ailalta mai grasa putin, de la masa
cu cei doi domni si doua doamne...
Ei?
E
nevasta lui Gheorghidiu... Nuti
mai aduci aminte...?
A...
pentru asta? Cea
gasit la ea, draga? sa ucida pentru ea... nu mai
putea gasi alta la fel?" A doua zi mam
mutat la hotel pentru saptamna
pe care aveam so
mai petrec n permisie. Iam
daruit nevestimi
nca o
suma ca aceea ceruta de ea la Cmpulung si mam
interesat sa vad cu
ce formalitate i pot darui casele de la Constanta. Iam
scris cai
las
absolut tot ce e n casa, de la obiecte de pret la carti... de la lucruri
personale, la amintiri. Adica tot trecutul.