Sunteți pe pagina 1din 63

Nutritie C1

1. Implicatiile nutritiei si alimentatiei in cresterea animalelor


2. Scurt istoric si perspectivele nutritiei si alimentatiei animalelor
3. Metode de analiza a componentelor nutreturilor
4. Continutul nutreturilor si al corpului animal in apa
1. IMPLICATIILE NUTRITIEI SI ALIMENTATIEI IN CRESTEREA ANIMALELOR
Ce este nutritia? Ce e alimentatia?
Nutritia si alimentatia, alatuiri de genetica (nutrigenomia), reprezinta o serie de procese prin
care organismele consuma si asimileaza hrana in vederea mentinerii vietii si a dezvoltarii
tesuturilor.
Ca disciplina insa nutritia se ocupa de urmatoarele aspecte:
- Cunoasterea compozitie nutreturilor si a corpului animal
- Cunoasterea surselor de hrana al animalelor
- Cunoasterea gradului de digerare si de asimilare a componentelor nutreturilor in organism
- Cunoasterea valorilor nutritive ale nutreturilor
- Cunoasterea necesarului animalelor
Alimentatia, ca disciplina este o prelungire a nutritiei si se ocupa de cantitatile si sortimentele
de nutreturi administrate animalelor pe specii si pe categorii sub ce forma de administrate cu
ce implicatii si altele. Altfel spus, alimentatia este latura pragmatica a nutritiei.
Nutritia si alimentatia, alaturi de genetica (de mentionat faptul ca in ultimul timp la granita
celor doua discipline mentionate a aparut alta numita nutrigenomica). Au stat la baza si stau
la baza obtinerii unor performante de la animale din ce in ce mai mari.Iata cateva exemple:
- pui de gaina pentru carne care la 6 saptamani au peste 2 kg. Asta ar insemna circa 50g spor
mediu zilnic pe toata perioada de 42 de zile si circa 100 g pe zi in ultima parte a cresterii.
- porci la ingrasat care la 5 luni au 100 kg asta insemnand cam 700 g pe zi pe toata perioada si
circa 1k spor / zi in ultima parte a ingrasarii
- vaci care produc in mod curent 9000-10000kg lapte pe an Medie in multe tari
dezvoltate.Recordul mondial e de aproape 30000 kg lapte pe an. Asta ar insemna circa 80 kg
lapte pe zi medie pe intreg anul, circa 100 kg pe zi varf de lactatie.
Nutritia si alimentatia traiesc actualmente o mutatie fara precedent. Obiectivului lor initial,
acela de a permite realizarea unor productii cat mai mari de la animale i s-au alaturat altele,
precum:
-cunoasterea impactului asupra sanatatii si securitatii produselor animaliere,
-cunoasterea impactului nutritiei asupra mediului,
-cunoasterea impactului asupra bunastarii animalului.
Cu referire numai la impactul nutritiei si alimentatiei asupra securitatiii produselor animaliere
este de aratat ca UE a fost afectata, in ultimii 15-20 de ani, de cateva crize severe, precum:
- BSE (boala vacii nebune);
- Contaminarea cu Dioxina;
- Folosirea antibioticelor ca promotori de crestere (AGP)
- Folosirea de organisme modificate genetic.
a. Encefalopatie spongiforma bovina(boala vacii nebune) BSE e o afectiune a sistemului
nervos central care poate apare la bovinele adulte. Oamenii care au consumat produse de risc
precum creier sau maduva spinarii de la bovinele adulte s-au imbolnavit pana la deces.
Aparitia bolii vacii nebune a determinat interzicerea folosirii in hrana animaleleor, a fainii de
carne provenita de la animalele terestre in UE. Implicatii majore asupra formularii ratiilor si a
pretului de cost al produselor animaliere
1

b. Dioxina e un poluant si o otrava foarte puternica care se acumuleaza in cantitati mari in


lapte, in carne, in peste. Se apreciaza ca circa 90% din expunerea omului la dioxina se
datoreaza hranei.
Dioxina afecteaza sistemul imunitar, interfereaza cu hormonii si poate produce cancer. Acum
cativa ani, presedintele Ukrainei din acea vreme, a fost otravit cu dioxina.
c. Antibioticele ca promotor de crestere (AGP) au intrat in declin in 1986 cand Suedia, tara a
UE a interzis folosirea catorva (din sute) ca promotor de crestere. Comisia EU aproape 10 ani
mai tarziu, interzice folosirea altora si de atunci de prin 1998, lista anitbioticelor ca promotori
de crestere in Uniunea Europeana a fost din ce in ce mai scurta.
Ultimele doua adilamicina si flavomiocina s-au folosit in UE pana in 1913.
d. Organismele modificate genetic (GMO) sunt privite cu circumspectie de majoritatea
europenilor, nu si de americani. Acestea au aparut evident prima data in Statele Unite, pentru
a creste continutul plantelor in substante nutritive valoroase precum: amino acizi, vitamine,
acizi grasi, si ca o alternativa la combaterea bolilor si daunatorilor plantelor (alternative la
substantele chimice). Prin urmare idea aparitie lor este corecta, numai ca cand se face
asocierea intre modificat si genetic se creaza confuzie. Oricum nu exista o lucrare stiintifica
serioasa care sa demonstreze concret ca organele modificate genetica sunt daunatoare
madiului si a oamenilor.
Porumbul si soia sunt cele mai frecvente produse modificate genetic.
2. SCURT ISTORIC SI PERSPECTIVELE NUTRITIEI SI ALIMENTATIEI ANIMALELOR
O istorie a nutritiei si alimentatiei poate fi impartita in 7 ere:
(1) era naturalista (prestiintifica)
(2) era erergieiera
(3)analizelor chimice
(4)era mineralelor si a vitaminelor
(5) era standardelor de hranire
(6) era animoacizilor si a enzimelor
(7) era aditivilor furajeri
a. Hipocrate parintele medicinii, a trait in secolul 4 inainte de Hristos. A fost primul invatat
care a sesizat aspecte legate de nutritie si alimentatie. De la el au ramas cateva aforisme
precum:
- ,,copii produc mai multa caldura decat adultii"
- ,,daca reusim, noi oamenii, sa stabilim echilibrul dintre alimentatie si exercitiul fizic am gasit
calea catre sanatate''.
b. Lavoisier, in jumatatea a doua a secolului XVIII a lansat cateva teorii impresionante si acum:
- respiratia este un proces de combustie sau productia de caldura a corpului animal e strans
legata de consumul de oxigen. In opinia mea, printre primele zeci minti luminate din toate
timpurile lumii, Lavoisier e considerat parintele nutritiei dar si al chimiei si fiziologiei.
c. In jurul anului 1800, Vauquelin demonstreaza importantza calciului pentru formarea cojii
oului.
d. Prin scoala germana in a doua jumatate a secolului XIX se fac primele analize de nutreturi,
proteini, grasimi, si hidrati de carbon.
e. Inceputul secolului XX:

1907 Oscar Kellner lanseaza prima unitate de masura a valorii nutritive a nutreturilor
denumita EA = Echivalent Amidon. Aceasta a fost folosita pana in anii 70 ai secolului trecut.
Fie original fie modificata
1913 plonez Cazimir Funk Vitamina A o izoleaza pentru prima data. Pana la 1940 aproape
toate vitaminele erau cunoscute.
f. In jurul anului 1930 sunt identificati primii aminoacizi american William Rose laureat al
premiului Nobel pentru acest lucru
g. Anul 1950 aduce pentru prima data folosirea antibioticilor ca promotori de crestere. Primul
a fost un preparat pe baza de streptomicina. Dupa 1980 au aparut primele enzime sintetice si
primii aminoacizi sintetici. In zilele noastre sub presiunea revolutiei verzi (green revolutyion,
green peace) mutatiile in domeniu sunt foarte alerte. Se cauta mai ales solutii naturiste
precum prebiotice, probiotice, DFM (drojdii), minerale chelatate, extracte d eplante
medicinale si altele.
Prebioticele sunt substante inerte d.p.d.v. digestiv care stimuleaza dezvoltarea florei benefice
in organism.
Probioticele sunt culturi de organisme vii, in special de bacterii, cu influenta favorabila in
organism ;se mai numesc direct feed microbials (DFM).
3. METODE DE ANALIZA A COMPONENTELOR NUTRETURILOR
METODA WEENDE (pronunta ve-ende)
Scoala germana initiatorii acestei metode Hennerberg si Stohman Conform acestei metode
imbunatatita nutreturile au 6 componente iar fiecare component mai multe subcomponente:
-umiditate (U) sau apa
- cenusa bruta (CenB)
- proteina bruta (PB)
- grasime bruta (GB)
- celuloza bruta (CB)
- substante extractive neazotate (SEN)
Subcomponente:
CenB:
- Minerale esentiale:
-macrominerale: Ca, P, Mg, Na, Cl, K, S
-microminerale: Fe, Cu, Zn, Mn, I, Co, Se
- Minerale neesentiale: Pb, Al, Hg, As
PB:
-Aminoacizi, peptide, proteine complexe
- Amine, amide, nitrati, alcaloizi
GB
-acizi grasi, glicerol
-glicolipide, fosfolipide
-vitamine liposoluvile
CB
-celuloza, hemiceluloza, lignina
SEN
-amidon, zaharuri simple
Acizi organici, taninuri, vitamine liposolubile
3

METODA VAN SOEST (olandeza origine)


La sfarsitul secolului trecut XX, metoda Weende a fost din ce in ce mai criticata mai ales
pentru precizia determinarii celulozei brute si a substantzelor extractive neazotate.
In aceste conditii s-a propus o noua metoda, Metoda Van Soest, denumita si metoda
detergentilor. Conform acestei metode, nutreturile au doua componente:
1. Continutul celular (solubil in detergent neutru) are principale subcomponente:
Proteinele, lipidele, glucide simple, samd.
2. Peretii celulari
a. sunt solubili in detergent acid precum subcomponentele: celuloza pura si hemiceluloza
b. si solubili in H2SO4 precum subcomponentul: lignina
Din peretii celulari se fac trei analize:
NDF (neutral detergent fiber) = Lignina + Celuloza + Hemiceluloza
ADF (acid detergent fier) = Lignina + Celuloza
ADL (acid detergent lignin) = Lignina
Sunt si alte metode de analiza pentru determinarea componentelor nutreturilor, precum:
-metode cromatografice
-metode bazaste pe absorbtia atomica
-metoda NIR (reflectie in apropiere de inflarosu- IR near infrared reflectance)
-metoda NMR/RMN (nuclear magnetic resonance)
Primele doua metode = presupun folosirea reactivilor chimici (wet chemistry)
Ultimele doua metode = nu folosesc reactivi chimici (black box) se bazeaza pe legi fizice.
4. CONTINUTUL NUTRETURILOR SI AL CORPULUI ANIMAL IN APA
Roluri in organism ale apei
- proprioetati ionizante
- solvent pentru substante hidrosolubile
- transportul si absorbtia substantelor nutritive
- in termoreglare
- in mentinerea tensiunii superficiale
- intervine in numeroase reactii chimice (hidroliza)
- rol de protectie (cazul lichidului cefalorahidian)
- rol de lubrefiant (cazul lichidului sinovial)
Cunoasterea continutului in apa al nutreturilor prezinta importanta pentru ca cu cat nutreturile
au mai multa apa cu atat au mai putine substante nutritive. Cele care dau valoare nutritiva
Continutul nutretului in apa este foarte variabil:
-Chiar peste 90% (dovlecii, pepenii, castravetii Marius Ghicos Gostogan)
- 70-80% (nutreturi verzi)
- 55-75% (silozuri)
- 15-17% (fanuri)
- 12-15% (semintzele plantelor)
- 10-12% (nutreturile combinate cele produse in fabrici)
- 1-2% (saruri minerale)
In regnul vegetal apa se gaseste sub urmatoarele forme:
- apa de vegetatie apa din sucul celular al plantelor, cu ponderea cea mai mare de 80-=90%
din apa totala. Aceasta imprima suculenta nutreturilor, un grad ridicat de consumabilitate si
digestibilitate si are efecte dietetice; E apa biologica, e apa legata, nu e apa de ploaie.
- apa de constitutie este apa structurala, apa legata chimic
4

- apa de higroscopicitate este apa absorbita de nutreturi din atmosfera.


Organismul animal contine in medie 60-70% apa dar cu limite mai largi care merg de la 45-50%
in cazul animalelor adulte si grase la 75-80% la nou nascuti. Prin urmare, virsta si statiul de
ingrasare sunt principalii factori care influentzeaza continutul in apa al corpului animal.
Se mai adauga specia, felul tesutului (1-5% apa in tesutul adipos, 40-45% in tesut osos, si 7275% in tesutul muscular). Laptele de vaca contine, in medie 87% apa, ficatul 74%, iar singele
82%.
In corpul animal apa se gaseste sub doua forme:
- apa intracelulara apa de constitutie (2/3 din apa totala)
- apa extracelulara din lichidele interstitiale si apa de circulatie (plasma sanguina si limfatica)
(circa 1/3)
Animalele isi asigura apa de care au nevoie fie prin apa de baut, fie prin cea continuta de
nutreturi si intr-o mai mica masura prin apa rezultata in organism in urma unor reactii chimice.
Apa trebuie asiguratea, aceasta nevoie deoarece un organism nu poate trai mult timp fara apa.
El poate pierde cea mai mare parte din lipidele sale, mai mult de jumatate de proteinele sale,
insa la un om (sau la un porc) in greutate de 70 kg, spre exemplu, pierderea a 15 litri de apa
poate fi fatala.

Nutritie C2
CONTINUTUL NUTRETURILOR SI AL CORPULUI ANIMAL IN PROTEINE
Proteinele indeplinesc in organism, un rol plastic din componente ale tuturor tesuturilor si
organelor; ca rol secundar, sunt energetice, atunci cand hrana contine cantitati insuficiente de
glucide si lipide.
De asemenea , protinele au in organism cateva roluri specifice, dat fiind ca sunt componente
da baza ale enzimelor si hormonilor.
La general, proteinele joaca un rol aparte in nutritie, sub aspect cantitativ si calitativ.
Continutul in proteina al nutreturilor de origine vegetala este diferit, cu limite de la 1 50%,
existand si valori intermediare. Exemple: radacinile si tuberculii 1-2%, nutreturile verzi 2-4%,
cerealele si fanurile de graminee 8-12%, fanuri de leguminoase 15-18% , semintele
leguminoaselor 20-35%, sroturile 30-50%.
Nutreturile de origine animala 50-80%. Catre 50% au fainurile animalelor terestre, iar catre
80% concentratul proteic de peste.
Spre deosebire de nutreturi, corpul animal are un continut relativ constant in proteina 1518%, ceva mai mare de 18% la animalele tinere si mai mic de 15% la animalele adulte si grase.
Proteinele structurate pe azotul total, se clasifica:
1.
Aminoacizi
2.
Peptide
3.
Proteine complexe
4.
Alti compusi azotati
1.
Aminoacizii: din cei peste 200 de AA(aminoaacizi) izolati din natura, apx 20 sunt
componenti comuni ai celor mai multe proteine si prezinta importanta pt nutritie.
Cel mai adesea, aminoacizii se clasifica:
a.
Aminoacizi esentiali(AA/E)
Plantele si alte microorganisme sunt capabile sa sintetizeze AA. Plecand de la azot,
chiar si de natura neproteica , animalele insa nu pot sintetiza unii amino-acizi(grupul amino al
acestora). Asa incat, ele au nevoie de AA preformati,furnizati de hrana. Acestia sunt AA
indispensabili/esentiali.
Cele mai multe incercari de a stabili care-s AA esentiali, s-au desfasurat pe soareci,
hraniti cu ratii purificate.La aceasta specie, se considera a fi AA esentiali urmatorii 10: lizina,
metionina, treonina, triptofan, leucina, izoleucina, fenilalanina, valina, arginina, histidina.
Pentru pasari se considera AA si glicina (10+1 ) / pentru porci se considera AA cei 10 , arginina, pe care porcii o pot sintetiza / pt pisici sunt considerati AA cei 10 + taurina, acesta e
un AA care contine sulf(betasulfonic), iar pisicile nu-l pot sintetiza / pentru rumegatoare,
teoretic nici un AA nu e esential, pt ca microorganismele din rumen pot sintetiza toti AA
pornind de la azot; insa cantitatea de AA pusa la dispozitia animalului de microorganismele
luminale este insuficienta pt a se obtine performante productive maxime. De aceea , in ratiile
rumegatoarelor de productivitate se introduc si AAE sintetici, in special lizina & metionina,
intr-o forma protejata impotriva degradarilor luminale
b.
AA Semiesentiali(AAS)
Pot fi sintetizati de animale cu conditia, ca in hrana sa se gaseasca precursori ai
acestora, mai precis, unii AAE
6

Exemple: cisteina , poate fi sintetizata pe seama metioninei(sintetizata pe seama


sulfului) & tirozina(pe fenilalanina)
c.
AA neesentiali(AAN)
Pot fi sintetizati de toate speciile, cu conditia ca-n hrana sa se gaseasca suficient
azot(N)
Exemple: alanina, serina, oxiprolina, acid aspartic, acid glutamic, hidroxiglutamic,
citrulina
2.
Peptidele: sunt substante intermediare inre AA si sistemele complexe, rezultate in
urma proceselor de degradare sau sinteza ale acestora. Ele sunt contruite prin intermediul unei
legaturi lfa-carboxil si alfa-amino a unor aminoacici(peptide linkage). Sunt dipeptide, tri-,
poli-(>de 3).
In afara de faptul ca peptidele sunt elemente structurale & constructive ale proteinelor,
poseda si o proprie activitate biologica.
Laptele, in special, e o sursa cu mai multe peptide cu activitate biologica, rezultate in urma
hidrolizei cazeine(pp cazeima din lapte).
Peptidele din lapte au proprietati analgezice si-n transportul calciului prin sange catre
tesuturi.
Sunt unele peptide precum bombesinul, enterostatinul, glucagonul si leptinele implicate in
controlul consumului de hrana al animalelor si au proprietati olfactive si gustative. Asemenea
peptide, imprima proprietati olfactive si gustative unor alimente ca branzeturile sau sucurile
de fructe
3.
Proteinele complexe: se clasifica in:
a.
Proteine neconjugate
Aceste proteine, prin hidroliza , produc numai amonoacizi
Pot fi subdivizate, in functie de gradul de solubilitate si de compozitia chimica in alte 2
grupuri:
a.1. Proteine fibrilare :
Sunt insolubile si foarte rezistente la degradarile enzimatice. Sunt elemente structurale ale
proteinelor. Includ colagenii, elastina si keratina.
Colagenul este pp. proteina a tesuurilor, cca. 30% din totalul proteinelor din corpul
mamiferelor. Un aminoacid esential triptofanul, nu se gaseste in acest tip de
proteina(colagen).
Elastina este proteina care se gaseste in tesuturile elastice, precum tendoanele si arterele. Ea
este bogata in alanina si glicina si foarte flexibila, si continut mai scazut in lizina si metionina.
Keratina este de 2 tipuri: alfa-keratina (pp proteina din lana si par) si beta-keratina(din pene,
cioc si solzi). Aceste proteine sunt bogate in cisteina(un aminoacid cu sulf), dar si-n metioina.
Exemplu: lana contine cca. 4% cisteina si metioina;
In legatura cu cele 3 proteine de mai sus, se poate face constatatrea ca ele nu-s cele mai
bune calitativ.
a.2. Proteine globulare:
Se numesc asa, pt ca, lanturile lor polipeptidice sunt pliate in structuri compacte, care
sugereaza forma de globula. Din acest grup fac parte: albuminele si globulinele si mai putin
cunoscute : histonele si protaminele.
Albuminele sunt solubile in apa si coaguleaza la cald. Se gasesc in lapte, oua si sange.
Globulinele se gasesc de asemenea in lapte, oua si sange si-s principelele proteine de rezerva
din majritatea semintelor plantelor.
7

Histonele sunt proteine de baza ale ADN-ului. Sunt solubile in solutii saline si nu coaguleaza la
cald. Prin hidroliza, disponibilizeaza cantitati mari de lizina si arginina.
Protaminele sunt componente de baza ale acizilor nucleici cu greutate moleculara mica.
Spre deosebire de proteinele fibrilare, cele globulare(mai ales albuminele si globulinele) sunt
proteine de foarte buna calitate.
b.
Proteine conjugate
Alaturi de AA contin si unele substante neproteice substante prostetice.
Exemple:
Glicoproteinele : sunt proteine conjugate cu glucide ( unul sau mai multi heteroglicani). Sunt
componente ale secretiilor mucoaselor si au in principal rol de lubrefiantSunt conjugate cu
lipide, precum colesterolul si intra in structira membranelor celulare.
Fosfoproteinele: au ca grupare prostetica acidul fosforic. Includ si cazeina din lapte si
fosfovitina din galbenus.
Cromoproteinele: contin ca grup prostetic un pigment, ca exemple : hemoglobina si
citocromii.

4.
Alti compusi azotati: pot fi denumite si proteine neadevarate si sunt:
a.
Aminele :
Aminele prezente in cantitati mici in multe plante si animale se remarca printr-un potential
toxic care apare in urma unei substante organice. Ea poate aparea si-n rumen si-n alimente
fermentate(branzeturile, vinurile)
De exemplu: histamina o amina frmata din aminoacidul histidina, poate provoa soc
anafilactic.
Betaina din sfecla de zahar, formata din oxidarea colinei(din complexul B)
Putrescina din arginina
Cadaverina din lizina
Silozurile de slaba calitate pot contine cantitati mari de amine, pt ca se dezvolta o bacterie
ce poate afecta sanatatea animalelor
b.
Amidele:
Asparagina din acidul aspartic si glitamina din acidul glutanic, au potential toxic.
Si uree este o amida, se regaseste fie ca produs terminal al metabolismului azotului la
mamifere(care se elimina prin urina), fie drept component al mai multor nutreturi(soia,
cartofi,sfecla,varza etc)
c.
Nitratii:
Se gasesc in anumite plante si nu au efecte toxice la animale. In anumite conditii insa, se
reduc in nitriti iar acestia au potential toxic. Niveluri destul de ridicate de nitrati se gasesc in
unele plante, inclusiv in legume.
d.
Alcaloizii:
Prezinta importanta toxica. Cel mai cunoscut alcaloid este solanina din cartofii cruzi;
nicotina(din tutun) si cocaina ( din frunzele de cocoa).

CONTINUTUL NUTRETURILOR SI AL CORPULUI ANIMAL IN LIPIDE


Sunt insolubile in apa, insa solubile in solventi organici(benzen, eterul sau cloroformul).
Principapul rol este cel energetic = 9,5kcal/gr, de cca. 2ori mai mare decat a glucidelor si a
proteinelor.
Au secundar, un rol plastic, prin componente ale membranelor celulare; sunt solventi ai unor
vitamine liposolubile; asigura activitatea normala a unor glande interne; maresc rezistenta
organismului la intoxicatii.
In nutretrile de origine vegetala, ponderea lipidelor e foarte variabila: de la 1% in cazul
radacinilor si tubercuilor la 40-45% in cazul semintelor de coaja soarelui decorticate(fara
coaja).
Printre limitele extreme: boabele de cereale au 2-5% lipide , boabele de soia 20-22%
Sunt numai7 aparitii comune in majoritatea lipidelor din nutreturi, cel mai cunoscul acid gras
saturat este acidul palmitic (0 dublu legaturi si 16 atomi de carbon C16:0); AGMN = acid oleic
(C 18:1); AGPN = acid linelonic (C 18:3) si linoleic (C 18:2).
In nutreturile de origine animala, continutul grasimii poate atinge 10-15% in fct de natura si
modul de preparare/degresare a acestora.
In corpul animal, proportia lipidelor oscileaza dependent de specie, varsta si starea de
ingrasare, de la 2-3% nou-nascui si 20-45% la animalele adulte si grase.
La animale, lipidele sunt principala forma sub care energia se stocheaza in organism.
Dpdv chimic, lichidele sunt esteri ai glicerinei cu acizi grasi(AG).
Dintre AG cu catena lunga s-a desprins o grupare AG esentiali(AGE), formata din A linoleic,
linolenic si arahidonic. Acestia nu pot fi sintetizati in corp, si ca urmare, acestia trebuie
asigurati prin hrana.
Cele mai concentrate surse de A linoleic & linoleni sunt semintele de oleaginoase. A.
arahidonic se gaseste numai in grasimea din nutreturile de origine animala.
Lungimea catenei(cati atomi de carbon sunt in lant) si gradul de saturare al acizilor grasi
joaca un rol important in eficienta asimilarii acestora. Cu cat catena este mai scurta si cu cat
gradul de saturare este mai mare, cu atat gradul de asimilare in organism este mai mare.
Predominanta unui grup sau unui AG are influente asupra starii de sanatate a animalelor si a
oamenilor si asupra calitatii grasimilor animale. De exemplu: AGPN(acid gras polinesaturati:
linoleic & linolenic),in ciuda unei eficiente de utilizare in corp mai mica, influenteaza favorabil
starea de sanatate; inclusiv bolile cardio-vasculare / A stearic(un acid gras saturat cu 18 atomi
de C, daca se gaseste in cantitati mari in hrana porcilor are ca efect producerea unei gasimi de
consistenta mai tare, pt obtinerea unor preparate mai bine agreate de consumatori ) / , A.
oleic(un acid gras mono-nesaturat cu 18:1 C, daca se gaseste in cantitati mai mari, produce o
grasime de consistenta mai moale)
Grasimile se pot clasifica:
a.
Grasimi bazate pe glicerol
Glicolipidele(glucoliidele & galactolipidele) si fosfolipidele(lecitina & cefalina)
b.
Grasimi nebazate pe glicerol
Sfingomielina & cerebrozidele

Nutritie C3
1) CONTINUTUL NUTRETURILOR SI AL CORPULUI ANIMAL IN HIDRATI DE CARBON-GLUCIDE
Hidratii de carbon (glucidele) sunt compusi chimici neutri care contin in majoritatea lor C, H,
O. Sunt insa altii care contin in plus si N, P, sau S.
Principalul rol al glucidelor in organism este cel energetic (desi valoarea energetica a glucidelor
e mai mica decat a lipidelor si a proteinelor, se justifica acest rol energetic prin ponderea mare
a glucidelor in nutreturi). In secundar, glucidele indeplinesc in organism si un rol plastic prin
componente ale membranelor celulare.
H idratii de carbon in majoritatea situatiilor reprezinta fractiunea dominanata in regnul
vegetal. Cea mai adesea proportie se gaseste in grauntzele de cereale (65-75%) urmate de
fanuri si grosiere contin 40-45%, radacinile si tuberculii (10-25%) iar nutreturile verzi (10-15%)
In corpul animal glucidele se gasesc in cantitati foarte mici si relativ constante (sub 1% din
greutatea corporala), sub forma de glicogen de rezerva si glucoza circulanta.
Din punct de vedere biochimic glucidele sunt:
A- glucide simple
B- glucide complexe
A. Glucide simple
Glucidele simple se pot clasifica in urmatoarele subgrupuri (in functie de numarul de atomi de
carbon prezenti in molecula):
- Trioze
- Tetroze
-Pentoze
- Hexoze
Triozele si tetrozele
Apar drept produsi intermediari ai metabolismului glucidelor si au un rol minor in nutritie
Pentozele
Si ele au un rol direct nesemnificativ in nutritie. Sunt de amintit doar arabinoza si riboza
Arabinoza e component al hemicelulozei si al pectinelor. Se gaseste in silozuri ca rezultat al
proceselorde hidroliza si in guma arabica
Riboza mai cunoscuta e prezenta in toate celulele vii, drept constituent al ARN (acidul
ribonucleic). E de asemenea comonenta a unor vitamine si coenzime.
Hexozele
Ele au insa un rol mai evdent in nutritie si sunt reprezentate in primul rand de glucoza,
fructoza, manoza si galactoza.
Glucoza (dextroza) exista in natura fie in forma libera (plante, fructe, miere, sange) fie drept
constituent al glucidelor complexe.
In corpul animal glucidele complexe se scindeaza in glucoza si asigura mai ales la animalele
monogastrice, o parte importanta din necesarul de energie al acestora.
Fructoza se gaseste si ea in stare libera (fructe, miere, frunze) sau intr-o forma combinata
(dizaharide).
Manoza nu se gaseste in forma libera in natura, ci intr-o forma polimerizata (ca mananii) sau
drept component al glicoproteinelor. Mananii se gasesc in special in drojdii, in bacterii, in
mucegaiuri.

10

Galactoza nici ea nu se gaseste in natura in forma libera. Ea se regaseste fie ca produs de


degradare al glucidelor complexe (prin fermentare), fie in lactoza (un dizaharid din lapte, in
combnatie cu glucoza).
B. Glucidele complexe
Glucidele complexe fac parte din urmatoarele grupuri:
- dizaharide
- trizxaharide
- homoglicani
- heteroglicani
Dizaharidele
Din acest grup de glucide complexe o importanta mai mare, din punct de vedere nutritional o
au: sucroza (zaharoza), lactoza si maltoza.
Dizaharidele ca atare se gasesc in anumite nutreturi (sucroza in sfecla de zahar si in trestia de
zahar, lactoza in lapte, maltoza in orzul germinat) sau ca produsi de clivaj ai amidonului sau
celulozei.
Trizaharidele
Cel mai cunoscut trizaharid este rafinoza, care se gaseste in cantitati mici, in sfecla de zahar.
Se concentreaza in melasa, un subprodus rezultat in urma extractiei zaharului.
Homoglicanii
Multi dintre homoglicani apar in plante fie ca substante de rezerva, fie ca elemente structurale
ale acestora.
Cei mai cunoscuti sunt amidonul, celuloza si glicogenul.
Amidinul este prezent in nutreturi, in plante, ca rezerva de hidrati de carbon (cea mai mare
cantitate de amidon se gaseste in semintele cerealelor, in radacini si tuberculi. Amidonul care
se gaseste in plante si nutreturi e sub forma de granule a caror marime si forma depinde de la
un nutret la altul.
Celuloza este cel mai abundent polimer in regnul vegetal, in special in nutreturile grosiere si in
fanuri. Alaturi de alte substante celuloza confera rezistenta tijelor plantelor. Exista si o
celuloza pura necombinata cu alte substante in bumbac.
Glicogenul se regaseste in ficat, in muschi, in alte tesuturi ale organismului animal. E forma de
rezerva a glucidelor in corpul animal. Glicogenul este principalul hidrat de carbon de rezerva
pentru animale si joaca un rol esential in metabolismul energetic.
Heteroglicanii
Sunt de amintit din acest grup de gidrati de carbon substantele pectice, hemiceluloza si
lignina.
Substantele pectice sunt strans asociate cu polizaharidele (solubile in apa fierbinte) si se
gasesc, in special, in peretii celulari ai plantelor si in zonele intercelulare. Substantele pectice
poseda proptietati gelefiante (de a se transforma in gel).
Hemiceluloza este polizaharidul peretilor celulari, solubil in alcali, si care este strans asociata
cu celuloza, formand complexul celuloza-hemiceluloza. Numele este inselator pentru ca
induce conversia ei in celuloza, ceea ce nu este adevarat.
Lignina, care de fapt nu face parte din categopria hidratiolor de carbon (este un derivat
fenolic), insa este strans legata structural de acestia (in special de celuloza), confera
rezistentza peretilor celulari ai plantelor.
Pentru nutritie, lignina este importanta deoarece este foarte rezistenta la degradarile chimice
si enzimatice (este practic inerta din punct de vedere digestiv). Paiele, fanurile, sunt foarte
bogate in lignina, ceea ce face ca digestibilitatea lor sa fie scazuta. Prin tratamente chimice,
11

in special ale paielor cu NaOH sau amoniac anhidru se relaxeaza legaturile dintre celuloza si
lignina conducand in final la cresterea digestibilitatii unor asemenea nutreturi precum paiele.

2) CONTINUTUL NUTRETURILOR IN FACTORI ANTINUTRITIONALI


Factori anitnutritionali (FA) pot fi definiti ca substante care se gasesc natural in unele nutreturi
si care prin diferite mecanisme pot afecta sanatatea si productiile animalelor. A nu se
confunda cu principii toxici vs factori antinutritionali. Orice lucru poate fi clasificat in ceea ce
priveste FA se propune aceasta clasificare dupa tipul de elemente nutritive pe care le pot
afecta. Pe acest criteriu se definesc trei grupuri principale si unul mai mic:
1. FA care actioneaza asupra proteinelor
2. FA care actioneaza asupra mineralelor
3. FA care actioneaza asupra vitaminelor
4. Si alti FA (care nu au nici o legatura cu primele trei categorii)
1. FA care actioneaza asupra proteinelor
- Inhibitorii de proteaze
- Lectinele
- Saponinele
- Taninurile
Inhibitorii de proteaze
Inhibitorii de proteaze practic se confunda cu inhibitorii de tripsina, cu toate ca si alte enzime
proteolitice precum chimotripsina sau pepsina pot fi afectate.
Inhibitorii de triopsina sunt larg raspanditi in semintele plantelor, in special celor care apartin
familiei leguminoase (soia in special).
Efectele inhibitorilor de tripsina asupra animaleleor constau in reducerea ritmului de crestere
(este afectat pancreasul) si, implicit, in reducerea performantzelor productive.
Distrugerea acestora se face prin tratamente termice sau cu raze infrarosii.
Lectinele (hemoaglutininele)
Primul efect al lectinelor (glicoproteine) este acela ca aglutineaza globulele rosii ale sangelui.
De asemenea, afecteaza epiteliile peretelui intestinal si microflora intestinala si inevitabil duc
la scaderea gradului de absorbtie.
Efectele negative ale lectinelor difera printre nutreturi. Astfel, lectinele din fasolea comuna
sunt foarte evidente iar cele din mazare si soia nu au avut efecte sistematice la toate speciile.
Tratamentele termice sunt cele mai frecvente metode de reducere a activitatii lectinelor, cu
exceptia caldurii uscate, la care sunt foarte rezistente. Prin urmare caldura umeda se
recomanda. Acesta e unul din motivele pentru care fasolea se fierbe bine si se indeparteaza
apa de fierbere o data de doua ori.
Saponinele
Dintre nutreturile cu un continut mai ridicat in saponine sunt de amintit doar doua plante
verzi: lucerna si mazarea furajera.
Saponinele se remarca prin gustul specific (de sapun) si prin faptul ca fac spuma in solutii
apoase.
Au activitate proteolitica precum cea henmolitica care reduce ritmul de crestere.
Datorita faptului ca formeaza spuma in solutii apoase, saponinele sunt responsabile de aparitia
timpanismului la rumegatoare in anumite conditii in cazul in care rumegatoarele consuma
12

cantitati mari de leguminoase verzi (acumulare de gaze la nivelul rumenului se formeaza o


spuma in rumen, se depune pe diafragma si blocheaza activitatea respiratorie).
Taninurile
Taninurile au proprietatea de a precipita proteinele din solutiile apoase si, odata cu aceasta de
a scadea gradul lor de utilizare in organism.
Taninurile se gasesc practic in toate semintele cerealelor, dar in mod deosebit in semintele de
sorg.
Taninurile se gasesc si in semintele multor leguminoase (bob, gasole, mazare etc). In
leguminoase se gases, in special, in invelisul boableor, asa incat decorticarea (indepartarea)
acestui invelis conduce la scaderea continutului in taninuri.
Se gasesc si in struguri (cojile boableor de struguri si in semintzele de struguri).
Au proprietati antibacteriene insa, si distrug bacterii care se dezvolta in vinuri. Se pare ca
taninurile din vinuri au si proprietati antioxidante pentru organismul uman. Imprima acel gust
astringent specific unor soiuri de vinuri (mai ales cele rosii).
2. FA care actioneaza asupra mineralelor
- Acidul fitic
- Acidul oxalic
- Glucozinolatii

13

Acidul Fitic
Este capabil, prin sarurile sale, sa complexeze, sa imobilizeze anumite elemente minerale, in
frunte cu fosforul insa si alte minerale pot fi afectate precum Ca, Mg, Fe, sau Zn pot forma
compusi insolubili cu acidul fitic.
Prin urmare P dar si alte minerale formeaza compusi cu acidul fitic, si desi mineralele se gasesc
in hrana ele nu pot fi valorificate in organism (ca si cum nu ar fi). Acidul fitic se gaseste in
special in grau orz secara orez si fasole.
Adaugarea fitazelor sintetice in hrana monogastricelor creste digestibilitatea forsforului si a
altor minerale si reduce odata cu acesta, concentratia lui in fecale si urina.
Problema fosforului (poloarea cu P) este cea mai evidenta.
Rumegatoarele adulte au disponibilitatea sa descompua sarurile acidului fitic in rumen
eliberand in felul acesta mimneralele asa incat in cazul rumegatoarelor teoretic problema nu sar pune.
Acidul oxalic
Dintre plantele cu continut mai ridicat in acid oxalic sunt de amintit: sfecla (in special frunzele
de sfecla), spanacul, unele buruieni (macrish, popular, din genul Rumex), s.a.
Efectul sau antinutritic se localizeaza in special la nivelul calciului prin formarea oxalatului de
calciu, altfel spus Ca e surprins in aceasta forma de oxalat de Ca si devine neutilizabil in
organism si animalele pot suferi hipocalcemia.
Desi bovinele si ovinele au abilitatea de a descompune acidul oxalic, totusi au aparut unele
probleme de sanatate si in cazul lor. ( De multe ori in multe ferme sfecla de zahar de
decoleteaza, frunzele sunt date la vaci si toate sunt cu burta in sus de hipocalcemie.)
La porci si pasari cauzeaza o depresie in crestere si op reducere a cantitatii de calci uretinut in
corp.
Glucozinolatii
Glucozinolatii sunt responsabili de mirosurile patrunzatoare ale condimentelor (mustar de
exemplu).
Dintre plantele folosite in hrana animalelor un continut mai ridicat in glucozinolati au cele care
fac parte din genul Brassica (rapita, sau varza). .. Isi maresc glanda tiroida pentru ca se
produce un deficit in iod (glucozinolatii complexeaza iodului) evident apar si alte simptome
specifice hipotiroidismului.
Efectele sunt indreptate, mai ales, asupra iodului
3. FA care actioneaza asupra vitaminelor
Practic toate vitaminele cunoscute au si factor antinutritionali, antivitamine.
Antivitamina A
Semointzele unor leguminoase, in special de soia netratata, contin enzime (lipoxidaze) care
catalizeaza oxiodarea carotenului (provitamina A) si, deci, distrugerea lui.
Pornind de la aceasta idee, s-a demonstrat ca viteii hraniti cu soia netratata termic, au avut un
nibel mai scazut al vitamionei A si al carotenului in plasma sangvina si au acuzat
hipovitaminoza A.
Antivitamina D
S-a aratat ca proteine izolate din soia netratata termic, dar si din unele cereale, pot produce
rahitism la pasari si portci, ca urmare a unei antivitamine D (un compus sterolic) care produce
hipovitaminoza D. Autoclavarea acestor proteine a eliminat efectele rahitogene, deci nu a mai
aparut rahitismul.
Este de specificat ca suplimentarea hranei in calciu si in fosfor nu a condus la remontarea
situatiei.
Antivitamina E

Administrarea continua la pui si la miei a unor ratii care au inclus fasolea comuna, care contine
aceasta antivitamina, au produs distrofii musculare. Acestea au putut fi atenuate prin
autoclavare sau prin suplimentare cu vitamina E
Antivitamina K
<Boala sulfinei> este caracterizata prin hemoragii fatale pentru vitei. Responsabil pentru
aceasta este dicumarolul, care reduce nivelul protrombinei din sange, consecinta a scaderii
implicarii vitaminei K in producerea de trobina la nivelul ficatului.
Si vitaminele hidrosolubile au antivitamine. So far we prezented antivitamins for loposoluble
vitamines.
Antivitamina B1 (tiaminaza)
Factorul antitiamina, se gaseste in special in feriga si in mucusul de pe solzii pestilor. Caii si
vitele care au consumat feriga si carnivorele care au consumat peste crud continuu, chiar si in
cantitati mici, au acuzat hipovitaminoza B1, prin tulburari nervoase (inebuneste calul).
Antibiotina (avidina)
Animalele carnivore (caini, pisici, nurci) care au consumat timp mai indelungat oua crude
(avidina se gaseste in albus) au manifestat tulburari nervoase.
S-au descoperit antivitamine si pentru alte vitamine hidrosolubile: antivitamina niacinei (din
porumb), antivitamina piridoxinei (din in), antivitamina C (cu actiune la prepararea vegetalelor
la foc mic sau indelungat).
4. Alti FA
Se gasesc in anumite nutreturi si influentzeaza negatic digestibilitatea acestora, sanatatea
animalelor, si implicit performantele productive.
Dinte acestia sunt de amintit: vicina si convivina (din bob) lupinina (din boabele de lupin),
solanina (din cartofii cruzi), sinapina (din rapitza), gossypolul (din bumbac), etc.

Nutritie C4
CONTINUTUL NUTRETURILOR SI AL CORPULUI ANIMAL IN MINERALE
Dupa ponderea in care mineralele se gasesc in nutreturi si in corpul animal ele se clasifica in
- Macro-minerale (g/kg)
- Micro-minerale ((mg/kg)
A. Continutul nutreturilor si al corpului animal in macro-minerale
Sunt recunoscute 7 macro-minerale: Ca, P, Mg, S, K, Na, Cl
Prezenta celor 7 macro-minerale se va face dupa urmatorul cadru: roluri, surse si implicatii (in
deficit sau exces).
CALCIUL
Ca = important constituent al scheletului si al dintilor (99% din calciul organismului se gaseste
in oase si in dinti)
Ca = constituent al celulelor si al tesuturilor fluide

Ca = activeaza multe complexe enzimatice inclusiv acele implicate in transmiterea impulsurilor


nervoase si in excitabilitatea musculara. De asemenea CA intervine in procesul de coagulare al
sangelui si al laptelui.
Laptele, frunzele plantelor in special ale leguminoaselor, faina de peste (fainurile animale care
contin oase), sau faina de carne de oase sunt importante surse de calciu.
Boabele de cereale si radacinile, tuberculii au un continut scazut in calciu.
In cresterea de tip industrial al animalelor se folosesc suplimentarea de calciu cele mai
cunoscute fiind carbonatul de calciu si faina de oase.
Insuficienta calciului din hrana provoaca:
- la animalele tinere rahitism (incompleta dezvoltare a oaselor si deformari ale acestora)
- la animalele adulte provoaca osteomalacie. Reprezinta fuga calciului din oase si
imposibilitatea inclocuirii acestuia. Oasele se subtiaza si devin foarte fragile.
- la pasarile ouatoare insuficienta calciului determina fragilitatea oolelor prin subtierea cojii si
scaderea procentului de oat (# redus)
- la vacile cu productii mari de lapte insuficienta calciulului imediat dupa fatare induce un
sindrom num it febra laptelui. Scade cantitatea de calciu din sange, apar contractii musculare
pana la paralizie.
Excesul de calciu in hrana, are de asemenea efecte nefavorabile asupra organismului. Sunt
efect multiple ce nu sunt discutate acum, insa un apropo pentru mamele care isi indoapa copii
cu suplimentele de calciu. In mod normal chiar si un organism tanar daca consuma nutreturi cu
suficient Ca nu are nevoie de suplement.
FOSFORUL
Asociere sa stransa cu calciul in oase trebuie mentionata pentru inceput. De altfel circa 80%
din P al organismului este fixat in oase. P e un component al fosfoproteinelor,m al
fosfolipidelor, al acizilor nucleici, si are un rol determinant in metabolismul energetic.
Laptele, grauntele de cereale, faina de peste sunt importante surse de fosfor
Fanurile si grosierele, radacinile, tuberculii, sunt surse sarace de fosfor.
Surse de fosfor suplimentar e folosit in cazul cresterii animalelor sub forma de saruri ale
acestuia cele mai cunoscute fiind fosfatul monocalcic, fosfatul dicalcic, si fosfatul tricalcic.
Deficienta in fosfor asociata si cu deficienta in calciu (cele doua minerale actioneaza in stransa
legatura) provoaca la animale distrofii osoase (rahitism la tineret si osteomalacie la adulte).
Insuficienta fosforului din hrana provoaca la pasari o boala numita pica manifestata prin
tulburari de comprotament alimentar (nu mai mananca ca de obicei). Excesul de P are efecte
nefavorabile asupra organismului.
Date fiind relatiile dintre calciu si fosfor e foarte important ca in ratiile de hranire a animalelor
sa se realizeze raporturi optime intre Ca/P. La toate categoriile de animale cu exceptia
pasarilor ouatoare, raportul amintit este cuprins intre 1,5/1 si 2/1.
La rumegatoarele in lactatie este posibil ca acst raport sa fie mai mare de 2/1 cu conditia de a
asigura necesarul de fosfor.
La pasarile ouatoare raportul de Ca la P este aproape dublu de 3,5/1 pana la 4/1 in favoarea
calciulului.
MAGNEZIUL
Cea mai mare cantitate de Mg se gaseste tot in oase (50% din totalul Mg organismului) asa incat
problemele asociate cu Mg sunt strans legate de cele asociate cu Ca si P.
Mg e activator al mai multor complexe enzimatice in special al transferazelor, intervenind in
metabolismul multor elemente nutritive (proteine, grasimi, samd).
Taratele de grau, drojdiile furajere, concentratele proteice vegetale (CPV) sunt importante
surse de Mg.
Mai e de remarcat variabilitatea mare a continutului in Mg a plantelor.
Suplimentul mineral de Mg cel mai cunoscut este MgO (oxidul de Mg).

Magneziul e implicat in aparitia unei boli numita <Tetania de iarba> care apare la rumegatoare
la inceputul pasunatului cand consuma plante crude. Se produce o hipomagnezemie puternica
insotita de convulsii, tetanii, putand surveni si moartea animalelor.
Excesul de Mg acelasi lucru ca si excesul de Ca si de P.
SULFUL
Cea mai mare cantitate de sulf se gaseste in organism in doi aminoacizi (metionina si cisteina),
in 2 vitamine (tiamina si biotina) si intr-un hormon (insulina).
Fiind component al proteinelor (toate mentionate mai sus sunt proteine) orice deficienta in sulf
poate fi privita ca o eficienta in proteina.
Mai recent s-a demonstrat faptul ca insuficienta in S limiteaza la rumegatoare sinteza
aminoacizilor cu sulf in rumen. Este moticul pentru care la rumegatoare (si nu numai) se
folosesc suplimente de sulf precum sulfatul de sodium. In mod normal cu ratii si conditii
pedoclimatice normale, deficientele in sulf apar foarte rar. Totusi sunt anumite regiuni in
lumea asta unde solul e sarat si pot apare probleme.
POTASIUL, SODIUL si CLORUL (K, Na, Cl)
Acestea se gasesc in tesuturile moi ale organismului fata de precedentele minerale care se
gasesc in tesuturile dure. Au cateva roluri comune precum reglarea presiunii osmotice si
mentinerea echilibrului acido-bazic.
In plus, K este implicat in mentinerea excitabilitatii nervoase si musculare iar Cl joaca un rol
important in secretia gastrica (fiind component al acidului clorhidric, HCl).
K se gaseste in cantitati relativ mari in plante asa in cat insuficienta in K e foarte rar intalnita.
Na si Cl se gasesc in catitati mici in majoritatea nutreturilor. Exceptie face faina de peste
oceanic care contine cantitati relativ mari de Na si Cl. Principala sursa pentru Na si Cl pentru
animale este sarea de bucatarie comuna (NaCl).
NaCl ce se include obligatoriu in ratia animalelor poate avea efecte diferite daca e prea mult
sau prea putin.
De exemplu, insuficienta de sare in Na si Cl, pot aparea scaderea apetitului, scaderea cresterii,
tulburari de reproductie, (animalele salbatice strabat mii de km in cautarea sarii). Excesul de
sare in ratii poate cauza probleme de sanatate precum: sete exagerata, edeme, disfunctii
cardiace.
Problema excesului de sare se pune mai ales la porci si pasari si mai ales la tineretul acestor
specii (a pui si la purcei). O dozare gresita in nutreturile combinate ale puilor si a purceilor
poate sa determine mortalitati in masa.
B. Continutul nutreturilor si al corpului animal in micro-minerale
Micro-mineralele sunt:
- esentiale (Fe, Cu, Co, I, Mn, Zn, Se, F)
-neesentiale (As, Hg, Pb, Al).
Microminerale esentiale:
FIERUL
Cea mai mare cantitate de Fe se gaseste in organism in combinatie cu unele proteine precum
hemoglobina sau mioglobina. Printre principalele functii ale fierului sunt legate de: transportul
sangvin al oxigenului, de procesul de hematopoieza (de formare al eritrocitelor), de formare a
clorofilei (este absolut necesar plantelor cu toate ca nu e component al acesteia.
Majoritatea nutreturilor vegetale , cu exceptia tuberculilor si a radacinilor contin suficient Fe.
Fainurile animale sunt excelente surse de fier. Laptele si subprodusele lui sunt relativ sarace in
Fe. Uniul din motivele pentru care laptele nu e un aliment complet cum se zice.

Insuficienta fierului provoaca anemii la tineret in special la purcei sugar (deoarece rezervele
lor corporale de fier sunt foarte mici si pentru ca laptele matern nu poate acoperii necesarul
ridicat al purceiilor. De aceea la circa 7-10 zile purceii se injecteaza cu suplimente care contin
fier, precum sulfat de fier. Suplimente de fier se folosesc insa si la alte categorii de animale.
Chiar si la cele adulte precum gainile ouatoare.
Administrarea in cantitati mari si pe termen lung al fierului poate induce o intoxicatie cronica
ce reduce ritmul de crestere al animalelor.
CUPRUL
- participa la hematopoieza cuprul este sinergic cu Fierul (actioneaza in aceeasi directie)
- implicat in functia de reproducere, in metabolismul glucidelor, in formarea fibrei de lana, in
pigmentarea lanii/parului.
- nutreturile verzi, fanuri, seminte contin cantitati suficiente
- laptele relatic sarac in Cu (suplimentarea la sugari cu saruri de Cu sulfat de Cu).
- carenta in Cu zone sarace in Cu (tulburari grave anemii, disfunctii cardiace si de
reproducere)
- in cazul productiei de lana e afectata cantitate si calitatea.
- excesul are efecte nefavorabile (poate provoca intoxicatii pot aparea cand se consuma
alimente bocate in alcaloizi ei favorizeaza depunerea de Cu in ficat pot aparea necroze
hepatice). Porcii pot fi toleranti, contrar oilor care sunt sensibile.
(In caz de deficienta de carenta de Cu are de asemenea efecte nefavorabile asupra
Intoxicatiile cu Cu pot apre si atunci cand animalele consuma plante bogate in alcaloizi ce
favorizeaza depunerea de Cu in ficat si in timp pot apare necroze hepatice. Porcii sunt mai
toleranti la excesul de Cu. Nu insa si oile care sunt mai sensibile. )
COBALTUL
Functia principala e de asemenea participarea la procesul de hematopoieza, lucru ce a fost
evidetiat cand a fost descoperita vitamina B12 (aceasta contine un atom de Cobalt).
Influentzeaza favorabil dezvoltarea microorganismelor ruminale. Surse mai concentrate in Co
sunt nutreturile verzi, in special lucerna, trifoi, drojdiile, shroturile, melasa. Nutreturile
animale sunt de asemenea surse importante de cobalt. Boabele de cereale sunt surse sarace
Sulfatul de cobalt e nutretul mineral cel mai adesea folosit ca supliment.
Carenta in Co (de fapt o hipovitaminoza B12) se concretizeaza in tulburari de hematopoeza si
disfunctii luminale. La miei, insuficienta Co provoaca o maladie numita marasm enzootic
fatalitati dupa fetare. Excesul de cobalt e bine tolerat de animale. Altfel spus animalele au un
prag de toleranta ridicat fata de cobalt.
IODUL
Iodul se gaseste in cantitatea cea mai mare in glanda tiroida (mai precis in hormonii tiroidieni).
Multiple roluri are I in organism precum implicare favorabila in functia de reproductie, in
productia de lapte, in cresterea continutului de lapte in grasime si in cresterea tineretului.
In mod normal hrana si apa asigura necesarul de iod al animalelor (si al omului). Sunt, insa,
anumite zone, inclusiv in Romania unde solul si apa sunt sarace in Iod si atunci se intervine cu
suplimente de iod, cel mai cunoscut fiind iodura de potasiu (KI).
Cea mai concentrata sursa de iod este faina de peste (inclusiv pestele in cazul omului).
Cand hrana si apa contin insuficient iod, scade secretia de tiroxina si se produce hipertrofia
glandei tiroide denumita si <gusa endemica>. Este semnul exterior, pentru ca in insuficienta de
iod se creaza scaderea metabolismului bazal, intarzierea cresterii, tulburari de reproductie.
Cantitati prea mari de iod, exagerate, conduc invers la intensificare ametabolismului general,
mai ales al metabolimului azotului (proteinelor) ce se elimina in cantitati mai mari in organism
si e soldata cu scaderea in greutate (Boala Basedow boala a omului datorata excesului de iod.
Basedowienii sunt oameni iuti ca briciul si mai inteligenti decat media). Iodul e implicat in
inteligenta. (popoarele care mananca peste au un IQ mai mare).

MANGANUL
Mn este un activator al mai multor enzime: fosfataze, peptidaze, si un important rol in functia
de reproductie. De remarcat variabilitatea foarte mare a continutului de Mn in nutreturi. (ca
si Mg). Pot fi apreciate ca surse bogate in Mn nutreturile verzi, taratele de orez. Semintele
plantelor contin cantitati moderate (iar porumbul e foarte sarac in Mn).
In industria NC (nutreturilor combinate) se folosesc saruri de mangan precum carbonatul si
oxidul de Mn.
Insuficienta in m=Mn se manifesta la toate speciile prin reducerea ritmului de crestere,
mineralizare defectuoasa la oase, tulburari de reproductie precum intarzierea maturitatii
sexuale la juninci , resorbtia fetusilor la scroafe). La pasari Mn e cofactor in perozis (o boala
a membrelor pasarile nu se mai pot deplasa).
Pragurile de toxicitate sunt ridicate asa incat in excess nu sunt consemnate de obicei afectiuni
ale animalelor.

ZINCUL
Zn e un component al mai multor enzime care favorizeaza procesul de crestere, functia de
reproductie, dezvoltarea normala a oaselor si a penelor. Conditioneaa, de asemenea, formarea
insulinei si a vitaminei B1. Este considerat element mineral antagonic cuprului, adica
actioneaza in directii diferite (se bat cap in cap).
Nutreturi de origina animala sunt cele mai importante surse de zinc. Dintre nutreturile de
origine vegetala (relativ sarace in general) totusi un continut mai mare au taratzele si germenii
semintelor. In aceste conditii in cresterea animalelor se impune suplimentarea cu saruri ale
zincului, cele mai cunoscute fiind ZnO.
Insuficienta in Zn conduce la reducerea ritmului de crestere, la aparitia paracheratoze,
tulburatri de osificare si de reproductie, etc.
Nivelul de toxicitate al zincului este ridicat (adica excesul e usor de suportat). Daca totusi
apare o intoxicatie cu zinc se poate interveni prin adausul suplimentar de Cu (dat fiind faptul
ca au actiuni antagonice).
SELENIUL
Este component al unor enzime, care sunt prezente in hematii si care controleaza distrugerea
peroxizilor toxici (precursorii formelor de cancer).
Totodata, in sinergism cu vitamina E, protejeaza grasimile si vitaminele liposolubile de
degradare, actionanad ca antioxidant.
Carenta (deficienta) in seleniu conduce la aparitia miopatiilor si afecteaza fertilitatea.
Continutul nutreturilor in seleniu e foarte variabil, depinzand de nivelul acestuia din sol si
ulterior din polante. Sunt anumite zone in lume unde s-au intalnit concentratii mari de seleniu
in nutreturi. In aceasta situatie au aparut efecte toxice foarte pronuntate loa animale.
Principala sursa anorganica de Seleniu e selenitul de sodiu. (contestat pentru ca distruge
vitamina E). A aparut seleniul organic ca supliment adica seleniul surprins intr-o forma
organica nu anorganica precum seleno-metionina.
FLORUL
Florul e ultimul micromineral trecut pe lista micromineralele esentiale. Pana in 1972 F era
considerat micromineral toxic. Motivul a fost ca s-a constatat ca influentzeaza favorabil
procesul de crestere. Un alt rol al F e legat de prevenirea cariilor dentare.
F in exces este un element foarte toxic, provocand fluoroze, manifestate prin scaderea
apetiotului, intarzierea cresterii, detereiorarea oaselor si a dintilor (boala dintilor negrii ca o
manifestare a excesului de F). Cauza este poluarea industriala (ajunge in sol, in plante, si apa.
MOLIBDENUL
E un alt micro-mineral esential.

Micro-mineralele neesentiale
Exista o grupa de micro-minerale, denumita neesentiale sau toxice, care in exces au efecte
deosebit de grave asupra sanatatii, iar atunci cand apar nu mai pot fi contracarate (s-a
terminat). Pb se concentreaza in fructe de mare. Este cazul As, Hg, Pb (boala saturnism), Al.
Toxicitatea se manifesta cumulativ adica se acumuleaza in corp fara sa se elimine, inhiband
sistemele enzimatice. Cauza este poluarea mediului prin procesele industriale, si prin folosirea
ingrasamintelor chimice in natura (insecticide, erbicide, fungicidele, in natura unele
organisme modificate genetic.

Nutritie C 5
CONTINUTUL NUTRETURILOR SI AL CORPULUI ANIMAL IN VITAMINE
La inceputul sec XX, Hopkins, in 1912 a aratat ca o ratie purificata formata din proteine,
grasimi, hidrati de carbon si minerale a fost neadecvata pentru cresterea normala a soarecilor.
Sadaugand insa si catitati mici de lapte in ratiesoarecii s-au dezvoltat normal. Existau, prin
urmare, unii factori esentiali care lipseau din ratia purificata si care induceau intarzierea
cresterii la sobolani. Initial acesti factori au fost denumiti <aminele vietii> si ulteriori
<vitamine>. Dupa mediul de solubilizare, criteriul vel mai folosit, vitaminele se clasifica in:
- vitamine liposolubile (A, D, E, K)
- vitamine hidrosolubile (complex B, vitamina C).
Continutul nutreturilor si al corpului animal in vitamine liposolubile
Aceste vitamine pot fi depositate in organismul animal (ficat, tesut adipos), ceea ce inseamna
ca pot fi administrate animalelor si de o maniera discontinua, fapt care se constituie intr-un
avantaj.
Insa, datorita acetei capacitati de acumulare in organism, in urma administrarii unor doze
ridicate prin hrana, prezinta o toxicitate potentiala, care poate sa prejudicieze sanatatea si
performantele productive ale animalelor.
VITAMINA A (retinol)

Vitamina A are multiple roluri in organismul animal, este, prin excelenta vitamina cresterii
(deoarece sta la baza diviziunii celulare).
Conditioneaza regenerearea constanta a tesuturilor, care sunt obiectul unei uzuri permanente
(precum mucoasa digestiva sau mucoasa respiratorie).
Intervine in functia de reproductie pe tot traiectul sau (de la gametogeneza la avorturi).
Vitamina A are o actiune specifica asupra mecanismului vederii, in insuficienta ducand la
aparitia xeroftalmiilor si a orbirii de noapte (adica incapacitatea ochiului de a se adapta de la
intuneric la lumina si invers).
Mai trebuie amintit si rolul pe care-l are vitamina A in protejarea epitelilor impotriva atacurilor
microbiene, conferindu-I proprietati antiinfectioase.
Vitamina A se gaseste in natura sub doua forme: ca atare preformata adica in nutreturile de
origine animala precum faina de peste, faina de carne, oua, lapte, etc si sub forma de
provitamine (alfa, beta-caroten) in unele nutreturi de origine vegetala precum nutreturile verzi
si fanurile de calitate.
Vitamina A mai poate fi asigurata si prin preparate comerciale precum palmitatul sau acetatul
de vitamina A.
Continutul nutreturilor in vitamina A (ca si in vitaminele D si E) este exprimat in UI/kg. (unitati
internationale pe kg).
Insuficienta vitaminei A, corelata si cu epuizarea rezervelor interne, conduce la aparitia unor
multiple tulburari functionale ale organismului, manifestate printr-o scadere a apetitului,
incetinirea cresterii, infectii ale aparatului respirator, xeroftalmii, multiple tulburari de
reproductie.
S-a demonstrat, pentru toate speciile de animale, faptul ca excesul, ca si insuficienta are
efecte nefavorabile ale organismului manifestate prin hemoragii interne, deformari ale oaselor,
fracturi spontane.
VITAMINA D (calciferol)
Vitamina D joaca un rol important in procesul de osificare, mai precis in absorbtia calciului si al
fosforului la nivel intestinal, si in fizarea acestor minerale in oase.
Ca si vitamina A, si vitamina D poate fi asigurata animalelor direct prin nutreturile de origine
animala (D3 ergocalciferol) sau poate fi fabricata la nibelul pielii (D2 colecalciferol)
pornind de la sterolii continuti in nutreturi drept precursorim, cu conditia ca animalele sa fie
expuse la soare (mai precis la raze ultraviolete).
Principalele surse de vitamina D3 sunt untura de peste, faina de peste si galbenusul de ou.
Laptele de vaca, in special cel obtinut la sfarsitul iernii, e sarac in vitamina D3.
Principale surse de vitamina D2 sunt nutreturile verzi si fanurile de buna calitate.
Cele doua vitamine D au aceasi activitate la taurine, ovbine, si suine, insa la pasari vitamina D3
e circa de 10 ori mai activa decat D2. (si la copii).
Carentele in vitamina D, asociate si cu deficiente in Ca si in P, conduce la aparitia
osteodistrofiilor.
Alte manifestari in insuficiente de vitamine D sunt: respiratie accelerata, iritabilitate
(musculara si nervoasa), tetanii, fracturi, intarzierea cresterii.
Ca si vitamina A, vitamina D in excess poate provoca aspecte nedorite, mai precis tulburarti
circulatorii si respiratorii, prin depunerea calciului in tesuturile moi ale organismului.
VITAMINA E (tocoferol)
Sunt cunoscuti mai multi tocoferoli, insa pentru nutritie cea mai mare importanta o prezinta
alfa-tocoferolul.
Un rol principal al vitaminei E este cel mai important antioxidant natural, cu efect protector
asupra grasimilor si vitaminelor (de oxidare). De asemenea influentzeaza decisiv functia de
reproductie a mamiferelor, inclusiv sterilitatea.
Mai este implicata in prevenirea miodistrofiilor, in metabolismul apei si al mineralelor.

Nutreturile de origine begetala, considerate bogate in vitamine E, sunt de amintit: nutreturile


verzi, fanurile, si unele graunte de cereale. Nutreturile de origfine animala cu un continut mai
ridicat in vitamina E sunt: fainurile animale, ouale, laptele. Exista si preparate comerciale,
folosite drept supliment, precum acetatul de tocoferol.
Insuficienta in vitamina E provoaca, in particula, degenerescenta tesuturilor musculare
(precum <boala muschiului alb> lavitei si <diateza exudativa > a carnii de porc) si tulburari de
reproductie.
Pentru toate speciile, problemele legate de vitamina E trebuie abordate, in acelasi timp, cu
problemele induse de seleniu, din ratiuni de sinergism intre cele doua elemente nutritive.
VIAMINA K (filochinona)
Vitamina K este indispensabila coagularii sandelui (intervine in sinteza protrombinei la nivelul
ficatului) si in sinteza unor hormoni, inclusiv hormonii gonadotropi.
Se cunosc 3 vitamine K: K1, K2, K3 (menadiona). Vitamina K1 se gaseste in nutreturi; Vitamina
K2 e sintetizata de bacteriile ruminale; iar Vitamina K3 este sintetizata artificial.
Spre deosebire de celelate 3 vitamine liposolubile continutul nutreturilor in vitamina K se
exprima in mg/kg.
Insuficienta in vitamina K antreneaza aparitia leziunilor hemoragice (subcutanate si
intramusculare) mai ales la puii de gaina si de curca (pentru carne) soldate cu deprecierea
carcaselor (devin rosii si nu mai pot fi comercializate) si uneori cu mortalitai in masa.
Este citata in literatura o boala denumita <boasla sulfinei>, in aceasta planta leguminoasa
perena gasindu-se dicumarol, o antivitamina a vitaminei K.
Continutul nutreturilor si al corpului animal in vitamine hidrosolubile
Vitaminele hidrosolubile include vitaminele din complexul B si vitamina C.
In comparatie cu vitaminele liposolubile (A, D, E, K) care nu pot fi sintetizate in corp cu
exceptia vitaminei K2 de catre rumegatoare, cele hidrosolubile pot fi sintetizate de unele
animale mai precis vitaminele din complexul B de catre rumegatoare si vitamina C de
majoritatea speciilor cu exceptia primatelor si a unor specii de rozatoare.
O alta caracteristica a vitaminelor hidrosolubile este aceea ca ele NU pot fi stocate in organism
precum vitaminele liposolubile. Asta e si bine si rau pentru ca nefiind stocate in organism in
excess se elimina rapid prin urina si nu au efecte potentiale adverse, insa, trebuie asigurate
animalelor de o maniera continua, zi dupa zi, sau sa se ofere conditii de sinteza ale acestora.
VITAMINA B1 (tiamina)
Vitamina B1 joaca un rol important in metabolismul glucidelor, mai precis in degradarea lor.
Sistemul nervos care utilizeaza prioritar glucidele simple provenite din degradarea glucidelor
complexe este primul care sufera din insuficienta degradarii vitaminei B1.
Grauntele de cereale nedeconticate (cu coaja cu tot), nutreturile verzi, fanurile, sroturile,
fainurile animale sunt considerate surse relativ bogate in tiamina (totusi nutretul cu cel mai
ridicat nivel in vitamina B1 sunt drojdiile furajere).
Principala sursa sintetica pentru vitaminele hidrosolubile este clorhidratul de tiamina.
Activitatea ei si continutul in nutreturi se masoara in mg/kg.
Semnele clasice in insuficienta de tiamina sunt turburari nervoase (polinevrite la animale si
beri-beri la om).
VITAMINA B2 (riboflavina)
Cel mai important rol al riboflavinei este participarea sa la formarea sistemelor enzimatice
precum enzimele flavinice: fermentul galben respirator e cea mai cunoscuta dintre acete
enzime.
Intervinea de asemenea in mechanismul vederii (retina contine cantitai relativ mari de
riboflavina libera).

Animalele isi pot asigura vitamina B2 in principal din plantele verzi si drojdiile. In contrast cu
continutul lor mai ridicat in vitamina B1, cerealele si subprodusele lor au un continut mai
scazut in B2,
Se prezinta comercial tot sub forma de riboflavina.
Carenta in riboflavina antreneaza, mai ale, simptome nespecifice, precum scaderea apetitului
si intarzierea cresterii.
VITAMINA B6 (pioridoxina)
Vitamina B6 intra in componenta unor enzime care controleaza metabolismul aminoacizilor.
Are de asemenea un rol important in activitatea sistemului nervos.
In general, nutreturile de origine animale, legumele, grauntele de cereale intregi si drojdiile
sunt cele mai bogate surse. Se prezinta comercial sub forma de clorhidrat de piridoxina.
Simptomele care apar in caz de insuficienta in vitamina B6 mai evidente la porci, pasari, si
carnivore, sunt, in general, nespecifice: inapetenta, incetinirea cresterii, tulburari nerboase.
La sobolani provoace o dermatita specifica numita <acrodinie>.
VITAMINA B12 (cobalamina)
Cel mai important rol este legat de participarea ei in hematopoeza (avand prin urmare actiune
antianemica).
Este de asemeneam, cofactor in sinteza acizilor nucleici.
Influenteaza favorabil functia de reproductie (precum dezvoltarea fetului la mamifere sau
procentul de eclosiune la pasari).
Practic se gaseste numai in nutreturile si alimentele de origine animala. Nutreturile de origine
vegetala sunt practic lipsite (antianemica).
Forma comerciala a vitaminei B12 este ciancobalamina. Sunt aceleasi si pentru oamnei si
pentru animale.
Deficientele in vitamina B12 se manifesta nespecific, in primul rand, prin incetinirea cresterii.
De altfel aceasta vitamina e considerata factor de crestere pentru sobolani, pasari, si porci.

ACIDUL PANTOTENIC
Desi nu mai sunt codate cu B urmatoarelke vitamine prezentate fac parte din complexul B
Acidul pantotenic se gaseste foarte rar intalnit in natura sub forma libera, el gasindu-se cel mai
adesea in componenta coenzimei A. Acest lucru ii confera un rol central in interconversiunile
dintre substantele nutritive in hrana.
Drojdiile furajere si pestele sunt sursele cu cea mai mare concentratie in acid pantotenic.
Comercial se prezinta sub forma de pantotenatul de Ca si de Na.
Carentele, resimtite mai ales de pasari si porci se mainifesta in general nespecific prin
scaderea apetituliu si a ritmului de crestere, pana la alterarea pielii, a penajului si aparitia
tulburarilor neurologice.
COLINA
Colina, este constituent al fosfolipidelor, si joaca un rol important in metabolismul grasimilor
(factor lipotrop mai precis in degradarea lor fiind prin urmare factor lipotrop). Este
componenta a acetilcolinei si prin urmare intervine in transmiterea impulsurilor nervoase.
(participa la formarea acetilcolinei).
Nutreturile de origine animala sunt cele mai importante surse de colina (in special ficatul).
Dintre nutreturile vegetale cu un continut mai ridicat in colina sunt de amintit fanurile,
drojdiile, si sroturile. Cerealele sunt sarace in colina in frunte cu porumbul (cel mai sarac).
Comerical se prezinta sub forma de clorura de colina.
In insuficienta de colina, alaturi de turlburari generale, se manibesta si simptome specifice,
precum: infiltratia grasa a ficatului, perozis, (o boala a pasarilor, caracterizata prin devierea

metatarselor spre exterior), paraplegia membrelor posterioare la purcei, etc (fois gras la
gaste se indoapa gastele ca ficatul sa fie imbibat cu grasime de la 200g normal pana 1kg).
NIACINA (vitamina PP)
Face parte din gruparea activa a coenzimei A. Intervine de asemenea in metabolismul
lipidelor, in eliberarea in organism a energiei din substanta organica (SO), in mentinerea
integritatii pielii si a mucoaselor. Poate fi sintetizata de animale din triptofan (W).
Niacina, se gaseste atat in nutreturile de origine vegetala cat si in cele de origine animala, cele
mai bogate surse fiind drojdiile furajere, taratele de grau, fanul de lucerna, fainurile animale.
Cerealele din nou sunt o sursa saraca de niacina.
Comercial se prezinta sub forma de acid nicotinic.
Deficinientele antreneaza dermatite si afectiuni ale aparatului digestic (inclusiv diaree severa).
Insuficienta (corelata cu cea de triptofan) provoaca <boala limbii negre> la caini si <pelagra> la
om. (deshidratare puternica, diaree puternica..poate urma si moartea).
BIOTINA (vitamina H).
Participa in metabolismul grasimilor (sinteza acizilor grasi) si al proteinelor (sinteza de
aminoacizi). Impreuna cu colina si manganul participa la prevenirea perozisului la pasari.
Cele mai importante surse de biotina sunt ficatul, drojdiile si melasa. Porumbul, graul, si alte
cereale sunt sarace surse.
Se prezinta comercial tot sub forma de biotina.
Principalele efecte ale deficientei in biotina se refera la influenta nefavorabila asubra
sistemului neervos, aparitia unro dermatite severe, afectarea functiei tiroidiene si a aparatului
reproducator.
ACIDUL FOLIC
Intervine in formarea globulelor rosii (impreuna cu vitamina B12 si alte cateva minerale) in
mentinerea integritatii hematiilor, in diviziune celulara.
Se gaseste indeosebi in frunzele legumelor si a plantelor.
Este co-responsabil de dezvoltarea armonioasa a fetusilor si de abaritia unei boli la om
denumita <talazemie>.
VITAMINA C (acidul ascorbic)
Vitamina C poate fi sintetizata pornind de la glucoza, de majoritatea speciilor (NU DE TOATE
am mentionat mai devreme care nu), asa incat ea nu are careacter indispensabil.
Utilizarea acidului ascorbic in grana animalelor (ca aditiv furajer) prezinta mai curand un
aspect farmacologic decat unul nutritional. Este folosita in acest scop farmacologic in
eliminarea formelor de stress (frig, caldura, oboseala, lotizare, transport, intzarcare).
Principalele surse de vitamina C sunt nutreturile verzi (in cazul animalelor), fructele si
legumele proapete (in cazul omului). Tot in cazul omului se gaseste in concentratii mari in
unele organe cum ar fi: rinichi, ficat.
Comercial se prezinta sub forma de ascorbat de Ca si de Na.
La animalele de ferma si de companie, carentele sunt foarte rar intalnite. S-au semnalat totusi
la rasele de caini de format mare, principala manifestare fiind distrugerea capilarelor. La om,
insuficienta provoaca scorbut. (marinarii de cursa lunga sau piratii ce se hraneau prin conserve
nu legume si fructe proaspete ruperea capilarelor e o moarte urata).

Nutritie C 6
APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTRETURILOR PE BAZA DIGESTIBILITATII
Determinarea digestibilitatii nutreturilor presupune inregistrarea exacta a cantitatii de
substante nutritive ingerate de animale (I), a celor eliminate prin fecale (E), iar prin diferenta,
a celor digerate (D).
Exprimarea practica a digestibilitatii nutreturilor se face prin intermediul coeficientilor de
digestibilitate (CD). Acestia sunt cifre (Indici) care arata cat la suta din substantele nutritive
ingerate prin hrana sunt utilizate la nivel digestiv de animale
CD% = D/I *100 = (I-E)/I *100
1. Metode de determinarea a digestibilitatii nutreturilor
Metode de estimare a digestibilitatii nutreturilor se grupeaza in metode in vivo si metode
in vitro (in laborator)
Metode in vivo (pe animale)
Sunt trei metode in vivo
-metoda pe standuri sau custi
-metoda pe pasune
-metoda indicatorilor inerti
Metoda pe <standuri sau custi>

A fost, si este, ceam mai utilizata metoda in vivo de determinare a digestibilitatii


nutreturilor datorita catorva avantaje notabile precum: permite controlul cu exactite a
cantitatii nutreturior consumate de animale si a cantitatilor de fecale eliminate.
De asemenea fiind o metoda de sala (indoor) pot fi controlati factorii de microclimat.
De asemenea permite pastrarea pe o perioada lunga de timp a nutreturilor a caror
digestibilitate urmeaza a se stabili in camere frigorifice.
Desfasurarea experientelor prin aceasta metoda este conditionata de natura nutreturilor in
cauza. In acest sens se intalnesc doua situatii:
- cand nutretul de cercetat poate alcatui singur o ratie (de exp fanul la rumegatoare)
- cand nutretul de cercetat nu poate alcatui singur o ratie (de exemplu: concentratele la
rumegatoare).
In prima situatie: Cand nutretul de cercetat poate alcatui singur o ratie se organizeaza
experiente simple de digesti bilitate cu 3 perioade:
- o perioada de acomodare
- una de pregatire
- si una de control
Perioada de acomodare este de 3-5 zile se obisnuiesc animalele cu conditiile de experimentale
si se urmareste starea de sanatate si comportamentul animalelor.
In perioada de pregatire ce dureaza 5-7 zile la porci si pasari si 10-14 zile la rumegatoare, se
obisnuiesc animalele cu nutreturile a caror digestibilitate urmeaza a se stabili. De asemenea in
aceasta perioada de pregatire se permite eliminarea din tubul digestiv a resturilor de hrana
nedigerate din perioada premergatoare experientei.
In perioada de control, care are aproximativ o durata asemanatoare cu cea de pregatire, se
inregistreaza zilnic si individual cantitatile de nutreturi administrate animalelor, eventualele
resturi neconsumate si cantitatile de fecale eliminate.
Din toate acestea, din nutreturile administrate, din eventualele resturi neconsumate si din
fecale se preleveaza probe medii in vederea efectuarii analizelor chimice.
In cea de-a doua situatie, cand nutretul de cercetat nu poate alcatui singur o ratie se
organizeaza experiente duble de digestibilitate, care cuprind 5 perioade:
- o perioada de acompodare
- o perioada de pregatire
- o prima perioada de control
- o perioada de tranzitie
- si o a 2-a perioada de control
In primele trei perioade se urmaresc aceleasi lucruri prezentate in cazul experientei simple de
digestibilitate.
In perioada de tranzitie, de 3-4 zile, alaturi de ratia de baza folosita pana atunci, se introduce
un supliment din nutretul a carei digestibilitate urmeaza a se stabili si care a facut obligatoriu
parte din ratia de baza folosita pana atunci.
In perioada a doua de control se administreaza animalelor ratia de baza pluis suplimentul, se
cantaresc nutrturile administrate, eventualele resturi si fecale si se iau probe de laborator.
Metoda <pe pasune>
Fata de metoda clasica prezentata anterior, aceasta metoda are doua avantaje. Avantajele
estimari digestibilitatii nutreturilor pe pasune se rezuma la urmatoarele aspecte:
- compozitia chimica a nutreturilor verzi de pasune, si implicit, digestibilitatea lor se modifica
in cusul fazzei de vegetatie si in cursul acesteia poate fi surprinsa ssi dinamica digestibilitatii;
- de asemenea animalele pe pasune pot alege ceea ce consuma, fapt care nu se petrece in
cazul precedentei metode, metoda clasica.
Are si un dezavantaj. De subliniat faptul ca precizia acestei metode este mai mica decat in
cazul metodei pe standuri.

Ca si in cazul metodei pe standuri sau custi pentru determinarea digestibilitatii pe pasune,


trebuie cunoscute aceleasi lucruri adica, cantitatile de nutreturi consumate, si de fecale
eliminate, si compozitia lor.
Determinarea cantitatii de iarba pasunata (consumata) se poate face cu ajutorul metodei
telemetrice (Animal Weight Telemetry System) (sistem telemetric de determinarea greutatii
animalelor). Pe scurt, aceasta metoda telemetrica consta in atasarea la copitelor animalelor a
unor cizme cu traductoare de presiune. Acestea sesizeaza schimbarile in greutate a animalelor,
iar semnalele pot fi trimise la un receptor situat chiar si la 5 km de animale.
Cantitatea de fecale se poate stabili prin atasarea pe corpul animalelor a unor harnashamente
sau apeland la <metoda indicatorilor inerti> (cea de-a 3-a metoda in vivo).
Metoda <indicatorilor inerti>
Metoda indicatorilor inerti (sau metoda markerilor) s-a impus in ultimul timp pentru ca latura
unele operatiuni anevoioase si costisitoare in cazul precedentelor metode.
Pentru masurarea digestibilitatii nutreturilor prin intermediul acestei metode se apeleaza la
unele substante indicatoare inerte din punct de vedere digestiv (digestibilitate zero).
Asemenea substante pot fi gasite natural in unele nutreturi, precum lignina, sau bioxidul de
siliciu (SiO2) sau pot fi agdaugate precum FeO (oxidul de fier) CrO (oxidul de Chrom) sau
Rutenium. Calculul CD prin aceasta metoda se face pe baza raporturilor existente intre
markeri (M) si nutreturi pe de o parte, si intre M si fecale pe de alta parte.
Relatia de calcul este urmatoarea:
Prin raportare a substantei uscata atat in cazul nutreturilor cat si in cazul fecalelor:
CD(%) = (g M/kg SU fecale g M / kg SU hrana) / (g M / kg SU fecale)
Asemenea indicatori pentru a putea fi folositi trebuie sa indeplineasca anumite conditii:
- sa nu modifice procesel digestive
- sa fie palatabili (sa fie consumabili)
- sa traverseze in totalitate tubul digestiv (sa se gaseasca in totalitate in fecale).
METODELE in vitro
Metodele in vitro au aparut in scopul de a reduce cheltuielile mari caracteristice metodelor
in vivo. De asemenea, au avantajul ca pot fi analizate un numar mare de probe de nutret.
Au insa si dezavantaje legate in special de faptul ca nu intotdeauna rezultatele obtinute de
diferite laboratoare sunt comparabile si ca exista cel putin pentru unele nutreturi deosebiri
fata de metoda clasica <pe standuri>.
Principalele metode in vitro sunt:
- Metoda Tilley Terry
- Metode enzimatice
- Metoda saculetilor ruminali
Metoda Tilley Terry
Este o metoda initiata de doi americani cu acelasi nume si se bazeaza pe incubarea unei probe
de nutret in lichid ruminal, intr-o prima faza, si tratarea cu pepsina si HCl intr-o a doua faza.
Prin incubarea probei in lichid rumninal, recoltat de la animale fistulizate, se indeparteaza
partea digestibila a hidratilor de carbon iar prin tratarea acesteia cu pepsina si HCl se
evidentiaza proteina digestibila.
Metoda Tilley Terry a dat uneori rezultate contradictorii pentru unele nutreturi, motiv pentru
care actualmente se foloseste mai putin. Ramane totusi, prima metoda in vitro.
Metode enzimatice
Ratiune aparitiei acestei metode s-a bazat pe un dezavantaj a metodei precedente, si anume
ca lichidul ruminal, in drumul sau de la rumen catre laborator, isi poate schimba proprietatile si
s-a propus inlocuirea acestuia cu enzime sintetice. De la aparitia acestor metode, ele sunt
aplicate pe scara din ce in ce mai larga.

Dintre metodele enzimatice, cea mai cunoscuta este metoda pepsin-celulaza. Aceasta consta
in efectuarea a trei tratamente succesive a unor probe de nutreturi:
- un tratament cu pepsina (hidroliza acida)
- un tratament cu HCl (hidroliza acida)
- si un tratament cu celulaza, intr-un mediu tampon de acetat de sodiu (hidroliza enzimatica)
Procentul componentelor SO solubilizate corespunde partii digestibile a acestora.
Metoda saculetilor ruminali in sacco
Aceasta metoda e la granitza dintre metodele in vivo si in vitro deoarece probele de
nutreturi sunt preparate in laborator, dupa care experienta decurge direct pe animale.
Metoda consta in incubarea in rumen a unor cantitati mici de nutreturi, care sunt introduse in
niste saculeti de dimensiunea celor de ceai, confectionati dintr-un material poros. Se
considera ca fiind cantitati foarte mici nu sunt influentate procesele ruminale. (2-5 g SU)
Se considera ca digestia completa are log cupa 72 de ore dupa ce saculetii au fost introdusi in
rumen printr-o canula. Insa saculetii pot fi scosi si la intervale mai mici, (3, 6, 12, 24, 48, si
evident 72 de ore) opbtinandu-se in felul acesta si o dinamica a digestiei.
Se apreciaza ca metoda in sacco este cea mai utilizata metoda in vitro si prevede mai bine
decat celelalte doua metode in vitro si gasindu-se corelatii evidente fata de metoda standard
sau custi.
Factori care influentzeaza digestibilitatea nutreturilor
Acesti factori au fost grupati in:
- factori dependenti de animale si
- factori dependenti de conditiile de hranire

Factori dependenti de animale


Specia
Dintre factorii dependenti de animale, specia influentzeaza in cea mai mare parte digestia
nutreturilor
La modul general se poate aprecia ca nutreturile cu continut scazut in CB sunt aproximativ egal
digerate de toate speciile.
Situatia se schimba in cazul nutreturilor cu continut ridicat in CB, in care situatie
rumegatoarele digera nutreturile mult mai incet decat cele monogastrice.
In legatura cu capacitatea de digerarea a nutreturilor de principalele specii apartinand
rumegatoarelor (exista deosebiri in acest caz) astfel se apreciaza ca furajele bogate in pereti
celulari (CB) sunt mai bine digerate de bocine fata de ovine. In sens invers, ovinele digera
ceva mai eficient nutreturile concentrate decat bovinele (mai ales cerealele intregi sau
macinate grosier.
Cabalinele, in comparatie cu rumegatoarele, digera mai ineficient nutreturile celulozice
datorita unei eficacitati mai reduse a masticatiei si al unui tranzit mai rapid prin tubul digestiv.
Rasa
Rasa in cadrul speciei, influentzeaza si ea digestibilitatea nutreturilor cu circa 3-4 %.
Spre exemplu rasele ameliorate de taurine gen Holstein, gata de cele neameliorate gen Sura de
Stepa au disponibilitatea de a digera mai bine nutreturile cu un continut mai scazut in CB si
mai ineficient nutreturile celulozice.
Varsta
Diferentele de digestibilitatye datorate acestui factor pot fi puse pe seama gradului diferit de
dezvoltare si functionare al aparatului digestiv.
Desi animalele tinere au tubul digestiv incomplet dezvoltat, ele pot compensa printr-o
masticatie mai eficienta.

Totusi, majoritatea studiilor desfasurate pe ovine si bocine, evidentiaza CD si SO mai mari la


animalele adulte decat cele tinere, cu 2-4 %.
Individualitatea
In interiorul unui lot de animale, teoretic asemanator, pot apare deosebiri intre indivizi in ceea
ce priveste digestibilitatea datorita tipului constitutional (al temperamentului). Uneori
aceaste diferente in mod deosebit la cabaline pot ajunge la 5-10%
Se considera, de asemenea, ca deosebirile in gradul dedigerare a hranei dintre indivizi sunt mai
mari pentru nutreturile de volum fata de cele concentrate
Starea fiziologica
S-a constata ce gestatia si lactatia nu influenteaza digestibilitatea nutreturilor daca acestea
sunt administrate la acelasi nivel d e hranire cu al animalelor neproductive (sterpe).
Eventualele diferente in minus constatate la femelele gestante si in lactatie sunt datorate
nivelului diferit de hranire, in sensul ca la nivele de hranire mai ridicate in aceste cazuri,
digestibilitatea scade datorita accelerarii tranzitului.
Factorii dependenti de conditiile de hranire
Compozitia nutrientilor
Digestibilitatea nutreturilor este stran legtata de compozitia lor, fiecare constituent al acestora
avand o contributie proprie.
Constituentii glucidici, fractiunea dominanta in cele mai multe din nutreturi influenteaza
decisiv digestibilitatea. Asrtfel, digestibilitatea este apreciata ca totala pentru glucidele
simple, aproape totala pentru amidon si aproape nula pentru lignina. Prin urmare cu cat
nutreturile contin mai multa lignina, gradul lor de digestibilitate este mai scazuta.
Niveluri mai ridicarte de proteina determina cresterea gradului de digerare al celorlalte
componente, in special al celulozei brute, ca urmare a activarii secretiilor digestive.
Continutul in grasime al nutreturilor influenteaza favorabil digestibilitatea acestora daca ea se
gaseste intre anumite limite considerate optime. Sub si peste aceste limite digetibilitatea
scade.
Componenta ratiilor
S-a constatat ca digestibilitatea reala a unor ratii mixte (nutreturi concentrate + nutreturi de
volum), folosite in hrana rumegatoare, nu e in totdeauna media ponderata a digestibilitatii
componentelor acelei ratii.
Explicatia ar consta in faptul ca intre componenetele ratiei apar unele interferente denumite
efecte de asociativitate.
Asociativitatea este un fenomen datorat competitiei dintre flora amilolitica (cea care digera
amidonul) si flora celulolitica (cea care digera celuloza, CB).
Daca rumegatoarele consuma cantitati mai mari de concentrate (bogate in amidon) se dezvolta
rapid flora amilolitica, scade pH-ul ruminal si se reduce eficacitatea florei celulolitice (care
activitatea maxima catre un pH neutru). Rezultatul este diminuarea gradului de digerare al
nutreturilor de volum si, in final, al intregii ratii.
Nivelul de hranire
Majoritatea cercetarilor arata ca la niveluri mari de hranire are loc o scadere a digestibilitatii
ratiilor. (pe seama accelerarii tranzitului)
Nivelul de hranire este exprimat in multipli din cantitatea de hrana necesara unui animal
pentru asigurarea functiilor vitale ( se noteaza cu litera m intretinere). Spre exemplu,
nivelul de hranire pentru vacile care produc 20 kg lapte pe zi este de 3m.
Explicatia scaderii digestibilitatii ca urmare a maririi nibelului de hranire consta in accelerarea
tranzitului, si odata cu aceasta, elementele nutritive stau un timp mai scurt in contact cu
secretiile digestive.
Forma de administrare a nutreturilor

De cele mai multe ori, nainte de a fi administrate animalelor nutreturile sunt preparate si sunt
supuse unor operatiuni de preparare: tocare, macinare, tratamente chimice, biologice,
termice.etc.
In ceeea ce priveste concentratele, pentru a se obtine o digestibilitate maxima se recomanda
ca ele sa fie macinate fin la porci si la pasari, si macinate grosier la rumegatoare.
Fanurile tocate la 2-3 cm, au influenta favorabila asupra digestibilitatii la rumegaroare. Peste
si sub aceste limite digestibilitatea scade.
Nutreturile grosiere, cum sunt paiele, unde celuloza interfereaza cu lignina, inainte de a fi
administrate sunt tratate chimic cu NaOH sau cu amoniac anhidru. Prin aceste tratamente se
relaxeaza legaturile amintite si creste digestibilitatea.
Numarul de tainuri
S-a constatat ca digestibilitatea unei ratii creste atunci cand ea este administrata animalelor in
mai multe tainuri (de cate ori se administreaza hrana pe zi). Faptul acesta este pus pe seama
stagnarii substantelor nutritive un timp mai indelungat in tubul digestiv. Deci aceeasi cantitate
de hrana daca e consumata de mai multe ori pe zi, conduce la cresterea digestibilitatii ei, se
ingrasa mai mult decat daca ar consuma hrana clasica pe zi de 3 ori pe zi. In pofida faptului ca
se crede ca daca se mananca mai des aceeasi cantitate de alimente ai sansa sa slabesti (pe
naiba).

Nutritie C 7
APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTRETURILOR PE BAZA CONTINUTULUI LOR IN ENERGIE
Utilizarea energiei in organism
In cursul utilizarii nutreturilor in corpul animal, acestea sunt supuse unor numeroase
transformari in aparatul digestive si in tesuturi. In fiecare etapa de degradare se consemnneaza
pierderi de energie destul de variabile, in functie de natura nutreturilor.
Energia bruta(EB)/INGERATA, este suma valorilor energetice ale constituentilor SU dintr-un.
Hidratii de carbon, functiunea dominant, au o valoare energetica de circa 4,2 Mcal/kgSU, iar
grasimile si proteinele de circa 2.5 respectiv de 1,5 ori mai mult.Cu cat un nutret contine mai
multa grasime cu atat el are o valoare energetica mai ridicata. EB se poate determina fie
direct, fie indirect.
Determinarea directa, in bomba calorimetrica, consta in arderea unei probe de nutret, in
in atmosfera de oxigen si sub presiune. Energia eliberata este energia bruta (EB).
Determinarea indirecta consta in inmultirea celor 4 componente ale SU cu coeficientii lor
caloric. Caracterizarea valorii nutritive numai prin prisma continutului in EB se considera
insuficienta deoarece face o egalizare a nutreturilor, neconforma cu realitatea. Spre exemplu,
grauntele de porumb de 4,5 Mcal EB/kgSU iar paiele de grau de 4,3 Mcal/kgSU. Este, insa, un
prima pas obligatoriu, pentru aprecierea valorii nutritive pe baza urmatoarelor forme de
energie.
Energia digestibila(ED) este diferenta dintre energia bruta(EB) si energia eliminate prin fecale
(EF). Pierderile de EF sunt de 30% la rumegatoare si 50 % la monogastrice, din EB. EF se poate
determina direct sau indirect. Ca mod de apreciere, ED, in ciuda unor imperfectiuni(nu ia in
considerare pierderile de gaze,urina, caldura), este utilizata de principalele centre de putere

in domeniu, pe plan mondial: NRC(SUA), ARC(Anglia), INRA(Franta), in special pentru


nutreturile folosite la iepuri si cai.
Energia metabolizabila(EM) este energia aparent utilizata in tesuturi si corespunde diferentei
dintre ED si apartine pierderilor de energie prin urina si gazelor de fermentatie.
EM=ED-(EU+EG)
EU se stabileste direct in bomba calorimetrica. Determinarea consta in impregnarea unei
hartii de filtru cu o cantitate cunoscuta de urina, urmata de arderea complete. EU este in
medie 5% la rumegatoare si 3% la monogastrice, din EB. EG, de fapt, metan, ca toate celelalte
se determina direct sau indirect. Determinarea directa se face in camera respiratorii pe baza
diferentei de concentratie dintre continutul in metan al aerului inspirit si al celui
expirat.Energia continuta de metan e circa 8% la rumegatoare si sub 1% la monogastrice, avand
o precizie mai mare si fiind folosita pe scara mai larga ca mod de apreciere a valorii nutritive.
La aceste specii, la monogastrice, in general, justificarea folosirii EM, se datoreaza unei
variabilitati mai mici in componenta hranei, situatie in care energia caloric este relative
constanta, si daca energia calorica e relativ constanta rezulta ca energia neta nu mai aduce
ceva substantial in apreciere. In multe tari se foloseste ca ultima modalitate de apreciere a
valorii energetice.
Energie neta(EN)
EM este profund transformata in tesuturi, o parte acoperind cerintele pentru intretinere si
pentru realizarea productiilor, adica EN, si o alta parte se pierde prin caldura (energie
calorica), energia neta fiind diferenta intre EM si energia calorica. Este evident ca expunerea
valorii nutritive a nutreturilor in EN ia in considerare caracterul animalului si mai putin al
nutretului in cauza(asa cum e cazul ED si EM), conferindu-i o precizie mai mare.
EC= ECI(energia metabolismului de inanitie)+ECV(energia miscarii voluntare)+ECT(energia
termoreglarii)+ECC(energia consumului voluntary de hrana). EC in totalitatea ei se poate
determina prin 2 metode calorimetrice, directa si indirecta. Determinarea directa presupune
introducerea animalelor in camera etanse si masurarea caldurii sensibile, adica caldura
pierduta prin radiatie,convective si conductive, si a caldurii latent, adica caldura pierduta prin
evaporarea apei la nivelul pielii si pulmonilor. Determinarea directa se poate realiza prin
metoda adiabatica sau a gradului de temperatura. Metoda adiabatica(Lavoisier)consta in
masurarea cresterii temperaturii unui volum de apa cunoscut iar metoda gradului de
temperature consta in captarea directa a caldurii produsa de animale printr-un sistem de
termocupluri. Determinarea indirecta se face in camera respiratorii, care permit schimburile
respiratorii, mai prcis pe baza diferentei de concentratie dintre gazelle continute de aerul
inspirat si cel expirat. Este vorba de fapt numai de oxygen, dioxid de carbon si metan. Intre
cantitatile celor 3 gaze mentionate si producerea de caldura a animalelor exista o relatie
directa.
Energia retinuta(ER) este energia bilant sau energia fixate in corpul sau produsele animaliere.
Se poate determina prin sacrificarea comparative sau metoda azot-carbon. Prima se foloseste
la determinarea ER la animalele supuse ingrasarii. Metoda consta in urmatoarele: se sacrifice
animale din loturile experimentale la inceputul si sfarsitul experientei. De fiecare data se
indeparteaza continutul digestive, raman carcasele,, se autoclaveaza, se omogenizeaza si se
iau probe pentru analiza. De fapt se analizeaza numai continutul in proteina si grasime.
ER( kcal)=Pr(grame)* 5,7+ Gr(grame)*9,5
Metoda bilantului azot-carbon
Cele 2 elemente chimice intra in component produselor animaliere in proportii relativ
constant, ceea ce inseamna ca, masurandu-le se poate aprecia categoria(..?) de carne,
grasime, lapte, oua. Aceasta presupune masurarea cantitatii de azot si carbon intrate si iesite
din organism, iar prin diferenta, a celor retinute in organism. N si C intra in organism prin
hrana. N si aerul atmospheric nu intra in schimbul respirator al animalelor(78% din aerul

atmospheric e N). C poate intra si prin apa insa cantitatea e mica, de multe ori neglijabila. N si
C ies din organism prin fecale si urina, in plus C mai iese si prin gazelle de fermentatie(co2 si
metan). Se apeleaza la cateva constant si se estimeaza cantitatea de carne, respective de
grasime fixate in corpul animal sau produsele animaliere, iar in final se apeleaza si la
coeficientii caloric ai Pr si Gr.
SISTEME DE EXPRIMARE A VALORII NUTRITIVE A NUTRETURILOR
Pentru a putea acoperi necesarul de energie al animalelor trebuie masurata valoarea nutritiva
energetica a nutreturilor care vor fi folosite in ratia acelor animale. Aceasta, pe de o parte, pt
a nu duce la scaderea productiei in caz de insuficienta, sip e de alta parte pentru a nu produce
risipa sau ingrasare exagerata a animalelor in caz de excedent. S-au remarcat si gasit sisteme
de exprimare a valorii nutritive energetice a nutreturilor. Vor fi prezentate numai 2 :
1.sistemul energiei metabolizabile
2.unitatile furajere franceze
Ambele sunt utilizate pe plan mondial. Primul a fost lansat in Marea Britanie in anul 1975. Are
la baza principiul ca EM nutreturilor e diferit utilizata de animale pentru intretinere sau
pentru diverse alte forme productive, cu diferite randamente( Blaxter). S-a propus un
randament global, notat cu K= EN/EM si niste randamente partiale, pentru intretinere si pentru
diferite forme productive, cele mai importante fiind pentru productia de lapte(kl) si spor in
greutate(kf).

EFICIENTA UTILIZARII EM CA EN PENTRU INTRETINERE(KM).


Metoda de intretinere este o parte integranta a metodei generale, ocupand o pondere
importanta din acesta, mai ales la animalele tinere, pana la 30-40%. Randamentul km,stabilit
theoretic, pentru principalele substante nutritive este 100% pentru glucoza si grasime, 82%
pentru proteina, in concordanta cu rezultatele obtinute prin introducerea in corpul animalelor
a acestor substante.La animalele hranite cu ratii obisnuite,insa,randamentul km este mai
scazut decat cel theoretic datorita costului additional de energie. Randamentul km este
influentat in primul rand de concentratie. In EM a nutreturilor este q=EM/EB. Pentru
rumegatoare km poate fi apreciat la 65-75% iar pentru monogastrice la 70-80%. Eficienta
utilizarii EM ca EN pentru intretinere este mai scazuta pentru nutreturi decat pentru rezervele
corporale(in conditii de subalimentatie organismal apeleaza la rezervele corporale pentru
acoperirea temperaturii.
EFICIENTA UTILIZARII EM CA EN PENTRU PRODUCTIA DE LAPTE(KL)
Eficienta teoretica a utilizarii EM ca EN in productia de lapte(kl) este de 72-76%, iar cea
practica este cuprinsa in limite destul de largi, de la 50 la 72%, cu o medie de 62-64%, oricum
mai mica decat cea pentru intretinere(km). Concentratia nutreturilor in EM este principalul
factor care influenteaza marimea lui kl. Eficienta utilizarii rezervelor corporale pentru kl fiind
de 80-82%.
EFICIENTA UTILIZARII EM CA EN PENTRU KF
Eficienta utilizarii EM ca EN pentru crestere si ingrasare(pentru spor), este mai mica decat
pentru intretinere sau productia de lapte si intinsa pe o plaja mai larga, de la 30 la 60%.
Factorul ce influenteaza kf este tot concentratia in EM a nutreturilor(q), la care adaugam
specia si varsta. S-a studiat si eficienta utilizarii EM pentru depistarea greutatii corporale la
animale in a doua parte a lactatiei.In procesul de sinteza ale grasimilor corporale, concentrate
cu cele ale sintezei laptelui si degradarea glucidelor in rumen, rezulta o eficienta mai redusa in
sinteza grasimilor(..?), Exista randamente k si pentru productia de oua sau dezvoltarea

fetusilor. In legatura randamentul k, pentru dezvoltarea fetusilor, acesta are valori mai mici, de
numai 10-15%. Pentru gestatie are valori mai mari pentru ca trebuie luata in considerare si
depunerea de energie in corpul matern. Pentru a puncta importanta teoriei lui Blaxter trebuie
aratat ca pana la el un anumit nutret folosit in hrana unei specii avea o singura valoare
nutritive energetica.Dupa aceea, acelasi nutret are mai multe valori energetice, in functie de
categoria de animale careia ii este administrat, intrucat exista mai multe valori k.
UNITATI FURAJERE FRANCEZE( UFL,UFV)
Este aplicabil numai pentru nutreturile folosite in hrana rumegatoarelor. Conform sistemului
francez un nutret are doua valori nutritive energetice: UFL si UFV.
UFL este utilizata pentru nutreturile folosite la rumegatoare in lactatie, cele gestante, la cele
de reproductive si la rumegatoarele la ingrasat cu sporuri in greutate relative mici.
UFV este utilizat pentru nutreturi folosite la rumegatoarele la ingrasat cu sporuri in greutate
relativ mari. Sistemul francez presupune determinarea EN a nutreturilor pornind de la EB, de la
digestibilitatea energiei, de la raportul dintre EM si ED si de la randamentul ,,k, mai prcis
de la km,kl si kf. EB se determina direct sau indirect pe baza unor relatii care au variabile de
SO diferite in functie de natura nutreturilor. Au fost propuse 3 ecuatii: pentru concentratie,
pentru furaje verzi, pentru silozuri. De se determina pe baza digestibilitatii SO, determinate la
randul ei de continutul nutreturilor in PB,CB,ADF,NDF.
ED=EB*De
EM se estimeaza pe baza unei relatii, care are ca variabile ED,CB si PB.
Randamentul K(EN/EM) s-a calculate la fel pentru toate nutreturile, insa, diferentiat pentru kl
si pentru kmf. Deoarece sunt 2 randamente k vor rezulta valori energetice finale ale
nutreturilor carora li se stabileste valoarea nutritive: ENL si ENV in kcal. La rumegatoare
randamentul utilizarii EM ca EN pentru kl este apreciat de km. Pentru animale la ingrasat
randamentul global este kmf. Pentru transformarea ENL si ENV, in UFL si UFV s-au raportat
acestea la valorile energetice ale orzului boabe considerat nutret etalon, de referinta.Un kg de
orz, cu 86% SU,are 1700 kcal ENL si 1820 kcal ENV,deci:
1 UFL=ENL/1700
Unitatile conventionale UFL si UFV sunt in Italia, Franta, Spania, Germania, Olanda, Elvetia,
Romania. Direct se determina in kcal, Mcal(kj,Mj) in Marea Britanie, SUA.

Nutritie C 8
APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTRETURILOR PE BAZA CONTINUTULUI LOR IN PROTEINE
1. Metode de apreciere a calitatii proteinelor din nutreturi
In vederea aprecierii calitatii proteinelor din nutreturi se folosesc mai multe tipuri de metode
care pot fi clasificate in: metode biologice, metode chimice si metode microbiologice.
Metode biologice de apreciere a calitatii proteinelor
Aceste metode la randul lort pot fi struturate in functie de doua criterii:
(1) variatia greutatii corporale a naimalelor si
(2) bilantul azotului
Conform criteriului variatiei greutatii corporale a animaleleor au fost decrise mai mullte
metode din care prezentam numai trei: a), b), si c).
a) Raportul de eficienta proteica (PER) Protein Efiiciency Ratio)
PER = spor (g) / proteina testata (g)
b) Raportul de eficienta al proteinei nete (NPER, Net Protein Efficiency Ratio)
NPER = (spor lot E sor Lot M) / proteina testata consumata lot E (g)
c) Valoarea proteinei brute (GPV, Gross Protein Value)
GPV = spor lot proteina testata (g) / spor lot proteina etalon(g)
Criteriul bilantul azotului face o evaluare mai exacta a calitatii porteinelor decat criteriul
variatiei greutatii corporale a animalelor.
Dintre metodele care se bazeaza pe acest criteriu cel mai adesea sunt evidentiate:
a) Balanta de azot (metoda Thomas-Mitchell) sau Valoarea Biologica a proteinelor BV)
Relatia de calcul a calitatii porteinelor dupa acesta metoda este urmatoarea (are trei variabile:
azotul ingerat Ni ; Nf azotul eliminat prin fecale de origina alimentara; Nmf azotul
metabolic din fecale de origine metabolica, Nu azotul eliminat prin urina, de origine

alimentara, Neu si azotul eliminat prin urina de origine endogena; Numitorul este prima
parte a numaratorului
BV = [Ni (Nf-Nmf) (Nu-Neu] /[ (Ni (Nf-Nmf)]
Pentru ca aceasta metoda sa dea rezultate corecte trebuie ca azotul ingerat sa fie in cantitate
suficient de mare incat o parte din el sa fie retinut in organism. De asemenea ratiile trebuie sa
contina cantitati suficiente de glucide si de lipide, pentru a evita folosirea proteinelor in scop
energetic.
b) Valoarea productiva a proteinei (PPV)
Metoda Nehring-Cremer)
PPV = Nretinut / N ingerat (g)

Metode chimice de apreciere a calitatii proteinelor


Constau in analizarea proteinei cercetate testate sub aspectul continutului ei in aa esentiali
sau numai in aa limitativi si compararea cu continutul cu aa similari dintr-o proteina etalon,
adica cu proteina din ou, cu caseina din lapte sau cu un amestec de aa standardizat.
Sunt metode mai rapide folosite in urma aparitiei analizoarelor moderne de aminoacizi.
Dintre aceste metode chimice vor fi descrise :indicele chimic si indicele aminoacizilor
esentiali
a) Indicele chimic (CS, Chemical score)
Conform acestui indice canlitatea proteinelor este data conform acestui indice de rapoprtul
dintre un aminoacid, de obicei limitativ (lizina, metionina, triptofanul, tronoina) , si acelasi
aminoacid dintr-o proteina etalon, (fie proteina din ou, fie cazeina din lapte, fie un amestec de
aminoacizi standardizat)
CS = a/ae
Raportat la etlaon
b) Indicele aminoacizilor esentiali (EAAI, Essentials Amino Acid Index)
E definit ca media geometrica a raporturilor dintre aminoacizii esentiali dintr-o anumita
proteina, cea testata, si aceeasi aminoacizi dintr-o proteina eetalon.
Media geometrica
EEAI = radical ordinul n a/ae*b/be*c/ce.*i/ie
Unde a, b, c, , i = aa esentiali din proteina cercetata
ae, be, ce, ie = aa esentiali din proteina etalon
Metode microbiologice de apreciere a calitatii proteinelor
Aceste metode se bazeaza pe faptul ca anumite microorganisme, respectand proportiile au un
necesar de proteina si aa similar cu cel al animalelor. Se urmareste cresterea
microorganismelor pe un mediu de cultura unde e inclusa si proteina testata. Cu cat
multiplicarea microorganismelor e mai mare cu atat calitatea proteinei este mai buna. Cele
mai bune rezultate s-au obtinut prin folosirea a doua bacterii: Streptococcus zygmogenes si
Tetrahymena pyriformis.
2. Posibilitati de imbunatatire a calitatii proteinelor
Pentru imbunatatirea calitatii proteinelor din nutreturi se pot intreprinde o serie de masuri
precum:
a) Crearea de noi soiuri de plante cu un continut mai ridicat in proteina si in aminoacizi
esentiali; in acest sens au fost create noi soiuri de porumb si de orz cu un continut mai ridicat
in proteina si lizina fata de soiurile clasice. (Porumbul, orzul, lalte cereale din soiurile clasice

sunt cunoscute prin continutul scazut in lizina in proteina asa incat desi este tot porumb,
continutul in proteina poate sa fie de la simpluu la triplu, sau dublu; e cu totul alta cereala!!!)
b) Folosirea aminoacizilor sintetici in ratii
Daca intr-o ratie se adauga aminoacizi de sinteza, lizina, metionina, si altii, creste calitatea
proteinelor deoarece acestie, aminoacizii de sinteza se constituie drept complement al
aminoacizilor continuti natural de nutreturi.
c) Folosirea enzimelor sintetice in ratii
Daca in ratiile animalelor se introduc enzime sintetice, mai precis, proteaze, e vorba de
proteina, prin actiunea lor proteolitica, creste gradul de disponibilizare a aminoacizilor din
nutreturi, si implicit, calitatea proteinelor.
d) Elaborarea unor ratii echilibrate in elemente nutritive
Este vorba in primul rand de gasirea unor echilibre intre proteine pe de o parte si proteine si
glucide pe de alta parte. Daca ratiile contin insuficiente lipide si glucide, proteinele care au
alt rol in organism sunt folosite energetic si scade calitatea proteinei nutritive in sine. Intre
toate elementele unei ratii ar trebui sa
e) Asocierea in ratii a unor nutreturi cu diferite calitati ale proteinelor
Daca in ratiile animalelor se asociaza nutreturi cu o calitate a proteinei mai mica, mai slaba,
cu alte nutreturi cu o calitate a proteinei mai ridicata, calitatea proteinei din intreaga ratie,
poate fi mai ridicata decat media ponderata a calitatii componentelor proteinei din ratii. E
cunoscuta in acest sens asocierea dintre porumb si srtotul de soia primul sarac in lizina, al
doilea bogat in lizina)
Valoarea biologica aproteinei in care lizina e aa limitant din porumb (30%), iar s (70%),
amandoua intrand egal in ratie. Calitatea proteinei e >50%. In biologie 1+1 = 2 (nu prea - < sau
>)
f) Aplicarea unor tratamente nutreturilor
In majoritatea situatiilor inainte de a fi administrate animalelor nutreturile se prepara sub o
anumita forma.
Prin procedee termice, chimice, biologice, . In cazul boabelor de
leguminoase dar nu numai, aplicarea unor tratamente termice moderate conduce la cresterea
calitatii proteinelor. Pentru ca sunt inactivati factorii antitriptice, factori anti nutritionali ce
au fost amintiti cu alta ocazie. Tratamentele termice intense, intense insa, reduc calitatea
proteinelor, pentru ca se intaresc legaturile peptidice si acestea devin mai greu accesibile
enzimelor proteolitice.
g) Folosirea in ratiile rumegatoarelor a substantelor azotate neproteice
Daca in ratiile rumegatoarelor se folosesc substante precum uree sau amoniac anhidru, azoptul
continut de acestea e utilizat de microorganismele ruminale pentru sinteza de proteina
proprie.
h) Protejarea proteinelor alimentarea de degradarea ruminala
Scopul este acela de a reduce degradarea proteinelor in rumen si implicit, o cantitate mai
mare de proteina sa ajunga in intestin. S-au propus mai multe posibilitati de protejare a
proteinelor in rumen, asa si se numesc, proteine protejate, una dintre ele consta in invelirea,
inrobarea proteinelor intr-un polimer. La pH-ul din rumen de 6,5-7 polimerul rezista si nu
permite eliberarea proteinelor. In felul acesta proteina ajunge nedegradata in intestin, unde la
un pH evident mai mic (2,5 3) stratul protector se rupe si permite, eliberarea si absorbirea
proteinelor
3. Sisteme de apreciere a valorii proteice a nutreturilor
Sistemele de apreciere a valorii proteice a nutreturilor s-au dezvoltat in paralel cu sistemele
energetice, datorita rolului p[articular jucat de proteine in procesele metabolice.
In cele ce urmeaza vor fi prezentate 5 sisteme:
Sistemul PB, sistemul PBD, sistemul PDI, sistemul PM, si sistemul PI.

Sistemul Proteinei Brute (PB)


A reprezentat primul sistem de apreciere a valorii proteice a nutreturilor fiind bazat pe
determinarea azotului total si multiplicarea acestuia cu factorul 6,25. (16%N continut in medie
de proteine:100/16 = 6,25)
PB = N*6,25
In ceea ce priveste precizia furnizata de acest sistem, trebuie mentionat ca ea este mica. Asa
cum e si EB in cazul aprecierii valorii energetice a nutreturilor. Aceasta pentru ca nu tine
seama de transformarea proteinii in organism Un alt element care ii confera imprecizie e faptul
ca sistemul PB nu face nici o diferentiere intre azotul proteic (cel care structureaza proteina
pura, adevarata) si azotul neproteic, cel care structurteaza proteina neadevarata. Este insa un
sistem simplu si practic, motiv pentru care este inca utilizat pentru aprecierea valorii proteice
a nutreturilor, mai ales a celor destinate porcilor si pasarilor, monogastricelor in general cu
conditia sa se ia in consideratie si continutul unor aminoacizi (cel putin cei limitativi).

Sistemul Proteinei Brute Digestibile (PBD)


PBD este determinata in experiente de digestibilitate, prin care se masoara coeficientii de
digestibilitate <aparenti> ai proteinei brute.
PBD (g) = PB(g) * CDPB (%)
Daca se masoara numai coeficientii de digestibilitate aparenti deja se introduce o sursa de
imprecizie. Aceasta poate fi atenuata prin efectuarea unor corectii in alte experiente pentru
determinarea coeficientiilor de digestibilitate reali. Sistemul PBD este folosit la ora actuala
pentru nutreturilor destinate pasarilor, porcilor, iepurilor, cailor, chiar si rumegatoarelor. In
cazul rumegatoarelor insa, tendinta a fost si este de inlocuire cu alte sisteme pentru ca la
rumegatoare proteina bruta digestibila nu e formata pe baza numai acestei relatii ci si pe
seama energiei continute de nutreturi.
Pentru a produce proteina bacteriana,
microorganismelor au nevoie de o sursa de energie imediat utilizabila nu numai de azot. In
aceste condfitii, pentru rumegatoare s-au propus alte sisteme. Primul dintre ele este sistemul
PDI

Sistemul Proteinei Digestibile la nivel Intestinal (PDI)


A fost propus in Franta in aceeasi perioada cu sistemul UFL si UFV in cadrul energiei desigur ,
1975
Fiecare nutret are conform acestui sistem doua valori proteice potentiale: valoarea PDIN si
valoarea PDIE; prima, PDIN este conditionata de continutul nutreturilor in azot; iar cea de-a
doua e conditionata de continutul nutreturilor in energie. !!!
Valorile PDI se obtin pornind de la 4 caracteristici, proprii fiecarui nutret:
- continutul in proteina bruta (PB);
- degradabilitatea teoretica a proteinei in rumen (DT)
- digestibilitatea reala a aminoacizilor de origina alimentara in intestinul subtire (dr).
- continutul ruminal in substante organice fermentescibile (SOF).
PDIN (g/kg SU) = PDIA + PDIMN
PDIE (g/kg SU) = PDIA + PDIME
Unde PDIA = PDI de origine alimentara
PDIMN = PDI de origine microbiana, permisa de continutul in proteina al nutretului
PDIME = PDI de origine microbiana, permisa de continutul in energie al nutretului

Pentru calculul PDIA, variabile sunt PB, DT, si dr si o constata (1,11 = corectie pentru proteina
nedegradata in rumen (adica 1-DT), fata de cea calculata pornind de la DT) S-austabilit
valorile DT, sau calculat, si s-au observat ca nu coincideau si s-a stabilit corectia.
PB*(1,11.
Pentru calculul PDIMN, variabile sunt PB si DT. Dar si trei constante:
0,9 = proportia in care substantele azotate degradate in rumen sunt captate de microorganisme
din rumen (90%)
0,8 = continutul proteinei microbiene in AA (80%) AA = aminoacizi dar proteina nu e formata in
totalitate din aa; majoritar. Restul alte proteine.
0,8 = digestibilitatea AA de origine microbiana (80%) dupa ce microorganismele digera
proteina, o parte e eliminata si o parte se absoarbe
Pentru calculul PDIME singura variabila era SOF. Se apeleaza insa si la 3 constante:
0,145= semnifica ca microorganismele sintetizeaza in rumen, in medie 0,145 kg proteina dintrun kg de SOF
0,8 = continutul proteinei microbiene in AA (80%)
0,8 = digestibilitatea AA de origine microbiana (80%).
Sistemul Proteinei Metabolizabile (PM)
Aproximativ in acelasio timp ca in Franta, in Marea Britanie a fost propus un sistem de
apreciere a valorii nutreturilor de asemenea pentru rumegatoare in termen de AA absorbiti,
denumit sistemul proteinei metabolizabile. Proteina metabolizabila. Conform acestui sistem
proteina ingerata de rumegatoare se imparte in trei fractiuni: proteina rapid degradata in
rume, incet, si nedegradabila in rumen. Proteina rapid degradata in rumen e folosita de
microorganisme cu eficacitate de 80%. (asa a fost propus). In cea mai mare parte dupa
trensformarea ei in proteina microbiana, aceasta e absorbita, iar intr-o masura mai mica este
eliminata prin fecale si urina. Proteina incet degradata in rumen, este folosita integral de
microorganisme, pentru sinteza de proteina proprie si urmeaza aceleasi cai ca proteina rapid
degradata. Iar proteina nedegradabila, evident scapa de degradarea ruminala, si ajunge
integral in intestin unde este reabsorbita ca aminoacizi. Sistemul britanic, folosit si in State,
ca si sistemul francez, exprima in 2 unitati de masura: RDP (Rumen Degradable Protein) si RUP
(Rumen Undergradable Protein). Nu e nici o legatura intre cele doua sisteme atata ca sunt tot
doua .
Sistemul PM, folosit actualmente in tari precum
Sistemul Proteinei Ideale (PI)
Notiunea de proteina ideala a fost lansata de Cole (1978) si ulterior perfectionat de altii
Se bazeaza pe rapporturile dintre aa din nutreturi, in special aa esentiali, cu lizina, considerat
primul aminoacid limitativ. Aceste raporturi, exprimate in procente, au fost stabilite pentru
nutreturile si ratiile folosite la fiecare categorie de animale in parte, apartinand atat
monogastricelor cat si rumegatoarelor.
De exemplu, pentru porci la ingrasat, profilul ideal al unei proteine, in special al aa esentiali
din proteine considerand lizina egala cu 100%) treonina trebuie sa fie de 65% din lizina,
metionina si cisteina sa fie 55% iar triptofanul de 18%.

Nutritie C 9
NECESARUL ANIMALELOR
Definirea notiunii de necesar
Necesarul reprezinta cantitatea de elemente nutritive de care un animal are nevoie in 24 de
ore pentru mentinerea vietii si pentru realizarea productiilor. In acelasi context se mai
folosesc termeni precum: cerinte, norme, standarde de hranire, apporturi alimentare
recomandate.
Necesarul animalelor, stabilit in experiente specifice, se reliefeaza in niste cifre, prezentate pe
elemente nutritive adica substanta uscata, energie, proteina, minerale si vitamine, si in functie
de specie, rasa, greutate corporala, stare fiziologica, nivel de productie; fie in valori absolute,
fie in valori relativce. La ora actuala se pune problema luarii in consideratie si a altor criterii,
precum hibridul sau conditiile de crestere.
Necesarul animalelor poate fi departajat in:
1. Necesar pentru intretinere
2. Necesar ptr productie
1. NECESARUL PENTRU INTRETINERE
In legatura cu necesarul pentru intretinere (functii vitale, mentinerea vietii) vor fi prezentate
in aceasta ordine:
1.1. Necesarul de energie pentru intretinere
1.2. Necesarul de proteina pentru intretinere
1.3. Necesarul de minerale si de vitamine pentru intretinere
1.1. Necesarul de energie pentru intretinere
1.1.1. Componentele necesarului de energie pentru intretinere
Necesarul energetic de intretinere se constituie intr-o suma de componente, corespunzatoare
urmatoarelor activitati ale organismului:
- mentinerea integritatii celulare si tisulare
- functionarea organelor interne
- asigurarea miscarilor voulntare

- mentinerea constanta a temperaturii conrporale


- ingestia si nutreturilor
Mentinerea integritatii celulare si tisulare
Principalii constituenti tisulari si celulari (proteine, lipide, etc) sunt intr-o continua reinnoire
Reinnoirea proteinelor organismului se face intr-o proportie zilnica de 5-10%, MAI MARE LA
TINERET DECAT LA ADULTE, MAI MARE IN TUBUL DIGESTIV si mai mica in muschi. Reinnoirea
lipidelor este mai lentam de ordinul a 1-2% pe zi.
Toate aceste reinnoiri, resintetizari ale proteinelor si lipidelor corporale induc nevoi energetice
importante pentru animal, apreciate la 35-40% din necesarul total de energie pentru
intretinere.
Functionarea organelor interne
Pentru functionarea organelor organelor interne, pentru derularea functiilor de serviciu ale
organismului este nevoie de o anumita cantitate de energie apreciata la 35-40% din nevcesarul
total de energie pentru intretinere, din care:
- 10-15% pentru functionarea sistemului nervos
- 9-10% pentru travaliul cordului
- 5-10% pentru functionarea ficatului
- 6-7% pentru travaliul renal
- 6-7% pentru respiratie
Asigurarea miscarilor vboluntare
Animalele au nevoie de o anumita cantitate de energie si pentru miscarile voluntare in general
pentru activitatea fizica.
Astfel, numai pentru o activitate fizica moderata (animalele tinute libere in adaposturi
inchise), sin energia totala necesara pentru intretinere, rumegatoarele ..poza
Mentinerea constanta a temperaturii corporale
Si pentru termoreglare animalele au nevoie de energie, destul de variabila in functie de
conditiile de mediu (cu o medie totusi de 5-10% din necesarul total de energie pentru
intretinere)
Rumegatoarele sunt mai bine dotate (adaptate) decat monogastricele in lupta impotriva
frigului, a umiditatii, datorita unei cantitati mai mari de caldura eliberata (la nivelul pielii si
aparatului respritator), ca urmare a modului de hranire al lor, cu cantitati mai mari de .. poza
Ingestia si digestia nutreturilor
Nevoile energetice pentru ingestia si digestia nutreturilor, mai mari la rumegatoare gfata de
monogastrice, sunt determinate de natura nutreturilor (grad mai mare sau mai mic de
lignificare) si de modul de preparare.
In cazul rumegatoarelor, necesarul energetic corespunzator ingestiei si diges .. poza
1.1.2. Metode de stabilire a necesarului de energie pentru intretinere
Necesarul de energie pentru intretinere se poate stabili prin doua metode, prin doua
modalitati:
- in experiente de ina
Stabilirea necvesarului de energie pentru intretinere in experiente de inanitie
Un animal in inanitie isi mobilizeaza rezervele corporale (lipide si proteine), pentru a obtine
energia necesara supravietuirii o perioada scurta de timp.
Determinand aceasta energie mobilizata se poate estima care este necesarul pentru
intretinere.

Metabolismul de inanitie se poate masura numai daca sunt indeplinite anumite conditii
experimentale:
- timpul scurs de la ultima hranire sa fie de 2-4 zile la rumegatoare, de 1-2 zile la
monogastrice, si de 12 ore la om.
- animalele trebuie sa desfasoare o minima activitate fizica (ideal ar fi ca ele sa fie in repaus
total, insa acest lucru nu e posibil la animale; este insa posibil la om, unde in locul sintagmei,
notiunii de metabolism de inanitie se foloseste notiunea de metabolism bazal).
- se va asigura animalelor temperatura de neutralitate termica (zona de comfort termic intre
TCI = Temperatura Critica Inferioara si TCS = T C Superioara). Sub si peste aceste borne
animalele cheltuiesc suplimentar energie pentru intretinere
- la rumegatoare in plus se mai iau in consideratie productia de metan, CH4 si QR (LCO2/LO2)
Productia de metan trebuie sa tinda catre minimum iar QR trebuie sa tinda catre 0.7
Qrespirator specific lipidelor
Stabilirea necesarului de energie pentru intretinere in experiente de hranire
Asemenea experiente sunt cele mai folosite pentru ca anuleaza principalul dezavantaj al
metodei precedente, acela ca animalele erau scoase din conditii fiziologice normale. Ne
maivorbind de aspectele de etica.
Calculul necesarului de energie pentru intretinere prin aceasta metoda se face prin
extrapoplare, pe baza unor regresii simple sau multiple intre energia consumata si energia
retinuta sau (energia bilant). Locul unde dreapta (sau curba de regresie) intalneste axa x-ilor
va fi necesarul de energie pentru intretinere, pentru ca aici energia bilant este zero (toata
energia e folosita pentru mentinerea vietii.
1.1.3. Metode de exprimare a necesarului de energie pentru intretinere
Una din cele mai utilizate metode (mpodalitati) de exprimare a necesarului de energie pentru
intretinere este prin raportarea Energiei Nete (EN) la greutatea metabolica (GC0,75) astfel
exprimat are valori cuprinse intre 75-85 kg EN / kg.. cu o specificatie ca valorile care tind
catre 85 sunt valabile pentru animalele de talie si greutate mai mica.
O a doua modalitate de exprimare a necesarului de energie pentru intretinere este in EN sau in
Unitati Conventionale (derivate din EN) la 100 kg de greutate corporala (GC). Daca de exemplu
se exprima in UFL/100 kg GC, necesarul de energie pentru intretinere este de 0,9 la taurinele
adulte si de 1,1 la ovinele adulte.
La animalele monogastrice, cu greutate corporala relativ constanta, necesarul de energie
pentru intretinere poate fi exprimat zilnic in Mega calori sau in Mega jouli Mc sau Mj Energie
Metabolizabila (EM). De ex, acest necesar este la gainile ouatoare de 0,75 Mj EM/cap/zi.
1.1.4. Factori care influenteaza necesarul de energie pentru intretinere
Greutatea corporala si greutatea metabolica
Este evident ca animalele cu greutate corporala (GC) mai mare au nevoie de o cantitate mai
mare de energie pentru intretinere. Daca insa, necesarul se raporteaza la 1 kg sau la 100 kg
GC, atunci el este mai mare la greutati corporale mai mici. Explicatia consta in faptul ca
animalele cu greutati corporale mai mici au un metabolism mai intens.
Greutatea metabolica (GC0,75) este o functie exponentiala intre greutatea corporala si
suprafata corporala. Folosindu-se greutatea metabolica sunt luate in consideratie si influienta
greutatii corporale si a suprafeltei corporale.
Specia si rasa
In ceea ce priveste specia, prin raportare la greutatea corporala, ovinele si caprinele cheltuiesc
mai multa energie pentru intretinere decat cabalinele si taurinele, iar cabalinele mai multa
devat taurinele.

In legarura cu rasa, raportat tot la greutatea corporala, rasele de taurine de lapte au un


necesar de energie pentru intretinere mai mare cu 10-15% fecat cele de cartne iar rasele de cai
uroare mai mare cu ccirca pana la 30% fata de rasele grele
Varsta si Sexul
Animalele tinere au un necesar de energie pentru intretinere, raportat la greutatea corporala
mai mare (de la simplu la dublu uneori) decat al animalelor adulte, ca urmare a unui
metabolism bazal mai intens, o activitate fizica mai ridicata si a unei predispozitii mai mari la
factorii de stress.
Datorita unui temperament mai vioi, reproducatorii masculi solicita un necesar energetic
pentru intretinere superior femelelor cu paa la 20%. Intre masculii castrati si gfemele nu
exista, din acest punct de vedere deosebiri semnificative.
Starea fiziologica si nivelul de productie
S-a stabilit ca necesarul energetic de intretinere al vacilor in lactatie si in ultima parte a
gestatiei este mai mare cu cca. 10% decat al celor sterpe, ca urmare a unei secretii hormonale
mai ntenes.
Tot ca urmare a intensificarii anumitor cai metabolice necesarul de energie pentru intretinere
creste odata cu ridicarea nivelului de productie. La tineretul taurin intre un nivel de productie
scazut si unul ridicat cresterea este de pana la 20%.
Activitatea fizica si temeratura mediului
S-a aratat ca miscarea influenteaza necfesarul energetic de intretinere, in sensul cresterii lui.
La vacile in lactatie, cazate in stabulatie libera (fata de stabulatie legata), cresterea este de
cca 10%. La pasune, in comparatie cu stabulatia legata cresterea este variabila, mergand de la
20% la 70% (in functie de calitatea pasunii).
O temperatura a mediului sub si peste zona de neutralitate termica antreneaza de asemenea
cresterea necesarului de energie pentru intretinere.
Cand apa sau nutreturile ingerate au o temperatura scazuta acelasi lucrtu se intampa. Spre
exemplu daca o vaca consuma 50 L apa pe zi la o temperatura vatre zero grade ea cheltuieste
cu cc 20% mai multa energie pentru intretinere.
1.2. Necesarul de proteina pentru intretinere
Pentru mentinerea in conditii normale a fuctiilor bitale, animalele au nevoie si de o anumita
cantitate de proteina, alaturi de energie, de alte elemente nutritive.e
Este cunoscut faptul ca sub acest minim de proteina se inregistreaza o diminuare a functiilor
vitale, datorita dezechilibrelor hormonale si enzimatice.
Cantitatea de azot (sau de proteina) necesara pentruintretinere este acea cantitate care
balanseaza, care exhilibreaza pierderile de azot metabolic excretat prin urina si fecale, la care
se mai pot adauga pierderile prin celule descuamate si prin par (desi ele pot fi
nesemnificative).
Cantitatea de azot metaboic excretat se poate determina prin administrarea in hrana
animalelor a unor ratii lipsite de proteina, insa echilibrate in celelalte elemente nutritive.
Dupa o perioada de granire cu astfel de ratii lipsite de proteina, cantitatea de azot excretat se
stabilizeaza la un nivel minim.
Acest azot este cunoscut sub numele de azot endogen si reprezinta cea maio mica cantitate
de proteina corporala care poate mentine o anumita perioada de timp viata unui animal.
Prin urmare, azotul endogen poate fi folosit la estimarea necesarului de proteina pentru
intretinere.
Pentru estimarea necesarului de proteina pentru intretinere sunt folosite doua grupe de
metode:
- metode bazate pe cunoasterea azotului endogen total

- metode bazate pe bilantul azotului


Metode bazate pe cunoasterea azotului endogen total
Au fost primele modalitati de stabilire a necesarului de proteina pentru intretinere.
Pe baza cumularii mai multor date experimentale s-a stabilit ca azotul endogen care acopera
minimul de proteina este de 0,03 g/kg/zi sau prin transformare 37 g PBD / 100 kg GC.
Aceasta modalitate are ca principal dezavantaj o subestimare a necesarului real de proteina
pentru intretinerea animalelor.

Metode bazate pe bilantul azotului


Sunt metode care stabilesc necesarul de azot pentru intretinere pe baza unor regresii, ceva
asemanator cu ce s-a prezentat la calculul necesarului de energie pentru intretinere.
O prima regresie se poate facfe intre NI (bilantul azotului ingerat) zilnic prin ratii si NR (azotul
retinut_
Un al doile tip de regresie se poate stabili intre ND si NR, cel mai adesea exprimate in g/kg
0,75, avand ca rezultat necesarul in g PBD/kg 0,75. Astfel exprimat, necesarul de proteina
pentru intretinere este de cca. 2 la suine, de 3 la taurine, de 3,6 la ovine, si de 6,6 la pasari.
1.3. Necesarul de minerale si de vitamine pentru intretinere
Necesarul de minerale al animalelor se exprima mai rar separat pentru intretinere si separat
pentru productie (asa cum se prezinta necesarul de energie si de proteina). In ciuda acestui
fapt sunt situaii in care necesarul de minerale se exprima singur (separat numai pentru
minerale de intretinere).
Pentru a se ajunge la necesarul de mineral exclusivb pentru intretinere se sconteaza pe faptul
ca animalele, a carpor hrana e lipsita de minerale, continua sa elimine aceste elemente
nutritive, ele provenind din compusii organici si anorganici, care se gasesc la un moment dat in
organism.
Determinand aceste pierderi endogene, intr-o situatie asemanatoare cu cea prezentata la
proteina, acestea pot fi asimilate cu necesarul minim de minerale pentru intretinere, cel care
trebuie sa inlocuiasca mineralele uzate si sa permita o buna gfunctionare a organismului.
Pe baza unor asemenea determinari s-a stabilit, de exemplu, ca necesarul de calciu exclusiv
pentru intretinere, raportat la 100 kg GC, este de 5-6 g la rumegatoare, de 9-10 g la porci si de
30-35 g la pasari.
In general, necesarul de vitamine nu se prezinta separat pentru intretinere si separat pentru
productie, ci global, adica incluzand ambele cerinte. Exceptie fac unele vitamine liposolubile
in cazul rumegatoarelor.
Astfel, exclusiv pentru intretinere, raportat la 100 kg GC, necesarul de vitamina A al vacilor
este de cca. 10.000 UI, iar cel de vitamina D de 3.000 UI.

Nutritie C 10
NECESARUL PENTRU PRODUCTIE
1. Necesarul pentru crestere si ingrasare
Cresterea si ingrasarea sunt doua notiuni diferite. Cresterea reprezinta acumularea de masa
corporala in conditii fiziologice normale si este specifica animalelor destinate reproductiei.
Ingrasarea poate fi definita ca o accelerare, o fortare a cresterii, concretizata prin realizarea
unor sporuri in greutate ridicate.
1.1. Necesarul de energie pentru crestere si ingrasare
1.1.1. Factori care influenteaza necesarul de energie ptr crestere si ingrasare
Marimea acestui necesar e influentata de o serie de factori din care cei mai importanti sunt:
- sporul mediu zilnic si ritmul de crestere
- compozitia chimica si caloricitatea sporului
- tipul genetic
- eficienta utilizarii energiei pentru crestere si ingrasare
Sporul mediu zilnic si ritmul de crestere
Cu cat sporul mediou zilnic al animalelor este mai mare, si necesarul de energie este mai
mare.
Sporul mediu zilnic este dependent, in principal de specie si de greutatea animalelor. De
exemplu, la vitei si manji, specii de talie mare, acesta este de 0,8 1,2 kg. La purcei si miei,
specii de talie mica, este de 0,3-0,4 kg, respectic si 0,1-0,2 kg pentru miei. Daca la purcei asa
cum s-a aratat, sporul mediu zilnic este de 0,3- 0,4 kg, la porci catre sfarsitul ingrasarii poate
fi de 0,7-0,8 kg, chiar 1 kg.
Ritmul de crestere este dependent proimordial de specie, fiind mai intens la speiile de talie
mica. Astfel, numarul mediu de zile pentru dublarea greautatii corporale de la fatare, criteriul
de evaluare a ritmului de crestere, este 7-8 zile la purcei, de 15-20 zile la miei si de 30-40 zile
la vitei si manji.
Compozitia chimica si caloricitatea sporului
Pe masura inaintarii animalelor in varsta si in greutate, copmpozitia chimica a sporului se
modigivca, in sensul descresterii continutului in apa, de la 65-70% la 40-45% si al cresterii
continutului in grasime, de la 3-5% la 35-(continutul in proteine si minerale se mentine la un
nivel relativ constant pe masura ce avanseaza in varsta si greutate). Sporirea ponderii
grasimilor ion spor antreneaza o ridicare a caloricitatii lui si de aici un necesar de enerfie mai
mare.
Spre exemplu, la greutatea de 100kg, daca porcii au 20% proteina si 20% grasime in spor,
caloricitatea sporului este de cca. 3000 kcal/kg spor (200*5,7+200*9,5). La greutatea de 200
kg, daca sporul are 20% proteina insa 40% grasime (posibil la asemenea greutate) caloricitatea

acestuia este de cca. 5000 kcal /kg (200*5,7+400*9,5). Coeficientii 5,7 si 9,5 reprezinta
valoare energetica a proteinelor , respectiv a grasimilor, in kcal/gram spor.
Timpul genetic
Tipul genetic influenteaza compozitia corporala prin prisma precocitatii raselor. De exp, la
rasele precoce de taurine, de exemplu Jolstein-Friza, la 500 kg ponderea grasimii in spor poate
fi de 17-18% uar ka raseke senu precoce la taurine (Baltata romaneasca) de 13-14%. Asa
incat, la aceiasi greutate corporala si la acelasi spor in greutate realizat, nevesarul de energie
va fi diferit intre cele doua rasa (mai mare la rasele tip Holstein cu mai multa grasime in spor).

Eficienta utilizarii energiei hranei pentru crestere si ingrasare


Pana la nivelul EM (Energiei metabolizabile),(vezi schema utilizarii energiei in organism) nu
sunt deosebiri semnificative in ceea ce priveste eficienta utilizarii energiei pentru crestere si
ingrasare, gata de alte forme productive. Diferentele apar in legatura cu eficienta utilizarii EM
pentru depunerea de spor, conform randamentelor kp (EM depusa ca proteina), kf (EM
depusa sub forma de grasime) sau kpf (EM depusa ca spor adica proteina plus grasime).
Conform celor mai multe date, randamentul global kpf (k = EN/EM) este, in medie, la porci
de 0,6-0,7 iar la taurine de 0,4-0,5.
1.1.2 Exprimarea necesarului de energie pentru crestere si ingrasare
Cerintele de energie pentru crestere si ingrasare se pot exprima fie numai pentru productie,
respectiv pentru sporul in greutate, fie cumulat (incluzand si necesarul pentru intretinere).
Atunci cand necesarul de energie se stabileste numai pentru sporul in crestere in greutate,
numai pentru proudctie, principalele criterii care se iau in consideratie sunt: marimea sporului,
caloricitatea lui si eficienta utilizarii energiei hranei pentru depunerea de spor.
Spre exemplu, daca tineretul taurin la ingrasat inregistreaZa un spor mediu zilnic de 1 kg, iar
compozitia sporului este de 20% proteina si 20% grasime, aceasta inseamna ca 1kg spor are o
caloricitate de cca. 3000 kcal EN (200*5,7+200*9,5). Pentru a se fixa in sporul de 1kg 3000kcal
EN (energie neta), cantitatea de EB (energie bruta) (si sau EI energie ingerata)se poate stabili
pornind de la relatia de calcul a EN
EN = EB*ED/EB*EM/ED*k
Considerand raportul ED/EB de 75% (pierderi prin fecale de 25% din EB), raportul EM/ED de 82%
(pierderi prin urina si metan de 18% din ED) si eficienta utilizarii energiei metabolizabile sub
forma de energie neta de 50% (pierderi prin caldura de 50% din EM energie metabolizabila), ar
rezulta faptul ca hrana trebuie sa aiba un aport zilnic de energie de cca. 10Mcal EB (energie
bruta) pentru realizarea spoorului de 1kg/zi (la aceasta cifra se adauga si necesarul pentru
intretinere).
EB = 3/0,75/0,82/0,5 = 10 Mcal (aproximativ 9,7)
Daca necesarul de energie pentru crestere si ingrasare se stabileste global (intretinere + spor in
greutate) el este dependent, in afara de factorii mai sus mentionati si de specie (mai mare la
rumegatoare decat la monogastrice si mai mare la protci decat la pasari.)
In valori medii se poate estima ca necesarul global sau cumulat de energie (intretinere + spor
in greutate) pentru crestere si ingrasare, exprimat in Mcal de EN / kg spor este de 3-4 la pasari,
5-6 la porci si 7-8 la rumegatoare. Prin urmare pentru depunerea aceluiasi kg de spor,
rumegatoarele fata de pasari cheltuiesc o cantitate dubla de energie.
1.2 Necesarul de proteina pentru crestere si ingrasare

Necesarul de proteina pentru crestere si ingrasare este dependent de: marimea sporului in
greutate, de continutul in proteina al sporului si de eficienta utilizarii proteinei din hrana in
depunerea de spor.
Este evident ca la un spor mediu zilnic mai mare se impune un necesar porteic mai mare, in
corelatie cu depozitul de proteina mai ridicat.
In ceea ce priveste continutul in proteina al sporului, s-a mai aratat ca are valori medii de 1520% si ca pe masura inaintarii in varsta si in greutate a animalelor se consemneaza o usoara
descrestere a lui, catre limita minima.
Necesarul de proteina pentru depunerea de spor se poate exprima global (intretinere + spor),
incorporat in aceiasi cifra, sau numai pentru cresterea in greutate.
In exprimarea cumulata globala, cerintele de proteina sunt mai mari la animalele tinere, 80-90
g PBD / 1000 kcal EN, si mai mici la cele aflate la sfarsitul perioadei de crestere si ingrasare,
60-70 g PBD / 1000 kcal EN.
Daca se exprima separat, numai pentru spor, atunci se va tine seama de marimea sporului, de
continutul sau in proteina, de pierderile de azot endogen, de valoarea biologica a proteinelor
din hrana si de coeficientul de digestibilitate al proteinei.
La monogastrice, in afara asigurarii proteinei totale (PB brute) se pune si problema asigurarii
acoperirii aminoacizilor. Intrebarea este cati aminoacizi trebuie controlati pentru ca sunt
multi. Teoretic ar trebui ca toti aminoacizii cunoscuti sa fie luati in consideratie, insa acest
lucru e mai greu de realizat. De aceea, in practica, de multe ori se considera suficienta
asigurarea PB si a aminoacizilor limitativi (lizina, metionina, triptofanul si treonina),
simplificarea putant merge pana acolo incat pentru poerci se are in vederea asigurarea
proteinei brute si a lizinei, iar pentru pasari a proteinei brute si a metioninei.
La rumegatoarele cu performate productive mari, in special la vacile in lactatie, se pune si
problema rap[rotului PDR/PNR (Proteina degradabila in rumen, si proteina nedegradabila in
rumen). Un raport optim inseamna gasirea unui echilibru intre proteina sintetizata in rumen si
intre proteina de origine alimentara ajunsa in duoden.
Pentru aportul de proteina bruta se pot alege doua nivele, cel minim si cel optim, care asigura
aproximativ acelasi spor in greutate, dar cu o eficacitate alimentara mai scazuta la nivelul
minim.
1.3. Necesarul de minerale si de vitamine pentru crestere si ingrasare
Criteriile cele mai improtante care stau la baza determinarii necesarului de minerale pentru
crestere si ingrasare sunt: pierderile endogene, cantitatile de minerale retinute in spor si
biodisponibilitatea mineralelor in organism.
De exemplu, ptr. Tineretul taurin femel de 300 kg, care sa realizeze 0,6 kg spor / zi, daca se
doreste stabilirea necesarului de calciu se vor lua in consideratie urmatoarele date:
- pierderile endogene de calciu = 5 g/zi
- calciu retinut in organism = 11 g / zi
Biodisponibilitatea calciului in organism = 60%
Prin urmare necesarul de calciu va fi de (5+11)/0,6 = 27 g /zi.
Pentru determinarea necesarului de vitamine criteriile care se iau in vedere sunt cantitatile de
vitamine fixate in spor, gradul de disponibilitate al vitaminelor in organism si semnele de
deficienta.
Semnele de deficienta pot fi apreciate prin examinare vizuala sau prin efectuarea unor teste,
precum determionarea nivelului vitaminelor in sange.
2.Necesarul pentru productia de lana
2.1. Necesarul de energie pentru productia de lana

Productia de lana solicita, in general, cantitati mici de energie, in multe situatii fiind incluse in
necesarul opentru intretinere al animnalelor. Este motivul pentru care lana creste si in conditii
de subalimentatie energetica. In consecinta se poate aprecia POZA
Daca necesarul de energie pentru productia de lana se exprima separat se apeleaza la
experiente de bilant energetic, in care se iau in consideratie urmatoarele criterii:
- productia de lana
- compozitia chimica si caloricitatea lanii
- eficienta utilizarii energiei din hrana in productia de lana
Productia de lana
Productia de lana, oscileaza in functie de multi factori, din care cel mai important este rasa
(productiile cele mai ridicate sunt obtinute de la oi din rasa Merinos, in medie 5-6 kg /an) dar
si greutatea sau suprafata corporala, sexul, varsta, conditiile de hranire, s. a
In legatura cu productia medie de lana pe zi (necesarul se stabileste zilnic) ea este cuprinsa in
limite foarte largi, intre 5-40 g, cu cele mai multe valori totsi fiind cuprinse intre 12-15 g / zi.
Compozitia chimica si caloricitatea lianii
La o productie de 4 kg de lana bruta (pe an), lana pura (sau lana spalata) reprezinta cca 3 kg,
diferenta de 1 kg fiind reprezentata de usuc, saruri, praf si apa.
Sub aspectul compozitiei chimice a lanii pure, ea este alcatuita majoritar din protein, mai
precis din keratina, al carei principal aminoacid este cistina.
Usucul este produsul glandelor sebacee, alcatuit, in principal, din esteri ai colesterolului si
care protejeaza fibra de lana.
Caloricitatea lanii brute este apreciata la 4100-4200kcal/kg.
Eficienta utilizarii energiei hranei in productia de lana
Eficienta globala a utilizarii energiei hranei in productia de lana este apreciata la cel mult 50%
iar eficienta utilizarii EM ca EN a cca 18% valoare apreciata ca fiind mica. (k pentru lana)
Daca se acepta o eficienta globala a utilizarii energiei hranei de 50%, pentru prodfucerea unui
kg de lana bruta ar fi necesar ca animalele sa primeasca 8200-8400 kcal (4100-4200 / 0,5).
La o productie zilnica de 15g lana (medie),la o oaie de 50 kg (medie si ea), revin 30 g lana /100
kg greutate corporala, echivalentul a cca 250 kcal EN (0,030*8200-8400). Acesta este necesarul
de energie numai pentru productia de lana.
Daca necesarul de energie pentru productia de lana se exprima global, la necesarul exclusiv
pentru productia de lana se adauga cel pentru intretinere.
Necesarul de energie pentru intretinere al oilor (cu o greutate ipotetica de 100kg) este estimat
la 1850 kcal EN.
Astfel, necesarul total (intretinere +cresterea lanii) este de 2100 kcal EN pentru oile de 100 kg
(1850+250) si de 1050 kcal EN pentru oile de 50 kg.
2.2 Necesarul de proteina pentru productia de lana
Cerintele de proteina pentru productia de lana sunt dependente, in principal, de nivelul
productiei de lana, de continutul in proteina (si in aminoacizi) al fibrei de lana si de gradul de
utilizare al proteinei din harana in productia de lana.
Pentru ca o oaie sa produca intr-un an 3 kg de lana pura (spalata) ea trebuie sa depoziteze
zilnic cca. 8 g de proteina in lana (1,3 g azot).
Daca se compara aceasta ultima cigfra cu azotul endogen eliminat zilnic (6,6g), care sta la
baza stabilirii necesarului de proteina pentru intretinere, se poate deduce, ca si in cazul
energiei, ca necesarul de proteina pentru cresterea lanii este mic, in comparatie cu cel de
intretinere (cca. 20% din acesta).
Este insa adevarat, ca pentru cresterea maxima a lanii oile au nevoie de proteine de buna
calitate (cu o valoare biologica ridicata, cu un grad ridicat de digestibilitate si de absorbrie in
intestinul subrire).

Eficienta cu care proteina din hrana este folosita pentru cresterea lanii depinde de proportia
pe care o detin metionina si cistina, principalii aminoacizi limitativi ai productiei de lana.
Keratina, proteina din lana, contine cca. 100 g/kg metionina + cistina, comparativ cu numai 3040 g/kg cat poate asigura hrana obisnuita si proteina sintetizata de microorganismele ruminale.
In consecinta, valoarea biologica a proteinelor din nutreturi pentru productia de lana (pentru
cresterea lanii) nu este mai mare de 0,3 (30%).
In sistemul britanic al P{roteinei
Metabolizabile, eficienta utilizarii proteine din hrana pentru productia de lana este de 0,26
(26%).
La stabilirea necesarului cerintelor de proteina pentru poroductia de lana mai trebuie avut in
vedere faprul ca proteina este utilizata prioritar pentru intretinere, apoi pentru reproductie si
lactatie, si in ultimul rand pentru cresterea lanii. Rezulta, prin urmare, ca in cazul
administrarii unro ratii deficitare in proteina, in primul rand va suferi productia de lana, atat
sub aspect cantitativ, cat si sub aspectul calitativ.
Pe baza factorilor de influenta metionati, pe baza criteriilor enuntate, se poate aprecia ca
necesarul de proteina axclusiv pentru cresterea lanii este de cca. 40g PBD/cap/zi, provenit din
cantitatea de PB (proteina bruta) fixata zilnic in lana (8g), din coeficientul mediu de
digestibilitate al PB (65%) si din valoarea biologica a proteinelor (30%)
40 = 8/0,65/0,3
2.3. Necesarul de minerale si de viatamine pentru productia de lana
In general, necesarul de minerale si de vitamine pentru productia de lana este acoperit de
ratiile uzuale folosite la oi.
S-a consemnat uneori deficienta in cupru, manifestata prin pierderea ondulatiei lanii, prin
reducerea elasticitaii ei, prin reducerea afinitatii la colorare atunci cand se folosesc pigmenti.
Aceste efecte se datoreaza implicarii cuprului, prin sistemele enzimatice din care face parte,
la sinteza keratinei. Deficienta in cupru, de asemenea, restrictioneaza formarea melaninei,
pigmentul lanii si al parului.
In deficienta de zinc, lna devine fragila, friabila.
Teoretic multe vitamine sunt implicate in formarea foliculilor fibrei de lana, insa cu exceptia
vitaminei B12 (ciancobalamina) deficientele sunt practic necunoscute.

Nutritie C 11
NECESARUL PENTRU REPRODUCTIE
Necesarul pentru reproductie va fi prezentat la inceput, pentru reproducatorii masculi, apoi
pentru femelele gestante
Necesarul reproducatorilor masculi
Necesarul reproducatorilor masculi este inca insuficient de bine cunoscut, pentru ca
experimentarile sunt de lunga durata si pe mai multe generatii de animale.
Necesarul de energie al reproducatorilor masculi
Necesarul energetic al reproducatorilor masculi, exclusiv pentru functia de reproductie, este
considerat un necesar scazut, deoarece producerea de material seminal solicita cantitati mici
de energie. De altfel, unul dintre principiile de baza la stabilirea necesarului de energie la
reproducatorii masculi este mentinerea unei greutati corporale relativ constante.
Asa incat, problema care se pune este cu cat trebuie majorat necesarul energetic de
intretinere (care este mai mare ca la femele si masculii castrati) pentru a permite o buna
activitate de reproductie si pentru a evita ingrasarea animalelor cu consecinte negative asupra
comportamentului sexual pe de alta parte.
Se poate aprecia ca o majorare a necesarului de energie pentru intretinere, caracteristic
speciei, cu 10-15%, conduce la realizarea ambelor deziderate enuntate anterior. Altfel, stau
lucrurile in cazul altor elemente nutritive (proteinele, vitaminele, mineralele) implicate si in
aspectele calitative ale materialului seminal.
Principalii factori care influenteaza marimea necesarului de energie necesar pentru producerea
materialului seminal sunt:
- cantitatea de material seminal produsa
- compozitia chimica si valoarea energetica a materialului seminal;
- eficienta utilizarii energiei din grana in productia de sperma
In ceea ce priveste compozitia chimica a spermei, trebuie remarcat doar continutul scazut in
SU (5% la vier, 10% la taur si 15% la berbec), continutul foarte ridicat in proteina (peste 50% in
SU) si continutul relativ ridicat in fructoza.
Aceste ultime doua componente determina valoarea energetica a materialului seminal, care la
taur, de exemplu, este de cca. 100 kcal/100 ml.
La un taur de 1000 kg, de exemplu, daca pentru m necesarul este de 0,8 UFL/100 kg GC, iar
pentru reproducere se acorde 15% din acesta, atunci necesarul total de energie (intretinere
+reproductie) este de 9,2 UFL (0.8*10*1,15). (0,8 x 10 sute (1000kg) si 1,15, 15% MAJORARE)
Necesarul de proteina al reproducatorilor masculi
Deficienta in proteina mai ales la reproducatorii masculi apartinand rumegatoarelor, poate
interfera cu functia de reproductie mai ales prin scaderea cantitatii de hrana consumata.
Pe de alta parte s-a sugerat ca includerea in ratii a unor suplimente de proteina nedegradabila
in rumen poate creste performatntele de reproductie ale taurilor si ale berbecilor. In contrast,

un exces de proteina degradabila in rumen conduce la cresterea cantitatii de amonia din sange
si poate fi afectata functie de reproductie.
La vieri, deficitul de proteina pe termen scurt pare ca nu are efecte negative asupra fertilitaii;
in schimb, deficienta prelungita poate afecta functia de reproductie, inclusiv gradul de
fertilitate al spermei.
La armasari, excedentul prelungit de prteina pare a conduce la o scadere a gradului de
fertilitate al spermei.
In cazul reproducatorilor masculi apartinand rumegatoarelor (tauri, berbeci, tapi), tinand
seama de mai multi factori, printre care si acela ca mai mult de jumatate din substanta uscata
a spermei este proteina, se apreciaza ca necesarul total de proteina (intretinere +reproductie)
este de 70-75 g PDI/100kg GC sau 75-80 g PDI/UFL sau 13-14% PB in substanta uscata a ratiilor.
Necesarul de minerale si de vitamine al reproducatorilor mascui
Toate mineralele si vitaminel ar trebui luate in consideratie. (cand se discuta de reproductie)
Totusi, pentru minerale, cel mai adesea, atentia se indreapta catre Ca, si P si catre unele
micro-minerale esentiale (Sn, Mn, Zn, I) acestea din urma implicate mai mult in calitatea
materialului seminal.
Deficienta prelungita de vitamina A la masculi provoaca scaderea cantitatoii de sperma si a
gradului de fertilitate (se produce o degenerescenta testiculara). Mai recent, s-a demonstrat
ca beta-carotenul are un efect specific asupra fertilitatii dincolo de rolul sau de precursor al
bitaminei A.
Insuficienta de vitamina E induce sterilitate. La masculi, in general, sterilitatea poate deveni
permanenta prin aparitia degenerescentelor testiculare.
La msasculii apartinand
rumegatoarelor, deficienta de vitamina E asociata si cu deficienta de Se poate afecta
fertilitatea si poate conduce la scaderea viabilitatii spermatozoizilor.
Necesarul Femelelor Gestante
Necesarul de energie al femelelor gestante
Principalii factorii de influenta care se iau in considerare la stabilirea necesarului de energie
pentru gestatie sunt: cresterea metabolismului de inanitie, ritmul de dezvoltate al fetusilor,
dezboltarea uterului, a anexelor fetale si a ugerului si eficienta utilizarii energiei hranei pentru
gestatie
Cresterea metabolismului de inanitie
Starea de gestatie determina intensificarea metabolismului de inanitie, cu 10-15% in prima
parte si cu pana la 40% in ultima parte, ceea ce conduce la cresterea necesarului energetic de
intretinere, in comparatie cu femelele sterpe.
Ritmul de dezvoltare al fetusilor
In functie de faza gestatiei, ritmul de dezvoltarte al productiei de conceptie este diferit.
Astfel, in prima parte a gestatiei, cand ritmul de crestere al fetusilor este foarte lent, este
suficienta doar acoperirea necesarului pentru intretinere (daca femele nu sunt si in lactatie).
Pe masura avansarii gestatiei insa ritmul de dezvoltare al fetusilor se accelereaza aproape
urmarind ca tendinta cresterea metabolismului de inanitie al mamelor.
Dezvoltarea uterului, a anexelor fetale si a ugerului.
In paralel cu cresterea fetusilor are loc si dezvoltarea uterului, a anexelor fetale si a ugerului,
fapt ce presupyune acumularea de energie si sub aceste forme. Ba mai mult, se citeaza in
literatura ca, in ultimele doua luni de gestatie la vaci, cea mai mare parte a energiei retinute
nu are loc in fetus (cc. 20% ci in organismul matern (cca 80%) Per total insa pe intrega periada
de gestatie se considera insa ca din energia totala retinuta cca 50% se depoziteaza in fetus iar
50% in corpul matern.
Eficienta utilizarii energiei hranei pentru gestatii

EM este utilizata exclusiv pentru cresterea produsilor de conceptie cu o eficienta mult mai
mica decat in cazul altor forme productive. Cifrele din literatura, lansate pe aceasta tema,
arata un randament k pentru dezvoltarea fetusilor de numai 10-15%
Daca se are in vedere si depunerea de energie in corpul matern nu numai pentru fetusi, atunci
randamentul global k pentru gestatie practic se dedubleaza. (jumatate e retinuta in fetusi si
jumatate in corpul matern).
In funcite de criterii mentionate se estimeaza ca necesarul total de energie (intretinere +
gestatie) este de 1,4-1,5 UFL/100kg GC la vaci in ultimele 2 luni de gestatie si de 1,7-1,8
UFL/100 kg GC la oi in ultima treime a gestatiei.
Necesarul de proteina al femelelor gestante
Pentru femelele gestante necesarul de proteina se stabileste pe baza ponderii proteinelor in
fetusi, in anumite stadii de dezvoltare a acestora, pe baza depunerilor de proteina in corpl
matern si pe baza eficientei utilizarii proteinelor din grana pentru gestatie.
Proteinele depuse in corpul matern, in special in ultima treime a g estatiei, sunt importante
cantitativ, depasind ponderea proteinelor depuse in produsii de conceptie. Conform unor date
inregistrate pe scroafe in ultima treime a gestatiei, cantitatea de proteine depusa in corpul
acestora ajunge sa fie de 3-4 ori mai mare devat cea din fetusi.
Pe baza unor asemenea criterii, se considera ca necesarul total de proteina al vacilor in
ultimele 2 luni de gestatie este de 95-100 g PDI/100kg GC, iar pentru oi in ultima treime a
gestatiei este de 160-170 g PDI/100 kg GC. Atat pentru vaci, cat si pentru oi gestante,
necesarul de proteina altfel exprimat este de 105-110 g PDI/UFL sau 11-12% PB in substanta
uscata a ratiilor.
Pentru femelele gestante apartinand monogastricelor trebuie luat in consideratie si necesarul
de aminoacizi esentiali.
Necesarul de minerale si de vitamine al femelelor gestante
Femelele solicita cantitati suplimentare de minerale, dincolo de cele pentru intretinere, numai
in ultima parte a gestatiei.
Evaluarea marimiii necesarului de minerale numai pentru gestatie trebuie sa tina seama de
greutatea produsilor de conceptie, de depunerile de rezerve corporale, de continutul acestor in
minerale si de biodisponibilitatea mineralelor in organism. IN legatura cu acest ultim aspect,
este de precizat ca absorbabilitatea calciului, de exemplu, este destul de variabila, de ordinul
a 35-60%, variabilitate data de componenta ratiilor sau de natura surselor de minerale din
hrana.
In ultima parte a gestatiei, datorita dezvoltarii produsilor de conceptie si datorita stocarii
vitaminelor in corpl matern (cazul vitaminelor liposolubile) necesarul de vitamine creste.
B amai mult, s-a demonstrat ca suplimentarea cu vitamine in ultimele luni de gestatie (dincolo
de cele solicitate de necesar) este favorabila dezvoltarii ulterioare a fetusilor.
De exemplu, suplimentarea la vaci in ultimele 2 luni de gestatie cu 30.000 UI (unitati
internationale)/cap/zi de vitamina A, a avut ca efect reducerea procentului de moratalitate la
vitei dupa fater cu 50%, in timp ce o doza soc de 1 milion UI / cap/ zi, administrata viteilor
imediat dupa parturitie nu a avut niciun efect.
Necesarul pentru productia de oua POZA
Necesarul de energie pentru productia de oua
Compozitia chimica si caloricitate oualor
Compzitia chinmica a oualor de gaine este aprox urmatoarea:
12% PB, 10%GB si sub 1% HC (restul este apa, cca 67% cenusa cca 10%)
La o asemenea compozitie chimica un ou de gaina in greutate de 60 g are cca 100kcal.
100 = (12*5,7 + 10*9,5 +1*4,2)*0,6

Eficienta utilizarii EM sub forma de EN (energie neta) atat pentru intretinere (km) cat si pentru
productia de oua (kpo) este de cca 80%.
Luand in considerare aceste date, se poate avasa un exemplu de calcul a necesarului de
energie pentru gainile ouatoare.
Necesarul de Emm (energie metabolizabila pentru intretinere) = 20,75x85/0,8 = 180 kcal/zi
Unde 2 = GC (kg); 85 = metabolismul de inanitie in kcal / kg0,75, 0,8 = eficienta utilizarii EM
pentru intretinere (80%)
Necesarul de Empo (energie metabolizabila pentru intretinerea de ou) = 100*0,8/0,8 = 100
kcal / zi
Unde 100 = caloricitatea oului, 0,8 = procentul mediu de ouat (80%), 0,8 = eficienta utilizarii
EM pentru productia de oua (80%)
Astfel incat Necesarul total de EM = 180 + 100 = 280 kcal/zi
Pe baza ultimei valori, 280, s-a putut stabili care seste concentratia energetica a nutreturilor
combinate (NC) folosite in hrana gainilor ouatoare. Desi NC sunt administrate la discretie,
acceptand ca totusi o gaina consuma 100 g NC / zi, aceasta ar insemna ca nivelul EM in retetele
de NC trebuie sa fie de 2800 kcal EM / kg (exista insa limite mai largi care merg de la 2700 la
2900 nkcal EM/kg NC)
Daca se folosesc cutreturi combinate cu mai putin de 2700 kcal EM, atunci gainile consuma o
cantitate mai mare de hrana (pentru a-si acoperi necesarul de energie) insa se produce risipa
altor elemente nutritive, acceptand ca acestea sunt asigurate la niveluri normale in NC, si
consecinta este scaderea eficacitatii hranirii. (slide: si in final se produce risipa altor elemente
nutritive (proteine, vitamine), acceptand ca)
Daca NC au valori energetice prea mari, dincolo de 2900 kcal EM, gainile mananca mai putin.
Ele isi asigura totusi necesarul de energie nu insa si de proteina, mineralee, vitamine, si
rezultatele constau in scaderea productiei de oua.
Necesarul de proteina pentru productia de oua
Cerintele de proteina pentru productia de oua se stabilesc pe baza urmatoarelor criterii:
- continutul mediuin protein al oului (cca. 12% la gaini)
- procentul mediu de ouat (in medie 80-85% la gaini)
Randamentul utilizarii proteinei din hrana in productia de oua (la gaini 80% in medie
coincidenta desigur)
Avansand un calcul pe aceste date, o gaina solicita un necesar zilnic de proteina de cca 12 g PB
/ cap/ zi (12*0,8/0,8), numai pentru productia de oua.
Adaugand acest necesar la cel pentru intretinere, de cca 5 g PB/zi, rezulta un necesar total de
PB de 17 g /zi (12+5). (calculul nu este aratat aici)
Daca o gaina ar consuma 100 g NC/zi, pornind de la valoare de 17 g PB, inseamna ca NC ar
trebui sa aiba 17% PB, lucru care se intampla in practica. Balori mai mari, catre 18%, se pot
folosi la inceputul perioadei de ouat si pentru gainile care produc oua destinate incubatiei, iar
valori mai mici, catre 16% in a doua parte a periadei de ouat.
In cazul aminoacizilor se considera ca ei sunt folositi pentru productia de oua cu o eficienta de
0,83 (83%). De exemplu, daca continutul in lizina este de 8mg/g ou, necesarul de lizina este
de 9,5 mg/g ou (8/0,83).
Necesarul de minerale si de vitamine pentru productia de oua
Necesarul de minerale
Pasarile ouatoare au un necesar de calciu mai mare de 2-3 ori decat cele de carne. Necesarul
minim de calciupentru o productie maxima de oua este de 3g/zi, insa pentru a se obtine oua cu

coaja tare este nevoie de 4 g /zi. Ca o particularitate in ceea ce priveste utilizarea calciului
este stiut ca in momentul formarii cojii oualelor creste secretia de acid clorhidric in stomacul
glandular, consecinta fiind o mai buna disponibilizare a sarurilor de calciu.
Necesarul de fosfor este mai greu de stavilit datorita unor incertitudini privitoare la
biodisponibilitatea lui. Se estimeaza totusi un necesar de 1 g/zi, intr-un raport Calciu/fosfor
de Ca/P = (3-4)/1 (un raport dublu fata de mamifere in favoarea calciului)
Alte minerale luate in consideratie, cel mai adesea sunt Na, Cl, Fe, I, Mn, si Zn. Sarea comuna
(NaCl) se incorporeaza in NC in proportie de 0,3-0,4%.
Necesarul de viatmine
In legatura cu necesarul de vitamine al pasarilor ouatoare, trebuie aratat ca acoperirea
acestuia pentru un maxim al productiei de oua se poate docedi insuficienta pentru dezvoltarea
puilor si inainte si dupa ecloziune.
Pentru majoritatea vitaminelor din complexul B, necesarul pentru a obine un maxim procent de
ecloziune este apreciabil mai mare decat cel pentru a obtine in sine o productie maxima de
oua.
Gradul de utilizare al beta-carotenului de catre pasari, casursa de vitamina A, este influentat
de multi factori si oricum mai mic decat la mamifere.
Cu privire la vitamina D, este de amintit faptul ca vitamina D3 (colecalciferol) este de cca. 10
ori mai activa la pasari decat vitamina D2 (ergocalciferol).

Nutritie C 12
NECESARUL PENTRU PRODUCTIA DE LAPTE
Producerea laptelui solicita aporturi mari de elemente nutriitive care pot depasi la vacile cu
producti foatte mario de 4-5 ori necesarul pentru intretinere, fapt foarte rar intalnit la o aalta
categorie de animale si la o alta fdorma productiva.
De asemenea caci elimina prin lapte intr-o singura lactatie, de 3-4 ori mai mult substanta
uscata decat cea continuta de propriul corp.
1. Necesarul de energie pentru productia de lapte
1.1 Factori care infdluenteaza necesarul de energie pentru productia de lapte
Principalii factori care influenteaza necesarul de energie pentru sinteza laptelui sunt:
- nivelul productie de lapte
- compozitia chimica a laptelui
Nivelul productiei de lapte
Este evident ca la o productie mai mare de lapte corespunde un necesar energetic mai ridicat.
La randul ei productia de lapte este influentata de o serie de alti factori, din care mai
importanti sunt rasa si stadiul lactatiei.
In legatura cu rasa, este cunoscut faptl ca sunt rase specializate pentru productiea de la[te
precum Holstein-Friza, capabile sa realizeze productii mari de lapte. Chiar in cadrul aceleiasi
rase, sunt lini care pot avea productii de lapte total diferite.
In legatura cu stadiul lactatiei, pe un ciclu productiv (pe o lactatie), este demonstrat ca
productia de lapte creste dupa fatare 1-1,5 luni, se mentine pe un platou relativ 2-3 luni, dupa
care incepe sa scada. In anumite cazuri, productia maxima de lapte este atinsa mai devreme,
situatie in care, dupa aceea panta de scadere este ceva mai accentuata.
De-a lungul intregii vieti productive a vacilor, productia de lapte creste de la prima lactatie
catre lactatiile 3-4, cand se inregistreaza maximul de productie de lapte, dupa care incepe sa
scada, maio lent pana la lactatiile 5-6 si mai evident in continuare.
Tot in legatura cu stadiul lactatie, este demonstrat ca animalele in prima parte a lactatiei,
datorita unei capacitati mai reduse de ingerare a hranei, mobilizeaza fiziologic o pate din
rezervele corporale pentru sustinerea productiei de lapte. Pe masura avansarii in lactatie,
echilibrul ponderal se restabileste (deci nu mai scad in greutate), iar in a doua parte a lactatiei
animalelesunt capabile sa depuna rezervele corporale.
Conform unui model (simplificat la maximum!), in primele 10 saptamani de lactatie, vacile
pierd, in medie, zilnic, 0.5 kg din rezervele corporale. Energia eliberata din rezewve (cca 2.3
UFL/kg corp) participa la sinteza laptelui si de aceea din necesarul calculat pentru intretinere
(m) si pentru productia de lapte pl se va scadea acest aport al rezervelor corporale (rc),
asa incat in aceste prime 10 zile de lactatie, necesarul total de energie e compus din: Necesar
total energie = m + pl rc.
Intre a 11 si a 20 a saptamana de lactatie, vacile isi mentin o greutate relaticv constanta. Asa
incat Necesarul total de energie e compus din cel pentru intretinere + cel pentru productia de
lapte: Necesarul = m +pl
Dupa a 20-a saptamana de lactatie, pana la intarcare, adica pana la cc 44 de saptamani, vacile
incep sa depuna rezerve corporale, cca 0.5 kg pe zi, motiv pentru care Necesarul total de
energie = m +pl +rc (pentru depunerea de rezerve corporale.

Valoarea energetica a unui kg spor in greutate este echivalentul cu cc 2.8 UFL / kg. in acest
point al lactatiei.
Compozitia chimica a laptelui
Compozitia chimica a laptelui este dependenta de mai multi factori, unii de ordin non
nutritional altii de ordin nutritional
Factori de ordin non-nutritional
Dintre factorii non-nutritionali cu cea mai mare influenta asupra compozitiei laptelui, sunt de
amintit: specia, rasa, varsta si stadiul lactatiei.
Specia influenteaza compozitia chimica a laptelui, si implicit necesarul de energie, prin
continutul acestuia in substante nutritive, in special in GB (grasime. Prin urmare, unul va fi
necesarul de energie pentru laptele de vaca cu 13% SU si 4% GB si altul va fi necesarul de
energie pentru producerea aceluiasi kg de lapte de scroafa cu 18% SU si 8% GB.
In ceea ce priveste rasa, trebuie aratat ca in cadrul aceleiasi specii sunt rase care produc lapte
cu o compozitie diferita. De exemplu, la taurine, laptele produs de rasa Holstei Friza are, in
medie, 3.7-3.8%grasime si 3.2-2.2% proteina iar laptele produs de rasa Jersey are 5-5,5%
grasime si 3.7-3.8%proteina.
Cu cat femelele inainteaza in varsta, cu atat laptele produs de ele este mai sarac in elemente
nutritive. Studiile efectuate au aratat ca in laptele vacilor, in primele 5 lactatii, scade aproape
liniar, cu cca 2-3 g/kg per lactatie in primele 5 lactatii, continutul in grasime, proteina si
lactoza. Dupa a 5-1 lactatie, scaderea este si mai evidenta.
Intre stadiul lactatie si compozitia laptelui exista o relatie directa. De la fatare pana la
atingerea productiei de lapte maxime, continutul laptelui in grasime si in proteina scade. Dupa
aceea, pe masura avansarii lactatiei, cand productia de lapte are tendinta sa scada, continutul
laptelui in grasime si proteina creste (acest lucru este evident in ultimele 3 luni de lactatie).
Evolutia continutului laptelui in lactoza, de-a lungul lactatiei, este inversa decat evolutia
continutului laptelui in grasime si proteina
Factori de ordin nutritional
Dintre acesti factori, care influenteaza compozitia laptelui sunt de amintit urmatorii: ponderea
concentratelor in ratii, cantitatea si calitatea proteinelor din ratii, introducerea grasimilor in
ratii, adaugarea unor aditivi in ratii.
Daca ponderea concentratelor in ratii este mare, peste 40% (insa nu mai mult de 70%),
continutul in grasime al laptelui scade, uneori chiar cu 10g/kg; in schimb, creste continutul
laptelui in proteina, insa numai 3-4 g/kg.
Ratiile care contin mai multa proteina au ca efect cresterea nivelului proteinei din lapte.
Aceasta deoarece crescand cantitatea de proteina ingerata, o parte mai mare din aceasta
scapa de degradarea ruminala si este absorbita. S-a mai demonstrat ca administrarea unor
suplimente de aminoacizi sintetici (lizina, metionina) a condus la cresterea nivelului proteinei
din lapte si a raportului proteina / grasime din lapte.
Introducerea grasimilor in ratii, folosita in special in scopul cresterii productiei de lapte
antreneaza aproape intotdeauna o scadere a continutului laptelui in grasime si o scadere sau o
stagnare a contnutului laptelui in proteina. (Pentru ca: In scopul principal de a creste
productia de lapte, altereaza ruminale si nu se mai produc. Insa crescand productia de
lapte creste productia de grasime zilnica. ..)
Anumiti aditivi, precum bicarbonatul de sodiu (folosit ca substanta tampon pentru a limita
scaderea pH-ului ruminal) si oxidul de magneziu pot creste continutul laptelui in grasime, in
special la ratiile bogate in concentrate.
(Asemenea aditivi reglementeaza secretiile
continutului luminale si se poate creste continul in grasime in lapte)

1.2 Calculul necesarului de energie pentru productia de lapte


Necesarul de energie exclusiv pentru productia de lapte cel mai adesea se calculeaza factorial
(in trepte).
Aceasta presupune, intr-un prim pas, determinarea continutului in energie al laptelui, care se
poate face fie direct (cu ajutorul bombei calorimetrice), fie indirect, prin intermediul unro
relatii, care au drept variabile constituentii laptelui.
Daca determinarea continytykyi in energie a laptelui se face pe baza compozitiei chimice se au
in bedere principalele sale componenete.
Spre exemplu, daca copozitia laptelui de vaca este de 34 g proteina / kg, 40 g grasime/kg si 47
g lactoza /kg, rezulta o valoare energetica de cca 760 kcal/kg (34*5,7 +40*9,5 +47*4,0).
Calculat in acelasi fel continutul in energie al unui kg lapte de iapa este de cca 600 kcal, al
unui kg lapte de capra de 700 kcal, al unui kg lapte de oaie de 1100kcal, de scroafa de 1200
kcal, ial de catea de 1650 kcal.
(femeie 600 kcal, mamifere marine peste
2000kcal).Urmatorul pas in estimarea necesarului de energie pentru productia de lapte este
ccalculul aportului de energie care trebuie furnizat animalelor prin hrana.
Acest lucru se poate face luand in consideratie: raportul dintre ED/EB, (energia digestibila si
bruta), raportul dintre EM/ED, si kl (EN/EM).
Daca se accepta o digestibilitate a energiei de 75%, o metabolizabilitate a energiei de 80% si un
randament kl de 60%, pe baza unor asemenea valori se poate aprecia ca necesarul de EB
(energie bruta, sau EI energie ingerata) care trebuie asigurat prin hrana pentru producerea
unui kg lapte de vaca este, in medie, de 2100kcal (760/0, 75/0, 8/0.6)
Aceste valori se aplica ratiiolor cu structuri normale, care produc fermentatii ruminale
normale, pentru ca la ratii cu o pondere mare a concentratelor valorile mentrionate sunt mai
mici.
In termeni practici, necesarul de energie numai pentgru productia de lapte este de 0,40=0,45
UFL/kg lapte de vaca si 0,60-0,65 UFL/kg lapte de oaie.
2. Necesarul de proteina pentru productia de lapte
Necesarul de proteina si de aa este legat in primul rand de nivelul productiei de lapte, la care
se mai adauga continutul laptelui in proteina si eficienta utilizarii proteinei din frana in
productia de lapte. De asemenea necesarul de proteina pentru productia de lapte trevuie
privit in corelatie cu necesarul de proteina pentru gestatie, pentru ca o parte din proteinele
stocate in corp in timpul gestatiei vor fi folosite, cel putin la inceputul lactatiei, pentru
sustinerea productiei de lapte.
Acceptand productia de lapte a unei scroafe de 6 kg/zi, continutul laptelui in proteina este de
5,5% si eficienta utilizarii proteinei din hrana in sinteza laptelui de 40%, atunci necesarul va fi
de 825 g PB/zi (6*55/0,4) = necesarul de proteina numai pentru sinteza laptelui, urmand sa se
adauge si necesarul pentru intretinere.
Mai recent, cand se stabileste necesarul de proteina la runmegatoare, mai ales al vacilor in
lactatie de mare productivitate se tineseama si de asigurarea necesarului de proteina
degradabila in rume (RDP) si de proteina nedegradabila in rumen (RNP)> RDP daca e asigurata
la nivel optim permite o buna eficienta a sintezei de proteina de origine micro-organica, avand
consecinte asupra scaderii necesarului total de proteina (PB)> Insa si nivelul RNP este
important, pentru ca aceasta proteina scapand de degradarea ruminala ajunge in intestinul
subtire unde este absorbita sub forma de aminoacizi.

In legatura cu necesarul de aminoacizi, el se include obligatoriu in cazul scroafelor in lactatie,


a altor monogastrice in lactatie, in conformigtate cu continutul in aceiasi aminoacizi ai
proteinei laptelui.
La vacile lactante cu productii mici dsi medii in practica necesarul de aminoacizi nu se
normeaza, considerandu=se ca el este acoperit in totalitate de proteinele de origine
microbiana. La vacile de mare productie, insa, trebuie tinut seama si de necesarul de
aminoacizi esentiali, in special de lizina si de metionina.
In practica, necesarul de proteina pentru PL se poate exprimna in mai multe feluri, dupa cum
urmeaza:
Numai pentru PL (in gPBD/kg lapte)
-45-50 la laptele de iapa
-55-65 la laptele de vaca
-75-80 la laptele de oaia
-80-85 la laptele de scroafa
Global(intretinere + productia de lapte)
In g PBD/UFL
95-100 la vacile in lactatie
110-115 la oile in lactatie
In %PB in SU a ratiilor
- 14-15 la VL (vacile in lactatie) cu productii mici si la oile in lactatie
-16-17 la VL cu productii mari si la scroafe lactante. Cu mentiunea ca in sedinta trecuta in
aceeasi forma de exprimare necesarul taurilor era 13-14 iar vacilor restante 12-13
3. Necesarul de minerale pentru productia de lapte
Productia de lapte solicita cantitati relativ mari de minerale.
Pentru calculul necesarului de minerale exclusiv pentru producerea laptelui trebuie sa se
cunoasca continutul in minerale al laptelui si coeficientii de utilizare ai mineralelor din hrana
pentru proudcerea laptelui.
Continutul in calciu si fosfor al unui kg lapte de vaca este de cca 1,2 g, respectiv 0,9 iar al unui
kg de lapte de scroafa de 2,5g respectiv 1,7 g fosfor iar coeficientii de utilizare ai mineralelor
de cca 50%.
Prin urmare, daca se accepta cifrele mentionate, necesarul de calciu pentru sinteza unui kg
lapte de scroafa este de 5 g (2,5/0,5).
In aparenta lucrurile par simple, insa in realitate sunt mai complicate datorita cariabilitatii
mari a biodisponibilitatii mineralelor in organism. (utilizarea hranei in organism). De exemplu,
biodisponibilitatea calciului si a fosforului este in cazul nutreturilor de volum de 0,3-0,65 si de
0,6-0,7 in cazul concentratelor.
In general, vacile si alte femele in lactatie reactioneaza pozitiv la suplimentarea cu minerale,
insa acest lucru nu se poate face oricum, pentru ca ele, peste anumite limite, acestea isi pot
manifesta potentialul toxic.
Dincolo de aceste elemente, problema necesarului de calciu si de fosfor (si nu numai) la
femelele lactante trebuie privita si prin prisma totalitatii ciclului productiv si reproductiv.
De exemplu, in prima parte a lactatiei, indiferent de nivelul la care mineralele sunt incluse in
hrana pot apare deficiente, deoarece absorbtia intestinala estre incapabila sa furnizeze toate
elementele minerale exportate prin lapte. In aceasta situatie, sub actiune hormonala se
mobilizeaza calciu scheletic, care sustine o parte a productiei de lapte. De mentionat faptul
ca este vorba de un act fiziologic normal.
Necesarul de minerale se poate exprima fie exclusiv pentru productia de lapte, fie cumulat
(productia de lapte + intretinere).

De exemplu, necesarul exclusiv de Ca si de P pentru producrerea unui kg lapte de vaca este de


3,5 g, respectiv 1,7 g (raport Ca/P = 2), iar necesarul pentru intretinere este de 6 gCa / 100 kg
GC si de 4,5 g P / 100 kg GC. Asa incat, necesarul total de calciu al unei vaci de 600 kg, care
produce 30 kg lapte / zi este de 140 g (6*6+30*3,5).
La vacile si la oile in lactatie se administreaza suplimente de NaCl, fie incorporate in AC
(amestecuri de concentrate), fie sub forma de brichete de lins (aceasta pentru a preceni
scaderea apetitului, pierderea in greutate si micsorarea productiei de lapte).
4. Necesarul de vitamine pentru productia de lapte
Vitaminele sunt necesare femelelor in lactatie atat pentru derularea proceselor fiziologice de
sinteza a laptelui cat si pentru a compensa pierderile de vitamine prin lapte, nemaivorbind de
faptul ca laptele este singura sursa de vitamine a nou-nascutilor.
Vacile de lap[te, dar si alte femele in lactatie, au nevoi specifice pentru vitaminele liposolubile
(A, D, si E).
In conditile in care vacile consuma nutreturi verzi, necesarul de vitamine, inclusiv vitamina A
este usor de acoperit. Daca consuma insa nutreturi conservate, asa cum se intampla iarna,
necesarul este mai greu de acoperit si scade continutul laptelui in vitamina A. Primii care
sufera sunt viteii sugari, mai ales cei fatati la sfarsitul iernii. Vacile pot depune rezerve de
vitamina A in corp, care pot fi folosite la nevoie, insa, la un moment dat, acestea se epuizeaza.
Necesarul de vitamina A pentru vacile in lactatie este de cca 100 UI/kg greutate corporala.
Continutul laptelui in vitamina D este evident influentat de expunerea animalelor la soare, dar
si de continutul hraei in aceasta vitamina. De remarcat faptul ca, in prima parte a lactatiei
administrarea unor suplimente de vitamina D la vaci nu are efecte notabile in ameliorarea
bilanturilor negative al calciului si al fosforului.
Necesarul in vitamina D al vacilor in lactatie este de cca 10 UI / kg greutate corporala./
Continutul ratiilor in vitamina E este destul de variabil, ceea ce face necesara includerea
acestei vitamine ca supliment. NRC (National Research Council) recomanda un nivel al hranei
in aceasta vitamina de 20 mg/kg SU ingerata.
Teoretic, rumegatoarele in lactatie isi pot asigura necesarul de vitamine din complexul B prin
sinteze la nivelul rumenului, asa incat deficientele sunt foarte rar intalnite. Insa, multe studii
au aratat ca suplimentarea cu niacina, biotina, acid folic are influente favorabile asupra
productiei de lapte sau a starii de sanatate a animalelor, mai ales a acelora cu performante
ridicate. Vitaminele din complexul B sunt implicate, prin complexele enzimatice din carfe fac
parte, in complicatele procese de sinteza a laptelui.

Nutritie C 13
CONSUMUL DE HRANA SI DE APA AL ANIMALELOR

CONSUMUL DE HRANA

1.1 Factori care influenteaza consumul de hrana al animalelor


Acest factori sunt dependenti de:1. nutreturi 2. de animale si de 3. conditile de mediu
1. Factori dependenti de Nutreturi:
*Nivelul Energetic al ratiilor
Daca concentratia in energie a ratiilor este scazuta, situatie in care se gasesc ce;l mai adesea
rumegatoarele, copnsumul de hrana, exp[rimat in kg SU/zi, este corelat pozitiv cu nivelul
energetic. Se poate voprbi, in aceasta situatie, de o reglare fizica a apetitului, data de
satietatea nutreturilor componente ale ratiilor.
Daca concentratia in energie a ratiilor este ridicata, ca in cazul monogastricelor, se constata o
corelare negativa a acesteia cu consumul de SU. Desi scade consumul de hrana in acest caz,
cantitatea de energie consumata de catre animale are totusi tendinta de a ramane constanta
sau de a creste usor. Saceasta se traduce printr-o reglare hormonala sau metabolica a
apetitului, explicabila prin faptul ca anumiti centri din hipotalamus sunt sensibili la
concentratia plasmaticain unii metaboliti: cum este glucoza. Altfel spus, daca nivelul glucozei
atinge un anumit nivel, in hipotalamus se declanseaza semnale ce inceteaza consumul.
*Proportia concentrate / nutreturi de volum in ratii
La animalele care primesc in hrana ambele grupe de nutreturi, acest raport influenteaza
marime consumului, in sensul ca la o pondere mai mare a concentratelor in ratii creste
consumul total de hrana, desi scade consumul de nutreturi voluminoase (daca acestea din urma
se administreaza la discretie).
*Forme de preparare a nutreturilor
Franularea nutreeturilor combinate, in cazul monogastreicelor, si tocarea fibroaselor, in cazul
rumbegatoarelor, determina cresterea cons umului de hrana.

2. Urmatorii factori sunt dependenti de animale:


*Specia
In legatura cu specia, se poate afirma ca la nivel de intretinere si la niveluri mici de productie
speciile de talie mica au un consum, exprimat in kg SU/100 kg GC, superior speciilor de talie
mare. Spre exemplu, ovinele consuma 4-6 kg SU/100 kg GC, in timp ce taurinele 2,5-3 kg
SU/kg GC.
*Varsta
Inaintarea in varsta, corelata cu GC a animalelor, de acelasi tip productiv, determina cresterea
cantitatii de SU ingerata voluntar, cu atat mai mult, in cazul rumegatoarelor, cu cat furajele
(de volum) sunt de mai buna calitate. Rapoprtat, insa la GC, cantitatea de SU ingerata scade
odata cu inaintarea in varsta.
Alti factori dependenti de animale:
*Nivelul de productie
Cu cat nivelul de productie este mai ridicat, cu atat creste si cantitatea de hrahna consumata.
Exemplificand pe vaci in lactatie, consumul de hrana creste practic liniar cu poroductia de
lapte, cresterea fiind de cca. 270 g SU / kg de lapte produs.

*Stadiul lactatiei
In ceea ce priveste stadiul lactatiei este stiut ca femelele, la inceputul lactatiei, au un apetit
mai scazut, dupa care incepe sa creasca.
In cazul vacilor, apetitul creste catre a doua luna de lactatie, urmeaza o relativa stabilizare si
apoi o descrestere catre sgarsitul ciclului productiv.
3. Factori de mediu
In primul rand, temperatura influenteaza consumul de hrana al animalelor.
Astfel, cresterea temp reduce nivelul consumului iar scaderea ei il majoreaza.
Desi la temp ale mediului mai mari necesarul de energie se reduce, scaderea aperitului este
mai pronuntata si determina in final micsorarea productiilor.
Acestie au fost principalii factori care influenteaza consumul de hrana
1.2 Sistemul unitatilor de satietate
Una dintre problemele importatne ale intocmirii ratiilor la rumegatoare este legata de
dificultatile in a prevedea cu suficienta precizie nibvelul d ingestie al furajelor (de volum).
Cantitatile de furajhe (de volum) pe care rumegatoarele le pot ingera, atunci cand acestea
sunt asigurate la discretie, depind de doi factori:
- capacitatea de ingestie a animalelor (influentata la randul ei de specie, rasa, varsta, sex,
greutate, stare fixiologiva, si asa mai departe)
- ingestibilitatea furajelor (determinata de caracteristicile fizice si biochimice ale acestora).
Pentru a inlatura acest inconvenient, in a astabili cantitatile de furaje ce pot fi consumate de
rumegatoare, s-a pus la punct un sistem, cel al unitatilor de satietate US).
S-au propus 3 US pentru ovine (USO), pentru vacile in lactatie (USL) si pentru celelalte
categorii de bovine, cu exceptia vacilor in lactatie (USB).
USO = 75/SUI_F
USL = 140/SUI_F
USB = 95/SUI_F,
Unde:
75 = cantitatea de iarba de pasune consumata de oaia standard (batal de 60 kg si 2 ani) in g
SU/kg 0,75
140 = cantitatea de iarba de pasune consumata de vacile in lactatie standard (600 kg si 25 kg
lapte /zi) in g SU/kg 0,75
95 = cantitatea de iarba de pasune consumata de junincile de 18 luni si 400 kg in g SU/kg 0,75
75 = cantitatea de iarba de pasune consumata de oaia standard (batal de 60 kg si 2 ani) in g
SU/kg 0,75
Prin urmare, pentru calculul US trebuie cunoscute doar cantitatile de furaje ce pot fi ingerate
de animale. Pe baza a nujmeroase experiente s-au stabilit ecuatii de calcul a acestor cantitati,
diferentiate pe furaje verzi, pe fanuri, pe silozurti si pe grosiere.
Exemplu
Valoarea de satietate a lucernei deshidratate, la ovine, consumata in cantitate de 100 g SU/
kg0,75 este de 75/100 = 0,75 USO, in timp ce a paielor de grau, la un consum de 30 g SU / kg
0,75 este de 2,50 USO (75/30).
Daca oile au o capacitate de ingestie de 2,5 USO, inseamna ca ele pot consuma numai 1 kg SU
paie de grau (2,5/2,5) dar mult mai multa lucerna deshidratata (2,5/0,75 = 3,3 kg SU).
1.3 Fenomenele de substituire furaje-concentrate
Daca unei ratii, alcatuite exclusiv din furaje de volum (F), consumata la discretie, I se alatura o
anumita cantitate de concentrate , atunci cantitatea de furaje ingerate scade. Marimea
acestei scaderi a furajelor ingerate este data de relatia: F = S*C

Parametrul S se numeste coeficient de substitutie si arata diminuarea consumului de


substantya uscata prin furaje, ca urmare a includerii in ratii a 1 kg substanta uscata
concentrate.
Valoarea acestui coeficient S este teoretic cuprinsa intre 0 sai 1, insa, cel mai adesea are
valori in jur de 0,5.
El poate deveni si negativ, atunci cand aportul de concentrate se traduce printr-o crestere a
cantitatilor de furaje ingerate (ex: la adaugarea unor concentratea proteice in ratii alcatuite
din paie, ingestibilitatea acestpra se mareste).
Exemplu:
O vaca in lactatie, daca primeste in ratie numai siloz de porumb, la discretie, il poate consuma
in cantitate de 14 kg SU/zi.
Daca alaturi de siloz, administrat la discretie, mai primeste si 2 kg SU prin concentrate, la o
baloare a lui S de 0,5, vaca va consuma mai putin siloz cu 1kg SU (F = 0,5*2). Pe iontreaga
ratie consumul insa creste la 15 kg SU (14 1 +2).
Daca se primeste 4 kg SU prin concentrate, atunci F = 2 (0,5*4), consumul de siloz va fi de 12
kg SU iar consumul total de 16 kg SU (14-2+4).

CONSUMUL DE APA

2.1. Factori care influenteaza consumul de apa al animnalelor


Cantitatea de apa ce poate fin ingerata de aninmale este influentata de o serie intreaga de
factori, dependenti de nutreturile consumate, de animale, de conditiile de mediu si de modul
de administrare al apei.
*Continutul nutreturilor in SU
Daca aninmalele consuma nutreturi cu un continut ridicat in SU, va creste si consumului
voluntar de apa, acest lucru putand fi explicat printr-o activitate marita a metabolismului si
prin marirttea pierderilor de apa la nivelul aparatului resprirator.
*Compozitia ratiilor
S-a demonstrat ca ratiile cu un continut mai ridicat in proteine solicita cantitati mai mari de
apa deoarece creste cantitatea de urina, conditie entru eliminarea subproduselor rezultate in
urma metabolismului azotului.
Intr-o experienta pe porci la ingrasat, hraniti cu ratii cu 16% PB, s-a constatat ca acestia au
baut cu 35% mai multa apa, fata de cei hraniti cu ratii care au avut 12 % PB.
Acelasi lucru s-a observat si in cazul unor ratii bogate in celuloza bruta, de data aceasta ca
urmare a cresterii pierderilor de apa prin fecale.
Proportia mai mare a sarurilor minerale in hrana, particular a sarii comune, marcheaza
tendinta cresterii consumului de apa. S-a demonstrat, in acest sens, ca bocinele care au primit
1% sare dizolvata in apa, au consumat cu cca 50% mai multa apa.
*Starea fiziologica a animalelor
Lactatia influenteaza intr-o mare masura consumul de apa al femelelor.
La oile in lactatie, fata de oile negestante si neeclatante (sterne cu alte cuvinte), cantitatea
de apa ingerata este mai mare cu 100% la inceputul lactatiei si cu 40% la sfarsitul ei.
La scroafe, in primele 3 zile dupa fatare se consemneaza o cadere a consumului de pa, probabil
in concordanta si cu scaderea de hrana ingerata, pentru ca, in continuare, sa creasca si sa se
stabilizeze catre a 14-a zi de lactatie.
Gestatia influenteaza si ea in masura mai mica decat lactatie, consumul de apa al animalelor.
Totusi, in ultima ei parte, ca urmare a fizarii apei in fetusi si a acumularii lichidelor fetale, se
consemneaza o vresterea a consumului de apa.
*Temperatura mediului si a apei de baut

Temperatura mediului influenteaza diferit consumul de apa la principalele specii de animale.


De exemplu:
La rumegatoare, pana la 10grade C, temperatura a mediului, nu este influentat semnificativ
consumul de apa. Intre 10 si 25 de grade C consumul de apa creste lent, iar peste 25 de grade
creste accelerat.
In legatura cu temperatura apei de baut, s-a constat ca daca temperatura mediului este
ridicata consumul de paa creste daca aceasta are op temperatura de 12-18 grade. Daca
temperatura apei creste peste 18grade, in aceleasi conditii de temperatura ridicata a mediului,
atunvi consumul de apa are tendinta sa scada, cu ata mai mult cu cat temperatura apei este
mai ridicata.
*Modul de administrare al apei
Daca animalele primesc apa la discretie ele au posibilitatea de a-si ajusta consumul de apa. S-a
evidentiat ca vacile in lactatie care au avut asigurata apa la discretie pe tot timpul zilei, au
consumat mai mult cu 18-20% fata de situatia in care apa s-a administrat o singura data pe zi
Daca apa este asigurata la discretie, vacile de lapte beau apa de 3-4 ori /zi la pasune si in
stabulatie, daca sunt hranite cu ratii pe baza de suculente, si de pana la 7 ori pe zi, daca sunt
hranite cu ratii pe baza de nutreturi deshidratate.
2.2. Necesaerul de apa al animalelor
Conrespunde pierderilor de apa din organism, care se consemneaza pe 3 cai:
- pierderile legate de digestie si metabolism: sunt pierderile care au lob prin fecale si urina
- pierderile legate de reglarea temperaturii organismului: cresc odata cu ridicarea temperaturii
mediului
- pierderi legatye de productie: la productii mai ridicate pierderile de apa sunt mai mari, avand
in vedere ca 1kg lapte contine in medie 820-870g apa (82-87% apa).
Acoperirea necesarului de apa se realizeaza, de asemenea pe 3 cai:
- prin apa consumata voluntar de animale
- prin apa continuta de nutreturi
- si prin apa formata in organism ca rezultat al degradarii substantelor nutritive in organism
(catabolismul unui kg de grasimi are ca efect producerea a 1070 ml de apa, al unui kg de
hidrati de C 500 ml de H2O, iar al unui kg de proteine 400 ml de H2O).
Se cunoaste faptul ca in cazul pribarii animalelor de apa, intr-o prima faza, volumul lichidelor
extrecelulare scade si concentratia lor creste. Urmeaza o diminuare a bolumului si o crestere
a concentratiei lichidelor intracelulare.
Rezultatul este modificarea metabolismului hidric, apoi al metabolismului substantelor
nutritive si a structurii celulelor (degradarea proteinelor, pierderea de ioni de potasiu etc.).
Volumul urinei scade dar creste concentratia ei in electroliti.
Prin urmare prelungirea lipsei de apa conduce, inevitabil la moarte. De altfel, inanitia, lipsa
hranei este mai usor suportata de animale decat lipsa de apa. Un organism poate supravietui o
perioada de timp chiar daca isi pierde majoritatea grasimilor si jumatate din proteine, in timp
ce pierderea a 10% din apa este fatala.
De aceea, apa trebuie asigurata anim alelor ca toate celelalte elemente nutritive pentru ca
este un element nutritiv indispensabil.
Este mai dificil de a estima care e necesarul de apa al animalelor, aceasta datorita numerosilor
factori de influenta. Totusi, pot fi anticipate cantitatile de apa necesare animalelor.
Cel ma I utilizat criteriu de previziune a necesarului de apa, si implicit a apei ce poate fi
consumata de animale, este prin raportare la 1kg SU ingerata prin hrana. Poate fi folosit si un
alt criteriu, mai imprecis in litri apa / cap.
*) In prima forma de exprimare: Litri apa / kg SU ingerata prin hrana
Taurine: (temperatura mediului 16-20 grade C)

Vitei pana la 6 saptamani = 8.0


Taurine in crestere si adulte = 6.0
Pentru temperaturi ale mediului sub 16 grade C sau peste 20grade C, necesarul de apa
descreste, respectiv creste, cu 1 L apa / kg SU ingerata
Ovine (temperatura mediului 16-20 grade C).
Miei pana la 4 saptamani = 5.0
Tineret ovin si oi adulte sterpe = 2.5
Oi adulte gestante si in lactatie = 5.0
*) In a doua forma de exprimare in Litri apa/cap
La taurine (temp mediului 16-20grade C)
Vaci in lactatie (600kg, 20kg lapte / zi) = 100
Vacio in lactatie (600 kg, 40 kg lapte /zi) = 130
Pentru temperaturi ale mediului sub 16 sau peste 20 necesarul de apa descreste respectiv
creste cu 20 L apa / cap
La porci (temp 16-20 C)
Scroafe sterpe = 5-6
Scroafe g estante = 5-8
Scroafe lactatie = 15-20
La pasari (gaini ouatoare, rase usoare) = 0,2-0,3