1.

MOODELUL MEDICAL DE BOALA

2. Violenta si agresivitatea umana
3. Discutii privind alienarea sociala
4. Morozitatea sau dispozitia depresiva cotidiana
5. Delincvenţa JUVENILA de grup
6. SUICIDUL LA ADOLESCENŢI
7. Psihiatria a fost întotdeauna „Cenuşăreasa“ medicinei
8. Psihiatria a fost întotdeauna „Cenuşăreasa“ medicinei
9. Memorandum adresat guvernului cu privire la tratamentul persoanelor internate în
secţii şi spitale de psihiatrie
10. Formarea Asociaţiei psihiatrilor liberi
11. Sprijinul oficialităţilor, mai ales al Ministerului Sănătăţii, pentru fosta nomenclatură
comunistă
12. Dizidenţa lui I. Vianu
13. Afacerea meditaţiei transcedentale
14. Note despre fascismul psihiatric
15. Reforma sanitara ca reforma a sistemului medical si gandirii medicale invechite
16. PNL ca si PCR foloseste psihiatria ca argument politic ,pentru a distruge adversarii
17. Declinul viziunii clasice privind spitalul psihiatric
18. REFORME URGENTE NECESARE ÎN SPITALELE DE PSIHIATRIE DIN ROMÂNIA
19. Tratamentul psihiatric prin şoc electroconvulsiv – o crimă împotriva umanităţii
20. Puscariile psihiatrice
21. Ministrul Nicolaescu si sanatatea mentala
22. Morala crestina si psihiatria
23. Problema diagnosticului în psihiatrie
24. Antipsihiatria şi diagnosticul psihiatric
25. Paganismul si anxietatea
26. Lucrarea
27. Personalităţile dizarmonice sociopate şi antisociale
28. Alienarea sociala in societatea romaneasca
29. Poveste din spitalele de psihiatrie din URSS

Poveste din spitalele de psihiatrie din URSS

By: Carmen Ivanov, Associate Editor

--------------------------------------------------------------------------------

Intr-o suburbie a orasului Kazan/pe Volga, nu departe de cimitirul Arsk, se afla un obiectiv
secret, fara vreo inscriptie la intrare; doar militarii care pazesc cladirea imprejmuita cu un
zid de piatra si sarma ghimpata, prin care pe vremuri trecea curent de inalta tensiune,
sugereaza ca imobilul nu este o simpla cladire dezafectata, relateaza, intr-un reportaj de la
fata locului, cotidianul rusesc Moskovski Komsomolet.

Intr-adevar, aceasta cladire adapostea in vremurile sovietice spitalul de psihiatrie din

Kazan, cu destinatie speciala, prevazut cu 1 000 de paturi.

Peretii neobisnuit de grosi ai imobilului pastreaza memoria zecilor de mii de pacienti ai

acestei institutii medicale, care a fost utilizata in scopuri represive de regimul comunist.

Unul din pacientii spitalului psihiatric din Kazan este Natalia Gorbanevskaia, care in anul
1968 a protestat in Piata Rosie impotriva invaziei sovietice in Cehoslovacia. Aici au fost
"tratati" si Valeria Novodvorskaia, care s-a pronuntat impotriva regimului, precum si Viktor
Ilin, cel care a incercat sa-l asasineze pe secretarul general CC al PCUS din anii '70, Leondi
Ilici Brejnev.

In timpul perestroikai, o delegatie suedeza a incercat sa gaseasca urme ale legendarului

diplomat Raul Vallenberg, despre care se spune ca ar fi murit aici si nu intr-o celula de la
Lubianka.

Tot aici si-a gasit moartea si amiralul Lev Galler, comandant al Flotei sovietice din Marea
Baltica: in fisa medicala a acestuia, la cauza decesului, sta scris: dizenterie. A fost
inmormantat, ca mai toti pacientii acestei institutii, in cimitirul Arsk din apropiere, dar
rudele nu i-au putut gasi nici pana astazi mormantul.

Printre alti pacienti ai spitalului psihiatric din Kazan se numara si Nadejda Ivanova-
Vasilieva, care se dadea drept printesa Anastasia Romanova, singura supravietuitoare a
familiei ultimului tar rus, asasinata de bolsevici. A fost adusa aici dupa un interogatoriu dur
la NKVD si n-a mai iesit niciodata din acest spital.

Cine era insa aceasta femeie cu un destin misterios? O schizofrenica ? Avea paranoia si
suferea de dedublarea personalitatii?

Nimic din toate astea, afirma Ravil Valitov, care a fost medic-sef al spitalului psihiatric din
Kazan, intre 1975-1996. Chiar daca femeia n-ar fi fost printesa Anastasia, ea provenea
fara indoiala din familia imperiala rusa, sustine el. Aceasta cunostea in amanunt viata si
obiceiurile familiei lui Nikolai al II-lea, ultimul tar rus. A scris in nenumarate randuri Casei
Regale britanice, Casei Imperiale Romanov din strainatate, ducesei Anna Varubova.
Cunostea la perfectie noua limbi straine.

Valitov declara ca, uneori, medicii au reusit sa induca in eroare autoritatile, pentru a-si
salva pacientii de la inchisoare, punandu-le un diagnostic care ii facea iresponsabili pentru
actele lor.

La sfarsitul anului 1941, la spitalul psihiatric din Kazan a fost adus un tanar care reusise sa
fuga dintr-un lagar de concentrare german. Cand a fost intrebat despre tratamentul la care
a fost supus, soldatul a spus ca detinutilor li se dadea mancare buna si ca nemtii nu-i
tratau chiar rau. Pentru sinceritate, el a fost condamnat la moarte, dar chiar inainte de a fi
impuscat medicii l-au declarat nebun. Dupa noua luni de tratament, tanarul a fost luat
acasa de rude.

Viktor Ilin, omul care a atentat la viata lui Brejnev, a stat la spitalul de psihiatrie din Kazan
circa 18 ani. In urma atacului asupra convoiului secretarului general al partidului comunist
sovietic, murise soferul acestuia. Ilin a fost internat intr-o camera speciala si timp de 18
ani a vorbit doar cu personalul care il trata. In prezent este pensionar si locuieste la Sankt
Petersburg.

Valitov sustine ca, in perioada in care el a fost medic-sef la spitalul din Kazan, doar 70 de
pacienti din cei o mie cati se aflau aici erau persoane indezirabile regimului, restul fiind cu
adevarat bolnavi psihic.

Cei mai multi dintre "politici" erau diagnosticati cu schizofrenie si tratati cu un neuroleptic
numit haloperidol. Natalia Gorbanevskaia isi aminteste ca, dupa ce i se administra acest
medicament, nu reusea sa citeasca nici macar doua randuri. Acest medicament era
considerat ca facand parte din "artileria grea" impotriva disidentilor, iar cei carora li se
administra se temeau sa nu se transforme in "legume".

In recenta sa carte, "Psihiatria represiva", medicul Valitov relateaza ca, in cazul multor
pacienti indezirabili regimului, nu se punea nici un diagnostic si nu se prescria vreun
tratament, ei resimtind influenta negativa a insusi faptului ca se gaseau intr-un spital de
nebuni. Aveau un regim special: nu li se permitea sa paraseasca salonul, la intalnirile cu
rudele trebuia sa asiste obligatoriu cineva din personal. Orice scriau - scrisori, jurnale,
desene - era confiscat de medici si predat KGB-ului. Iar apelurile de salvare catre mai marii
zilei - ONU sau organizatiile pentru drepturile omului din strainatate - erau anexate la
istoria bolii.
///////////////
Alienarea sociala in societatea romaneasca

Alienarea societăţii romaneşti

Supunem astăzi unor persoane avizate (sociologi,politicieni,intelectualităţii în general) o
schemă privind racilele societăţii în general în această epocă şi a societăţii romaneşti în
special,Micul studiu nu are nici o intenţie de a incrimina o anumită categorie,un anumit
partid sau persoană.Este dacă vreţi un îndemn la raţiune,la discuţie şi în final poate la
puţină speranţă pentru această ţară.Autorul crede că aşa înţelege el să-şi ajute ţara în care
s-a născut şi trăieşte.Nici rigoarea ştiinţifică nu are pretenţie.Este ceva încropit în pripă dar
nu am vrut să pierd oportunitatea pe care o dă acest site pentru un forum de
discuţie.Alienarea socială principala cauză a disoluţiei,Conceptul alienării a apărut la
sfârşitul secolului al XIX-lea,fiind introdus de studiile de economie politică ale lui Marx.În
"Manuscrisele economice" (1844) el afirma că "obiectul produs de muncă apare în faţa
muncii ca o entitate străină,ca o putere independentă".Realizarea muncii apărea ca o
privare a muncitorului,obiectivizarea apărând ca o pierdere sau sclavaj faţă de
obiect,corespunzătoare unei "alienări",ca o expropiere.Omul se degradează la rangul de
instrument al obiectului,fiind redus la rangul de animal,prin supunerea omului la o putere
inumană.trebuie să subliniez că Marx a rămas valoros poate numai datorită studiilor sale
sociologice(este unul dintre primii sociologi) iar conceptul său de “alienare socială” este
astăzi unanim recunoscut.Fenomenul de alienare a fost adus azi tot mai mult în discuţie,el
devenind un concept sociologic,din păcate pentru marxism,aplicabil mai ales în cadrul
fodtelor şi încă actualelor societăţilor totalitare bazate pe concepţia materialis-dialectică.
Conceptul a căpătat însă şi semnificaţii psihopatologice,atât la nivel individual cât şi de
grup.Omul poate deveni frecvent,în societatea modernă un simplu auxiliar al maşinii,care îl
supune şi chiar îl destituie, devenindu-i chiar superioară,ceea ce duce la devalorizarea şi
pierderea autenticităţii omului.Alienatul social,arată Disertori şi Piazza ,este un conformist
orb faţă de sistemul socio-economic,"sclavul unei raţiuni mistificatoare" care îi arată
aspectul pozitiv al sistemului dat pentru el,în timp ce îi ascunde adevărata realitate a
condiţiei de alienat.Presiunea mijloacelor de reclamă comercială,separarea muncitorului de
centrele directoare de putere,cultul banului toate sunt factori tipici de alienare socială,când
acestea se produc fără conştiinţă socială şi umană.Materialismul vulgar al societăţilor de
consum a fost criticat până şi de Sanctitatea Sa Papa Ioan-Paul,arătând aspectul de
alienare a omului actual,chiar în cadrul unui sistem democratic,în faţa valorilor
materiale.Simpla integrare în sistem,arată C.Tullio-Altan nu este încă alienare şi trebuie
distinse:-integrarea critică,adică acceptarea de norme cu conştiinţă asupra funcţionării;-
integrarea acritică,oarbă şi fideistă care se numeşte identificare şi care duce la alienare
socială dacă sistemul devine disfuncţional;-identificarea în sistemul cultural este o alienare
ideologică,adică o acceptare fanatică a sistemului,de unde un refuz de dialog critic;In
societatea industrializată omul devine tot mai unidimensional,redus doar la producţie şi
consum.Alienarea în societatea modernă şi mai ales în fostele societăţi totalitare este o
alienare totală,cuprinzând relaţiile omului cu munca sa,faţă de lucrurile pe care le
consumă,faţă de stat,semenii săi şi faţă de sine.Pe acest fundal s-a desvoltat în
Occident,luând o mare audienţă orientarea existenţialistă în care se impun câteva teme de
meditaţie despre om ca: libertate,responsabilitate,angajare.Concepţia existenţialistă
subliniază că existenţa omului contemporan este punctată de crize,încât existenţa omului
poate fi considerată "alienată",în casă ca şi în lume.De aceea în societatea modernă
individul trebuie să lupte pentru autenticitate, contra alienării.Alienarea,subliniază Disertori
şi Piazza,este un fenomen patologic al civilizaţiei.Se descriu 2 aspecte interdependente:-
Pierderea propriei personalităţi,adică alienarea "de" ceea ce formează esenţa umană,adică
a angajamentului nostru conştient în situaţia umană;-Alienarea "în" un sistem
disfuncţional;Schimbările rapide culturale şi sociale au determinat fenomene individuale şi
sociale deosebite,suportul cultural tradiţional şi coleciv dispare tot mai mult şi omul trebuie
să-şi asume tot mai mult o responsabilitate pentru care nu este pregătit.Desalienarea se
poate realiza numai în sensul progresului social şi folosind activitatea socială pentru
înlăturarea factorilor de înstrăinare,aceasta presupunând o concordanţă între progresul
social şi cel uman.Alienarea socială slăbeşte personalitatea umană şi o privează de
expresiile sale cele mai înalte,motiv pentru care devine un factor psihopatologic.Lovind un
număr mare de indivizi alienarea socială va sta şi la baza psihopatologiei marilor grupuri,a
psihopatologiei socialeToate aceste fenomene acţionează astăzi la nivelul societăţii
romaneşti.1.Alienarea faţă de muncă.Modificările sociale din ţara noastră au declanşat
ceea ce s-a numit “capitalism sălbatec”.Patronul apare ca o figră dictatorială care poate
demite oricînd pe muncitor,adesea angajările se fac la negru,fără nici o legislaţie
socială,Spectrul şomajului face ca muncitorul săaccepte acest lucru în orice condiţii
deoarece existenţa sa este în pericol.Sindicatele practic sunt în disoluţie,liderii sindicali în
marea lor majoritate au ntrădat sindicatele şi pe muncitori,au fost atraşi în politică,crezînd
că astfel vor avantaja un anumit partid şi recompensa lor va fi mare.Şi a fost.Pe de altă
parte disoluţia vechii structuri industriale a slăbit sindicatele iar orientarea de tip comunist
al mişcărilor muncitoreşti de după revoluţie a garantat eşeciu total al acestei disoluţii
sindicale,care nu a ştiut să se adapteze noilor condiţii.Liderii sindicali au fost aleşi din masa
enormă de ingineri şomeri graţie disoluţiei vechii industrializări.În aceste condiţii alienarea
de sistem s-a maximalizat.Patronii pretind orare de 12-14 ore pe zi,salarul este sub
minim,insultele,stresul permanent duc adesea pe muncitori la disperare.Singura reacţie a
rămas plecarea la munci subcalificate în străinătate,unde acuma sunt milioane de
romani.Este limpede că în aceste condiţii ,uncitorul să nu iubească şi să nu se identifice cu
sistemul,adică social vorbind să se alieneze de sistem2.Alienarea culturală.După revoluţie
s-au bulversat total instituţiile culturale(teatre,operă,film etc).Prin natura lor aceste
activităţi nu sunt aducătoare de profit material dar ele ţintesc să educe şi să dea coerenţă
dorinţei de viaţă.Şi cum “natura fuge de vid”,spaţiul liber a fost ocupat de
subcultură.manele,telenuvele,cvultura cîrciumei pînă la respingerea culturii naţionale
perene a poporului nostru.Aceste fenomene au dus la alienarea culturală a naţiunii
nostre,lăsată acuma în grija maneliştilor,a culturii pornografice, a kich-ului,fenomene care
alienează spiritul naţional şi morala publică naţională.Proamericanismul ca şi
prosovietismul s-au înlocuit una pe alta.Cînd un tînăr foloseşte termenul “dar în
america....” este clar că el s-a alienat de valorile ţării sale.Cultura americană şi occidentală
în general sunt valoroase şi contactele culturale de asemenea dar nu vom fi niciodată
americani,chiar dacă mereu folosim expresia”o zi bună”(have a good day).3.Alienarea de
instituţiile statului.Instituţiile staului nu mai dau siguranţă cetăţeanului,legile nu se mai
respectă.Justiţia,instituţia de bază a societăţii se află pe ultimul loc al încrederii
populaţiei.La fel este cazul cu instituţiile politice,partidele,universităţile eliberează diplome
pe bani,nu există nici o siguranţă că dacă legea îţi dă un drept acesta ţi se va aplica.Şi în
acest context alienarea de instituţii,de politică,uneori chiar de biserică sunt fenomene
grave,lasă individul fără nici un sprijin,nimic nu mai este de încredere în
societate.spam.Alienarea faţă de instituţia familiei,faţă de loialitatea conjugală sau a
relaţiei părinţi copii,respingerea instituţiei familiei de către tineri,uneori şi din motive
materiale sunt fenomene care duc la disoluţia societăţii,la alienarea
individului.spam.Anomia este un termen utilizat pentru prima dată de către Dürkheim şi
etimologic înseamnă lipsa de norme,pierdut în mulţime.Dürkheim dă termenului o
accepţiune mai largă,cu dimensiuni psihologice şi sociologice.Omul,spune autorul,nu-şi
poate realiza echilibrul psihic decât într-un sistem de norme sociale coercitiv acceptate,dar
dacă aceste norme lipsesc,apar comportamente morbide,inclusiv suicidul.Anomia
duce,astfel,nu numai la o suferinţă socială ci şi la o suferinţă a individului. După Merton
anomia este "un conflict între scopurile culturale şi posibilităţile utilizării mijloacelor
instituţionale care produc anomia".Aceasta duce la naşterea unui conflict între structurile
culturale care implică un sistem de valori şi structurile sociale.Parson numeşte anomia ca
"o stare în care un număr mare de indivizi nu au posibilitatea integrării în modelele
instituţionale stabile,lucru care este necesar stabilităţii personale şi a sistemului
social".Lipsa de integrare duce la instabilitatea personală şi aceasta este un stres psihic
care interesează şi individul şi societatea.Acest lucru poate duce la desordini
psihopatologice,la nivelul colectivităţilor şi acet lucru se evidenţiază prin disfuncţia
sistemului.Acest lucru însă,se datoreşte sistemului social care în transformarea sa rapidă şi
adesea necontrolată pune brusc individul în faţa unor schimbări rapide a normalor sociale
pe care individul nu şi le poate asimila aşa de repede.Pe plan individual anomia se
caracterizează prin anxietate şi insecuritate difuză, insecuritate la toate straturile sociale în
primul rând intelectualii.Creşterea angoasei duce la creşterea agresivităţii,la
revendicativitate la toate nivelurile.Fromm arată cum consecinţele anomiei sunt sociale şi
politice ",de la nevroze individuale până la naşterea dictaturilor şi evaziunea de la
libertate".Momentul cultural este el însăşi în carenţă de modele instituţionalizate stabile
care să poată ajuta procesul de integrare socială.Deosebit de grave sunt efectele anomiei
pentru noii veniţi în mediul urban,pentru adolescenţi şi alte categorii sociale.Anomia poate
sta la baza creşterii viciilor,a violenţei,a numărului mare de tineri debusolaţi,a bandelor,a
delincvenţei de grup etc.5.Disciplina şi organizarea socială.Organizarea socială şi disciplina
socială sunt factori deosebit de importanţi şi în anumite situaţii pot să se transforme în
factori stresanţi.Ca sistem de norme de reglamentare a activităţii sociale,disciplina a
existat din cele mai vechi timpuri,constând din norme şi reguli prin care indivizii îşi pot
desfăşura în mod armonios activitatea,comunitatea funcţionând totodată armonios.Omul
nu este "celulă a societăţii" ci el este o fiinţă întreagă,capabilă a ocupa,în principiu,orice loc
în organizarea socială.Totuşi munca nu a fost niciodată o problemă individuală,necesitând
organizare, stabilirea unor relaţii între oameni(maiales afective).Inactivitatea este greu
suportată,în acest caz (şomajul,de exemplu) apărând sentimentul de depreciere şi de
inferioritate.Totuşi,arată pe bună dreptate Herseni societatea noastră civilizată este încă
marcată de ieologia sclavagistă care identifică munca cu privarea de libertate,iar procesul
muncii cu un act de frustrare.În aceste condiţii însăşi procesul muncii devine un stres
permanent, apare lipsa de ataşament,repulsia şi desinteresul faţă de muncă iar obligaţia
de a munci din motive pur economice poate declanşa la indivizi reacţii psihice şi
psihosomatice specifice oricărei situaţii de stres.În multe situaţii individul este stresat
deoarece se simte legat de instituţie,iar ierarhia,disciplina severă inhibă afirmarea de
sine,mediul tehnic neţinând totdeauna cont de aspiraţiile muncitorului iar iniţiativa în
muncă fiind inhibată.Cultul banului poate deteriora şi mai mult relaţiile psihologice dintre
oameni.În instiruţii,conduita salariaţilor este sever reglementată,uneori acest lucru
făcându-se prin reglementări serioase,care pot determina frustrări mari.Există şi o serie de
instituţii foarte rigide,în care constrângerile impuse individului sunt foarte
numeroase,individul trebuind să reacţioneze numai prin supunere şi resemnare,până la a-
şi pune în cauză propria persoană.În asemenea cazuri,spune Chanoit se poate spune că
"legea distruge persoana".Este vorba,în special de aşa zisele instituţii patogene sau
totalitare (închisorile,lagărele de concentrare, armata,azilele,orfelinatele etc).În realizarea
umană,arată Herseni,întreprinderea este instrument sau mijloc,scopul vieţii individului fiind
totuşi dincolo de incinta ei,după ce activitatea încetează şi se trece la consum.Dar omul
munceşte şi pentru afirmare,pentru prestigiu sau alte scopuri neeconomie.În alte situaţii
scopurile întreprinderii şi ale individului nu coincid.O intreprindere redusă numai la a fi
instrument de câştig intră în conflict cu societatea,motiv pentru care scopul socio-
psihologic al întreprinderii este mai complex şi depăşeşte simplul scop economic.De aceea
întreprinderea trebuie să-şi atingă scopurile economice dar şi cele sociale deoarece altfel
devine o sursă de stres socialşi de îmbolnăvire pentru membrii săi.Situaţiile conflictuale
subiective din grup au o pondere mai mare în etiologia bolilor psihosomatice decât
solicitările fizice.În condiţiile actuale,în întreprinderi stresul fizic scade foarte mult dar în
schimb creşte cel psihic,apărând tulburări adaptative cu anxietate,fenomenul însingurării,a
suferinţelor psihice diverse.Morbiditatea psihică nevrotică,psihotică şi toxică atinge după
Olaru 1/3 dintre muncitori,la care se mai adaugă absenteismul,incapacitatea de
muncă,pensionările.spam.Importanţa progresului tehnic.Unul dintre factorii sociali care
poate influenţa alienarea socială îl constituie progresul tehnic.Individul în societate este
supus procesului de adaptare,în timp ce aceasta se tehnicizează tot mai mult.Din acest
motiv impactul tehnicii asupra psihicului uman are o deosebită importanţă.Civilizaţia
tehnică este ireversibilă.Graţie automatizării şi tehnicizării oboseala fizică şi noxele
profesionale au scăzut,crescând în schimb suprasolicitarea nervoasă,morbiditatea nevrotică
şi tulburările de adaptare socială,în mediul industrial aceste fenomene ajungând la
proporţia alarmantă de 30-40%.S-a pus întrebarea dacă progresul tehnic este un factor
favorabil sau nu pentru sănătatea mintală a individului.Dacă observăm creşterea
nevrozelor,a bolilor psihosomatice răspunsul ar fi negativ.Producţia artizanală avea un
caracter complex şi dificil.Muncitorul nu era dominat de sistemul tehnic,el îşi rezolva singur
problemele.Contactul cu produsul era direct şi muncitorii se identificau cu produsul muncii
lor.Astăzi produţia este divizată pe secţiuni,muncitorul modern nu mai are o meserie ci
doar un post (numai puţine persoane mai au iniţiativă).Automatizarea implică o nouă
dinamică în relaţiile umane,socio-industrializarea cresând autonomia şi responsabilitatea
muncitorului.În privinţa atitudinii faţă de tehnică există o concepţie optimistă (tehnica
uşurează munca şi influenţează toate sferele de activitate umană) şi una pesimistă
(tehnica anihilează omul,îi ameninţă sănătatea şi chiar viaţa).Tehnologia în exces ar fi
declanşat reacţii iraţionale,caracterizate prin creşterea interesului pentru
magie,misticism,tehnologia nefiind practic în mâna oamenilor ci doar a câtorva
specialişti.Toate aceste fenomene au creat suspiciuni faţă de progresul tehnic deşi se ştie
că tehnica,ca ori ce progres poate fi folosită spre folosul sau în defavoarea omului.Medicina
este confruntată adeseori cu rezultate ale neadaptării individului sau a grupului la
progresul tehnic.Există serioase reacţii psihice legate de munca din cadrul automatizarii,de
asimilare a tehnicii noi.7. Importanţa calităţii vieţii.Înţelegem prin calitatea vieţii un
concept mult mai complex care se referă nu numai la factori materiali dar şi la cei culturali
sau de altă natură,factori care contribuie la realizarea acestei calităţi,influenţând atât
biologicul (tineretul actual este mai bune desvoltat fizic) cât şi psihicul uman şi
comportamentul moral. În societatea noastră există adesea o neconcordanţă între ritmul
vieţii biologice şi ritmul vieţii sociale.Programul de lucru nu respectă anumite bioritmuri iar
accelerarea vieţii sociale tulbură de asemenea ritmul biologic (HTA a devenit boala
secolului).Calitatea vieţii poate fi privită atât în raport cu individul cât şi cu societatea
(depinzând de starea de sărăcie,personalitatea individului,varietatea vieţii,infuenţa
câmpului social, comportamentul individului.Medicina nu poate rezolva singură problemele
majore ale societăţii şi de aceea ea trebuie să se integreze măsurilor sociale şi
economice.Transformările rapide,greutăţile adaptative pot determina decompensări psihice
serioase.Astfel ţările sărace au o patologie de "tip primar" (caracterizată prin boli
infecţioase,parazitare) în timp ce ţările industrializate au o patolgie de "tip evoluat" (boli
cardiace,metabolice,tulburări psihice etc).Sărăcia este unul dintre factorii psihogenetici
importanţi.După Reissman sărăcia ar duce la modificarea personalităţii umane.Săracii au o
personalitate orientată spre fizic şi vizual şi mai puţin spre psihic.Ei ar fi personalităţi mai
degrabă extrovertiţi decât introvertiţi,orientaţi mai mult spre concret,sunt mai înceţi,cu
grijă,răbdători,perseverenţi, neortodoxi.Săracii,arată Freedman şi colab.sunt
impulsivi,orientaţi mai mult spre prezent sau trecutul imediat,cu o toleranţă foarte mare
faţă de tulburările somatice şi psihice.8. Ecologia şi psihologia umană.Contextul etiologic al
bolilor nu poate fi despărţit de factorii de mediu.Punctul de vedere ecologic se găseşte deja
în operele lui Platon şi Aristotel,iar Hipocrate vorbea de mai buna utilizare a "apei,aerului şi
locurilor".Ecologia ca ştiinţă se consideră a fi apărut în 1920 odată cu apariţia şcolii de
sociologie urbană de la Chicago (Park).Relaţia om-mediu ecologic este o relaţie între un
sistem biologic şi un substrat variabil de viaţă.Totul se petrece ca şi când personalitatea
desvoltându-se şi-ar creia în jurul său o zonă de protecţie analoagă teritoriului unui
stat,zonă în care se diferenţiază un spaţiu pericorporal necesar mişcărilor corpului şi un
spaţiu comportamental în care se desfăşoară principalele comportamente (Leroy).În
societatea modernă apar numeroase surse de agresiune psihologică,între om şi natură,în
prezent interpunându-se "un ecran de maşini",o reţea de informaţii,magia posesiunii fiind
schimbată cu magia calculatorului (Leroy).Ecologia ca ştiinţă a relaţiilor fiinţelor vii cu
mediul lor devine tot mai mult un sistem holistic al fenomenelor vieţii şi se apropie de
asemenea tot mai mult de aria medicinii.În ultimul timp inportanţa ecologiei s-a extins
foarte mult,numeroase contribuţii au fost aduse din cadrul diferitelor specialităţi şi din
diferite unghiri de vedere.Astfel Alvin Tofler într-o serie de lucrări (Şocul viitorului,Oraşe în
mişcare) descrie efectele sociale şi psihologice ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice.Schimbările
extraordinar de rapide au determinat un efect disturbator asupra gândirii raţionale,numit
de autor "şoc al viitorului". Acest fenomen ar produce o stare de confuzie socială,cu
apariţia unor mişcări culturale deviante (toxicomanii,retragere,nihilism).Acesta ar fi un
stres decizional,senzorial şi cognitiv care ar duce la dezadaptări individuale de grup sau
sociale.În cadrul studiului factorilor ecologici,în cadrul stresului social s-au studiat diferite
situaţii.S-a studiat,astfel,importanţa carenţelor alimentare cronice,dealungul
generaţiilor,care pot modifica personalitatea,importanţa mobilităţii sociale,a desorganizării
şi izolării sociale.Urbanizarea în cadrul societăţii contemporane este un element foarte
important,o populaţie mai urbanizată suferă de mai multe boli psihice sau psihosomatice.În
aglomeraţia urbană apar factori care acţionează asupra emotivităţii,aglomeraţia,mijloacele
de transport).În acest context se tulbură echilibrul psihic,apar caractere competitive şi
agresive.Exodul de populaţie generează probleme pe care societatea nu le poate încă
soluţiona (problema moravurilor,violenţa etc) motiv pentru care acest mediu devine
alienant.Navetismul,distanţele mari,criza de spaţiu de locuit creşte numărul
dezadaptărilor.În mediul urban omul este hipersensibil,luptă pentru prestigiu social şi
succes iar influenţa relaţiilor umane este mult mai mare.Kolb denumeşte efectele
psihopatologice ale urbanizării cu termenul de urbanită şi s-ar caracteriza prin consumul
exagerat de alcool,droguri,fenomene paranoiace,nevroze.În condiţiile mediului urban apar
zone de desorganizare (bidonvilles,slums-uri),zone marginale populate cu emigranţi,bande
de delincvenţi,neparticipare la viaţa socială.Aceste zone au rol patogen (criminalitate,boli
psihice,psihosomatice,venerice SIDA etc).La muncitorii agricoli transplantaţi în mediul
urban apar mai frecvent 2 sindroame psihice:criza nevrotică acută şi accesul brutal de
confuzie nevrotică.Izolarea este un alte element al vieţii urbane.Jaco dă următoarele
criterii privind izolarea:-cunoaşte puţini vecini,are puţini prieteni;-este chiriaş şi nu
proprietar;-participă puţin la viaţa sindicală,politică,sportivă;-nivelul scăzut de participare
electorală;-mobilitte profesională crescută;-număr mic de vizite în centru sau în afara
localităţii;Izolarea este mai frecventă la anumite categorii de persoane (femei
casnice,bătrâni, adolescenţi).Izolarea creşte pe măsura aglomerării cartierului şi duce la
inhibarea relaţiilor interpersonale.Migrarea fără încetare frânează stabilirea unor relaţii
umane durabile.Orarul de muncă impus de industrie,munca de noapte,în echipă modifică
ritmurile biologice,perturbă relaţiile familiale,duce la apariţia depresiilor.În literatură se
face adesea referire la celebra lucrare a lui Hollingshead şi Redllich asupra oraşului spam
Haven.Autorii clasifică populaţia oraşului în 5 categorii:1.Familii bogate,instrucţie
superioară,prestigiu social mare (3,1%),deţine doar 1% din îmbolnăvirile psihice;2.Familii
bogate,instrucţie medie (8,1%) şi dau spam,5% din bolile psihice;3.Familii de mici
proprietari,funcţionari.muncitori calificaţi,cu condiţii bune de viaţă dar cu prestigiu social
mic (46,5%) şi dau 13,2% din bolile psihice;spam.Muncitori semicalificaţi,instrucţie
elementară,viaţă socială restrânsă la vecini, sindicat (22%) dau 38,spam% din bolnavii
psihici;5.Muncitorii necalificaţi,desrădăcinaţi,viaţa centrată pe vecini şi stradă (17,8%) şi
dau 36,8% din bolnavii psihici;Habitatul este un element foarte important,necesitatea
omului de a se sustrage temporar influenţelor suprastimulante create de ambianţa urbană
fiind necesară.Spaţiul verde are un rol evocator,simpla lui vedere ducând la creşterea
metabolismului.Carenţele arhitecturale şi urbane diminuă adaptarea.Lipsa locuinţei,a
confortului,locuitul în comun sunt factori care influenţează sănătatea mentală.În mediul
urban confortul locuinţei nu poate fi înlocuit cu nimic,iar lipsa lui duce aproape totdeauna
la tulburări psihice.Oraşul este de asemenea mediul propice pentru proliferarea
viciilor.Prostituţia, criminalitatea,alcoolismul,abuzul de drog au fost denumite "flori ale
betonului" marilor oraşe.După Burner 3 tipuri de reacţii psihice apar în mediul
urban:1.reacţii agresive,mai ales la adolescenţi;2.reacţii anxioase datorită monotoniei
împrejurărilor şi uniformităţii mediului urban;3.reacţii de oboseală însoţite de stări
depresive cu frecvenţă crescută a suicidului, nefericire, oboseală,exces de somnifere sau
alte droguri;Existenţa de familii incomplete,certurile din familii,gereşeli educative,demisia
de la educaţia copiilor sau imposibilitatea de a-i educa agravează şi mai mult tulburările
psihice şi psihosomatice.Zgomotul în marile oraşe a devenit o adevărată problemă de
sănătate mintală.Sistemul nervos vegetativ reacţionează deja la 70 de decibeli
(echivalentul unei străzi liniştite).În acest caz vasele se contractă,creşte TA,se reduce
irigaţia miocardului.Dacă sgomotele se intensifică apare dilatarea pupilei,uscarea
gurii,paloare,contracţia musculaturii picioarelor şi abdomenului,căderea secreţiei
gastrice,creşterea secreţiei de adrenalină,tahicardie.Organismul se adaptează greu la
zgomote,motiv pentru care acesta este frecvent evocat de bolnavii nevrotici şi
psihosomatici.Din punct de vedere psihic zgomotul duce la apariţia fenomenului de
oboseală,iritabilitate,labilitate emoţională,tulburări vegetative, cenestopatii,fenomene
obsesivo-fobice,stare de anxietate şi mai rar fenomene interpretative.La psihopaţi poate
apare o caricaturizare a tulburărilor de personalitate.Am prezentat aceste consideraţiuni.în
mare parte teoretice pentru a constitui un punct de discuţie.Acesta este lucru cel mai
important.Trăim într-o epocă în care alienarea societăţii romaneşti se apropie de
paroxism.Tineretul emigrează,muncitorii lucrează la negru,sindicatele dispar,cultura
decade,intelectialii ca totdeauna şi de data aceasta sunt ignoraţi dacă nu urîţi,familiile se
disociază,dispare încrederea şi solidaritatea între oameni,tinerii îşi urăsc părinţii,părinţii se
sperie de excesele tinerilor,cultura se duce de rîpă,spiritul naţional dispare sau este
exploatat de demagogi,impotenţa romanească face ca străinii să domine economia ţării,să
folosească munca ieftină din Romania.iar uneori să facă trafic de “carne vie”(femei,copii) şi
aş putea să înşir pe o pagină întreagă.Nu se pune problema unor drepturi ale
autorului,inclusiv dreptul de a fi lăudat.Din contra ştiu că mai degrabă va fi invers.Acest
lucru nu mă preocupă.Ion Creangă a scris o introducere la cartea sa de poveşti care ar
suna cam aşa (citez din memorie):”Dragă cetitoriule,multe prostii ai mai citit tu de cînd
eşti.Citeşte-le şi pe acestea şi dacă nu-ţi vine la socoteală pune mîna pe creion şi fă tu
ceva mai bun” Re: Alienarea sociala in societatea romaneasca Dacă suntem interesaţi de
soarta României nu ar trebui să ezităm a intra în discuţie despre acest proces de alienare
care sapă la temelia societăţii noastre r Re: Alienarea sociala in societatea romaneasca
Dacă ignoranţa ar ucide dumneta ai fi mort de mult.Eu o să-ţi spun chiar o poezie:"Uşor
convingi pe un netotDar mai uşor pe un om cu minte,Pe un semidoct,nci tu Părinte,Nici zeii
cerului nu pot!"Te rog uită-te şi pe sub pat că este o invazie de securişti.Cât despre
stenograme,eu îi felicit pe aceia care le-au publicat.Eu nu am stenograme.Site-ul nu este al
dumnetale să mă dai afară.Dacă este cazul are cine.Dispreţul matale pentru sociologie nu
îţi face cinste,nu înţelegi.De fapt nici undele TV nu le vezi şi totuşi există.Eu nu zic că eşti
bolnav dar fanatismul matale te scoate din rândul oamenilor raţionali.În definitiv materialul
nu este pentru dumneta!Mata insulţi nu discuţi şi vrei să facem un site al insultei.Nici pe
cei cu stenogramele nu-i înţelegi.Locul dumnetale azi ar fi doar în PDSR lângă dl.Nica,visul
despre securişti a trecut.Stai dar molcom şi fermenteaz-ţi veninul! »Re: Alienarea sociala
in societatea romaneasca Omul care s-a apucat de insultat este românul tipic care în toate
epocile a reacţionat prin iraţionalitate şi ură.Să ne reamintim.Comunismul la noi a fost cel
mai dogmatic.Dece?Pentru că românii ca insultătorul nostru nu aveau o mişcare de stânga
în 1945 care să tempereze comunismul ca în Cehia,Ungaria,Germania unde comunismul a
fost de altă factură ca în România.În perioada comunistă nu am avut practic dizidenţă
pentru că omul care insultă era mort de frică sau era informaator al securităţii.Rezultatul în
1989 nu au fost oameni pregătiţi să ia puterea dintr-o mişcare anterioară dizidentă ca în
Ungaria,Cehia etc.Vidul l-a umplut ştiţi dumnevoastră cine şi doar Dumnezeu cât va
dura.Totdeauna au existat ignoranţi ca insultătorul nostru şi care au frânat totul,atât
mişcarea spre o stângă democrată cât şi spre o dreaptă democrată.Acuma insultătorul face
apel la scheme răsuflate:securiştii.Dar aceştia s-au aranjat domnule.Sunt corifeii
capitalismului sălbatec,ai corupţiei şi ai menţinerii poporului în ignoranţă chiar dacă este
nevoie prin fraudă electorală.Şi acuma apare figura tristă a ignorantului condus de instincte
care a frânat totdeauna progresul în România,a urând pe intelectuali,urând ceea cenu
ştie(sociologia adică stiinţa despre societate),în comunism era activistul sau securistul şi
dece nu torţionarul.El vrea stenograme,distracţie.Ce sociologie,ce alienare socială.Tot ceea
ce nu înţelege nu există.Bravo românule tipic din toate epocile, »2004/12/11 1:30 Re:
Alienarea sociala in societatea romaneasca Unde ne sunt intelectualii?
Deşi la prima vedere subiectul pare "de specialitate" de fapt nu este aşa.Alienarea
cetăţenilor faţă de societatea în care trăiesc este un fapt concret,palpabil zi de zi.Pe felii se
ocupă mulţi:ziariştii în primul rând care descriu absurdităţi greu de încadrat în
normalitate,jurişti copleşiţi de avalanşa delictelor,medici coipleşiţi de avalanşa
sinucuderilor,a toxicomaniilor şi alcoolismului,profesori disperaţi care cedează în faţa
elevilor şi adesea pentru un succes lejer ajung la "juvenolatrie"(încep să se comporte ei ca
adolescenţii).Societatea noastră este bolnavă,la fel ca şi alte societăţi,dar mai
pregnant.Iată că vine cineva care are capacitatea de a teoretiza aceste fenomene şi care în
esenţă spunde că fenomenele negative din societatea noastră(violenţă,drog,destrămarea
relaţiilor din familie,excesul şi pervertirea sexualităţii,cultul banului,misticismul(nu credinţa
în Dumnezeu),cultul superstiţiilor de la zodiac la vraci sau ghicitori,sinuciderile etc,etc sunt
simptome de boală.Societatea ca şi individul se pot îmbolnăvi şi adesea boala lasă
simptome,iar cele de mai sus sunt simptomele unei boli sociale,a unei grave boli sociale
care nici nu ştim la ce poate duce în final.Reacţia intelectualităţii noastre este
desarmantă.Ca şi alte fiinţe de pe pământ,ea tace.O să spun o glumă:Se spune că în al 2-
lea război mondial italienii nu prea arătau zel în luptă.Disperat un general adună soldaţii şi
le ţine o cuvântare de tipul:voi sunteţi urmaşii Romei,sunteţi laşi,uitaţivă la nemţi
etc,etc.După ce l-au ascultat un sergent care tocmai îşi acorda chitara spune camarazilor
săi pentru a-i scoate din stupoarea în care căzuseră:"Che bella voce"are domnul geberal. »
Re: Alienarea sociala in societatea romaneasca Se pare că fenomenul de alienare socială
nu este o glumă ci el devine un fenomen social de o periculozitate nemaiîntâlnită în
trecut.Fenomene ca terorismul,anarhia,sinuciderile,derapajul moral al tineretului,chiar
corupţia are la bază acest fenomen social cu cauze atât de diverse,de la
suprapopulaţie,şocul democraţiei la generaţii neadaptate la acest stil de viaţă,îndepărtarea
de morala creştină,de filosofia dragostei,a iubirii de aproapele.Din păcate oamenii care
pretind că slujesc religia termină ei însăşi prin fenomenul de alienare în faţa cultului
materialului,a succesului ieftin,a lipsei de implicare sau cum spunea Paler în faţa lipsei de
ideal şi de credinţe,a lipselor de modele autentice.Oare spre ce ne îndreptăm Doamne Re:
Alienarea sociala in societatea romaneasca Nevrotismul social
Procesul de industrializare şi urbanizare, creşterea numărului de factori
stresanţi,poluarea,relaţiile interpersonale defectuoase pun psihicul uman într-o stare de
tensiune permanentă,motiv pentru care o serie de comportamente nevrotice pot apărea la
nivelul unor grupe sociale şi chiar a unor mase mai mari.Aşa cum am mai arătat,în unele
întreprinderi industriale procentajul nevrozelor a putut atinge cifre impresionante,încât
putem spune că nevrotismul social atinge tot mai mult cote alarmante.Ca fenomen
social,nevrotizarea societăţii apare ca având o intensitate submorbidă,cu creşterea enormă
a procentului de nevroze individuale şi apariţia a numeroase simptome izolate sau chiar
combinarea acestor două modalităţi.Actuala nevrotizare socială se manifestă pe plan
individual printr-o incidenţă variabilă dar constantă la diferite persoane din grupul social a
unor stări depresive sau anxioase,sensaţia de insecuritate şi
insatisfacţie,iritabilitate,revendicativitate.pe acest fond se remarcă creşterea marcată a
nevrozelor şi a simptomelor psihosomatice.Nevrotizarea societăţii relevă o desvoltare a
desadaptărilor generale în condiţiile în care "baia" de stresuri devine tot mai densă.Relaţiile
sociale se deteriorează uşor,dacă creşte supraîncordarea,se intensifică presiunea
ierarhică,deciziile contradictorii.De asemenea,în aceste condiţii,instinctul de afirmare,cu
nevoia crescută de putere şi prestigiu,preocuparea de a acumula cât mai multe bunuri
materiale în cadrul unor relaţii sociale competitive.În acest context,este uşor de constatat
punerea în mişcare a sindromului general de adaptare,cu apariţia stării de alarmă şi
declanşarea mecanismului anxios,cu tot cortegiul cunoscut al mecanismului stresului
social.Este vorba,deci,de situaţii în care ritmul crescut al muncii şi al relaţiilor
interpersonale sunt percepute de către individ ca ameninţătoare.Şi în societăţile,în care
competitivitatea este mică (cele de tip socialist,de exemplu),condiţiile de frustrare apar
legate de limitarea posibilităţilor de afirmare şi exprimare liberă,dar în acest caz răsăunsul
este depresiv (Disertori şi Piazza).Depresia ar apare ca simptom nevrotic în special în
societăţile mai "colectiviste",în timp ce anxietatea apare mai ales în societăţile bazate,în
primul rând pe competitivitate.Sacchetti explică depresia,apatia şi introversiunea la unii
indieni,prin regimul colectivist impus de sistemul lor de organizare socială,munca în acest
context,adesea forţată şi neretribuită,având un puternic efect frustrant.În acest context s-a
vorbit de desvoltarea unui aşa zis tip de "om-maşină",caracterizat prin apariţia pe fondul
psihologiei sale a stării depresive şi anxioase,deşi adeseori cu o stare
euforică,artificială,evazivă(Disertori şi Piazza).În prezent mediul social este dominat mai
mult de conflicte conştiente şi de necesitatera unei puternice inhibiţii instinctuale,în timp ce
în societăţile anterioare erau dominate mai mult de refulări în inconştient,conflicte
neconştientizate (responsabile în trecut de frecvenţa mare a isteriei,obsesiilor şi
fobiilor).Din acest motiv,societatea noastră este mai propice desvoltării nevrozelor
anxioase,a neurasteniei,ca şi pentru o nevrozare generală şi colectivă (Disertori şi
Piazza).Tehnicitatea excesivă din secolul nostru a substituit în mare măsură valorile umane
cu cele tehnice şi acest lucru este incriminat de către numeroşi autori drept cauză a
nefericirii şi a tulburărilor psihice.În ansamblu se mai adaugă şi factorii demografici,viaţa
artificială şi psihotraumatizantă,în condiţii de supraaglomerare (la spam York un om din 3
este nevrotic recunoscut).Supraaglomeraţia este prin ea însăşi factor de nevrozare
socială.Astfel,dacă experimental,arată Disertori şi Piazza se supraaglomerează o populaţie
de şoareci,într-un spaţiu limitat al unei cuşti,se va constata rapid şi constant fenomenul de
"alienare psihogenă" de supraaglomerare cu comportament anormal,adesea canibalic,cu
abandonarea noilor născuţi,homosexualitate.Importanţa industrializării şi urbanizării în
declanşarea nevrotismului social este dovedită şi de numărul scăzut al nevrozelor în ţările
slab desvoltate (asiaticii făcând mai ales forme obsesive sau depresive).Pfeiffer subliniază
raritatea nevrozelor de tip european în Indonezia,la o populaţie cu un mod de existenţă
tradiţional,la care apar însă forme acute (amok,Coro etc).Industrializarea scade incidenţa
acestora şi creşte incidenţa acelora de tip european.Nevrotizarea societăţii trebuie privită
deci ca o anticameră a nevrozelor propriuzisă, prin creşterea la indivizi a unor simptome
izolate (anxietate,depresie,astenie, iritabilitate), creşterea numărului de relaţii
interpersonale defectuoase (ostilitate,conflictualitate etc).O serie de simptome însă pot să
se manifeste nu numai între indivizi dar şi între grupele umane,putând favoriza fenomenele
de violenţă colectivă,terorism,până la conflagraţii interstatale (Disertori şi Piazza).Doctrina
densităţii psihologice crescute a populaţiei este o ipoteză care caută să dea o explicaţie
fenomenului de nevrotism social în sensul său cel mai larg.Giovani Dalma emite teorie
"densităţii psihologice crescânde" a populaţiei şi care ar avea o influenţă deosebită asupra
reacţiilor de adaptare şi a creşterii fenomenului de nevrotism social.Astfel,subliniază
autorul,în ultimele 2 secole a apărut o creştere enormă a diferenţierii,emancipării şi
expansiunii indivizilor.Creşterea populaţiei s-a însoţit şi de creşterea nivelului de conştiinţă
a indivizilor,ceea ce a făcut ca secolul nostru să devină o epocă de metamorfoză a
umanităţii dar care este însoţită şi de aspecte negative,lucru care se datoreşte
alfabetizării,egalităţii şi emancipării femeilor,emancipării rasiale etc.Acest lucru a făcut ca
populaţia "conştientă" şi "participativă" la viaţa socială să crească de 5 ori,în raport cu anul
1900.Este vorba,deci,de o vertiginoasă creştere a "densităţii psihologice",progres pozitiv
dar şi semnalul unei faze critice,poate printre cele mai importante din istoria
umanităţii.Acest lucru,arată Disertori şi Piazza,este comparabil cu alte crize din evoluţia
omului (poziţia bipedă,apariţia vorbirii,descoperirea focului etc).După Dalmas,acest
moment critic s-ar caracteriza prin lupta pentru un "spaţiu vital" psihologic,care determină
tensiuni şi conflicte care pot deveni sursa unor fenomene psihopatologice.După acelaşi
autor,aceste fenomene s-ar divide în nevroze colective de şoc şi nevroze colective de
adaptare.Nevroza de şoc s-ar caracteriza prin acţiuni de intoleranţă şi fanatism,tendinţe
dictatoriale,conflicte rasiale,motivaţie emoţională a numeroase conflicte sociale,unele
manifestări de amnezie morală şi sadism colectiv,unele reacţii patologice ale femeilor
desadaptate.În acest cadru poate apare o adaptare nevrotică pasivă (în condiţii socio-
economice proaste) cu fenomene de introversiune apatică, recurgerea la alcool sau la alte
droguri (exemplu,tristeţea indienilor din rezervaţii).Din aceste motive trebuie alcătuit un
adevărat "recesământ psihologic integral" al populaţiei lumii,pentru a putea acţiona în
domeniul sănătăţii mintale,motiv pentru care autorul propune 3 tehnici:1.Studiul orizontal
al frecvenţei şcolare (alfabeţi-analfabeţi) şi verticală (gradul de instrucţie);2.O aplicare
eşalonată a metodelor sociologice;3.Anchete prin teste psihologice; »Re: Alienarea sociala
in societatea romaneasca ALTE FORME DE ALIENARE SOCIALA
Acţiunea nevrozantă a traficului
Acţiunea nevrozantă a traficului este o problemă stringenta,traficul prin efectele sale
acţionează asupra psihicului şi prin alte mijloace.Zgomotul produs de automobile este un
sgomot agresiv şi iritant,lucru exacerbat mai ales de accelerările repetate.Poluarea este al
2-lea factor nociv cu acţiunea atât fizică cât şi psihică.La aceşti factori principali se mai
adaugă şi alţii care contribuie la nevrotizarea atât a celor din jur cât şi a participanţilor la
trafic (defecţiuni tehnice,situaţii neaşteptate).Desvoltarea traficului motorizat a avut în
mare un caracter haotic,reglementările fiind foarte puţine,ceea ce a determinat atât
afecţiuni legate de poluare cât şi fenomenul de nevrotizare colectivă.S-a
creat,deja,noţiunea de "nevroză de trafic rutier" care alături de poluare şi de reacţiile
anormale ale unor personalităţi disarmonice se înscriu printre consecinţele morbide ale
traficului rutier.Disertori şi Piazza enumeră următoarele categorii privitoare la efectul
nevrozant al traficului:-Creşterea cazurilor de nevroze printre victimele accidentelor;-
Nevrotizarea generală a participaţilor la trafic,în raport cu stresul conducerii (oraş,
exterior,blocaje);-Nevrotizarea citadinilor prin sgomot;-Poluarea ;Stresul conducerii loveşte
mai ales populaţia spamă,în timp ce stresul de pieton este mai frecvent la copiii din
oraş,frustraţi de dreptul plimbării,a jocului în stradă,pieţe.Nevroza de trafic se
caracterizează prin astenie,iritabilitate,anxietate,apariţia a numeroase manifestări
psihosomatice care pot apare chiar la câteva ore de conducere,fenomenul depinzând de
predispoziţia individului.Starea de tensiune a şoferului,arată tot Disertori şi
Piazza,eliberează numeroase răspunsuri psihobiologice ca:alerta,hiperapărarea
agresivă,reacţii de scurtcircuit,tendinţa de a nu da dreptul altuia,neglijarea pericolului.Pe
această bază pot apare în mod tranzitoriu simptome isteroide,tendinţe la acte de
violenţă,intrarea semivoită în accident (în contrast cu firea obişnuită a individului).Toate
aceste fenomene fac necesară a se institui un control sever,o politică de programare a
traficului motorizat şi a condiţiei stradale de desfăşurare şi mai ales acţiuni de demitizare a
maşinii.Alte categorii ale alienarii socialeSocietatea modernă ridică şi alte probleme în
contextul psihosocial al epocii noastre.Deşi fenomene ca
rasismul,violenţa,terorismul,asasinatul politic nu au în principal cauze psihiatrice,ele fiind
fenomene care se nasc într-un anumit climat social,totuşi punctul de vedere psihologic sau
al psihiatriei sociale nu pot fi excluse din cadrul explicaţiilor acestor fenomene.Disertori şi
Piazza consideră în principal 3 forme psihiopatoologice care dintr-un anumit punct de
vedere pot fi privite ca boli de grup:1.Furoarea rasistă;2.Furoarea
naţionalistă;3.Fanatismul religios sau politic;Toate aceste reacţii,subliniază autorii,sunt în
realitate reacţii atavice,preistorice şi inumane în contextul epocii noastre,motiv pentru cre
ele pot fi privite şi din unghiul de vedere al psihiatrului.La nivel individual,aceste fenomene
s-ar caracteriza prin scăderea nivelului activităţii psihice superioare,scăderea simţului
criticii şi a logicii formale,cu eliberarea instanţelor instinctivo-afective,scăderea conştiinţei
morale,strâmtarea câmpului conştiinţei şi eliberarea unor niveluri inferioare enumerate
astfel de către autorii suscitaţi:răspuns mimetic,răspuns la oroarea sacră privind
tabuul,răspuns în scurt-circuit,răspuns oneiroid-aglutinant,răspunsuri de autovalorizare şi
autosupraapreciere. Aceste tipuri de răspunsuri se pot desvolta în grupe şi
colectivitate,luând aspectul unor conduite crimnale,cu eliberarea
agresivităţii,ultragiilor,calomniilor,persecuţiilor ideologice,rasismul,furtului sau uciderii în
grup.Aceste reacţii ar avea deci şi o origine ancestrală referitoare la prima vârstă a
umanităţii,în epoca de apariţie a primelor arme.Rasismul aminteşte epoca tribală,de
intoleranţă totală faţă de membrii altor triburi,furoarea tribală fiind reeditată de exemplu în
cadrul furorii naţionaliste,în ciuda desintegrării unor societăţi închise şi
înapoiate.RasismulÎnainte de a fi privit prin unghiul de vedere al psihopatologicului trebuie
să mai subliniem odată că rasismul apare pe baza unui complex de factori
economici,ideologici şi de psihologie a maselor.Rasismul,ca formă morbidă,epidemică poate
lovi grupuri mari de indivizi,el putând fi privit şi ca o adevărată maladie socială.Rasismul
apare ca rezultat al perturbărilor raporturilor interumane între indivizi de rase diferite,care
trăiesc însă pe acelaşi teritoriu.Egalitatea,în sens de uniformitate este biologic
vorbind,imposibilă şi poate,arată Disertori şi Piazza nici nu ar fi dezirabilă.Există deosebiri
specifice între rase,naţiuni,între indivizi,existând defecte şi calităţi care se
compensează.Dar spun autorii nu ori ce relaţie dintre rase înseamnă rasism şi nu orice
relaţie alterată dintre rase are neapărat o coloratură psihopatologică.Ca termen
social,rasismul este foarte vechi (fiind cunoscut încă din mileniul al 3-lea,înaintea erei
noastre pe teritoriul Indiei şi Mesopotaniei).În epoca modernă cel mai feroce şi care a
ajuns până la a constitui o adevărată politică de stat a fost rasismul practicat de fasciştii
germani şi care prin furoarea sa a luat aspectul unei adevărate "nevroze" sau chiar
"psihoze" colective.Rasiştii germani şi-a desvoltat ideologia pe baza unei aşa numite
conspiraţii a evreiilor contra arienilor paralel cu desvoltarea unui adevărat delir megaloman
privind valoarea rasei germane.Această politică a liderilor fascişti s-a transformat şi a fost
impusă de conducătorii fascişti ca o adevărată psihoză colectivă,culminând cu legi de stat
rasiste şi o conduită criminală colectivă pentru exterminarea unei întregi rase,până la
genocid.Astfel evreii au fost excluşi din comunitate,declaraţi rasă
inferioară,conspiratori,criminali fără a simţi nevoia de a aduce nici cea mai mică dovadă.Pe
plan individual s-a asistat la adevărate stări paranoiace,cu idei nefondate pe argumente
reale,impenetrabile la critică sau contraargumente şi care în domeniul comportamentului
au mers până la crimă.Xenofobia,arată Disertori şi Piazza,se bazează pe neînţelegerea
psihologiei altora.Dar şi persecutaţii ajung la atitudini psihologice rasiste,de orgoliu şi
separare şi acest lucru nu este neapărat secundar.Rasismul nazist a realizat ceva unic în
istoria rasismului,prin enormitatea proporţiilor şi perfecţionarea organizării unei societăţi
criminale,prin educarea la crimă din copilărie ca politică naţională.În acest fel,statul a fost
transformat într-o imensă asociaţie criminală.O asemenea criminalitate organizată de stat
nu se va mai percepe decat în regimurile comuniste,dar acest lucru este o altă problemă
care trebuie tratată pe larg. »Re: AIURELILE UNUI SOCIOLOG PE CARE NU-L ASCULTA
NIMENI Este limpede că societatea noastră este bolnavă.Dacă în privinţa igienei am
progresat mult,ştim să ne păzim de microbi,noxe etc,în privinţa igienei mentale suntem la
nivelul evului mediu,când bolile infecţioase se considerau a fi provocate de spirite.Lipsa de
igienă mentală ne face să fim stresaţi,raporturile dintre oameni sunt
deteriorate,familia,singura instituţie care a persistat milenii se destramă,cultul banului,a
posesiunii,îndepărtarea de esenţa divină a omului,toate ne îndreaptză spre desechilibre
psihice individuale sau de grup.Ca şi în evul mediu suferim şi murim lent. Re: AIURELILE
UNUI SOCIOLOG PE CARE NU-L ASCULTA NIMENI Este limpede că societatea noastră este
bolnavă.Dacă în privinţa igienei am progresat mult,ştim să ne păzim de microbi,noxe etc,în
privinţa igienei mentale suntem la nivelul evului mediu,când bolile infecţioase se
considerau a fi provocate de spirite.Lipsa de igienă mentală ne face să fim
stresaţi,raporturile dintre oameni sunt deteriorate,familia,singura instituţie care a persistat
milenii se destramă,cultul banului,a posesiunii,îndepărtarea de esenţa divină a
omului,toate ne îndreaptză spre desechilibre psihice individuale sau de grup.Ca şi în evul
mediu suferim şi murim lent. »2005/1/26 16:05 Stresul social
Încă de la începutul incriminării factorilor sociali în etiologia bolilor psihice s-a pus
problema modalităţilor prin care societatea poate să determine tulburări la nivelul
individului sau a grupului social. Principala problemă deci care se pune în cadrul
sociogenezei şi în special a bolilor psihosomatice sau psihice este acela a modalităţii prin
care societatea poate determina dereglările psihice capabile de a determina boala,situaţie
care trebuie urmărită atât la nivel individual cât şi la nivelul grupului social.Unul dintre
modelele actuale care ne pot da o viziune asupra acestei modalităţi este noţiunea de stres
social,noţiune care tinde de a da o explicaţie modalităţii prin care societatea acţionează
asupra psihicului şi somaticului individului.Se pune întrebarea în ce măsură societatea este
capabilă să acţioneze şi să influenţeze de o manieră semnificativă psihicul indivizilor şi prin
intermediul său întregul organism.În acest sens Schaefer se întreabă dacă este vorba de o
modalitate automată prin care "constrângerile sociale" acţionează,scurtcircuitând psihicul
în mare măsură,fie aşa cum subliniază Ferher anumiţi factori sociali scapă oricărei explicaţii
fiziologice sau înte factorul social şi acţiunea sa corporală există o cale "inteligibilă" de
prelucrare psihică a situaţiei existenţiale.Un pas important este făcut în acest domeniu prin
crearea entităţii de stres social,aşa cum îl denumeşte Levi,de stres psihosocial,entitate
care devine astfel un important factor patogenetic.În acest fel influenţa factorilor şi
influenţelor sociale asupra individului se vor putea analiza atât în termeni psihologici cât şi
fiziologici,căci acţionând asupra individului factorii sociali în funcţie de semnificaţia lor
biologică vor fi capabili a determina starea de emoţie.Acest lucru este în strânsă legătură
cu capacitatea acestor factori de a perturba echilibrul intern (acţionând fie pe cale
nervoasă,fie humorală pe axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală).Dereglarea produsă este
astfel cantitativă cât şi calitativă.Necesitatea explicării acţiunii factorilor sociali asupra
organismului a dus la crearea unui model psihologic necesar înţelegerii acţiunii socio-
psihice.Acest lucru a devenit necesar şi s-a materializat prin crearea noiţiunii de stres
social.Prin stres social se înţeleg modalităţile de acţiune foarte variabile prin care mediul
social are o acţiune agresivă şi nefavorabilă asupra psihicului uman şi prin aceasta asupra
întregului organism.Reacţia psihică apare deci în acest context în principal sub forma
anxietăţii sau emoţiei.În privinţa stresului social Dubrenil şi Wittkower subliniază
importanţa următoarelor factori:1.Conţinutul cultural care constă în modalităţile
interdicţiilor sociale (mai ales excesul de interdicţii),saturaţia de valori,polimorfismul
cultural,deprivarea de rol,sistemul cultural al sentimentelor şi structura de bază a
personalităţii).2.Organizarea socială cu slăbirea sau dispariţia normelor sociale, rigiditatea
socială, statutul de minoritate.Prin crearea noţiunii de stres social,factorii sociali care
acţionează asupra indivizilor pot fi analizaţi în termeni de fiziologie şi psihologie.Principala
entitate şi cheia de boltă a noţiunii de stres social o constituie anxietate sau
emoţia.Acţionând asupra individului,factorii sociali sunt capabili de a determina,în funcţie
de semnificaţia lor biologică o stare de emoţie.Acest lucru este legat de capacitatea acestor
factori de a determina o tulburare de echilibru intern,având o deosebită semnificaţie pentru
organism.Acţiunea poate avea loc fie pe cale nervoasă,directă,fie prin axa hipotalamo-
hipofizo-suprarenală.Emoţia este privită ca reacţia organismului în faţa unei situaţii,cu
punerea în tensiune a s.n.vegetativ,a organismului în întregime,în vederea apărării de
agresiune.În mod normal această agresiune se descarcă printr-o acţiune exterioară (fuga
sau lupta),dar acest lucru nu este posibil datorită regulilor sociale,motiv pentru care
individul este nevoit să-şi inhibe reacţiile primare.Dar în acet caz emoţia se va comporta ca
o energie distructivă,ca un corp străin,ca un agent stresant.Ea va declnşa sindromul
biochimic şi reacţia vegetativă,fără a oferi şi posibilitatea descărcării acestor tensiuni prin
acţiuni fiziologice.Din acest motiv,aceste fenomene vor agresa propriul organism.Emoţia
devine un mediator interiorizat care răspunde la situaţia exterioară,la semnificaţia ei dată
de mediul social care va determina mobilizarea forţelor organismului. Circumstanţele vieţii
devin stresante atunci când ating o structură semnificativă a personalităţii.Din acest motiv
emoţia este un mediator foarte sensibil şi sensitiv al unor experienţe semnificative,mediul
social fiind decisiv în formarea personalităţii.În societatea umană geneza stresurilor este
foarte variată.Peste 25-30% din boli sunt boli existenţiale,psihosociale sau relaţionale,cu o
mare atipie clinică (Păunescu-Podeanu). În cadrul societăţii actuale apar o serie de factori
stresanţi ca:zgomotele,aglomeraţia, dificultăţile de locuit.inactivitatea,la care se mai
adaugă alcoolismul,desfrâul etc. Deja,sublinia Bonneton în 1960,în Franţa 80% dintre
oameni se plângeau de surmenaj iar suferinţele psihice erau apreciate la 1/10-1/5 din
populaţia generală.Stresul actual se datoreşte unor situaţii complexe,a relaţiilor
competitive,a statutului economic.Stimulii stresanţi au devenit în mare parte
simbolici.Funcţia adaptativă a stresului este compromisă din moment ce declanşarea sa
depinde de sistemul de reprezentări,sensibil la stimularea de natură simbolică (mobilizarea
de energie este disproporţionată faţă de nevoile reale ale organismului şi posibilităţile sale
de a le utiliza).Emoţia apare deci ca un stres denaturat, deteşat de funcţia sa adaptativă
socială,imediată.Importanţa stresului social este astăzi o problemă care preocupă pe
numeroşi cercetători şi chiar opinia publică în general.Vom reda în continuare o scală care
evaluiază importanţa stresului social în viaţa cotidiană (The Stress of Adjusting to
Change,alcătuită de Thomas J.Holmes şi publicată,după etalonarea sa în The spam York
Times,din 10 iunie 1973):. .. Nr.crt. Evenimentele stresante Numărul de puncte Moartea
unuia dintre soţi 100Divorţul 73Separarea dintre soţi 65Închisoarea 63Moartea unui
membru de familie apropiat 63Accidente personale sau boală 53 Mariaj 50Concediere
47Reconceliere după certuri de familie 45Pensionare 45Schimb.st.sănătate a unui
membr.familie 44Graviditate 40Dificultăţi sexuale 39 Naşterea unui nou membru de familie
39 Îmbunătăţirea afacerilor 39Schimbări ale situaţiei financiare 38Moartea unui prieten
37Schimbări în domeniul serviciului 36 Certuri familiale 35 Pierderi de peste 10.000 $ 31
Licidarea unui împrumut sau datorie 30 Schimbarea responsabilităţii profesionale
29Părăsirea casei de către fiu sau fiică 29Neplăceri cu socrii 29Rate neplătite 28Soţia
începe sau încetează lucrul 26Începere sau sfârşit de şcolarizare 26 Schimbări în condiţii
de locuit 25Revizuirea unor obiceiuri personale 24Neplăceri cu şeful 23Schimbarea orarului
sau cond.de muncă 20Schimbare de domiciliu 20 Schimbarea şcolii 20Schimbarea timpului
de recreaţie 19Schimbarea activităţilor
_________________
/////////////////

2.Personalităţile dizarmonice sociopate şi antisociale

Termenul de sociopatie sau de personalitate sociopată sau antisocială este un termen

foarte controversat,fără o delimitare precisă,fiind vorba de indivizi greu adaptabili sau chiar
incapabili de adaptare la mediul social.Caracteristica acestor indivizi este comportamentul
antisocial (delincvent sau criminal),care începe în copilărie sau adolescenţa
precoce,manifestându-se în variate arii de manifestare socială(relaţii
familiale,şcoală,profesie,serviciul militar,căsătorie etc). Personalităţile sociopate apar deci
ca un grup de personalităţi caracterizate prin comportament antisocial,care acţionează fără
a ţine cont de consecinţe,având ca principal stimul dorinţa imediată,care la rândul ei se
datoreşte unei toleranţe scăzute la frustrare (în timp ce dorinţele lor sunt în continuă
schimbare). Termenul de "antisocial" nu este singurul care se utilizează în acest
domeniu,existând,de asemenea şi alte denumiri (inadaptare juvenilă pentru
Lafon,adolescent delincvent pentru Köning etc). Stubblefield (1975) consideră că ar exista
două tipuri de personalitate care intră în conflict cu societatea: -personalităţile
antisociale,caracterizate prin aceea că se află în permanent conflict cu regulile sociale şi
care nu profită sub nici o formă de educaţie şi pedeapsă,prezentând în acelaşi timp şi un
egocentrism exagerat; -personalităţile antisociale caracterizate prin aceea că au fost
educaţi în familii anormale,amorale sau imorale sau în alte situaţii educative precare.Din
aceste motive ei se identifivă cu personalităţile dizarmonice şi antisociale care le-au servit
ca model.Aceste persoane ar fi incapabile de loialitate faţă de alţii sau de valorile sociale.Ei
ar fi impulsivi,egoişti,inadaptabili,incapabili de a-şi recunoaşte vina şi de a învăţa din
experienţă,tinzând mai degrabă de a acuza pe alţii pentru faptele lor antisociale. Scurt
istoric.Prima referire la personalităţile sociopate o face Prichard.În lucrarea sa,din 1835, "A
Treatise on Insanity and other Disorders Affecting the Mind",autorul dă prima descriere a
ceea ce ulterior se va cunoaşte sub termenul de sociopatie.Descriind,ceea ce el denumea
"Moral Insanity",autorul spunea : "facultăţile intelectuale par nealterate în timp ce
tulburările sunt cantonate în principal pe afectivitate,temperament sau obişnuinţe.Principiile
morale sunt puternic pervertite şi depravate,puterea de autoconducere este perdută sau
scăzută în acest domeniu,iar individul este incapabil de a se conduce cu decenţă şi
corect,suferind o modificare morbidă". Referiri la acelaş subiect a mai făcut Benjamin Rush
(1812) care descrie o serie de "tulburări ale facultăţilor morale".Aşa cum am mai văzut,în
1889,Koch introduce termenul de "inferioritate psihopatică",în care pe primul plan apărea
importanţa predispoziţiilor constituţionale. Referiri la acelaşi subiect au făcut apoi,aşa cum
am mai arătat Kraepelin, Kahn,Schneider,care au cuprins sociopatiile în cadrul a diferite
scheme de clasificare a personalităţii dizarmonice.Termenul de personalitate psihopatică a
fost folosit adesea inconsistent,uneori pentru întreaga arie a personalităţilor
dizarmonice,alteori pentru subgrupul personalităţilor antisociale sau agresive (Goodwin şi
Guze,1979).Ulterior pentru a evita confuziile,a început a se folosi termenul de "personalităţi
sociopate" şi a fost adoptat apoi de către psihiatrri,inclusiv de către "American Psychiatric
Association" în ediţia din 1952 a DSM-1. Există autori care folosesc termenii de psihopat
sau sociopat în mod independent şi autori care consideră sociopatia drept o subgrupă a
psihopatiei. Pentru a se reduce confuzia,în ultima vreme se adoptă tot mai mult termenul
de "personalitate antisocială sau sociopată"(lucru prezent şi în cadrul DSM III şi IV).
Tabloul clinic.Din cauza lipsei unui consens general privind definirea şi cadrul
nosologic,posibilitatea de a avea date epidemiologice în ceea ce privesc personalităţile
sociopate este foarte mică.Este,de asemenea,foarte greu a şti câte dintre sociopatii se află
în îngrijiri psihiatrice .Cu toate acestea,sociopatiile sunt considerate a fi foarte
frecvente,dar foarte frecvent asociate cu alcoolismul şi dependenţa de drog.Woodruff şi
colab.(1972) consideră că 15% dintre bărbaţi şi 3% dintre femeiile tratate de către
psihiatru ar fi sociopaţi.Creşterea numărului delincvenţilor ne sugerează,de asemenea că
numărul sociopatiilor este în creştere.Frecvenţa ar fi mai mare la bărbaţi şi mai crescută în
mediul urban.De asemenea,frecvenţa ar fi mai mare la clasele defavorizate socio-economic.
Numărul de personalităţi sociopate este mai mare în familiile disociate,cu alţi membri
sociopaţi,alcoolici etc. Sociopatiile,aşa cum am mai arătat,debutează din copilărie sau din
adolescenţa timpurie,primele manifestări constând,în ceea ce în psihiatria infantilă se
numeşte "sindromul copilului hipractiv"(Goodwin şi Guze,1979).Neliniştea permanentă,
tulburările de atenţie,neîncadrarea în disciplină sunt cele mai precoce
comportamente.Indisciplina şcolară,conflictele cu vecinii,profesorii sau colegii sunt
precoce.Ca şcolari ei nu pot suporta disciplina şcolară,nu pot fi atenţi la procesul de
învăţământ,disputele şi violenţele cu colegii sunt foarte frecvente.Totuşi un număr mic de
sociopaţi pot parcurge programul de şcolarizare.Tulburările pot fi recurente şi variate ca
intensitte.Unii sociopaţi (de obicei cei cu o intensitate mai mică a procesului) pot să se
remită spontan în jurul vârstei de 25 de ani.În majoritatea cazurilor însă evoluţia este
continuă.Chiar în situaţie de remisiune, situaţia sociopaţilor rămâne marginală. Referindu-
se la sociopaţii adolescenţi,Cleckley alcătuieşte următorul profil de personalitate: -antipatici
şi inteligenţi; -absenţa delirului şi a altor tulburări de gândire; -minciună şi insecuritate;
-absenţa tulburărilor nervoase sau nevrotice; -imposibilitatea de a avea încredere în ei;
-lipsa remuşcărilor şi a ruşinii; -imposibilitatea motivării actelor antisociale; -sărăcia
judecăţii şi eşecul învăţării din experienţă; -egocentricitatea patologică şi incapacitatea de a
iubi; -sărăcia generală în relaţiile afective majore; -perspicacitate scăzută;
-iresponsabilitate în relaţiile interpersonale; -comportamentul fanatic,cu sau fără consumul
de alcool; -viaţa sexuală impersonală,frivolă,sărac integrată; -eşec în urmărirea unui plan
în viaţă; -suicidul se realizează rar; Se remarcă de asemenea ura,încăpăţânarea,lipsa de
ruşine,şcolarizarea la nivel inferior,lipsă în delicateţea sentimentelor,cer mult dar nu dau
nimic (Kolb,1979).Cu toate acestea ei sunt satisfăcuţi,nu resimt sentimentul de
anxietate,de vină sau remuşcare.Deşi plauzibili în discuţie,nu se poate pune bază pe vorba
lor,adeseori ei nu se pot adapta decât la mediul pe care îl domină. Uzual,arată Kolb,ei se
prezintă optimişti,pozează genialitatea (pot fi manieraţi, fac uşor contacte sociale,înşelând
pe creduli),în situaţii de frustrare ei sunt capabili de acte ilegale (în special
agresiuni).Schimbările lor de dispoziţie sunt adesea bruşte,fără cauză,sunt cinici,fără cinste
şi onoare.Ei îşi însuşesc literatură şi îndemânare tehnică,care îi va ajuta în activitatea lor
delictuală,promit chilipiruri,căsătorii la creduli. Ca grup ei au o inteligenţă mai scăzută
(Glueck şi Glueck),performanţele şcolare sunt mai reduse,dificultăţile şi bolile din copilăria
timpurie sunt mai frecvente. Pentru a-şi realiza dorinţele ei nu ţin cont de alţii,nu au
scrupule,sunt egocentrici,inadaptabili în orice condiţii sociale.Comportamentul lor este
inflexibil şi limitat,fiind incapabili de adaptare şi lipsiţi de autocritică.Deşi temporar pot
prezenta un comportament normal,în condiţii dificile,comportamentul lor este anormal şi
caricaturial.Nerecunoscându-şi defectele structurale ei nu se pot corecta.Insuccesele
permanente îi fac revendicativi,mereu în conflict cu societatea.Aceste paternuri psihologice
comportamentale se recunosc încă din copilărie şi se dezvoltă în adolescenţă şi în viaţa
spamă. Ca şi în cazul adulţilor tinerii,personalităţile antisociale prezintă perturbări ale sferei
instinctivo-afective,dare există şi ceva particular care diferenţiază activitatea antisocială a
tinerilor de aceea a sociopaţilor. Pentru adolescenţi şi copii subliniază Vangham
(1969),două feluri de delicte au importanţă psihiatrică: 1.Actele delictuale,fără măsuri de
acoperire deosebită (pentru a-şi ridica autorespectul şi a-şi proba bărbăţia).Mediul familial
poate fi normal dar părinţii pot fi foarte autoritari şi să manifeste puţină simpatie pentru
atitudinea copiilor (adeseori în casă domină mama).Din acest cadru ar face parte furturile
de maşini,de bani,de bunuri materiale. 2.Acte delictuale menite asigurării unor bunuri ne
necesare.În acest cadru intră furturile care încep în familie (bani,dulciuri),apoi în afară
(bani şi alte lucruri care sunt apoi împărţite cu prietenii).Se remarcă tulburări ale relaţiilor
familiale în aceste familii,divorţuri,deprivarea emoţională precoce. De altfel având în vedere
importanţa acestor delicte la copii şi adolescenţi,International Union of Child Welfare a
recomandat ca următoarele delicte să fie,în mod special luate în evidenţă:furtul din
casă,persistenţa minciunilor,întârzierea de a veni acasă,cruzimea faţă de animale sau de
alţi copii,tendinţa la distrugere,punerea de foc,delicte sexuale,chiulul repetat,acte delictuale
repetate,delicte ale copiilor care cer îndepărtarea lor de familie.Fetele delincvente ar avea o
orientare mai frecvent extrovertită.Adolescenţii delincvenţi ar avea puţină încredere în
şansa lor în viaţă,şi deci şi motivaţia lor în procesul educativ este mai
scăzut.Comportamentul anterior delincvenţei se caracterizează prin numeroase tulburări de
comportament (fugă de acasă,mici furturi,minciună etc),petrecerea unui lung timp în
stradă,în afara casei. Vorbind de conduitele deviante la adolescenţi,Brânzei şi
colab.enumeră următoarele forme mai frecvente: -Minciuna ar acţiona mai ales pe un teren
caracterizat prin imaturitate afectivă,alteori erori de educaţie,rigiditatea educatorilor.În
condiţii nefavorabile,adolescentul mincinos poate deveni delincvent (furt,vagabondaj).
-Furtul este considerat ca cea mai frecventă manifestare a comportamentului aberant în
stadiul desvoltării infanto-juvenile şi ar constitui 45% din subiectul expertizelor
medico.legale la populaţia între 16-18 ani. -Fuga s-ar datora unei labilităţi psihice
tranzitorii,uneori de origine impulsivă,alteori expresia unei reacţii psihogene,a unei
îndepărtări familiale după un exces punitiv.Sociopatul poate dispare zile şi săptămâni timp
în care hoinăreşte prin ţară,vagabondează,cerşeşte,fură. Vagabondajul apare ca o ruptură
totală de familie şi se asociază adesea cu cerşetoria,furtul etc,pentru a-şoi procura
mijloacele de existenţă. -Înşelătoria apare atunci câmd sociopatul are şi un anumit grad de
abilitate. -Prostituţia apare la fete şi duce la obţinerea de avantaje matriale. -Violenţele
corporale apar frecvente la sociopaţi,care îşi probează astfel curajul şi desconsiderarea faţă
de cei slabi.Uneori este vorba de o descărcare explozivă a unei tensiuni afective legate de
contrarietate sau revoltă. În ceea ce privesc crimele la sociopaţi,King subliniază caracterul
deosebit de violent al acestora.Autorul subliniază situaţia familială plină de conflicte la
aceşti indivizi.Studiind din punct de vedere psihologic o serie de adolescenţi delincvenţi,
Romulus Florea (1972) arată că cei condamnaţi pentru furt ar fi mai nervoşi,
sentimentali,colerici,cei condamnaţi pentru prostituţie şi vagabondaj ar fi de asemenea
colerici,sentimentali sau flegmatici,cei condamnaţi pentru ultraj sau înşelătorie sunt
sanghini iar cei condamnaţi pentru omor ar fi personalităţi amorfe. În perioada spamă
sociopaţii prezintă o lungă istorie de comportamente antisociale.Randamentul în muncă al
sociopaţilor ar fi scăzut (absenţe nemotivate,lipsuri de durată,părăsirea muncii).Datorită
randamentului scăzut în muncă şi a scăderii câştigului,statutul socio-economic al
sociopatului scade mereu. Sociopaţii îşi încep viaţa sexuală mult mai precoce iar
homosexualitatea este mult mai frecventă la ei (la femei este frecventă prostituţia).Mariajul
precoce mai ales la femei,duce la divorţuri numeroase.În căsnicie există foarte multe
perturbări. În cadrul serviciului militar,sociopaţii nu suportă disciplina severă,dezertează
sau nu se subordonează.Mai devreme sau mai târziu ei au probleme cu organele de
ordine.Ei săvârşesc numeroase delicte (fură,participă la violuri,sunt alcoolici sau
drogomani).Numeroşi sociopaţi se complac în situaţia de parazitism social,lenevesc,refuză
orice muncă. După Coleman şi Broen (1973) termenul de personalitate antisocială se
utilizează cu referire la caracteristicile personalităţii şi la paternurile comportamentale care
se caracterizează prin dificultăţi în relaţiile interpersonale ce duc individul la conflict
repetabil şi permanent cu societatea.Nu este vorba aici nici de nevroză şi nici de
psihoză,nici de debilitate mintală ci de lipsa desvoltării etice şi morale,de imposibilitatea
folosirii modelelor de comportament permise (sunt nesociabili,incapabili de loialitate).Deşi
apar ca personalităţi inteligente, spontane,plăcute la primul contact,ei par a trăi într-o serie
de momente prezente,fără consideraţie pentru trecut şi viitor şi în dispreţ pentru drepturile
şi bunăstarea altora,cuprinzând grupe polimorfe de indivizi afacerişti necinstiţi,doctori
şarlatani,pastori mincinoşi,avocaţi necinstiţi,politicieni excroci,impostori,delincvenţi şi
criminali). În spital ei ajung rar (1% din primele internări),majoritate fiind în cadrul unor
instituţii carcerale.Totuşi majoritatea nu sunt în închisori dar aproape toţi sunt în conflict cu
legea şi autorităţile (în SUA,în ciuda greutăţilor de apreciere,sociopaţii ar fi în număr de
spam milioane). Neînvăţând din experienţă,ei vor face aceleaşi greşeli,repetând la infinit
eşecurile şi pedepsele.Ei nu sunt capabili de planuri pentru lungă durată,iar în activitatea
profesională schimbă serviciu după serviciu.Indiferent de caracteristicile istoriei
personale,orice desechilibrat,răspunde la la noţiunile următoare: imposibilitatea de a se
adapta la reguli şi legi,impulsivitate cu ameinţarea trecerii la act,imposibilitatea de a trage
concluzii din experienţă.Ei nu pot urma în viaţă un plan în concordanţă cu exigenţele
sociale. Tulburările lor scapă posibilităţilor de verbalizare şi se manifestă în întreaga
experienţă a vieţii lor sociale.Orice frustraţie detemină un act impulsiv,chiar o
agresiune,imediat şi fără a-i anticipa consecinţele.Personalităţile sociopate nu sunt sensibile
la mijloacele de constrângere,trăind din acest motiv la marginea regulilor sociale,pe care
nu le poate respecta.Astfel ei ajung repede în cadrul grupelor marginale. Reacţiile
emoţionale apar adesea sub forma depresiei,anxietăţii,a urei necontrolate,uneori cu
descărcări de violenţă şi crimă,adeseori recurgând la alcool,droguri,gesturi suicidale
impulsive.Cu toate că nu toţi criminalii sunt personalităţi dizarmonice sociopate,o mare
proporţie dintre ei intră în cadrul acestei categorii.Din rândul acestor personalităţi se
recoltează încrezuţii,mincinoşii,bigamii,prostituatele,excrocii şi în general toată fauna
marginală a societăţii.Uneori poate exista o diferenţă între viaţa de acasă şi aceia din
cadrul activităţii profesionale. După Curran şi colab.există 2 catgorii de tipuri de
personalităţi sociopate: predominent inadecvat şi predominant agresiv. Cei inadecvaţi s-ar
apropia de tipul astenic,vulnerabil,la care se adaugă lipsa conştiinţei sociale,imposibilitatea
de a învăţa din experienţă,voinţă slabă (obosesc uşor). Tipul predominant agresiv se poate
manifesta prin agresivitate în scurt circuit (durii,nemiloşii,cu absenţa emoţiei,a
sentimentului de vină sau ruşine).De fapt componenta afectivă este fie excesivă fie
inadecvată,fie sunt prezente ambele la acelaşi individ.Există,deci sociopaţi cu exces de
emoţie şi cu sărăcie de emoţie.Deşi toate personalităţile sociopate prezintă tulburări ale
sferei instinctivo-afective,există şi ceva particular care diferenţiază activitatea antisocială a
adulţilor de aceea a adolescenţilor. Fenomenul "Teddy Boys" arată Disertori şi Piazza a fost
o sugestie reciprocă a bandelor,un mimetism al tipului psihologic de pseudoerou (durii).
Voinţa de afirmare de sine,setea de triumf se manifestă exploziv printr-un act
antisocial,această voinţă fiind hipoevoluată,neintegrată exigenţelor instinctive individuale şi
sociale,nesubordonată valorilor morale şi spirituale.Dar arată autorii,actul antisocial apare
când această voinţă este legată de sentimentul de inferioritate care apare în familie,
şcoală,stradă,totdeauna în cadrul raporturilor interumane,chiar dacă aceasta se referă la o
inferioritate fizică evidentă,autentică. Actul fugii,a voiajului este comparabil unui sindrom
clinic de nevroză,un fel de evaziune,de profundă tristeţe.Agresivitatea este favorizată de
slăbirea frânelor naturale,declinul valorilor ideale aparent vide de utilitatea practică,faţă de
utilul palpabil(Disertori şi Piazza). Trăgând concluzii asupra tabloului clinic al personalităţilor
sociopate,Coleman şi Broen le enumeră pe următoarele: 1.Desvoltarea inadecvată a
conştiinţei,lipsa sentimentului de vinovăţie şi a anxietăţii.Ei acceptă doar verbal valorile
etice.Există o mare disproporţie între inteligenţă şi desvoltarea conştiinţei.Aderenţa lor
verbală la realitate este falsă.Agresivitatea şi violenţa le trezeşte puţină vinovăţie.
2.Comportamentul impulsiv şi iresponsabil apare din cauza toleranţei scăzute la
frustrare.Sociopaţii sunt nesimţitori la drepturile,nevoile şi bunăstarea
altora.Adeseori,încălcarea legii se petrece în mod impulsiv,fără nici o precauţie privind
consecinţele (realitatea externă este folosită pentru gratificare imediată, personală).Ei sunt
inabili să îndure rutina,să suporte realitatea,motiv pentru care caută în permanenţă
schimbarea. 3.Capacitatea mimetică extraordinară,reuşind prin aceasta ca la primul
contact să facă impresie,să exploateze credulitatea altora,cu uşurinţa de a proiecta blamul
pentru comportamentul lor asupra societăţii.Având un comportament prietenos,ei îşi
câştigă uşor prietenii,sunt mereu optimişti,au simţul umorului.Depistaţi cu minciuna ei
regretă sincer,promit îndreptarea dar nu se ţin de cuvânt.Sesizând uşor nevoile altora,ei le
exploatează şi găsesc uşor scuze şi raţiuni pentru comportamentul lor antisocial,de obicei
acuzând pe alţii şi demonstrând că nu sunt vinovaţi. spam.Imposibilitatea de a menţine
relaţii interpersonale bune.Dacă le obţin uşor,nu sunt capabili însă să le menţină.Acest
lucru se datoreşte iresponsabilităţii,egocentrismului,cinismului şi incapacităţii de a înţelege
dragostea altora.Din aceste motive ei creiază mari nefericiri în jurul lor (prietenilor şi
familiei).În relaţiile sexuale,exploatarea şi manipularea partenerului este regula,faţă de soţ
manifestând iresponsabilitate. 5.Respingerea autorităţii şi imposibilitatea de a învăţa din
experienţă.Repulsia faţă de autoritate poate merge până la acte impulsive ,ostile sau
criminale.Dificultăţile din acest punct de vedere încep din şcoală,familie şi se continuă apoi
prin sfidarea legii.Deşi intră frecvent în activităţi delictuale,sociopatul nu este totuşi un
criminal profesionist,calculat. Un aspect interesant privind psihopatiile aduc o serie de
autori (Goodwin şi Guze,1979,Cloninger şi Guze,1970,Robins,1966) atunci când subliniază
legătura dintre sociopatie şi isterie.Astfel simptomele de conversiune ar fi comune la
sociopaţi (unele simptome neurologice inexplicabile).Simptomele isterice sunt frecvente la
sociopaţi şi legate de acţiunea unor factori stresanţi.Multe femei istrice au avut un trecut
sociopat şi mulţi tineri şi tinere sociopate vor deveni ulterior isterici. Studiile privind QI au
arătat valori sub medie,deşi există minorităţi superioare dar şi inferioare din acest punct de
vedere.Totuşi nivelul QI nu trebuie privit ca un factor etiologic,aici fiind importante şi
condiţiile socio-culturale. Văzuţi de psihiatru,mulţi sociopaţi se plâng de depresie şi
anxietate iar alcoolismul este frecvent.Sociopaţii,mai ales tinerii sunt aduşi la psihiatru,de
obicei de către organele de ordine,ei nu au conştiinţa unei stări patologice.Părinţii sunt de
obicei cei mai acuzaţi în discuţia cu medicul,ei sunt reticenţi,manifestă accese de ură şi
nervozitate.Discuţia cu sociopatul delincvent este greoaie,pacientul trebuie să se convingă
de intenţia mediculuide a-l ajuta. In scopul cunoaşterii principalelor caracteristici ale
personalităţilor sociopate am studiat un lot de 100 de cazuri,pe care le-am diagnosticat noi
şi pe care le-am urmărit timp de mai mulţi ani.Astfel în 33% din cazuri pacienţii nu şi-au
putut începe şcolarizarea la vârsta legală,aceasta mai ales datorită unor constelaţii de ordin
familial,iar în 67% din cazuri,deşi în copilărie s-au comportat relativ bine,totul s-a modificat
în sens sociopat după pubertate.Am remarcat,tot după după pubertate,un adevărat “viraj”
caracterial,uneori cu aspecte spectaculare(fuga de acasă sau de la şcoală).Toate aceste
fenomene au avut la bază serioase modificări afective(depresie,lipsa autostimei,chiar idei
de suicid).Deşi sexualitatea s-a dezvoltat precoce,relaţiile heterosexuale erau
difiicile,inabilitatea lor fiind pe primul plan. Conflictele cu familia erau frecvente şi repede
ajungeau la culpabilizarea sau la respingerea familiei,ceea ducea la un exces de
pedepse,alcătuind un adevărat cerc vicios.Ataşamentul faţă de grupele marginale era,de
acum logic,ei nefiind abili a avea relaţii cu grupul normal de copii.Din acest motiv ei au
devenit “consumatori inutili de timp”(muzică la nesfârşit,distracţii,plimbări fără
rost,aventuri,uneori periculoase).Toate acestea au lăsat de timpuriu impresia unor “tineri în
derivă”.Nici ei,dar nici familia sau educatorii nu aveau conştiinţa existenţei unei boli sau a
unor fenomene psihopatologice, apelul la medic făcându-se numai când individul făcuse un
act excepţional,sau când organele de ordine,mai experimentate în acest domeniu,cereau
această intervenţie. In alte situaţii adolescentul dizarmonic devenea “tiranul casei”(mai ales
în familii incomplete”,erau în permanent conflict cu şcoala şi chiar autorităţile.In toate
mediile ei erau în opoziţie (acasă,la şcoală,pe stradă etc).Plecările nemotivate, refuzul
oricărei discipline sau ordini,refuzul de a munci (chiar micile ocupaţii casnice),venitul târziu
acasă,refuzul de a da explicaţii,recalcitranţa la orice pedeapsă sau sfat,toate aceste îl
caracterizau şi îl transformau într-un adevărat”călău” al familiei,pe tânărul sociopat.
Situaţia se termina prin abandonul casei,şcolii,afilierea la grupul margiunal,delincvenţa
mică sau mare (de care familiile la început încercau să-l disculpe,dar care ulterior vor
vedea în intervenţia organelor de ordine,o adevărată binefacere). In discuţiile cu
psihiatrul,adesea puneau problema într-o manieră “filozofică” (lipsa lor de şansă,vina
familiei,societatea nedreaptă,uneori aveau perioare lungi de reverie).De asemenea au
prezentat un lung tablou de manifestări nevrotice subiective,în special depresia (viaţa li se
părea prozaică,nu merita s-o trăieşti),doreau mereu schimbarea domiciliului,să
emigreze,adesea relaţiile cu alţii erau perverse.La ori şi ce eşec vina era aruncată asupra
celorlalţi,erau mereu nemulţumiţi,acuzau pe cei din jur pentru că “nu le oferă”. Ca
personalitate erau fatigabili,cu imposibilitatea de a menţine un efort mai îndelungat,se
plictiseau repede,totul li se părea monoton.In situaţii de frustrare pacienţii aveau o mare
uşurinţă de a trece la acţiune (agresivitate,scandal, mitomanie,activităţi delictuale).
Jocurile de noroc (gamblingul).Vom expune aici această patologie tipic sociopată şi căreia
în ultima vreme i se acordă atenţie,nu ca unui viciu ci ca unei dizarmonii sociopate de
personalitate. Jocurile de noroc sunt o practică prezentă în toate societăţile şi în toate
timpurile,o instituţie socială şi universală.Deşi este un comportament marginal se bucură
de o mare acceptanţă socială (dar în funcţie de diferite medii sociale sau culturi). În
societate recompensa bănească este legată de muncă,aşa încât câştigul nemuncit,în urma
jocului şansei este considerat ca ceva anormal şi vicios. Dostoevski portretizează pe
jucătorul de cărţi ca pe un compulsiv,un adevărat drogat(ca desfăşurarea unui instinct
iraţional).Freud a alcătuit un studiu asupra lui Dostoievski,insistând asupra caracterului de
autopedepsire.Freud vedea jocul de cărţi ca pe un substitut al masturbaţiei,cu o dorinţă
irezistibilă,urmată de plăcerea actului,după care rămâne cu un enorm simţământ de
vinovăţie.Caracteristic pentru jucător este plăcerea de a juca,importanţa şansei şi
imposibilitatea de a prezice rezultatele.După Greenson ar exista trei categorii de jucători:
1.Jucătorul "normal",care joacă pentru divertisment şi distracţie,şi care se opreşte când
observă că a mers prea departe; 2.Jucătorul profesionist,care foloseşte jocul pentru a
câştiga; 3.Jucătorul nevrotic sau sociopat,împins să joace de nevoi inconştiente şi care nu
se poate lăsa,întocmai ca şi un toxicoman; Iată,tot după Greenson,o scurtă prezentare a
obiceiurilor jucătorilor de cărţi şi a principalelor comportamente: Prima caracteristică este
atmosfera de excitaţie,cu tremurături şi transpiraţie a jucăorilor,cu nelinişte psihomotorie
(situaţie care se poate manifesta în linişte sau zgomot).Există un ritm al descărcărilor
tensionale care se repetă mereu.La început jocul este liniştit,dar gradat există un
crescendo al excitaţiei până la apogeu,după care finalul este de asemenea liniştit.Aceste
faze sunt analoage cu ceea ce se întâmplă în cursul actului sexual.Această tensiune este
însă plăcută pentru jucători.Femeile (care joacă poker) încep jocul uzând de manierele şi
limbajul masculin.La ruletă,în camera de joc ar exista adesea o atmosferă antifeministă
(femeile nu aşteaptă şi nu primesc curtenie).Atmosfera antifeministă se poate manifesta
prin excluderea femeilor sau printr-un limbaj antifeminist.Din aceste motive femeile sunt
adesea împotriva jocului de noroc al soţului. O altă caracteristică o constituie prevalenţa
superstiţiilor şi situaţiilor magice pentru a "prinde norocul" (schimbarea locului,înconjorul
mesei,schimbarea cărţilor etc).Există şi alte paternuri comportamentale (isbesc cărţile,îşi
pun banii pe sorturi etc).În jurul mesei de joc creşte consumul de
alimente,băutură,ţigări.Vocabularul jucătorilor constă din expresii scatologice,expresii
sadice,îşi murdăresc sau îşi umezesc hainele. Jucătorul este o persoană care trebuie să
joace,iar când începe nu se mai poate lăsa.Din aceste motive jucătorul devine un
sociopat.El îşi tiranizează atât propria lui viaţă cât şi pe aceea a altora (în primul rând a
familiei sale).Jucătorul sociopat s-ar caracteriza prin următoarele: -jucătorul crede că este
norocos şi speră mereu că şansa lui va veni în viitor; -jucătorul sociopat este împins să-şi
testeze mereu norocul; Credinţa că este norocos,jucătorul o realizează conştient dar mai
ales inconştient.Câştigul ocazional este o dovadă că cele gândite de el sunt reale.De fapt
jocul pentru el nu este numai pentru bani,ci şi pentru prestigiu şi putere. După
Greeson,jucătorul de cărţi sau de alte jocuri de noroc se află la marginea unei severe
depresii şi aşteaptă să obţină satisfacţie şi securitate prin intermediul norocului.Jucătorul
sociopat suferă prin jocul practicat o adevărată regresiune,el nu se mai poate lăsa pentru
că nu poate suporta sentimentul de abandon şi depresie,precum şi dorinţa de a gusta din
excitaţia câştigului. Etiopatogenia sociopatiilor. Vangham subliniază că factorii care stau la
baza personalităţilor antisociale şi prin aceasta la baza delincvenţei sunt individuali,familiali
şi sociali. Pe plan individual ar fi vorba de persoane robuste,impulsive,uneori astenice,cu
dorinţa de afirmare socială.Este vorba de personalităţi care caută
excitaţii,antiautoritare,confuze în relaţiile cu autorităţile.Principalele caracteristici ale
personalităţilor antisociale ar fi:pasivitatea,plictiseala,nerespectarea
angajamentelor,instabilitatea şi imposibilitatea unei activităţi organizate. S-a vorbit,arată
Disrtori şi Piazza de influenţa radioactivităţii asupra diencefalului sau asupra snc,a unor
mutaţii germinale.Foarte importantă este imaturitatea afectivă datorată defectului
educativ,carenţelor socializării,carenţelor autorităţii parentale,influenţa succesului
ieftin,declinul valorilor cultural umaniste în raport cu valorile economice,declinul valorilor
ideale aparent vide de utilitate practică faţă de utilul palpabil (Disertori şi
Piazza).Recurgerea la violenţă, agresivitatea, neîncrederea,nevoia satisfacerii imediate este
regula.Ei apreciază,de exemplu valoarea unui delict după intensitatea dorinţei de a poseda
imediat şi nu conform interdicţiilor fireşti.Există,de asemenea,la aceste persoane un decalaj
semnificativ între nevoile fireşti ,instincte şi realitatea nevoii de evadare,vagabondaj,
alcoolism, divertisment.Widlocher (1976) subliniază că dificultăţile şcolare şi profesionale la
aceşti sociopaţi provin din emotivitatea şi sugestibilitatea juvenilă.Eysenck găseşte o
constelaţie de trăsături de personalitate care se asociază delincvenţei,descriind un tip
"psihomotor",cu lentoarea proceselor condiţionării şi a proceselor de inhibiţie,caracter
extrovertit,gust pentru acţiune.Pentru Cossier,personalitatea antisocială se caracterizează
prin lipsa ataşamentului afectiv (leagă şi desleagă relaţii afective fără
remuşcări),personalitatea lor caracterizându-se prin inafectivitate,agenezie morală,absenţa
sensului duratei,nu pot utiliza experienţa trecutului şi greutatea viitorului,caută satisfacţii
imediate.Acest delincvent,arată Sivadon,are o mare instabilitate afectivă şi
profesională,impulsivitate,prezintă acte comportamentale cu caracter masiv şi puţin
motivat,nu resimte frica.Inteligenţa lor se exprimă uşor,de manieră concretă şi directă,mai
puţin simbolică,atacând în mod superficial problemele. Anxietatea este un factor deosebit
de important în geneza comportamentului antisocial şi dinamica sa se poate explica prin
frustrările din prima copilărie (fiind cu atât mai grav cu cât au fost mai precoce).Vangham
arată că la adolescenţii delincvenţi,la 17% din cazuri era vorba de personalităţi normale,la
care metodele educative au dat rezultate pozitive. In general se admite că delincvenţii
minori au o inteligenţă superioară,debilii mintali fiind în general eliminaţi din astfel de
grupe.Sub masca agresivităţii aceşti adolescenţi camuflează,de multe ori anxietatea sau
frica de singurătate,frica de spam,fenomene care au la bază interdicţii familiale,frica de
organele de ordine (refuzul adolescentului de a se "închide"în zidurile pe care adulţii i le
oferă).În 30% dintre delincvenţii minori Gluek găseşte carenţa afectivă maternă iar în 60%
pe cea paternă.Stubblefield găseşte la sociopaţi un nivel scăzut al anxietăţii,reacţionează la
stres cu mai puţină anxietate,nu învaţă să-şi condiţioneze reacţiile de frică şi învaţă greu
răspunsurile motivate de frică şi anxietate.Stone Saksida arată că există delincvenţi minori
cu comportament delictual motivat şi delincvenţi cu răspuns neadaptativ la
frustrare.Adolescenţii homicidali au o mai mică capacitate de interpretare a lumii,o scăzută
îndemânare cognitivă (prezintă tulburări în ceea ce priveşte citirea,limbajul,în realizarea
unor simboluri sociale,în ceea ce priveşte înţelegerea generală a posibilităţilor).Sociopaţii
par a fi fără frică,inabili pentru depresie şi fără motivaţie pentru vindecare.Totuşi se
subliniază că entităţile de sociopat şi sociopatie reprezintă o arie destul de confuză în
domeniul psihiatriei. Psihologic,arată Vaillant sociopaţii includ o serie de caractereistici
ca:absenţa anxietăţii şi aparent lipsa motivaţiei pentru schimbare,o aparentă inabilitate
pentru depresie (deşi în spitalul închisorii adeseori par depresivi).In afara închisorii ei apar
ca inumani,incorigibili,nesimţitori,fără ideia de vină,inabili de a învăţa din experienţă,aceste
fenomene în contrast cu aspectul lor "plin de omenesc" în cadrul spitalului închisorii.
Sociopatul este mai degrabă adaptabil decât ineducabil şi este greu să-i trezeşti motivaţie
pentru tratament.Aspectul de pasiv-dependent este mai mult un camuflaj pentru a nu
părea pentru alţii drept"competent". Incapacitatea "psihopatului" reprezintă de fapt nu
inabilitate ci un proces depresiv.Violenţa la ei este un eşec în a face faţă situaţiei
stresante,ei nu stăpânesc relaţiile sociale şi simbolurile comunicării.Inapţi de a face faţă
lumii ei devin alienaţi,violenţi, homicidali.Lipsa de instruire,şcolarizarea incompletă sau
insuficientă poate condiţiona apariţia personalităţilor antisociale şi delincvente. Psihanaliştii
au subliniat deja că la delincvenţi culpabilitatea precede crima,fenomen care ia o alură
impulsivă,făcută fără grija de a scăpa de justiţie.După De Greef criminalul este o fiinţă
carenţată afectiv,el desvoltă o sensibilitate şi o receptivitate anormală,cu reacţii
excesive.Adler subliniază că crima,delictul depinde de sentimentul de inferioritate al
criminalului.După Sivadon psihogeneza crimei se poate baza şi pe alte carenţe din
dezvoltarea personalităţii (nu se dezvoltă,de exemplu supraeul).Aichhorm şi colab. găsesc
patru tipuri de delincvenţi:nevrotici,datorită proceselor organice sau toxice,criminalii
"normali" sau profesionişti şi adevăraţii criminali,amorali(cu supraeu nedezvoltat). Bowlley
vorbeşte de importanţa carenţelor maternale precoce. Discuţia privind agresiunea ca
fenomen emoţional arată Mulder poate fi clasificată dacă facem distincţie în spam etape:
1.experienţe emoţională; 2.apariţia procesului emotiv prin schimbările din procesele
interne ale corpului; 3.comportamentul emoţional(atacul); spam.stimularea emoţională
(stimulii mediului ce provoacă una din cele 3 categorii de mai sus); Schachter şi Singer
demonstrează importanţa feed back-ului la reacţiile viscerale şi cognitive provenite de la
situaţie.De exemplu injectând adrenalină la un individ,în funcţie de situaţia socială sau de
instructaj,rezultatul va fi,fie "mânia", fie "euforia". In acest fel s-a dovedit că modificările
corporale sunt necesare dar nu suficiente pentru a condiţiona experienţa emoţională.La om
emoţia poate fi un proces complex,ierarhizat. O importanţă foarte mare este atribuită de
Vaillant mecanismului eu-lui la sociopaţi.Sociopaţii ar utiliza un stil diferit de apărare
comparativ cu nevroticul.Mecanismele de apărare la sociopaţi par a fi nepericuloase pentru
ei şi ca insuportabil de mari pentru observator (ca o ţigară tare într-un lift
supraaglomerat).Pentru că "nimeni nu-l iubeşte" aceste mecanisme de apărare sunt puţin
înţelese.Armura defensivă a sociopatului arată tot Vaillant este tot atât de diferită de a
noastră ca şi tulburările de caracter la adolescenţi, aceştia făcând şi ei apărări sociopate.Cu
cât îi pedepseşti mai mult cu atâta ei învaţă mai puţin. Importanţa factorilor sociali.Teoriile
mediului în agresiune.In explicaţia comportamentului agresiv o serie de explicaţii iau în
consideraţie factorii de mediu.În acest sens vom enumera pe scurt câteva din aceste
concepţii. Ipoteza frustrării îşi are originea în teorie lui Freud.Dollard şi colab.publică
lucrarea "Frustration and Aggresion"(1939) în care sublinia că agresiunea presupune
totdeauna o frustraţie,care la rândul ei presupune o agresiune.In acest fel structurile
sociale moderne pot avea acţiune criminogenă,deoarece acestea umilesc omul şi îl reduc la
rolul de rotiţă nesemnificativă a angrenajului industrial, ceea ce impun individului de a
căuta compensări în acte care conferă un anumit prestigiu şi o anumită
notorietate.Există,spune Bohn,o presiune generală criminogenă a societăţii (criminalii ar
suferi de un complex de inferioritate-frustraţiile supracompensându-se fie prin nevroză,fie
prin delict).Stabilitatea socială reduce delincvenţa iar instabilitatea şi conflictele culturale
favorizează actele criminale(Disertori şi Piazza). Sistemele politice,arată autorii,factorii
economici şi sociali,instrumentele de difuzare a ideilor (presa,radioul) pot juca un rol
important.Astfel,în acest context criminalitatea este în continuă creştere,curba fiind mult
mai rapidă decât creşterea populaţiei.Frustrarea de "teritoriu" în marele oraşe,aglomeraţia
şi rolul mizeriei ar fi deosebit de importante. Astfel,subliniază Clark,2/3 dintre arestaţi fac
parte dintr-o categorie de 2% din populaţie (negrii din SUA deşi reprezintă 11% din
populaţie dau 50% dintre criminali şi 50% dintre victime,tocmai datorită situaţiei lor
economice).Mizeria nu este prin ea însăşi criminogenă dar devine dacă este însoţită de
desagregarea şi distrugerea nucleului familial.Chinezii din San Francisco trăiesc în respect
faţă de familie şi au o criminalitate neglijabilă (Sheldon şi Gluek).Nici negrii din SUA nu au
trăsături criminogene dar mediul în care trăiesc îi fac mai labili afectiv,ceea ce îi face
impulsivi şi mai ales traumatizaţi psihic cronic,umilinţele lezându-le sfera instinctivo-
afectivă,în lumina istorică a rasei lor(Disertori şi Piazza). Complexul de inferioritate-
superioritate,arată autorii poate duce la naşterea furorii rasiale mai ales în contextul
sărăciei cronice.Vangham arată că delincvenţa este mai frecventă în mediile sărace,mai
frecventă la oraş decât în mediul rural,şi mai frecventă în unele părţi ale unei ţări decât în
altele.Uneori,în sânul anumitor comunităţi se formează o adevărată cultură
criminogenă,fiind incriminaţi o serie de factori ca:sărăcia,mizeria unor pături mari de
populaţie,aglomeraţia, şomajul, promiscuitatea ceea ce a acreditat ideia unor cartiere
generatoare de subcultură care poate genera delincvenţa la tineri.Mizeria,deşi,aşa cum am
mai arătat nu este criminogenă,dar ea se adaugă aşa numitelor "conflicte de cultură" adică
procese morale şi etice ale clasei mijlocii şi acelea ale culturii "slums-urilor".Incă din 1898
Ferri incrimina factorii sociali în determinismul crimelor:densitatea populaţiei, opinia
publică,obiceiurile,moravurile,religia,familia,nivelul învăţământului, gradul de
industrializare,alcoolismul. S-au propus numeroase teorii.Tarde vorbea de exemplu de
delicventul prin imitaţie, ceea ce expica unele comportamente criminogene de masă.Jeffery
sublinia că comportamentul criminal rezultă din ceea ce este definit ca alienare
socială.Alienarea poate fi individuală,prin tulburarea relaţiilor interpersonale, alienarea sau
izolarea de societate,anonimatul,depersonalizarea.In acest sens este importantă concepţia
lui Durkheim privind rolul anomiei,situaţia în care în societate,slăbesc normele
sociale.Anomia creiază o profundă insecuritate,indivizii având un comportament
imprevizibil.Acest lucru,spune Sivadon apare ca urmare a unei rupturi în structura
socioculturală datorată unei tensiuni între raporturile propuse de cultură şi mijloacele
accesibile de către societate.In acest fel crima ar apare ca urmare a uni conflict
cultural.Procesul comunicării ar avea pe de altă parte o mare importanţă în determinarea
comportamentului antisocial (ar comporta tehnici,atitudini,tendinţe,moduri de
judecată,maniere de interpretare a dispoziţiilor legale). Evoluând în mediul criminogen
individul poate fi asimilat de această cultură. Teoria învăţării sociale poate fi aplicată şi în
domeniul comportamentului agresiv şi a violenţei sociale.Dollard emitea în 1939 o teorie în
care rolul principal pentru explicarea agresiunii era legat de frustraţie.Frustraţiile ar fi cauza
necesară şi suficientă a agresiunii,ea ar conduce la agresiune (indiferent de formă sau
victimă).Orice act de frustrare poate produce o agresiune şi invers. Totuşi o asemenea
teorie este greu de verificat iar Miller (1941) analizând această teorie va afirma că totuşi
frustraţia nu conduce automat la agresiune.Acest lucru poate depinde şi de alte
componente cum ar fi de exemplu importanţa mecanismelor de inhibare a agresiunii. O
mare importanţă are teoria învăţării sociale emisă de Bandura şi Walters(1963) care
sugerează că frustraţia ducela creşterea motivaţională.S-a acceptat astfel,arată Ross Buck
importanţa următoarelor aspecte: -rolul imitaţiei modelelor sociale.Copii devin depozitarii
modelelor sociale(dacă văd persoane agresive în jurul lor vor deveni agresivi); -rolul
întăririi,orice învăţare devine comportament dacă este recompensată, întărită; -rolul
frustraţiei,experienţa frustraţiei,experienţa frustrării ducând la creşterea probabilităţii
agresiunii; La început,arată Ross Buck frustraţia creşte intensitatea tuturor
răspunsurilor,inclusiv a celor agresive,multe persoane având tendinţa de a răspunde
agresiv când sunt frustrate. Omul,arată autorul,învaţă să devină agresiv nu pentru că este
frustrat ci pentru că comportamentul agresiv este mai recompensat.In unele societăţi
comportamentul agresiv la frustrare este încurajat,în altele este încurajat un comportament
constructiv. Importanţa factorilor familiali.Factorii familiali au o mare importanţă în geneza
personalităţilor antisociale la tineri.Heuzer găseşte la adolescenţii delincvenţi în 90% din
cazuri disocierea familială,lucru confirmat si de Dragomirescu (3 din 7 delincvenţi
adolescenţi ar proveni din familii cu mari discordii).Tot în familiile delincvenţilor minori ar fi
în 10% din cazuri părinţi delincvenţi,iar 35% amorali. Glueck stabileşte 5 itemuri privind
mediul familial al personalităţilor sociopate: afecţiunea familiei faţă de copii,neastâmpărul
în copilăria precoce,nesupunerea la autoritate,distructivitatea,factorii ereditari.Ar exista 3
tipuri de pacienţi sociopaţi în funcţie de 3 factori familiali:tipul băiatului protejat de către
mamă,tipul băiatului supraprotejat de către mamă,tipul băiatului disciplinat de către
mamă,tipul crescut în familia lipsită de coeziune. Nahorniac constată pe 5o de delincvemnţi
minori următoarele tare familiale:familii desorganizate,copii proveniţi din relaţii
întâmplătoare,părinţi alcoolici,părinţi cu studii minime,necalificaţi,părinţi care nu au
supraveghiat educaţia copiilor.Importanţa desorganizării familiale,a divorţului,concubinajul,
abandonul familial,alcoolismul şi a altor tare este evidenţiat de numeroşi autori.Se poate
chiar vorbi de o anumită "ereditate socială" dat fiind că anumite obiceiuri şi un anumit mod
de viaţă se transmit de la o generaţie la alta,imprimând anumite modele de deprindere.Se
pot transmite de la o generaţie la alta anumite deprinderi deviate,uneori existând chiar o
selecţie negativă. O importanţă deosebită se acordă şi altor factori familiali,în familiile
delincvenţilor găsindu-se o paletă aşa de mare de tulburări încât practic cu greu s-ar putea
elimina vreo familie.S-a subliniat şi importanţa condiţiilor materiale dificile. O mare
importanţă s-a acordat deprivării socioculturale precoce,lipsei îngrijirii materne,a căldurii în
relaţiile interpersonale şi alte experienţe morbide în procesul socializării.Deprivarea
timpurie se asociază cu instabilitatea gratificării imediate, desvoltarea lentă a
conştiinţei,dispreţul faţă de aprobarea altora (ianbilitate în ceea ce priveşte urmărirea unui
scop pe termen lucg,confuzii privind selfidentitatea,capacitatea scăzută de a primi şi oferi
dragoste).Adeseori apare "deprivarea masacată" de mamă,datorită stimulării inadecvate şi
a comunicării necorespunzătoare.Aceste tare au efect şi în funcţie de factorii
constituţionali,de vârsta la care apare deprivarea,durata deprivării.În familie,pot apare de
asemenea modele greşite de învăţare,rolul principal,în acest sens,având relaţiile
interpersonale dintre părinţi şi copii,a relaţiilor dintre ceilalţi membri de familie şi care duce
la învăţarea greşită a rolurilor pentru vârsta spamă.Heanes subliniază rolul negativ al
mamei indulgente,al tatălui "distrat",inspirator de frică (în timp ce mama este tacit
dispreţuitoare,pentru importanţa pe care soţul şi-o dă). Dar,subliniază Coleman şi
Broen,pentru necesităţi de stimă comunitară,familia trebuie să menţină iluzia falsă de
familie fericită,ascunzându-şi deficienţele.In acest fel copilul învaţă că aparenţele sunt mai
importante decât realitatea. Indulgenţa mamei face ca greşelile să fie trecute cu vederea şi
nepedepsite.Tatăl distant şi îndepărtat face dificilă sau imposibilă identificarea fiului,ceea ce
va determina,ca emoţional băiatul să depindă mult de mama sa,cu consecinţa în eşecul
desvoltării unui rol sexual masculin bine diferenţiat şi a sensului identităţii sale.Nu este
surprinzător,că în astfel de circumstanţe,o mare ambivalenţă se desvoltă la copil faţă de
părinţi,fenomen care se va generaliza apoi faţă de toate autorităţile.Poziţia părinţilor îi
acordă protecţie pentru primele acte antisociale şi astfel nu va suporta consecinţe la
început.Dacă la aceste fenomene mai adăugăm contradicţia dintre ceea ce se propagă pe
faţă (cinste,respectul pentru alţii) şi felul în care se manipulează oamenii în realitate,apare
clar că terenul familial astfel descris este generator de personalităţi sociopate şi de
comportamente antisociale. Un alt aspect a fost evidenţiat de către Buss (1966) care vede
două tipuri de comportament la părinţii sociopaţilor.In primul tip părinţii sunt reci şi distanţi
cu copilul,nu permit relaţii calde şi strânse.Imitând părinţii,copii devin şi ei la rândul lor reci
şi distanţi în relaţiile lor de mai târziu. Al doilea tip de comportament la părinţi,presupune
inconsistenţă,în care părinţii sunt capricioşi în afecţiune,recompense sau pedepse,chiar în
exercitarea rolului lor.Copilul în aceste cazuri nu are un model stabil de imitat şi eşuiază în
desvoltarea unui sens clar al identităţii.În acest fel,comportamentul sociopat este mereu
reîntărit.Acest lucru se întâmplă şi atunci când părinţii sunt arbitrari sau inconsistenţi în
pedepsirea copilului,copilul învăţând astfel cum să evite pedeapsa şi blamul,acest lucru
făcându-l prin miciună şi alte mijloace de manipulare. Comportamentul moral şi conştiinţa
morală se desvoltă pe baza paternurilor care au la bază recompensa şi pedeapsa.Dacă
copilul este iertat pentru o greşeală,el va desvolta apoi o abilitate specială de a evita
pedeapsa.Părinţii,arată Mahler,se decid greu să pedepsească copilul,dar aceştia vor învăţa
repede că "fiind drăguţ" evită consecinţele actelor sale (învaţă să folosească atractivitatea
şi drăgălăşenia pentru a manipula pe alţii,în scopurile lor),În acest fel copilul învaţă să
trăiască într-un adevărat "paradis al imaturităţii",care apoi va desvolta comportamentul pe
care îl vom numi "sociopat". Personalităţile sociopate (mulţi din ei profesori sau politicieni)
învaţă un stil de viaţă şi paternuri de viaţă care tind apoi a se perpetua.Stilul de viaţă al
sociopatului pare să fie foarte rezistent la schimbare,fiind intermitent reîntărit,prin
câştigarea pe termen scurt de avantaje şi prin evitarea pedepsei sau a altor situaţii
negative. Prezumtiv comportamentul sociopatului este inflexibil,pentru că el este incapabil
de empatie,de înţelegere emoţională actuală,de responsabilitate şi valoare în variate roluri
sociale.Deşi este capabil de a manipula pe alţii,este incapabil de a-i înţelege şi a învăţa de
la ei. Importanţa altor factori de mediu.Şi alţi factori de mediu au importanţă,cum ar fi de
exemplu vârsta pacientului.De asemenea factorii educativi extrafamiliali (sistemul de
organizare a procesului educativ,prostul exemplu,identificarea negativă).Suprasolicitarea
sistemului nervos al adolescentului în societatea modernă poate fi de asemenea un factor
care să favorizeze agresivitatea.Chazal enumeră în acest sens următorii factori:sentimentul
de depersonalizare,societatea de consum,filmele care proslăvesc violenţa,lipsa unor valori
sigure. Un alt grup de factori incriminat în etiologia sociopatiilor l-ar constitui diferitele
noxe,microleziunile cerebrale (care schimbă reactivitatea snc,ducând la reacţii paradoxale
de frustrare,la prelucrări viciate a conflictelor.Microleziunile snc evidenţiabile prin examenul
eeg pot determina o anumită imaturitate corticală. Remplin arată importanţa tarelor
ereditare şi existenţa unui raport între aceste tare şi dificultăţile de adaptare (tulburările de
comportament).Diferite măsurători antropologice şi alte particularităţi somatice au fost de
asemenea incriminate de unii şi negate de alţii. Personalităţile antisociale şi sociopate ale
adolescenţelor reprezintă,din punct de vedere etiologic o confluenţă de factori care
acţionează permanent şi competitiv asupra individului încă din copilărie. Importanţa
alienării sociale şi a anomiei.Dacă constituţia şi factorii de mediu au o mare
importanţă,condiţiile sociale,aglomeraţia urbană,au şi ele o mare importanţă.Mediul
anomic,fără norme,desorganizat,cu modele negative la tot pasul,climatul de alienare şi
ostilitate faţă de marea societate,apar ca factori importanţi în geneza personalităţilor
sociopate.În cadrul unei atmosfere sociale alienante,familiile sunt sparte,respingerea
părinţilor apare precoce,disciplina este inconsistentă.În astfel de mediu relaţiile tinerilor cu
alţii se fac pe baza neîncrederii,cu confuzia sensului identităţii,sărăcirea
sentimentelor,ostilitate şi revoltă permanentă.Rezultatul se va evolua prin comportament
agresiv deschis faţă de societate.Foarte importante sunt fenomenele de frustrare
individuală,lipsa de speranţă.Mulţi tineri sociopaţi au senzaţia că ei nu contează pentru
nimeni,iar viitorul lor este în afara controlului propriu,se consideră fie neajutoraţi,fie
respinşi. Considerându-se neajutoraţi şi cu viitorul nesigur,ei răspund la frustraţie prin
ostilitate şi acte antisociale.Alienarea şi anomia este mult mai greu de suportat pentru
tineri,a căror mijloace de adaptare sunt reduse.Din acest motiv ieşirea din impas se face
prin revoltă iraţională,agresiune oarbă contra societăţii. Importanţa mass mediei.Mass
media are o mare importanţă pentru tineret. Agersivitatea se poate sublima prin vizionarea
unor emisiuni care propagă violenţa dar acest lucru este relativ şi depinde de la individ la
individ.Berkovitz vorbeşte în acest sens de efectul catarhic dar şi el subliniază la
adolescenţi,mecanismul de imitaţie şi de model a eroilor agresivi.Copii expuşi la filme cu
violenţă devin mai dispuşi la acte violente, practică jocuri mai agresive,sunt mai
bătăuşi.Buck vorbeşte de următoarele elemente care ar avea rol în acţiunea mass mediei
asupra individului: -rolul fricii-agresiunea crescând la nefurioşi şi scăzând la furioşi: -Rolul
justificării-dacă violenţa este justificată nu duce la creşterea agresivităţii şi invers; -Rolul
durerii-violenţa dureroasă poate duce la inhibarea agresivităţii; Modelele agresive cresc
tendinţa spre violenţă,atunci când recompensa pentru actul agresiv este importantă.Este
deci clar că mass media nu aduce un serviciu societăţii făcând apologia violenţei. În
rezumat,personalităţile sociopate reprezintă un grup de personalităţi,care au unele
caracteristici comune:puţină socializare,imaturitate emoţională,
impulsivitate,iresponsabilitate,inabilitate pentru adaptarea socială conştientă şi
adecvată.Etiologia rămâne un element neclar şi ea diferă de la un caz la altul, implicaţi fiind
atât factorii constituţionali cât şi aceia sociali.Chatagon vorbeşte totuşi că în etiologia
comportamentului delictual,perturbările mediului familial ar avea o pondere de 30-70%,iar
ponderea condiţiilor economice proaste ale familiilor ar avea,de asemenea o pondere de
50-80%. Cu totate acestea,geneza personalităţiilor sociopate ar rezulta dintr-un cumul de
factori care acţionează permanent şi competitiv asupra individului încă din copilărie.Este
vorba de o categorie polimorfă de situaţii etiologice,patogenetice şi simtomatologice.
Tratamentul personalităţilor dizarmonice sociopate.Tratamentul sociopatiilor este una dintre
cele mai grele probleme cu care se confruntă psihiatria.Există puţine metode de
tratament,mai ales după 20 de ani,vârsta la care personalitatea se consideră în linii mari
definitivată,ca formare. Ca şi în cazul personalităţilor dizarmonice deviante profilaxia este
aspectul cel mai important.Prevenirea delincvenţei şi a criminalităţii este,de asemenea un
factor deosebit de important.O serie de cauze (aglomeraţia,lipsa spaţiilor de joacă,condiţiile
materiale precare) depăşesc în acest caz posibilităţile medicale. Un alt aspect este acela al
creării unor tribunale speciale pentru minori şi posibilităţi mai laxe de aplicare a pedepselor
(lucru parţial realizat în legislaţia noastră).Chatagon (1977) propune,de asemenea,în
sensul profilaxiei crearea de instituţii cum ar fi "Casa copilului şi a cuplului".Această
instituţie ar avea sarcina de a pune diagnosticul şi de a lua în evidenţă orice handicapat
psihic (prin trecerea directă a mamei din maternitate în aceste instituţii pentru
diagnostic).Tot aici se poate face un triaj adecvat şi se pot stabili măsuri specifice care să
înceapă la momentul optim,să se stabilească un prognostic.De asemenea tot aici se poate
acorda consultaţii genetice şi prenupţiale,se pot face eforturi de influenţare a familiei cu
probleme iar în cazuri grave să poată scoate copilul din sânul familiei.De altfel,de la ţară la
ţară aceste funcţii sunt preluate de diverse instituţii,inclusiv de către serviciile de sănătate
mintală. O problemă deosebită la sociopaţi este aceea a regimului penitenciar în care îşi
execută pedeapsa.Dacă juriştii refu
_________________

///////////////////
Lucrarea a aparut in 2005 si este epuizata in librarii

Mai jos dau linkuri pentru accesare gratuita a lucrarii:

http://f1.grp.yahoofs.com/v1/IIA3RkOo5HLM6evy1lVMmThd1wib
mxDMThj51DuYlIf9GVM4MKwGM3637v4A6WAKfFB3oh88KjUaV5
7wfYny3QX6XjUbn7oYVR0BJcG9/Psihiatria_sub_dictatura_comun
ista-Mon.doc.doc

http://dl.sendmefile.com/get/5927f89027cc500b47da386a45c4a
02e/Q/Psihiatria_sub_dictatura_comunista-Mon.doc.doc
_________________
http://www.sendmefile.com/00539377

http://www13.rapidupload.com/d.php?file=dl&filepath=13429
_________________

/////////////////////
Paganismul si anxietatea

Anxietatea este o permanenta a modului de fiintare uman,existand in

spatiul dialogului dintre sine si eu, fiind incitata de contactul de
orice fel intre eu si lume.Este la temeiul oricarei puneri in act a
omului, la temeiul oricarei trairi, iar trairea aceasta vine la
randul ei sa o intemeieze.Ambiguit atea anxietatii ,ca atitudine
primara ,in prima instanta autosuficientase rasfrange asupra
individului uman ,modelandu-l ambiguu.Prin lipsa de obiect concret,
ea devine o stare de nenumit,suportata, totodata intima si straina
individului, creand si distrugand.

Existentialismul este cel care reveleaza anxietatea si este in stare

sa o asume, descoperindu- I relatia esentiala cu existenta. Existenta
(lat. Ex-in afara, sistere-a sta) este faptul de a aparea si de a se
manifesta in afara,a te confrunta cu faptul prezentei si
participarii la o lume schimbatoare si potential primejdioasa.
Conditia individului concret este una de anxietate , rezultata din
intelegerea inevitabilei sale libertati de opta intre posibilitati,
din necunoasterea viitorului, din apropierea mortii, din finitudinea
unei existente care a fost precedata de neant.

Anxietatea da nastere deopotriva indoielii si disperarii,consider a

Kierkegaard, insa drumul spre absolut este cel ce se confunda adesea
cu disperarea anxietatii,disperar e pentru infinit, preschimbandu- se
intr-un final in devorare a finitudinilor, descoperire a
arbitrariului din ele.

Discursul lui Kierkegaard despre anxietate se desfasoara pe fundalul

unei etici crestine, suportand conexiuni multiple cu dogmatica,
numita de filosoful danez a doua etica (spre deosebire de etica
necrestina, prima , caracterizabila prin refuzul pacatului si
conexiunea cu metafizica). Idealitatea acestei etici consta in
constiinta penetranta a realitatii, iar a-si pastra idealitatea
chiar ocupandu-se de relevarea pacatului implica o dificultate
deosebita a problemelor etice. Noua etica presupune pacatul
stramosesc, prin care explica pacatul insusi si plaseaza identitatea
drept obiectiv, intr-o miscare de jos in sus; cuprinde, in anvergura
ei, realitatea pacatului. 51684cyo56edo7x

Discursul lui Kierkegaard despre anxietate abordeaza tangential

problema pacatului, avand in vedere ca anxietatea este conditie
prealabila a pacatului, "libertatea captiva in sine
insusi",mijlocitoar e intre posibilitatea si realitatea pacatului.
Psihologic, Kierkegaard se va ocupa de posibilitatea reala a
pacatului, iar dogmatic, de cea ideala. Scopul scrierii va fi
marturisit dintru inceput a trata conceptul de anxietate din punct
de vedere psihologic , avand in vedere dogma pacatului stramosesc.
Premisele de la care porneste in abordarea pacatului, pe care le va
justifica pe parcurs, sunt , ca pacatul nu este nici un fel de stare
( ca stare de potentica nu este , in timp ce de fapt el este) 2, si
ca a-l descrie ca boala, anormalitate, lipsa de armonie inseamna o
falsificare a conceptului 3.

Cuvantul danez Angest a fost echivalat in limba germana cu Angst, in

engleza cu dread , fear sau anxiety, in timp ce traducerile franceze
s-a impus angoisse; el a cunoscut o larga raspandire in filosofia
existentialista interbelica, in special datorita teoretizarilor lui
Heidegger si Sartre. Semnificatia anxietatii lui Kierkegaard este de
fior de spaima fata de ceva nedefinit si indeterminabil ,spre
deosebire de sentimentul de frica, in care obiectul este concret,
individual.

Kierkegaard considera ca omul este individ, fiind, in felul acesta ,

atat el insusi, cat si tot neamul, iar intregul neam participa in/la
individ precum individul la intregul neam. Desavarsirea omului ,
privita ca stare, consta in faptul individului de a fi el insusi,
precum si neamul. Aceasta contradictie este expresia unei sarcini si
impulsul unei miscari, miscare ce creeaza istoria. Istoria neamului
merge mereu inainte, in timp ce individul o ia mereu de la inceput,
fiind el insusi si neamul, si astfel, inca o data si istoria si
neamul. Adam a fost el insusi si neamul , astfel incat ceea ce il
explica pe Adam, explica istoria neamului si reciproc. A-l considera
cap al geniului umane presupune un inceput fantastic al neamului
uman, ce ridica dificultati insurmontabile.
Traditional s-a considerat ca pacatul lui Adam conditioneaza
pacatosenia drept consecinta, al doile prim pacat - primul pacat al
insului de d**a – presupunand pacatosenia drept conditie. Filosoful
danez polemizeaza cu aceasta luare de pozitie, afirmand ca primul
pacat este determinantul calitatii, Pacatul5, ca puterea
exemplului , pacatosenia este doar o determinare cantitativa , un
fel de elan inaintea saltului, dar care nu explica totusi saltul
reprezentat prin pacat. yd684c1556eddo

Pacatul lui Adam este pacatul stramosesc, caci neamul nu o ia de la

inceput cu fiecare individ, astfel incat starea de pacat a nemului
dobandeste o istorie, care merge inainte prin determinatii
cantitative, in timp ce individul participa la ea prin saltul
calitativ.

Nevinovatia este o calitate, o stare care poate sa dureze si care nu

poate fi anulata decat prin vina, care se pierde prin pacat.
Vinovatia lui Adam si vinovatia omului de d**a, este esentialmente
aceeasi, diferenta fiind o expresie cantitativa, nu calitativa:
vinovatia neamului este prezenta in nestiinta insului, manifestandu-
se, prin fapta lui , drept vinovatia acestuia.

Conceptul de anxietate este abordat de Kierkegaard in stransa

legatura cu cel de nevinovatie; nevinovatia este starea in care omul
nu este determinat ca spirit, ci este determinat sufleteste in
unitate nemijlocita cu naturaletea lui spam. Taina nevinovatiei este ca
inseamna liniste, dar totodata anxietate, nascuta din nimic;
spiritul isi proiecteaza visator propria realitate, nimicul, iar
acest nimic vede nevinovatia mereu ca fiind in afara sa. Anxietatea
este realitatea libertatii, ca posibilitate a posibilitatii, o
antipatie simpatica si o simpatie antipatica, nu este vina.
Anxietatea este o masura a prezentei spiritului. Relatia anxietatii
fata de obiectul ei, "nimicul" este la fel de ambigua ca tranzitia
de la nevinovatie la vina.

Omul este o sinteza de sufletesc si trupesc, intruchipata de spirit.

Spiritul se raporteaza la sine si la conditia lui ca anxietate. In
starea de nevinovatie spiritul este prezent dar ca nemijlocit,
visand si deranjand relatia dintre suflet si trup si totodata
instituind-o. In nevinovatie exista numai posibilitatea de a putea,
ca un fel de forma superioara de nestiinta, ca o expresie superioara
a anxietatii.

Daca omul n-ar fi fost o sinteza , care sa se bazeze pe un tert, n-

ar fi fost posibila o dubla consecinta a pacatului stramosesc: ca
pacatul a venit pe lume si ca sexualitate fusese instituita. Pacatul
este o criza in care pacatul patrunde in ins ca ins .Trecerea de la
o posibilitate la realitate se face prin anxietate. In clipa in care
spiritul se instituie pe sine, el instituie si sinteza, in care scop
trebuie sa o divizeze mai intai. Culmea senzorialului este sexualul,
culme care nu ar fi atinsa daca spiritul nu este instituit ca real.
Fara pacat nu ar fi existat sexualitatea, iar fara sexualitate nu ar
fi existat istorie. Abia prin sexualitate sinteza este instituita
drept contradictie si drept scop, al carui istorie incepe in clipa
instituirii sintezei.

Ceea ce am prezentat a constituit aspectul anxietatii de a fi

conditie prealabila a pacatului stramosesc, pe care il explica in
sens regresiv, in directia originii sale. Un alt fel de a
problematiza anxietatea este de a incerca o relationare progresiva
cu pacatul stramosesc.

In cadrul acesta, Kierkegaard precizeaza doua sensuri ale

anxietatii: anxietatea in care individul instituie pacatul prin
saltul calitativ si anxietatea care a patruns si patrunde impreuna
cu pacatul, in lume cantitativ, ori de cate ori un individ instituie
pacatul. Asemeni miscarii pacatoseniei nemului, miscarea anxietatii
are loc prin miscari cantitative, iar anxietatea fiecarui individ
este cu atat mai profunda cu cat se afla mai la inceputuri, deoarece
conditia pacatoseniei, presupusa de viata sa individuala trebuie
insusita. Abia in clipa in care mantuirea este cu adevarat
instituita este biruita si anxietatea. La individul de mai tarziu
anxietatea patrunde in doua sensuri in lume; pacatul patrunde prin
anxietate, purtand cu el, inca o data, anxietatea. Pe de o parte
continuitatea pacatului produce anxietate, iar pe de alta
posibilitatea mantuirii este un "nimic" ce provoaca individului
anxietate. Totiusi, orice individ devine vinovat din cauza lui,
anxiatatea provenindd din pacatul instituit de individ si fiind
prezenta vaga, un "mai mult" sau "mai putin" in istoria cantitativa
a neamului omenesc.

Kierkegaard face distinctie intre tipuri de anxietati: anxietatea

obiectiva si anxietatea subiectiva. Anxietatea obiectiva este
refexul pacatosenieei generasiei asupra intregii lumi, efect al
pacatului asupra existentei neumane, este starea de asteptare din
care cel ce asteapta ar dori sa iasa, expresie a unui dor, dand
nastere anxitatii tocmai pentru ca dorul singur nu poaate mantui. O
anxietate ca a lui Adam nu va mai surveni niciodata , deoarece
pacatoseniaa venit pe lume prin el.

Anxietatea obiectiva din natura este mai mare decat mai tarziu decat
la Adam, ea fiind indusa de faptul ca este vazuta intr-o cu totul
alta lumina datorita faptului ca prin pacat senzorial este continuu
degradat, pana devine ce se numeste pacatasenie. d**a venirea
pacatului in lume si ori de cate ori vine in lume, senzorialul
devine pacatosenie.

Anxietatea subiectiva este "egotista,este o anxietate cu privire la

ceea ce as putea sa devin, la ceea ce as putea sa devin sau ceea ce
mi s-ar putea intampla"1 anxietatea existenta in nevinovatia
insului, corespunzatoare celei a lui Adam, dar diferita cantitativ
de a acestuia, respectiv mai mica. Vina instituita continua sa fie
la fel de imputabila si la fel de ambigua ca cea a lui Adam.
Kierkegaard compaara anxietatea cu o ameteala, ameteala libertatii
cand spiritul vrea sa instituie sinteza, cand libertatea scruteaza
in jos la propriaa ei posibilitate, se agata de finit si se tine de
el, dar libertatea astfel se prabuseste. Cand libertatea se ridica
din nou in picioare, isi daseamaa ca e vinovata. Printre aceste doua
clipee se afla saltul. Din punct de vedere psihologic, caderea in
pacat se produce de fiecare data in stare de sfarseala.

Walter Schulz considera ca anxietatea reprezinta teama fata de

propria libertate "teama fata de saltul libertatii in libertate".El
coreleaza libertatea cu ideea punerii sintezei existentiale, motivand
anxietatea omului prin faptul ca este indisolubil legata de datoria
de a deveni un sine prin realizarea sintezei, dar aceasta sarcina nu
poate fi realizata ireprosabil, ceea ce transforma anxietatea intr-
un insotitor permanent al vietii omenesti.2

La individul de mai tarziu "nimicul" care e obiectul anxietatii

devine din ce in ce mai mult "ceva" – complexul de presimtire se
reflecta in ele insele , apropiindu-se din ce in ce mai mult de
individ, chiar daca pentru anxietate raman tot "nimic". "Nimicul"
comunica vivace cu nestiinta nevinovatiei, pacatul auto-presupunandu-
se. Anxietatea subiectiva este pusa in legatura cu relatia de
generatie si relatia istorica.
Senzorialul a devenit pacatosenie prin pacaat, adica prin pacat
deivne senzorialul pacatosenie si prin Adam a venit pe lume pacatul.
In istoria neamului senzorialul a devenitt odata pacatosenie, insa
in istoria individului senzorialul a devenit pacatosenie prin saltul
calitativ al fiecaruia. Proportia de senzorial coresspunde celei de
anxietate.

Facereaa Evei prefigureaza simbolic consecinta relatiei de

generatie: derivatul nu este niciodata la fel de desavarsit
cantitativ , ca originalul. Barbatul si femeia sunt la fel in
esenta. Anxietatea este mai refectata la Eva decat la Adam, pentru
ca femeia este mai sensibila senzorial decat barbaatul, astfel ca de
indata ce spiritul este instituit,scindarea se adanceste si mai
mult , iar anxietatea va avea mai multa libertate de actiune in
posibilitatea libertatii.

Femeia este mai anxioasa decat barbatul, este mai senzoriala, desi
in esenta este asemi barbatului, determinata spiritual. Estetic,
aspectul ei ideal este frumusetea, iar etic provocarea. Senzorialul
nu este pacatosenie , ci o enigma neexplicabila care te face anxios,
naivitatea fiind insotita de un "nimic" inexplicabil, creator de
anxietate. Sexual in sine nu este pacatosenie, fiind expresia
enormei contradictii ca spiritul este determinat ca genus.
Anxietatea este prezenta in orice placere erotica, dar nu intrucat
ar fi pacatoasa, ci e datorata faptului ca spiritul se simte strain;
victoria spiritului va presupune considerarea sexualuli ca strain si
comic.

Consecinta relatiei de generatii este amplificarea senzorialitatii;

in anxietatea celor din generatiile de mai tarziu de Adam e " mai
mult" tuturor indivizilor de d**a Adam; anxietatea insa e esential
aceeasi.Crestinismu l oficial propune sa ne ridicam mai presus de
acest "mai mult", invinovatind pe cel ce n-o face , ca nu ar vrea sa
o faca. Dificultatea abordarii unei astfel de probleme este insa
eludata de acesta. Anxietatea corespunzatoare relatiei de generatie
ar fi anxietatea de pacat, care naste pacatul; anxiatatea de a
deveni vinovat.

Anxietatea ce corespunde relatiei istorice este anxietatea de a fi

considerat vinovat. Supremul " mai mult" este cel al unui individ
astfel plasat si influientat, incatde la prima desteptare, incat
senzorialul devine pentru el identic cu pacatosenia; acest "mai
mult" se va manifestaa dureros in el , facand sa nu-si mai gaseasca
adapost.

Senzorialul nu este pacatosenie. El poate insemna pacatasenie prin

cunoasterea lui nebuloasa , precum ar mai putea insemna pacatosenie
orice cunoastere nebuloasa a ceea ce ar mai putea sa insemne
pacatul, precum si neglijarea dimensiunii individuale si pierderea
in neam. Prin gustarea din fructul cunoasteriia venit pe lume si
diferenta dintre bine si rau, precum si diferenta sexuala ca
pornire.

Pacatu este egoism, iar egoismul este insul instituit prin saltul
calitativ. Egoismul ia nastere prin pacat si in pacat, de aceea nu
poate sa explice pacatul. Obiectivul este de a integra eroticul,
sexualul, sub categoria de spirit. O astfel de implinire inseamna
victoria iubirii, spiritul iesind victorios prin faptul ca sexualul
este uitat si reamintit doar in uitare.

Anxietatea poate fi privita dintr-o a treia perspectiva, ca urmare a

pacatului absentei constiintei pacatului ,fiind definita drept clipa
in viata individuala. Omul va fi definit in acest context drept o
sinteza de vremelnicie si vesnicie. Clipa apare ca atom al
vesniciei ,prima reflectare in timp a vesniciei,prima incercare de a
opri, intr-un fel timpul .De indata ce spiritul este instituit,
clipa poate aparea. Vremelnicia si senzorialul sunt analoge:istoria
incepe abia prrin clipa,sensibilitate a senzoriala a omului este
instituita ca pacatosenie prin pacat. Clipa este acea ambiguitate in
care timpul si vesnicul se ating unul pe altul, instituind in felul
acesta conceptul de vremelnicie, unde timpul intretaie mereu
vesnicia, iar vesnicia intrepatrunde mereu timpul. In lipsa
categoriei de spirit , vesnicia clipei apare dinapoi,ca trecut. Daca
insa clipa este instituita ca discrimen, in raport cu care pot
exista trecut ,prezent ,viitor, atunci viitorul este vesnicia. Abia
cand vesnicia este instituita clipa traieste ca clipa, iar nu ca
discrimen. Viitorul este posibilitatea vesniciei sau libertatii in
individualitate ca anxietate. Pentru libertate posibilul este
viitorul,iar pentru timp viitorul este posibilul ,iar acestor doua
posibilitati li se asociaza anxietatea.

Anxietatea este starea psihologica care precede pacatul,de care se

apropie cat poate,cat de anxioasa poate fi, fara sa explice insa
pacatul, care izbucneste abia in saltul calitativ.in clipa in care
pacatul este instituit,vremelnic ia este pacatosenie, iar consecinta
definirii vremelniciei drept pacatosenie este moartea ca
pedeapsa.Cel ce traieste doar in clipa pacatuieste, insa acum nu are
nici un rost sa ne abstragem de la vremelnicie.

Poate exista o anxietate a lipsei de spirit ,ascunsa,

deghizata,avand uneori aparenta intregului continut al
spiritului,insa ca strigoi al spiritului .Exista o singura dovada a
spiritului :dovada spiritului din noi insine.Paganismul ,ca absenta
a spiritului , este preferabil lipsei spiritului ;pacatul sau este
de a trage de timp, fara a ajunge efectiv la pacat.

Anxietatea paganului are drept sursa soarta,iar „nimicul" consta in

ambibuitatea relatiei omului cu aceasta,ce se infatiseaza ca unitate
intre necesar si intamplator; aceasta impiedica intrarea in relatie
cu soarta. Tragismul paganismului este necutezarea omului de a nu se
sfatui cu oracolul .

In iudaism anxietatea este anxietate de vina,iar tragismul sau are

ca sursa necutezarea omului de a nu aduce jertfe.Ambiguitatea rezida
in relatie;de indata ce vina este instituita ,anxietatea dispare,
aparand pocainta.

Contrariul libertatii nu este necesitateaa ,ci vina ,iar maretia

libertatii este ca aceasta are de a face pururi numai cu
sine ,proiectandu- si vinaa in posibilitate si instituind-o deci
singura .Spiritul pamantean care va voi sa-l vada pe Dumnezeu ,va
trebui sa inceapa prin a se recunoaste vinovat. Daca vina este
instituita cu adevarat, ea se instituie singura.Relatia libertatii
fata de vina este de anxietate,fiindca libertatea si vina sunt
deocamdata o posibilitate. Cel ce cade in ispita este singurul
vinovat.

Anxietatea este posibilitatea libertatii ,iar ca posibilitate a

libertatii este educativa,formativa ,prin credinta, deoarece
devoreaza toate finitudinile, descopera tot ce au ele iluzoriu. Un om
ce a cunoscut anxietatea stie ca nu are absolut nimic de cerut de la
viata,ca ingrozitorul, pierzania,nimicirea locuiesc usa in usa cu
fiecare om;daca a invatat cu folos ca orice anxietate de care este
anxios il poate calca in clipa urmatoare, alta explicatie va da el
realitatii.Pentru a fi format in felul acesta ,absolut si
infinit ,de catre posibilitate ,individul va trebui sa fie cinstit
fata de posibilitate si sa aiba credinta.Astfel anxietatea sfarseste
prin anihila finitul din nelinistile pe care le-a produs.

/////////////////////
Antipsihiatria şi diagnosticul psihiatric

Prin ramura sa reformatoare,antipsihiatria reprezintă o adevărată psihiarie socială,

datorită cererilor de reformă pe care ea le pretinde faţă de psihiatria clasică.
Unul dintre punctele pe care antipsihiatria le atacă este şi acela al diagnosticului
psihiatric.Antipsihiatria subliniază că maniera în care psihiatria clasică stabileşte
diagnosticul este dogmatică şi etichetarea pacientului rupe de fapt orice dialog dintre
medic şi bolnav.Această afirmaţie,fără îndoială că nu este totalmante nefondată,dar
aceasta se referă doar la maniera în care diagnosticul este stabilit în psihiatria clasică,
aceia care se bazează pe modelul medical,în forma sa primitivă de aplicare în
psihiatrie.
Astfel,în 1973 Rosenbau introduce 5 persoane sănătoase într-un spital de psihiatrie dar
care la internare susţineau,în mod fals,că viaţa le este vidă,că aud voci etc.În afara
numelui greşit,pacienţii au dat toate datele normale,s-au comportat în spital,absolut
normal,fără a simula."Pacienţii" s-au adaptat repede la viaţa de spital,primeau
medicamentele,pe care,ca mulţi alţii le aruncau la toaletă.Zilnic pacienţii îşi scriau
observaţiile despre spital,dar nimneni nu îi întrebau ce scriu,cereau mereu să
plece,cooperau cu personalul,care îi descriau în rapoarte ca liniştiţi,amabili,fără
anomalii.Nici unul dintre pacxienţi nu a fost recunoscut ca normal,toţi au fost etichetaţi
ca schizofreni,diagnosticul psihiatric apărând astfel,spune autorul ca o "stigmatizare
persoanlă,juridică şi socială".Acelaşi autori face şi o contraexperienţă.El previne clinica
că în 3 luni se vor interna câţiva pseudopacienţi iar personalul cunoaşte deja datele
primei experienţe.Din 1983 de bolnavi internaţi,41 au fost suspectaţi ca
pseudopacienţi,deşi în realitate nu a fost internat nici unul.
În acest fel,subliniază Schipkowensky,medicul este influenţat în stabilirea diadnosticului
de prejudecăţile şi subiectivitatea lui şi cel mai tragic este că medicul discută foarte
puţin cu bolnavul.Astfel,arată Rosenhan,în 129 zile de spitalizare s-a vorbit cu
pacientul în medie spam,8 minute pe zi (între 3,9 şi 25,1 min).Aceste fenomene
reale,aşa cum vom vedea ulterior, în spitalul clasic de psihiatrie,l-a făcut pe Goffman
să spună că, etichetând pacientul cu un diagnostic,acesta este supus unui proces de
"mortificare a eului",iar Laing afirmă că diagnosticul izolează bolnavul de sistemul
social,care astfel nu va mai fi considerat om.Pentru Burghignon,psihiatrul este un
monstru mitic,căci omnipotenţa diagnosticului nu cruţă pe nimeni,motiv pentru care
autorul vorbeşte de o "alienaţie psihiatrică".
Desigur,asemenea criterii,nu pot fi considerate constructive,dar ele relavă în mare
parte realitatea situaţiei diagnosticului în psihiatria clasică şi necesitarea unei revizuiri
totale a psihiatriei în toate punctele ei esenţiale,inclusiv în ceea ce priveşte diagnosticul
psihiatric.Acest lucru este astăzi încercat de către psihiatria socială.
///////////////
Problema diagnosticului în psihiatrie

Stabilirea diagnosticului în psihiatrie este o problemă deosebită şi dificilă deşi rămâne

de mare importanţă.Diagnosticul psihiatric rămâne poate cea mai controversată parte
a psihiatriei,problema ei crucială,în care confruntările sunt dure şi frecvente.S-au
încercat numeroase tentative de modelare,mergând până la computerizarea
diagnosticului psihiatric,dar care au rămas doar tentative nematerializate.
După I.S.Strauss,în privinţa diagnosticului psihiatric ar exista cel puţin 3 modele de
diagnostic:un model tipologic,unul dimensional şi unul mixt.
Modelul tipologic este modelul cel mai popular fiind alcătuit pe baza variabilelor
psihiatrice şi a validării lor clinice.Acest model,subliniază autorul descrie categorii de
diagnostice,inclusiv forme discrete,având o aplicaţie asupra unui cerc enorm de
probleme psihiatrice.Partea slabă a modelului apare atunci când se pune problema
diagnosticului diferenţial,entităţile psihiatrice,în majoritatea lor având o descriere
generală şi putând cu greu separa,de exemplu,o nevroză de o psihoză,fără a mai vorbi
de o nevroză de alte entităţi limitrofe.Modelul tipologic are la bază concepţia lui
Kraepelin şi Bleuler (cu diviziunea psihozelor în schizofrenice şi neschizofrenice),iar
nevrozele la rândul lor sunt şi ele divizate doar pe baza simptomelor.Este,subliniază
Straus cea mai simplă metodă de clasificare,o clasificare pur semnatică,motiv pentru
care este optimă pentru clinicianul supraîncărcat şi supraaglomerat.
Bazându-se pe asemănarea bolii psihice cu cea somatică,modelul tipologic poate creia
iluzia definirii,ca şi în cazul bolilor somatice a unor "criterii discrete"cum le numeşte
Strauss,capabile a pune diagnostice diferenţiale fine (de exemplu,caracterul
halucinator din schizofrenie).În acest fel psihiatria clinică adoptă în stabilirea
diagnosticului aceleaşi etape şi aceiaşi tactică ca şi în medicina internă (o cantitate
mare de simptome,grupate apoi pe baza unui sistem teoretic în sindroame şi spunând
în mod aprioric că între acestea ar exista o corelaţie).
Dar subliniază Debray,chiar în medicina internă sindromul este doar un model iar
munca esenţială de diagnostic constă tocmai în realizarea unei asemănări dintre bolnav
şi model.În medicina internă această etapă sindromologică este apoi depăşită rin
raportarea sindroamelor izolate la o anumită entitate nozologică iar diagnosticul este
apoi supus,spune autorul şi altor judecăţi (frecvenţă,vârstă etc).În medicina internă
însă etiologia şi anatomia patologică apar ca principii unificatoare şi care duc la
explicarea simptomului clinic (patogenia şi etiologia fiind adevărate criterii de
clasificare).În psihiatrie o cale similară este imposibilă şi Debray enumeră 2 piedici
principale şi anumea:
1.Greutatea şi semnificaţia unui simptom nu se poate controla prin nici o referinţă
etiologică sau patogenetică iar adunarea simptomelor în sindroame implică o reducere
arbitrară a informaţiei.În acest fel a recunoaşte aici sindromul în sensul medicinii
interne este foarte dificil,fiind vorba e fapt,de o construcţie sindromică pur
speculativă.Metoda poate cel puţin evidenţia unele simptome "consacrate" mai mult
sau mai puţin caracteristiuce ale unei afecţiuni.
2.Implicarea bolnavului într-o categorie nosologică presupune o asemănare cu un
model predeterminat,model relativ,deoarece nu are o confirmare patogenetică.Dar
adesea,spune Debray,bolnavul este departe de a confirma un model (cazurile tipice
fiind excepţionale).
Pentru ca un bolnav să poată intra într-o categorie de diagnostic,noi trebuie să
"compunem" pe baza informaţiilor foarte variate câteva simptome "caracteristice" sau
dacă nu este posibil să multiplicăm mereu excepţiile,"formele clinice" (cum este în
ultima vreme cu stările borderline),riscând astfel o adevărată atomizare a nosologiei.
Cu toate acestea,modelul tipologic are încă o mare popularitate şi el stă la baza tuturor
sistemelor standard de diagnostic psihiatric (DSM II,III,IV,International Classification of
Diseases),ceea ce nu este altceva decât aspiraţia psihiatriei de a putea uza de o
nomenclatură universală.
Din nefericire,în cadrul acestui sistem de clasificare,formele clinice se înmulţesc ca
ciupercile după ploaie şi aproape orice autor,care are cât de cât orgoliu,se poate
repede prezenta cu noi clasificări sau cu noi forme clinice.Menninger,de
exemplu,publică o listă de 70 de pagini a celor mai populare tipologii de diagnostic
descrise dealungul anilor iar Stengel descrie 39 de diferite simptome tipologice utilizate
doar în secolul al XX-lea.
Metoda descriptivă cere însă unele precizări pe care tot Debray le enumeră astfel:
1.În medicina internă simptomul nu este o simplă deviere în raport cu axa
normalităţii,ci este o modificare subiectivă şi obiectivă apărută în cadrul boilii şi care
informează pe medic asupra naturii şi localizării afecţiunii.În psihiatrie,această
perspectivă apare echivocă şi în nici un caz nu poate valida un model clinic,mai ales
atâta timp cât acest model variază de la un medic la altul,de la o ţară la alta,iar în
prezent însăşi noţiunea de boală mintală este pusă sub semnul îndoielii.
2.În medicina internă simptomul atestă o modificare organică dar în psihiatrie el nu are
nici pe departe această funcţie,el fiind pur şi simplu doar o sinteză clinică sau cel mult
o ipoteză patogenetică.
3.În medicina internă simptomul este un ansamblu coerent de simptome (nu este
vorba doar de o simplă coincidenţă),pe când în psihiatrie el reflectă mai degrabă un
sens statistic.
După Strauss un diagnostic trebuie să se bazeze cel puţin pe următoarele criterii:
-Să fie valid în termenul criteriilor clinice majore;
-Să fie apt a sugera o bază pentru tipurile discrete;
-Să conţină grupaje de simptome care să stea la baza unor tipuri reale;
Elementul esenţial al modelului tipologic de diagnostic este însă lipsa posibilităţilor de
validare definitivă (de altfel în psihiatrie nici un model nu a putut fi validat în mod
definitiv).În psihiatrie nu există un agent etiologic,un test de laborator sau terapeutic
capabil a valida marile entităţi clinice.Mai mult,subliniază tot Strauss,în clinică este
foarte greu a găsi pacienţi reali pentru un anumit tip de diagnostic,de unde şi dictonul
"este mai bine să-ţi cunoşti bolnavul decât să-i pui diagnosticul".
Natura datelor clinice nu susţine deci modelul tipologic,dar el rămâne popular datorită
simplităţii lui şi a utilizării lui ca instrument practic de clasificare.
Modelul dimensional este foarte frecvent utilizat,mai ales în cadrul cercetărilor
ştiinţifice.Modelul dimensional nu ia în consideraţie atât fenomenele calitative,cât mai
ales pe cele cantitative,localizând indivizii dealungul uneia sau a mai multor dimensiuni
(gradul tulburărilor psihopatologice).În acest sens Menninger vorbeşte de dimensiunea
psihologică a desorganizării,care poate să fie discretă şi care poate permite trecerea la
un tip la altul.În cadrul acestui tip de diagnostic,subliniază Strauss nivelul dimensiunii
factorilor necesari pentru a cauza unei persoane un anumit nivel psihopatologic este
elementul cel mai important.Totuşi şi acest model are serioase slăbiciuni,deoarece dacă
utilizezi o dimensiune multe alte informaţii nu mai sunt luate în consideraţie.
Modelul mixt încearcă încearcă să combine avantajele ambelor modele.Un astfel de
model mixt este de exemplu constituit din concepţia lui Bleuler asupra schizofreniei.
Odată cu progresele realizate de psihofarmacologie,biochimie,genetică,viziunea asupra
modelului medical s-a schimbat faţă de viziunea tradiţională,fiind nevoie de o redefinire
a lui,unii mergând chiar până la reabilitarea lui.Dacă acest lucru ar fi posibil,s-ar
restabili odată cu aceasta şi importanţa diagosticului psihiatric (lucru evident mai ales
după 19660).Cercetările moderne de genetică şi neurobiologie s-au adăugat viziunii
psihosomatice a bolilor psihice,iar importanţa psihofarmacolgiei s-a făcut paralel cu
creşterea impotanţei metodelor care vizează statutul social al bolnavului.S-au
indicat,subliniază Weissman şi Klerman 3 surse principale în procesul de diagnostic:
1.Subiectul în diferite condiţii şi perioade de timp;
2.Ocazia,pacientul în diferite stadii ale acestor condiţii;
3.Informaţia,clinicianul are diferite surse de informaţii;
spam.Observaţia,nu fiecare observă la fel;
5.Criteriile de diagnostic;
Validitarea claselor nosologice,arată Weissman cer corelaţii între fenomenele clinice cu
alte variabile (termen lung de observaţie,răspuns la tratament etc).În mod obişnuit
stabilirea diagnosticului se bazează pe judecata clinică şi o experienţă psihiatrică
bogată,dar şi pe o serie de principii apriorice (caz în care studiul sistematic al cazului
este pe planul doi).Robins şi Guze stabilesc următoarele metode ştiinţifice pentru
stabilirea diagnosticului în psihiatrie:
1.Descrierea clinică;
2.Delimitarea de alte tulburări;
3.Studiul de laborator;
spam.Urmărirea antecedentelor heredocolaterale;
5.Studii familiale şi genetice,răspunsul la tratament;
spam.Corelaţia cu variabilele independente psihologice şi sociale;
_________________
/////////////////////
Morala crestina si psihiatria

1. Crestinismul nu este numai o suma de invataturi, o doctrina,

religioasa, ci si o viata traita daca aceasta doctrina. Si anume el
nu este numai, o suma de invataturi teoretice cu privire la Dumnezeu
si la mantuirea omului, care sa-i lumineze numai intelectul, ci este
o traire a acestor invataturi in viata aceasta pamanteasca.

Desigur, toate adevarurile invataturii crestine trebuie traite de

credincios, chiar daca nu pot fi aplicate toate in aceeasi masura si
constant. De exemplu, invatatura crestina despre Sfanta Treime, si
despre Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat, prin care se
manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de oameni si prin care se
realizeaza insasi mantuirea noastra obiectiv si subiectiv, trebuie
sa fie nu numai cunoscuta ci traita real si plenar in fiinta si
viata noastra, precum si in relatiile noastre cu semenii nostri.
Comuniunea omului cu Dumnezeu prin Hristos in lucrarea Duhului
Sfant, ca membru al Bisericii lui Hriatos, este inceputul si tinta
vietii crestinului privita pe dimensiune eshatologica.

Trairea si aplicarea invataturilor crestine constituie tocmai

domeniul Moralei crestine. De altfel, crestinismul nu este o
filosofic sau o ideologie filosofica intre alte filosofii si
ideologii, fiindca el nu ne infatiseaza adevarul ca o idee opusa
altor idei ; "el e incarnat in viata unica si sublima a persoanei
Mantuitorului Hristos, Care devine calea, adica modelul nostru de
urmat in viata. Nu ne spune Hristos ca El a venit ca lumea sa aiba
viata si inca mai multa (Ioan 10, 10) decat inainte de El? Iar viata
nu se comunica unui cerc restrans, ca ideile filosofice ; ea se
comunica tuturor fiintelor din lume", tuturor oamenilor si
neamurilor (Matei 28, 19-20 ; Marcu 16, 15-16). Iisus Hristos este
accesibil tuturor, este omul central, fiindca este si Dumnezeu in
acelasi timp, Care polarizeaza spre Sine pe toti care se deschid Lui
si cu care intra in comuniune prin cuvant si lucrare harica. Hristos
este modelul universal al vietii in Dumnezeu. "Cati in Hristos ne-am
botezat in Hristos ne-am si imbracat" (Gal. 3, 27). Aceasta inseamna
vointa de a ne face una cu El (Gal. 3, 2 . Pruncul trecut prin baia
Botezului a devenit neprihanit asemenea pruncului Iisus din ieslea
Betleemului. Tinerii care se cununa, nuntesc impreuna cu Hristos si
se veselesc impreuna cu El, ca la Nunta din Gana Galileii. Pacatosii
care isi frang inima in cainta, cad la picioarele Lui si-L roaga
pentru iertare. Credinciosii care se apropie de Sfantul Potir
pranzesc cu Hristos Care isi ofera spre mancare si bautura trupul si
sangele Sau euharistic. Frumusetile acestei lumi le admiram prin
ochii Lui, care ne-a aratat splendoarea crinilor campului. Cand
intalnim pe cei saraci, pe cei bolnavi, pe cei flamanzi si pe
oricare dintre ei necajiti ai lumii, il intalnim in acestia pe El
insusi, Care se identifica cu ei, cum ne incredinteaza El
Insusi : "Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei mai
mici, Mie Mi-ati facut" si "Intrucat nu ati facut unuia dintre
acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut" (Matei 25, 40 si 45).
Durerile noastre proprii le induram impreuna cu Hristos, fiindca
nimeni traind in aceasta viata nu este scutit de Golgota
rastignirii. Iar ingrozitoarea noastra moarte devine usoara daca
stim sa intram cu El in mormant. Caci El, Hristos, fiind insusi
Dumnezeu, a biruit mormantul si a inviat a treia zi. Fiind in
comuniune cu Hristos si deci identificandu- ne vointa noastra cu
vointa Lui, Hristos traieste in noi si noi in El (Gal. 2, 20).

Morala crestina este fata concreta, vazuta de toti a crestinismului,

indicand ce trebuie sa faca crestinul pentru a dobandi viata vesnica
implinind aici pe pamant voia lui Dumnezeu, in relatia cu El si in
relatiile cu semenii, precum si in propria sa viata, adica in
relatie cu sinea proprie. Ea, Morala crestina, pleaca de la Hristos
si se intoarce la Hristos. Iar crestinismul nu este un sistem de
filosofie, fiindca nu "este o elaborare a mintii noastre. El este
inainte de toate persoana istorica a Mantuitorului, adica Fiul lui
Dumnezeu facut om la plinirea vremii si ramanerea Lui ca om si pe
scaunul Slavei, fiind Unul dintre noi in Treime, ca Dumnezeu-Omul.
Intr-un cuvant crestinismul este, cum spunea Nichifor
Crainic, "perfectiunea dumnezeiasca descoperita noua in Hristos".
Iar Morala crestina are ca obiect principal : ce trebuie sa faca
crestinul in viata de toate zilele, urmand lui Hristos, traind si
marturisind pe Hristos.

2. Psihiatria. In psihiatrie, desigur, ne intalnim, dialogam

si "empatizam", cum spun specialistii, cu omul bolnav sufleteste.
Sentimentul de suferinta dobandeste aspecte dintre cele mai complexe
inlauntrul perspectivei date de psihiatrie : in boala psihica nimic
nu pare a avea loc fara autorefleCtare, cuprindere si intelegere
care constituie, de fapt, jocul implicat si continuu dintre
constiinta si suferinta, si, intr-un fel, dintre bine si rau. Dar nu
dintre binele moral si raul moral. Aceasta mai rezulta si din faptul
ca psihiatria se ocupa, in aceeasi masura, de aspectele sintetice
ale persoanei in doua ipostaze : normalitate psihica si contrariul
ei degradant, boala mintala.

Dintre toate sectoarele medicinei, psihiatria este aceea care isi

propune si se simte obligata moral si se "angajeaza" prin excelenta
sa inteleaga bolnavul, alaturi de explicatia - mai mult sau mai
putin comprehensibila - a mecanismelor psihopatologice. In jurul
bolnavului psihic, psihiatria se implica sa creeze o ambianta
comprehensibila, un orizont si o comuniune solidara, capabila sa
ajute pe bolnav in efortul de vindecare. Prin aceasta, psihiatria nu
mai este o stiinta medicala eminamente descriptiva ci prin excelenta
una de participare empatica.

In psihiatrie, medicul are nevoie de bolnav ca sa-si ordoneze

procesul de investigatie si "iatrie", de tratament. In cercetarea si
actul psihiatric are loc un act de comunicare reciproca intre bolnav
si medic, acesta din urma fiind totdeauna disponibil pentru o
generoasa daruire catre cel care sufera. De altfel, medicina
adevarata face uz totdeauna de comprehensiune, iar medicul se
intalneste si comunica cu oamenii. Dar nu intotdeauna acest lucru
este absolut necesar, el putand fi inlocuit doar de o intelegere-a
cauzelor determinante ale bolii somatice.

Boala psihica este mult mai complexa in cauzele si manifestarile ei

si, de aceea, ea comporta o definire mult mai complexa si
inteligibila, decat suferintele umane obisnuite (de pilda cele
organice). In general, definirea bolii psihice se face in raport cu
starea de sanatate sau de normalitate. Dar multe definitii date unei
boli psihice se refera la un tip de individ abstract, mobil si in
fond necunoscut afectiv. Desigur, fiecare boala are anumite
caracteristici care o particularizeaza, fata de alta boala. Dar tot
asa de adevarat este ca medicul nu are de-a face numai cu boli in
general, si eu bolnavi concreti, cu oameni concreti bolnavi. In
cazul bolilor psihice, cu care se ocupa psihiatria, medicul are de a
face cu bolnavi, cu bolnavi diferiti cu care mediul trebuie sa
comunice direct si personal intr-o mare daruire pentru a surprinde
specificul personal, ca sa-l analizeze si sa gaseasca tratamentul
adecvat. Deci pentru medicul psihiatru, fiecare om bolnav sufleteste
este un subiect aparte, un subiect concret cu care el angajeaza
dialogul si tratamentul. La fel procedeaza morala crestina, pentru
care fiecare om este existenta personala nerepetata cu misiunea sa
in fata lui Dumnezeu si in comunitatea semenilor sai, oamenii. Cu
aceasta am ajuns la relatia foarte stransa ce poate fi intre Morala
crestina si psihiatria, fiecare dintre acestea pastrandu-si
specificul si lucrarea in tratarea bolilor sufletesti.

3. Relatie, complementaritate si specific. Si Morala crestina ca

disciplina teologica si psihiatria ca disciplina a medicinei
generale si de profil, se ocupa cu omul concret, ingrijindu-se una
de sanatatea spirituala moral-crestina, iar cealalta de sanatatea
psihica a acestuia. Relatia dintre acestea este o expresie a
relatiei dintre crestinism si medicina. Desigur si una si cealalta
au in vedere sufletul omului cu puterile sau facultatile lui :
mintea, simtirea si vointa, dar nu separat de trup, trupul fiind
conditia vietuirii omului in timp si spatiu. Pentru invatatura
crestina, omul este chip si asemanare a lui Dumnezeu (Facere 1, 26-
2 si deci partener de dialog cu Dumnezeu si cu semenii, sai,
oamenii.. La demnitatea de chip al lui Dumnezeu, pe care o are omul
ca dat ontologic, participa nu numai sufletul cu cele trei puteri
sau facultati ale lui ci si trupul cu tot ceea ce cuprinde si
implica el pentru realizarea dialogului omului cu Dumnezeu, cu
semenii, cu natura inconjuratoare, dar si cu sinea proprie. Trupul
participa la demnitatea de chip, prin suflet si anume prin puterea
cognitiva a acestuia, adica prin acel nous, "minte", despre care
vorbesc Parintii Bisericii, in care se face prezenta insasi lucrarea
lui Dumnezeu, harul dumnezeiesc primit la Botez si mai apoi prin
celelalte Taine ale Bisericii.

Data fiind si sisighia aceasta dintre suflet si trup, in vietuirea

omului pe pamant, morala crestina priveste pe om cu intreaga lui
fiinta, vazandu-l prezent cu toata aceasta fiinta a sa in fiecare
act, actiune, fapta. De aceea, munca omului este si spirituala si
fizica, in acelasi timp. Desigur nu in aceeasi masura.

De aici si cele doua feluri ale muncii sau activitatii omului, munca
spirituala si munca fizica, daca cum predomina activitatea
spiritului sau efortul fizic. Dar si activitatea pur spirituala nu
ramane fara o expresie a ei asupra trupului, sau altfel spus si in
activitatea pur spirituala este angajat subiectul ei intreg. Faptele
libere si constiente cu care se ocupa Morala crestina poarta pecetea
subiectului lor intreg chiar si atunci cand trupul nu are o
participare egala. Radacina lor este in suflet, in spirit si anume :
in mintea care le initiaza si se invoieste cu ele, in simtirea cu
care le imbratiseaza si in vointa care le concretizeaza. De aceea la
judecata obsteasca sau universala, omul se va prezenta nu numai cu
sufletul ci si cu trupul avut pe pamant, desigur acum fiind
nestricacios, ca sa ia rasplata sa : fericirea vesnica sau osanda
vesnica pentru toate cele savarsite cu sufletul si cu trupul sau, pe
pamant.

Faptele libere si constiente ale omului isi primesc calificarea lor

in moral-bune si moral-rele daca cum sunt o implinire a vointei lui
Dumnezeu exprimata in lege (in legea morala naturala sau pozitiva),
in poruncile si sfaturile acesteia, sau o abatere, impotrivire sau
neimplinire a unei indatoriri.

Instrumentul cu ajutorul caruia noi insine aplicam legea morala la

propriile fapte sau la faptele altora, pentru a le sfatui, indemna
sau a evalua in bune si rele este constiinta morala, norma
subiectiva a moralitatii, care daca savarsirea faptelor este primul
nostru judecator a tot ceea ce am savarsit, cu stiinta si vointa
libera. Legea care este ceva extern si deci obiectiv obliga pe om in
constiinta sa morala. De aici chinurile constiintei noastre pentru
faptele moral-rele, adica pentru pacatele si greselile noastre,
uneledintre ele foarte grele, sau de moarte, cu urmari grave chiar
in viata aceasta, precum si multumirea sufleteasca sau starea de
fericire pentru faptele bune savarsite. Constiinta morala este
sfatuitorul si judecatorul nostru cel mai apropiat de care trebuie
sa tinem seama, ea fiind, cum spun multi moralisti crestini si
filosofi, glasul lui Dumnezeu in om sau reflexul imediat al Legii in
fiinta noastra.

Esential si central Moralei crestine este relatia omului cu

Dumnezeu, si in Dumnezeu, relatia omului cu semenii si cu natura
inconjuratoare. Faptele omului isi primesc coloratura si deci
valoarea lor daca cum sunt si in ce masura sunt sau nu sunt expresii
ale relatiei de comuniune a omului cu Dumnezeu. Relatiile cu semenii
si exprimarile acestora in fapte concrete, isi primesc, de asemenea,
calificarea lor morala daca marturia lor despre relatia subiectului
lor cu Dumnezeu.

Constiinta morala este aceea care sensibilizeaza sau nu

sensibilizeaza relatia omului cu Dumnezeu si cu semenii. Faptele
bune si pacatele isi primesc calificarea ca atare in primul rand de
la constiinta morala proprie si apoi de la autoritatea externa si de
la Dumnezeu.
 In constiinta morala este prezent omul intreg, trup si suflet, asa
ca boala care este pacatul de tot felul, isi are radacina dar si
consecintele imediate in aceasta constiinta.

Si psihiatria lucreaza sau face apel la constiinta omului in care

sunt simtite acut toate bolile psihice. De aceea ca sa aduci
sanatatea fizica si psihica, ca si pe cea moral-spirituala, preotul
si medicul trebuie sa inceapa cu constiinta : sa-i descopere bolile,
ranile, sensibilitatile sau insensibilitatile.

Constiinta isi are bolile ei, atat pentru preotul duhovnic cat si
pentru medicul psihiatru, dar fiecare dintre acestia isi are
recuzita sa de mijloace pentru investigatie si tratament. Preotul,
de pilda, va acorda o mare atentie scaunului duhovniciei la care se
prezinta penitentul sau la care il invita si cu care se intretine
indelung preotul duhovnic. Cele mai multe dintre bolile psihice sunt
rezultatul unei trairi morale dezordonate. A pune ordine in cele
spirituale, inseamna a te preocupa de purificarea continua si
sistematica de patimi si pacate, dar pentru aceasta duhovnicul va
face apel la constiinta morala a bolnavului si se va preocupa, in
acelasi timp, de crearea unui mediu propice apropiat insanatosirii
morale si cresterii duhovnicesti a acestuia. Si acest mediu apropiat
este familia, bine intocmita si organizata, pepiniera de virtuti si
factor puternic pentru o munca constructiva a membrilor ei in
societate.

Deci preotul duhovnic si medicul psihiatru se intalnesc in

preocuparea lor de insanatosire spirituala si morala a omului, de
zidire spirituala si morala a familiei si a societatii intregi in
care omul si familia se realizeaza si cresc spiritual, cultural, dar
si economic si social.

Pr. prof. dr. DUMITRU RADU

//////////////////
Ministrul Nicolaescu si sanatatea mentala

Îngrijorat de numărul mare al cazurilor de sinucidere din ultima vreme, ministrul Sănătăţii,
Eugen Nicolăescu, şi-a propus să acorde mai multă atenţie sănătăţii mintale. În acest scop,
ministrul a participat, joi, la deschiderea Simpozionului de Psihiatrie de la Târgu-Mureş,
ocazie cu care a declarat că este nemulţumit de modul cum se aplică strategia pentru
funcţionarea Centrului Naţional de Sănătate Mintală şi de modul în care conducerea acestei
instituţii administrează fondurile primite de la Ministerul Sănătăţii. Totodată, ministrul
Nicolăescu a declarat că în perioada 2006-2009 se vor înfiinţa 140 de Centre de Sănătate
Mintală pentru adulţi şi 50 pentru copii şi adolescenţi. Unele dintre aceste instituţii vor fi
înfiinţate prin transformarea Laboratoarelor de Sănătate Mintală, suma alocată în 2007
pentru reamenajarea şi dotarea acestor laboratoare fiind de 30 de milioane de lei.

Planul de acţiune al ministerului în domeniul sănătăţii mintale prevede şi îmbunătăţirea

serviciilor spitaliceşti din acest domeniu. Astfel, CNSM a propus alocarea de bugete pentru
reabilitarea fizică a unor secţii de psihiatrie şi pentru dezvoltarea unor programe de
reabilitare psihosocială şi vocaţională, inclusiv amenajarea unor spaţii pentru aceste
activităţi. În acest scop, necesarul de investiţii se va ridica la aproximativ 200 de milioane
de euro, din care 1,5 milioane de euro vor fi alocate în anul 2007 pentru instruirea a 30 de
echipe multidisciplinare, deoarece ministrul Sănătăţii consideră că „instruirea este
prioritară“. De asemenea, prioritare vor fi şi acţiunile „anti-stigma“, ministerul dorind ca
până în 2010 să implementeze o campanie pentru respectarea drepturilor şi
destigmatizarea acestor persoane, pentru care s-a alocat suma de o jumătate de milion de
euro.

Adolescenţii nu au fost omişi din proiectele ministerului, care va înfiinţa centre specializate
pentru copii şi adolescenţi, în Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara. Eugen Nicolăescu a fost
deranjat de modul în care presa a abordat cazurile de suicid la copii şi adolescenţi
petrecute în ultima perioadă, acuzând mass-media că poate amplifica fenomenul şi a cerut
sprijinul medicilor psihiatri pentru a sesiza CNA şi Clubul Român de Presă. Potrivit
demnitarului, 850.000 lei vor fi alocaţi pentru tratamentul dependenţelor şi a anunţat că la
Spitalul de psihiatrie „Prof. Dr. Al Obregia“ va fi înfiinţat primul centru de tratament şi
intervenţie în domeniul consumului de alcool. Aceeaşi sumă urmând a fi alocată şi pentru
diagnosticul şi tratamentul tulburărilor provocate de consumul de droguri.
/////////////////
Puscariile psihiatrice
Liana Anghelescu Petre Rachita

Unul dintre cele cinci domenii sensibile in pregatirea pentru aderare - nominalizat in aprilie
2006 de catre ministrul integrarii, Anca Boagiu, in raportul catre UE – este sanatatea
mintala. Practic, guvernul recunoaste ca psihiatria este una dintre buturugile (aparent)
mici, care ar putea pune probleme aderarii Romåniei la UE. De 15 ani, lipsa banilor si a
personalului de specialitate sint explicatiile date de autoritati pentru starea jalnica a
stabilimentelor psihiatrice. De lipsa de respect fata de pacienti si de mentalitati, nu
vorbeste nimeni. Reporterii „Prezent” au testat, incognito, regimul bolnavilor in spitalele de
psihiatrie. Au gasit si spitale decente, unde drepturile pacientilor sint respectate, dar si
multe dintre spitale, unde „nebunii” – asa cum inca le spune toata lumea – sint tratati, in
continuare, ca in Evul Mediu. Timp in care Romånia bate la portile UE.

Problemele psihiatriei romånesti nu sint noi. Inca din 1990, an de an, organizatiile
internationale pentru drepturile omului semnaleaza situatia precara si abuzurile asupra
bolnavilor romåni. De fiecare data, autoritatile de la Bucuresti si-au luat angajamente pe
care nu le-au respectat. Mare lucru nu pare sa se fi schimbat, fapt constatat pe pielea lor
de reporterii „Prezent”, intr-un tur incognito prin citeva spitale si sanatorii.

SAPUNARI: USI LEGATE CU LANTURI // Spitalul de Psihiatrie Sapunari, din judetul

Calarasi. La prima vedere, din exterior, institutia pare decenta, zugravita albastru, cu multa
verdeata, cu un parculet ingrijit, numai bun pentru relaxare. La usa, un infirmier
imbrinceste un pacient „aghezmuit”, explicindu-i la modul cel mai vulgar cu putinta ca
alcoolul nu-i face bine: „mai dute, ma, in ....., ca o sa mori daca mai bei“. Parterul si etajul
unu arata cit de cit normal, relativ curat si ingrijit. Urcam la etajul doi, sa vedem conditiile
de viata ale bolnavilor. Si ne ingrozim la vederea unor pereti scorojiti si crapati si a unor
usi legate cu lanturi. Cit despre toalete, n-avem nici macar curajul sa le privim, daramite
sa le folosim. Mergem spre un alt corp al spitalului si intram la toaleta si la dusuri. Zidurile
au fost cindva, demult, pavate cu faianta. Acum au mai ramas maximum doua placi pe
metru patrat. Robinetele si toaletele sint galbene, iar in mijloc este amplasat un jgheab din
metal ruginit. Ne-am lamurit cum e cu conditiile de viata, insa, dorim sa vedem cum sint
tratati, efectiv, pacientii. Asa ca, revenim la acelasi spital, putin dupa miezul noptii, cu o
trimitere pe numele unuia dintre reporteri. Batem la usa pret de cinci minute, dupa care ne
ia „in primire” un infirmier abia trezit din somn, care se duce sa o trezeasca si pe
asistenta. Unul dintre noi explica asistentei ca „rubedenia” sa (celalalt reporter) are crize
repetate si doreste sa-l interneze. Foarte banuitoare, asistenta ne spune ca domnul doctor
doarme si nu are locuri sa ne tina pina dimineata.

CRIZA „CALMATA ” CU DOUA DIAZEPAME // Dupa indelungi insistente, sintem cazati intr-
un salon cu cinci pacienti resemnati cu boala si soarta lor si doua pisici nelinistite. Avem
nevoie la toaleta. In grupul sanitar pe care il vizitasem ziua, un pacient care stie sa tunda
isi exercita meseria. Clientul? Un „coleg” de suferinta. Pretul? Cinci tigari. Un alt bolnav,
care se deplaseaza cu greutate, sta pe toaleta de un sfert de ceas, asteptind sa fie ajutat
de vecinul de pat. De infirmier, nici urma. Dupa aproape doua ore, apare in salon si
medicul, care ne intreaba de ce sintem acolo. Ii spunem ca ne-a trimis Demiurgul, sa
scapam tara de comunisti. Doctorul ne tine hangul: „Si eu astept asta de o viata“.
Somnoros, ne prescrie doua Diazepame, dupa care se reintoarce la treaba (somnul) lui.

GALATI: FOAME, PRINTRE GRATII SI GEAMURI SPARTE // La Spitalul de Psihiatrie din

Galati, bolnavii sint mai agitati si mai nemultumiti de traiul lor. Inca de la intrare, citiva
pacienti ne iau in primire, extrem de insistenti: „Da-mi si mie o tigare, da-mi si mie cinci
mii!“. La numai citiva pasi de poarta, se afla un salon cu gratii ruginite si fara geamuri.
Dupa gratii se ingramadesc vreo opt bolnavi, uitati de lume, o parte din ei vineti la ochi,
imbracati in haine ponosite si rupte. Disperati, ei se urca pe doua din cele patru paturi din
camera si cer tigari sau ceva de mincare. Observam ca paturile n-au lenjerie. Si nici macar
saltele. De dupa gratii, pacientii ii striga infirmierului ca este ora mesei si incep sa tipe, ba
chiar sa devina violenti verbal. Chiar si cu noi, fiindca nu avem sa le dam de nici unele.
Intram in cladire si urcam cu teama pe o scara din lemn. Pare gata-gata sa se darime. La
etaj, sint ziduri cu tencuiala cazuta, usi rupte, lacate ca la penitenciar si geamuri lipsa. O
infirmiera ne descopera si ne trimite la camera de garda. In alta cladire, unde este camera
de garda, se afla si „clubul“. Acolo, vreo douazeci de pacienti se uita extrem de atenti la un
televizor pe canalul „Taraf” TV. Unii mai gasesc puterea sa mai si zimbeasca. Cum ne
zaresc, cer mincare si tigari. Asta fac ori de cite ori vad o fata noua. Nu incercam sa ne
internam, ne multumim cu „pulsul” obtinut dupa o tura prin spital.

MOCREA: SPITALUL RUINA // In drum spre spitalul din localitatea aradeana Mocrea,
imaginea despre starea sistemului sanitar romånesc in secolul 21 ne este completata de o
secventa demna de pelicula unui cineast de talia lui Emir Kusturica: dinspre Arad spre Ineu
trece o „Dacie” papuc ce transporta un cadavru acoperit cu o patura rupta, incaltat cu doi
pantofi diferiti, care pantofi atirna din masina. La Spitalul din Ineu, primim un raspuns sec
din partea personalului medical: „Este un inecat, l-am adus si noi cum am putut. Dupa
acest episod, suporta m mai usor, parca, socul vizitei la Spitalul Mocrea, cunoscut atit de
presa, cit si de societatea civila, drept unul dintre cele mai jalnice asezaminte psihiatrice
din Romånia. Constatam ca aproape nimic nu s-a schimbat fata de imaginea creionata
anterior in mass-media. Multi pacienti dau tircoale parcarilor si se ofera sa spele parbrizele
masinilor, la schimb cu multrivnitele tigari sau „ceva”, un fel de mincare nenumit. Interiorul
spitalului arata dezastruos. Peretii sint decojiti, mirosul de igrasie, combinat cu cel al
fecalelor, este insuportabil. Vedem bucati de tencuiala cazute pe un perimetru de mai mult
de zece metri. Sint saloane cu pacienti care stau cite doi in pat. Toaletele arata deplorabil,
greu de descris in cuvinte. Scurta vizita, pe fundalul urletelor pacientilor, e de-a dreptul
inspaimintatoare. Urlete se aud de ani de zile, dar ele n-au schimbat nimic. Pacientii de la
Mocrea sint uitati de societate, de cei dragi, dar si de cei care-i au, teoretic, in ingrijire.
Practic, ca-n vorba romånului, „Cel de Sus cu mila, scapa cine poate” din iadul de la
Mocrea.

RAPOARTE SI SEMNALE DE ALARMA , FARA EFECT // In urma cu un an si jumatate, Centrul

de Resurse Juridice (CRJ) atragea atentia intr-un raport asupra situatiei de la Mocrea.
„Viata celor 120 de pacienti internati in spitalul de Psihiatrie Mocrea poate fi pusa in pericol
din cauza lipsei tratamentelor si ingrijirilor de specialitate, precum si din cauza
temperaturilor scazute din saloane si alimentatiei sarace in calorii”, notau autorii raportului
CRJ. Ziduri darimate, instalatii sanitare precare, podele de lemn, improprii pentru o unitate
medicala, cite doi-trei pacienti ghemuit i in acelasi pat. Aceasta era imaginea unui spital
din Romånia anului 2004, candidata la integrarea in UE. Si media prezenta, atunci, imagini
de cosmar de la Mocrea. Reporterii „Prezent” confirma ca la Mocrea nu s-a schimbat nimic.

POROSCHIA: RENASCUT DIN CENUSA // In periplul nostru am intilnit, totusi, si spitale

care-si merita numele. Spitalul Poroschia din judetul Teleorman – cu o istorie speciala –
este unul dintre ele. Acum cinci ani, presa a prezentat imagini de cosmar din acest spital,
cu pacienti legati cu lanturi de pat, condamnati la frig si foamete. Ministerul Sanatatii a
ordonat inchiderea spitalului, insa angajatii, cu un nou director, si-au donat salariile, au
obtinut sponsorizari si ajutoare neguvernamentale de la diferite fundatii si au dat o cu totul
alta fata institut iei. Gresie, faianta, termopane, mobilier nou, rezerve decente si sisteme
de incalzire moderne. Totusi, nici aici nu este totul roz. Pacientii nu pot sta internati mai
mult de paisprezece zile pe luna. „Doar atit plateste Casa de Sanatate”, ne explica Samuel
Calota, directorul spitalului. „Chiar daca nu se fac bine, trebuie sa-i dam afara. Nu avem o
sectie de cronici. Cindva, am avut, dar acum apartine firmei McMoni’s“. Aceasta sectie,
preluata de McMoni’s, se afla in comuna Cervenia si era spital inca din timpul banesei Safta
Brincoveanu.

McMONI’S A TRAS OBLOANELE LA CERVENIA // Lasat prin legat testamentar de catre Safta
Brincoveanu pentru spitalul din Poroschia, in domeniul de la Cervenia au functionat, pina in
anul 1994, o ferma, din uzufructul careia puteau fi hraniti decent, pacientii, si un pavilion
de bolnavi cronici. Spitalul a fost lasat sa functioneze dupa regulile instituite de baneasa
Brincoveanu chiar si in perioada comunista, fiind administrat de epitropii bisericii „Domnita
Ba- lasa” din Bucuresti. In 1994 insa, la citeva sute de ani, testamentul a fost incalcat:
domeniul Cervenia a fost incredintat firmei McMoni’s, care a desfiintat spitalul si a folosit in
scopuri private cele aproximativ o suta de hectare de teren agricol. Administratorii firmei
McMoni’s au construit sediul si acareturile necesare administrarii fermei dobindite si mai au
in plan sa puna bazele unui hipodrom. Administratorii bisericesti care au semnat acel act
sint academicianul Constantin Balaceanu Stolnici, inginerul Ioan Hagi Moscu si parohul
bisericii „Domnit a Balasa”, Pavel Zuzu.

BLESTEMUL BANESEI SAFTA BRINCOVEANU // Documentul a fost „iscalit” de catre parti, in

ciuda testamentului care instituie prevederi clare, dar si un blestem pentru cei care ar
indra zni sa-l incalce. „Nici eforul, nici epitropii, nici Stapinirea, nici nimeni din neamul
nostru sa nu fie volnic sa instraineze vreo mosie sau macar parte dintrinsa, sau vreun
acaret, nici cu schimb, fie macar de inzecit folos, nici cu vreun alt mijloc. Ci vor raminea
acele mosii in veci nestramutate de la spital, si de la sfinta biserica, fiind date danie pentru
pomenirea stramosilor nostri si in veci a sufletelor noastre. Iar la impotriva, cel ce va
instraina sa fie departat de la fata lui Hristos si socotit in veci hrapitor de cele sfinte“. Dar
cine mai crede astazi in blesteme sau in cuvintele strabunilor? Mai ales cind este vorba de
peste 100 de hectare intr-una din cele mai manoase zone din Cimpia Romåna.

CURSA CONTRACRONOMETRU // Declaratia publica a ministrului Anca Boagiu despre

problemele pe care le-ar putea provoca starea psihiatriei in contextul aderarii la UE nu este
primul semnal de alarma. Imediat dupa raportul de tara din octombrie 2005, in noiembrie
2005, una din cele 14 scrisori de avertizare pentru Romånia viza situatia persoanelor cu
handicap si a bolnavilor psihic. Citeva zile mai tirziu, senatorul Gyorgy Frunda, presedintele
Comisiei pentru Drepturile Omului, confirma concluziile celui mai recent raport „Amnesty
International”: bolnavii psihic din Romånia sint tinuti intr-un regim de cvasi-detentie.
Senatorul declara atunci ca se impune adoptarea de urgenta a unei legi care sa
reglementeze situatia acestor bolnavi. In ianuarie 2006, Ministerul Sanatatii a inceput un
proiect pentru care nu are inca bani, dar ii asteapta de la Uniunea Europeana. E vorba de
constituirea unui Comitet Intersectorial de Coordonare in Sanatate Mintala, care va avea
misiunea de a reforma sistemul de ingrijire a persoanelor bolnave psihic, dar si de a
supraveghea respectarea drepturilor celor cu tulburari mintale. Din cadrul Comitetului
Intersectorial vor face parte, pe linga delegatii autoritatilor sanitare, reprezentanti ai
Presedintiei si Guvernului, ai societatii civile, ai companiilor private etc.. Reprezentant ii
Delegatiei Uniunii Europene la Bucuresti vor avea statut de observatori activi ai acestui
comitet. Solutiile negociate de Anca Boagiu cu oficialii UE pentru iesirea psihiatriei
romånesti din impasul ultimilor 15 ani sint infiintarea unei structuri in Ministerul Sanatatii
care sa se ocupe doar de aseza- mintele de sanatate mintala si semnarea de catre
Ministerul Finantelor a unui memorandum privind finantarea spitalelor psihiatrice si
defalcarea sumelor pe fiecare unitate in parte.

PLANURI DA, BANI BA // In Romånia exista 37 de spitale de boli mintale si 75 de sectii de

psihiatrie in alte unitati sanitare. Numarul de paturi rezervat persoanelor care sufera de
afectiuni psihice este de 16.700. Peste 700 de medici psihiatri lucreaza in spitale si
aproximativ 250 in ambulatoriu. Acestora li se adauga spam.450 de asistente medicale si
412 psihologi si asistenti sociali. In evidente, exista peste 206.000 de bolnavi psihic
cronici. Multe dintre spitalele de psihiatrie functioneaza in foste unitati militare sau in vechi
conace boieresti, in cladiri improprii, construite in alte scopuri decit sa asigure conditii
decente unor bolnavi. Tratamentul persoanelor cu probleme mintale se face cu doar
spam.000 de lei vechi pe zi si exista un deficit foarte mare de personal specializat. Un
bolnav maninca de cel mult 70.000 de lei vechi pe zi. Acesta este diagnosticul psihiatriei
romånes ti, pus de catre doctorul Andrei Radu, in urma unei cercetari aplicate, prezentate
in toamna anului 2005 in cadrul Conferintei Nationale „Monitorizarea si Evaluarea Bolilor
Netransmisibile in Romånia“. „Spitalul Padureni Grajduri din Iasi are sediul intr-o fosta
unitate militara, iar Spitalul Podrega din Boto- sani functioneaza intr-un fost conac. In
Botosani, cineva a avut buna- vointa de a imparti puscaria in doua, pentru a da jumatate
din cladire si unui spital de boli nervoase“, sint doar citeva din exemplele doctorului Radu,
medicul psihiatru. Alta chestiune punctata de el este medicat ia pacientilor. „S-a constatat,
de pilda, ca finantarea pentru medicamentele unui bolnav internat la Spitalul de Psihiatrie
din Radauti este de spam.465 de lei vechi pe zi, iar la Burdujeni, intr-un spital cu numai
doi medici, tratamentul unui bolnav ajunge la 13.365 de lei pe zi“.

„AR MAI FI NEVOIE DE 750 DE MEDICI PSIHIATRI” // Purtatorul de cuvint al ministrului

Sanatatii, Oana Grigore, spune ca lucrurile sint pe drumul cel bun. „Anul acesta a fost
marita de cinci ori suma alocata celor sase spitale de maxima siguranta. De la 20 de
miliarde de lei vechi, anul trecut, la 100 pentru anul in curs”, sustine Grigore. Tot ea
apreciaza ca, pentru a redresa situatia, „ar mai fi nevoie de circa 750 de medici psihiatri,
dintre care 160 in ambulatoriu. Cu toate ca Ministerul Sanatatii a marit suma de bani
destinata psihiatriei, Casa Nationala de Asigurari de Sanatate, nu da nici un leu in plus fata
de anul trecut. Directorii de spitale de boli psihice isi vor imparti aceleasi 2.200 de miliarde
de lei vechi.
////////////
Tratamentul psihiatric prin şoc electroconvulsiv – o crimă împotriva umanităţii

de Lawrence Stevens, J.D.

tradus in limba română de Popa Miruna

Ceea ce se numea electroşoc sau tratament prin şoc electric (EST) este acum in general
cunoscut sub denumirea de “terapie electroconvulsiva”, adesea abreviată ECT. Termenul
induce in eroare, pentru că ECT nu este o formă de terapie, in ciuda afirmaţiilor
partizanilor ei. ECT provoacă leziuni ale creierului, pierderi de memorie şi diminuarea
inteligenţei. Într-un articol apărut în 25 martie 1993, in spam England Journal of Medicine
se afirmă că “terapia electroconvulsivă este folosită în mare măsură pentru a trata anumite
boli psihiatrice, in special depresia majoră” (p.839). În numărul din 26 martie 1990 al
revistei Newsweek se relatează faptul că “terapia electroconvulsivă (ECT) … se bucură de o
resurgenţă. …se estimează că până în prezent între 30.000 şi 50.000 de cetăţeni americani
sunt supuşi terapiei de şoc în fiecare an”(p.44). Alte evaluări recente indică un număr de
100.000 de cazuri pe an.

În manualul său “Psychiatry for Medical Students” (Psihiatria pentru studenţii în medicină),
publicat în 1984, Robert J. Waldinger, M.D., susţine că “mecanismul de acţiune al ECT nu
este cunoscut. …Ca şi cu celelalte terapii somatice din psihiatrie, noi nu ştim mecanismul
prin care ECT îşi exercită efectele sale terapeutice”(p.120&389). Psihiatrii pretind că
tristeţea sau aşa – zisa depresie este uneori cauzată de anomalii biologice ale creierului,
încă necunoscute. Ei spun că printr-un mod de acţiune necunoscut, ECT vindecă aceste
anomalii biologice necunoscute. Nu există nici un fel de dovezi valabile care să susţină
aceste afirmaţii. În afară de a cauza dezorientare mentală şi pierderi de memorie, ECT nu
ajută la eliminarea sentimentului de melancolie numit depresie. Acest lucru rămâne
adevărat chiar dacă în prezent tristeţea sau “depresia” este singura împrejurare pentru
care ECT este recunoscută ca terapie. Într-adevăr, mai degrabă decât să elimine depresia,
pierderea memoriei şi pierderea abilităţilor mentale cauzate de ECT au provocat asemenea
angoase la anumite persoane care au fost supuse la ECT, încât multe dintre ele s-au sinucis
după ce au primit “tratamentul”.

ECT constă în a lăsa să treacă prin creier un curent electric cu o intensitate de la 70 până
la 400 de spamţi şi cu un amperaj de la 200 miliamperi la 1,spam amperi (1600
miliamperi). Şocul electric este administrat pe o perioadă de timp de la o fracţiune de
secundă până la câteva secunde. Electrozii sunt amplasaţi de fiecare parte a capului în
zona tâmplelor sau uneori în faţa şi în spatele unei părţi a capului, astfel încât,
electricitatea să treacă doar prin partea stângă sau doar prin partea dreaptă a capului
(care se numeşte ECT unilateral). Anumiţi psihiatrii susţin în mod fals că ECT nu permite
decât ca o foarte mică cantitate de electricitate să traverseze creierul. De fapt, cei 70 până
la 400 spamţi şi cei 200 până la 1600 miliamperi folosiţi în ECT sunt foarte puternici.
Puterea aplicată în ECT este în realitate tot atât de mare ca cea care se găseşte în prize. Ar
putea ucide “pacientul” dacă curentul nu ar fi limitat numai la cap. Curentul electric al ECT
este atât de puternic încât poate arde pielea de pe cap în locul unde sunt puşi electrozii.
Din acest motiv psihiatrii folosesc electrozi cu gel, de asemenea numit şi gel conducător,
pentru a preveni arsuri ale pielii din cauza electricităţii. Electricitatea care trece prin creier
produce crize convulsive atât de puternice încât aşa-zişii pacienţi care primesc aceasta
aşa-zisă terapie şi-au rupt oasele în timpul crizelor. Pentru a preveni acest lucru se
administrează înainte de aşa-zisul tratament un medicament care paralizează muşchiul.
Bineînţeles, partea cea mai rea a ECT o reprezintă leziunile provocate creierului, nu oasele
rupte.

Electricitatea este doar una din mai multele metode folosite de psihiatrii pentru a provoca
crize convulsive pacienţilor în pretinse scopuri terapeutice. După anumiţi psihiatrii, crizele
produse prin produse chimice sau gaze inhalate sunt la fel de eficace ca şi ECT. În
septembrie 1977, în “American Journal of Psychiatry”, profesorul de psihiatrie Max Fink,
M.D., spunea : “Crizele pot fi de asemenea induse printr-un gaz anestetic inhalat, numit
flurothyl, fără utilizarea curentului electric şi aceste tratamente sunt la fel de eficace ca
ECT”. (p. 992). În aceeaşi pagină el mai spune că prin injectarea medicamentului
pentylenetetrazol (Metrazol) în sânge, crizele induse au efecte terapeutice echivalente cu
ECT.

Este interesant de a remarca, cel puţin, că oricare din aceşti trei agenţi diferiţi care produc
crize convulsive – flurothylul inhalat printr-o mască de gaz, Metrazolul injectat subcutanat
cu un ac sau electricitatea care traversează capul – pot fi din punct de vedere psihiatric la
fel de “terapeutici”. Psihiatrii susţin că accesul convulsiv este “terapeutic”, nu metoda de
inducere a accesului. Dar de ce aceste crize convulsive induse prin oricare din aceste trei
metode diferite ar fi la fel de “terapeutice” ?

O teorie este că aceste trei modalităţi sunt la fel de terifiante pentru victima (“pacientul”)
care primeşte “tratamentul”. În cartea sa “Against Therapy” (“Împotriva terapiei”),
publicată în 1988, psihanalistul Jeffrey Masson, Ph.D., pune această întrebare : “De ce
psihiatrii torturează oamenii numind această tehnică terapie prin electroşoc ?(p.xv). În
cartea sa “Battle for the Mind : A Physiology of Conversion and Brain-Washing” (“Bătălia
pentru spirit : o fiziologie a conversiei şi a spălării creierului”), William Sargant scrie :
“Istoria tratamentului psihiatric a dovedit într-adevăr că dintotdeauna au existat încercări
de a vindeca tulburările mentale prin folosirea şocurilor fiziologice, a fricii, a diverşi agenţi
chimici; şi că astfel de metode au produs întotdeauna rezultate strălucite la anumite
categorii de pacienţi”(p.82). În cartea sa “Breakdown” (“Depresia nervoasă”), psihologul
Norman S. Sutherland a subliniat faptul că din observaţiile sale, ECT era “în mare măsură
un obiect al terorii”. El mai adaugă că “sunt foarte multe relatări din partea unor pacienţi
care comparau atmosfera din spital când se administra ECT cu aceea a unei închisori în
ziua execuţiei” (p.196).

Apărătorii ECT susţin că datorită adăugării anesteticului care face ca acum procedura să fie
lipsită de durere, groaza provocată de ECT este în întregime de domeniul trecutului. Acest
argument scapă din vedere elementul central. Dezorientarea mentală, pierderea memoriei,
pierderea abilităţilor mentale, realizarea după trezirea din “terapie” că esenţa fiinţei a fost
distrusă de “tratament” crează teroarea – nu numai în primul rând suferinţa fizică. ECT sau
electroşocul loveşte în nucleul personalităţii şi din acest motiv este un obiect al terorii. Aşa
cum au scris Lothar B. Kalinowsky, M.D. şi Paul H. Hoch, M.D., în cartea lor “Shock
Treatments, Psychosurgery and Other Somatic Treatments in Psychiatry” (“Electroşocurile,
psihochirurgia şi alte tratamente somatice în psihiatrie”) : “Frica de ECT totuşi este o
problemă mult mai gravă decât s-a crezut la început. Aceasta se referă la o frică care se
dezvoltă şi creşte numai după un anumit număr de tratamente. Este diferită fată de frica
pe care pacientul nefamiliarizat cu tratamentul o avea faţă de prima aplicare. … Experienţa
torturantă a eului năruit este cea mai convingătoare explicaţie pentru frica ulterioară de
acest tratament”(p.133). Modul prin care ECT îşi realizează efectele constă în faptul că
victimele acestei presupuse terapii îşi modifică comportamentul, modul în care îşi
manifestă emoţiile şi îşi exprimă ideile în scopul de a evita să mai fie torturaţi şi distruşi de
“terapie”. Nu este întotdeauna posibil să refuzi ECT, pentru că ea este adesea administrată
împotriva voinţei pacientului. În “The Powers of Psychiatry” (“Puterile psihiatriei”),
publicată în 1980, Robitscher Jonas, J.D., M.D., profesor la Universitatea Emory
comentează : “Psihiatria organizată continuă să se opună oricăror restricţii fixate prin legi,
reglementări sau alte mijloace legale prin “dreptul” ei de a administra electroşocuri
împotriva voinţei pacienţilor”(p.279). Chiar şi acum, în cursul anilor 90, doar un singur stat
din Statele Unite – Wisconsin – interzice toate administrările involuntare de ECT.

De vreme ce frica “pacienţilor” de ECT face parte din motivele pentru care ECT
“funcţionează”, psihiatrii adesea obţin rezultate numai ameninţând oamenii cu ECT. Aşa
cum spune psihiatrul Peter R. Breggin, M.D., în cartea sa “Electroshock : It`s Brain
Disabling Effects” (“Electroşocul : efectele sale distructive asupra creierului”) : “Pentru
pacienţii care sunt martori la efectele distructive ale ECT, dar fară să fi trecut prin ea,
efectul ECT nu este mai puţin intimidant. Ei fac tot ceea ce le stă în putere pentru a
coopera în scopul de a evita o soartă similară”(p.173).

ECT produce de asemenea rezultate prin faptul că determină deteriorarea creierului. După
psihiatrul Lee Coleman, M.D., “Raţionamentul care justifică electroşocul a fost în trecut
formulat în termeni psihanalitici, cu supraego-uri punitive care uneori necesitau şocuri
repetate de 110 spamţi pentru a se linişti. Numai atunci vina putea fi satisfăcută şi
nemulţumirea putea fi diminuată. În prezent auzim mult mai frecvent explicaţii
neurofiziologice la fel de absurde, de data aceasta ideea fiind că aceste atacuri electrice
într-un fel sau altul rearanjează mai bine chimia creierului. Majoritatea teoreticienilor
acceptă uşor, totuşi, că acestea sunt speculaţii ; de fapt, ei par să găsească o anumită
satisfacţie în presupusul mod de acţiune necunoscut al tratamentului de şoc. Adevărul
este, totuşi, că electroşocul “funcţioneză “ printr-un mecanism simplu şi direct şi care a
fost înţeles de mulţi dintre cei care l-au suferit şi de oricine altcineva care a vrut cu
adevărat să afle în ce constă. Din nefericire apărătorii electroşocului (în special cei care îl
administează), refuză să recunoască ceea ce face electroşocul, pentru că acest lucru i-ar
face să se simtă rău. Electroşocul funcţionează distrugând creierul. Susţinătorii lui susţin că
leziunile provocate sunt neglijabile şi pasagere – argument care este contestat de mulţi
dintre cei care au fost supuşi procedurii. Pe deasupra, apărătorii lui doresc să vadă această
deteriorare ca pe un “efect secundar”. De fapt, schimbările pe care cineva le vede când
electroşocul este administrat sunt în întregime corespunzătoare oricărei răni acute la cap,
ca de pildă o rană cauzată de o lovitură la cap cu un ciocan. În esenţă, ceea ce se întâmplă
este că individul este ameţit, confuz şi dezorientat şi de aceea nu-şi poate aminti sau
aprecia în mod corect problemele curente. Şocurile sunt apoi repetate pentru câteva
săptămâni (uneori de mai multe ori pe zi) pentru ca procedura “să prindă” , adică creierul
va fi suficient de distrus pentru ca individul să nu-şi mai amintească, cel puţin pentru
câteva luni, problemele iniţiale care au condus la acest tratament. Cu cât creierul este mai
distrus, cu atât este mai probabil că anumite amintiri şi abilităţi nu se vor mai întoarce.
Astfel că pierderile de memorie şi confuzia mentală consecutive deteriorării creierului nu
sut deloc efectele secundare ale electroşocului ; acestea sunt mijloacele prin care psihiatrii
şi familiile (poate involuntar) aleg uneori să trateze persoanele tulburate sau supărătoare.
Mulţi dintre noi ar pune la îndoială asemenea metode suspecte de a distruge, mai degrabă
decăt a trata distresul emoţional. (Extras din introducerea la “The History of Shock
Treatment”, editat de L.R. Frank, p.xiii).

Susţinătorii ECT afirmă în mod fals că nu există nici o dovadă a deteriorării creierului
datorate ECT. De exemplu, în cartea sa “Overcoming Depression” (“A învinge depresia”),
dr. Andrew Stanway, un medic britanic spune “Oamenii îşi fac griji adesea că ECT ar putea
în vreun fel să le distrugă creierul, dar nu există nici o probă a acestui lucru”(p.184).

De fapt, nu a trecut mult după inventarea ECT în 1938, pentru ca studiile făcute pe
autopsii să scoată la iveală în jurnalele medicale leziuni ale creierului datorate ECT. Aceste
leziuni cerebrale cuprind : hemoragii cerebrale (sângerări anormale), edem cerebral
(acumularea excesivă de fluid), atrofie corticală (micşorarea cortexului cerebral sau a
straturilor exterioare ale creierului), spaţii perivasculare dilatate în creier, fibroze
(îngroşarea şi dezvoltarea de cicatrici), glioză (creşterea anormală de ţesut) şi rarefierea şi
distrugerea parţială a ţesutului creierului (vezi Peter R. Breggin, M.D., Electroshock : It`s
Brain Disabling Effects pentru referinţe). Comentând pe larg despre leziunile fizice ale
creierului cauzate de “terapia” electroconvulsivă, Karl Pribram Ph. D., directorul
Laboratorului de Neuropsihologie al Universităţii Standford, a observat : “Aş prefera să
sufăr o lobotomie minoră decăt o serie de şocuri electroconvulsive. … Ştiu foarte bine cum
arată creierul după o serie de şocuri şi nu este prea plăcut de văzut” (APA Monitor, Sept.-
Oct. 1974, p.9-10). Dr. Sidney Sament, neurolog, descrie ECT astfel : “Terapia
electroconvulsivă în fapt poate fi descrisă ca un tip de distrugere controlată a creierului
produsă prin mijloace electrice. Nici o îndoială că anumite simptome psihiatrice sunt
eliminate … dar acest lucru se întâmplă cu costul distrugerii creierului” (Clinical Psychiatry
News, martie 1993, p.spam). Cu toate că este un apărător al ECT, Richard D. Weiner,M.D.,
Ph.D., a recunoscut că “datele trebuie să fie considerate în ansamblu corespunzătoare
apariţiei atrofiei frontale după ECT” (Behavioral & Brain Sciences, martie 1984, p. . Prin
“atrofie frontală” el înţelege atrofia (dimensiunea redusă) a lobilor frontali ai creierului,
lobii frontali fiind părţile despre care se crede că sunt responsabile pentru funcţiile mentale
nobile. Lobii frontali primesc maximum de electricitate în ECT. Dr. Weiner deasemenea
mărturiseşte că “declaraţia lui Breggin potrivit căreia ECT întotdeauna produce un sindrom
organic acut la nivelul creierului este corectă” (ibid.,p.42). Un sindrom organic acut al
creierului este echivalentă unei boli organice a creierului”.

Testarea psihologică a celor care au suferit ECT de asemenea indică faptul că ECT provoacă
leziuni permanente ale creierului. De exemplu, într-un articol din British Journal of
Psychiatry, trei psihologi au scris “Performanţele pacienţilor care au suferit ECT s-a
constatat că sunt inferioare la WAIS [Wechsler spam Intelligence Scale] ([Scala Wechsler a
inteligenţei adulte])”. De asemenea “performanţele inferioare ale pacienţilor care au suferit
ECT la testele Bender-Gestalt sugerează faptul că ECT cauzează o deteriorare permanentă
a creierului” (Donald I. Templer, Ph.D.,et al., “Cognitive Functioning and Degree of
Psychosis in Schizofrenics given many Electroconvulsive Treatments” Brit.J.Psychiatry ,
Psychiatry, spam. 123 (1973), p. 441 at p.442,443).

În 1989, în cartea sa “The Exercise Prescription for Depression and Anxiety” (“Exerciţii
prescrise pentru cazurile de depresie şi anxietate”), profesorul de psihologie Keith
W.Hohnsgard, Ph.D., scrie “Anumite persoane care au primit ECT se pare că suferă de o
pierdere de memorie permanentă şi gravă“ (p.88, subliniere adăugată). O femeie care a
suferit ECT a descris aceste efecte pe care ECT le-a avut asupra memoriei ei : “Nu-mi mai
amintesc lucruri pe care n-aş fi vrut niciodată să le uit – lucruri importante – ca ziua nunţii
mele şi persoanele care au fost acolo. Un prieten m-a condus la biserica unde a avut loc
nunta mea, dar locul nu mai avea nici o semnificaţie pentru mine”. (citat din : Peter R.
Breggin, M.D., Electroshock : It`s Brain Disabling Effects, p.36). Profesioniştii care au
căutat un tratament pentru depresie şi au primit ECT au pierdut cunoştinţele profesionale
şi tehnice de-o viaţă datorită acestei aşa-zise terapii. (vezi, de exemplu, articolul lui Berton
Rouche în lecturi recomandate). În statul Texas, o lege cere ca cei care se gândesc să
recurgă la ECT să fie avertizaţi asupra faptului că ECT produce pierderi de memorie: Dar în
cele mai multe state cei care se supun ECT în mod voluntar fac acest lucru fără nici un fel
de advertisment asupra leziunilor produse creierului, pierderilor de memorie asociate şi
afectarea intelectuală la care urmează să fie supuşi – psihiatrul care recomandă utilizarea
ECT fiind de obicei persoana cea mai puţin probabilă că va da un asemenea advertisment
[vezi copia legii din Texas, dedesubt].

Apărătorii ECT afirmă că prin adăugarea anestezicului, a medicamentului care paralizează

muşchiul şi a oxigenării (dându-I pacientului aer 100% oxigenat) se previne orice fel de
deteriorare a creierului cauzată de ECT . Dar nici anestezia sau medicamentul care
paralizează muşchiul, nici respirând oxigen nu se pot stopa efectele electricităţii asupra
creierului. Studiile făcute pe autopsii, electroencefalogramele şi observaţiile făcute asupra
celor care au primit ECT indică faptul că aceia care au fost supuşi la ECT sub anestezie, cu
medicamentul paralizant şi cu respirarea forţată de oxigen, prezintă aceleaşi deteriorări ale
funcţiilor creierului, pierderea memoriei şi afectarea funcţiilor intelectuale ca şi cei care au
primit ECT fără aceste modificări.

Câţiva avocaţi ai ECT afirmă că noile aparate cu impulsie scurtă folosite în ECT fac mai
puţin rău decât aparatele cu undă sinusoidală care au dominat până în anii 80. Din contră,
un proeminent susţinător al ECT, profesorul de psihiatrie Richard D. Weiner, M.D., Ph.D.,
citează studii care “au demonstrat că undele sinusoidale şi stimulii cu impuls bidirecţional
produc schimbări amnezice asemănătoare” (Behavioral & Brain Sciences, martie 1984, p.1
. Potrivit lui Richard Abrams, M.D., profesor de psihiatrie la Chicago Medical School, în
cartea sa “Electroconvulsive Therapy” (“Terapia electroconvulsivă”), 400 de spamţi
constituie creasta de voltaj caracteristică pentru noile aparate cu puls scurt ale ECT
(p.113). Acest voltaj este mai mult decât dublul voltajului produs de aparatele mai vechi
cu undă sinusoidală, sugerând faptul că noua ECT, cu impulsie scurtă este şi mai
distructivă.

Pretenţiile că noul ECT “unilateral” în care electricitatea trece doar printr-o parte a capului
este una mai puţin nocivă este deasemenea falsă. Ideea este de a menaja acele părţi ale
creierului responsabile pentru funcţiile verbale şi matematice (funcţiile intelectuale non-
emoţionale, asemănătoare funcţiilor unui computer). Despre aceste funcţii se crede că sunt
localizate în partea numită în mod fals partea dominantă a creierului. Problema este
dificultatea de a determina care parte a creierului este dominantă la fiecare individ. La cei
mai mulţi oameni este partea stângă, dar la unii este partea dreaptă, aşa uneori psihiatrii
din nebăgare de seamă aplică electroşocurile pe acea parte a creierului pe care încercau să
o menajeze. Partea creierului care se intenţionează să primească cea mai multă
electricitate este înşelător numită partea non-dominantă. Această aşa-numită parte non-
dominantă a creierului este în primul rând responsabilă pentru afectivitate şi sexualitate,
pentru aptitudinile artistice, creative şi muzicale, pentru percepţia vizuală şi spaţială,
pentru capacităţile sportive, pentru funcţiile mentale inconştiente şi pentru anumite
aspecte ale memoriei. În cuvintele profesorului de neurologie Oliver Sacks, “această parte
este de cea mai mare importanţă”, pentru că furnizează “bazele fizice ale persoanei şi ale
sinelui” fără de care “am fi asemănători unui computer” (“The Man Who Mistook His Wife
for a Hat and Other Clinical Tales”, p.5,20). Partea de creier aşa-numită non-dominantă
care primeşte electroşocurile într-o ECT unilaterală este la fel de importantă ca şi celelalte
părţi ale creierului.

Psihiatrii care utilizează ECT îşi violează jurământul Hippocratic de a nu face rău şi sunt de
asemenea vinovaţi de o formă de şarlatanism medical. Din nefericire majoritatea
psihiatrilor au administrat ECT şi guvernul nu a reuşit să se ridice la înălţimea
responsabilităţii sale de a ne proteja de un asemenea tratament nefast şi iraţional. Prin
urmare rămâne să vă protejaţi pe voi şi familiile voastre de practicienii care îl utilizează.

Lecturi recomandate

PeterBreggin, M.D., Electroshock : It`s Brain Disabling Effects (Springer Publishing

Co.,spam York, 197 )

Peter Breggin, M.D., Toxic Psychiatry : Why Therapy, Empathy and Love Must Replace the
Drugs, Electroshock and Biochemical Theories of the “spam Psychiatry” (St. Martin`s
Press, spam York, 1991)

Leonard Roy Frank (editor), The History of Shock Treatment (self-published, San Francisco,
1978). Disponibilă direct de la autor pentru 12 $ la adresa : 2300 Webster St., San
Francisco, California 94115

John Friedberg, M.D., “Electroshock Therapy : Let`s Stop Blasting The Brain”, Psychology
Today magazine, august 1975, p.18.

John Friedberg, M.D., “Shock Treatment Is Not Good For Your Brain : A Neurologist
Challenges the Psychiatric Myth” (Glide Publications, San Francisco, 1976)

John Friedberg, M.D.,”Shock Treatment, Brain Damage and Memory Loss : a Neurological
Perspective”, American Journal of Psychiatry, spam. 134, No. 9, (September 1977),
p.1010.

Berton Rouche, “Annals of Medicine - As Empty as Eve”, spam Yorker magazine, September
9, 1974,p.84. Acest articol autobiografic descrie cu amănunte şocante proporţiile şi
permanenţa pierderilor de memorie cauzate de “terapia” prin electroşoc.
AUTORUL, Lawrence Stevens este un avocat a cărui practică a inclus reprezentarea unor
“pacienţi” psihiatrici. Pamfletele sale nu se supun legii dreptului de autor. Sunteţi invitaţi să
faceţi copii pentru a le distribui celor care credeţi că ar putea benefia de ele.

1997 – Adusă la zi de Douglas Smith, web-masterul site-ului

www.antipsychiatry.org

În ediţia din 1997 a cărţii sale “The Essential Guide to Psychiatric Drugs”, Jack M. Gorman,
M.D., profesor de psihiatrie la Universitatea Columbia, cuprinde un capitol
intitulat”Electroconvulsive Therapy” (“Terapia electroconvulsivă”) în care autorul face
afirmaţii grave în legătură cu modul de administrare a ECT, pervertind realitatea “pacientul
trebuie să fie în primul rând de acord pentru a primi ECT şi multe spitale solicită acum
consimţământul atât al pacientului cât şi cel puţin al unui membru al familiei. Aşa că nu
prindem oamenii cu forţa pe targă” (p.116). În timpul propriei mele experienţe de prizonier
psihiatric am fost martor cu ochii mei la o scenă în care o pacientă era târâtă cu forţa
pentru a i se aplica terapie electroconvulsivă, în timp ce se ruga de torţionarii ei să se
oprească. Pe când o ţineau încercând în continuare să o forţeze să intre în camera unde
trebuia să primească ECT şi-a înţepenit braţele cu mâinile de fiecare latură a cadrului uşii
într-un efort zadarnic de rezistenţă. După un efort considerabil i-au învins rezistenţa fizică
şi i-au împins prima dată piciorul în camera de “tratament”. A fost evident, un adevărat
coşmar pentru ea, aşa cum ar fi fost pentru oricine. Rezistenţa ei verbală şi fizică şi forţa
care s-a utilizat împotriva ei de mai mulţi oameni voinici nu lasă nici o îndoială asupra
naturii involuntare al acestui aşa-zis tratament. Am simţit mai multe emoţii în timp ce am
fost martorul acestui spectacol inuman : frica că aş putea fi următoarea victimă al unui
tratament involuntar prin electroşoc ; furie împotriva acelora care ar putea să fie atât de
cruzi şi de lipsiţi de inteligenţă pentru a face acest lucru unei alte persoane şi vina de a nu
fi făcut nimic pentru a ajuta această femeie nefericită să lupte împotriva celor care îi
făceau rău – chiar dacă ştiam că asemenea rezistenţă ar fi fost de prisos şi că aş fi putut
deveni eu însumi o victimă a electroşocului sau că aş fi fost în mod forţat drogat până la
uitare cu Thorazin. Acest lucru s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani, dar eu continui să aud
relatări despre folosirea involuntară a ECT şi chiar în perioada când am fost martorul
coşmarului ECT a acelei femei am auzit negaţiile personalului spitalului care susţineau că
ECT a fost administrat doar cu consimţământul pacientului. Atunci şi acum asemenea
negaţii false dovedesc că nimic din ceea ce afirmă psihiatrii şi “profesioniştii” bolilor
mentale care utilizează tratamente nefaste ca ECT nu poate fi crezut.

În aceeaşi situaţie este şi adevărul legat de faptul dacă ECT determină o deteriorare a
creierului. În ediţia din 1997 a cărţii sale dr. Gorman afirmă că nu există nici o dovadă a
vreunei deteriorări a creierului cauzate de ECT. El susţine : “Testele neurofiziologice făcute
cu grijă într-un număr de studii au eşuat să arate probleme pe termen lung ale memoriei
la cei mai mulţi pacienţi care au primit ECT. Uneori problemele de memorie pot dura mai
mult, dar în general ele nu depăşesc o perioadă de spam luni. Ce se poate spune totuşi
despre cei care insistă că ar avea leziuni ireversibile ale creierului din cauza ECT ? Încă o
dată, trebuie insistat asupra faptului că studii ştiinţifice serioase nu au putut găsi nici un fel
de dovadă a vreunei pierderi de memorie permanente în urma ECT. Riscul unei pierderi
permanente a memoriei în urma ECT pare atât de puţin probabil încât pacienţii ar trebui să
nici nu o ia în considerare” (p.117-118). Dr. Gorman îşi limitează negaţiile la “pierderile de
memorie” şi nu se referă la reducerea inteligenţei şi a abilităţilor de a trăi emoţii ca urmare
a ECT, dar cuvintele lui cu toate acestea sunt fals liniştitoare despre aceste efecte şi despre
faptul că ECT cauzează deteriorarea creierului. Dacă aţi citit articolul domnului Stevens de
mai sus, probabil că nu vă veţi lăsa prostiţi de de negaţiile dr. Gorman sau a oricărui altui
psihiatru despre deteriorarea provocată de tratamentul prin electroşoc”.

Dr. Gorman de asemenea mai spune : “ECT este un tratament extrem de eficace şi cu un
risc foarte mic. De ce este atunci atât de controversat ? În primul rând tratamentul este
considerat misterios. Unuia dintre colegii mei, dr. Stuart Yudofsky, cândva îi plăcea să
lovească televizorul cu piciorul când imaginea era neclară. .Îcă nu avem nici cea mai mică
idee cum funcţionează. Tot ceea ce se ştie este faptul că aplicând un şoc creierului,
depresia dispare. Este interesant de văzut că ECT deasemenea vindecă mania (fericirea
extremă) şi reduce simptomele psihotice “(p.119). De ce este atât de greu pentru dr.
Gorman şi alţi psihiatrii să vadă ceea ce este evident ? Cauzând distrugerea creierului ECT
reduce sau elimină tot ceea ce creierul produce : nefericirea (“depresia”), bucuria
(“mania”), gândirea ciudată sau iraţională (psihoza), memoria, inteligenţa şi întreaga gamă
de funcţii de care este în stare un creier intact. (Da, în opinia mea gândirea iraţională şi
ciudată poate veni de la un creier intact. Gândirea religioasă a multor oameni “normali”
este o ilustrare a acestui lucru.)

În ediţia revăzută din 1997 a cărţii “The Essential Guide to Psychiatric Drugs” dr. Gorman
demonstrează că falsele pretenţii în jurul ECT, (la fel ca şi în celelalte aspecte ale
psihiatriei) nu s-au schimbat.

2000 – Aducere la zi

“Deşi ECT este eficient, provoacă probleme de memorie pronunţate, iar efectele [sale
antidepresive] sunt trazitorii. Deşi procedeul prin care se aplică ECT nu mai este atât de
barbar ca în imaginea lui Jack Nicholson fiind supus electroşocurilor în One Flew over the
Cuckoo`s Nest (Zbor deasupra unui cuib de cuci), este dezumanizant. Eu nu recomand
ECT, decât dacă există o urgenţă care poate pune în pericol viaţa …” Edward Drummond,
M.D., Associate Medical Director at Seacoast Mental Health Center in Portsmouth, spam
Hampshire, in his book The Complete Guide to Psychiatric Drugs (John Wiley & Sons, Inc.,
spam York, 2000), pagina 87. Dr. Drummond a absolvit Şcoala Universitară de Medicină
Tufts şi s-a pregătit în psihiatrie la Universitatea Harvard.

Administrarea de ECT în mod involuntar, continuă în anul 2000. Într-un e-mail al Support
Coalition datat în 23 august 2000 se relatează că Kathleen Garrett, o femeie în vârstă de
66 de ani, fiind internată la spitalul DesPeres din St.Louis, Missouri a fost supusă în mod
involuntar la tratament prin electroşocuri în data de luni, 21 august şi în data de joi, 23
august, anul 2000 şi a mai fost programată pentru încă 10 sau 12. Atât ea cât şi fiul ei
Steve Vance, care este lucrător social s-au opus acestui tratament distructiv. Fiul ei a adus
un avocat la audiere în faţa curţii de judecată, încercând să oprească acest lucru, dar
judecătorul a hotărât continuarea tratamentului. Fiul ei spunea : “Când se vor opri ? Când
îi vor distruge mintea complet?” Apoi doar cu o zi mai târziu, într-un alt e-mail al Support
Coalition din 24 august 2000, se relata că în urma protestelor publicului, spitalul a anunţat
că doamna Garrett nu va mai fi supusă şocurilor electrice şi va fi eliberată din spital.
Aceasta este în mod special o veste bună pentru doamna Garrett şi fiul ei şi este o victorie
a noastră în lupta noastră împotriva asupririi şi asaltului psihiatric şi a violării drepturilor
omului în numele sănătăţii mentale. Această victorie arată că eforturile noastre de a opri
şarlatania psihiatrică a sănătăţii prin “terapia” electroconvulsivă (ECT) şi violările
drepturilor omului pot reuşi. Ar trebui să ne încurajeze să depunem eforturi pentru a
continua. Eşecul publicului american de a se opune tratamentelor vătămatoare ale
psihiatriei şi a violării drepturilor omului nu este determinată de intenţii rele, ci de
ignoranţă şi – uneori - de prostie. Oamenii înţeleg destul despre electricitate pentru a
realiza cât de rău era să distrugi creierul unei femei prin "terapia" electroconvulsivă, în
special împotriva voinţei ei. Cei mai mulţi nu ştiu cât de banală şi de nejustificată este
internarea involuntară pentru aşa-numita boală mentală, iar cei mai mulţi nu ştiu destul
despre medicamentele psihiatrice pentru a înţelege cât de rău este să forţezi pe cineva să
ia aceste medicamente psihiatrice, inclusiv presupuşii bolnavi psihici. Dacă putem face ca
un segment suficient de mare al publicului să înţeleagă ceea ce se întâmplă de fapt, îi vom
învinge pe cei care promovează incarcerarea arbitrară numită “spitalizare pihiatrică
involuntară” şi să facem America – şi lumea – un loc mai sigur pentru oricine.

Pentru întregul text al e-mail-ului din 24 august 2000 vezi site-ul Support Coalition.

2001 – Aducere la zi
“Mecanismul prin care ECT îşi produce efectele nu este cunoscut”.

Maurice Victor, M.D., Professor of Medicine and Neurology, Dartmouth Medical School; and
Allan H. Ropper, M.D., Professor and Chairman of Neurology, Tufts University School of
Medicine, Adams and Victor`s Principles of Neurology – Seventh Edition, McGraw-Hill
Medical Publishing Division, spam York, 2001, p.1620.

În aceeaşi pagină a manualului în care aceşti autori fac această afirmaţie, deasemenea se
repetă mituri psihiatrice despre ECT, de exemplu, ei spun că este “eficient” şi “sigur” şi că
“dezavantajul major al ECT este producerea unei afectări trecătoare a memoriei recente
pentru perioada tratamentului şi a zilelor care urmează “. Ei admit că ECT aduce o
distrugere permanentă a creierului – rezultatele căreia putând include pierderea
permanentă a memoriei pe o perioadă de mulţi ani înaintea administrării ECT şi pierderea
permanentă a inteligenţei, ca de pildă reducerea abilităţilor de a forma amintiri noi şi
pierderea capacităţii de gândire care persistă pentru tot restul vieţii persoanei. Ei nu admit
că a fost relatat vreun caz al vreunei victime care după ce a suferit ECT, creierul a fost atât
de distrus încât nu-şi mai amintea propriul nume. Astfel educarea greşită a studenţilor la
medicină şi a medicilor continuă.

Corpurile legiuitoare ale statului Texas nu au fost convinse de falsele negaţii ale psihiatrilor
privind pierderile permanente de memorie cauzate de de ECT, nici de pretenţiile lor, ca
aceea a dr. Gorman (de dinainte) că ECT este “un tratament extrem de eficient şi cu un
risc scăzut” . Acest lucru este indicat prin decretarea în 1993 a legii de mai jos (revizuită în
1997) :

Legea Texană

Sec.578.003 Consimţământul pentru terapia electroconvulsivă

(a) Consiliul va adopta prin lege un formular standardizat scris pentru consimţământ care
va fi folosit când va fi luată în considerare terapia electroconvulsivă. Consiliul va prescrie
prin lege, de asemenea informaţia care trebuie să fie conţinută în suplimentul scris necesar
la subcapitolul (c). În adaos la informaţia necesară la acest capitol, formularul trebuie să
includă informaţia conţinută de Texas Medical Disclosure Panel pentru terapie
electroconvulsivă. În dezvoltarea acestui formular, consiliul va lua în considerare
recomandările acestui tablou. Folosirea acestui formular de consimţământ prescris de
consiliu în maniera prescrisă la acest capitol nu crează prezumţia că medicul va fi scutit de
prevederile de la cap. spam.05 şi spam.06, Responsabilitatea Medicală şi Insurance
Improvement Act of Texas (Article 4590i, Vernon`s Texas Civil Statutes).

(b) Formularul de consimţământ trebuie să stabilească în mod clar şi explicit :

(1) natura şi scopul procedurii ;

(2) natura, gradul, durata şi probabilitatea efectelor secundare şi a riscurilor semnificative

cunoscute în comun de profesia medicală, în special notând gradul şi durata posibilă de
pierdere a memoriei în mod permanent şi ireversibil şi posibilitatea morţii ;

(3) că există un dezacord de opinii cu privire la eficacitatea acestei proceduri ; şi

(spam) gradul şi durata probabilă a îmbunătăţirii sau a remisiei aşteptate cu sau fără
procedură.
///////////////////////
REFORME URGENTE NECESARE ÎN SPITALELE DE PSIHIATRIE DIN ROMÂNIA - UN NOU
RAPORT AMNESTY DAT PUBLICITÃÞII ÎN BRUXELLES

spam/05/2004 12:09:00

(Bruxelles spam mai, 2004) Într-un raport dat publicitãþii în Bruxelles la doar câteva zile
dupã extinderea istoricã a Uniunii Europene, Amnesty International aduce în centrul
atenþiei problemele existente în spitalele de psihiatrie din România, candidatã la urmãtorul
val al extinderii UE.

În special, Amnesty International solicitã UE sã asigure ca fondurile de pre-aderare

acordate României sã fie implementate în aºa fel încât sã fie garantat respectul deplin al
drepturilor persoanelor cu probleme de sãnãtate mintalã sau cu dizabilitãþi intelectuale.

Documentul organizaþiei Amnesty International, „Memorandum adresat guvernului român

cu privire la persoanele internate în secþii ºi spitale de psihiatrie”, bazat pe cercetãri de
teren din România, aratã cum persoanele din spitalele de psihiatrie din România suferã de
un numãr larg de violãri ale drepturilor omului ºi sunt þinute în condiþii deplorabile.

Amnesty International considerã cã recentele decese tragice ale celor 18 pacienþi din
spitalul de psihiatrie din Poiana Mare, datorate – conform relatãrilor – mai ales subnutriþiei
ºi hipotermiei, nu reprezintã o excepþie în cadrul sistemului românesc de servicii de
sãnãtate mintalã.

În special, Amnesty International a ajuns la concluzia cã practicile curente din România de

internare a persoanelor pentru tratament psihiatric nevoluntar, sau internarea persoanelor
în spitale pe motive nemedicale, echivaleazã cu detenþia arbitrarã ºi cu refuzul dreptului la
un proces echitabil.

„Apelãm astãzi la guvernul român sã acþioneze cu cea mai mare urgenþã în vederea
protejãrii vieþii, demnitãþii ºi bunã-stãrii tuturor pacienþilor ºi rezidenþilor din spitalele de
psihiatrie din întreaga þarã ºi cerem guvernului sã iniþieze o reformã cuprinzãtoare ºi
efectivã a serviciilor de sãnãtate mintalã”, a declarat Irene Khan, Secretar General al
organizaþiei Amnesty International.

„În acelaºi timp cerem Uniunii Europene sã asigure ca resursele care ar fi puse la
dispoziþia României, ca stat în curs de aderare, pentru îmbunãtãþirea serviciilor de
sãnãtate mintalã, sã fie utilizate cu respectarea deplinã a drepturilor persoanelor cu
probleme de sãnãtate mintalã sau cu dizabilitãþi intelectuale, inclusiv a dreptului lor de a fi
tratate ºi îngrijite, pe cât posibil, în comunitatea în care acestea trãiesc.”

În ce priveºte procesul iniþiat de UE în vederea reducerii numãrului copiilor

instituþionalizaþi din România, organizaþia Amnesty International a subliniat cã UE nu a
reuºit aparent sã ia în consideraþie numãrul mare al tinerilor adulþi din instituþiile închise,
care au ajuns în cele din urmã sã fie transferaþi în mod neadecvat în spitale de psihiatrie
unde aceºtia ar putea sã lâncezeascã pânã la sfârºitul vieþii lor.

De fapt, UE este în curs de finanþare a unui program de reintegrare în comunitate a

persoanelor cu dizabilitãþi mintalã din România, care acum se aflã în unitãþi sub controlul
Autoritãþii Naþionale a Persoanelor cu Handicap. UE trebuie de aceea sã asigure ca toate
persoanele plasate în mod neadecvat în spitale de psihiatrie sã fie incluse în acest program
de dezinstituþionalizare, astfel încât sã nu mai fie uitate ºi pentru a doua oarã.

Memorandum adresat guvernului cu privire la tratamentul persoanelor internate în secţii şi

spitale de
_________________
////////////////////
Declinul viziunii clasice privind spitalul psihiatric

"Nebunia" spune Figueredo constă în imposibilitatea adaptării de către individ şi

imposibilităţii lui de a "manipula" realitatea socială şi naturală.Ea reprezintă deci eşecul
individului de a stabili relaţii autentice cu semenii săi.Nu este vorba de o contracultură ci
de o nouă cultură,arată autorul,ceea ce a făcut ca societatea să excludă pe bolnavii psihici
din mijlocul ei.Această excludere s-a făcut în mod diferit,urmând o dialectică a epocilor
istorice (de la nebunii sacri sau de la posedat până la excluderea geografică sau
segregare).Toate aceste constrângeri sociale se vor reflecta în organizarea instituţiei de
tratament psihiatric,a relaţiilor din cadrul acestor instituţii,căci aşa cum pe bună dreptate
spunea Storper-Perez,personalul este moştenitorul şi indicatorul transformării socio-
politice.
Una dintre formele clasice a instituţiei de tratament psihiatric,cel puţin în maniera
europeană a fost constituită de azilul psihiatric.De fapt,aşa cum arătăm mai sus,aceste
unităţi de "tratament" au apărut încă din evul mediu,motiv pentru care prezenţa lor,în
actualele condiţii apare ca anacronic,existenţa lor nu numai că nu mai corespunde
epocii,pierzându-şi orice vocaţie terapeutică,dar acest tip de instituţie nu ar fi trebuit să fie
permisă niciodată.Totuşi aşa cum spune Sim,deşi este bizar,psihiatrii tradiţionalişti mai pot
considera aceste instituţii "tabu" la orice critică,motiv pentru care progresul reformelor a
trebuit să aibă adesea o traiectorie discontinuă.
Epoca de construire masivă a azilurilor psihiatrice este reprezentată de perioada mijlocului
secolului al XIX-lea,perioadă destul de întunecată în istoria sbuciumată a psihiatriei.Nu
trebuie deci să ne mire marea asemănare dintre aziluri şi închisori,deoarece în viziunea
acelor timpuri,cele 2 tipuri de instituţii erau similare,mai mult ele erau construite de aceiaşi
arhitecţi şi în acelaşi stil arhitectonic.Totuşi dacă studiem atent istoricul acestor
instituţii,vom avea surpriza să constatăm că la început ele erau programate pentru mai
puţini bolnavi (150-200),că erau înzestrate cu pământ,vite,grădini,în timp ce adevărata
dramă începea atunci când în aceleaşi instituţii se vor introduce mii de bolnavi.Raţia
alimentară,la început era destul de consistentă.În Anglia,de exemplu,un bolnav consuma în
această epocă spam uncii(170,10 gr.) carne,2 uncii de brânză,un pint (0,56 l) bere iar
lucrătorilor la câmp li se mai dădeau în plus spam uncii de brânză şi 1 pint de bere (Sim).
Totuşi,spune Baruk,trebuie să ţinem seama că aceste azile,timp de un secol s-a edificat
psihiatria clinică,deşi spune acelaşi autor,rolul de medic-funcţionar pe care l-a cultivat a
făcut ca psihiatrul ca şi medicul somatician să se mulţumească doar cu o scurtă
vizită.Trebuie subliniat de asemenea că prin Pinel am asistat tot din interiorul azilului la cea
mai mare revoluţie în atitudinea faţă de bolnavul psihic,începutul "tratamentului moral" în
psihiatrie.
Dar trecând peste aceste considerente,spune Baruk,spitalul clasic de psihiatrie cultivă,ceea
ce autorul şi mulţi alţi cercetători denumesc cu termenul de "imperialism
psihiatric".Astfel,opunând bolnavul medicului,personalul sanitar subordonând
bolnavul,acesta din urmă nu mai are altă ieşire decât să se supună deţinătorului autorităţii.

Având la bază modelul medical al bolii psihice,ideile de organicitate în psihiatrie conduc

automat la noţiunea de incurabilitate (căreia,de exemplu Pinel i s-a opus vehement).
Transformarea spitalului de psihiatrie în spital autentic va fi o cale lungă şi anevoioasă.
Dacă pentru Pinel şi Esquirol spitalul de psihiatrie era "un instrument de vindecare în mâna
unui medic abil",ulterior spitalul de psihiatrie devine azil,adică loc de refugiu,loc în care
bolnavul să nu fie supus batjocorii.Treptat,ele au devenit instituţii mamut,cu mii de
paturi,în care din cauza greutăţilor administrative ele au devenit adevărate "instituţii
corecţionale",aşa încât denumirea de "azil psihiatric" a început să fie utilizat,tot mai mult în
sens pejorativ.Multe din aceste instituţii au început să dispară în mod spontan,prin
presiunile exercitate de societate care graţie modificărilor suferite aveau acum alte
aspiraţii.
În contextul societăţii moderne,moştenirea unor instituţii psihiatrice carcerale şi cu o
structură internă totalitară apare ca un nonsens,ba chiar ca o insultă pentru aspiraţiile
societăţii.Din acest motiv declinul viziunii clasice,azilare de tratament a apărut atât
spontan,în practică,cât şi cu o puternică motivaţie teoretică,singurul reazim (dar nu de
neglijat) rămânând doar rezistenţa la nou,la schimbare,faţă de un necunoscut nesigur şi
disconfortant,sensaţia pe care o mai au vechii slujitori ai unor asemenea instituţii (mulţi
din motivul oportunist al poziţiei lor ierarhice în vechiul sistem şi a lipsei de şanse în
condiţiile unei noi organizări).
Din punct de vedere teoretic,spitalul clasic de psihiatrie a fost supus unor atacuri
distrugătoare,cărora cu greu le-a mai putut face faţă.Criticile au venit din toate
poziţiile,mergând de la forme radicale (care cer imediata lor desfiinţare),până la atitudini
reformatoare (care vizează totuşi modificări radicale a relaţiilor interumane din cadrul
acestor instituţii).
Una dintre criticile cele mai aspre aduse azilului psihiatric este aceea că el este construit ca
o instituţie totalitară,care reprimă orice manifestare voluntară a bolnavului psihic.Atacul în
acest sens a fost deschis de către Goffman şi a găsit un ecou neaşteptat.Astfel spune
Goffman,spitalul psihiatric a devenit o instituţie totalitară,loc de rezidenţă şi de muncă
pentru un grup de indivizi (pacienţii) rupţi de societate pentru o lungă perioadă.
Primul lucru care se reproşează spitalului de psihiatrie este că el reprezintă o barieră în
faţa relaţiilor sociale cu exteriorul,motiv pentru care el apare ca o instituţie cu porţi şi uşi
ferecate,pereţi sau garduri înalte,plasament special.După Goffman instituţiile psihiatrice ca
şi vechile orfelinate,azilele de bătrâni sau leprozeriile sunt instituţii totalitare (comparabile
cu închisorile sau cu lagărele de concentrare).În societate individul este liber de a veni în
relaţie cu diferiţi participanţi,poate munci,dormi,se poate recrea,acest lucru putând fi făcut
fără obligativitatea unui plan raţional.Într-o instituţie în care indivizii sunt strict controlaţi
(instituţia totalitară),acest lucru nu se poate realiza.
În spitalul azilar toate aspectele vieţii se desfăşoară după un orar (masa,stingerea, munca
etc) şi sub aceiaşi autoritate,sub o supraveghere imediată (cu orar şi reguli precise).Scopul
acestor activităţi este realizarea treburilor oficiale a instituţiei (numai parţial şi a
individulkui),bolnavii în grup fiind supervizaţi şi ghidaţi,supuşi unor inspecţii
periodice.Există,spune Goffman o ruptură între grupul condus şi un mic grup de persoane
de supraveghere.Aceste 2 grupuri nu se iubesc.Supraveghetorii spun despre bolnavi că
sunt răi,în timp ce ei se poartă ca nişte superiori.Din contra supravegheaţii îi cred răi pe
supraveghetori,faţă de care ei se simt slabi,inferiori.Cei supraveghiaţi sunt excluşi de la
cunoaşterea deciziilor ce îi privesc.Cele 2 grupe de persoane au deci statute cu totul
diferite.
Modul de organizare clasică a spitalului de psihiatrie favorizează violenţa faţă de bolnavii
mintali (s-a ajuns uneori la edentarea bolnavilor care muşcă).acest lucru,aşa cum am
văzut,a făcut să se vorbească de un "imperialism psihiatric".
Poziţia de alienat arată Chatagneau şi colab.este traumatizantă pentru bolnavi,lucru pe
care însă personalul nu-l realizerază,deoarece relaţiile cu bolnavul sunt realizate în cadrul
unui sistem de referinţă preexistent,în care,de exemplu,infirmierul nu este personal
implicat.În acest fel,în spitalul de psihiatrie este dificil a se stabili relaţii terapeutice
autentice între bolnavi şi personalul de îngrijire.Aşa cum vom vedea ulterior,ierarhia şi
autoritatea sunt menţinute printr-o disciplină severă,fără a exista canale de contestare a
deciziilor inacceptabile,motiv pentru care se produc blocaje de comunicare la toate
nivelurile.
Caracteristica principală a bolnavului psihic din spitalul de psihiatrie este,spune tot
Goffman,că el vine cu o "cultură prezentă" şi că pe durata spitalizării el suferă o adevărată
"disculturalizare","o lipsă de antrenament",ceea ce îl va face incapabil de a se ocupa de
problemele zilnice în afara instituţiei (ca un adevărat desadaptat).Spitalul de psihiatrie,
spune autorul,nu are în obiectiv "o victorie reală a culturii" ci el creiază doar un fel de
tensiune,ca pârghie strategică pentru manipulare.
Necesitatea individului de a-şi adapta nivelul său cultural la valorile cultivate de spital, cere
un enorm efor de adaptare,adaptare care se face însă în detrimentul integrităţii
personale,mai ales din cauză că bolnavul însăşi are o capacitate de adaptare
diminuată.Felul în care se face această adaptare presupune degradarea imaginii de sine,la
aceasta contribuind şi faptul că instituţia este izolată faţă de zona rezidenţială.Aceste
fenomene accentuiază depersonalizarea şi facilitează pierderea autonomiei.Această
instituţie,subliniază Goffman,recurge adesea şi foarte uşor la metode coercitive atunci când
supunerea nu este automatizată.Acelaşi scop îndeplineşte şi sistemul de privilegii şi
recompense sau favoruri,elemente specifice organizării azilare (lucru care în societate se
aplică doar animalelor şi copiilor).Dacă anterior individul avea o concepţie despre
sine,intrat în spitalul psihiatric,el va pierde acest suport datorită
degradării,umilinţei,profanării eului său (Goffman).Bariera faţă de lumea exterioară este
prima ciuntire a eului,iar deposedarea de rol este foarte importantă.Acest mecanism este
pus în mişcare de la primul contact al individului cu instituţia:anamneza iniţială,predarea
obiectelor personale,baia,cântărirea,omul arată Goffman devenind astfel obiect într-o
"maşinărie administrativă" a "establishmentului".
Dar personalul trebuie să facă şi un "test de obedienţă" şi aceasta este prima întrevedere
"faţă în faţă" prin care se stabileşte poziţia noului venit şi situaţia care îl aşteaptă.Dacă la
aceasta se mai adaugă utilizarea neurolepticelor şi uneori a psihochirurgiei fără ca bolnavul
să fie consultat,precum şi inerentele violenţe,pacientul va realiza clar că integritatea sa nu
mai este garantată.În acest context,pacientul va adopta o reacţie de apărare:va ţine capul
în jos,în poziţie umilitoare,va da răspunsuri umile,va trebui să se roage,să se umilească
pentru a obţine lucruri mărunte (un bilet de ieşire,un telefon etc).Personalul adesea,spune
Goffman,va striga bolnavul pe nume sau poreclă,va râde de el,îi va evidenţia trăsăturile
negative,va vorbi cu el ca şi când nu ar fi de faţă.Toate aceste fenomene,spune autorul,duc
la fenomenul de "mortificare a eului",la desidentificare prin violarea eului (bolnavul fiind
mereu supravegheat,niciodată singur).Descriind acest proces de "mortificare",Goffman
subliniază că în acest cadru se ridică 3 probleme:
1.În spitalul de psihiatrie se face totul pentru ca individul să nu aibă statut de spam cu
autodeterminare,autonomie şi libertatea de acţiune.
2.Utilizarea sistemului de privilegii şi recompense.
3.Tema dominantă în cultura bolnavilor azilari este poziţia inferioară în raport cu cei din
exterior,sentimentul că timpul se iroseşte,că sunt exilaţi.
Personalul de îngrijire are din punct de vedere public o acoperire oficială pentru a dirija
bolnavul.Contextul de bază a activităţii zilnice al personalului constă în contradicţia dintre
ceea ce face instituţia şi ceea ce oficial trebuie spus.
Personalul este pus să întâmpine ostilitatea şi cererile bolnavilor,scopul azilului psihiatric
fiind reduse (câteva scopuri economice,educative sau de tratament).Dar arată Goffman
fiecare scop oficial are o doctrină a sa proprie,cu propriul ei "închizitor" şi
"martir",exerciţiul autorităţii putând merge până la adevărate "vânători de vrăjitoare".Dacă
ai intrat într-un spital de psihiatrie,automat ţi se aplică o etichetă.
Azilul psihiatric,ca instituţie totalitară va desvolta un set de practici
instituţionalizate:vizite,inspecţii,dans,sărbători împreună.
Şi Baruk descrie în cadrul spitalului de psihiatrie "sindromul umilirii nejuste" numit de el şi
cu termenul de “sychalergie" administrativă.Instituţia psihiatrică este realizată de bolnav
ca o instituţie totală,pentru că în spital nu se admite nici o intimitate,nimic care îi
aparţine,pacientul este umilit.La internare,arată Farrouch şi colab.bolnavului i se
întocmeşte un dosar în care este deja catalogat,adeseori fiind nevoit a se confesa în
public.Bolnavul primeşte uniformă,i se iau actele,banii,obiectele personale,ziua este privat
de pat iar noaptea i se fură ţigările,adesori fiind atacat de alţi bolnavi.Adeseori,arată
autorii,bolnavii dorm pe bănci,pe jos,sunt prost înveliţi,neraşi iar sistemul de recompense îi
umileşte.Există,de asemenea între bolnavi o ierarhie clandestină iar personalul are în
schimb autoritatea şi puterea de a sancţiona.
Organizarea ierarhică rigidă.Ierarhizarea este un aspect deosebit în cadrul spitalului de
psihiatrie,ierarhia având rolul de a stabili rolurile şi statutele personalului şi bolnavilor.Dar
acest lucru nu reflectă întotdeauna aspiraţiile şi capacităţile personalului. Spitalul de
psihiatrie este o instituţie multifuncţională cu obiective diverse:terapeutică,
cercetare,învăţământ,motiv pentru care îndeplinirea acestor sarcini administrative tind a
desvolta o "iobăgie" autoritară,punând în primul plan aspectele birocratice ale
instituţiei.Astfel,spune Fox,într-o ierarhie în care "fiecare poartă uniformă şi este riguros
etichetat,este foarte greu pentru un episcop să creadă că este mai puţin valoros decât un
paroh oarecare".
Dinamica instituţiilor,arată Chaigneau şi colab.evidenţiază existenţa a două modalităţi care
se oferă persoanlului:
1.Existenţa ritualurilor şi ceremonialurilor;
2.Organizarea pe principiul ierarhic;
Ritualurile sunt foarte fecvente în spitalul de psihiatrie (rapoarte scrise,rapoarte de
gardă,vizita şefului,contravizita etc).Toate acestea tind a da impresia unei realităţi
publice.Există şi alte forme de ritualuri,şedinţe cu personalul,inspecţii etc.
A doua manieră care ajută personalul în subordonarea bolnavilor este refugiul într-un
organism ierarhizat şi trecerea răspunderii faptelor proprii pe seama acestui organism.Este
vorba,de fapt,spune Sivadon de o piramidă a cărei bază este constituită de către bolnavi.
Ca orice organizaţie spitalul funcţionează deci prin modalităţile decise de o putere şi care în
aparenţă ar trebui să fie o putere medicală.Dar subliniază Laxenaire ca orice putere şi
aceasta tinde a fi intuitiv totalitară (după teoria arcului care tinde a se destinde total).În
acest fel,spune autorul, puterea medicală va viza radicalizarea relaţiei medic-pacient în
sensul hegelian al relaţiei stăpân-sclav,dacă nu există o altă contrapondere. Faptul că
spitalul fiind făcut pentru bolnavi,ei de fapt nu au nici un cuvânt de spus,generează
resentimente,conflicte pe care personalul le va rezolva prin mijloace autoritare (contenţie,
tratament forţat,sistemul de pedepse şi recompense).
O altă caracteristică a ierarhizării spitalului de psihiatrie este aceea că puterea este
distribuită piramidal,dând o pondere exagerată şefului de serviciu.Şeful clinicii este de
obicei numit pe viaţă,deşi capacitatea lui profesională nu este totdeauna şi tot timpul la
înălţime.Şeful de serviciu monopolizează toate puterile şi adeseori şi serviciul îi poartă
numele (chiar dacă nu oficial).Astfel el ia toate deciziile,este singurul interlocutor al
direcţiei,prescrie tratamentul,dă avizele de internare transformând pe ceilalţi medici în
simple mecanisme supuse şi depersonalizate.El se poate opune carierii unor medici,poate
proteja pe alţii,poate distribui sarcini în mod preferenţial fără a fi nevoit a se justifica (în
realitate gradul lui de autoritate poate depinde şi de competenţa sa,de felul de a putea
închega o echipă).
După şef,piramida urmează aproape o structură militară,puterea scăzând pe măsură ce
individul se află spre baza piramidei,baza fiind aşa cum am mai arătat reprezentată de
bolnavi.Piramida poate creia spirit de competiţie (favoral sau steril).Există persoane care
pot influenţa structura puterii (o soră poate unelti contra unui medic neagreat).Unele
persoane nemedicale (secretare,de exemplu),unele surori,medici (mai ales femei) pot
exercita o influenţă deosebită asupra şefului,chiar să-l "dirijeze",dând întreaga ierarhie
peste cap.Există,de asemenea persoane cu mare inteligenţă socială care ştiu să speculeze
toate liniile de forţă din cadrul piramidei şi să intervină în structura puterii.De fapt,arată
Laxenaire spitalul este o emanaţie a societăţii şi ca şi societatea,el este în plină evoluţie şi
reflectă toate contradicţiile ei.
Organizarea piramidală limitează iniţiativa,motiv pentru care trecerea de la spitalul centrat
pe instituţie la cel centrat pe bolnav se acompaniază cu asumarea unor noi roluri în cadrul
structurii personalului.Schema de autoritate verticală,asociată diviziunii muncii duce atfel
la un sistem de dominanţă şi subordonare multiplă (adeseori membrii primind ordine
contradictorii).Democratizarea scade securitatea personalului dar se face cu câştig de
iniţiativă şi prestigiu.
O unitate psihiatrică ierarhizată presupune că medicul şef este totul. Depersonalizarea, aşa
cum cum am mai arătat nu se va mai limita numai la bolnavi ci la întregul personal,care
arată Fournal va trebui să se adapteze "logicii" arbitrare a acestuia.În aceste condiţii nu
este posibil nici un dialog între personal şi bolnav iar tratamentele cu neuroleptice,
electroşocuri sau ergoterapia devin obligatorii.
Această manieră de relaţii care se srtabilesc în spitalul psihiatric va face ca şi între bolnavi
să se stabilească o ierarhie,să apară servicii bune şi rele,privind disciplina sau condiţiile de
cazare,aceasta şi în funcţie de puterea medicului şef în spital.
Acest sistem ierarhizat creiază la toate nivelurile noduri de tensiune,frustraţii, anxietate,iar
contactul şef-subaltern,medic-bolnav apare ca depersonalizant.Dacă medicul şef este
totul,spune Fournel,celalţi medici se vor simţi frustraţi,se vor ocupa mai mult de tensiunile
interpersonale decât de bolnavi.Adeseori tensiunile vor fi alimentate de sensaţia că şeful
este "săpat",motiv pentru care serviciul de psihiatrie respectiv va deveni o adevărată
citadelă a războiului rece sau cald,în sânul personalului sau între personal şi bolnavi.În
acest context vocaţia terapeutică a spitalului psihiatric coboară la un nivel aproape
nesemnificativ
////////////////
PNL ca si PCR foloseste psihiatria ca argument politic ,pentru a distruge adversarii

DE NECREZUT pnl,LIDERII SAI SE FOLOSESC DE PSIHIATRIE IN SCOPURIPOLITICE CA IN

PERIOADA COMUNISTA.Iata dovezile:http://www.ziua.net/index.phpNicolaescu: "Basescu
este bolnav psihic"-- Ministrul Sanatatii, liberalul Eugen Nicolaescu (PNL), l-adiagnosticat
sambata pe presedintele Basescu spunand caacesta "sufera de mai multe boli care intra in
categoria bolilorpsihice".Intrebat despre criticile recente ale sefului statului in
privintasituatiei din sanatate, ministrul a spus ca acest lucru se intamplade doi ani, dar ca
"presedintele minte cum ii place sa minta defiecare data". "Daca ar avea bun simt si
responsabilitate pentrucetateni, presedintele ar trebui sa vorbeasca cu mai
multaprudenta", a declarat ministrul. Nicolaescu a sustinut capresedintele "este inconjurat
de slugi care nu au curajul sa iispuna ce se intampla in tara", nominalizandu-i pe
presedintele PD,Emil Boc, si pe cel al PLD, Theodor Stolojan. In ceea ce privesterepunerea
in functii a unor manageri de spitale, Nicolaescu aspus: "Justitia pe care Traian Basescu si
Monica Macovei au facut-oasa performanta pune inapoi manageri de spital care
pericliteazaviata bolnavului". Ministrul a adaugat ca, pentru el, medicul SorinOprescu "este
un personaj malefic". Nicolaescu a mai spus ca Basescunu a terminat nimic din ceea ce a
inceput cand era primar general alCapitalei, iar el, ca ministru, ii invata pe oameni, cand
suntmuscati de cainii vagabonzi in Bucuresti, sa il dea in judecata, iarpe directorii de
spitale la fel, sa ii ceara bani. (R.G.)////////////VINOVATII: PSIHIATRIA,MOLDOVENII SI
BICICLISTIIStenogramele PNL:amatorism politic periculosRecunosc ca sunt doar un amator
in problemele politicii,dar candincompetenta si amatorismul se vad cu ochii liberi, defectul
meu numai este atat de vizibil.Prima impresie pe care am avut-o este ca in cadrul
conducerii PNL serepeta vestita patanie a teologilor bizantini,care,desi stiau caturcii ocupau
in acel moment Constantinopole,ei erau intensimplicati intr-o discutie TEORETICA foarte
importanta privindproblema- sexului ingerilor.A doua constatare,ca sa zic asa care iti cade
in ochii,estepersonalitatile din conducerea PNL si ideile exprimate.Iata pe
Dl.Campeanu,care pretinde ca a studiat intens fenomenulplatformistilor, dar nu gaseste
decat ca aici este vorba de olichelocratie si ca dl.Stolojan este bolnav mintal si ar
trebuiexclus din politica pe aceste criterii medicale. Concluzia,nici obunavointa fata de
platformisti,ei sunt doar niste alienati care si-au pierdut mintile.O asemenea concluzie de
conducator este demna decartea recordurilor,mai ales la o personalitate care pretinde a
fiinvatat democratia in Franta.Un alt ideolog PNL,dl.Orban constata,ceea ce predica si in
public decate ori cineva este obligat sa-l asculte ,ca motivul DESAGREGARIIPNL nu consta
in politica proprie si in greselile conducatorilor cael,ci aici este implicat PD si Presedintele
Tarii,cu care fara jenaa vrut sa dea mana de Ziua Nationala a Romaniei,de aceea nu se
puneproblema de a discuta ci de a ignora cerintele platformistilor,care ,evident sunt
perdante si nici nu trebuie sa ne temem.Pentru a nu deveni plictisitor subliniez ca toate
personalitatileprost cotate in politica PNL au aceiasi atitudine:dl.David,Olteanucare cer sa
fie schimbati presedintii de filialeneascultatori,Dl.Crin Antonescu care este si el bantuit de
stafialui Basescu si a PD si care recomanda un talibanism extremliberal,iar dl.Atanasiu pur
si simplu devine rasist cand recomandaca toti moldovenii sunt de vina,mai ales cei cu
oarece functii deconducere in PNL si cere imperios sa fie revocati sau exclusi,lucruaclamat
de dl.Iorgulescu,care vede in platformisti nistemercenari.Intr-o gluma se spunea ca de vina
pentru toate releletarii sunt evreii si biciclistii,(aici a schimbat doar evreii
cumoldovenii).Este limpede ca mergand cu asemenea politicieni, PNL va ajunge
inistorie,asa cum se si considera,ca partid istoric,de aceasta data inneantul istoriei politice
din Romania,tinand sigla in brate ca subdl.Campeanu cand avea la alegeri 3%.Gasim si
voci palide care fac apel la reconciliere asa cum o faceDl.Rasvan
Ungureanu,dl.Melescanu,Norica Nicolae ,Vosganian,si chiarDl.Stroe care isi dau seama de
efectul de bumerang al excluderilornesabuite si rar intanite la un partid democratic cum se
pretindePNL.Dar in toate cazurile aceste voci se exprima cu o timiditateextrema,cu multe
precautiuni (nu trebuie sa ghicim,dece),in timp sevocea durilor este puternica si
dominanta.In ceea ce il priveste pe presedintele PNL,rar am putut vedea opersonalitate de
astfel de nivel, fara o viziune politicaclara,sclavul grupului dur si practic inconstient, din
Comitetulexecutiv ,de la elucubrantul Dn.Campeanu care recomanda
utilizareapsihiatriei(nu stiu dece nu a politiei care ar fi maieficienta) ,pana la cunoscutii
dni.Orban sau Atanasiu care ar puteafi eficienti oriunde, chiar in multe alte ocupatii
onorabile,dar nuin conducerea unui partid de guvernamant democrat.Ceea ce apare
pregnant atat la grupul dur cat si la cel moderat,sidin pacate si la presedinte este ca
acestia nu apreciaza gravitateasituatiei in care au adus partidul si se comporta ca niste
copiicare desi sunt in greseala sustin pueril ca nu au facut-o ei sau cade fapt nici nu au
gresit ei ci,un coleg de al lor.De altfel,platformistii le livreaza si un bun motiv pentru care
PNL-Tariceanu nu va intra in viitorul parlament(ei sunt fie alienatimental,lichele,agentii
unor forte politice oculte).In loc sa realizeze ca PNL ca partid istoric se afla in cea mai
greacumpana,mult mai mare decat atunci cand dnii.Patriciu siTariceanu,sau dl.Campeanu
divizau PNL in tot felul de aripi,deoareceacum,una dintre partile in discutie trebuie sa iasa
din istorie.A discuta de pe pozitii de forta cand ai 5-7% din preferinteleelectorale,a intra in
panica ca nu se vor mai putea baza pe aliantaDA si PD pe care le-au demonizat,a acuza pe
altii de greselilefacute in politica de partid si de stat,repet,ne aduce inca odataaminte de
teologii bizantini,care discutau problema sexuluiingerilor,in timp ce turcii erau la poarta
cladirii acestor atat debuni teologi, pe cat de buni politicieni
suntdnii.Orban,Campeanu,Atanasiu si chiar dl.Tariceanu________________/////////////Ca
orice dictatura si cea a PNL foloseste psihiatria in scop politicInstinctele si reflexele
dictatorilor nu sunt complexe sau multiplesi de aceea felul dictaturii nu impieteaza prea
mult asuprametodelor dictatoriale:cenzura in presa,pe internet,minciuna sau cumo numesc
ei propaganda,excluderi,pedepse.Indiscutabil ca folosirea psihiatriei in scopuri politice
tenteazape orice dictator sau dictatura,sau ideologie extremista.Din nefericire in acest
cadru se inscrie si PNL-grupului oligarhiccare a gasit in psihiatrie,ca si comunistii sau
fascistii o metodaadmirabila de a-si atinge scopurile.Regimurile si partidele
dictatoriale(fascist,comunist,acum PNL-ist)au gasit in psihiatrie o metoda admirabila de a
ucide individulcivil dar si de a-i ucide ideile,conceptiile.Dupa ce il declari pe Basescu nebun
cine mai poate crede in ideilesi idealurile unui nebun.Iata ca Dl.Antonescu si dl
Melescanu,vorbind in numele dluitariceanu,deci a PNL cum au spus ei si prin intelegere cu
oligarhulpartidului il declara pe Dl.Basescu bizar si chiar alienat.De acum lupta contra
ideilor lui este usoara.Ca si la comunisti,declarand alienat pe dl.Basescu scopurile PNL siale
dlui Tariceanu nici nu mai trebuie demonstrate.De fapt inclinatia spre folosirea psihiatriei
de catre PNL este maiveche.Iata cu ocazia incercarii de a debarca pe dl.Oprisan
dinVrancea,acelasi PNL foloseste psihiatria in scopuri politice.Iata o postare a mea din acea
perioada(2006):PNL-istii vranceni au folosit psihiatria in scopuri politice ca
sicomunistiiChiar in ziua in care intr-un cinematograf 22 de consilieridecideau -debarcarea
-lui Oprisan,in Ziua aparea un articol nedemnprivind o presupusa boala psihica a lui
Oprisan si care l-ar faceincompatibil cu functia sa. I se prezinta
dosarulmedical,analizele,diagnosticul in ziarul ZIUA al oligarhului SorinRosca Stanescu.Nu
iubesc nici PSD si cu atat mai putin pe Oprisan dar a folosiboala pe care ei o numeau
psihica,faceau aluzie la incapacitatepsihica,sa publici tomografiile si sa declari hidrocefalia
o boalafara leac arata cat de jos au ajuns in lupta pentru putere, asa zisaconducere
democrata din Vrancea,probabil cu avizul celor de lacentru.Folosirea dosarului medical,a
psihiatriei in scopuri politice a fostorganizata de statul comunist care a organizat in acest
scop oorganizatie criminala a statului,folosind ziare,persoaneoficiale,medici,securisti.Eu
socot ca aceasta fapta penala a fost doar un derapaj al liderilorlocali si nu cred ca PNL ar fi
in stare de fapte pe care doarrenegatii istoriei le-au folositDe fapt m-am inselat.Activistii
de partid din PNL-ul oligarhilor nu au avut doar underapaj ci folosesc psihiatria ca un
sistem de luptapolitica,impotriva adversarilor politici.Adica se aliniaza comunistilor si
fascistilor.Sa mai spuna cineva ca nu trebuie sa votam NU demiterii.Oare ce stat,ce
democratie ne pregatesc PNL.Deja cenzura pe Ziua,pe forumurileliberale este implacabila
pentrucei care nu lauda oligarhul si slugile sale
///////////////////
Reforma sanitara ca reforma a sistemului medical si gandirii medicale invechite

Reforma viziunii modelului de boală este prioritară Ultimii ani,ca să nu spun ultimul
deceniu, a însemnat pentru medicina românească eforturi supraomeneşti,pentru a realiza
ceea ce s-a numit reforma sistemului sanitar.S-a vorbit despre folosirea banilor,organizarea
instituţiilor sanitare,pregătirea şi schimbarea de viziune a medicilor şi a personalului
implicat în serviciile de sănătate etc etc.Puţin mai este de spus în acest domeniu cu
excepţia faptului că se realizează tot mai mult că “ceva nu merge” Ca într-un dialog al
surzilor a lipsit un factor esenţial.Care este viziunea noastră asupra bolii? Am pus noi oare
în cauză o reformă în acest domeniu.Şi cine spune că factorul economic primează,se
înşeală,căci de felul cum privim noi boala,instituţia de tratament şi strategiile preventive
aşa ne facem şi celelalte strategii în procesul de asistenţă sanitară. Nu ascund faptul că voi
afirma,că din punctul de vedere al viziunii asupra bolii,adică ceea ce în literatura medicală
se numeşte “modelul de boalăl” suntem mult rămaşi în urmă,practic,fără a stabili
ierarhii,avem multe decenii de recuperat,iar dacă este vorba de modernizare şi
reformă,fără acest lucru nu se poate. Pentru înţelegerea mai bună a unor fenomene care la
prima vedere par abstracte,principiul modelării aduce o clarificare importantă (poate că şi
din cauză că este luat din tehnica informaţională) dar care poate simplifica până la
schematic un proces,cu scopul înţelegerii ansamblului. Până în a 2-a jumătate a secolului
trecut medicina ca ştiinţă pragmatică,nu a simţit neapărat nevoia unei
modelări,teoretizările,în medicină rămânând adesea pe planul doi,în raport cu stringenţa
comportamentului pragmatic. Dacă un logician ar defini boala aceasta,în contextul
medicinii actuale ar apela la o definire foarte largă,din care să se poată apoi desprinde
diferite entităţi particulare, motiv pentru care astăzi diferite boli sunt tratate pe baza
criteriilor diferite şi chiar diferenţa dintre boală şi sănătate să se facă uneori dificil.
Conceptul de boală a evoluat în istoria medicinii,începând cu conceptul de "boală-
simptom"(diaree,melenă etc),pentru ca abia în secolul al XVII-lea,prin Sydenheim să se
ajungă la conceptul de "boală-sindrom",iar apoi la sfârşitul secolului al XIX -lea şi începutul
secolului al XX-lea să se ajungă la noţiunea de "entitate nosologică" sau boală,în sensul
cunoscut în prezent. S-a început cu modelele primitive şi religioase în care boala se încadra
în sfera concepţiilor animiste sau magice ale popoarelor din acea epocă. Popoarele
primitive concepeau natura ca pe un loc populat de fiinţe spirituale bune sau rele,lucru
care se poate constata din lectura mitologiei ca şi din conţinutul mai vechi sau
contemporan a numeroase superstiţii. Animismul apare în istoria omenirii ca prima
concepţie despre lume şi în acelaşi timp şi ca prima concepţie despre boală,bolile
reprezentând o anomalie a manifestărilor spirituale.Magia,de exemplu,se servea de
metodele psihologice datorită credinţei omului primitiv în puterea dorinţelor.Din aceste
motive bolnavii psihici nu erau consideraţi ca adevăraţi bolnavi,ci mai degrabă ca un mijloc
de comunicare cu forţele spirituale,motiv pentru care bolnavul psihic nu era exclus din
societate,fiind chiar protejat,creindu-i-se chiar condiţii speciale. Modelele religioase vor
determina o altă manieră de a privi modelul de boală. Forţele spirituale sunt văzute în
cadrul acestui model prin existenţa forţelor binelui şi a răului.Natura sufletului este de
esenţă divină,sufletul fiind independent de corp.Boala apărea ca o "rătăcire " a
spiritului,acest lucru datorându-se faptului că individul deşi a avut posibilitatea de a alege
între bine şi rău el a ales în mod deliberat răul,păcatul.Prin aceasta corpul individului a
devenit locul de manifestare a spiritului malefic care se poate exprima fie ca o boală
mintală fie ca una somatică.Bolnavul apărea,astfel,ca un posedat,cu sufletul sbuciumat şi
fiind în acelaşi timp culpabil pentru boala sa. Modelul medical apare ca efect al marilor
descoperiri din cadrul diferitelor ştiinţe (fizică,chimie,genetică),dar care s-au reflectat prin
progrese extraordinare în medicină (descrierile anatomice şi histologice,descoperirea
celulei,a microbilor etc).În contextul epocii,filozofia mecanicistă şi chiar mecanica erau cele
mai desvoltate,motiv pentru care aceste descopriri vor fi introduse într-un concept de
model mecanicist de boală. Esenţa modelului medical a constat în aceea că boala a fost
intim legată de leziunea anatomică sau histologică,ceea ce l-a făcut pe Wirchow să afirme
că boala este intim legată de leziune şi în ultimă instanţă de procesele care se petrec la
nivelul celulei.Descoperirile lui Pasteur şi Koch au pus la baza explicaţiilor biologice (agenţii
microbieni),cadru în care s-au înscris apoi cu brio descoperirile de biochimie, genetică,
toate acestea fiind adjudecate de modelul medical sau biologic de explicare a bolii.De
altfel,boala infecţioasă corespondea cel mai bine modelului medical (motiv pentru care
modelul s-a mai numit şi model pasteurian sau fizic). Modelul medical a apărut la nivelul
de cunoştinţe a secoluli XIX-lea ,acceptând ca explicaţie concepţia mecanicistă,dominantă
la acea epocă.Din acest punct de vedere organismul era considerat ca un mecanism,un
mecanism perfect,dar având limitele şi calităţile oricărui sistem mecanicAgentul patogen
venea din exterior (mai apoi s-a acceptat şi din interior),el fiind totdeauna o prezenţă
fizică,concretă.În afara unei desordini structurale nu se putea vorbi de
boală,simptomul,boala fiind intim legate de leziune,de o cauzalitate unică,influenţa
mediului exterior,mai ales social fiind exclusă iar viaţa psihică fiind doar un epifenomen al
materiei,un fel de penumbră a proceselor fizico-chimice care caracterizau boala. Esenţa
modelului medical constă deci în legătra directă care se face între simptom,boală şi
leziune.Simplificând la maximum modelul medical,acesta afirma că
boala,simptomul=leziunea.Modelul corespondea perfect epocii sale,nivelului de desvoltare
a ştiinţelor de la acea epocă(psihiologia,sociologia modernă abia se formau).În acest
context boala era înţeleasă la ceea ce se putea explica prin leziune de ţesut,de organ sau
în ultimă instanţă celulară,ceea ce a dus la ruperea organismului în bucăţi,ca şi în cazul
unei maşini cu mai multe piese,ducând la apariţia unei medicini de organ şi a unei
ultraspecializări,cu dispariţia medicului generalist,de familie şi cu cultul ultraspecialistului şi
a aparatelor şi a analizelor.Mijloacele de vindecare constau,bine înţeles,tot în factori fizici şi
chimici,iar în domeniul etiologiei s-a ajuns la aspecte extremiste (de tipul,fiecare boală îşi
are microbul ei).Simplificarea modelului la formula(boală=leziune),a dus la faptul ca acest
model să aibă un mare impact nu numai în lumea medicală dar şi în opinia publică.Este de
mirare că un asemenea model de boală a reuşit să persiste de peste 100 de ani şi să
rămână încă adânc imprimat în conştiinţa populaţiei dar şi a majorităţii medicilor,mai ales
că în ţara noastră,înainte de 1989 psihologia,sociologia nemarxistă sau psihosomatica erau
practic interzise ,ca aberaţii burgheze. Desvoltarea psihologiei,sociologiei,apariţia
epidemiilor de boli legate de stres a dus la desvoltarea unor explicaţii posihogenetice,la
posibilitatea existenţei unor boli funcţionale (deci nelezionale),la apariţia părerii că o
explicaţie biologică pură nu mai poate duce la înţelegerea complexităţii patologiei epocii
industrializate şi urbanizate în care trăim.Din acest motiv a început declinul treptat al
modelului medical. Atacul contra modelului medical nu a pus în discuţie cuceririle ştiinţelor
biologice, chiar tratamentele somatice,ci s-a atacat doar modelul medical ca model general
de boală,ca model explicativ de boală,deoarece nu mai ţine cont de desvoltarea noilor
ştiinţe,desvoltate ulterior (psihologia,sociologia),şi nici de o serie de concepţii psiho-
fiziologice şi chiar concepţii filozofice umaniste. S-a criticat,mai ales afirmaţia absolută
privind obligativitatea existenţei leziunii în toate bolile,de asemenea tipul rigid de
clasificare a modelului medical,cu apariţia permanentă de noi forme clinice,ori de cîte ori
modelul nu se putea adapa realităţii clinice. Pe de altă parte modelul medical acreditează
foarte uşor "rolul de bolnav",ideia obligativităţii leziunii ducând repede la ideia de
incurabilitate.Acest lucru încurajează mai ales nevroticii,care se vor considera şi ei bolnavi
somatici,şi vor fi dispuşi imediat să renunţe la responsabilităţi,încurajând bolnavul să
recadă în forme nespecifice de boală. Tot modelul medica proliferează,aşa cum am mai
arătat,medicina de organ, ultraspecializarea,cu deprecierea necesităţii de a cunoaşte
personalitatea bolnavului. Aplicarea şi menţinerea modelului medical chiar şi în în psihiatrie
(mai ales la noi) a luat într-adevăr aspecte dramatice.Astfel,în dorinţa de a o rupe cu
explicaţiile neştiinţifice şi pentru a obţine pentru bolnavul psihic stautul de bolnav,psihiatria
clasică,prin Kraepelin,a accepta modelul medical,la începutul secolului XX.Pentru acea
epocă,acest lucru a însemnat un progres,pe această bază apărând clasificarea bolilor
psihice,iar bolnavul psihic căpătând statut de bolnav la fel ca şi bolnavul somatic.
Kraepelin,acceptând modelul medical pentru bolile psihice era convins că fiecare boală
psihică îşi are leziunea ei specifică şi că chiar dacă pentru moment acest lucru nu este
evident,o va face ,în mod cert tehnicile viitorului.El este acela care stabileşte dominaţia
punctului de vedere organicist în psihiatie,punând ,aşa cum am văzut,modelul medical la
baza sistemului său de clasificare,afirmând că "simptomele psihice se grupează de aşa
manieră încât pot fi considerate tipuri specifice de boli mintale". Concepţia lui Kraepelin a
fost strălucit dovedită de elucidarea naturii PGP,boală care se încadra perfect în modelul
medical (cauză microbiană,leziune, simptome,tratament medical).Totuşi,în afara PGP
descrierea unor boli asemănătoare nu s-a mai petrecut în psihiatrie. Dar psihiatria trebuie
să fie recunoscătoare introducerii modelului medical care după Coleman şi Broen a adus
următoarelor beneficii: 1.Renunţarea la concepţia demonologică în favoarea unei concepţii
materialist-mecaniciste; 2.PGP ca şi alte afecţiuni psihice organice au putut primi o
abordare terapeutică eficientă; 3.Apariţia unei scheme de clasificare chiar dacă în mod
evident era incomplectă; spam.Punerea bolii psihice pe picior de egalitate cu boala
somatică,ceea ce în epoca respectivă ridică prestigiul psihiatriei şi impun bolnavilor un
tratament uman; 5.Apariţia unei abundenţe de cercetări de anatomie,fiziologie,biochimie
pentru a stabili patologia organică a bolilor psihice; Acest lucru a luat mare avânt din 1950
odată cu descoperirea medicamentelor neuroleptice,care,subliniază autorii,deşi nu vor
vindeca bolnavii,vor face totuşi posibilă rămânerea lor în familie şi societatea iar
severitatea simptomelor scăzând foarte mult. Treptat însă apare o perioadă de declin a
modelului medical,care este supus mereu la numeroase critici venite de pe poziţii diferite
fără însă a se pune în discuţie cuceririle reale ale modelului (tratamente medicale,cuceririle
biochimice,genetice etc). Modelul psihosomatic a apărut ca o reacţie îm faţa neputinţei
medicinii dominate de modelul medical,bazat numai pe concepţiii biologice de a explica
fenomenul bolii,în societatea urbanizată şi industrializată şi în contextul apariţiei noilor
ştiinţe umaniste care au apărut,mai ale în a doua jumătate a secolului al XX-lea Modelul
psihosomatic va introduce în în explicaţiile fiziopatologice alături de factorii biologici şi
factorii psihologici şi sociali (acreditând în acelaşi timp şi ideia de boală în afara oricărei
leziuni). Modelul psihosomatic depăşeşte explicaţiile mecaniciste ale modelului medical şi
mai ales afirmaţia acestuia că leziunea anatomică are rolul capital.În locul unei viziuni
mecaniciste (omul este ca o maşină),modelul psihosomatic introduce,în condiţiile
moderne,ideia legăturii dintre corp şi suflet,dintre biologic şi social şi moral.Modelul
psihosomatic depăşeşte deci explicaţiile mecaniciste.Leziunea chiar dacă există ea nu
trebuie să fie neapărat primitivă,putând fi precedată de o lungă perioadă de tulburări
funcţionale,care pot fi puse în mişcare de factori psihologici şi sociali,de relaţile
interpersonale.În acest fel tulburările psihice şi somatice nu mai apar ca fiind în opoziţie.
Modelul psihosomatic introduce între factorii de mediu şi organism un factor intermediar,o
mediaţie,reprezentată de reacţia psihologică la factorii de mediu.Acest factor este
reprezentat de emoţie,anxietate sau angoasă. Modelul psihosomatic,simplificat apare după
formula:stres-emoţie-reacţie vegetativă cu modificări funcţionale-leziune organică.Stresul
vieţii va determina reacţia psihică,care prin intermediul sistemului nervos vegetativ va
acţiona asupra fiziologiei diferitelor organe şi la care datorită duratei,intensităţii şi
frecvenţei pot duce la fenomenul de organizare şi organicizare. Boala,chiar de origine
organică,poate la rândul ei să acţioneze asupra psihicului pe 2 căi:directă (prin intermediul
modificărilor metabolice) şi pe cale psihologică,prin trăirea conştientă a stării de boală şi a
consecinţelor sale. În modelul psihosomatic omul sănătos sau bolnav reprezintă o unitate
psihosomatică,apărarea organismului presupunând participarea ambilor factori,în timp ce
leziunea apare doar în faza tardivă de evoluţie,reprezentând rezultatul eşecului,atât al
apărărilor psihologice cât şi fiziologice a organismului. Modelul psihosomatic face posibilă
urmărirea în cadrul patologiei atât a influenţei factorilor psihici şi sociali,cât şi biologici,el
poate explica trecerea de la social la boală somatică,de la factorii psihici şi sociali la reacţii
funcţionale sau la leziuni organice,în timp ce modelul medical pune puţină bază pe factorii
psiho-sociali şi nu putea da nici o explicaţie afecţiunilor funcţionale şi a maladiilor care apar
în legătură cu stresul. Iată de ce părerea noastră este că în mare parte medicina actuală a
rămas încă o “medicină pur biologică” iar noile curente ale secoluli 20 nu au fost
adjudecate de către medicii noştri. Şi atunci ce reformă facem,care este obiectul reformei
dacă noi privim organismul ca pe un mecanism mecanico-biochimic.Nu cumva măcinăm la
moara medicinii doar apă? Noi considerăm că o reformă reală a sistemului sanitar trebuie
să cuprindă, neapărat şi această schimbare de viziune asupra bolii,asupra instituţiei
sanitare care este şi ea strâns legată de viziunea asupra modelului de boală,căruia îi
răspunde cu o altă viziune a instituţiei şi metodelor de tratament. Dar acesta este un lucru
asupra căruia trebuie revenit pe larg.
_________________
//////////////
////////////

Note despre fascismul psihiatric

de Don Weitz - Toronto, Ontario

De aproape 150 de ani, psihiatria se preface a fi o stiinta medicala si o ramura a medicinei.

Nu este si nu a fost niciodata o stiinta sau un tip de ingrijire medicala. Psihiatria moderna
este condusa de asumptii empirice nedemonstrate, prejudecati medicale si opinii
pseudostiintifice. In psihiatrie nu exista fapte stabilite in mod stiintific sau dovedite in mod
independent. Psihiatria, de fapt, nu are legi sau ipoteze testabile sau teorii coerente si
comprehensive. Psihiatriei ii lipsesc in mod evident probele sau dovezile stiintifice pentru
a-si sustine pretentiile si sloganele vehiculate in mass media asupra existentei “bolii
mentale” sau a “dezordinilor mentale”.

Dupa aproape 70 de ani de practici psihiatrice si cercetari, inca nu exista un test diagnostic
pentru schizofrenie sau pentru oricare din celelalte 300 de asa-zise dezordini mentale
enumerate in editia curenta a D.S.M.-ului ( Manualul Diagnostic si Statistic al Tulburarilor
Mentale ), care este in mod esential o lista de categorii determinate de judecati morale
asupra, chipurile, comportamentului anormal, publicate si propagandizate de Asociatia
Psihiatrica Americana ( APA ). D.S.M.-ul este este biblia oficiala a psihiatriei organizate.
D.S.M.-ul este echivalentul lui Malleus Maleficarum din Evul Mediu, pe care Inchizitia
spaniola il folosea pentru a identifica, stigmatiza si arde pe rug vrajitoarele si ereticii.
Vrajitoarele, ereticii si tapii ispasitori de astazi sunt etichetati ca bolnavi mentali sau
schizofrenici.

Spitalele de psihiatrie prin accentul pe care il pun pe controlul comportamentului

pacientilor prin programe de modificare a comportamentului de mare risc, prin
“tratamentele” biologice, prin constrangerile fizice si mecanice, prin usile si saloanele
incuiate, prin camerele de izolare, intotdeauna au manifestat mai multe elemente fasciste.
As vrea sa ma concentrez asupra celor trei : frica, forta si frauda. Acestea sunt principiile si
politicile calauzitoare folosite pentru a controla cetatenii si grupurile din populatie pe care
liderii guvernului si alte autoritati, incluzand politia si asa-numitii experti in sanatatea
mentala, ii judeca a fi dizidenti, problematici sau dificil de controlat. Spitalele de psihiatrie
sunt foarte asemanatoare sistemului de inchisori. In inchisoare sau in sistemul corectional
psihiatrii sunt folositi ca si consultanti pentru a proiecta programe periculoase, neetice de
modificare a comportamentului si pentru a indeplini experimente medicamentoase de mare
risc asupra prizonierilor. Sistemul psihiatric si sistemul inchisorilor se folosesc de frica, forta
si frauda in scopul controlului social si pentru a pedepsi – nu pentru scopul de a trata sau
de a reabilita, care ambele sunt eufemisme. Este sau ar trebui sa fie evident ca
tratamentul fortat este de fapt o pedeapsa. Acest tratament este in mod frecvent crud si
de aceea ar trebui sa fie interzis in Statele Unite sub cel de-al optulea amendament al
Constitutiei. Practic toate tratamentele din facilitatile psihiatrice sunt fortate sau sunt
administrate fara un consimtamant informat. Aceste tratamente sunt administrate
impotriva vointei “pacientilor” ( prizonierilor ) sau cu consimtamantul obtinut prin
amenintarea pacientilor cu consecinte mai rele sau cu consimtamantul obtinut tinandu-l pe
“pacient” in necunostinta de cauza cu privire la informatii importante despre riscurile
serioase sau despre alternative. Consimtamantul informat in psihiatrie este o inselaciune
cruda – nu exista.

Frica / Teroarea – “ Teroarea actioneaza puternic asupra trupului prin intermediul mintii si
trebuie sa fie utilizata in tratamentul nebuniei. Frica insotita de durere si de senzatia rusinii
uneori a vindecat boala.” Acest lucru a fost scris aproape cu doua secole in urma in 1818
de dr. Benjamin Rush, parintele psihiatriei americane si primul presedinte al APA, a carui
figura inca mai apare pe sigiliul oficial al Asociatiei Americane de Psihiatrie. Dr. Rush a
recomandat si a folosit teroarea prin proiectarea camasii de forta, a scaunului tranchilizant
si a “fricii de moarte“ pe numerosi pacienti ai azilelor psihiatrice din secolul al 19-lea. Rush
odata si-a inchis propriul fiu intr-un azil psihiatric . Ce fel de tata !
Frica este o motivatie puternica in inducerea conformitatii, obedientei si pentru a
determina oamenii sa se supuna autoritatii. Istoric inducerea si manipularea fricii sau a
terorii mascate a fost intotdeauna o politica cheie si o practica in toate regimurile fasciste
ca de pilda Italia in timpul lui Mussolini, Germania nazista in timpul lui Hitler si Uniunea
Sovietica din timpul lui Stalin – si de fapt sub oricare dictatura. Amenintarea cu pedeapsa,
tortura si amenintarea ca vei fi ucis este destul pentru a produce frica, panica si teroare
printre cei mai multi dintre oameni. Daca nu faci ceea ce ti se spune vei fi ucis sau vei pati
lucruri mai grave.

Dupa cum este folosita in psihiatrie frica sau teroarea este mai selectiva, dar este larg
raspandita si este puternica. In institutiile psihiatrice psihiatrii recurg in mod frecvent la
santaj pentru a-i controla pe cei “ incotrolabili” , pe cei dificili sau ne-cooperanti. Psihiatrii
si alti terapeuti isi ameninta pacientii cu incarcerarea de lunga durata, cu doze ridicate de
neuroleptice sau “antidepresive” administrate fortat si/sau ii ameninta sa ii transfere in
institutii psihiatrice de maxima securitate mai severe daca nu se comformeaza, nu reusesc
sa urmeze ordinele doctorilor, refuza sa isi ia “medicatia” , refuza sa urmeze regulile
institutionale sau isi supara gardienii in vreun fel. In general tintind populatia captiva de
pacienti involuntari, aceste amenintari, in mod caracteristic provoaca frica, iar medicii
psihiatrii stiu acest lucru. De exemplu, acum cativa ani, mai multi pacienti si fosti pacienti
ai Queen Street Mental Health Centre, celebrul spital de psihiatrie sau psiho-inchisoare din
Toronto, mi-au spus ca psihiatrii i-au amenintat ca daca nu se calmeaza sau nu se
cotroleaza vor fi transferati la Penetag, o diviziune a Oakridge Penetanguishene Mental
Health Centre, o facilitate de maxima securitate din Ontario pentru modificarea
comportamentului, cunoscuta pentru tratamentele aspre si brutale aplicate pacientilor.
Penetag a fost si inca este recunoscuta ca o pedeapsa, una dintre cele mai barbare psiho-
inchisori din Canada. Trebuia sa fi fost inchisa in urma cu multi ani, in special dupa
relatarea unor abuzuri severe comise de psihiatrul Steven Harper.

Amenintarea pacientului cu constrangeri fizice sau cu regimul celular este de asemenea

extrem de eficient in trezirea fricii in pacienti. In practic fiecare sectie sau unitate
psihiatrica, exista un loc numit eufemistic “ Camera tacuta” , o camera goala si uitata
asemeni unei celule, cu o saltea sau chiuveta, iar de obicei nu exista toaleta sau paturi. In
timp ce vegeteaza in “Camera tacuta” pacientii sunt uneori strans legati in 2 sau spam
puncte cu mansete de piele in jurul incheieturilor mainii sau/si a gleznelor picioarelor,
neputand sa se miste ore intregi. Chiar simpla amenintare cu pierderea libertatii,
spitalizarea involuntara sau sa fii inchis intr-o institutie sau sectie psihiatrica impotriva
vointei tale, fara nici un fel de proces sau audiere publica este destul pentru a-i speria pe
cei mai multi. In practic fiecare provincie sau teritoriu din Canada, acestea sunt criteriile
sau motivele principale pentru a fi inchis intr-o institutie psihiatrica : judecata de a fi
bolnav mental, judecata de a fi in pericol de a te rani fizic pe tine insuti sau pe altii,
judecata de a nu putea sa-ti porti singur de grija. Notati ca aceste criterii sunt judecati
morale subiective ale comportamentului dizident, bazate pe observatie si opinie, nu pe
realitati medicale sau stiintifice. In ciuda faptului ca boala mentala sau dezordinea
mentala, care in opinia mea este o metafora pentru dizidenta nu a fost niciodata clasificata
ca o boala medicala, doar medicii sunt autorizati legal sa faca asemenea judecati fatale.

In Ontario orice doctor poate semna o hartie de internare care forteaza un individ sa fie
inchis in orice facilitate psihiatrica pentru primele 72 de ore de observatie si evaluare. Doi
alti doctori pot semna o hartie de internare autorizand intemnitarea individului pentru inca
2 – spam saptamani. In ultimii ani, aproximativ 50% din miile de persoane tratate in cele
noua spitale din Ontario au fost spitalizate involuntar.

Amenintarea sau faptul de a-ti pierde libertatea fiind inchis intr-o facilitate psihiatrica,
pentru zile sau luni este inspaimantator. Lipsa dreptului de a-ti putea sustine cauza printr-
un advocat in Ontario face ca dreptul de a face apel sau de a protesta sa fie inexistent si
acest lucru serveste la sporirea fricii si disperarii oamenilor. Simpla amenintare a unui
tratament psihiatric fortat precum si tratamentul insusi pot fi terorizante – de exemplu,
electrosocurile de asemenea numite si terapie electroconvulsiva ( ECT ), dar mult mai
precis numite spalare electroconvulsiva a creierului de cativa supravietuitori si critici ai
acestui tratament printre care Leonard Frank. Prietenul meu apropiat Mel mi-a povestit
cum a fost tarat de mai multe de mai multe ajutoare de-a lungul unui culoar in camera
unde se aplicau electrosocurile. Pot sa-mi imaginez teroarea lui si teroarea altora care au
indurat aceeasi soarta. Am suferit o teroare similara cand am fost supus in mod fortat la
peste 50 de socuri insulinice in 1950. Spre surpriza multor persoane acest tratament
barbar care este de natura sa distruga creierul si memoria nu numai ca exista, dar se si
dezvolta in Canada si Statele Unite. Principalele lui tinte sunt femeile si persoanele in
varsta , in special femeile in varsta.

Mai exista apoi amenintarea medicamentelor psihiatrice numite “medicatie”. Aceste

chimicale ca de pilda tranchilizantele minore, antidepresivele si antipsihoticele ca de
exemplu, Haldolul, Modicate, Thorazin si asa-numitul modificator al dispozitiei Litiu, nu
sunt substante naturale ci otravuri fabricate, in mod adecvat numite neurotoxine de catre
psihiatrul si criticul psihiatriei Peter Breggin in mai multe din cartile sale si de catre Joseph
Glenmullen un instructor in psihiatrie la Harvard Medical School, in cartea sa “Prozac
Backlash”. Aceste chimicale nu au o valoare sau un beneficiu medical dovedit. Ceea ce fac
ele este sa controleze sau sa infranga orice comportament, stare sau emotie problematica
sau perturbanta. Aceste toxine, in mod particular neurolepticele ca Haldolul, Modicate,
Clorpromazina sunt atat de daunatoare si puternice incat multi supravietuitori ai psihiatriei
si alti critici le numesc lobotomii chimice sau camasi de forta chimice. Aceste droguri au
multe efecte care dauneaza, numite “efecte secundare” pentru a minimaliza modul in care
sunt ele percepute, ca de pilda tremur, miscari incontrolabile ale mainilor sau ale altor parti
ale corpului ( care survin in boli neurologice ca Parkinson sau diskinezia tardiva ), crampe
musculare puternice, vedere incetosata, cosmaruri, izbucniri bruste de manie, agitatie,
pierderi de memorie, lesin, tulburari ale circulatiei sangelui, crize si moarte subita. De fapt
aceste asa-numite “efecte secundare” sunt efectele intentionate ale medicamentelor.
Aceasta frica de medicamentele psihiatrice este compusa din ignoranta si incertitudine,
pentru ca psihiatrii si alti doctori omit sa informeze pacientii asupra efectelor ingrozitoare
ale acestor medicamente.

Fara folosirea amenintarii sau a fortei fascismul nu putea exista. Machiavelli, Mussolini,
Hitler stiau acest lucru. Toti dictatorii si tiranii stiau acest lucru elementar. Si acesta este
cazul psihiatriei. Fara utilizarea amenintarii si a fortei psihiatria institutionala ar muri. O
multime de psihiatrii ar ramane fara locul de munca. Mi-as dori sa se intample acest lucru !
Psihiatria isi obtine autoritatea si puterea de a incarcera, spitaliza involuntar, si de a
ameninta indivizii impotriva vointei lor din partea statului.

Legislatia din domeniul sanatatii mentale da psihiatrilor si altor medici, puterea de a

spitaliza involuntar orice persoana despre care ei cred, dupa numai cateva minute de
examinare ca reprezinta un pericol pentru sine insasi sau pentru altii. Acest lucru este
problematic. Legea sanatatii mentale presupune in mod gresit faptul ca doctorii pot prezice
comportamentul periculos sau violent, ceea ce in realitate ei nu pot face. Trebuie sa
subliniez faptul ca legea sanatatii mentale din Canada si Statele Unite permite in mod legal
statului folosirea fortei pentru a retine sau incarcera oamenii pentru zile, saptamani sau
luni. Din nefericire nu a existat niciodata un protest public asupra faptului ca oamenii
judecati sau presupusi a fi nebuni sau periculosi, dar care nu sunt acuzati de nici o crima,
pot fi cu toate acestea inchisi fara nici un fel de judecata sau fara a li se acorda drepturile
legale prevazute pentru oameni acuzati de crime ca de pilda uciderea sau violul. Aceasta
este detentia preventiva, care este ilegala in Canada si in celelalte asa-zisele tari
democratice, dar care este legala si care constituie o practica obisnuita in toate statele
politienesti si in tarile totalitariste. Nu cunosc nici un proces care sa puna problema
spitalizarii involuntare ca detentie preventiva si prin urmare ca neconstitutionala.

In psihiatria institutionala din statele fasciste tratamentul fortat este regula, nu exceptia.
Tratamentul fortat si complicate experimente medicale impuse miilor de evrei, tigani,
detinuti politici, femei si copii au fost indeplinite in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial,
in lagarele mortii de pe tot intinsul Germaniei naziste. Exista acum dovezi incontestabile ca
au fost psihiatrii germani, in mod special profesorii proeminenti din psihiatrie si sefii
departamentelor psihiatrice care au fost responsabili pentru initierea si administrarea
infamului program T4, care a implicat uciderea in masa in timpul holocaustului a peste
200.000 de pacienti psihiatrici si mii de copii si adulti bolnavi si handicapati. Termenul
eutanasie si moarte blanda folosite pentru a descrie acest program criminal este un crud
eufemism.

Mare parte din psihiatria biologista care este in mare masura bazata pe asumtii nedovedite
despre cauzele biologice si genetice ale schizofreniei si ale altor boli mentale, isi are
originea la psihiatrul rasist si eugenist din Germania nazista, Ernst Rudin care a propagat
mitul ca schizofrenia este o boala genetica. El impreuna cu sute de alti psihiatrii din
programul T4 de ucidere in masa a pacientilor psihiatrici este inca citat in cateva articole
din jurnalele psihiatrice, asa cum a dovedit cercetatorul Lenny Lapon in stralucitoarea sa
carte “Asasini in halate albe : Genocidul psihiatric din Germania nazista” . El a aratat ca
mai multi psihiatrii germani din epoca nazista au emigrat in Statele Unite si Canada si au
reusit sa-i indoctrineze pe multi dintre colegii lor cu teoriile lor biologice, genetice si rasiste
asupra bolii mentale. Heinz Layman care a emigrat in Canada in 1937 este principalul
responsabil pentru introducerea Thorazinului si a Clorpromazinei si a promovat uzul
medicamentelor psihiatrice in Canada.

Acum avem o epidemie de leziuni ale creierului cauzate de medicamentele psihiatrice,

partial datorate lui Layman si celorlalti doctori pe care i-a invatat. Intr-un articol dintr-un
jurnal din 1954, Layman admitea ca Thorazinul este “un substitut farmacologic pentru
pentru lobotomie” . In ciuda recunoasterii publice al acestui fapt alarmant, Layman nu a
incetat sa foloseasca acest medicament pe multi dintre pacientii sai “schizofrenici” din
spitalul Douglas din Montreal. Layman deasemenea l-a convins pe Ewen Cameron sa
administreze clorpromazina si multe alte medicamente pe langa cantitati enorme de
electrosocuri. Clorpromazina, considerat un medicament experimental la acea vreme , a
fost in mare masura folosit pe multi pacienti in infamele experimente de spalare a
creierului conduse de Cameron in institutul Allan Memorial in anii 1950 si 1960.

Atunci nu a existat consimtamant informat, asa cum nu exista nici acum. In timpul
nazismului doctorii nu cereau permisiunea. Potrivit ideologiei naziste acestia erau
“consumatori inutili” sau ”subumani”. Aceasta este atitudinea care inca domina psihiatria
biologista de pe intinsul Americii de Nord. Alta mostenire a psihiatriei din Germania nazista
este ampla acceptare si justificare a abuzurilor pentru a infrange vointa pacientilor
necooperanti sau rebeli. Restrictiile fizice sau mecanice ca de pilda curelele, sforile,
centurile, catusele si captivitatea in izolare sunt folosite in institutiile psihiatrice nu pentru
a trata sau pentru protectie ci pentru a pedepsi oamenii pentru comportamente dizidente
sau rebele. Aceasta etalare nuda a fortei si amenintarilor impotriva pacientilor de catre
personalul spitalelor seamana cu brutalitatea personalului psihiatric german din timpul
holocaustului.

Frauda : Un foarte adecvat citat al lui Leonard Roy Frank, autorul cartii “influencing Minds”
este acesta : “ Mistificarea este apararea psihiatriei impotriva pericolului de a se afla ”.
Multe dintre etichetele sau diagnosticele folosite de psihiatrii nu se refera la probleme
psihiatrice reale sau la boli existente. Profesorul de psihiatrie Thomas Szasz a expus frauda
si mitul conceptului de boala mentala in multe carti, incepand cu clasica sa carte “ Mitul
bolii mentale “ . Aceasta deformare este una dintre cele mai mari scandaluri stiintifice din
epoca noastra. Cuvintele codificate care sunt acum folosite in psihiatria biologista ca de
pilda antidepresivele, nu ajuta oamenii sa-si depaseasca depresia si nu inteleg cauzele
depresiei.Termenul “camera tacuta” este o expresie frauduloasa pentru captivitatea in
izolare. Cuvantul “medicatie” este de asemenea un eufemism inselator pentru substantele
toxice la care multi dintre noi au fost supusi.

Am incercat sa arat ca psihiatria coercitiva, institutionala are o istorie fascista si ca

psihiatria biologista asa cum e practicata astazi in facilitatile psihiatrice din Canada si
Statele Unite este inca bazata pe frica, forta si frauda. Psihiatria nu merita sprijinul public
si guvernamental. Trebuie sa muncim pentru a aboli psihiatria. Trebuie de asemenea sa
continuam sa muncim pentru a crea grupuri care promoveaza autoajutorul, centre care sa
inlesneasca comunicarea si care sa permita oricui sa gaseasca adapost si sprijin. Trebuie sa
ne creem propriile noastre alternative fata de sistemul monstruos si diabolic al sanatatii
mentale. Facand acest lucru devenim mai puternici. Aceasta este munca noastra,
provocarea noastra si speranta noastra.
_________________
///////////////////

Afacerea meditaţiei transcedentale

A afectat şi psihiatria. Nu ne propunem a discuta această diversiune a regimului comunist

deoarece ea nu viza numai psihiatria, ci întreaga intelectualitate de vârf a ţării. Intelectualii
rupţi de lumea exterioară, forţaţi să se mişte în limitele strâmte ale celei mai ortodoxe ţări
marxiste, au fost victime uşoare ale acestei acţiuni provocatoare, creată totalmente în
birourile Securităţii.
Intelectuali interesaţi, inclusiv cei din domeniul psihiatriei, erau bine încadraţi în sistem,
erau membri de partid, academicieni, unii cu funcţii înalte în statul şi partidul comunist.
Totuşi, greaua povară de a se încadra în sistem i-a făcut pe aceşti intelectuali să cedeze
uşor primei tentaţii. Din păcate, printre diferitele destine puse în discuţie cu această ocazie
s-au aflat şi câţiva psihiatri şi psihologi, printre care şi A. Romila, vechi activist de partid,
lector de învăţământ politic, colaborator apropiat al lui V. Predescu (supranumit chiar
"pistolul lui Predescu"), autor de literatură marxistă, care devenise incomod prin
organizarea unui serviciu de resocializare şi a unor comitete ale părinţilor unor pacienţi
psihiatrici.
Pe scurt, în 1981, un oarecare inginer Stoian, element ambiguu şi provocator, probabil
agent extern al Securităţii din România, se prezintă la Spitalul Gh. Marinescu cu toate
aprobările necesare, inclusiv cu aceea de la cabinetul 2, şi însoţit de medicul psihiatru al
Securităţii - dr. Rădulescu - cere permisiunea conducerii de a experimenta o metodă
ambiguă de psihoterapie - meditaţia transcedentală -, o metodă în principiu interzisă la
noi, cum de facto era interzisă întreaga psihoterapie. Romilă este implicat direct de către
şeful şi protectorul său V. Predescu, care îi cere să facă un referat privitor la rezultatele
metodei. Referatul a fost elogios şi propunea chiar introducerea metodei în planul de
învăţământ al medicilor secundari.
La momentul ales, Securitatea începe “demascările” şi intelectuali ca academician Milcu,
psihiatrii Găitan, Romilă, dr. Săhleanu şi Radulian, numeroşi psihologi (Stoltz, Golu etc.)
vor suferi toate formele de represiune: demitere din funcţii, excludere din partid,
ameninţarea cu procese, trimiterea la munci necalificate etc.
///////////////////
Dizidenţa lui I. Vianu

Deşi motivată prin stoparea promovării lui, deoarece, de 5 ani, având dosarul depus pentru
a intra în partid, acesta nu era aprobat, motiv pentru care în ultimă instanţă a cerut să
emigreze, noi o prezentăm pentru notorietatea ei, pentru publicitatea care i s-a făcut prin
posturile de radio occidentale care emiteau în limba română. De asemenea, trebuie
recunoscut faptul că, o dată ajuns în Occident, el s-a transformat într-un mare luptător
pentru drepturile omului şi împotriva folosirii psihiatriei în scopuri opresive, activitatea sa
în exil fiind în total contrast cu a celorlalţi psihiatri care, după emigrare, şi-au văzut de
interesele lor meschine, neacordând nici un ajutor celor supuşi represiunii politice în fosta
lor patrie, necontribuind în vreun fel la creşterea informării psihiatrilor din România, aşa
cum făceau mulţi psihiatri din ţările occidentale.
Aşa cum singur relatează, încă din anii ‘70 începe să realizeze că în sistemul psihiatric
românesc există o serie de dizidenţi politici supuşi torturii şi degradării prin mijloace
psihiatrice. Aşa l-a întâlnit pe avocatul Ionescu, din Braşov, care scrisese un memoriu
despre situaţia din România pe care l-a trimis la O.N.U. şi care, din acest motiv, a fost de
repetate ori internat la psihiatrie, pe poetul Neagu Vulcănescu, declarat schizofren în
circumstanţe identice.
Adevărata “convertire” a lui I. Vianu survine în 1975, când va vizita în calitate oficială (ca
trimis al Ministerului Sănătăţii) Spitalul din Poiana Mare, judeţul Dolj, spital destinat
internărilor pe bază de hotărâre judecătorească, cazurile fiind considerate periculoase şi
având la activ diferite delicte. Dar el va constata că din aproape 100 de pacienţi, 20 erau,
în fapt, prizonieri de conştiinţă, lucru confirmat şi de medicul care lucra în acest spital
(doctorul Popescu, fost medic militar).
Aceşti pacienţi erau închişi la Poiana Mare pentru că erau consideraţi “pericol social”
(printre ei, I. Roşoga, Nestor Popescu şi alţi dizidenţi). Raportul pe care însă îl întocmeşte
nu este luat în seamă de către organele Ministerului Sănătăţii şi nici chiar pe linie de igienă
nu s-a luat nici o măsură.
În 1977, după eşecul profesional petrecut în condiţiile despre care am amintit, profită de
dizidenţa lui P. Goma, scriindu-i acestuia o scrisoare, publicată la Europa Liberă, în care
critică regimul, cerând în mod imperativ emigrarea. Aşa cum sublinia chiar P. Goma într-o
emisiune a Europei Libere, disperarea lui I. Vianu a devenit extremă atunci când, făcând
acele acte ireparabile, paşaportul întârzia să-i vină şi, din contră, împotriva lui începuse o
procedură de cercetare care se putea termina cu unul dintre multiplele procese politice la
modă sau chiar cu internarea sa într-un spital de psihiatrie. Deja colegul lui, doctorul
Oancea, declarase la Securitate că personal îi făcea lui Vianu electroşocuri ambulator, la
cererea lui, acesta având accese depresive mari. Pentru aceste “merite”, a devenit
reprezentantul României la O.M.S. (o face şi azi datorită aceloraşi merite) şi conferenţiar
universitar. Dar totul s-a terminat cu bine, iar I. Vianu şi familia sa au putut emigra în
Elveţia.
A rămas de notorietate scrisoarea lui I. Vianu către P. Goma, mult mediatizată la posturile
de radio de limbă română din Occident, în care se citeşte disperarea unui intelectual strivit
de regimul dictaturii comuniste, în lipsa emigrării fiind silit la o adevărată moarte civilă.
Deşi în scrisoare mărturiseşte cinstit că: “Eu însă, Paul Goma, nu pot urma până la capăt
drumul deschis de tine”, I. Vianu îşi recunoaşte oboseala şi istovirea, motivaţii nefericite
pentru a cere în mod deschis emigrarea, fiind conştient de toate greutăţile care vor urma
în acest caz.
Ceea ce a făcut în mod deosebit I. Vianu, a fost că după emigrare el nu s-a ocupat doar de
problemele personale - aşa cum au făcut toţi aceia care şi-au părăsit ţara -, ci, din contră,
a declanşat o puterică luptă pentru drepturile omului şi pentru demascarea psihiatriei
politice de la noi şi din întregul sistem comunist, în contextul în care Securitatea afirma cu
emfază că “mâna revoluţiei este lungă”. Devine membru al I.A.O.W.P. (Asociaţia
internaţională împotriva folosirii în scopuri politice a psihiatriei).
După 1989 va duce aceeaşi luptă plină de riscuri pentru aşezarea psihiatriei româneşti pe
baze etice şi pentru progresul ei ştiinţific. Solicitat după 1989 să se întoarcă în ţară pentru
a-şi finaliza lupta pe care a început-o în Occident, din motive personale el va refuza, dar va
spune în acelaşi timp: ”Să fii sigur că voi depune toate eforturile pentru ceea ce am dorit
să se realizeze definitiv, mai ales în domeniul nostru, al psihiatriei, care mă va preocupa
permanent”.
Cu toate limitele unei dizidenţe desfăşurate mai ales din exterior, momentul dizidenţei lui I.
Vianu a însemnat foarte mult pentru psihiatria noastră. În străinătate, şi astăzi I. Vianu
este un sprijinitor al tuturor acţiunilor psihiatrilor din ţară pentru promovarea progresului
psihiatriei, inclusiv a condiţiilor sale etice. Numeroase contacte internaţionale, chiar şi o
serie de ajutoare au avut ca intermediar pe I. Vianu.
///////////////////////

Sprijinul oficialităţilor, mai ales al Ministerului Sănătăţii, pentru fosta nomenclatură

comunistă

Fără a face proces de intenţie, Ministerul Sănătăţii a promovat cu o vervă ciudată în

funcţii de decizie, uneori, oameni de vârstă foarte înaintată, în orice caz pe toţi tartorii
psihiatriei comuniste. Astfel, comisia de psihiatrie de pe lângă Ministerul Sănătăţii este
formată exclusiv din foştii şi actualii nomenclaturişti, iar Gorgos, care se ocupa cu
“ridicarea” dizidenţilor, era secretarul acestei comisii de psihiatrie, dar a fost şi al
“Ordinului medicilor “ cea mai importantă instituţie etică din medicină. Foarte frecvent,
ca şi în trecut, apare rotaţia cadrelor cu schimbarea periodică a diferitelor funcţii de
conducere. Profesorii comunişti din trecut (Ionescu, Milea, Grecu, Romila) sunt şefi ai
problemelor psihiatritice şi educă studenţii şi rezidenţii. Toţi sefii de secţie din vechiul
regim deţin în prezent aceleaşi funcţii, formând stafful tuturor comisiilor de psihiatrie
(expertiză medico-legală, a capacităţii de muncă etc.), ei sunt singurii interlocutori ai
direcţiei, ai străinilor care vizitează spitalele, se impun ca singurii interlocutori şi pentru
presă. În provincie aceşti nomenclaturişti formează un adevărat mandarinat local al
puterii foştilor comunişti.
O dată cu luarea funcţiei de ministru al Sănătăţii de către Mincu, comunist de tristă
faimă, o maree neagră s-a extins şi asupra psihiatriei. Toate comisiile de specialitate
au fost epurate de orice medic care nu făcea parte din vechiul staff comunist, Comisia
pentru cercetarea abuzurilor psihiatrice - Diacicov - a fost practic desfiinţată prin
numirea ca preşedinte a profesorului Ionescu, ceea ce a însemnat în fapt îngheţarea
oricărei activităţi. Ministerul Învăţământului şi U.M.F. Bucureşti aplică exact aceleaşi
măsuri de tip comunist, de promovare a imposturii şi a concursurilor trucate.
Deşi nu mai este în funcţie, Mincu Iulian este cunoscut ca o persoană cu un profil
moral execrabil: fost preşedinte al comisiei de cercetare ideologică a cadrelor didactice,
omul de casă al lui Ceauşescu, cel care îi fundamenta programele de “alimentare
raţională”, de fapt, de înfometare a populaţiei. Dar socotim că pentru profilul său moral
nu este nevoie decât să reproducem o scrisoare a acestui tartor incompetent către
organele de partid, scrisoare redactată la 7 mai 1970, în care îşi denunţa şeful al cărui
post îl voia, acesta nefiind altul decât savantul specialist în diabet prof. Pavel, chipurile
maestrul lui. Reproducem scrisoarea din Viaţa Medicală, din 30 decembrie 1994:
“Tovarăşe preşedinte,
La data de 29.IV.1970, cu adresa nr. 2721/1970, am primit din partea U.S.S.M.,
Societatea de Medicină Internă, secţie boli de nutriţie, un formular semnat de prof.
Pavel Ion şi dr. Sdrobici Dan, cu programul Congresului Naţional de Diabet, congres
care urmează să aibă loc între 23 - 24 septembrie 1970, la Bucureşti.
În calitate de şef al Catedrei de boli de metabolism şi nutriţie, singura catedră de profil
şi for metodologic central pe ţară, în calitate de membru al conducerii, nu sunt de
acord cu maniera de lucru a actualului preşedinte al secţiei, pentru următoarele
motive...
Tot la acest congres se propune reconsiderarea lui N. Paulian pe motiv că ar fi
descoperit insulina. Consider că acestei intenţii trebuie să i se acorde mai multă
atenţie. De fapt aici se găseşte răspunsul pentru întreaga activitate din ultimii 30 de
ani a profesorului Pavel, care nu numai că nu a creat o şcoală româneasacă de nutriţie,
dar a încercat să distrugă şi să denigreze tot ce a fost capabil şi progresist în acest
domeniu.
În primul rând, suntem obligaţi să reconsiderăm problema Paulescu din punctul de
vedere al descoperirii insulinei (urmează o enumerare tendenţioasă de fapte).
Lumea ştiinţifică mondială nu-l recunoaşte şi nu l-a recunoscut niciodată ca
descoperitorul insulinei. A-şi atribui astăzi un fapt ştiinţific nedovedit şi nerecunoscut la
timpul respectiv este ridicol...
Spaţiul nu ne permite să subliniem tezele sale reacţionare din finalitate în biologie,
materialism, suflet şi Dumnezeu etc. De asemenea, faptul că neagă darwinismul,
materialismul, evoluţia îl situează poate pe cele mai reacţionare poziţii pe care s-a
situat vreodată un om de ştiinţă român.
Oare acestea sunt meritele pentru care U.S.S.M., prin Pavel, vrea să reabiliteze
memoria lui Paulescu...”.
Acesta este patriotul şi ministrul Mincu şi, imaginaţi-vă, dacă scria aşa la U.S.S.M.,
cum îşi făcea el notele informative la Securitate. Şi totuşi, dl. Iliescu l-a numit ministru
al Sănătăţii. Ce putea aştepta ţara de la acest om? Dar psihiatria?
Sub conducerea lui Mincu, practic s-a sistat activitatea comisiilor de cercetare a
abuzurilor psihiatrice. Vă puteţi imagina rezultatele şi obiectivitatea celor numiţi de el.
////////////////////////////
Formarea Asociaţiei psihiatrilor liberi

Una dintre cele mai importante acţiuni din epoca criptocomunistă a fost crearea
Asoţiaţiei Psihiatrilor Liberi (A.P.L.R.). Ideea de asociere, aşa cum am mai arătat, a
apărut încă din perioada dictaturii comuniste. După revoluţie, necesitatea unei asociaţii
independente s-a pus cu mare acuitate şi ideea de a o crea a apărut chiar în primele
zile. Faptele se vor derula repede. Nomenclatura din psihiatrie era confuză şi se
aştepta la represalii, aşa cum făcuseră ei cu elita psihiatrilor atunci când au luat
puterea. Totuşi, s-au raportat acţiuni de distrugere a arhivelor prin ardere şi inundare.
Excesul de democraţie şi mai ales de anticeauşism devenise la ei grotesc.
Pe 31 decembrie 1989 este lansat oficial primul apel pentru constituirea A.P.L.R.
Marian Popa, pe baza unei lungi experienţe de luptă anticomunistă, după lungi discuţii
cu profesorul Pamfil, lansează un patetic apel către comunitatea psihiatrilor, un apel
nerevendicativ şi fără dorinţă de răzbunare.
Lucrurile se vor precipita. Nomenclatura iese din amorţeală atunci când vede că
democraţia îi protejează şi, pentru a ataca, propun şi ei o asociaţie denumită Asociaţia
Psihiatrilor din România (A.P.R.). Se face un mare conclav la Predeal în care toţi
nomenclaturiştii din ţară discută gravitatea situaţiei. Apare acum ca iminentă numirea
lui C. Gorgos ca medic şef al Capitalei. De data aceasta, viitorii psihiatri liberi
reacţionează violent. Se lansează un viguros protest, iar numirea lui este sistată. Se
fac încercări din partea profesorilor de a-şi subordona în mod paternalist A.P.L.R., dar
dacă Ionescu nu va reuşi, din păcate, va reuşi Romilă. Între cele două viitoare
organizaţii au loc schimburi de mesaje şi acuzaţii. Grupul de la Predeal este acuzat pe
bună dreptate de toate abuzurile psihiatice din epoca ceauşistă.
Pe 11 martie 1990 grupul de iniţiativă al A.P.L.R. organizează o discuţie cu Asociaţia
Foştilor Deţinuţi Politici, unde se stabilesc jaloanele unei acţiuni de reabilitare a fostelor
victime ale psihiatriei comuniste. Deja în presă, dr. Diacicov lansează un apel pentru
constituirea unei comisii de cercetare a abuzurilor psihiatrice. Comisia se constituie sub
conducerea lui Diacicov şi cu numeroşi membri din grupul A.P.L.R. Dar nu trece mult şi
ministrul Sănătăţii îl destituie pe Diacicov şi numeşte un fost nomenclaturist, profesorul
Ionescu, după care comisia practic nu mai are nici o activitate.
Pe 19 ianuarie 1990 Rompres anunţă iminenta alcătuire a A.P.L.R., iar în presă apar
numeroase materiale privind abuzurile psihiatrice. Pe 18 februarie 1990 se alcătuieşte
prima formă de statut a A.P.L.R. de către dr. Marian Popa, după care începe strângerea
 adeziunilor de înscriere. Se depune dosarul la judecătorie şi, prin sentinţa 1763/1990,
pe 20 iunie, organizaţia capătă statut legal.
Pe 26 mai 1990 a avut loc primul congres de constituire, urmat apoi de numeroase
colocvii care iniţial se ţineau lunar în diferite centre psihiatrice din ţară.
La colocviul jubiliar ocazionat de împlinirea unui an de la înfiinţare se înaintează
parlamentului şi M.S. un apel de reorganizare şi reformă în psihiatrie, rămas însă fără
rezultat.
În perioada 2- spam octombrie 1992 a avut loc prima Conferinţă Internaţională a
A.P.L.R., unde au prezentat comunicări personalităţi din ţară şi străinătate.
Din păcate, după o perioadă activă, conducerea, în frunte cu Romilă, a adus activitatea
asociaţiei într-o muncă de rutină, neinteresantă, rândurile asociaţiei s-au rărit din
cauza celor dezamăgiţi şi care nu mai puteau realiza că organizaţia şi-ar mai fi
menţinut principiile iniţiale. Conducerea s-a bucurat de ceva câştiguri materiale donate
de fapt asociaţiei: xerox, calculator, unele sume de bani care nu au mai fost controlate
ca destinaţie, sume cu care s-ar fi putut edita un tratat de psihiatrie, Romilă a devenit
invitatul etern în străinătate ori de câte ori se trimiteau invitaţii pentru asociaţie. În
schimb, Romilă a decis editarea unor traduceri nesemnificative, fără a mai vorbi de
calitatea lor. Treptat activitatea asociaţiei a devenit alienantă, metodele de conducere
dictatoriale, alegerile formale şi cu aceleaşi rezultate (Romilă preşedinte), tineretul a
dispărut, iar organizaţia s-a transformat într-un grup legat administrativ de Romilă, în
sensul subordonaţilor săi de la serviciul 9 la care el este medic şef. Aşa a murit o mare
iluzie. Azi, A.P.L.R. mai există doar pentru unii colegi naivi din străinătate. Se impune
acum o reformă a organizaţiei şi redarea ei către tineret, care de fapt trebuie să preia
conducerea şi să-i stabilească strategia. Oare Romilă – profesorul - va ceda vreodată
un business atât de important ?
///////////////////
/////////////////////
Memorandum adresat guvernului cu privire la tratamentul persoanelor internate în secţii şi
spitale de psihiatrie

Organizaţia Amnesty International este îngrijorată că internarea, condiţiile de trai şi

tratamentul pacienţilor şi rezidenţilor dintr-un mare număr de secţii şi spitale de psihiatrie
din România violează standardele internaţionale ale drepturilor omului şi normele de
conduită profesională din acest domeniu. Situaţia din spitalul psihiatric din Poiana Mare,
descrisă într-un raport publicat de Amnesty International la 20 februarie 2004 , nu
reprezintă, din nefericire, o excepţie în sistemul românesc de servicii de sănătate mintală.
Decesele a 18 pacienţi din Poiana Mare în ianuarie şi februarie 2004, datorate conform
relatărilor mai ales subnutriţiei şi hipotermiei, au subliniat urgenţa cu care guvernul român
ar trebui să intervină pentru a proteja viaţa, demnitatea şi bună-starea tuturor pacienţilor
şi rezidenţilor din secţiile şi spitalele de psihiatrie din întreaga ţară. Situaţia deplorabilă din
multe unităţi psihiatrice impune de asemenea ca autorităţile să aplice cu maximă urgenţă o
reformă amănunţită şi efectivă a serviciilor de sănătate mintală, care să se alinieze la
standardele internaţionale ale drepturilor omului şi ale normelor de conduită profesională.
Amnesty International salută declaraţia publicată de către Ministerul Sănătăţii la 11 martie
2004, conform căreia toate secţiile şi spitalele de psihiatrie din ţară vor fi supuse
controalelor în scopul îmbunătăţirii tratamentului şi a îngrijirilor medicale. Organizaţia
adresează acest memorandum guvernului român pentru a asigura ca în cadrul acestui
proces să fie protejate drepturile de bază ale tuturor pacienţilor cu tulburări mintale sau cu
dizabilităţi intelectuale , precum şi ale altora care sunt internaţi în unităţi de psihiatrie, şi
ca acestor persoane să li se acorde tratament şi îngrijiri medicale care sunt în concordanţă
cu standardele internaţionale ale drepturilor omului şi cu normele de conduită profesională.

Amnesty International consideră că persoanele internate pentru tratament în spitale

psihiatrice se află într-o situaţie foarte vulnerabilă. Ele au nevoie de o protecţie specifică a
integrităţii lor fizice şi intelectuale, ca şi a drepturilor lor elementare de a nu fi supuse
detenţiei arbitrare şi tratamentelor sau pedepselor crude, inumane şi degradante. În
noiembrie 2003 şi februarie 2004, un delegat al organizaţiei Amnesty International a
vizitat şase spitale psihiatrice din Bucureşti, Poroschia, Mocrea, Gătaia, Ştei şi Nucet.
Amnesty International apreciază foarte mult cooperarea personalului instituţiilor vizitate,
care i-a permis delegatului său inspectarea instituţiilor şi, în majoritatea cazurilor, a oferit
informaţii referitoare la unele aspecte ale vieţii pacienţilor/rezidenţilor şi la modalitatea de
funcţionare a unităţilor. De-a lungul vizitei sale, delegatul Amnesty International s-a
întâlnit cu mulţi administratori şi membri ai personalului care au părut să fie în mod real
decişi să ofere cele mai bune îngrijiri medicale persoanelor din instituţiile lor, în condiţiile
unor posibilităţi limitate de resurse şi de perfecţionare profesională. Acest raport este bazat
pe datele acumulate din vizite dar şi pe o importantă cantitate de informaţii pe care
organizaţia le-a primit de la persoane care au lucrat în multe secţii şi spitale de psihiatrie
din România de-a lungul a mai mulţi ani. O mare parte dintre acestea erau preocupate de
abuzurile pe care le observaseră, dar în acelaşi timp îngrijorate că accesul lor în instituţii
le-ar putea fi restrâns, iar, ca rezultat, pacienţii care depindeau de asistenţa oferită de
aceste persoane ar fi urmat să sufere deoarece ele au oferit informaţii organizaţiei
Amnesty International. Orice acţiune de acest gen din partea autorităţilor va fi considerată
de către Amnesty International drept o încălcare a Declaraţiei principiilor de bază de
justiţie pentru persoane individuale, grupuri şi organisme ale societăţii în vederea
promovării şi protejării drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale recunoscute la
nivel universal (Declaraţia apărătorilor drepturilor omului). Amnesty International a luat de
asemenea în considerare rapoarte publicate în presa română, care, în majoritatea cazurilor,
nu au fost contrazise de către autorităţi.

Sumar al preocupărilor
În România, internarea pentru tratament psihiatric nevoluntar a persoanelor care nu au
fost acuzate de nici o infracţiune penală, sau a persoanelor care au fost internate în spitale
din motive nemedicale (numiţi aici rezidenţi) echivalează cu detenţia arbitrară şi refuzul
dreptului la un proces echitabil, incluzând Articolele 9 şi 14 ale Pactului internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice (PIDCP), şi Articolele 5 şi spam ale Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO).
România a ratificat ambele tratate şi este obligată să le aplice în întregime. Condiţiile de
trai raportate în multe din secţiile şi spitalele de psihiatrie, relele tratamente aplicate
pacienţilor, metodele de reţinere cu forţa şi impunere a izolării, lipsa de abilitare şi
reabilitare adecvată sau a îngrijirilor medicale adecvate, precum şi eşecul de a ancheta în
mod imparţial şi independent rapoartele referitoare la cazurile de rău tratament ar echivala
cu violarea Articolului 7 al PIDCP şi a Articolului 3 al CEDO, care interzic tortura şi
tratamentul sau pedeapsa inumană sau degradantă. Neacordarea îngrijirilor medicale
adecvate persoanelor cu tulburări psihice sau cu dizabilităţi intelectuale, internate în secţii
şi spitale de psihiatrie din România, ar reprezenta de asemenea o violare a Articolului 12 al
Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC) care
stabileşte dreptul de a se bucura de sănătate fizică şi mentală la cel mai înalt nivel posibil.
În continuare, Principiul 1(5) din cadrul Principiilor ONU pentru protecţia persoanelor cu
boli mintale şi pentru îmbunătăţirea asistenţei din domeniul sănătăţii mintale (de aici
înainte menţionate ca Principiile BM) afirmă că: “Fiecare persoană care suferă de o boală
mintală trebuie să aibe dreptul de a exercita toate drepturile civile, politice, economice,
sociale şi culturale, recunoscute în Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice şi în alte instrumente legale relevante.”

Internarea în secţii şi spitale de psihiatrie

Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice (de aici înainte
numită Legea sănătăţii mintale), intrată în vigoare în august 2002, a stabilit procedura de
internare a pacienţilor pentru tratament nevoluntar. În termen de 72 de ore de la
internarea unei persoane în spital, o comisie psihiatrică specială trebuie să confirme decizia
medicului care are pacientul/pacienta în îngrijire de a îl/o reţine în continuare pentru
tratament nevoluntar. În plus, această decizie trebuie revizuită în timp de 24 de ore de
către procuror, a cărui decizie, la rândul ei, poate fi contestată în instanţă. Cu toate
acestea, prevederile Legii sănătăţii mintale nu sunt încă aplicate deoarece guvernul nu a
reuşit să adopte regulamentele necesare executării acesteia. De aceea, Amnesty
International îi consideră pe toţi pacienţii din România, care sunt supuşi unui tratament
psihiatric împotriva voinţei lor, ca fiind deţinuţi arbitrar, deoarece tratamentul lor nu este
supus nici unei revizuiri independente şi imparţiale în conformitate cu standardele
internaţionale, inclusiv Principiile BM şi Al VIII-lea raport anual al Comitetului european de
prevenire a torturii şi a tratamentului sau pedepselor inumane sau degradante (CPT).
Multe din persoanele internate în secţii şi spitale de psihiatrie din întreaga ţară nu suferă
aparent de nici o tulburare mintală acută, iar multe nici nu necesită tratament psihiatric.
Internarea lor în spitale psihiatrice nu poate fi justificată prin prevederile Legii sănătăţii
mintale şi ele ar trebui de asemenea să fie considerate ca persoane care au fost lipsite în
mod arbitrar de libertate. Aceste persoane au fost internate în spital pe motive nemedicale,
aparent doar pentru că nu li se puteau acorda sprijin şi servicii adecvate care să-i ajute pe
ei şi/sau familiile lor în comunitate. Din cauza dizabilităţii lor, aceste persoane sunt mai
vulnerabile în faţa abuzurilor, lucru care pare să nu fie luat în consideraţie de către
personalul spitalelor, deoarece, în cele mai multe locuri, aceşti rezidenţi nu erau ţinuţi
separaţi de persoanele cu nevoie de îngrijiri diferite. O mare parte din cei numiţi uneori de
către personalul medical drept “cazuri sociale” sunt tineri adulţi care au fost plasaţi în
spitale psihiatrice ca urmare a externării lor din instituţiile pentru copii cu dizabilităţi
mintale. Nevoile lor, mai ales acelea de a fi integraţi în viaţa comunităţii, sunt ignorate.
Amnesty International îşi exprimă îngrijorarea că mulţi din aceşti rezidenţi nu au fost
examinaţi în mod corespunzător. Mulţi au primit diagnosticul de “oligofrenie cu tulburări de
comportament” şi li se administrează medicamente psihotropice în vederea calmării unor
comportări care poate nici nu au o bază psihiatrică, ci ar rezulta din suferinţă şi/sau
frustrare cauzată de mediu. Unii dintre ei au fost diagnosticaţi drept “pacienţi cu probleme
psihiatrice cronice” şi au fost internaţi în centre medico-sociale, care în unele cazuri au fost
înfiinţate în incinta unui spital de psihiatrie unde rezidenţii fuseseră ţinuţi în prealabil.
Rezidenţi cu nevoi similare, care erau trataţi similar, au fost observaţi în centrele de
reabilitare şi recuperare, instituţii de internare pe termen lung, subordonate Autorităţii
Naţionale pentru Persoanele cu Handicap.
În unele dintre spitalele de psihiatrie desemnate ca “spitale pentru măsuri de siguranţă
maximă”, cei care sunt ţinuţi pentru tratament conform prevederilor Codului Penal nu sunt
separaţi în mod efectiv de către ceilalţi pacienţi şi rezidenţi, ceea ce conduce şi mai mult la
creşterea riscului ca cei mai vulnerabili să fie supuşi abuzurilor.
În noiembrie 2003, unui reprezentant Amnesty International care a vizitat o secţie
psihiatrică pentru bărbaţi, ţinută încuiată, din Spitalul Obregia din Bucureşti, i s-a spus că
multe din persoanele care sunt aduse la spital iniţial refuză să fie internate, dar apoi sunt
“convinse” că acest lucru este în interesul lor. După aceea, pacienţii semnează un formular
de consimţământ pentru primirea tratamentului. Douăzeci de bărbaţi dintr-o secţie încuiată
erau cu toţii trataţi “voluntar”. Câţiva dintre bărbaţi s-au plâns că ar dori să părăsească
spitalul, dar nu li se permite. Conform relatărilor, un bărbat nu suferea de nici o problemă
de sănătate mintală şi nu primea nici un fel de farmacoterapie. Fusese adus la spital de
poliţie şi a fost descris ca vagabond bolnav de “oligofrenie”, după externarea sa din
orfelinatul unde crescuse. În timpul petrecut în spital, acest bărbat nu a fost inclus în nici o
activitate educativă sau terapeutică, nu a fost niciodată vizitat de vreun asistent social care
să stabilească care îi sunt nevoile de reintegrare socială şi care să-l ajute cu acest proces.
În spitalul psihiatric din Poroschia, reprezentantul Amnesty International a discutat cu
Gheorghina Podcoreanu, 24 de ani, adusă în spital la vârsta de 18 ani şi care a fost
crescută într-o instituţie pentru copii cu dizabilităţi intelectuale. La vârsta majoratului a fost
trimisă în municipiul unde fusese născută şi apoi a fost internată neadecvat într-un spital
de psihiatrie, deoarece nu existau servicii sociale care să o ajute cu integrarea în
comunitate. La data vizitei (care a avut loc la amiază), deşi sănătoasă, stătea în pat citind
o carte, deoarece în spital nu era căldură şi nu existau nici alte activităţi adecvate ei.
În Mocrea, deşi doar un singur pacient era considerat ca fiind în tratament nevoluntar,
marea majoritate a bolnavilor bărbaţi şi jumătate din paciente erau ţinuţi în pavilioane
încuiate. Nu exista nici un regulament sau procedură clară pentru amplasarea pacienţilor în
dormitoarele încuiate. Se mai aflau acolo circa 20 pacienţi diagnosticaţi drept “oligofreni”,
care fuseseră internaţi neadecvat în spital; unora dintre ei nu li se administra nici un
tratament psihiatric. Dintre aceştia, o pacientă era minoră, iar internarea ei într-un spital
psihiatric pentru adulţi reprezintă o violare a angajamentelor pe care România şi le-a
asumat prin semnarea Convenţiei ONU a drepturilor copilului. Anghela Ciurar, 17 ani, a fost
adusă în spital de poliţie la vârsta de 13 ani. A fost diagnosticată cu “oligofrenie de gradul
al doilea”. Poliţia din Bocsig a emis un certificat de naştere pe numele ei, dar aparent ea nu
avea dreptul la un dosar medical pentru că nu fusese înregistrată la Fondul Asigurărilor
Sociale de Sănătate.
În Gătaia, delegatul Amnesty International a fost iniţial informat de către director că între
40 şi 50 de rezidenţi nu au nevoie de vreun program de tratament specific. Majoritatea lor
fuseseră transferaţi la acest spital de la o instituţie pentru copii cu dizabilităţi intelectuale
din Lugoş. Ulterior, totuşi, directorul a declarat că circa 100 de pacienţi/rezidenţi nu s-ar fi
aflat în spitalul de 450 de paturi dacă ar fi existat servicii sociale adecvate care să-i poată
ajuta cu integrarea în comunitate.
Conducerea spitalului psihiatric din Nucet, încerca, aparent cu bune intenţii, să aplice
Legea sănătăţii mintale, deşi acest efort nu părea să fie adecvat şi sistematic. În februarie
2004, la data vizitei delegatului Amnesty International, existau patru cazuri de tratament
nevoluntar pentru schizofrenie. Internarea acestor pacienţi a avut loc la cererea familiei lor
sau a poliţiei, ca urmare a plângerilor depuse cu referire la conduita pacientului. Cea mai
mare parte a pacienţilor aflaţi în tratament nevoluntar se mai aflaseră sub tratament şi în
trecut, iar diagnosticul primit anterior a servit ca bază pentru internarea lor curentă.
Spitalul a informat procurorul despre decizia de a interna o persoană pentru tratament
nevoluntar. Nu existau nici un fel de documente care să arate că pacienţii sau
reprezentanţii lor legali ar fi fost informaţi despre deciziile comisiei şi ale procurorului, ca şi
asupra dreptului lor la un recurs juridic. O comisie compusă din psihiatri ai spitalului
revizuia la fiecare 15 zile necesitatea aplicării unui tratament. Delegatul Amnesty
International a fost informat că procedura pentru aplicarea Legii sănătăţii mintale fusese
discutată imediat după adoptarea ei în vara lui 2002 de către Direcţia de sănătate publică a
judeţului Bihor, o instituţie care părea să sprijine unităţile psihiatrice pentru care era
responsabilă cu mai multă eficienţă decât cele din alte judeţe vizitate. În 2003 au avut trei
sau patru cazuri de tratament nevoluntar. Un pacient intervievat de delegatul Amnesty
International a fost internat la propria sa cerere în data de 13 ianuarie 2004, pentru
tratament împotriva consumului de droguri. Ca urmare a cererii mamei pacientului,
tratamentul său a fost “reclasificat” pe 2 februarie 2004 ca nevoluntar, pentru motive pe
care personalul medical nu a putut să le lămurească. Dosarul pacientului nu conţinea o
copie a scrisorii adresate procurorului, referitoare la motivele pentru acordarea de
tratament nevoluntar, şi nici confirmarea de către procuror a deciziei comisiei. Pacientul nu
fusese informat dacă procurorul a aprobat această decizie; nu fusese informat asupra
dreptului său de a face recurs juridic; de asemenea, nu ştia nimic despre posibilitatea de a
fi reprezentat de un avocat în acest proces.
La fel ca în alte spitale de psihiatrie vizitate, în spitalul din Nucet se aflau 15-20 de
rezidenţi care fuseseră internaţi acolo din “motive sociale”. La 1 decembrie 2003, o secţie a
spitalului a fost transformată într-un centru medico-social. Cea mai mare parte a celor 98
de rezidenţi fusese transferată la Nucet de la instituţiile pentru copii. Cea mai recentă
internare de acest fel a avut loc la 1 decembrie 2003, deşi nu era clar de ce nu s-a încercat
plasarea acestei persoane într-un centru de recuperare şi reabilitare. Evaluarea rezidenţilor
a fost efectuată de către spital de-a lungul a şase luni. Este posibil ca această evaluare să
nu fi fost efectuată adecvat pentru toţi rezidenţii. Întrebat câţi dintre rezidenţii sufereau de
boli de spectru autistic, medicul psihiatru al centrului a dat următorul răspuns: “Autismul
este o boală ce se găseşte doar la copii. Ulterior se transformă într-o altă boală
psihiatrică.” Centrul mai are de asemenea în îngrijire circa 20 de rezidenţi care au fost
plasaţi într-o casă protejată din sat.
Condiţii de trai
Multe dintre clădirile spitalelor de psihiatrie pe care reprezentantul Amnesty International
le-a vizitat, precum şi acelea descrise în rapoartele primite de către organizaţie, se aflau
într-o condiţie proastă şi necesitau reparaţii majore. Majoritatea secţiilor nu erau mobilate
şi renovate adecvat; în multe locuri saltelele şi cearceafurile erau de proastă condiţie,
uneori complet inadecvate. Nivelul general de salubritate din multe locuri era
nesatisfăcător, uneori neigienic. Unităţile psihiatrice din România cu greu pot pune la
dispoziţia pacienţilor şi rezidenţilor un spaţiu privat corespunzător. Aglomerarea din unele
spitale are ca rezultat faptul că pacienţii trebuie să împartă paturile între ei. În unele
cazuri, pacienţii dormeau în acelaşi pat pentru că aceasta era singura soluţie de încălzire în
pavilioanele lipsite de cădură. Situaţia era şi mai proastă în secţiile şi spitalele pentru
pacienţii pe termen lung şi pentru cei cu cele mai severe dizabilităţi, şi, ca atare, cu nevoi
de îngrijire mult mai complexe. Multe din aceste spitale se aflau în zone rurale îndepărtate,
iar pacienţii nu aveau nici un contact cu comunitatea.
Majoritatea administratorilor de spital au declarat reprezentantului Amnesty International
că fondurile pentru menţinerea unităţilor erau insuficiente. Unui director de spital i s-a spus
de către o oficialitate de la direcţia judeţeană de sănătate publică să-şi găsească “sponsori”
care să-i acorde fondurile necesare modernizării spitalului. Deşi situaţia varia întrucâtva la
nivelul judeţelor, în mod frecvent bugetele spitalelor nu ajungeau nici măcar pentru
asigurarea hranei pacienţilor şi rezidenţilor. Ca atare, alimentele din spital erau de o
cantitate şi calitate insuficiente, iar pacienţii pe termen lung din multe secţii şi spitale
păreau să fie subnutriţi.
Nivelul igienei personale din multe secţii şi spitale era în general nesatisfăcător. Pacienţii şi
rezidenţii făceau duş în săli de proastă condiţie, de obicei doar o dată pe săptămână.
Toaletele erau defecte în mod frecvent, şi nu erau dotate pentru persoanele cu dizabilităţi.
Pacienţii pe termen lung deţineau puţine lucruri personale, uneori nici pe acelea.
Rapoartele despre pacienţii pe termen lung i-au descris pe mulţi dintre aceştia ca fiind
îmbrăcaţi prost, uneori fără încălţăminte; alţii erau îmbrăcaţi sumar sau li se permitea să
se deplaseze dezbrăcaţi.
Multe secţii şi spitale aveau puţine (sau inexistente) programe pentru activităţi recreative
sau distractive, mai ales în lunile de iarnă. În unele secţii şi spitale pacienţii nu aveau deloc
acces la activităţile în aer liber.
Problema încălzirii spitalelor de psihiatrie este cronică, iar în iarna lui 2003-2004 multe
dintre instituţii nu au fost din nou capabile să pună la dispoziţia pacienţilor şi rezidenţilor
lor condiţii de trai corespunzătoare, sau au avut mari dificultăţi în asigurarea acestora.
Această situaţie a avut un efect negativ asupra stării de sănătate psihologică şi fizică a
pacienţilor şi rezidenţilor, mai ales a acelora ţinuţi pe termen lung. Rapoartele despre
consecinţele acestor condiţii de trai erau sporadice. În decembrie 2001, lipsa căldurii din
spitalul psihiatric din Jebel a condus la moartea a cinci pacienţi din cauza hipotermiei.
Rapoarte recente referitoare la spitalul psihiatric din Poiana Mare, unde 18 pacienţi au
decedat în ianuarie şi februarie 2004 mai ales, conform relatărilor, din cauza subnutriţiei şi
a hipotermiei, confirmă faptul că situaţia din multe locuri poate să fi ajuns critică.
Majoritatea pacientelor din secţia de psihiatrie pentru femei din cadrul spitalului general
din Târnăveni erau situate în două saloane largi care erau ţinute încuiate în mod constant.
Existau circa 100 de paciente în aşa-zisul “salon încuiat de sus” şi circa 50 de paciente în
“salonul încuiat de jos”. Lângă acesta din urmă se afla “camera încuiată de jos”, unde circa
zece femei cu dizabilităţi foarte grave erau ţinute fără acces la apă, iar toaleta nu avea
ţevi. Pacientele nu aveau acces la accesorii de toaletă de bază şi se puteau spăla doar o
dată pe săptămână. Toate femeile din secţii aveau la dispoziţie pentru duş doar două ore
de apă caldă în zilele de vineri; nu aveau la dispoziţie nici un fel de prosoape. Personalul
medical nu se asigura că femeile din “salonul încuiat de jos” şi cele din “camera încuiată de
jos” erau îmbrăcate în mod adecvat. Pacientele umblau adesea îmbrăcate sumar sau
dezbrăcate, şi puţine dintre ele purtau încălţăminte. Podeaua spitalului era adesea rece şi
udă. În “camera încuiată de jos”, podeaua era mai tot timpul acoperită de fecale şi urină
deoarece pacientele ţinute aici erau incontinente. Unele paciente petreceau întreaga zi în
îmbrăcăminte şi cearceafuri pline de urină şi acoperite de fecale. Pacientele nu aveau un
regim alimentar satisfăcător şi variat. În “salonul încuiat de jos” şi în “camera încuiată de
jos”, pacientele erau obligate să servească masa în dormitoare, deşi sala de mese se afla
în apropiere. Mâncarea le era servită printr-o deschizătură din uşă şi personalul medical nu
le supraveghea în timpul mesei. Nu aveau tacâmuri şi mâncau cu mâinile. Pacientele îşi
aruncau între ele farfuriile de metal folosite la mese, adesea alegându-se cu vătămări.
Farfuriile nu erau adunate imediat după mese. La prânz, pacientele trebuiau să predea
farfuriile folosite pentru supă, care erau apoi folosite fără să fie spălate de către alte
paciente. Femeile din saloanele încuiate aveau părul tuns foarte scurt sau erau rase în cap.
Pacientele trebuiau adesea să împartă paturile între ele, mai ales în “saloanele încuiate de
jos”, unde, datorită lipsei de saltele şi pături adecvate, pacientele se înghesuiau uneori trei
într-un singur pat.
Spitalul de psihiatrie din Găneşti, care în vara lui 2003 avea în îngrijire circa 150 de
persoane, constă din trei unităţi. În 2003, conform relatărilor, condiţiile de trai erau
proaste la nivelul întregii instituţii, probabil ceva mai bune într-una dintre unităţi, unde
erau ţinuţi pacienţii cu mai puţine dizabilităţi. Saltelele erau rupte, adesea cu arcurile sărite
în afară. Dacă se udau, erau scoase afară să se usuce, dar fără a fi mai întâi curăţate. Mai
toate paturile aveau cearceafuri murdare şi adesea neschimbate. Majoritatea pacienţilor nu
erau îmbrăcaţi adecvat, cei mai mulţi erau în pijamale adesea zdrenţuite. Puţini purtau
propria îmbrăcăminte. Un rezident incontinent nu ar fi fost curăţat decât după schimbarea
pijamalei sale. Mulţi rezidenţi nu aveau lenjerie de corp iar femeilor nu li se dădeau
pansamente sanitare la vremea ciclului menstrual. La vremea meselor era întotdeauna
agitaţie, cu bătăi care izbucneau între pacienţii sau rezidenţii prost supravegheaţi. Calitatea
hranei părea să fie foarte proastă şi la masă nu se servea apă. Ca tacâmuri se foloseau
doar lingurile.
În mai 2003 s-a raportat lipsa medicamentelor, alimentelor, electricităţii şi a condiţiilor
elementare de igienă la Spitalul universitar de psihiatrie “Socola” din Iaşi. Pacienţii s-au
plâns că regimul lor alimentar consta doar din supă, cartofi şi orez. Conducerea spitalului a
susţinut, conform relatărilor, că fondurile alocate îngrijirii psihiatrice erau mult mai puţin
suficiente pentru desfăşurarea acestui serviciu decât fondurile acordate altor tipuri de
îngrijiri medicale ale bolnavilor internaţi.
În luna iulie 2003, timp de cel puţin trei săptămâni, la secţia de psihiatrie din spitalul
judeţean din Bacău au avut loc aglomerări de pacienţi care au ajuns să împartă paturile
între ei. Situaţia din camera de urgenţă a fost descrisă de către un psihiatru ca fiind “de
nesuportat”.
Conform relatărilor, la data de 8 decembrie 2003 spitalul psihiatric din Gătaia, care avea în
îngrijire circa 450 de pacienţi şi rezidenţi, a rămas fără căldură datorită lipsei de cărbuni,
deşi temperatura de afară fusese de minus 2°Celsius (cea mai joasă temperatură atinsă în
acea zi era de minus spam°C). La data vizitei delegatului Amnesty International din
februarie 2004, situaţia încălzirii se îmbunătăţise doar uşor, deşi nu devenise
satisfăcătoare. Trei din cele zece pavilioane fuseseră închise pentru iarnă, deoarece nu
deţineau boilere de încălzire, iar pacienţii şi rezidenţii fuseseră transferaţi în alte
pavilioane, exacerbându-se astfel aglomerarea din ele. Şi cantina fusese închisă datorită
crizei de căldură. Conform relatărilor, unora dintre pacienţi/rezidenţi li s-a permis să
utilizeze sălile de mese care se înfiinţaseră în unele pavilioane. O astfel de sală era foarte
mică şi îngustă. Existau câteva mese şi scaune de plastic, care fuseseră puse unele peste
altele, dar era greu de crezut că un asemenea spaţiu ar fi putut fi vreodată folosit.
Saltelele şi cearceafurile din multe dormitoare erau inadecvate şi într-o condiţie
inacceptabilă, şi nu existau îndeajuns de multe perne pentru toţi pacienţii şi rezidenţii.
Unele toalete erau într-o condiţie îngrozitoare. Toaletele de la parterul pavilionului nr. 32
erau defecte, fără uşi, şi toate mecanismele de tras apa erau stricate. În acelaşi pavilion, o
cameră pentru activităţi zilnice conţinea câteva scaune rupte şi un televizor defect. În
multe din saloane nu existau măsuţe de pat sau dulapuri unde pacienţii şi rezidenţii să-şi
ţină lucrurile personale. Fondurile spitalului alocate hranei au fost descrise de director ca
fiind extrem de insuficiente. În cursul anului 2003, mesele au constat aproape mereu din
paste şi orez. Câteva fonduri suplimentare fuseseră obţinute la mijlocul lui decembrie
2003, dar tot nu erau de ajuns pentru a asigura pacienţilor produse de lapte, fructe sau
legume proaspete. În plus, bucătăria era într-o stare de reparaţie proastă, nu avea destul
personal, astfel încât în unele seri nu se servea nici un fel de mâncare gătită.
La sfârşitul lunii decembrie 2003, secţia de psihiatrie a spitalului din Petroşani, situată într-
o clădire veche, se afla într-o stare avansată de deteriorare, având şi toaletele defecte.
Datorită frigului, pacienţii stăteau în paturi îmbrăcaţi, inclusiv cu căciulile pe cap. Unii
dintre pacienţi aveau posibilitatea de a utiliza mici reşouri care să-i încălzească în timpul
zilei. Cu toate acestea, utilizarea oricărui aparat electric pe timp de noapte era interzisă
datorită instalaţiilor electrice vechi şi a pericolului de incendiu. “Situaţia este asemănătoare
cu cea din anii trecuţi, doar că acum s-a acutizat, deoarece nu sunt bani pentru reparaţia
instalaţiei termice, pentru plata energiei electrice sau chiar a medicamentelor”, a declarat
unui ziarist local Dr. Victor Marge, şef al secţiei de psihiatrie .
La începutul lui ianuarie 2004 s-a relatat că spitalul psihiatric din Vulcan nu avusese
căldură timp de peste o săptămână, chiar dacă temperaturile de afară coborâseră uneori
sub minus 10°Celsius.
Tot în ianuarie 2004 s-a relatat despre deteriorarea rapidă a condiţiilor din spitalul de
psihiatrie din Turceni, care are în îngrijirea sa 105 pacienţi şi rezidenţi ţinuţi într-o clădire
cu igrasie, pe cale de prăbuşire, mirosind a urină şi mizerie. Pacienţii aveau păduchi şi
purtau pijamale care erau zdrenţuite şi foarte murdare. Hrana lor consta doar din orez sau
supă de cartofi. Întregul stoc de medicamente conţinea doar câteva tuburi de Diazepam şi
Levomepromazin. Comenzile pentru medicamente nu erau livrate în mod frecvent şi erau
în cantităţi insuficiente. După plecarea singurului doctor din spital, pacienţii erau vizitaţi o
dată pe săptămână de către un psihiatru pensionat.
La data vizitei delegatului Amnesty International din spam februarie 2004, spitalul
psihiatric din Mocrea nu avea electricitate, apă sau încălzire datorită unei ţevi sparte care
scurt-circuitase instalaţiile electrice şi produsese inundaţie în bucătărie. Datorită fondurilor
insuficiente, spitalul era silit să utilizeze lemne de încălzit luate din propriul parc. Cele mai
multe încăperi aveau sobe care erau aprinse doar o singură dată, dimineaţa. Cu toate
acestea, în trei încăperi din salonul de bărbaţi nu exista nici o sobă. Într-una din aceste
camere erau la un moment dat 22 de bărbaţi în 15 paturi. Intrarea într-altă încăpere era
blocată cu bănci din sala de mese şi cu o masă lungă. Ferestrele din această încăpere mică
erau acoperite cu placaj iar lumina electrică nu funcţiona. Existau patru paturi rupte pentru
şase bărbaţi care, conform relatărilor, sufereau de complexe deteriorări intelectuale, fizice
şi senzoriale. Condiţii la fel de îngrozitoare dominau o încăpere încuiată din salonul de
femei, unde şase femei aflate în cinci paturi aveau nevoie să fie curăţate şi să li se schimbe
îmbrăcămintea murdară. Exista doar o sală de baie pentru cei 115 pacienţi/rezidenţi ai
spitalului. Aceasta consta din două duşuri descoperite şi cu nici un spaţiu pentru
schimbare. Coridoarele lungi care conduceau la sala de baie nu erau încălzite.
Norme detaliate pentru condiţiile din spitale şi pentru tratamentul pacienţilor cu tulburări
mintale sau dizabilităţi intelectuale au fost stabilite prin Principiile BM şi prin Al VIII-lea
raport annual al CPT. Având în vedere resursele limitate ale guvernului român alocate
finanţării serviciilor sociale, Amnesty International atrage atenţia asupra următoarei
declaraţii CPT referitoare la obligaţia unui stat de a crea condiţii adecvate în spitalele
psihiatrice: “Scopul trebuie să fie oferirea unor condiţii materiale care să contribuie la
tratamentul şi bună-starea pacienţilor; în termeni psihiatrici, un mediu terapeutic pozitiv…
Calitatea condiţiilor de trai şi de tratament ale pacienţilor depinde inevitabil într-o
considerabilă măsură de resursele disponibile. CPT recunoaşte că în cazul unor dificultăţi
economice grave, sacrificii trebuie făcute, inclusiv în instituţii de sănătate. Cu toate
acestea, în lumina faptelor descoperite de-a lungul unor vizite, Comitetul doreşte să
sublinieze că satisfacerea unor nevoi elementare de viaţă trebuie întotdeauna garantată în
instituţiile unde Statul are persoane în îngrijirea şi/sau custodia sa. Acestea includ
alimentaţia suficientă, căldura şi îmbrăcămintea, iar în cazul instituţiilor de sănătate – şi
medicaţia adecvată.

Lipsa medicaţiei şi a terapiei adecvate; metode de imobilizare şi de izolare; rele tratamente

De-a lungul anului 2003, Amnesty International a primit informaţii conform cărora mulţi
pacienţi au fost lipsiţi de tratament medical adecvat, şi că spitalele psihiatrice nu erau în
general capabile să asigure provizii corespunzătoare de medicaţie psihiatrică datorită lipsei
de resurse alocate. Lipsa medicaţiei psihiatrice a afectat chiar şi cele mai bune spitale
psihiatrice din ţară, precum Spitalul clinic de psihiatrie “Prof. Dr. Alexandru Obregia” din
Bucureşti şi Spitalul universitar de psihiatrie “Socola” din Iaşi. În unele cazuri relatate,
lipsa medicaţiei a condus la utilizarea unor metode de imobilizare şi izolare care violau
principiile internaţionale ale drepturilor omului. În alte cazuri, procedurile de imobilizare şi
izolare, care violau principiile internaţionale ale drepturilor omului precum şi normele de
conduită profesională din domeniu, au rezultat din lipsa de respect faţă de dreptul la
autonomie personală a pacienţilor/rezidenţilor, şi/sau a inabilităţii personalului de a avea
de-a face cu o comportare percepută drept provocatoare.
În plus, puţine spitale deţineau personal şi facilităţi care să ofere o gamă largă de terapii şi
activităţi terapeutice şi de reabilitare, inclusiv, inter alia, accesul la terapia ocupaţională,
terapia de grup, artă, teatru, muzică şi sport. Conform CPT, pacienţii trebuie să aibe acces
regulat la camere de recreere echipate adecvat, şi să aibe posibilitatea de a face zilnic
exerciţii în aer liber; este de asemenea de dorit ca acestora să li se ofere activităţi de
educare şi muncă adecvată. Principiul 14 al Principiilor BM notează în mod specific
următoarele resurse care ar trebui să fie puse la dispoziţie în unităţile de sănătate mintală:

“a) Personal medical calificat şi alt tip de personal specific, care să fie în număr suficient;
posibilitatea unui spaţiu privat pentru fiecare pacient, precum şi a unui program de terapie
adecvat şi activ;
b) Echipament de diagnosticare şi terapie pentru pacient;
c)Tratament adecvat, regulat şi amănunţit, inclusiv provizii de medicamente.”
În unele secţii şi spitale, terapia ocupaţională echivala cu faptul că pacienţii şi rezidenţii
îndeplineau muncile personalului (curăţare, spălare, depozitarea cărbunilor etc.), fără
primirea nici unei plăţi.
Puţini pacienţi intervievaţi de Amnesty International fuseseră informaţi asupra medicaţiei
prescrise şi asupra efectelor acesteia. Se pare că nu exista nici o metodă sistematică de a
se asigura obţinerea unui consimţământ liber şi informat referitor la medicaţia acordată. În
cazul pacienţilor care primeau medicamente împotriva voinţei lor, nu exista nici un
mecanism independent care să asigure faptul că tratamentul administrat era corespunzător
şi în avantajul lor. CPT a recomandat ca “fiecărui pacient competent, fie el voluntar sau
nevoluntar, trebuie să i se acorde posibilitatea de a refuza tratamentul sau orice altă
intervenţie medicală. Orice derogare de la acest principiu fundamental trebuie să se bazeze
pe lege şi să se refere doar la circumstanţe excepţionale definite clar şi strict. Bineînţeles,
consimţământul pentru un tratament poate fi considerat liber şi informat doar dacă se
bazează pe informaţie integrală, exactă şi amănunţită despre boala pacientului şi despre
tratamentul propus; descrierea terapiei prin şoc electric ca “terapie prin somn” este un
exemplu de informaţie parţială şi inexactă despre tratamentul respectiv. În consecinţă,
tuturor pacienţilor trebuie să li se acorde în mod sistematic informaţii relevante despre
boala lor şi despre tratamentul propus pentru ei. Informaţii relevante (rezultate etc.)
trebuie de asemenea oferite după tratament.” Principiul 11 al Principiilor BM defineşte şi el
prevederi concrete şi procedurale în ceea ce priveşte consimţământul liber şi informat
pentru tratament.
În multe secţii şi spitale pacienţii nu păreau să primească tratament adecvat pentru bolile
lor somatice , de care sufereau în plus faţă de bolile lor psihiatrice. Conform relatărilor,
unor pacienţi şi rezidenţi din spitalele psihiatrice li s-a refuzat tratamentul medical adecvat
pentru bolile somatice deoarece alte spitale nu doreau să-i admită pentru tratament.
Asistenţa stomatoogică era neglijată în multe secţii şi spitale, iar mulţi pacienţi, mai ales
cei care erau internaţi pe termen lung, sufereau de probleme dentare serioase.
Amnesty International a mai primit de asemenea informări conform cărora unii doctori şi
asistenţi medicali nu îi tratează pe pacienţi cu respectul cuvenit şi s-au implicat în practici
neadecvate (vezi detaliile de mai jos) cu ocazia examinării pacienţilor sau/şi cu ocazia
eliberării sau stocării de medicamente. Lipsa de personal, aglomerarea şi lipsa aparentă de
organizare adecvată a tratamentului ar fi putut să fi motivat aceste practici. Foarte puţini
asistenţi beneficiaseră de pregătire profesională psihiatrică specială.
Infirmierii - de asemenea, în numere limitate şi fără nici o pregătire adecvată care să le
permită să confrunte comportamente care ar putea fi considerate provocatoare sau
supărătoare – erau cei care se ocupau mai ales de supravegherea pacienţilor. Din cauza
lipsei de respect faţă de pacienţi sau a lipsei de personal şi de pregătire profesională,
infirmierii nu reuşeau adesea să îi protejeze de abuzuri (inclusiv sexuale) pe pacienţii mai
vulnerabili. Conform unor cazuri relatate, infirmierii utilizau forţa excesivă sau aplicau
deliberat rele tratamente pacienţilor. Adesea, infirmierii atribuiau munca ce le revenea, ca
de exemplu curăţarea saloanelor, pacienţilor/rezidenţilor din grija lor.
Metodele de imobilizare şi izolare din multe secţii şi spitale de psihiatrie nu erau în
conformitate cu standardele internaţionale, iar în unele cazuri echivalau cu tratamentele
sau pedepsele crude, inumane şi degradante. În privinţa utilizării imobilizării şi a izolării nu
existau nici un fel de reguli şi nu se ţinea nici o evidenţă. Izolarea era impusă adesea ca
pedeapsă. În unele cazuri în care erau implicaţi pacienţi care fuseseră admişi pentru
tratament voluntar, izolarea a echivalat cu privarea arbitrară de libertate şi cu detenţia.
CPT solicită existenţa unui regulament clar definit pentru aplicarea imobilizării. “Acel
regulament ar trebui să afirme clar că încercările iniţiale de imobilizare a pacienţilor agitaţi
sau violenţi trebuie să fie, în măsura posibilităţilor, non-fizice (de exemplu, instrucţie
verbală) şi că atunci când imobilizarea fizică este necesară, trebuie să fie limitată în
principiu la controlul manual. Personalul din instituţiile psihiatrice trebuie să primească
pregătire profesională în tehnici de control non-fizic şi manual faţă de pacientul agitat sau
violent. Deţinerea unor asemenea tehnici va permite personalului să aleagă răspunsul cel
mai adecvat în momentul confruntării cu situaţii dificile, astfel reducând în mod
semnificativ riscul rănirii pacienţilor şi personalului.” Utilizarea instrumentelor de tip centuri
sau cămaşa de forţă trebuie să fie doar foarte rară, şi întotdeauna trebuie să fie făcută ori
la ordinul expres al unui doctor ori să fie adusă imediat în atenţia unui doctor.
În ce priveşte izolarea – sau mai exact închiderea unei persoane singure într-o încăpere –
unor pacienţi violenţi sau “dificili”, CPT a notat că această procedură este în curs de
abandonare în multe ţări. Mai mult, CPT a recomandat ca: ”Atâta vreme cât izolarea mai
este încă practicată, ea trebuie să fie subiectul unui regulament exact, care să afirme clar
mai ales: tipurile de cazuri când poate fi utilizată; obiectivele care se încearcă a fi atinse;
durata sa şi necesitatea unor revizuiri regulate; existenţa unui contact uman adecvat;
necesitatea ca personalul să fie extrem de atent. Izolarea nu ar trebui niciodată să fie
folosită drept pedeapsă. Fiecare caz de imobilizare fizică a unui pacient (control manual,
utilizarea unor instrumente de imobilizare fizică, izolare) trebuie să fie notat într-un
registru special stabilit pentru acest scop (precum şi în dosarul pacientului). Nota trebuie
să conţină ora la care măsura a început şi când s-a terminat, circumstanţele cazului,
motivele pentru care s-a aplicat măsura, numele doctorului care a ordonat-o sau aprobat-
o, precum şi o descriere a eventualelor vătămări ale pacienţilor sau personalului.” Cerinţe
similare pentru administrarea imobilizării fizice sau a izolării sunt stabilite în Principiul 11
(11) al Principiilor BM .
Unele secţii şi spitale de psihiatrie nu deţineau nici un fel de sistem de asistenţă a
pacienţilor care susţineau că ar fi fost rău trataţi de poliţişti înainte de aducerea lor la
spital. Doar în cazuri foarte rare, dacă victima rău tratamentului nu era admisă în spital
pentru tratament nevoluntar, sau dacă era externată într-un timp foarte scurt, a fost
posibil pentru acea persoană să obţină un certificat medico-legal pentru vătămările suferite
ca urmare a rău tratamentului şi să depună o plângere. Delegatului Amnesty International
i s-a confirmat de către doctorii din unele spitale că unii dintre pacienţii aduşi la spital de
către poliţie aveau răni care confirmau afirmaţiile lor că ar fi fost bătuţi. Aceste răni erau
notate în dosarul medical, dar nu exista nici un sistem prin care pacienţii să fie asistaţi cu
depunerea unei plângeri.
În februarie 2003 s-a relatat că secţia de psihiatrie a spitalului municipal din Roman a
recurs la “practici medievale” de imobilizare a pacienţilor violenţi, prin legarea lor de
paturi. Doctorul-şef al secţiei a declarat unui ziarist local următoarele: “Din noiembrie
[2002] nu am mai primit medicamente cu efecte sedative, aşa că a trebuit să recurgem la
metode care nu sunt prea ortodoxe…” În plus faţă de lipsa de medicamente, secţia cu o
capacitate de 74 de paturi era lipsită de un număr corespunzător de personal medical,
având doar o singură asistentă care lucra într-un schimb.
În martie 2003, la spitalul de psihiatrie Poroschia din judeţul Alexandria, un ziarist a
descoperit cinci bărbaţi închişi într-o încăpere cu patru paturi. Unul dintre ei era legat de
pat cu un lanţ în jurul mâinii drepte. Ferestrele nu aveau geamuri, iar pacienţii erau siliţi să
utilizeze drept toaletă o găleată din colţul camerei. Conform relatărilor, directorul spitalului
ar fi declarat că nu mai deţineau medicamente pentru tratamente, deoarece bugetul fusese
epuizat; ca atare, era nevoie ca unii dintre pacienţi să fie imobilizaţi; iar alţii se aflau ţinuţi
în camere încuiate deoarece nu exista destul personal care să-i însoţească la toaletele care
oricum erau defecte. În mai 2003, Ministerul Sănătăţii a anulat decizia sa de închidere a
spitalului după ce a constatat că au avut loc unele îmbunătăţiri.
Cu toate acestea, practicile inacceptabile de izolare din acest spital au fost observate şi în
condiţiile în care erau disponibile medicamente psihiatrice adecvate. În noiembrie 2003, un
reprezentant Amnesty International a vizitat spitalul din Poroschia, la acea dată aflat sub
administraţia unui nou director. Deşi la data vizitei multe din încăperi fuseseră proaspăt
renovate şi dotate cu noi paturi şi cearceafuri, tratamentul acordat pacienţilor părea să fie
puţin schimbat. Patru pacienţi descrişi de către medicul psihiatru ca fiind “foarte agresivi”
erau ţinuţi într-o cameră cu o uşă nouă de metal şi cu două lacăte triple. Acest psihiatru nu
a considerat ca neprofesională raţiunea de a ţine pacienţi “agresivi” laolaltă într-o cameră
încuiată, cu aparent puţină supraveghere. În timpul vizitei, unul dintre pacienţi, mai în
vârstă, foarte fragil şi suferind de demenţă, era adormit. Întrebat care era motivul exact
pentru care acesta era ţinut într-o cameră încuiată, psihiatrul a răspuns că pacientul ar
putea să încerce să fugă din spital. Un alt pacient mai în vârstă, care nu părea să se ţină
bine pe picioare, se afla lângă pat. Boala celui de-al treilea pacient, care era întins într-o
stare de inconştienţă, a fost descrisă de medicul psihiatru ca delirium tremens. Al patrulea
pacient, un bărbat în vârstă de 41 de ani care suferea de schizofrenie şi care fusese sub
tratament intermitent începând cu 1981, nu părea nici el să demonstreze vreun
comportament agresiv în timpul vizitei. La fel cu alţi pacienţi din spital, nu primea nici un
fel de terapie cu excepţia farmacoterapiei. Nu îi era permis să părăsească încăperea care
avea o mică toaletă adiacentă.
Conform relatărilor, în spitalul psihiatric din Găneşti, în vara lui 2003, în una dintre cele trei
unităţi se aflau bărbaţi care fuseseră consideraţi prin Codul de Procedură Penală ca fiind
iresponsabili. În timpul zilei, deşi majoritatea pacienţilor stăteau în unitate, ei aveau acces
liber în alte părţi ale spitalului şi puteau să se întâlnească cu alţi pacienţi/rezidenţi. În
celelalte două unităţi se aflau pacienţi/rezidenţi de ambele sexe, amplasaţi totuşi în
dormitoare separate. Unele paciente s-au plâns că au fost violate de mai multe ori sau
abuzate sexual de către bolnavi. O pacientă a fost trimisă pe 29 iulie 2003 la un spital din
Galaţi pentru efectuarea unui avort, iar personalul nu a arătat nici o îngrijorare faţă de
împrejurările în care pacienta a devenit însărcinată. Pacienţii s-au plâns că sunt victime ale
violenţei din partea altor pacienţi, care au rezultat în vătămări. În unele cazuri, personalul
nu a intervenit nici după ce aceste incidente le-au fost aduse la cunoştinţă. Conform
relatărilor, unii dintre pacienţi erau folosiţi de către personal ca să menţină ordinea sau ca
să-i reţină cu forţa pe alţi pacienţi/rezidenţi.
În salonul psihiatric de femei din spitalul din Târnăveni, conform relatărilor, doctorii şi
asistenţii examinau şi tratau pacienţii în văzul tuturor celor din salon. Asistenţii dădeau
pacienţilor medicamente ca să le distribuie altor pacienţi, fără a verifica dacă
medicamentele fuseseră date pacientului corect şi dacă acesta le-a şi luat. Medicamentele
erau adesea lăsate nepăzite.Vătămările datorate accidentelor sau comportamentului
violent al altor pacienţi erau frecvente, iar asistenţa oferită în aceste cazuri era adesea
înceată. Pacienţilor mai vulnerabili nu li se oferea nici o protecţie. În data de 19 iulie 2002,
o femeie – a cărei identitate este confidenţială pentru protejarea ei faţă de eventualele
hărţuiri – a refuzat să-şi aibe capul ras şi a început să strige. Conform relatărilor,
infirmierul a pălmuit-o peste faţă, i-a îndoit braţul la spate şi a încercat cu ajutorul altui
pacient să o tragă pe jos până la aparatul de ras. Incidentul a fost raportat de către un
voluntar din spital asistentei-şefe, care iniţial a părut să fie îngrijorată în legătură cu
utilizarea forţei, dar apoi a justificat-o spunând că pacienta fusese agitată.
În Gătaia, un grup de rezidenţi cu dizabilităţi intelectuale, care nu aveau nevoie de nici un
tratament psihiatric, lucrau într-un atelier, urmând sarcinile date de personal, inclusiv
descărcarea şi depozitarea regulată de cărbuni pentru încălzire. Aceştia s-au plâns că din
anul 2000 nu au mai fost plătiţi pentru munca lor.
În acelaşi spital, camera de izolare avea o uşă făcută din bare de fier, bucăţi de geam spart
şi din o saltea murdară. Delegatul Amnesty International a observat un şobolan în camera
care nu era ocupată de nimeni în acel moment.
Spitalul de psihiatrie din Mocrea nu putea să ofere decât farmacoterapie; terapia
ocupaţională fusese întreruptă în 1989. Pacienţii şi rezidenţii nu aveau nici un acces la
camera de zi, care fusese închisă. Îngrijirea stomatologică era disponibilă doar în cazuri de
urgenţă pentru pacienţii care aveau posibilitatea de a plăti pentru acest serviciu.
Pacienţii/rezidenţii aveau acces limitat la îngrijirile medicale nepsihiatrice. Un bărbat care
suferea de miastenie (o boală neuro-musculară cauzată de o anormalitate imunologică
dobândită) nu primise de vreo doi-trei ani nici un tratament pentru această boală. Bărbatul
avea cârje de aluminiu rupte şi nu se putea deplasa decât cu ajutorul altui pacient sau
membru al personalului. Spitalul nu era capabil să acorde tratament corespunzător unui alt
rezident, care nu avea probleme de sănătate mintală şi care suferise o vătămare serioasă
a capului în 2001. În urma acestei răniri, îi lipsea o bucată mare de piele de pe frunte,
lăsând craniul liber expus. În timpul vizitei sale, reprezentantul Amnesty International a
observat o femeie de 38 de ani care era dezbrăcată, întinsă pe faţă şi doar puţin acoperită.
Cu două săptămâni înainte ea suferise arsuri pe toată spinarea după ce cămaşa de noapte
îi luase foc în timp ce se sprijinea de o sobă. Conform relatărilor, spitalul general a refuzat
să o admită pentru tratament. Psihiatrul secţiei i-a prescris un tratament după ce s-a
consultat prin telefon cu medicul specialist de la spitalul general.
În spitalul psihiatric din Ştei, directorul i-a explicat reprezentantului Amnesty International
că în decembrie 2003 şi ianuarie 2004 spitalul a rămas fără Levomepromazin, medicament
care a trebuit să fie cumpărat cu bani colectaţi de la personal, cu scopul de a se asigura
tratamentul zilnic pentru 50-60 de pacienţi. Bugetul spitalului pentru medicamente fusese
redus de la 1,7 miliarde lei în 2003 la 1,2 miliarde lei în 2004. Conform regulamentelor
care au intrat în vigoare la începutul anului 2004, spitalele achiziţionează medicamente
prin licitaţie publică organizată prin internet. Spitalele trebuie să aştepte timp de 15 zile un
răspuns de la un furnizor interesat, iar uneori nu se primeşte nici un răspuns. La data
vizitei delegatului Amnesty International din februarie 2004, spitalul mai avea Diazepam
doar pentru o singură zi. O situaţie similară a fost raportată în spitalul psihiatric din Nucet,
unde personalul medical ar fi preferat să utilizeze medicamente psihiatrice dintr-o
generaţie mai nouă, în cazul în care ar fi avut resursele necesare. Conform relatărilor,
bugetul pentru centrul medico-social din Nucet era chiar mai mic decât cel din spitalul
psihiatric, chiar dacă, după spusele medicului psihiatru al centrului, nevoile rezidenţilor săi
erau foarte asemănătoare.
Lipsa medicamentelor adecvate şi a personalului corespunzător ca număr şi pregătire
profesională creşte în mod considerabil riscul la adresa siguranţei şi a bună-stării
personalului medical însuşi. În data de 8 august 2003, dr. Dan Chirculescu, şef al secţiei de
psihiatrie din spitalul judeţean din Reşiţa, a suferit, conform relatărilor, vătămări serioase
după ce a fost atacat de către un pacient. S-a raportat că lipsa medicamentelor era un
factor major de influenţare a comportamentului violent al multor pacienţi. Pacientul despre
care s-a afirmat că l-a atacat pe medicul psihiatru a fost transferat ulterior la spitalul
psihiatric din Gătaia.

Decese rezultate aparent din eşecul de a-i proteja pe pacienţi împotriva incidentelor
violente
În 2003, cel puţin patru pacienţi din spitale de psihiatrie au decedat ca urmare a atacurilor
din partea altor pacienţi. Aceste incidente, conform relatărilor, au avut loc în împrejurări în
care pacienţii nu fuseseră supravegheaţi corespunzător de către un personal medical care
să fi fost adecvat din punct de vedere al numărului şi al pregătirii profesionale.
Comportamentul violent al pacienţilor violenţi este posibil să fi fost influenţat şi de
aplicarea unui tratament medical nepotrivit. Aceste incidente ilustrează eşecul vizibil al
unor secţii şi spitale de psihiatrie de a satisface nevoile elementare ale pacienţilor, inclusiv
de a le asigura siguranţa şi a bună-starea.
La 21 februarie 2003, în spitalul psihiatric din Găneşti, un bărbat de 59 de ani a fost ucis
de către alt pacient. Conform relatărilor, aşa-numitul făptaş atacase alţi rezidenţi şi în
trecut. În momentul incidentului, infirmierul de serviciu se ocupa de un conflict dintr-o altă
încăpere. Conform relatărilor, spitalul era atât de lipsit de personal, încât un infirmier de
serviciu era uneori responsabil pentru 50 de pacienţi.
În dimineaţa zilei de 30 mai 2003, la spitalul psihiatric din Brăila, un asistent a descoperit
cadavrul unui pacient în vârstă de 20 de ani, care fusese aparent ştrangulat cu un
cearceaf, testiculele îi fuseseră tăiate, iar gâtul îi fusese tăiat cu lama. Pacientul fusese
ţinut într-o încăpere cu alţi zece bărbaţi, dintre care doi erau suspectaţi de comiterea
crimei. Conform relatărilor, incidentul a avut loc în timpul unei nopţi când toate cele zece
dormitoare ale etajului al treilea – unde erau internaţi pacienţi consideraţi periculoşi –
fuseseră încuiate, având doar un infirmier de serviciu. Dr. Gabriel Gheorghiu, şef al
Direcţiei de sănătate publică din Brăila, a declarat, conform relatărilor, că numărul
personalului ar trebui să crească, pentru că la acea dată 140 de pacienţi se aflau în
îngrijirea a doar 35 de persoane.
În acelaşi spital, la 28 septembrie 2003, un bărbat de 33 de ani a decedat după ce a fost
atacat de alţi doi pacienţi. Poliţia a fost informată despre acest incident de personalul
ambulanţei care a stabilit că pacientul atacat a murit ca urmare a rănilor suferite la cap.
Conform relatărilor, la data de 12 septembrie 2003, un pacient din spitalul de psihiatrie din
Arad, care fusese admis pentru tratament cu o zi înainte, a atacat un alt pacient, lovindu-i
capul de podeaua de ciment de câteva ori, iar apoi i-a muşcat un testicul. Victima a
decedat din cauza rănilor suferite în timpul atacului. Familia victimei a susţinut că
incidentul nu ar fi avut loc dacă ar fi existat un personal de serviciu mai numeros, în afara
unui asistent şi a unui portar care controla accesul în secţie.
La 29 ianuarie 2004, Sorin Baciu, un pacient în vârstă de 36 de ani din spitalul de
psihiatrie din Beclean, a fost ucis, conform relatărilor, de către Laurenţiu Tarmure, un alt
pacient. Cu patru zile înainte de acest incident, Laurenţiu Tarmure atacase un alt pacient,
după care a fost plasat într-o cameră de izolare împreună cu Sorin Baciu, care fusese
plasat acolo mai devreme. Conform procurorului anchetator, a cărui declaraţie a fost
publicată în Ziua din 31 ianuarie 2004, Laurenţiu Tarmure a dorit să folosească un pat care
fusese deja ocupat de Sorin Baciu. Baciu s-a plâns despre acest lucru unui membru al
personalului, care l-a sfătuit să folosească alt pat. În jurul orei spam.30 am, Laurenţiu
Tarmure l-a atacat pe Sorin Baciu, lovindu-l cu pumnii şi picioarele peste tot corpul,
provocându-i multe vătămări şi hemoragii interne care au condus la deces. Procurorul a
mai stabilit că nu erau decât doi infirmieri în schimbul de noapte în acest spital unde se
află în îngrijire 140 de pacienţi; conform procurorului, condiţiile de trai din pavilioane erau
“mizerabile”.

Recomandările organizaţiei Amnesty International

Persoanele internate pentru tratament în secţiile şi spitalele de psihiatrie din România
suferă de un mare număr de violări ale drepturilor omului. Metoda cea mai efectivă de a
adresa aceste violări este prin aplicarea acelor standarde internaţionale ale drepturilor
omului de o relevanţă specială pentru persoanele cu tulburări mintale sau dizabilităţi
intelectuale, precum şi prin aplicarea normelor de conduită profesională din acest domeniu.
De fapt, o aplicare efectivă a multora dintre aceste drepturi depinde de o reformă
amănunţită şi corespunzătoare a serviciilor de sănătate mintală din România. În ultimă
instanţă, acestea ar trebui să
Psihiatria a fost întotdeauna „Cenuşăreasa“ medicinei

Chiar dacă statisticile oficiale arată că 90% dintre români trec, la un moment dat, printr-o
perioadă depresivă sau de anxietate, specialiştii în domeniu susţin că în rândul populaţiei
persistă jena şi reţinerea de a recurge la suportul medical pe care îl poate oferi un medic
psihiatru. Despre percepţia societăţii faţă de bolnavul psihic şi despre încercările
autorităţilor sanitare de a reforma sistemul psihiatric românesc ne-a vorbit dna. prof. univ.
dr. Roxana Chiriţă, specialist în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Socola“ Iaşi.

Aş vrea să vă întreb, pentru început, dacă au românii exerciţiul mersului la psihiatru?

Nu. Din păcate, psihiatria rămâne o zonă vulnerabilă din punctul de vedere al percepţiei
comunităţii, pentru că boala psihică este încă stigmatizată. De aceea s-a şi iniţiat pe plan
naţional o mişcare din partea profesioniştilor, cu suport din partea guvernului, pentru a
convinge societatea civilă, dar şi angajatori, patronate, că bolnavul psihic este, de fapt, un
om suferind, cu o problemă de sănătate. Pentru că, din nefericire, în boala psihică intră
anumite manifestări, anumite modificări ale comportamentului, care sunt mai bizare sau
de neînţeles şi care pot deveni chiar şi agresive. Lucru care devine nu numai de neînţeles,
ci chiar de neiertat. Şi asta nu se întâmplă numai la noi, ci peste tot în lume.

Care este reacţia societăţii în faţa bolnavului cu probleme psihice?

Având în vedere aceste manifestări comportamentale, bolnavul este respins şi ideea de

boală psihică la fel. Dacă întrebi un om ce crede despre boala psihică, poate să spună:
„Doamne fereşte!“, „Numai asta să nu se-ntâmple!“. De multe ori auzim aceste expresii.
Dar, dac-ar fi să fie în faţa unui bolnav psihic, deja inima li se mai „înmoaie“. Nu mai au
această atitudine foarte dură. Românul este un om care acceptă foarte multe; este o
persoană foarte tolerantă. Dar percepţia faţă de psihiatrie, din păcate, rămâne ca fiind o
zonă cu care-ar fi bine să nu ai de-a face.
90% dintre oameni traversează, în timpul vieţii, un episod depresiv

Spuneaţi că nu există obişnuinţa vizitei la psihiatru. Când ajung bolnavii, totuşi, în faţa
unui astfel de specialist?

În general, ajung la psihiatru nu în momentul în care simt sau îşi dau seama sau cei din jur
le spun că ar fi o „problemă“. Fiecare trecem, la un moment dat al existenţei noastre, fie
printr-un episod de depresie, fie printr-o perioadă de nelinişte, de agitaţie, care ne poate
împiedica să ne desfăşurăm activitatea, fie printr-o perioadă cu tulburări de somn sau de
astenie. Dacă ar fi să facem o statistică a persoanelor care traversează în timpul vieţii un
episod depresiv, s-ar apropia de 90%. Dar nu se cere ajutorul unui psihiatru decât în
momentul în care devine boală şi, mai grav, atunci când aceasta devine o povară. De
aceea, nu ştiu dacă am avea neapărat nevoie de programe de prevenţie sau de promovare
a sănătăţii mintale; astea-s lucruri care sună bine. Ar trebui ca oamenii să priceapă ceea
ce se întâmplă în Occident, că a merge la psihiatru nu este nici ruşinos şi nici nu înseamnă
să recunoşti în faţa ta că ai vreo slăbiciune.

E mai comod să înlocuieşti psihiatrul cu psihologul?

Se apelează mai mult la ideea de a merge la psiholog. Li se pare mai convenabil pentru
propria imagine şi pentru imaginea pe care o conferă în faţa societăţii, a prietenilor, a celor
din jur. „Am mers la psiholog“ sau „Aş avea nevoie de un psiholog“. Dar niciodată de
psihiatru.

La reţinerea de a apela la un specialist în psihiatrie au contribuit, în opinia dumneavoastră,

şi aprinsele dezbateri din ultima vreme legate de nevoia de reformă în spitalele de
specialitate?

Una este să apelezi la serviciile unui psihiatru şi alta la ceea ce se cheamă spitalul de
psihiatrie. Pentru că nu este nevoie să ajungi la spital. Ideea este tocmai de a intra în
comunitate cu psihiatria. Deci, nu de a aduce comunitatea în spitalul de psihiatrie, ci de a
implementa în sânul acesteia asistenţa psihiatrică. Şi nu numai pentru bolnavul cronic
(schizofrenia, sindromul maniaco-depresiv, demenţa), ci mai ales pentru aceste „pasaje“
de viaţă ale celor mai mulţi dintre noi, pe care le-am putea traversa mai uşor asistaţi de un
specialist. Ca să apelezi la serviciile spitaliceşti, într-adevăr, există cu atât mai multă
reţinere, întrucât, din punctul de vedere al fondurilor care s-au alocat, psihiatria a fost
întodeauna „Cenuşăreasa“ medicinei. Sunt multe locuri şi aici mă refer la spitalele de
cronici, care, practic, sunt uitate de lume.

Bolnavul psihic nu este un pacient obşinuit. El nu are nevoie să stea la pat

Legislaţia referitoare la reformarea psihiatriei prevede înfiinţarea de centre de sănătate

mintală, care să degreveze, într-o anumită măsură, activitatea de asistare spitalizată a
bolnavilor psihic. În ce stadiu se află această etapă la Iaşi?

Centrele de sănătate mintală sperăm să le putem înfiinţa încă din acest an şi să le conferim
posibilitatea de a merge în comunitate şi a de a oferi asistenţă medicală de specialitate.
Deci, acolo nu doctorul este de primă necesitate, ci asistentul social şi asistentul medical.
De asemenea, o altă parte din fondurile pe care le vom primi vor fi direcţionate spre
terapia ocupaţională şi ergoterapie.

Cum va fi aplicată, concret, această terapie ocupaţională?

Bolnavul psihic nu este un pacient obşinuit. El nu are nevoie să stea la pat. Şi nici nu ar fi
indicat să-şi petreacă ziua stând în pat. El trebuie să activeze. Binînţeles, există momente
mai grele ale bolii (halucinaţii, delir), în care nu poate să facă nimic, dar în rest, el are
nevoie să-şi ocupe timpul, să desfăşoare activităţi plăcute, dar şi unele utile, din care să
poată câştiga bani. Acesta este principiul ergoterapiei. Şi dacă i se oferă nişte condiţii de
lucru protejate, poate să facă o activitate simplă şi să iasă un produs finit care să pătrundă
chiar şi pe piaţă. Ar fi ideal, pentru că înseamnă nu numai că-l ţinem ocupat, dar să îl şi
valorizăm. Şi o valorizare chiar faţă de sine, pentru că, dacă e remunerat, se simte util. În
felul acesta, putem pune şi o cărămidă la destigmatizarea bolnavului.
Vor exista centre de sănătate mintală şi în judeţ?

Da, pe hârtie avem proiectate astfel de centre şi la Hârlău, şi la Târgu Frumos, mai ales
pentru acoperirea zonei rurale din jur. Iar centrul de sănătate mintală nu înseamnă numai
locul acela din ambulatoriu, unde pacientul vine, ci acesta trebuie să se regăsească ca
structură şi într-o secţie de spital, şi într-o secţie de cronici.

Personalitatea se formează abia după 20 de ani. Or, formarea aceasta este dureroasă

Vorbind de bolnavii psihic, ne referim nu numai la adulţi, ci şi la adolescenţi şi chiar la

copii. Care ar fi cele mai frecvente boli psihice întâlnite la copil?

Din păcate, bolile care se manifestă la copii sunt grave, congenitale sau endogene, cum
este autismul. Psihiatria la copii este un domeniu foarte trist. Pentru că evoluţia nu este
cea dorită.
Un bolnav la care schizofrenia se instalează la 30 de ani, măcar a avut parte de anii de
viaţă normală de până atunci, pe când copilul va fi dependent permanent de îngrijiri
medicale.

Dar la adolescenţi?

În cazul adolescenţilor se întâlnesc alte probleme psihiatrice: consumul de droguri, de

alcool, depresiile, care sunt extrem de periculoase, pentru că şi riscul de suicid este mai
mare. Actul suicidar se face cu mai mare uşurinţă la vârsta adolescenţei.

În ultimii ani a crescut îngrijorător numărul adolescenţilor care recurg la medicamente de

tot felul pentru a-şi pune capăt zilelor. Cum se procedează în astfel de cazuri?

Trebuie văzut, în primul rând, cum s-a ajuns în această situaţie. Pentru că în adolescenţă
nu se poate vorbi încă de personalităţi. Personalitatea se formează abia după 20 de ani. Or,
formarea aceasta este dureroasă. Putem întâlni adolescenţi mai vulnerabili, mai sensibili şi
atunci se instalează mai uşor o depresie. Se pot întâlni cazuri cu labilitate
comportamentală, în care măsurile sunt mai greu de instituit ca psihiatru, fiind vorba mai
mult de metode educaţionale. În astfel de situaţii încercăm să vorbim mai mult cu părinţii.
Pentru că apar defecte de educaţie: fie printr-o hiperprotecţie, fie prin neglijenţă.
Tentativa de suicid nu-i întotdeauna mânată de sentimentul de tristeţe pe care-l regăsim în
depresie, ci poate fi provocată de dorinţa de a fi justiţiar sau de a demonstra ceva, de a
impresiona chiar.

Cum ar trebui să arate un spital modern de psihiatrie în România?

Am vizitat multe spitale de psihiatrie în Europa. Diferenţe de structură şi de organizare nu

există, ci doar de spaţiu, de facilităţi pe care le oferim pacienţilor, plus spaţiile pe care
urmează să le creăm pentru terapia ocupaţională. În plus, la noi, în România, intervine un
factor care în alte ţări nu există: aglomeraţia. Aici e problema noastră cea mai spinoasă,
problema socială. Majoritatea bolnavilor cu afecţiuni grave nu au familie sau familia nu
vrea să-i ţină şi-atunci ei rămân în spital, ca să poată fi îngrijiţi.

▲ Dr. Roxana Chiriţă este medic primar psihiatru la Spitalul de Psihiatrie „Socola“ şi
profesor de Psihiatrie şi Psihologie Medicală la Facultatea de Medicină Stomatologică din
cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ Iaşi. Este membră a numeroase
societăţi şi asociaţii medicale de prestigiu, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european,
printre care se numără Asociaţia Română de Psihoterapie, The Royal College of
Psychiatrists - Philosophy Group - Marea Britanie, The European Society for Philosophy and
Health Care (ESPMH), International Hipocratic Foundation of Kos, Asociaţia Română de
Psihofarmacologie
//////////////////////
SUICIDUL LA ADOLESCENŢI
Suicidul apare ca un comportament care depăşeşte problemele individului,fiind adesea un
indicator al unei suferinţe sociale.Literatura de specialitate consemnează o imagine
contradictorie asupra suicidului (suicid logic,eroic,suicidul ca laşitate etc)
Frecvenţa este rară în copilărie,dar creşte brusc odată cu pubertatea,la adolescenţi fiind
citată ca a doua cauză de deces.La grupa de vârstă 14-45 ani suicidul ocupă rangul
3-spam,evaluându-se la nivel mondial existenţa a 500.000 suiciduri pe an,iar a tentativelor
la milioane (raportul suicid/tentativă fiind de 1/10).După statisticile lui Henderson şi colab.
suicidul la adolescent ar avea următoarele rate la 100.000 de locuitori:Japonia-12,
Germania-13,9,SUA-5,9.Adolescenţii ar reprezenta al 2-lea grup de vârstă,în ceea ce
priveşte suicidul,după grupa vârstnicilor.Cu toate acestea,în ultima vreme se constată o
oarecare stabilizare a frecvenţei suicidului la adolescenţi,cu excepţia Ungariei şi a Angliei.
Etiologia.Există două tendinţe în explicaţiile etiologice a suicidului la adolescenţi:
psihologice şi sociologice.
Doctrina sociologică a fost emisă de către Durkheim,care consideră suicidul ca depinzând
de factorii sociali,numărul de suiciduri fiind determinat de condiţiile sociale, exprimând
gradul de coeziune şi de "sănătate mintală" a colectivităţii.Cu cât numărul de suiciduri este
mai mare gradul de suferinţă socială este mai mare.La adolescenţi,o mare importanţă o
are suicidul anomic,fenomen care apare în cadrul schimbărilor sociale rapide şi profunde,în
special a schimbării relaţiilor individ/grup,schimbarea rapidă a statutului economic.Suicidul
anomic apare în contextul slăbirii normelor sociale,în cadrul desordinelor colective a unei
societăţi în schimbare.
Doctria psihologică subliniază că toate persoanele cu intenţii suicidare prezintă tulburări ale
dinamicii psihice,un intens sens al deprivării afective (Kollb,1970) şi un simţământ profund
de rejet (mai ales rejetul familial la adolescenţi).Frecvent suicidul la această vârstă poate
lua aspectul de a provoca sentimente de vinovăţie persoanei vizate şi care are tendinţa de
a abandona adolescentul.Anomia duce la desintegrarea sferei instinctuale şi afective
(legate de schimbarea valorilor).Tulburările emoţionale ar apare astfel,pe primul
plan,existând o dinamică intrapsihică a suicidului.La această vârstă cauzele psihologice ale
suicidului pot fi motivate de:ostilitatea celor din jur, disperare,
ruşine,vinovăţie,dependenţă,lipsa de speranţe,plictiseala,dar de fiecare dată este vorba de
o intensitate intolerabilă şi care ascunde o mare disperare.
In acest fel suicidul apare ca un simptom,ca o disfuncţie a eu-lui.Tinerii suicidari au rare ori
tulburări mintale clasice dar se poate spune totuşi că sindromul depresiv deschide uşa
suicidului.Seubrier (1974) vorbeşte de unele sindroame depresive specifice pentru tineri
care,se pot evidenţia prin anumite semne:sentimentul de vacuitate,de gol,pe care tânărul
îl realizează în condiţiile mediului său social,senzaţia lipsei de speranţă,
plictiseală,apatie,lipsa oricărei ambiţii,o slabă putere de concentrare lipsă de perspectivă
pentru viitor.Deşi,aparent,reacţia suicidară la adolescenţi apare în cazul unor probleme
minore,acest lucru nu trebuie să acopere potenţarea ei,evenimentul exterior fiind doar un
pretext.Dorinţa reală de suicid este,în mod normal,foarte scurtă (ore,zile,niciodată luni),
dubitaţia fiind regula,deoarece actul suicidar trebuie văzut ca "un strigăt de ajutor".
Depresia,anxietatea,sentimentul de vinovăţie sau ruşine sunt motivaţiile psihologice care
pot conduce la suicid.
Explicaţiile sociologice şi psihologice nu pot fi considerate ca opuse una alteia ,ele se
completează,suicidul la adolescenţi fiind determinat de o pluricauzalitate.
Psihopatologia actului suicidar.Suicidul este considerat un limbaj,un mod de a exprima
dorinţe,un limbaj ratat sau un scurtcircuit.Hannibal(1982) arată că suicidul apare la
persoane cu un eu prost structurat,care nu tolerează situaţiile stresante şi care,în
consecinţă,trăiesc în angoasă şi depresie.La început planul suicidar apare ca periculos şi
provoacă angoasă dar aceasta sfârşeşte prin a realiza o structură independentă în sânul
eu-lui.Sinucigaşul se simte întotdeauna puţin iubit,iar situaţia lui de izolare şi solitudine îi
măreşte mai mult acest sentiment.Imaturitatea şi infantilismul îl fac pe adolescent să nu
realizeze clar că suicidul este un act ireversibil.Există şi la adolescenţi un suicid adevărat şi
unul "ipocrit"(de şantaj,histrionic),dar putem spune că,de fap,orice suicid cuprinde în el şi
un şantaj,implică totdeauna şi responsabilitatea altuia.
Poinet(1976) arată că la adolescenţi suicidul se produce în următoarele circumstanţe:
climat depresiv sau situaţie conflictulă,individul crezând că nu poate rezolva altfel
sitauaţia,recunoaşterea morţii ca fenomen social,recunoaşterea distrugerii ca pe un
fenomen imprevizibil.Presuicidal ar exista o întoarcere în sine,pasivitate cu sentimentul de
eşec,fuga de realitate şi inhibarea agresivităţii.
Procedeele de suicid la adolescenţi sunt foarte numeroase:medicamente, defenestrare,
gaze,accidente rutiere (conducerea automobilului în stare de ebrietate sau cu viteză
excesivă),comportamente "eroice",periculoase,care îi pun viaţa în pericol.

Tentativa de sinucidere
Datorită imaturităţii sale,adolescentul nu aprexiază corect consecinţele actului suicidar,iar
pe de altă parte tentativele de sinucidere nu urmăresc totdeauna moartea propriuzisă.De
cele mai multe ori este vizată o schimbare a vieţii,doreşte a atrage atenţia asupra nevoilor
sale sau a atitudinii celor din jur.
Suicidul apare la adolescenţi,în primul rând ,ca o conduită emotivă,dovedind că nu poate în
alt mod să-şi rezolve problemele.Ammar (l979) menţionează următoarele funcţii ale
tentativei de sinucidere:funcţia de strigăt de ajutor,funcţia catastrofică,funcţia ordalică (de
a se pune într-o situaţie din care poate evolua fie spre viaţă,fie spre moarte).
Prognosticul este legat de posibilitatea care există pentru o schimbare.Există numeroase
semne care pot indica pregătirea unei tentative de sinucidere:consultaţii
psihiatrice,senzaţia de depresie cu lipsa de speranţă,exprimarea deschisă a intenţiei,viaţă
retrasă,apetit şi sexualitate diminuate,neglijarea intereselor materiale etc.Ambiguitatea
actului suicidar apare deci până la previzibilitate.Suicidul este mai frecvent la cei care au
făcut tentative şi la care poate apare după o latenţă de 3-spam-12 luni.
Cauzele tentativelor de suicid pot fi şi ele psihologice şi sociologice dar şi
circumstanţiale.Psihologic este vorba de toate modificările psihice care au grad mare
suicidogen (melancolie,nevroze,psihopatii etc).Cauzele sociale depind de dificultăţile
exterioare,greutăţile de adaptare la unele instituţii sau structuri sociale.Cauzele
circumstanţiale depind de ambianţă(spital sau domiciliu).
Actuala atitudine faţă de suicid este una socio-psihiatrică,motiv pentru care s-a vorbit chiar
de existenţa unei "boli suicidare".Prevenirea suicidului presupune nu numai măsuri
medicale dar în primul rând sociale şi pedagogico-educative.
/////////////////
Delincvenţa JUVENILA de grup

Delincvenţa de grup juvenilă este constituită din totalitatea actelor medico-legale ale
persoanelor minore(sub 18 ani).Nu toţi aceşti delincvenţi sunt personalităţi disarmonice
sau chiar bolnavi mintali. Din punctul de vedere al delinventului,delictul este un act prin
care acesta îşi rezolvă anumite nevoi sau probleme,ceea ce poate fi o dorinţă
momentană,poate exprima dorinţa de a-şi proba bărbăţia în faţa grupului etc.In alte
situaţii adolescentul este o persoană desechilibrată emoţional şi doar o mică incitare din
afară este suficientă pentru a-i provoca un comportament agresiv,uneori delictual şi nu
totdeauna sunt conştienţi de consecinţele faptelor lor.Delincvenţa este un comportament
antisocial,fiind vorba aici de un termen legal şi social şi nu de un diagnostic,criteriul
delincvenţei fiind pentru psihiatru un termen arbitrar.După Vangham doar 10% dintre
delincvenţii minori vor fi delincvenţi şi la vârsta matură.Nici legislaţia nu este consecventă
existând variaţii de la ţară la ţară privind încadrarea actelor juvenile,precum şi foarte multe
schimbări a acestor convenienţe.Incidenţa.Între 1960-1970 arestările tinerilor sub 18
ani,arată Coleman şi Broen,au crescut cu 110%,de spam ori mai repede decât creşterea
numerică a acestui grup de vârstă.În 1970,arată autorii,ele reprezentau 1 din 3 furturi,1
din 5 violuri,1 din 10 crime.Din 110.000 arestări pentru vandalism,70% erau a unor tineri
sub 18 ani.Creşterea numărului de fete în delincvenţe este,de asemenea un factor deosebit
de grav.În jumătate din crimele serioase din SUA sunt implicaţi tineri.Am arătat anterior şi
alte date privind delincvenţa şi criminalitatea juvenilă şi nu vom mai reveni asupra acestor
date.Importanţa grupului pentru delincvenţa juvenilăUna dintre cele mai mari cuceriri
ştiinţifice din domeniul studiului delincvenţei juvenile a fost acela al privirii acestui fenomen
ca fiind legat de viaţa de grup,ca un epifenomen a acestuia,ca un sinptom al lui,deşi grupul
de adolescenţi nu se formează de la început în scop delictual şi nu toate aceste grupe
ajung la delict.Studiul grupului a apărut,aşa cum sublinia Necula (1974) ca o reacţie contra
exclusivismului macroscopic,împotriva manevrării fără discernământ a unor noţiuni vagi ca
"societate","grupare",atenţia fiind concentrată asupra unor formaţiuni concrete.Mai mult de
70-80% din crimele juvenile sunt produse în grup.Un important aport pentru înţelegerea
bandelor de tineri este ceea ce se cunoaşte sub denumirea de subcultura grupului
delincvent.Miller a studiat factorii culturali din clasele predispuse a genera medii
delictuale.Valorile unei asemenea culturi îşi au suportul în menţinerea trăsăturilor de bază
a acestor grupe în viaţa lor obişnuită.Membrii bandei au sensul apartenenţei,o înţelegere
pentru un anumit statut.Majoritatea membrilor bandei provin din clasele sociale
dezavantajate economic.Rejetaţi de societate,aceşti tineri vor desvolta o subcultură în care
sunt aprobate comportamente de opoziţie faţă de societate ca întreg.Suportul lor
psihologic constă din identificarea cu grupul (până la adoptarea aceleiaşi
îmbrăcăminţi).Comunicarea lor interpersonală este profundă,tind a se acoperi cu un aer de
bravură,motiv poentru care vor avea numeroase activităţi "de bravură" ca
băutura,fumatul.Ohlin (1963) identifică trei tipuri de subculturi delictuale.-Prima ar fi
subcultura criminală,identificarea cu tipul de bandă dirijată numai spre activităţi ilegale.De
obicei aceste bande sunt conduse de criminali adulţi,care servesc ca instructori,ascund
lucrurile furate.-Al doilea tip de bandă delictuală are la bază o subcultură conflictuală,în
care violenţa şi agresiunhea are valoare maximă pentru a câştiga aprobarea grupului.-În
1/3 din bande se uzează de droguri,promiscuitate sexuală şi alte experienţe
sensuale,pentru a scăpa de problemele vieţii.Din acest tip de grup fac de multe ori parte şi
fetele.În aceste bande fetele îşi creiază "propria lume",în scopul unei apartenenţe şi a
protecţiei.În bandă ele găsesc de asemenea acceptare,reguli, loialitate,autoritate,disciplină
şi alte componente pe care nu le pot găsi în lumea adulţilor.Statistic fetele acoperă 15-30%
din activitatea delictuală de grup,dar ele nu sunt prea organizate.Adeseori bandele de fete
acţionează împreună cu bandele de băieţi.Delincvenţa de bandă apare după Cohen ca
rezultatul unei transmisii culturale şi nu ca o orientare spre delincvenţă sau conduită
antisocială a indivizilor care formează banda.In acest sens aurorul trece în revistă trei
teorii:1.Teoria desorganizării sociale în "zona" marilor centre urbane în care se dezvoltă
subculturile delictuale;2.Teoria conflictului cultural în "zone" cu mare amestec etnic şi
rasial,fără nici o stabilitate,unde adulţii nu furnizează modele formatoare pozitive ci
ambigui, ineretul neputând asimila un model sau să respecte pe cineva;3.Teoria
mijloacelor ilicite,într-o societate în care simbolul reuşitei este posesiunea şi etalarea
bunurilor,în care căile spre succes sunt nule pentru unii şi din acest motiv se ajunge la o
serioasă frustraţie,pentru ca apoi să se ajungă la concluzia că se pot utiliza şi alte
mijloacepentru a procura acele valori.In subculturile delictuale modelul admirat este acela
al omului dur,puternic,cu îndemânare pentru lupta fizică (reprezentat adesea în filme de
gangsteri sau cow-boys)O altă caracteristică a acestor grupe ar fi căutarea cu asiduitate a
excitantului, riscului, adeseori prin utilizarea alcoolului,drogului,jocului de cărţi etc.De
asemenea,arată Miller în aceste grupe este cultivată şmecheria,capacitatea de a înşela,de
a evita pericolele,de a atrage în cursă şi de a nu fi atras.In aceste grupe funcţionează o
filozofie a "sorţii",a norocului,a şansei.Totul este privit prin diada
şansă/neşansă.Caracteristicile acestor grupe s-ar prezenta astfel:organizare ierarhică şi
subordonarea nevoilor individului celor colective,caracterul dinamic în ceea ce privesc
funcţiile grupului,trecerea pe primul plan a unei funcţii sau a alteia,rolul socializant prin
distribuirea de roluri şi controlul efectuării lor,rolul securizant al grupului.Adolescenţii au o
tendinţă foarte mare de a forma grupuri,căci aşa cum sublinia Necula grupul oferă
adolescentului nu numai cadrul de afirmare,mijlocul de afirmare liberă securitate şi
siguranţă,dar în grup adolescentul găseşte niveluri de aspiraţie şi valori comune cu ale
sale.Acest lucru este valabil şi pentru grupurile orientate negativ.Numai grupul poate
satisface valenţele de afirmare şi să dea adolescentului sentimentul de valoare.Astfel,în
acest cadru,slabul caută puterea grupului pentru a se identifica cu ea,neînsemnatul caută
prilej de afirmare, nerecunoscutul doreşte un rol recunoscut, ameninţatul aşteaptă
protecţie,izolatul caută să pătrundă în viaţa colectivă a grupului.In ciuda celor afirmate mai
sus,o serie de autori nu considră grupul cu orientare negativă,ca ducând o adevărată viaţă
socială.Aceste grupuri-bande, adună tineri delincvenţi şcolari,în revoltă contra disciplinii
şcolare şi se bazează (coeziunea internă) pe totalitarism,respectarea secretului,ascultarea
oarbă faţă de şef.De fapt,subliniază Debresse această viaţă socială este artificială şi pune
pe adolescent în situaţii artificiale,într-un mediu social care îl va condamnala izolare şi care
intră în război contra acelora care au pronunţat această condamnare şi vor să-i
prelungească efectele.In acest context adultul apare ca acela care vrea să-i
despartă,deoarece aceştia nu ar şti decât "să aplice pedepse".Există în aceste grupe o
discrepanţă între atitudinea deschisă şi acoperită,între autonomie şi autoritate.In timp ce
exprimă resentimente faţă de autoritatea externă,de fapt ei nu doresc să fie autonomi,unii
căutând şi chiar simţindu-se mai bine într-un mediu controlat cum este acela al şcolilor de
corecţie sau milităria.Ei au o mare dorinţă de a mima statutul adultului,nu prin
responsabilitate ci prin simboluri exterioare (să posede maşină,bani de buzunar pentru
băutură şi ţigări).Ei sunt aproape constant în rebeliune deschisă (fizică şi verbală) cu
proprii părinţi.Se poate spune că aceste subculturi reprezintă totuşi un mijloc de
adaptare,acest lucru fiind mai ales valabil pentru adolescenţii claselor sociale mai
dezavantajate şi care resimt situaţia lor de a fi la baza ierarhiei sociale.In asemenea
situaţie,arată Disertori şi Piazza subcultura delincvenţilor vine aici şi oferă soluţia acestor
probleme de inserţie socială, ajută individul să-şi depăşească sentimentul de inferioritate
reuşind astfel să-şi supracompenseze frustraţiile.Apartenenţa la o bandă dă legitimitate pe
plan social la luarea unei poziţii rebele în timp ce în interiorul bandei i se oferă oarecare
respectabilitate. O subcultură delictuală se formează deci ori de câte ori o serie de indivizi
se află în acelaşi mediu,cunoscând aceleaşi dificultăţi de adaptare,fiind favorizat de
devierea valorilor.In cadrul acestor grupe,individul încearcă sentimentul de apartenenţă
pentru a se simţi solidar cu alţii sau a-şi exprima rivalitatea în acte de violenţă şi
culpabilitate (Cohen).Ca şi în cazul psihologiei animale,bandele de tineri se bazează pe
apărarea "teritoriului",respectarea unui "cod moral" care impune supunere şi solidaritate
de grup,agresivitate spre exterior.Instiunctul de teritoriu,de rang ierarhic,tendinţele
distructive şi prădătoare sunt instinctele care reglementează comportamentul antropoizilor
dar şi a acestor grupuri(Disertori şi Piazza).O variabilă opusă "contestatarilor duri" a
reprezentat-o mişcarea hippie şi care a dovedit din plin consecinţele vieţii gregare,a lipsei
de ideal a tineretului. Pornită din cadrul societăţii de consum,mişcarea aceasta protestatară
faţă de societate,a trăit din plin consecinţele vieţii gregare şi lipsa de ideal a tineretului.
Anarhici şi refuzând o viaţă angajată,aceşti tineri preferau să evadeze din
societate,retrăgându-se şi renunţând la misiunea proprie omului de a munci (Disertori şi
Piazza).Treptat,aceste grupe au devenit delictuale,prin cultivarea toxicomaniei (ca un
adevărat rit pseudoreligios),relaţii sexuale în văzul tuturor,homosexualitatea,iar apoi crime
şi delicte de tot felul.După Dragomirescu 73% dintre delincvenţii adolescenţi fac parte din
grupuri,preocupările lor fiind: filmele, hoinăreala,infracţiunea,indiferenţa faţă de
şcolarizare,repulsia privind rezultatele şcolare.Molcom Klein subliniază importanţa,în ultima
vreme a grupelor delictuale formate din fete.Aceste grupe nu ar fi atât de durabile şi de
multe ori se unesc cu grupurile băieţilor.In cadrul grupului mixt fetele ar avea mai degrabă
rolul de "avocat al diavolului", incitând la violenţă,la începerea luptei,încurajarea unor mari
planuri ilegale.In cadrul acţiunii ele ar avea mai ales rolul de observator,de spionaj.Deşi pe
plan individual delincvenţii minori ar fi nişte izolaţi este de ajuns a se deschide un club
pentru ca acesta să fie asaltat,ceea ce dovedeşte nevoia lor pentru integrare socială.Cu cât
separarea de spam a fost mai precoce cu atât viitorul acestor tineri este mai
sumbru.Delincvenţa de grup este caracteristica delincvenţei juvenile,principalele fapte
fiind:huliganismul,violul,violenţele,furtul de vehicole.Grupul de delincvenţi este în general
neorganizat şi nu are de la început ca scop delictul,dar în funcţie de diferite personalităţi
acest lucru poate surveni ulterior.După primele "succese" activitatea grupului poate merge
progresiv dar se poate şi defiinţa.Dintre condiţiile care favorizează formarea grupului
delincvent la tineri cităm: instabilitatea socială sau familială,haosul,dezastrele
naturale,războiul,schimbarea în centrele aglomerate,diferenţele mari culturale între familie
şi restul societăţii,atitudini sociale negative în familie,familii retrograde care refuză
încadrarea socială,izolarea socială legată de prejudecăţi naţionale,religioase,
rasiale.Luptele dintre grupuri sunt frecvente.Stubblefield arată că adeziunea la grup începe
încă din preadolescenţă şi poate fi legată de rezultatele şcolare slabe,simptome
nevrotice.Elementele favorizante pot consta şi din acoperirea de către mamă a primelor
delicte,atitudinea indiferentă a tatălui,tulburări ale relaţiilor familiale,proasta adaptare a
familiei la ierarhia socială.Tânărul găseşte în bandă căldura sufletească,curajul şi loialitatea
pe care nu le găseşte acasă,aceasta fâcând din grup un răspuns la o situaţie socială
precară.Costiner arată că un grup spontan de joacă se poate transforma într-o bandă cu o
ierarhie bine precizată,cu loc de întâlnire şi o rază de acţiune constantă.Banda va trece
apoi la efectuarea de acte huliganice,distructivitate pentru a-şi demonstra dexteritatea şi
curajul.Adesea între aceşti tineri şi organele de ordine are loc o adevărată hărţuială,un
conflict surd deşi uneori şi organele de ordine pot să vadă în orice tânăr care se plimbă pe
stradă,manifestându-se în mod specific vârstei lui,drept un delincvent virtual,în timp ce
adolescenţii cu tulburări de comportament nu pierd ocazia de a juca din amuzament"feste"
organelor de ordine.Se creiază în acestă situaţie un adevărat "dialog al surzilor"Importanţa
factorilor familiali.Aşa cum am mai văzut şi anterior familia este frecvent implicată în
favorizarea activităţii de bandă la tineri.Coleman şi Broen enumeră următorii
factori:1.Familii incomplete cu dispariţia figurilor parentale (lipsa tatălui ar fi mai
importantă pentru adolescent);2.Rejetul parental şi dominaţia maternă.Este vorba de
familii în care tatăl este doar "figură de decor",sau îşi respinge fiul,mama fiind figura
dominantă parentală.Delincvenţii,în general nu-şi iubesc tatăl,care de multe ori aplică
metode punitive în exces,ducând astfel la creşterea ostilităţii,slăbirea controlului intern şi
tendinţa adolescentului spre acte agresive.În consecinţă,ei vor deveni rebeli şi pentru a-şi
dovedi curajul se asociază în bande agresive;3.Modelele parentale sociopate.Numeroase
studii vorbesc de importanţa trăsăturilor sociopate ale tatălui.În acest cadru poate intra
alcoolismul tatălui,atitudini antisociale diverse,absenţe de acasă,inconduită sexuală etc.
Combinaţia rejetului familial cu tată sociopat împinge de timpuriu copilul spre
delincvenţă.Factorii socioculturali.Coleman şi Broen enumeră o serie de factori care tind a
favoriza delincvenţa de grup.Din aceştia doi sunt mai importanţi:alienarea şi rejetul
social.În ceea ce priveşte alienarea,numeroşi tineri au senzaţia că nu se pot adapta
"establishmentului",fiind confuzi în ceea ce privesc propriile valori şi sensul identităţii
lor.Din acest motiv ei percep lumea în care trăiesc ca fiindu-le ostilă,motiv pentru care vor
să aibă propria lor lume.În acest caz activitatea de bandă le apare ca un loc de minimă
rezistenţă.În timp ce lumea o percep ca ceva artificial,cu discriminări de clasă,culoare
politică,religie,rasă,viaţa de grup le apare ca singura soluţie.Uneori deşi se pot supune
pasiv cererilor celor mari,brusc pot părăsi casa,familia şi pot intra în grupuri
marginale.Rejetul social apare în condiţiile în care mase mari de adolescenţi nu au
posibilitatea de a urma şcoala,de a-şi găsi o muncă.Din acest motiv,tânărul va crede că nu
este dorit în societate,fiind "victime ale progresului şi rejetului social".Senzaţia de rejet
social este trăită mai ales de adolescenţii claselor sărace,în care şcolarizarea este dificilă.În
acst cadru aceşti tineri apar ca alienaţi şi lipsiţi de o integrare afectivă în marea
societate.În urma acestor factori adeziunea la grup începe încă din perioada
preadolescenţei şi adolescenţei timpurii şi poate fi legată şi de rezultatele şcolare slabe,de
diferite simptome nevrotice.Tânărul va găsi în bandă căldura sufletească şi loialitatea pe
care nu o găseşte acasă.În acest fel grupul spontan de joacă se poate transforma într-o
bandă,cu o ierarhie rigidă,cu loc de întrunire şi o rază de acţiune constantă
(Costiner,1972).Adeseori între tânăr şi organele de ordine are loc o permanentă
hărţuială,un conflict surd,în care grupul face şicane organelor de ordine "din
amuzament",în timp ce organele de ordine văd în orice tânăr de această vârstă un
delincvent virtual.Se creiază în acest fel un adevărat "dialog al surzilor".
////////////////
Morozitatea sau dispozitia depresiva cotidiana

Morozitatea este o entitate care apare sub forma unui dezinteres faţă de realitate, refuzul
oricăror probleme de viitor şi a principalelor motivaţii ale vieţii (după formula "nimic nu
serveşte la nimic,lumea este vidă").Nu este aici vorba de o adevărată stare depresivă,cu
caracterul său angoasant,inhibiţie şi idei de culpabilitate.In acest caz starea pacientului s-
ar încadra într-un cadru timic,energia fiind totuşi conservată,dar doreşte să lase totul
baltă,să moară sau chiar să se sinucidă. Dacă este întrebat,susţine că nimica nu-l mai
interesează,nu are dorinţe,plăceri,viaţa îi este vidă (uneori fenomenul poate sta la baza
unor suiciduri colective). Deşi cazurile de sinucidere sunt totuşi rare, aceşti pacienti îşi
obosesc anturajul cu plângeri monotone,nemulţumire permanentă, uneori au tendinţă spre
vagabondaj. Pe acest fond se pot grefa şi alte comportamente patologice cum ar
fi:fuga,consumul de drog,alcoolismul,acte delictuale. Numeroşi autori au descris acelaşi
fenomen şi sub denumirea de "plictiseala adolescentului" Individul "plictisit" suportă greu
viaţa,pe care o consideră prozaică şi neinteresantă,manifestându-şi dorinţa de schimbare
sau schiar de revoltă.Cadrul vieţii obişnuite este perceput a fi foarte strâmt şi de aceea
apare dorinţa de distanţare,uneori în mod agresiv sau chiar în defavoarea sa (prin
alcoolism,drog,expuneri la aventuri sau accidente). In afara factorilor de personalitate şi de
cei ţinând de criza juvenilă,morozitatea mai poate fi legată şi de factori
sociali,economici,precum şi de refuzul acceptării în cadrul unei societăţi nedrepte a
condiţiei şi statutului care i se impune. Modificarile dispozitiei afective in sensul depresiv
este una dintre problemele majore de sanatate mentala,practic fiind o problema globala,pe
acest fond aparand o sumedenie de disabilitati,o scadere a calitatii vietii si chiar cresterea
indicelui de decese. Se estimeaza ca pentru 12 luni prevalenta tulburarilor depresive la
persoanele de peste 20 ani s-ar situa intre 7-12%(in functie de criterii,instrumente de
lucru si populatia studiata),o proportie foarte mare(1,spam-spam). Ar exista sase
modalitati principale de afectare a tulburarilor de dispozitie:episoade depresive majore
(8,spam%),distimii(spam%),depresie cu aspecte bipolare(2%),depresia varstnicilor,alte
tulburari depresive(12%),restul fiind reprezentate de starea de morozitate propriuzisa. In
fapt starea depresiva care caracterizeaza morozitatea nu este prin ea insasi atat de
grava,problema cea mai suparatoare fiind data de manifestarile somatice si care cresc
riscul de comorbiditate(3,12,13) Variatiile tensionale duc la riscul utilizarii de medicamente
hipotensoare,de asemenea creste indicele fumatului,a consumului de alcool,permanenta
preocupare de staea somatice,aparitia sensatiilor cenestopate,a sensatiei de insanitate sa
de amenintare a sanatatii. Adesea ca si in depresiile majore,nivelul subclinic al depreesiei
se asociaza cu fenomene similare privind alerta privind starea fizica dar si asupra
consecintelor sociale,demografice,a impresiei de insanitate psihologica. Peste 30% din
populatie isi aminteste ca au experimentat stari inexplicabile de depresie de peste 2
saptamani care le-au influentat activitatea. Din acest motiv investigarea depresiei
subclinice intr-o populatie poate fi un elemenet major pentru prevenirea declansarii unor
depresii psihotice sau de intensitate medie. Examinarea formelor sub clinice si asocierea
acestei prevalente cu comportamente medicale patologice(abuz de medicina si
medicamente) poate constitui un instrument de prognoza si de actiuni preventive pentru
un serviciu public de sanatate mentala. O monitorizare a zilelor in care individul este
indispus afectiv,pe baza unui chestionar ar putea fi un bun instrument de cercetare a
sanatatii mentale a colectivitatii si s-ar putea face periodic pe intervale de un an,metoda
fiind dupa noi superioara altor chestionare care se refera la starea de sanatate . In acest
scop socotim ca studiul nostru privind „zilele de morozitate sau depresie subclinica” poate
fi privita nu numai ca prioritara dar de mare importanta practica pentru Serviciile de
sanatate Mentala Meoda Modificarile dispozitiei afective in sensul depresiv reprezinta una
dintre problemele majore de sanatate mentala,practic fiind o problema globala,pe acest
fond aparand o sumedenie de disabilitati,o scadere a calitatii vietii si chiar cresterea
indicelui de decese. Se estimeaza ca pentru 12 luni prevalenta tulburarilor depresive la
persoanele de peste 20 ani s-ar situa intre 7-12%(in functie de criterii,instrumente de
lucru si populatia studiata),fiind deci o proportie foarte mare. Ar exista sase modalitati
principale de afectare a tulburarilor de dispozitie:episoade depresive majore
(8,spam%),distimii(spam%),depresie cu aspecte bipolare(2%),depresia varstnicilor,alte
tulburari depresive(12%),restul fiind reprezentate de starea de morozitate propriuzisa. In
fapt starea depresiva care caracterizeaza morozitatea nu este prin ea insasi atat de
grava,problema cea mai suparatoare fiind data de manifestarile somatice si care cresc
riscul de comorbiditate Variatiile tensionale duc la riscul utilizarii de medicamente
hipotensoare,de asemenea creste indicele fumatului,a consumului de alcool,permanenta
preocupare a starii somatice,aparitia sensatiilor cenestopate,a sensatiei de insanitate sa de
amenintare a sanatatii. Adesea ca si in depresiile majore,nivelul subclinic al depreesiei se
asociaza cu fenomene similare privind o stare de alerta privind starea fizica dar si asupra
consecintelor sociale,demografice,a impresiei de insanitate psihologica. Peste 30% din
populatie isi aminteste ca au experimentat stari inexplicabile de depresie de peste 2
saptamani care le-au influentat activitatea.Din acest motiv investigarea depresiei subclinice
intr-o populatie poate fi un elemenet major pentru prevenirea declansarii unor depresii
psihotice sau de intensitate medie. Examinarea formelor sub clinice si asocierea acestei
prevalente cu comportamente medicale patologice(abuz de medicina si medicamente)
poate constitui un instrument de prognoza si de actiuni preventive pentru un serviciu
public de sanatate mentala. O monitorizare a zilelor in care individul este indispus
afectiv,pe baza unui chestionar ar putea fi un bun instrument de cercetare a sanatatii
mentale a colectivitatii si s-ar putea face periodic pe intervale de un an,metoda fiind dupa
noi superioara altor chestionare care se refera la starea de sanatate . In acest scop
socotim ca studiul nostru privind „zilele de morozitate sau depresie” poate fi privita nu
numai ca prioritara dar de mare importanta practica pentru Serviciile de sanatate Mentala
Metoda In primul rand recunoastem ca studiul nostru este un studiu pilot pe un mic lot de
indivizi,majoritatea din familiile pacientilor,facut pe baza activitatii private a cabinetului de
psihiatrie si fara nici o legatura cu sistemul sanitar de stat. Chestionarul folosit de noi si
inspirat din literatura de specialitate , a cuprins populatie de peste 18 ani. Intrebarea cheie
a chestionarului a fost: "In decurul ultimelor 30 zile in cate zile ati simtit ca sunteti trisa
sau indispus,chiar depresiv? Chestionarul contine,de asemenea intrebari privind daca a
avut diferite dureri sau sensatii corporale,stari de anxietate,tulburari de somn sau alte
sensatii sau trairi deosebite. Raspunsurile indivizilor au fost impartite apoi pe
varsta,spam,stare de sanatate mentala,stare civila,castiguri,starea sanatatii fizice,scaderea
activitatii,accesul la sistemul sanitar de asistenta,daca avea o serie de boli cronice de tipul
HTA,diabet etc S-au notat,de asemenea alte situatii de risc cuma ar fi
fumatul,alcoolul,daca face munca fizica sau daca practica exercitii fizice.S-au indexat de
asemenea greutatea,gradul de obezitate,inaltimea,TA. Impartirea pe grupe de varsta s-a
facut pe sexe si pe intervale de cate 5 ani. Rezultate Rezultatele au aratat
urmatoarele:43% au raportat prezenta unuia sau a mai multor simptome din grupa
studiata(depresie subclinica,morozitate) in cele 30 zile anterioare. S-a luat in evidenta mai
ales cei care au raportat peste 14 simptome legate de depresie( 7,9%) . Femeile au
raportat un procent mai mare de raspunsuri pozitive,la fel ca grupa de varsta dintre 18-24
ani,in timp ce peste 60 ani s-au raportat mai putine,dar a crescut diferenta dintre femei si
barbati(femeile prezentand fenomenele mai frecvent).De asemenea indivizii cu mai multa
educatie au raportat mai putine simptome si cu o diminuare a diferentei dintre femei si
barbati. La fel indivizii someri sau fara ocupatie au raportat fenomene mai frecvente decat
cei angajati si mai ales la aceia bine platiti( s-a observat chiar o proportionalitate intre
castig si scaderea simptomelor).Aceiasi situatie s-a constatat si la cei fara
familie(vaduvi,divortati) defavorizati in raport cu cei casatoriti si mai ales casatoriti cu copii
(la care situatia a fost mai buna). Prezenta morozitatii si a cosimptomelor depresive s-a
asociat,de asemenea cu cresterea unor comportamente de risc:fumat si consum de alcool
mai frecvent si in cantitate mai mare,la fel cei cu activitate fizica mica sau care nu
inlocuiau inactivitatea fizica cu exercitii.La fel supraponderalii sau obezii aveau mai multe
simptome. Acelasi lucru s-a constatat la cei care nu aveau asigurari sau posibilitatea unuor
controale medicale. Simptomatologia morozitatii si a depresiei sub clinice a fost adesea
direct proportionala cu ceea ce se numeste in psihiatria sociala calitatea vietii,simptomele
ca zile cu indispozitii si acuze somatice sau psihice,scaderea activitatii zilnice,zile cu
anxietate,cu dureri,tulb.somn,diferenta femei/barbati fiind mica.Au existat si persoane care
au avut zile”pline de sanatate si energie” Discutii Studiul general a aratat ca in majoritatea
cazurilor indivizii au cel putin 3 zile din 30 cand ei se simt depresivi sau in stare de
morozitate, dar fenomenele trebuesc ponderate cu incidenta mare a depresiei mai ales in
unele grupe(femei,indivizi cu educatie putina,cu castiguri modeste sau in
somaj,necasatoriti sau divortati,cei fara acces la asistenta medicala. Diferenta
femei/barbati scade daca statutul economic se imbunatateste.La acestea trebuie adaugata
supraponderabilitatea,fumatul,consumul de alcool care au efecte nefavorabile.In multe
situatii pacientii au avut aceste comportamente dupa starile depresive resimtite si apoi s-
au intensificat ca pondere si frecventa. O stare afectiva adversa influenteaza eficienta
individului in mentinerea stariid de sanatate,ii scade motivatia,atitudinele si asteptarile sau
scopurile.Adesea se percep ineficienti Consideram ca aceste constatari au importanta
pentru aceia care se ocupa cu sanatatea mentala a unei populatii,faciliteaza interventiile
psihosociale prin care sa cultive emotii pozitive,sa inspire incredere pentru adoptarea unor
atitudini generale de protectie e sanatatii (ex.miscare,dieta corespunzatoare
etc),capacitatea indivizilor de a aborda comportamente mai riscante. Cu cat calitatea vietii
este mai slaba,cu numar mai mare de zile de indispozitie fizica sau psihica este mai
mare,cu zile de limitare a activitatii,dureri raportaza mai multe simptome depresive
subclinice sau morozitate. Adesea aceste fenomene se asociaza cu zile de indispozitii
mentala,cu zile de limitare a activitatilor fizice,dureri si un mare numar de simptome
psihice si fizice.Adesea apar multe zile cu anxietate si alte pronuntate sensatii de insanitate
psihica,sensatii de lipsa de sanatate fizica,activitate limitata. Adultii care raporteaza 1-2
zile de tulburari de somn au raportat mai putine simptome decat aceia care nu au avut
tulb.somn. Tulb.de somn(insomnie,hipersomnie) sunt simptome de depresie si desi indivizii
daca nu raporteaza zile de insomnie raporteaza multe simptome depresive si asociate.
Totusi aceasta prezumtie mai trebuie studiata. Trebuie sa atragem insa atentia ca studiul
nostru pe un numar mic de cazur nu poate sa ateste chiar rezultatele afirmate, Un
asemenea studiu trebuie facut la nivel judetian,regional sau chiar national,rezultatele pe
care le aduce fiind de mare importanta pentru un studiu al sanatatii mentale a populatiei si
orientarea politicilor in domeniul sanatatii mentale.. Un asemenea studiu ar putea
evidentia rolul depresiei si a simptomelor sale subclinice ca marker in urmarirea sanatatii
mentale a populatie dirijand politicile sanitare in acest domeniu. Gratie telefonului studiul
se poate face cu mai multa acurateta,desi in Romania numarul celor cu telefon este relativ
modest. Desi cercetarea se bazeaza mai mult pe raspunsurile indivizilor chestionati decat
pe o evaluare psihiatrica profesionala,totusi trebuie sublinmiat ca persoanele care
experimenteaza morozitatea sau alte simptome depresive subclinice sunt cu totul diferite
de persoanele care au o depresie clinica. . Concluzii Desi sanatatea mentala nu se poate
confunda cu boala mentala,totusi intre aceste fenomene nu exista o opozitie ci mai
degraba ca fenomene de continuitate. Desi pacientii cu simptome depresive subclinice de
cateva zile pe luna probabil nu pot fi diagnostivati ca bolnavi mintal,se poate spune insa ca
ei prezinta un risc important pentru a se imbolnavi psihic sau fizic,dar studii sistematice ale
acestei prezumtii trebuie facute in viitor de cei care prin pozitia lor au mai multe posibilitati
decat un cabinet privat. Parerea noastra este ca intre simptomele depresive
subclinice,morozitate si comportamente ca fumatul,consumul de alcool sau droguri(inclusiv
polipragmazia) si nevoia unei interventii preventive pare un lucru dovedit atat la nivel
individual cat si social. Se pot identifica nu numai indivizi dar si grupe de risc,putandu-se
monitoriza gradul de risc si situatia acestui risc dupa interventiile pe linia psihiatriei sociale
a sanatatii mentale pe perioade de timp. Atragem atentia mai ales asupra acelora care
totalizeaza un numar de 12-14 simptome din seria depresiei subclinice,la care putem apoi
introduce examinari psihiatrice sistematiceDesi, aceste manifestari subclinice nu duc
neaparat la posibilitatea de a diagnostica o depresie,depistarea unei mari incarcaturi poate
duce la limitarea unor comportamente ca fumatul,consumul de alcool,inactivitatea
fizica,situatia de angajat in munca, actiuni care pot preveni in mod sigur o depresie majora
si comorbiditatea asociata. Bibliografie 1. U.S. Department of Health and Human
Services:]Mental Health: A Report of the Surgeon General. Rockville, MD: U.S. Department
of Health and Human Services, Substance Abuse and Mental Health Services
Administration, Center for Mental Health Services, National Institutes of Health, National
Institute of Mental Health 1999. 2. Jonas BS, Brody D, Roper M, Narrow WE: Prevalence of
mood disorders in a national sample of young American adults.Soc Psychiatry Psychiatr
Epidemiol 2003, 38:618-624 3. World Health Organization: []Prevention and Promotion in
Mental Health. Geneva, Switzerland: World Health Organization 2002. spam. Center for
Mental Health Services: Mental Health, United States, 2002.DHHS Pub No. (SMA) 3938.
Rockville, MD: Substance Abuse and Mental Health Services Administration(Edited by:
Manderscheid RW, Henderson MJ). 2004, 92-104. 5. Kessler RC, McGonagle KA, Zhao S,
Nelson CB, Hughes M, Eshleman S, Wittchen HU, Kendler KS: Lifetime and 12-month
prevalence of DSM-III-R psychiatric disorders in the United States.Arch Gen Psychiatry
1994, 51:8-19. spam. National Institute of Mental Health: The Numbers Count: Mental
Disorders in America,. 2001. 7. Robins L, Helzer JE, Croghan J, Williams JBW, Spitzer RL:
NIMH Diagnostic Interview Schedule. Version III. Rockville, MD: National Institute of
Mental Health 1981. 8. American Psychiatric Association: Diagnostic and Statistical Manual,
Third edition, revised. (DSM-III-R) Washington, DC: APA 1987. 9. American Psychiatric
Association: Diagnostic and Statistical Manual, Fourth edition, revised. (DSM-IV)
Washington, DC: APA 1994. 10. Roberts RE, Kaplan GA, Shema SJ, Strawbridge WJ:
Prevalence and correlates of depression in an aging cohort: the Alameda County Study.J
Gerontol B Psychol Sci Soc Sci 1997, 52B:S252-S258. 11. Murray JL, Lopez AD, Eds:
Summary: The Global Burden of Disease. Boston: Harvard School of Public Health 1996.
12. Institute of Medicine: []Improving Health in the Community: A Role for Performance
Monitoring Washington, DC: National Academy Press 1997. 13. Gaynes BN, Burns BJ,
Tweed DL, Erickson P: Depression and health-related quality of life.J Nerv Ment Dis 2002,
190:799-806. 14. Hybels CF, Blazer DG, Pieper CF: Toward a threshold for subthreshold
depression: an analysis of correlates of depression by severity of symptoms using data
from an elderly community sample.Gerontologist 2001, 41:357-65.] 15. Solomon A, Haaga
DA, Arnow BA: Is clinical depression distinct from subthreshold depressive symptoms?: A
review of the continuity issue in depression research.J Nerv Ment Dis 2001, 189:498-506.
16. Weissman MM, Bruce ML, Leaf PJ, Florio LP, Holzer C: Affective Disorders.In Psychiatric
Disorders in America: The Epidemiologic Catchment Area Study (Edited by: Robins LE,
Regier DA). spam York: The spam Press 1991, 53-80. 17. Mechanic D: Is the prevalence of
mental disorders a good measure of the need for services?Health Affairs 2003, 22:8-20.
18. Institute of Medicine: [Health and Behavior: The Interplay of Biological, Behavioral,
and Societal Influences Washington, DC: National Academy Press 2001. 19. Cassano P,
Fava M: Depression and public health: an overview.J of Psychosom Res 2002, 53:849-57. [
20. Judd LL, Schettler PJ, Akiskal HS: The prevalence, clinical relevance, and public health
significance of subthreshold depressions.Psychiatr Clin North Am 2002, 25:685098. 21.
Centers for Disease Control and Prevention: Measuring Healthy Days. Atlanta: CDC 2000.
22. Newschaffer CJ: []Validation of Behavioral Risk Factor Surveillance System (BRFSS)
HRQOL measures in a statewide sample. Atlanta: U.S. Department of Health and Human
Services, Public Health Service, Centers for Disease Control and Prevention, National
Center for Chronic Disease Prevention and Health Promotion 1998.
////////////////////
Discutii privind alienarea sociala

Alienarea sociala in societatea romaneasca Alienarea societăţii romaneşti

Supunem astăzi unor persoane avizate (sociologi,politicieni,intelectualităţii în general) o
schemă privind racilele societăţii în general în această epocă şi a societăţii romaneşti în
special,Micul studiu nu are nici o intenţie de a incrimina o anumită categorie,un anumit
partid sau persoană.Este dacă vreţi un îndemn la raţiune,la discuţie şi în final poate la
puţină speranţă pentru această ţară.Autorul crede că aşa înţelege el să-şi ajute ţara în care
s-a născut şi trăieşte.Nici rigoarea ştiinţifică nu are pretenţie.Este ceva încropit în pripă dar
nu am vrut să pierd oportunitatea pe care o dă acest site pentru un forum de
discuţie.Alienarea socială principala cauză a disoluţiei,Conceptul alienării a apărut la
sfârşitul secolului al XIX-lea,fiind introdus de studiile de economie politică ale lui Marx.În
"Manuscrisele economice" (1844) el afirma că "obiectul produs de muncă apare în faţa
muncii ca o entitate străină,ca o putere independentă".Realizarea muncii apărea ca o
privare a muncitorului,obiectivizarea apărând ca o pierdere sau sclavaj faţă de
obiect,corespunzătoare unei "alienări",ca o expropiere.Omul se degradează la rangul de
instrument al obiectului,fiind redus la rangul de animal,prin supunerea omului la o putere
inumană.trebuie să subliniez că Marx a rămas valoros poate numai datorită studiilor sale
sociologice(este unul dintre primii sociologi) iar conceptul său de “alienare socială” este
astăzi unanim recunoscut.Fenomenul de alienare a fost adus azi tot mai mult în discuţie,el
devenind un concept sociologic,din păcate pentru marxism,aplicabil mai ales în cadrul
fodtelor şi încă actualelor societăţilor totalitare bazate pe concepţia materialis-dialectică.
Conceptul a căpătat însă şi semnificaţii psihopatologice,atât la nivel individual cât şi de
grup.Omul poate deveni frecvent,în societatea modernă un simplu auxiliar al maşinii,care îl
supune şi chiar îl destituie, devenindu-i chiar superioară,ceea ce duce la devalorizarea şi
pierderea autenticităţii omului.Alienatul social,arată Disertori şi Piazza ,este un conformist
orb faţă de sistemul socio-economic,"sclavul unei raţiuni mistificatoare" care îi arată
aspectul pozitiv al sistemului dat pentru el,în timp ce îi ascunde adevărata realitate a
condiţiei de alienat.Presiunea mijloacelor de reclamă comercială,separarea muncitorului de
centrele directoare de putere,cultul banului toate sunt factori tipici de alienare socială,când
acestea se produc fără conştiinţă socială şi umană.Materialismul vulgar al societăţilor de
consum a fost criticat până şi de Sanctitatea Sa Papa Ioan-Paul,arătând aspectul de
alienare a omului actual,chiar în cadrul unui sistem democratic,în faţa valorilor
materiale.Simpla integrare în sistem,arată C.Tullio-Altan nu este încă alienare şi trebuie
distinse:-integrarea critică,adică acceptarea de norme cu conştiinţă asupra funcţionării;-
integrarea acritică,oarbă şi fideistă care se numeşte identificare şi care duce la alienare
socială dacă sistemul devine disfuncţional;-identificarea în sistemul cultural este o alienare
ideologică,adică o acceptare fanatică a sistemului,de unde un refuz de dialog critic;In
societatea industrializată omul devine tot mai unidimensional,redus doar la producţie şi
consum.Alienarea în societatea modernă şi mai ales în fostele societăţi totalitare este o
alienare totală,cuprinzând relaţiile omului cu munca sa,faţă de lucrurile pe care le
consumă,faţă de stat,semenii săi şi faţă de sine.Pe acest fundal s-a desvoltat în
Occident,luând o mare audienţă orientarea existenţialistă în care se impun câteva teme de
meditaţie despre om ca: libertate,responsabilitate,angajare.Concepţia existenţialistă
subliniază că existenţa omului contemporan este punctată de crize,încât existenţa omului
poate fi considerată "alienată",în casă ca şi în lume.De aceea în societatea modernă
individul trebuie să lupte pentru autenticitate, contra alienării.Alienarea,subliniază Disertori
şi Piazza,este un fenomen patologic al civilizaţiei.Se descriu 2 aspecte interdependente:-
Pierderea propriei personalităţi,adică alienarea "de" ceea ce formează esenţa umană,adică
a angajamentului nostru conştient în situaţia umană;-Alienarea "în" un sistem
disfuncţional;Schimbările rapide culturale şi sociale au determinat fenomene individuale şi
sociale deosebite,suportul cultural tradiţional şi coleciv dispare tot mai mult şi omul trebuie
să-şi asume tot mai mult o responsabilitate pentru care nu este pregătit.Desalienarea se
poate realiza numai în sensul progresului social şi folosind activitatea socială pentru
înlăturarea factorilor de înstrăinare,aceasta presupunând o concordanţă între progresul
social şi cel uman.Alienarea socială slăbeşte personalitatea umană şi o privează de
expresiile sale cele mai înalte,motiv pentru care devine un factor psihopatologic.Lovind un
număr mare de indivizi alienarea socială va sta şi la baza psihopatologiei marilor grupuri,a
psihopatologiei socialeToate aceste fenomene acţionează astăzi la nivelul societăţii
romaneşti.1.Alienarea faţă de muncă.Modificările sociale din ţara noastră au declanşat
ceea ce s-a numit “capitalism sălbatec”.Patronul apare ca o figră dictatorială care poate
demite oricînd pe muncitor,adesea angajările se fac la negru,fără nici o legislaţie
socială,Spectrul şomajului face ca muncitorul săaccepte acest lucru în orice condiţii
deoarece existenţa sa este în pericol.Sindicatele practic sunt în disoluţie,liderii sindicali în
marea lor majoritate au ntrădat sindicatele şi pe muncitori,au fost atraşi în politică,crezînd
că astfel vor avantaja un anumit partid şi recompensa lor va fi mare.Şi a fost.Pe de altă
parte disoluţia vechii structuri industriale a slăbit sindicatele iar orientarea de tip comunist
al mişcărilor muncitoreşti de după revoluţie a garantat eşeciu total al acestei disoluţii
sindicale,care nu a ştiut să se adapteze noilor condiţii.Liderii sindicali au fost aleşi din masa
enormă de ingineri şomeri graţie disoluţiei vechii industrializări.În aceste condiţii alienarea
de sistem s-a maximalizat.Patronii pretind orare de 12-14 ore pe zi,salarul este sub
minim,insultele,stresul permanent duc adesea pe muncitori la disperare.Singura reacţie a
rămas plecarea la munci subcalificate în străinătate,unde acuma sunt milioane de
romani.Este limpede că în aceste condiţii ,uncitorul să nu iubească şi să nu se identifice cu
sistemul,adică social vorbind să se alieneze de sistem2.Alienarea culturală.După revoluţie
s-au bulversat total instituţiile culturale(teatre,operă,film etc).Prin natura lor aceste
activităţi nu sunt aducătoare de profit material dar ele ţintesc să educe şi să dea coerenţă
dorinţei de viaţă.Şi cum “natura fuge de vid”,spaţiul liber a fost ocupat de
subcultură.manele,telenuvele,cvultura cîrciumei pînă la respingerea culturii naţionale
perene a poporului nostru.Aceste fenomene au dus la alienarea culturală a naţiunii
nostre,lăsată acuma în grija maneliştilor,a culturii pornografice, a kich-ului,fenomene care
alienează spiritul naţional şi morala publică naţională.Proamericanismul ca şi
prosovietismul s-au înlocuit una pe alta.Cînd un tînăr foloseşte termenul “dar în
america....” este clar că el s-a alienat de valorile ţării sale.Cultura americană şi occidentală
în general sunt valoroase şi contactele culturale de asemenea dar nu vom fi niciodată
americani,chiar dacă mereu folosim expresia”o zi bună”(have a good day).3.Alienarea de
instituţiile statului.Instituţiile staului nu mai dau siguranţă cetăţeanului,legile nu se mai
respectă.Justiţia,instituţia de bază a societăţii se află pe ultimul loc al încrederii
populaţiei.La fel este cazul cu instituţiile politice,partidele,universităţile eliberează diplome
pe bani,nu există nici o siguranţă că dacă legea îţi dă un drept acesta ţi se va aplica.Şi în
acest context alienarea de instituţii,de politică,uneori chiar de biserică sunt fenomene
grave,lasă individul fără nici un sprijin,nimic nu mai este de încredere în
societate.spam.Alienarea faţă de instituţia familiei,faţă de loialitatea conjugală sau a
relaţiei părinţi copii,respingerea instituţiei familiei de către tineri,uneori şi din motive
materiale sunt fenomene care duc la disoluţia societăţii,la alienarea
individului.spam.Anomia este un termen utilizat pentru prima dată de către Dürkheim şi
etimologic înseamnă lipsa de norme,pierdut în mulţime.Dürkheim dă termenului o
accepţiune mai largă,cu dimensiuni psihologice şi sociologice.Omul,spune autorul,nu-şi
poate realiza echilibrul psihic decât într-un sistem de norme sociale coercitiv acceptate,dar
dacă aceste norme lipsesc,apar comportamente morbide,inclusiv suicidul.Anomia
duce,astfel,nu numai la o suferinţă socială ci şi la o suferinţă a individului. După Merton
anomia este "un conflict între scopurile culturale şi posibilităţile utilizării mijloacelor
instituţionale care produc anomia".Aceasta duce la naşterea unui conflict între structurile
culturale care implică un sistem de valori şi structurile sociale.Parson numeşte anomia ca
"o stare în care un număr mare de indivizi nu au posibilitatea integrării în modelele
instituţionale stabile,lucru care este necesar stabilităţii personale şi a sistemului
social".Lipsa de integrare duce la instabilitatea personală şi aceasta este un stres psihic
care interesează şi individul şi societatea.Acest lucru poate duce la desordini
psihopatologice,la nivelul colectivităţilor şi acet lucru se evidenţiază prin disfuncţia
sistemului.Acest lucru însă,se datoreşte sistemului social care în transformarea sa rapidă şi
adesea necontrolată pune brusc individul în faţa unor schimbări rapide a normalor sociale
pe care individul nu şi le poate asimila aşa de repede.Pe plan individual anomia se
caracterizează prin anxietate şi insecuritate difuză, insecuritate la toate straturile sociale în
primul rând intelectualii.Creşterea angoasei duce la creşterea agresivităţii,la
revendicativitate la toate nivelurile.Fromm arată cum consecinţele anomiei sunt sociale şi
politice ",de la nevroze individuale până la naşterea dictaturilor şi evaziunea de la
libertate".Momentul cultural este el însăşi în carenţă de modele instituţionalizate stabile
care să poată ajuta procesul de integrare socială.Deosebit de grave sunt efectele anomiei
pentru noii veniţi în mediul urban,pentru adolescenţi şi alte categorii sociale.Anomia poate
sta la baza creşterii viciilor,a violenţei,a numărului mare de tineri debusolaţi,a bandelor,a
delincvenţei de grup etc.5.Disciplina şi organizarea socială.Organizarea socială şi disciplina
socială sunt factori deosebit de importanţi şi în anumite situaţii pot să se transforme în
factori stresanţi.Ca sistem de norme de reglamentare a activităţii sociale,disciplina a
existat din cele mai vechi timpuri,constând din norme şi reguli prin care indivizii îşi pot
desfăşura în mod armonios activitatea,comunitatea funcţionând totodată armonios.Omul
nu este "celulă a societăţii" ci el este o fiinţă întreagă,capabilă a ocupa,în principiu,orice loc
în organizarea socială.Totuşi munca nu a fost niciodată o problemă individuală,necesitând
organizare, stabilirea unor relaţii între oameni(maiales afective).Inactivitatea este greu
suportată,în acest caz (şomajul,de exemplu) apărând sentimentul de depreciere şi de
inferioritate.Totuşi,arată pe bună dreptate Herseni societatea noastră civilizată este încă
marcată de ieologia sclavagistă care identifică munca cu privarea de libertate,iar procesul
muncii cu un act de frustrare.În aceste condiţii însăşi procesul muncii devine un stres
permanent, apare lipsa de ataşament,repulsia şi desinteresul faţă de muncă iar obligaţia
de a munci din motive pur economice poate declanşa la indivizi reacţii psihice şi
psihosomatice specifice oricărei situaţii de stres.În multe situaţii individul este stresat
deoarece se simte legat de instituţie,iar ierarhia,disciplina severă inhibă afirmarea de
sine,mediul tehnic neţinând totdeauna cont de aspiraţiile muncitorului iar iniţiativa în
muncă fiind inhibată.Cultul banului poate deteriora şi mai mult relaţiile psihologice dintre
oameni.În instiruţii,conduita salariaţilor este sever reglementată,uneori acest lucru
făcându-se prin reglementări serioase,care pot determina frustrări mari.Există şi o serie de
instituţii foarte rigide,în care constrângerile impuse individului sunt foarte
numeroase,individul trebuind să reacţioneze numai prin supunere şi resemnare,până la a-
şi pune în cauză propria persoană.În asemenea cazuri,spune Chanoit se poate spune că
"legea distruge persoana".Este vorba,în special de aşa zisele instituţii patogene sau
totalitare (închisorile,lagărele de concentrare, armata,azilele,orfelinatele etc).În realizarea
umană,arată Herseni,întreprinderea este instrument sau mijloc,scopul vieţii individului fiind
totuşi dincolo de incinta ei,după ce activitatea încetează şi se trece la consum.Dar omul
munceşte şi pentru afirmare,pentru prestigiu sau alte scopuri neeconomie.În alte situaţii
scopurile întreprinderii şi ale individului nu coincid.O intreprindere redusă numai la a fi
instrument de câştig intră în conflict cu societatea,motiv pentru care scopul socio-
psihologic al întreprinderii este mai complex şi depăşeşte simplul scop economic.De aceea
întreprinderea trebuie să-şi atingă scopurile economice dar şi cele sociale deoarece altfel
devine o sursă de stres socialşi de îmbolnăvire pentru membrii săi.Situaţiile conflictuale
subiective din grup au o pondere mai mare în etiologia bolilor psihosomatice decât
solicitările fizice.În condiţiile actuale,în întreprinderi stresul fizic scade foarte mult dar în
schimb creşte cel psihic,apărând tulburări adaptative cu anxietate,fenomenul însingurării,a
suferinţelor psihice diverse.Morbiditatea psihică nevrotică,psihotică şi toxică atinge după
Olaru 1/3 dintre muncitori,la care se mai adaugă absenteismul,incapacitatea de
muncă,pensionările.spam.Importanţa progresului tehnic.Unul dintre factorii sociali care
poate influenţa alienarea socială îl constituie progresul tehnic.Individul în societate este
supus procesului de adaptare,în timp ce aceasta se tehnicizează tot mai mult.Din acest
motiv impactul tehnicii asupra psihicului uman are o deosebită importanţă.Civilizaţia
tehnică este ireversibilă.Graţie automatizării şi tehnicizării oboseala fizică şi noxele
profesionale au scăzut,crescând în schimb suprasolicitarea nervoasă,morbiditatea nevrotică
şi tulburările de adaptare socială,în mediul industrial aceste fenomene ajungând la
proporţia alarmantă de 30-40%.S-a pus întrebarea dacă progresul tehnic este un factor
favorabil sau nu pentru sănătatea mintală a individului.Dacă observăm creşterea
nevrozelor,a bolilor psihosomatice răspunsul ar fi negativ.Producţia artizanală avea un
caracter complex şi dificil.Muncitorul nu era dominat de sistemul tehnic,el îşi rezolva singur
problemele.Contactul cu produsul era direct şi muncitorii se identificau cu produsul muncii
lor.Astăzi produţia este divizată pe secţiuni,muncitorul modern nu mai are o meserie ci
doar un post (numai puţine persoane mai au iniţiativă).Automatizarea implică o nouă
dinamică în relaţiile umane,socio-industrializarea cresând autonomia şi responsabilitatea
muncitorului.În privinţa atitudinii faţă de tehnică există o concepţie optimistă (tehnica
uşurează munca şi influenţează toate sferele de activitate umană) şi una pesimistă
(tehnica anihilează omul,îi ameninţă sănătatea şi chiar viaţa).Tehnologia în exces ar fi
declanşat reacţii iraţionale,caracterizate prin creşterea interesului pentru
magie,misticism,tehnologia nefiind practic în mâna oamenilor ci doar a câtorva
specialişti.Toate aceste fenomene au creat suspiciuni faţă de progresul tehnic deşi se ştie
că tehnica,ca ori ce progres poate fi folosită spre folosul sau în defavoarea omului.Medicina
este confruntată adeseori cu rezultate ale neadaptării individului sau a grupului la
progresul tehnic.Există serioase reacţii psihice legate de munca din cadrul automatizarii,de
asimilare a tehnicii noi.7. Importanţa calităţii vieţii.Înţelegem prin calitatea vieţii un
concept mult mai complex care se referă nu numai la factori materiali dar şi la cei culturali
sau de altă natură,factori care contribuie la realizarea acestei calităţi,influenţând atât
biologicul (tineretul actual este mai bune desvoltat fizic) cât şi psihicul uman şi
comportamentul moral. În societatea noastră există adesea o neconcordanţă între ritmul
vieţii biologice şi ritmul vieţii sociale.Programul de lucru nu respectă anumite bioritmuri iar
accelerarea vieţii sociale tulbură de asemenea ritmul biologic (HTA a devenit boala
secolului).Calitatea vieţii poate fi privită atât în raport cu individul cât şi cu societatea
(depinzând de starea de sărăcie,personalitatea individului,varietatea vieţii,infuenţa
câmpului social, comportamentul individului.Medicina nu poate rezolva singură problemele
majore ale societăţii şi de aceea ea trebuie să se integreze măsurilor sociale şi
economice.Transformările rapide,greutăţile adaptative pot determina decompensări psihice
serioase.Astfel ţările sărace au o patologie de "tip primar" (caracterizată prin boli
infecţioase,parazitare) în timp ce ţările industrializate au o patolgie de "tip evoluat" (boli
cardiace,metabolice,tulburări psihice etc).Sărăcia este unul dintre factorii psihogenetici
importanţi.După Reissman sărăcia ar duce la modificarea personalităţii umane.Săracii au o
personalitate orientată spre fizic şi vizual şi mai puţin spre psihic.Ei ar fi personalităţi mai
degrabă extrovertiţi decât introvertiţi,orientaţi mai mult spre concret,sunt mai înceţi,cu
grijă,răbdători,perseverenţi, neortodoxi.Săracii,arată Freedman şi colab.sunt
impulsivi,orientaţi mai mult spre prezent sau trecutul imediat,cu o toleranţă foarte mare
faţă de tulburările somatice şi psihice.8. Ecologia şi psihologia umană.Contextul etiologic al
bolilor nu poate fi despărţit de factorii de mediu.Punctul de vedere ecologic se găseşte deja
în operele lui Platon şi Aristotel,iar Hipocrate vorbea de mai buna utilizare a "apei,aerului şi
locurilor".Ecologia ca ştiinţă se consideră a fi apărut în 1920 odată cu apariţia şcolii de
sociologie urbană de la Chicago (Park).Relaţia om-mediu ecologic este o relaţie între un
sistem biologic şi un substrat variabil de viaţă.Totul se petrece ca şi când personalitatea
desvoltându-se şi-ar creia în jurul său o zonă de protecţie analoagă teritoriului unui
stat,zonă în care se diferenţiază un spaţiu pericorporal necesar mişcărilor corpului şi un
spaţiu comportamental în care se desfăşoară principalele comportamente (Leroy).În
societatea modernă apar numeroase surse de agresiune psihologică,între om şi natură,în
prezent interpunându-se "un ecran de maşini",o reţea de informaţii,magia posesiunii fiind
schimbată cu magia calculatorului (Leroy).Ecologia ca ştiinţă a relaţiilor fiinţelor vii cu
mediul lor devine tot mai mult un sistem holistic al fenomenelor vieţii şi se apropie de
asemenea tot mai mult de aria medicinii.În ultimul timp inportanţa ecologiei s-a extins
foarte mult,numeroase contribuţii au fost aduse din cadrul diferitelor specialităţi şi din
diferite unghiri de vedere.Astfel Alvin Tofler într-o serie de lucrări (Şocul viitorului,Oraşe în
mişcare) descrie efectele sociale şi psihologice ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice.Schimbările
extraordinar de rapide au determinat un efect disturbator asupra gândirii raţionale,numit
de autor "şoc al viitorului". Acest fenomen ar produce o stare de confuzie socială,cu
apariţia unor mişcări culturale deviante (toxicomanii,retragere,nihilism).Acesta ar fi un
stres decizional,senzorial şi cognitiv care ar duce la dezadaptări individuale de grup sau
sociale.În cadrul studiului factorilor ecologici,în cadrul stresului social s-au studiat diferite
situaţii.S-a studiat,astfel,importanţa carenţelor alimentare cronice,dealungul
generaţiilor,care pot modifica personalitatea,importanţa mobilităţii sociale,a desorganizării
şi izolării sociale.Urbanizarea în cadrul societăţii contemporane este un element foarte
important,o populaţie mai urbanizată suferă de mai multe boli psihice sau psihosomatice.În
aglomeraţia urbană apar factori care acţionează asupra emotivităţii,aglomeraţia,mijloacele
de transport).În acest context se tulbură echilibrul psihic,apar caractere competitive şi
agresive.Exodul de populaţie generează probleme pe care societatea nu le poate încă
soluţiona (problema moravurilor,violenţa etc) motiv pentru care acest mediu devine
alienant.Navetismul,distanţele mari,criza de spaţiu de locuit creşte numărul
dezadaptărilor.În mediul urban omul este hipersensibil,luptă pentru prestigiu social şi
succes iar influenţa relaţiilor umane este mult mai mare.Kolb denumeşte efectele
psihopatologice ale urbanizării cu termenul de urbanită şi s-ar caracteriza prin consumul
exagerat de alcool,droguri,fenomene paranoiace,nevroze.În condiţiile mediului urban apar
zone de desorganizare (bidonvilles,slums-uri),zone marginale populate cu emigranţi,bande
de delincvenţi,neparticipare la viaţa socială.Aceste zone au rol patogen (criminalitate,boli
psihice,psihosomatice,venerice SIDA etc).La muncitorii agricoli transplantaţi în mediul
urban apar mai frecvent 2 sindroame psihice:criza nevrotică acută şi accesul brutal de
confuzie nevrotică.Izolarea este un alte element al vieţii urbane.Jaco dă următoarele
criterii privind izolarea:-cunoaşte puţini vecini,are puţini prieteni;-este chiriaş şi nu
proprietar;-participă puţin la viaţa sindicală,politică,sportivă;-nivelul scăzut de participare
electorală;-mobilitte profesională crescută;-număr mic de vizite în centru sau în afara
localităţii;Izolarea este mai frecventă la anumite categorii de persoane (femei
casnice,bătrâni, adolescenţi).Izolarea creşte pe măsura aglomerării cartierului şi duce la
inhibarea relaţiilor interpersonale.Migrarea fără încetare frânează stabilirea unor relaţii
umane durabile.Orarul de muncă impus de industrie,munca de noapte,în echipă modifică
ritmurile biologice,perturbă relaţiile familiale,duce la apariţia depresiilor.În literatură se
face adesea referire la celebra lucrare a lui Hollingshead şi Redllich asupra oraşului spam
Haven.Autorii clasifică populaţia oraşului în 5 categorii:1.Familii bogate,instrucţie
superioară,prestigiu social mare (3,1%),deţine doar 1% din îmbolnăvirile psihice;2.Familii
bogate,instrucţie medie (8,1%) şi dau spam,5% din bolile psihice;3.Familii de mici
proprietari,funcţionari.muncitori calificaţi,cu condiţii bune de viaţă dar cu prestigiu social
mic (46,5%) şi dau 13,2% din bolile psihice;spam.Muncitori semicalificaţi,instrucţie
elementară,viaţă socială restrânsă la vecini, sindicat (22%) dau 38,spam% din bolnavii
psihici;5.Muncitorii necalificaţi,desrădăcinaţi,viaţa centrată pe vecini şi stradă (17,8%) şi
dau 36,8% din bolnavii psihici;Habitatul este un element foarte important,necesitatea
omului de a se sustrage temporar influenţelor suprastimulante create de ambianţa urbană
fiind necesară.Spaţiul verde are un rol evocator,simpla lui vedere ducând la creşterea
metabolismului.Carenţele arhitecturale şi urbane diminuă adaptarea.Lipsa locuinţei,a
confortului,locuitul în comun sunt factori care influenţează sănătatea mentală.În mediul
urban confortul locuinţei nu poate fi înlocuit cu nimic,iar lipsa lui duce aproape totdeauna
la tulburări psihice.Oraşul este de asemenea mediul propice pentru proliferarea
viciilor.Prostituţia, criminalitatea,alcoolismul,abuzul de drog au fost denumite "flori ale
betonului" marilor oraşe.După Burner 3 tipuri de reacţii psihice apar în mediul
urban:1.reacţii agresive,mai ales la adolescenţi;2.reacţii anxioase datorită monotoniei
împrejurărilor şi uniformităţii mediului urban;3.reacţii de oboseală însoţite de stări
depresive cu frecvenţă crescută a suicidului, nefericire, oboseală,exces de somnifere sau
alte droguri;Existenţa de familii incomplete,certurile din familii,gereşeli educative,demisia
de la educaţia copiilor sau imposibilitatea de a-i educa agravează şi mai mult tulburările
psihice şi psihosomatice.Zgomotul în marile oraşe a devenit o adevărată problemă de
sănătate mintală.Sistemul nervos vegetativ reacţionează deja la 70 de decibeli
(echivalentul unei străzi liniştite).În acest caz vasele se contractă,creşte TA,se reduce
irigaţia miocardului.Dacă sgomotele se intensifică apare dilatarea pupilei,uscarea
gurii,paloare,contracţia musculaturii picioarelor şi abdomenului,căderea secreţiei
gastrice,creşterea secreţiei de adrenalină,tahicardie.Organismul se adaptează greu la
zgomote,motiv pentru care acesta este frecvent evocat de bolnavii nevrotici şi
psihosomatici.Din punct de vedere psihic zgomotul duce la apariţia fenomenului de
oboseală,iritabilitate,labilitate emoţională,tulburări vegetative, cenestopatii,fenomene
obsesivo-fobice,stare de anxietate şi mai rar fenomene interpretative.La psihopaţi poate
apare o caricaturizare a tulburărilor de personalitate.Am prezentat aceste consideraţiuni.în
mare parte teoretice pentru a constitui un punct de discuţie.Acesta este lucru cel mai
important.Trăim într-o epocă în care alienarea societăţii romaneşti se apropie de
paroxism.Tineretul emigrează,muncitorii lucrează la negru,sindicatele dispar,cultura
decade,intelectialii ca totdeauna şi de data aceasta sunt ignoraţi dacă nu urîţi,familiile se
disociază,dispare încrederea şi solidaritatea între oameni,tinerii îşi urăsc părinţii,părinţii se
sperie de excesele tinerilor,cultura se duce de rîpă,spiritul naţional dispare sau este
exploatat de demagogi,impotenţa romanească face ca străinii să domine economia ţării,să
folosească munca ieftină din Romania.iar uneori să facă trafic de “carne vie”(femei,copii) şi
aş putea să înşir pe o pagină întreagă.Nu se pune problema unor drepturi ale
autorului,inclusiv dreptul de a fi lăudat.Din contra ştiu că mai degrabă va fi invers.Acest
lucru nu mă preocupă.Ion Creangă a scris o introducere la cartea sa de poveşti care ar
suna cam aşa (citez din memorie):”Dragă cetitoriule,multe prostii ai mai citit tu de cînd
eşti.Citeşte-le şi pe acestea şi dacă nu-ţi vine la socoteală pune mîna pe creion şi fă tu
ceva mai bun” Re: Alienarea sociala in societatea romaneasca Dacă suntem interesaţi de
soarta României nu ar trebui să ezităm a intra în discuţie despre acest proces de alienare
care sapă la temelia societăţii noastre r Re: Alienarea sociala in societatea romaneasca
Dacă ignoranţa ar ucide dumneta ai fi mort de mult.Eu o să-ţi spun chiar o poezie:"Uşor
convingi pe un netotDar mai uşor pe un om cu minte,Pe un semidoct,nci tu Părinte,Nici zeii
cerului nu pot!"Te rog uită-te şi pe sub pat că este o invazie de securişti.Cât despre
stenograme,eu îi felicit pe aceia care le-au publicat.Eu nu am stenograme.Site-ul nu este al
dumnetale să mă dai afară.Dacă este cazul are cine.Dispreţul matale pentru sociologie nu
îţi face cinste,nu înţelegi.De fapt nici undele TV nu le vezi şi totuşi există.Eu nu zic că eşti
bolnav dar fanatismul matale te scoate din rândul oamenilor raţionali.În definitiv materialul
nu este pentru dumneta!Mata insulţi nu discuţi şi vrei să facem un site al insultei.Nici pe
cei cu stenogramele nu-i înţelegi.Locul dumnetale azi ar fi doar în PDSR lângă dl.Nica,visul
despre securişti a trecut.Stai dar molcom şi fermenteaz-ţi veninul! »Re: Alienarea sociala
in societatea romaneasca Omul care s-a apucat de insultat este românul tipic care în toate
epocile a reacţionat prin iraţionalitate şi ură.Să ne reamintim.Comunismul la noi a fost cel
mai dogmatic.Dece?Pentru că românii ca insultătorul nostru nu aveau o mişcare de stânga
în 1945 care să tempereze comunismul ca în Cehia,Ungaria,Germania unde comunismul a
fost de altă factură ca în România.În perioada comunistă nu am avut practic dizidenţă
pentru că omul care insultă era mort de frică sau era informaator al securităţii.Rezultatul în
1989 nu au fost oameni pregătiţi să ia puterea dintr-o mişcare anterioară dizidentă ca în
Ungaria,Cehia etc.Vidul l-a umplut ştiţi dumnevoastră cine şi doar Dumnezeu cât va
dura.Totdeauna au existat ignoranţi ca insultătorul nostru şi care au frânat totul,atât
mişcarea spre o stângă democrată cât şi spre o dreaptă democrată.Acuma insultătorul face
apel la scheme răsuflate:securiştii.Dar aceştia s-au aranjat domnule.Sunt corifeii
capitalismului sălbatec,ai corupţiei şi ai menţinerii poporului în ignoranţă chiar dacă este
nevoie prin fraudă electorală.Şi acuma apare figura tristă a ignorantului condus de instincte
care a frânat totdeauna progresul în România,a urând pe intelectuali,urând ceea cenu
ştie(sociologia adică stiinţa despre societate),în comunism era activistul sau securistul şi
dece nu torţionarul.El vrea stenograme,distracţie.Ce sociologie,ce alienare socială.Tot ceea
ce nu înţelege nu există.Bravo românule tipic din toate epocile, »2004/12/11 1:30 Re:
Alienarea sociala in societatea romaneasca Unde ne sunt intelectualii?
Deşi la prima vedere subiectul pare "de specialitate" de fapt nu este aşa.Alienarea
cetăţenilor faţă de societatea în care trăiesc este un fapt concret,palpabil zi de zi.Pe felii se
ocupă mulţi:ziariştii în primul rând care descriu absurdităţi greu de încadrat în
normalitate,jurişti copleşiţi de avalanşa delictelor,medici coipleşiţi de avalanşa
sinucuderilor,a toxicomaniilor şi alcoolismului,profesori disperaţi care cedează în faţa
elevilor şi adesea pentru un succes lejer ajung la "juvenolatrie"(încep să se comporte ei ca
adolescenţii).Societatea noastră este bolnavă,la fel ca şi alte societăţi,dar mai
pregnant.Iată că vine cineva care are capacitatea de a teoretiza aceste fenomene şi care în
esenţă spunde că fenomenele negative din societatea noastră(violenţă,drog,destrămarea
relaţiilor din familie,excesul şi pervertirea sexualităţii,cultul banului,misticismul(nu credinţa
în Dumnezeu),cultul superstiţiilor de la zodiac la vraci sau ghicitori,sinuciderile etc,etc sunt
simptome de boală.Societatea ca şi individul se pot îmbolnăvi şi adesea boala lasă
simptome,iar cele de mai sus sunt simptomele unei boli sociale,a unei grave boli sociale
care nici nu ştim la ce poate duce în final.Reacţia intelectualităţii noastre este
desarmantă.Ca şi alte fiinţe de pe pământ,ea tace.O să spun o glumă:Se spune că în al 2-
lea război mondial italienii nu prea arătau zel în luptă.Disperat un general adună soldaţii şi
le ţine o cuvântare de tipul:voi sunteţi urmaşii Romei,sunteţi laşi,uitaţivă la nemţi
etc,etc.După ce l-au ascultat un sergent care tocmai îşi acorda chitara spune camarazilor
săi pentru a-i scoate din stupoarea în care căzuseră:"Che bella voce"are domnul geberal. »
Re: Alienarea sociala in societatea romaneasca Se pare că fenomenul de alienare socială
nu este o glumă ci el devine un fenomen social de o periculozitate nemaiîntâlnită în
trecut.Fenomene ca terorismul,anarhia,sinuciderile,derapajul moral al tineretului,chiar
corupţia are la bază acest fenomen social cu cauze atât de diverse,de la
suprapopulaţie,şocul democraţiei la generaţii neadaptate la acest stil de viaţă,îndepărtarea
de morala creştină,de filosofia dragostei,a iubirii de aproapele.Din păcate oamenii care
pretind că slujesc religia termină ei însăşi prin fenomenul de alienare în faţa cultului
materialului,a succesului ieftin,a lipsei de implicare sau cum spunea Paler în faţa lipsei de
ideal şi de credinţe,a lipselor de modele autentice.Oare spre ce ne îndreptăm Doamne Re:
Alienarea sociala in societatea romaneasca Nevrotismul social
Procesul de industrializare şi urbanizare, creşterea numărului de factori
stresanţi,poluarea,relaţiile interpersonale defectuoase pun psihicul uman într-o stare de
tensiune permanentă,motiv pentru care o serie de comportamente nevrotice pot apărea la
nivelul unor grupe sociale şi chiar a unor mase mai mari.Aşa cum am mai arătat,în unele
întreprinderi industriale procentajul nevrozelor a putut atinge cifre impresionante,încât
putem spune că nevrotismul social atinge tot mai mult cote alarmante.Ca fenomen
social,nevrotizarea societăţii apare ca având o intensitate submorbidă,cu creşterea enormă
a procentului de nevroze individuale şi apariţia a numeroase simptome izolate sau chiar
combinarea acestor două modalităţi.Actuala nevrotizare socială se manifestă pe plan
individual printr-o incidenţă variabilă dar constantă la diferite persoane din grupul social a
unor stări depresive sau anxioase,sensaţia de insecuritate şi
insatisfacţie,iritabilitate,revendicativitate.pe acest fond se remarcă creşterea marcată a
nevrozelor şi a simptomelor psihosomatice.Nevrotizarea societăţii relevă o desvoltare a
desadaptărilor generale în condiţiile în care "baia" de stresuri devine tot mai densă.Relaţiile
sociale se deteriorează uşor,dacă creşte supraîncordarea,se intensifică presiunea
ierarhică,deciziile contradictorii.De asemenea,în aceste condiţii,instinctul de afirmare,cu
nevoia crescută de putere şi prestigiu,preocuparea de a acumula cât mai multe bunuri
materiale în cadrul unor relaţii sociale competitive.În acest context,este uşor de constatat
punerea în mişcare a sindromului general de adaptare,cu apariţia stării de alarmă şi
declanşarea mecanismului anxios,cu tot cortegiul cunoscut al mecanismului stresului
social.Este vorba,deci,de situaţii în care ritmul crescut al muncii şi al relaţiilor
interpersonale sunt percepute de către individ ca ameninţătoare.Şi în societăţile,în care
competitivitatea este mică (cele de tip socialist,de exemplu),condiţiile de frustrare apar
legate de limitarea posibilităţilor de afirmare şi exprimare liberă,dar în acest caz răsăunsul
este depresiv (Disertori şi Piazza).Depresia ar apare ca simptom nevrotic în special în
societăţile mai "colectiviste",în timp ce anxietatea apare mai ales în societăţile bazate,în
primul rând pe competitivitate.Sacchetti explică depresia,apatia şi introversiunea la unii
indieni,prin regimul colectivist impus de sistemul lor de organizare socială,munca în acest
context,adesea forţată şi neretribuită,având un puternic efect frustrant.În acest context s-a
vorbit de desvoltarea unui aşa zis tip de "om-maşină",caracterizat prin apariţia pe fondul
psihologiei sale a stării depresive şi anxioase,deşi adeseori cu o stare
euforică,artificială,evazivă(Disertori şi Piazza).În prezent mediul social este dominat mai
mult de conflicte conştiente şi de necesitatera unei puternice inhibiţii instinctuale,în timp ce
în societăţile anterioare erau dominate mai mult de refulări în inconştient,conflicte
neconştientizate (responsabile în trecut de frecvenţa mare a isteriei,obsesiilor şi
fobiilor).Din acest motiv,societatea noastră este mai propice desvoltării nevrozelor
anxioase,a neurasteniei,ca şi pentru o nevrozare generală şi colectivă (Disertori şi
Piazza).Tehnicitatea excesivă din secolul nostru a substituit în mare măsură valorile umane
cu cele tehnice şi acest lucru este incriminat de către numeroşi autori drept cauză a
nefericirii şi a tulburărilor psihice.În ansamblu se mai adaugă şi factorii demografici,viaţa
artificială şi psihotraumatizantă,în condiţii de supraaglomerare (la spam York un om din 3
este nevrotic recunoscut).Supraaglomeraţia este prin ea însăşi factor de nevrozare
socială.Astfel,dacă experimental,arată Disertori şi Piazza se supraaglomerează o populaţie
de şoareci,într-un spaţiu limitat al unei cuşti,se va constata rapid şi constant fenomenul de
"alienare psihogenă" de supraaglomerare cu comportament anormal,adesea canibalic,cu
abandonarea noilor născuţi,homosexualitate.Importanţa industrializării şi urbanizării în
declanşarea nevrotismului social este dovedită şi de numărul scăzut al nevrozelor în ţările
slab desvoltate (asiaticii făcând mai ales forme obsesive sau depresive).Pfeiffer subliniază
raritatea nevrozelor de tip european în Indonezia,la o populaţie cu un mod de existenţă
tradiţional,la care apar însă forme acute (amok,Coro etc).Industrializarea scade incidenţa
acestora şi creşte incidenţa acelora de tip european.Nevrotizarea societăţii trebuie privită
deci ca o anticameră a nevrozelor propriuzisă, prin creşterea la indivizi a unor simptome
izolate (anxietate,depresie,astenie, iritabilitate), creşterea numărului de relaţii
interpersonale defectuoase (ostilitate,conflictualitate etc).O serie de simptome însă pot să
se manifeste nu numai între indivizi dar şi între grupele umane,putând favoriza fenomenele
de violenţă colectivă,terorism,până la conflagraţii interstatale (Disertori şi Piazza).Doctrina
densităţii psihologice crescute a populaţiei este o ipoteză care caută să dea o explicaţie
fenomenului de nevrotism social în sensul său cel mai larg.Giovani Dalma emite teorie
"densităţii psihologice crescânde" a populaţiei şi care ar avea o influenţă deosebită asupra
reacţiilor de adaptare şi a creşterii fenomenului de nevrotism social.Astfel,subliniază
autorul,în ultimele 2 secole a apărut o creştere enormă a diferenţierii,emancipării şi
expansiunii indivizilor.Creşterea populaţiei s-a însoţit şi de creşterea nivelului de conştiinţă
a indivizilor,ceea ce a făcut ca secolul nostru să devină o epocă de metamorfoză a
umanităţii dar care este însoţită şi de aspecte negative,lucru care se datoreşte
alfabetizării,egalităţii şi emancipării femeilor,emancipării rasiale etc.Acest lucru a făcut ca
populaţia "conştientă" şi "participativă" la viaţa socială să crească de 5 ori,în raport cu anul
1900.Este vorba,deci,de o vertiginoasă creştere a "densităţii psihologice",progres pozitiv
dar şi semnalul unei faze critice,poate printre cele mai importante din istoria
umanităţii.Acest lucru,arată Disertori şi Piazza,este comparabil cu alte crize din evoluţia
omului (poziţia bipedă,apariţia vorbirii,descoperirea focului etc).După Dalmas,acest
moment critic s-ar caracteriza prin lupta pentru un "spaţiu vital" psihologic,care determină
tensiuni şi conflicte care pot deveni sursa unor fenomene psihopatologice.După acelaşi
autor,aceste fenomene s-ar divide în nevroze colective de şoc şi nevroze colective de
adaptare.Nevroza de şoc s-ar caracteriza prin acţiuni de intoleranţă şi fanatism,tendinţe
dictatoriale,conflicte rasiale,motivaţie emoţională a numeroase conflicte sociale,unele
manifestări de amnezie morală şi sadism colectiv,unele reacţii patologice ale femeilor
desadaptate.În acest cadru poate apare o adaptare nevrotică pasivă (în condiţii socio-
economice proaste) cu fenomene de introversiune apatică, recurgerea la alcool sau la alte
droguri (exemplu,tristeţea indienilor din rezervaţii).Din aceste motive trebuie alcătuit un
adevărat "recesământ psihologic integral" al populaţiei lumii,pentru a putea acţiona în
domeniul sănătăţii mintale,motiv pentru care autorul propune 3 tehnici:1.Studiul orizontal
al frecvenţei şcolare (alfabeţi-analfabeţi) şi verticală (gradul de instrucţie);2.O aplicare
eşalonată a metodelor sociologice;3.Anchete prin teste psihologice; »Re: Alienarea sociala
in societatea romaneasca ALTE FORME DE ALIENARE SOCIALA
Acţiunea nevrozantă a traficului
Acţiunea nevrozantă a traficului este o problemă stringenta,traficul prin efectele sale
acţionează asupra psihicului şi prin alte mijloace.Zgomotul produs de automobile este un
sgomot agresiv şi iritant,lucru exacerbat mai ales de accelerările repetate.Poluarea este al
2-lea factor nociv cu acţiunea atât fizică cât şi psihică.La aceşti factori principali se mai
adaugă şi alţii care contribuie la nevrotizarea atât a celor din jur cât şi a participanţilor la
trafic (defecţiuni tehnice,situaţii neaşteptate).Desvoltarea traficului motorizat a avut în
mare un caracter haotic,reglementările fiind foarte puţine,ceea ce a determinat atât
afecţiuni legate de poluare cât şi fenomenul de nevrotizare colectivă.S-a
creat,deja,noţiunea de "nevroză de trafic rutier" care alături de poluare şi de reacţiile
anormale ale unor personalităţi disarmonice se înscriu printre consecinţele morbide ale
traficului rutier.Disertori şi Piazza enumeră următoarele categorii privitoare la efectul
nevrozant al traficului:-Creşterea cazurilor de nevroze printre victimele accidentelor;-
Nevrotizarea generală a participaţilor la trafic,în raport cu stresul conducerii (oraş,
exterior,blocaje);-Nevrotizarea citadinilor prin sgomot;-Poluarea ;Stresul conducerii loveşte
mai ales populaţia spamă,în timp ce stresul de pieton este mai frecvent la copiii din
oraş,frustraţi de dreptul plimbării,a jocului în stradă,pieţe.Nevroza de trafic se
caracterizează prin astenie,iritabilitate,anxietate,apariţia a numeroase manifestări
psihosomatice care pot apare chiar la câteva ore de conducere,fenomenul depinzând de
predispoziţia individului.Starea de tensiune a şoferului,arată tot Disertori şi
Piazza,eliberează numeroase răspunsuri psihobiologice ca:alerta,hiperapărarea
agresivă,reacţii de scurtcircuit,tendinţa de a nu da dreptul altuia,neglijarea pericolului.Pe
această bază pot apare în mod tranzitoriu simptome isteroide,tendinţe la acte de
violenţă,intrarea semivoită în accident (în contrast cu firea obişnuită a individului).Toate
aceste fenomene fac necesară a se institui un control sever,o politică de programare a
traficului motorizat şi a condiţiei stradale de desfăşurare şi mai ales acţiuni de demitizare a
maşinii.Alte categorii ale alienarii socialeSocietatea modernă ridică şi alte probleme în
contextul psihosocial al epocii noastre.Deşi fenomene ca
rasismul,violenţa,terorismul,asasinatul politic nu au în principal cauze psihiatrice,ele fiind
fenomene care se nasc într-un anumit climat social,totuşi punctul de vedere psihologic sau
al psihiatriei sociale nu pot fi excluse din cadrul explicaţiilor acestor fenomene.Disertori şi
Piazza consideră în principal 3 forme psihiopatoologice care dintr-un anumit punct de
vedere pot fi privite ca boli de grup:1.Furoarea rasistă;2.Furoarea
naţionalistă;3.Fanatismul religios sau politic;Toate aceste reacţii,subliniază autorii,sunt în
realitate reacţii atavice,preistorice şi inumane în contextul epocii noastre,motiv pentru cre
ele pot fi privite şi din unghiul de vedere al psihiatrului.La nivel individual,aceste fenomene
s-ar caracteriza prin scăderea nivelului activităţii psihice superioare,scăderea simţului
criticii şi a logicii formale,cu eliberarea instanţelor instinctivo-afective,scăderea conştiinţei
morale,strâmtarea câmpului conştiinţei şi eliberarea unor niveluri inferioare enumerate
astfel de către autorii suscitaţi:răspuns mimetic,răspuns la oroarea sacră privind
tabuul,răspuns în scurt-circuit,răspuns oneiroid-aglutinant,răspunsuri de autovalorizare şi
autosupraapreciere. Aceste tipuri de răspunsuri se pot desvolta în grupe şi
colectivitate,luând aspectul unor conduite crimnale,cu eliberarea
agresivităţii,ultragiilor,calomniilor,persecuţiilor ideologice,rasismul,furtului sau uciderii în
grup.Aceste reacţii ar avea deci şi o origine ancestrală referitoare la prima vârstă a
umanităţii,în epoca de apariţie a primelor arme.Rasismul aminteşte epoca tribală,de
intoleranţă totală faţă de membrii altor triburi,furoarea tribală fiind reeditată de exemplu în
cadrul furorii naţionaliste,în ciuda desintegrării unor societăţi închise şi
înapoiate.RasismulÎnainte de a fi privit prin unghiul de vedere al psihopatologicului trebuie
să mai subliniem odată că rasismul apare pe baza unui complex de factori
economici,ideologici şi de psihologie a maselor.Rasismul,ca formă morbidă,epidemică poate
lovi grupuri mari de indivizi,el putând fi privit şi ca o adevărată maladie socială.Rasismul
apare ca rezultat al perturbărilor raporturilor interumane între indivizi de rase diferite,care
trăiesc însă pe acelaşi teritoriu.Egalitatea,în sens de uniformitate este biologic
vorbind,imposibilă şi poate,arată Disertori şi Piazza nici nu ar fi dezirabilă.Există deosebiri
specifice între rase,naţiuni,între indivizi,existând defecte şi calităţi care se
compensează.Dar spun autorii nu ori ce relaţie dintre rase înseamnă rasism şi nu orice
relaţie alterată dintre rase are neapărat o coloratură psihopatologică.Ca termen
social,rasismul este foarte vechi (fiind cunoscut încă din mileniul al 3-lea,înaintea erei
noastre pe teritoriul Indiei şi Mesopotaniei).În epoca modernă cel mai feroce şi care a
ajuns până la a constitui o adevărată politică de stat a fost rasismul practicat de fasciştii
germani şi care prin furoarea sa a luat aspectul unei adevărate "nevroze" sau chiar
"psihoze" colective.Rasiştii germani şi-a desvoltat ideologia pe baza unei aşa numite
conspiraţii a evreiilor contra arienilor paralel cu desvoltarea unui adevărat delir megaloman
privind valoarea rasei germane.Această politică a liderilor fascişti s-a transformat şi a fost
impusă de conducătorii fascişti ca o adevărată psihoză colectivă,culminând cu legi de stat
rasiste şi o conduită criminală colectivă pentru exterminarea unei întregi rase,până la
genocid.Astfel evreii au fost excluşi din comunitate,declaraţi rasă
inferioară,conspiratori,criminali fără a simţi nevoia de a aduce nici cea mai mică dovadă.Pe
plan individual s-a asistat la adevărate stări paranoiace,cu idei nefondate pe argumente
reale,impenetrabile la critică sau contraargumente şi care în domeniul comportamentului
au mers până la crimă.Xenofobia,arată Disertori şi Piazza,se bazează pe neînţelegerea
psihologiei altora.Dar şi persecutaţii ajung la atitudini psihologice rasiste,de orgoliu şi
separare şi acest lucru nu este neapărat secundar.Rasismul nazist a realizat ceva unic în
istoria rasismului,prin enormitatea proporţiilor şi perfecţionarea organizării unei societăţi
criminale,prin educarea la crimă din copilărie ca politică naţională.În acest fel,statul a fost
transformat într-o imensă asociaţie criminală.O asemenea criminalitate organizată de stat
nu se va mai percepe decat în regimurile comuniste,dar acest lucru este o altă problemă
care trebuie tratată pe larg. »Re: AIURELILE UNUI SOCIOLOG PE CARE NU-L ASCULTA
NIMENI Este limpede că societatea noastră este bolnavă.Dacă în privinţa igienei am
progresat mult,ştim să ne păzim de microbi,noxe etc,în privinţa igienei mentale suntem la
nivelul evului mediu,când bolile infecţioase se considerau a fi provocate de spirite.Lipsa de
igienă mentală ne face să fim stresaţi,raporturile dintre oameni sunt
deteriorate,familia,singura instituţie care a persistat milenii se destramă,cultul banului,a
posesiunii,îndepărtarea de esenţa divină a omului,toate ne îndreaptză spre desechilibre
psihice individuale sau de grup.Ca şi în evul mediu suferim şi murim lent. Re: AIURELILE
UNUI SOCIOLOG PE CARE NU-L ASCULTA NIMENI Este limpede că societatea noastră este
bolnavă.Dacă în privinţa igienei am progresat mult,ştim să ne păzim de microbi,noxe etc,în
privinţa igienei mentale suntem la nivelul evului mediu,când bolile infecţioase se
considerau a fi provocate de spirite.Lipsa de igienă mentală ne face să fim
stresaţi,raporturile dintre oameni sunt deteriorate,familia,singura instituţie care a persistat
milenii se destramă,cultul banului,a posesiunii,îndepărtarea de esenţa divină a
omului,toate ne îndreaptză spre desechilibre psihice individuale sau de grup.Ca şi în evul
mediu suferim şi murim lent. »2005/1/26 16:05 Stresul social
Încă de la începutul incriminării factorilor sociali în etiologia bolilor psihice s-a pus
problema modalităţilor prin care societatea poate să determine tulburări la nivelul
individului sau a grupului social. Principala problemă deci care se pune în cadrul
sociogenezei şi în special a bolilor psihosomatice sau psihice este acela a modalităţii prin
care societatea poate determina dereglările psihice capabile de a determina boala,situaţie
care trebuie urmărită atât la nivel individual cât şi la nivelul grupului social.Unul dintre
modelele actuale care ne pot da o viziune asupra acestei modalităţi este noţiunea de stres
social,noţiune care tinde de a da o explicaţie modalităţii prin care societatea acţionează
asupra psihicului şi somaticului individului.Se pune întrebarea în ce măsură societatea este
capabilă să acţioneze şi să influenţeze de o manieră semnificativă psihicul indivizilor şi prin
intermediul său întregul organism.În acest sens Schaefer se întreabă dacă este vorba de o
modalitate automată prin care "constrângerile sociale" acţionează,scurtcircuitând psihicul
în mare măsură,fie aşa cum subliniază Ferher anumiţi factori sociali scapă oricărei explicaţii
fiziologice sau înte factorul social şi acţiunea sa corporală există o cale "inteligibilă" de
prelucrare psihică a situaţiei existenţiale.Un pas important este făcut în acest domeniu prin
crearea entităţii de stres social,aşa cum îl denumeşte Levi,de stres psihosocial,entitate
care devine astfel un important factor patogenetic.În acest fel influenţa factorilor şi
influenţelor sociale asupra individului se vor putea analiza atât în termeni psihologici cât şi
fiziologici,căci acţionând asupra individului factorii sociali în funcţie de semnificaţia lor
biologică vor fi capabili a determina starea de emoţie.Acest lucru este în strânsă legătură
cu capacitatea acestor factori de a perturba echilibrul intern (acţionând fie pe cale
nervoasă,fie humorală pe axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală).Dereglarea produsă este
astfel cantitativă cât şi calitativă.Necesitatea explicării acţiunii factorilor sociali asupra
organismului a dus la crearea unui model psihologic necesar înţelegerii acţiunii socio-
psihice.Acest lucru a devenit necesar şi s-a materializat prin crearea noiţiunii de stres
social.Prin stres social se înţeleg modalităţile de acţiune foarte variabile prin care mediul
social are o acţiune agresivă şi nefavorabilă asupra psihicului uman şi prin aceasta asupra
întregului organism.Reacţia psihică apare deci în acest context în principal sub forma
anxietăţii sau emoţiei.În privinţa stresului social Dubrenil şi Wittkower subliniază
importanţa următoarelor factori:1.Conţinutul cultural care constă în modalităţile
interdicţiilor sociale (mai ales excesul de interdicţii),saturaţia de valori,polimorfismul
cultural,deprivarea de rol,sistemul cultural al sentimentelor şi structura de bază a
personalităţii).2.Organizarea socială cu slăbirea sau dispariţia normelor sociale, rigiditatea
socială, statutul de minoritate.Prin crearea noţiunii de stres social,factorii sociali care
acţionează asupra indivizilor pot fi analizaţi în termeni de fiziologie şi psihologie.Principala
entitate şi cheia de boltă a noţiunii de stres social o constituie anxietate sau
emoţia.Acţionând asupra individului,factorii sociali sunt capabili de a determina,în funcţie
de semnificaţia lor biologică o stare de emoţie.Acest lucru este legat de capacitatea acestor
factori de a determina o tulburare de echilibru intern,având o deosebită semnificaţie pentru
organism.Acţiunea poate avea loc fie pe cale nervoasă,directă,fie prin axa hipotalamo-
hipofizo-suprarenală.Emoţia este privită ca reacţia organismului în faţa unei situaţii,cu
punerea în tensiune a s.n.vegetativ,a organismului în întregime,în vederea apărării de
agresiune.În mod normal această agresiune se descarcă printr-o acţiune exterioară (fuga
sau lupta),dar acest lucru nu este posibil datorită regulilor sociale,motiv pentru care
individul este nevoit să-şi inhibe reacţiile primare.Dar în acet caz emoţia se va comporta ca
o energie distructivă,ca un corp străin,ca un agent stresant.Ea va declnşa sindromul
biochimic şi reacţia vegetativă,fără a oferi şi posibilitatea descărcării acestor tensiuni prin
acţiuni fiziologice.Din acest motiv,aceste fenomene vor agresa propriul organism.Emoţia
devine un mediator interiorizat care răspunde la situaţia exterioară,la semnificaţia ei dată
de mediul social care va determina mobilizarea forţelor organismului. Circumstanţele vieţii
devin stresante atunci când ating o structură semnificativă a personalităţii.Din acest motiv
emoţia este un mediator foarte sensibil şi sensitiv al unor experienţe semnificative,mediul
social fiind decisiv în formarea personalităţii.În societatea umană geneza stresurilor este
foarte variată.Peste 25-30% din boli sunt boli existenţiale,psihosociale sau relaţionale,cu o
mare atipie clinică (Păunescu-Podeanu). În cadrul societăţii actuale apar o serie de factori
stresanţi ca:zgomotele,aglomeraţia, dificultăţile de locuit.inactivitatea,la care se mai
adaugă alcoolismul,desfrâul etc. Deja,sublinia Bonneton în 1960,în Franţa 80% dintre
oameni se plângeau de surmenaj iar suferinţele psihice erau apreciate la 1/10-1/5 din
populaţia generală.Stresul actual se datoreşte unor situaţii complexe,a relaţiilor
competitive,a statutului economic.Stimulii stresanţi au devenit în mare parte
simbolici.Funcţia adaptativă a stresului este compromisă din moment ce declanşarea sa
depinde de sistemul de reprezentări,sensibil la stimularea de natură simbolică (mobilizarea
de energie este disproporţionată faţă de nevoile reale ale organismului şi posibilităţile sale
de a le utiliza).Emoţia apare deci ca un stres denaturat, deteşat de funcţia sa adaptativă
socială,imediată.Importanţa stresului social este astăzi o problemă care preocupă pe
numeroşi cercetători şi chiar opinia publică în general.Vom reda în continuare o scală care
evaluiază importanţa stresului social în viaţa cotidiană (The Stress of Adjusting to
Change,alcătuită de Thomas J.Holmes şi publicată,după etalonarea sa în The spam York
Times,din 10 iunie 1973):. .. Nr.crt. Evenimentele stresante Numărul de puncte Moartea
unuia dintre soţi 100Divorţul 73Separarea dintre soţi 65Închisoarea 63Moartea unui
membru de familie apropiat 63Accidente personale sau boală 53 Mariaj 50Concediere
47Reconceliere după certuri de familie 45Pensionare 45Schimb.st.sănătate a unui
membr.familie 44Graviditate 40Dificultăţi sexuale 39 Naşterea unui nou membru de familie
39 Îmbunătăţirea afacerilor 39Schimbări ale situaţiei financiare 38Moartea unui prieten
37Schimbări în domeniul serviciului 36 Certuri familiale 35 Pierderi de peste 10.000 $ 31
Licidarea unui împrumut sau datorie 30 Schimbarea responsabilităţii profesionale
29Părăsirea casei de către fiu sau fiică 29Neplăceri cu socrii 29Rate neplătite 28Soţia
începe sau încetează lucrul 26Începere sau sfârşit de şcolarizare 26 Schimbări în condiţii
de locuit 25Revizuirea unor obiceiuri personale 24Neplăceri cu şeful 23Schimbarea orarului
sau cond.de muncă 20Schimbare de domiciliu 20 Schimbarea şcolii 20Schimbarea timpului
de recreaţ
_________________

Violenta si agresivitatea umana

Violenţa şi agresivitatea în societatea umană

Una dintre marile probleme ale umanităţii a constituit-o problema violenţei şi agresivităţii
umane,a acelor tipuri de personalităţi pentru care agresivitatea şi violenţa le apar ca cele
mai corespunzătoare pentru existenţa şi supraveţuirea socială. În epoca marximului din
România,ideologii partidului din psihiatrie negau existenţa sociopatiilor şi mai ales în
societatea socialistă (care nu putea să aibă decât un rol sanogen,în ciuda tarelor şi a
totalitarismului care agresa personalitatea umană). Totuşi implicarea psihiatriei în
fenomenele de violenţă şi agresivitate nu se putea evita,în condiţiile problematicilor ridicate
de actuala societate.În acest fel s-a constatat că fenomenele violenţei şi agresivităţii şi
chiar a criminalogiei pot să coincidă parţial şi cu domeniul psihiatriei sociale.Totuşi
psihiatria nu poate explica singură aceste complexe probleme sociale,deşi s-a subliniat că
în acest domeniu există un punct de vedere limitat dar şi o viziune mai largă.În acest cadru
psihiatria a fost chemată,şi ea,ca alături de celelalte ştiinţe să-şi aducă un anumit aport,în
vastul şi actualul domeniu care explorează antisociabilitatea. Furia şi agresivitatea. În
ultimii 30 de ani,aproape că nu a trecut un an fără a se consacra acestui subiect,cel puţin
un congres,la care au participat profesionişti foarte diferiţi
(psihologi,sociologi,psihiatri,geneticieni,neurochimişti etc). Dacă la animal comportamentul
agresiv apare ca motivat (sexual,legat de instinctul de apărare sau alimentar),la om apare
adesea fără asemenea motivaţii (bande de tineri care agresează trecătorii,luarea de ostatici
etc).Numeroşi autori vorbesc,în sens social de agresivitate,în sensul unor ambiţii
comportamentale competitive.Von Bertalanffy (1958) descrie omul ca pe o fiinţă cu
instincte sărac desvoltate,consecinţa fiind apariţia unei fiinţe periculoase pentru el însăşi şi
mediu.Acest lucru,subliniază Bastians (1972),se bazează pe faptul că omul nu are
totdeauna capacitatea de a conduce şi controla universul simbiolic care face comunicarea
posibilă.Întrebarea dacă natura umană este bună sau rea a fost pusă de multă
vreme.Hobbes spunea că "home homini lupus",în timp ce Locke arată că în natură oamenii
trăiesc împreună,fără lideri,în raport cu dreptatea şi legile naturale,ca o comunitate a
virtuoşilor anarhişti,această lege naturală fiind,spune Locke "de origine divină".Dar
subliniază Hiwert (1969) criminalul,ca şi bolnavul mintal participă la aceiaşi mitologie a
omului alienat.Contrar numeroaselor păreri,în acest domeniu,Durkheim (1885) nu vede
caracterul patologic al crimei,pentru el crima fiind un fapt social normal,deoarece
fenomenul nu apare doar în unele societăţi sau la unele specii,ci în toate societăţile,din
toate timpurile.Din acest motiv,delictul,crima apar legate de condiţiile vieţii colective,de
toate vârstele,ceea ce face din violenţă o adevărată maladie socială.Mai
mult,chiar,Durkheim subliniază că aceasta este un "fapt social normal",deoarece ar fi util şi
necesar,legat de condiţiile fundamentale ale vieţii sociale şi utilă căci aceste condiţii care o
generează sunt ele însăşi indispensabile evoluţiei normale a moralei şi a dreptului.Din acest
motiv,răufăcătorul nu mai apare ca un antisocial radical,ca o specie parazit,un corp
străin,inasimilabil în sânul societăţii,ci ca un agent regulator al vieţii sociale.Transformând
crima într-un fapt oarecare,nu înseamnă să nu o urâm,deoarece nici durerea nu este
dezirabilă (Durkheim).Deşi individul şi societatea urăsc violenţa şi crima-acesta fiind
aspectul normal al problemei-ea ar juca totuşi un rol util în societate. Totuşi trebuie
subliniat că Durkheim scria acestea în 1895,în anumite condiţii specifice şi că,a denatura
această viziune,în sensul că el ar face apologia crimei nu este real,deoarece autorul avea
nevoie de această exagerare pentru a se opune,la acea epocă,unor concepţii statice sau
religioase ale timpului său şi pentru a implica fenomenul violenţei în cadrul unui complex
studiu sociologic,în care însăşi autorul a fost printre pioneri.Realitatea ste că fiinţa umană
se află angajată continuu în găsirea de soluţii în ceea ce priveşte agresivitatea şi
crima,aceasta fiind poate mult mai actual decât în secolul trecut. Imaturitatea afectivă a
tinerilor va face ca la aceştia furia şi agresivitatea să apară în condiţii mult mai uşoare,fiind
implicaţi mai ales factorii familiali (părinţi cruzi,criticism exagerat,favorizarea unui frate
etc).Există,subliniază Jersild şi colab. (1978) o serie de condiţii care cresc susceptibilitatea
adolescenţilor şi măresc frecvenţa şi intensitatea comportamentelor agresive,a furiei şi a
urei.Aceste fenomene ar fi:foamea şi oboseala fizică şi psihică,ironizarea
permanentă,lezarea constantă a mândriei şi autostimei.Eşecul este o adevărată traumă
psihică,el produce adesea sentimentul de ruşine din care mai ales tinerii caută să iasă prin
violenţă. Formele agresiunii şi a violenţei.Vorbind din punct de vedere al psihologiei
animale,Lorenz deosebeşte spam tipuri de agresiune înăscută: -agresiunea prădătoare;
-atacul în gloată; -reacţia disperată (lupta disperată pentru a scăpa de un pericol):
-agresiunea teritorială; -lupta de rivalitate pentru spam; -apărarea puilor; Vorbind,de
această dată despre om,Musaph şi Mettrop (1972) individualizează şi ei următoarele forme
de violenţă şi agresivitate: 1.Agresiunea prin frustraţie (agresiunea prin furie datorate unei
frustrări); 2.Agresiunea instrumentală,numeroase agresiuni neţintind lovirea victimei,actul
agresiv fiind doar necesar (fugarii lovesc o persoană pentru că aceasta ar fi o barieră
pentru scopul lor); 3.Agresiunea ocazională,concept introdus de Fris,fiind vorba de o
agresiune comisă fără motive clare ci pur şi simplu pentru că aşa a fost oportunitatea în
acel moment; spam.Agresiunea în afara supraeului (supunerea duce la reîntărirea
externă); Cecco şi Richards (1974) referindu-se la agresivitatea dolescenţilor,arată că la
aceştia ea se exprimă mai mult verbal şi mai puţin fizic.Astfel 19% dintre elevii şcolilor
superioare ar folosi violenţa pentru rezolvarea conflictelor.Sunt notate o serie de
comportamente agresive,specifice adolescenţilor: -ţipetele,apar ca metode directe de a-şi
arăta furia (fenomen care descreşte odată cu creşterea cronologică,la fete persistând încă
multă vreme); -agresiunea verbală exprimată în maniere diferite (poreclă,schimbarea voită
a numelui,atragerea atenţiei asupra calităţilor negative ale adversarului,bârfa); -ironia ca
formă de exprimare a ostilităţii; -înjurăturile,diferite expresii profanatoare sau injurioase
sunt mai frecvente la băieţi; Jersild şi colab.(1978) vorbesc de adolescenţi şi de alte
fenomene legate de comportamentul agresiv.În acest sens autorii vorbesc de următoarele
mecanisme: -ascunderea,amânarea sau abaterea agresivităţii şi a furiei,lucru care se
manifestă în funcţie de educaţie (adeseori necesitând un mare consum de energie);
-acumularea furiei,unii indivizi nu răspund imediat,pentru ca ulterior să se manifeste sub
forma nervozităţii,lipsei apetitului; -sublimarea furiei şi agresivităţii în fantezie sau
reverii.Adolescentul îşi poate astfel imagina răsbunarea,scene de triumf personal,violenţă
sau chiar dorinţa de moarte a persoanei urâte,în fantezie.Acest mecanism
serveşte,totuşi,ca supapă,ca un veritabil mecanism de refulare,ca un ventil de siguranţă;
-deplasarea furiei şi agresivităţii spre altceva sau altcineva (sparg,distrug obiecte,chinuiesc
animale,bat altă persoană,iar uneori se pot alătura unor grupuri cu manifestăpri antisociale
etc); -proiectarea ostilităţii este o metodă de externalizare,considerând că alţii sunt
nervoşi,că starea lor se datoreşte altora care au greşit.În acest caz apare adesea
sentimentul că a fost nedreptăţit,apare revendicativitatea exagerată,plângeri cronice contra
şcolii,familiei,comunităţii,uneori asupra unor grupe sociale sau etnice pe care le consideră
vinovate de starea sa.În acest caz nu numai perceperea fenomenelor din jur va fi
deformată,iar memoria va reţine numai pedepsele,nedreptăţile,în timp ce multiplele ocazii
de a fi tratat favorabil vor fi uitate. -Ura direcţională asupra propriei persoane poate lua
variate forme:autocriticism exagerat,autoblamarea (care este însoţită de riscuri mai
mici),apariţia manifestărilor psihosomatice.După Eron şi colab.(1963) agresivitatea în şcoli
depinde de gradul agresivităţii şi violenţei în familie,forma actului agresiv fiind mediată de
factoirii culturali.Huani-Palacios şi Scheuer (1972) consideră că spam% dintre adolescenţi
indică frustraţia drept cauză a furiei şi agresivităţii. Violenţa în cadrul familiei.Un capitol
aparte privind violenţa socială îl reprezintă violenţa din cadrul familiei.Violenţa este
incompatibilă cu funcţiile familiei,deşi în practică este foarte frecventă.Folosirea forţei fizice
între membrii familiei este una dintre cele mai dramatice realităţi ale zilelor noastre (poate
varia de la insulte minore până la homicid).S-au cercetat în mod deosebit motivele acestui
tip de violenţă.Goode consideră că violenţa se datoreşte coabitării îndelungate,care ar
putea declanşa reacţii de furie.Indiferenţa părinţilor,senzaţia de rejet pot declanşa violenţa
dintre fraţi.M.Hanemann Lystad (1975) vorbeşte de relaţiile interpersonale speciale între
victimă şi agresor,în care violenţa este rezultatul antagonismelor care au fost tolerate timp
îndelungat,în care victima şi-a ridiculizat şi presat agresorul,până s-a atins punctul maxim
de rezistenţă.Wolfgang vorbeşte de natura suicidară sau masochistă a unor victime,care
provoacă atacul agresiv,în timp ce Sargent arată că unii copii homicidali,acţionează ca
agent letal al unui părinte spam care împinge copilul inconştient să ucidă. Bătaia copiilor
este mai frecvent administrată de către părinţii cu probleme, părinţii schizoizi,alteori prin
depolasarea furiei din cadrul problemelor maritale asupra copiilor,care apar astfel ca ţinta
abuzurilor,graţie procesului de deplasare a agresiunii.Gill (1982) subliniază că bătaia
copiilor nu are în majoritatea cazurilor explicaţii psihologice şi adeseori există probleme
sociale şi contextuale (şomaj, desgustul de sărăcie etc). Violenţa în famlie ţine şi de
socializarea agresiunii.Copiii agresaţi vor deveni la rândul lor părinţi violenţi (deoarece
bătăuşul frustrează dar creiază şi modelul).Tot Gilles obsevă că violenţa este mai mare în
familiile sărace,cu educaţie precară,cu familii disociate,în familii cu peste spam
copii.Socializarea copiilor prin bătaie apare la părinţii care au mai puţine aspiraţii pentru
copiii lor.Pedepsele variază şi în funcţie de sexul şi trăsăturile părinţilor şi a copiilor,în
funcţie de rolul pregătit copiilor în viaţa spamă.Mary Hanemann Lystad (1972) subliniază că
două aspecte sociale s-au exploarat în familiile violente: -structura de putere în familie;
-structura de putere a marii societăţi; Familia ca orice grup social consistă într-o ierarhie,cu
subordonări,rivalităţi,uzul de forţă.Din acest punct de vedere,Strauss (1973) include
aceasta în structura socială,subliniind importanţa valorilor,credinţelor,caracteristicile
individuale, factorilor precipitanţi,valorilor sociale,puterea,actul violent şi consecinţele
pentru copil,familie şi societate.În oarecare măsură conflictul nu trebuie văzut numai în
sens negativ,ci şi ca forţă pozitivă,pentru un echitabil schimb de recompense şi pedepse.
Teoriile culturaliste văd însă cauza violenţei în afara familiei.Gill subliniază importanţa
structurii puterii în societate,lucru ce afectează violenţa în familie, abuzul masiv social faţă
de copii fiind mult mai periculos decât cel individual.Acest abuz social constă în statisticile
foamei şi malnutriţiei la copii,morbiditatea, sărăcia,educaţia deficitară,oficializarea bătăii în
şcoală,instituţii de corecţie.Tot Gil discută valorile culturale care sancţionează prin
bătaie.Unii medici,educatori încurajează,chiar dacă nu direct,bătaia copiilor de către adulţi.
Dacă însă violenţa este utilizată de copii şi în societate va exista multă violenţă. Ceea ce îi
face pe părinţi să maltrateze copiii sunt în primul rând problemele emoţionale.Există,de
exemplu,o relaţie între infanticid şi potenţial suicidal trecut şi prezent al părinţilor.Există de
asemenea probleme privind personalitatea părinţilor,în timp ce alte probleme socio-
economice se referă la alcoolism sau la consumul de droguri,de relaţiile precare între
mamă şi tată cu deplasarea ostilităţii spre copii.În alte situaţii este incriminat stersul
îngrijirii materne.Astfel Elmer vorbeşte de acumularea de stres în cadrul familiei,mai ales la
clasele defavorizate economic.Alţi factori constau în probleme fizice şi emoţionale,copiii
născuţi unul după altul,prematuritatea,creşterea copiilor de către un singur
părinte,ignoranţa părinţilor,lipsa experienţei educative. Bătaia mai apare şi ca eşecul
copiilor de a îndeplini anumite aşteptări ale părinţilor.Paternurile educaţionale trec din
generaţie în generaţie,rămânând neschimbate,ceea ce psihologic este o identificare cu
părinţii agresivi.Din acest caz,mama care bate,a fost copil bătut,iar copilul bătut va bate şi
el pe cei mici.Violenţa extremă a copiilor este rară şi adesea reflectă relaţiile foarte sărace
dintre copil şi părinţi.Dacă sunt homicidali,ei îşi aleg părintele ca victimă.Unii dintre copii
sunt încurajaţi de un părinte contra celuilalt.Copiii pot violenta de asemenea alţi copii şi în
primul rând pe aceia care le ameninţă poziţia lor în familie sau în mediul imediat.Copiii
violenţi sunt receptori ai unor modele sărace de comportament social sau a unei sutuaţii
sociale stresante. Majoritatea lucrărilor care privesc violenţa în familie iau în considerare
diferite variabile privind structurile sociale.Sunt incluse,astfel,variabile demografice,de
spam,rasă,clasă,dar şi relaţiile din interiorul şi exteriorul familiei.Femeia este mai agresivă
verbal,bărbatul fizic iar unele comportamente sunt legate de locul ocupat de modelul de
violenţă în societate.Băieţii sunt mai agresivi ca fetele,dar sunt şi mai frecvent şi mai intens
pedepsiţi.Mamele din clasele mai defavorizate economic sunt mai puţin permisive.Părinţii
delincvenţilor sunt mai punitivi.Gordon subliniază că fata este mai agresivă dacă mama
foloseşte pedepse fizice,iar băiatul este mai puţin agresiv dacă nu este pedepsit prea
frecvent. Anumite atitudini agresive ale adolescenţilor pot fi corelate cu anumite atitudini
părinteşti.O mare importanţă are în această problemă maniera de separare-identificare a
adolescenţilor în cadrul familiei.Micşorarea schimburilor dintre părinţi şi adolescenţi poate
duce la conflicte violente (Edwards),cu creşterea dorinţei de independenţă a copiilor.
Incidenţa violenţelor familiale este foarte mare şi foarte greu de apreciat în acelaşi timp (cu
excepţia homicidului sau a bătăilor foarte grave).Mc Clintock arată că 30% dintre homicidali
se datoresc disputelor domestice.Kempe estimează tortura la copii ca având o frecvenţă de
spam%o iar Zallea estimează că 200-250.000 de copii au nevoie de serviciile de protecţie
în fiecare an în SUA,iar 3000 au fost grav răniţi.Dacă acestea au fost doar cazurile
raportate,Gill şi Noblela apreciază la 2,5-spam,1 milioane de copii care se află în această
situaţie.Ferguson arată că 41% dintre violenţele faţă de copii se petrec sub vârsta de 5 ani
şi foarte multe chiar sub vârsta de un an. Totuşi trebuie subliniat că brutalizarea copiilor nu
este un produs al zilelor noastre,problema fiind preluată din trecut.În 1871 se creia de
exemplu Societatea pentru prevenirea cruzimii faţă de copii. Creşterea frecvenţei violenţei
faţă de copii şi a violenţei în cadrul familiei a determinat ca în numeroase ţări să se ia
măsuri de prevenire.În acest fel s-au creat instituţii sociale menite de a preveni violenţa de
acest tip şi în special de a proteja copiii. Etiologia comportamentului agresiv şi
violent.Având în vedere importanţa agesiunii şi violenţei în societatea umană,implicarea lor
în multiple fenomene sociale este necesară o privire sumară asupra cauzelor care provoacă
aceste fenomene. Agresiunea este un comportament explosiv,violent,în timp ce
agresivitatea este o predispoziţie constituţională sau potenţială spre luptă sau posibilitatea
de a acţiona agresiv sau de a comite atacuri nepropvocate.Agresiunea este mai mult sau
mai puţin un comportament violent fizic sau verbal,contra unei persoane sau a unor
obiecte. Dollard (1950) dă o definiţie simplistă agresiunii,care ar fi o modificare ce ar avea
ca scop lezarea organismului viu,în timp ce Buss subliniază că agresiunea este un răspuns
care trimite stimulii nocivi spre alt organism.Kaufnamm include în definirea agresiunii şi
experienţa subiectului.În expicarea comportamentului agresiv,unii pun accentul mai ales pe
factorii biologici,în timp ce alţii incriminează mai ales factorii de mediu.Freud,de
exemplu,vede comportamentul agresiv ca un instinct înăscut,lucru afirmat şi de
Lorenz(1966). Psihanaliştii subliniază că libidoul şi agresivitatea şi-ar avea sursa la nivel
hormonal.Creşterea androgenilor,de exemplu,ar determina un comportament agresiv şi ar
duce la scăderea timidităţii (feed-backul negativ dat de androgeni şi estrogeni ar juca un
rol important). În cercetarea comportamentului agresiv,Visser (1972) subliniază că există 3
poziţii extreme,privind rolul experienţei conştiente: -concepţia că experienţa conştientă nu
ar avea rol cauzal; -concepţia că experienţa conştientă are sigur efect cauzal; Groen
(1972) subliniază că după introducerea armelor de foc,agresivitatea umană a devenit mai
priculoasă şi mai letală,faţă de toate formele de agresivitate animală; În discutarea
etiologiei comportamentului agresiv există,aşa cum am mai subliniat,numeroase poziţii şi
puncte de vedere.În acest sens ne vom opri asupra câtorva mai importabte. 1.Explicaţiile
biologice.În "originea speciilor" (1859) şi "Descendenţa omului",Darwin proclama ideia
"luptei pentru existenţă",confirmând punctul de vedere a lu Hobbes,asupra naturii
umane.Ideia luptei pentu existenţă şi a supraveţuirii a avut un mare răsunet social şi
politic,ceea ce l-a făcut pe Darwin însăşi să regrete,deoarece filozofii sociali au interpretat
descoperirile lui Drawin în mod greşit,ca pe o rivalitate intraspecifică şi ca existenţa unei
competiţii permanente în natură şi societate.Acest lucru s-a exprimat prin concepţiile social
darwiniste,ceea ce sublinia Ross Buck (1976),a justificat,de exemplu în SUA sistemul
economic "laissez faire",exploatarea indienilor sau exploatarea colonială.Deşi Darwin
susţine că "omul poartă în corpul său stampila originii sale inferioare",totuşi încercarea de a
găsi explicarea "răutăţii" sale numai în instincte este prea mult. Explicaţiile biogenetice au
dominat epoca lui Lombroso (1895),dar deşi aceste explicaţii au trebuit să cedeze pasul
curentelor socio-psihogenetice,studii recente reactualizează tot mai mult importanţa
noţiunilor de teren şi predispoziţie la delincvenţă.Astfel,arată Sivadon (1873) ereditar,prin
procese morbide la nivelul s.n.,prin accidente,anomalii ale desvoltării fizice,tulburări ale
echilibrului hormonal.sau pur şi simplu printr-o tulburare a structurii diencefalice,toate
acestea plasează subiectul într-o stare de "fragilitate biologică relativă".În acest
fel,solicitarea externă asupra personalităţii cu astfel de tare biologice va determina
răspunsuri deviante,inclusiv în sens antisocial. Di Tullio (1950) subliniază că terenul
delincvent este "o expresie a ansamblului de condiţii organice,psihice,ereditare,congenitale
sau achiziţionate,care diminuiază rezistenţa individului la instigaţiile mediului,permiţând
individului să devină delincvent".Aceste "excitaţii criminogene",rămân la omul obişnuit sub
pragul operant,în timp ce la aceştia,ele declanşează reacţia antisocială.Lombroso (1895) a
vorbit de criminalul înăscut,în sensul unei adevărate psihopatii constituţionale. Există,spune
autorul,indivizi ereditar incapabili de socializare şi predispuşi prin acestea la delincvenţă.Un
punct similar de vedere era cultivat şi de Prichard (1835) prin descrierea lui "Moral
Insanity",sau de către Magnan,prin descrierea "desechilibratului mintal".Chiar descrierile lui
K.Schneider (1923),aşa cum am văzut,merg în mare parte în acelaşi sens.Au fost
incriminaţi o serie de factori care ţin de constituţia biologică a individului,ca: -Vârsta,care
are o mare importanţă.Majoritatea delincvenţilor se situiază în jurul vârstei de 25 de ani la
bărbaţi şi 30 de ani pentru feme,deşi subliniază Sivadon (1973) aceste limite s-au redus în
prezent (17 respectiv 28 de ani).Criza adolescenţei,ca şi alte crize biologice duc la
creşterea comportamentului violent.Tutt (1974) subliniază mai ales la adolescenţi creşterea
foarte mare a consumului de alcool şi de alte droguri şi,paralel cu acesta creşterea a
numeroase tipuri de violenţşi. -Sexul are de asemenea importanţă.Toate statisticile vorbesc
de prevalenţa comportamentului agresiv la bărbaţi.Dragomirescu (1976) subliniază că 94%
dintre delincvenţii adolescenţi sunt băieţi,iar statisticile OMS arată că 40% ditre aceştia
consumă alcool.Diferenţele sexuale nu sunt numai biologice,ci le sunt în acelaşi timp şi de
statut social,vechile obişnuinţe în schimbare,transformarea radicală a vieţii femeiei ducând
la modificări importante în ceea ce priveşte prevalenţa sexului.Bărbatul ar fi totuşi mai
predispus biologic la violenţă,datorită pierderii controlului asupra pulsiunilor sexuale,pe
când femeile ar lega delincvenţa mai ales de unele situaţii fiziologice (sarcină,menstre).
Rolul glandelor endocrine este de asemenea foarte mare.S-a incriminat glanda
tiroidă,glandele sexuale,hipoglicemia.De fapt,arată Jersild şi colab.(1978) aproape toţi
băieţii şi o mare parte din fete au comis cândva acte ilegale (în interpretarea strictă a
legii),deşi foarte puţine din aceste cazuri au ajuns a fi cercetate de organele de ordine.
-Unele boli somatice pot predispune la creşterea agresivităţii.Stările postencefalitice
determină înclinaţii spre pervesiuni sexuale,alcoolismul are de asemenea o mare
influenţă.Se cunosc de asemenea legături dintre agresivitate şi anumite infirmităţi (statură
mică sau prea mare). -Subalimentaţia creşte incidenţa răspunsurilor
agresive.Sărăcia,infometarea cronică,duc la transformări importante ale
personalităţii,determinând o mai mare înclinaţie spre concret,spre tendinţe egoiste şi
revendicative.Ellemberger (1958),pe voluntari înfometaţi timp de spam luni,a demonstrat
că în această situaţie se modifică caraterul,treptat indivizii devin ostili,geloşi,curioşi iar
modificările au persistat mult timp după terminarea experimentului. -Importanţa creierului
a fost pe larg studiată.Leziunile cerebrale de diferite tipuri,determină modificări de
comportament în sens antisocial.Hill şi Paud (1972) arată că la 47-50% dintre ucigaşi,se
constată anomalii eeg(exces de activitate lentă).Recidiviştii prezintă astfel de modificări de
2 ori mai frecvente.Vorbind de importanţa sistemului nervos,Laborit subliniază
aceasta,chiar în forma sa cea mai simplă este astfel organizat,încât un stimul (intern sau
extern) poate determina un răspuns simplu,stereotip (ansamblu stimul-răspuns care
permite supraveţuirea imediată),punând în joc forţa cea mai primitivă a snc.La om însă
pulsiunea hipotalamică (sinele freudian) se loveşte de bariera socială.Chiar în lumea
animală,arată Laborit,apare problema ierarhiei şi a stabilirii dominanţei.La om graţie
limbii,regulile dominanţei se instituţionalizează şi se transmit ca legi dealungul
generaţiilor,constituind esenţa unei culturi.Interdicţiile sociale apar cu atât mai mari cu cât
poziţia sa socială este mai inferioară.Acestă ciocnire între pulsiunile instinctuale şi
interdicţiile sociale,constituie prima sursă de angoasă (deşi omul este inconştient de
determinismul sociocultural).La baza motivaţională a comportamentului ar sta deci cauze
pulsionale şi emoţionale.Faptul că un semnal anunţă o pedeapsă sau recompensă se face
prin intermediul sistemului neuro-endocrin. După Gray ar exista 3 tipuri de
comportament,ca răspuns la stimuli: 1. Comportamentul de apropiere,cu învăţarea
recompensei şi evitarea pedepsei; 2.Comportamentul de fugă sau luptă,cu declanşarea
necondiţionată (comportament de evitare,agresiv,de apărare,cu baza în
hipotalamus,substanţa cenuşie centrală mezencefalică,amigdale); 3.Un comportament
inhibat care se traduce prin evitarea pasivă sau stingerea unui comportament achiziţionat
anterior: Interrelaţia acestor 3 sisteme s-ar organiza la nivelul hipotalamusului. Pe de altă
parte angoasa,care adesea stă la baza comportamentului agresiv,poate fi în raport cu
punerea în joc a sistemului adreno-simpatic şi hipofizo-suprarenal şi se rezolvă prin
fugă,luptă sau agresiune defensivă.Un alt mecanism provocator de angoasă rezultă din
ceea ce Laborit numeşte "deficit informaţional" privind situaţia unui eveniment exterior.La
om se mai adaugă existenţa imaginarului,a cărui material este în ansamblu memorizat
conştient şi inconştient.Agresivitatea,arată Laborit,apare ca o manieră simplistă de
rezolvare a conflictului dintre pulsiunile hipotalamice şi interacţiunea socio-culturală.Dacă
este imposibil a te sustrage agresiunii psiho-sociale,rezultatul este apariţia unei stări
depresive iar uneori a toxicomaniei.Viaţa şi agresivitatea,arată Laborit,sunt sinonime din
punct de vedere biologic.Încă de la primele mamifere apare sistemul limbic,cu posibilitatea
memorieiu de lungă durată.Graţie memoriei,motivaţia se îmbogăţeşte cu experienţa
trecutului.Apariţia cortexului,duce la posibilitatea anticipării,la stabilirea unei strategii
capabile a satisface sau a evita. În cadrul concepţiilor biologice o mare importanţă o au
cercetările privind localizarea în s.n.c. a bazei materiale care determină comportamentul
agresiv.Comportamentul uman se modifică după unele tumori ale lobului temporal (leziuni
constatate postmortem la agresori).Sistemul limbic,mezencefalul, hipocampul aşa cum am
mai arătat,au fost de asemenea incriminate. Agresivitatea,arată Visser,este o unitate care
se bazează pe diferite structuri fiziologice.De o deosebită importanţă în comportamentul
agresiv este hipotalamusul.Cannon arăta în 1920 că pisica decorticată face uşor "falsa
agresivitate" (cu creşterea TA,pulsului,transpiraţiei,sburlirea părului).Această reacţie
rămâne atâta timp prezentă cât hipotalamusul posterior rămâne intact.Dacă a fost
distrus,apar doar elemente izolate ale "falsei furii".Bard arată că hipotalamusul posterior
este centrul de integrare acomportamentului agresiv.Cu electroşocuri pe hipotalamus,Hess
determină răspunsuri de furie iar Stelar arată că hipotalamusul este o cale comună de
exprimare a emoţiilor şi motivaţiei,ambii centri,inhibitori şi excitatori aflându-se în
hipotalamus.Rolul sistemului limbic a fost studiat de către Mac Lean,care subliniază că
acesta are 3 circuite:amigdala (legată de autoconservare),circuitul septal (legat de
sociabilitate,spam) şi al treilea circuit legat de afectiv. Cercetările privind biotipul s-au
bucurat de o mare vogă în trecut (Lombroso, Kretschmer).Leptosomul cu temperament
schizoid,rece,introvertit,nesociabil ar fi cel mai frecvent incriminat în comportamentele
antisociale (grave şi precoce). Atletul cu temperament flegmatic,exploziv este de asemenea
incriminat în cadrul violenţei.Biotipul displaszic ar fi predispus la crime,delicte sexuale
(adeseori are tulburări de creştere de origine endocrină). Genetica a adus numeroase
date,atât sub forma sa clasică (legată de studiile genealogice),cât şi de forma sa modernă
(bazată pe studiul modificărioor biochimice,a anomaliilor cromozomiale).Ritter pe baza
arhivelor germane din secolul al XVIII-lea,studiază descendenţa unei bande de vagabonzi şi
hoţi (2000 de indivizi).Aceşti indivizi s-au căsătorit între ei şi s-au asociat în diferite
maniere (timp de 8 generaţii).Procentajul de criminali sau de persoane cu comportamente
antisociale a fost foarte mare.Totuşi rolul eredităţii nu trebuie exagerat.S-au pus în
evidenţă şi aberaţii cromozomiale,anomalii (mai ale sde tip XXY şi XYY). Agresivitatea ca
fenomen înăscut (teoria lui Lorenzo).O mare importanţă în explicarea agresivităţii o au
studiile ethnologiştilor,a cercetătorilor din cadrul psihiologiei animale.Unul dintre aceşti
cercetători (Lorenzo) arată că agresiunea este folositoare animalului,motiv pentru care
comportamentul agresiv trebuie considerat din punct de vedere biologic ca normal şi
folositor în lupta pentru supraveţuirea speciei (analogia cu concepţia lui Durkheim).Freud
vedea isvorul energiei vitale în cadrul instiunctului sexual,deşi aşa cum arăta Buck
(1976),sub influenţa grozăviilor primului război mondial,el va sublinia că instinctul morţii
este opus celui social.Lorenzo se opune viziunii lui Freud,care după el nu ar corespunde
punctului de vedere evoluţionist,şi care deja ar fi acreditat următoarele: -cu cât un individ
este mai agresiv,cu atâta supraveţuirea se face mai uşor; -în cadrul aceleiaşi specii
agresivii sunt selecţionaţi ca reproducători; -"teritoriul" este apărat în mod agresiv dar
individul este mai puţin agresiv,când pătrunde în alt teritoriu; -viaţa la vertebrate prezintă
un ordin de dominare,fiecare individ trebuind să ştie cine este mai tare şi cine este mai
slab decât el (la om acest lucru se stabileşte din adolescenţă); Vorbind tot de
comportamentul animal,Lorenzo spune că există o balanţă între puterea de a ucide şi
inhibiţia de a ucide (care la om nu ar exista).Rar în lumea animală,lupta intraspecifică este
mortală,existând o inhibiţie a agresivităţii,înainte ca agresiunea să devină periculoasă
(gestul de supunere,opreşte de exemplu agresiunea).La om situaţia se poate prezenta
chiar invers,mai ales la grupele cu reguli severe.Lorenzo afirmă,pe bună dreptate,că omul
actual se bucură de o descărcare insuficientă a instinctului agresiv.Nivelul crescut de
agresivitate şi lipsa inhibiţiei naturale,face pe om o specie periculoasă şi autodistructivă
(mai ales la nivelul competiţiei dintre naţiuni).Privitor la acumularea pulsiunilor
agresive,J.P.Scott (1976) arată că nu se cunosc modificări fiziologice sau chimice în
agresiune care să corespundă cu scăderea glicemiei.Lupta,spune autorul este o reacţie de
urgenţă şi,este greu de imaginat un mecanism de acumulare a energiei,care ar pune astfel
animalul în primejdie.În ceea ce priveşte sublimarea în exterior a pulsiunilor agresive prin
sport,Lorenzo subliniază că,într-adevăr aceasta ar putea avea un rol catarhic,deşi totuşi
autorul se întreabă,cum ar putea să se dreneze agresiunea,privind la agresiunea altora.Din
contra,uneori sportul poate duce la creşterea agresivităţii. 3.Concepţii psihogenetice.Pentru
Freud criminalul era un individ care nu-şi putea stăpâni pulsiunile,el având un eu slab
desvoltat,care nu poate manipula tensiunile sinelui şi exigenţele supraeului.Personalitatea
delincvenţilor,arată Delay şi Pichot (1976) diferă de nedelincvenţi.Delincventul are o serie
de trăsături ca:multă energie,impulsivitate,extriversiune,agresivitate,adesea sadism.Ei au
de asemenea atitudine ostilă,sunt neîncrezători,încăpăţânaţi,vor să se afirme social cu
orice preţ,nu pot suporta autoritatea. Explicarea comportamentului agresiv a beneficiat de
noţiunile de stres şi de "reacţie de alarmă"(Selye,1936),aceste reacţii fiind nespecifice.Ceea
ce distinge agresiunea fizică de aceia psiho-socială este doar absenţa la ultima a leziunilor
directe.În agresiunea psihosocială,leziunea este secundară,în ciuda reacţiei aspecifice şi a
unei bogate fenomenologii psihosomatice. spam.Importanţa componentei sociale.Numărul
mare de tipuri de agresiune determină ca optica asupra etiologiei să fie
pluralistă.Agresiunea,subliniază Ropartz naşte agresiune,aşa încât s-a propus pentru acest
complex,termenul de comportament agonistic (care înglobeză comportamentul de
ameninţare,atac, lezare,ca şi atitudinile şi postura de răspuns,retragere şi fuga
învinsului).Carthy şi Ebling vorbesc de caracterul social al comportamentului agresiv (rar un
animal este agresiv în absenţa unui adversar real sau imaginar,autoagresiunea în lumea
animală fiind rară şi patologică).Prezenţa unui alt individ,indiferent de specie,este deci
absolut necesară pentru declanşarea comportamentului agresiv,motiv pentru care
comportamentul agresiv se referă la diferite aspecte ale societăţii (ca densitatea
populaţiei,structura socială etc).Densitatea ar creşte agresivitatea în lumea animală,de
unde s-a tras concluzia că fenomenul ar fi valabil şi pentru specia umană.Deşi teoretic
izolarea ar reduce agresivitatea,s-a constatat însă şi fenomenul invers.De fapt,spune
autorul,relaţia densitate-nivelul agresivităţii ar urma o curbă în U,nivelul agresivităţii
maxime coresponzând unei anumite densităţi.O structură bună a sistemului social scade
frecvenţa şi gradul actelor agresive (ceea ce implică organizarea ierarhică a
grupului).Scoţând din grup maimuţa dominatoare,Kummer va constata imediat după
aceasta începerea bătăilor,care încetează imediat ce maimuţa dominatoare este
reintrodusă. Un alt mod de control al agresivităţii ar fi ritualizarea comportamentului
agresiv.Înainte de agresiune,animalul afişează o anumită "mimică ameninţătoare

/////////////////
MOODELUL MEDICAL DE BOALA

Rezumat Modelul de boală şi importanţa sa Lucrarea reprezintă un referat general privind o

problematică aproape absentă în cadrul discuţiilor privind reforma asistenţei medicale din
ţara noastră.Noi considerăm că un cadru ideologic sincron cu cel al medicinii europene şi
americane se impune. Sunt trecute în revistă principalele modele de boală cu calităţile şi
defectele lor.Se consideră că modelul medical care a stat şi încă stă la baza medicinii
noastre somatice şi psihiatrice este depăşit şi o schimbare în acest domeniu este esenţială
pentru reformă. Abstract Illness model and its value The paper represents a general report
concerning a problem almost without leave when on speaking about medical aid reform in
our contry.We think,that a ideological background synchronic with european and american
medicine may become established. There are reviews the main illness models with their
qualities and deficiencies. It is thought that medical model which has stand in the past and
just now of our medicin basis (somathical and psychiatrical) is now over and a change in
this field is essential for reforming our medical system Modelul de boală şi importanţa sa
Cucu C.Ioan Dr.Şt.Medicale,Medic primar psihiatru, psiholog Pentru a înţelege mai bine
raportul dintre factorii biologici,psihologici şi sociali în cadru bolilor,ne putem folosi şi de
principiul modelării (proces preluat din tehnica informaţională),prin care se simplifică,până
la schematic un proces,cu scopul unei mai bune înţelegerii.Medicina ca ştiinţă
pragmatică,nu a simţit neapărat nevoia unei modelări,teoretizările,în medicină rămânând
adesea pe planul doi,în raport cu stringenţa comportamentului pragmatic.Medicina a
înţeles că şi o încredere oarbă,nelimitată în validitatea unor teorii sau într-un model
general explicativ nu este de dorit,fiind o eroare prea frecventă pentru ca medicina să ţină
seama de aceasta.Din acet motiv criteriile de valabilitate a unui model au fost supuse în
medicină mereu revizuirii şi adesea un model a fost înlocuit cu altul.Acest lucru a făcut,ca
în ciuda definirii individuale a numeroase boli, medicina actuală să nu poată oferi un model
general de boală. Dacă un logician ar defini boala,acesta în contextul medicinii actuale,ar
apela la o definire foarte largă,din care să se poată apoi desprinde diferite entităţi
particulare, motiv pentru care astăzi diferite boli sunt tratate pe bază de criteriilor diferite
şi chiar diferenţa dintre boală şi sănătate se face uneori dificil. Conceptul de boală a
evoluat în istoria medicinii,începând cu conceptul de "boală-simptom"(diaree,melenă
etc),pentru ca abia în secolul al XVII-lea, prin Sydenheim să se ajungă la conceptul de
"boală-sindrom",iar apoi la sfârşitul secolului al XIX -lea şi începutul secolului al XX-lea să
se ajungă la noţiunea de "entitate nosologică" sau boală,în sensul cunoscut în prezent. În
funcţie de diferitele perioade şi de nivelul desvoltării ştiinţifice au existat în toate epocile
modele specifice de boală,începând cu cele primitive,până la cele ştiinţifice din secolul
trecut şi probabil vor continua. Modelele primitive,modelul religios.Chiar dacă nu mai sunt
de actualitate aceste modele au avut un mare impact asupra conştiinţei colective şi ele mai
fac parte din mitologia bolnavilor din epoca modernă.Reprezentările primitive privind boala
se încadrau în sfera concepţiilor animiste sau magice ale popoarelor din acea epocă.
Animismul reprezintă o teorie empirică privind forţele spirituale şi influenţa lor asupra
naturii şi bolii,fiind vorba de o concepţie a însufleţirii naturii.Popoarele primitive concepeau
natura ca pe un loc populat de fiinţe spirituale bune sau rele,lucru care se poate constata
din lectura mitologiei ca şi din conţinutul mai vechi sau contemporan a numeroase
superstiţii.În aceste concepţii spiritul anima atât fiinţele vii cât şi lucrurile,omul însăşi fiind
animat de un suflet mobil care îl putea părăsi,sufletul fiind independent de corp.Sufletul
apărea deci dematerializat şi spiritualizat. Animismul apare în istoria omenirii ca prima
concepţie despre lume şi în acelaşi timp şi ca prima concepţie psihologică.Este lesne de
înţeles acuma că bolile somatice sau psihice erau reprezentate de o anomalie a
manifestărilor spirituale.Magia,de exemplu,se servea de metodele psihologice datorită
credinţei omului primitiv în puterea dorinţelor.Din aceste motive bolnavii psihici nu erau
conssideraţi ca adevăraţi bolnavi,ci mai degrabă ca un mijloc de comunicare cu forţele
spirituale,motiv pentru care bolnavul psihic nu era exclus din societate,fiind chiar
protejat,creindu-i-se chiar condiţii speciale. Trecerea de la concepţia animistă la concepţiile
religioase va determina o altă manieră de a privi modelul de boală. Modelul religios duce la
o mai precisă delimitare a entităţilor.Forţele spirituale sunt văzute în cadrul acestui model
prin existenţa forţelor binelui şi a răului.Natura sufletului este de esenţă divină,sufletul
fiind independent de corp.Boala apărea ca o "rătăcire " a spiritului,acest lucru datorându-
se faptului că individul,deşi a avut posibilitatea de a alege între bine şi rău,el a ales în mod
deliberat răul,păcatul.Prin aceasta corpul individului a devenit locul de manifestare a
spiritului malefic care se poate manifesta fie ca o boală mintală fie ca una
somatică.Bolnavul apărea,astfel,ca un posedat,cu sufletul sbuciumat şi fiind în acelaşi timp
culpabil pentru boala sa.Pentru a scăpa de boală,pacientul trebuia să o rupă cu păcatul,iar
terapia consta mai ales din practici religioase.Bolnavii psihici,de exemplu,nu erau
consideraţi ca bolnavi reali iar medicii nu aveau nici un rol în acest caz. Modelul
medical.Modelul medical apare ca efect al marilor descoperiri din cadrul diferitelor ştiinţe
(fizică,chimie),dar care s-au reflectat prin progrese extraordinare în medicină (descrierile
anatomice şi histologice,descoperirea celulei,a microbilor etc).În contextul epocii filozofia
mecanicistă şi chiar mecanica erau cele mai desvoltate,motiv pentru care aceste descopriri
vor fi introduse într-un concept de model mecanicist de boală.Esenţa modelului medical a
constat în aceia că boala a fost intim legată de leziunea anatomică sau histologică,ceea ce
l-a făcut pe Wirchow să afirme că boala este intim legată de leziune şi în ultimă instanţă de
procesele care se petrec la nivelul celulei.Descoperirile lui Pasteur şi Koch au pus la baza
explicaţiilor biologice agenţii microbieni,cadru în care s-au înscris apoi cu brio descoperirile
de biochimie, genetică, toate acestea fiind adjudecate de modelul medical sau biologic de
explicare a bolii.De altfel,boala infecţioasă corespondea cel mai bine modelului medical
(motiv pentru care modelul s-a mai numit şi model pasteurian sau fizic). Modelul medical a
apărut la nivelul de cunoştinţe a secolului al XIX-lea, acceptând ca explicaţie concepţia
mecanicistă,dominantă la acea epocă.Din acest punct de vedere organismul era considerat
ca un mecanism,un mecanism perfect,dar având limitele şi calităţile oricărui sistem
mecanic. Agentul patogen venea din exterior (mai apoi s-a acceptat şi din interior),el fiind
totdeauna o prezenţă fizică,concretă.În afara unei desordini structurale nu se putea vorbi
de boală,simptomul,boala fiind intim legate de leziune,de o cauzalitate unică,influenţa
mediului exterior,mai ales social fiind exclusă iar viaţa psihică fiind doar un epifenomen al
materiei,un fel de penumbră a proceselor fizico-chimice care caracterizau boala. Esenţa
modelului medical constă deci în legătra directă care se face între simptom,boală şi
leziune.Simplificând la maximum,modelul medical afirma că boala sau
simptomul=leziunea,adică sunt legate direct de natura şi gravitatea leziunii snstomice.
Modelul corespondea perfect epocii sale, nivelului de desvoltare a ştiinţelor,a medicinii şi în
contextul în care psihologia,sociologia nemarxistă erau incipiente.În acest context boala
era înţeleasă prin ceea ce se putea explica prin leziune de ţesut,de organ sau în ultimă
instanţă celulară,ceea ce a dus la ruperea organismului în bucăţi,ca şi în cazul unei maşini
cu mai multe piese,ducând la apariţia unei medicini de organ şi a unei ultraspecializări,cu
scăderea importanţei medicului generalist,de familie şi cu cultul ultraspecialistului şi a
aparatelor şi a analizelor (o antiteză a medicinii hipocratice).Mijloacele de vindecare
constau,bine înţeles,tot în factori fizici şi chimici,iar în domeniul etiologiei s-a ajuns la
aspecte extremiste (de tipul,fiecare boală îşi are microbul ei). Simplificarea modelului la
formula,boală=leziune,a dus la faptul ca acest model să aibă un mare impact nu numai în
lumea medicală dar şi în opinia publică.Este de mirare,subliniază Delay şi Pichot că un
asemenea model de boală să persiste de peste 100 de ani şi să rămână încă adânc
imprimat în conştiinţa populaţiei dar şi a majorităţii medicilor,mai ales că în ţara
noastră,înainte de 1989 psihologia sau psihosomatica erau practic interzise,ca aberaţii
burgheze. Desvoltarea psihologiei,sociologiei,apariţia epidemiilor de boli legate de stres au
dus la desvoltarea unor explicaţii posihogenetice,la posibilitatea existenţei şi a unor boli
funcţionale (deci nelezionale),la apariţia părerii că o explicaţie biologică pură nu mai poate
cuprinde complexitatea patologiei epocii industrializate şi urbanizate în care trăim.Din
acest motiv a început declinul treptat al modelului medical. Atacul contra modelului
medical nu a pus în discuţie cuceririle ştiinţelor biologice, chiar tratamentele somatice,ci s-
a atacat doar modelul medical ca model general de boală,ca model explicativ de
boală,deoarece nu mai ţinea cont de desvoltarea noilor ştiinţe,apărute ulterior
(psihologia,sociologia),şi nici de o serie de concepţii psiho-fiziologice şi chiar concepţii
filozofice umaniste. S-a criticat,mai ales afirmaţia absolută privind obligativitatea existenţei
leziunii în toate bolile,deasemenea tipul rigid de clasificare a modelului medical,cu apariţia
permanentă de noi forme clinice,ori de cîte ori modelul nu se putea adapa realităţii clinice.
Pe de altă parte modelul medical acreditează foarte uşor "rolul de bolnav", ideia
obligativităţii leziunii ducând repede la ideia de incurabilitate.Acest lucru încurajează mai
ales nevroticii,care se vor considera şi ei bolnavi somatici,şi vor fi dispuşi imediat să
renunţe la responsabilităţi,încurajându-i să recadă în forme nespecifice de boală. Tot
modelul medical proliferează,aşa cum am mai arătat,medicina de organ,
ultraspecializarea,cu deprecierea cunoşterii personalităţii bolnavului. Aplicarea şi
menţinerea modelului medical în psihiatrie (mai ales la noi) a luat într-adevăr aspecte
dramatice.Astfel,în dorinţa de a o rupe cu explicaţiile neştiinţifice şi pentru a obţine pentru
bolnavul psihic stautul de bolnav, psihiatria clasică,prin Kraepelin,a accepta modelul
medical,la începutul secolului XX.Pentru acea epocă,acest lucru a însemnat un progres,pe
această bază apărând clasificarea bolilor psihice,iar bolnavul psihic căpătând statut de
bolnav la fel ca şi bolnavul somatic.Kraepelin,acceptând modelul medical pentru bolile
psihice era convins că fiecare boală psihică îşi are leziunea ei specifică şi că chiar dacă
pentru moment acest lucru nu este evident,o va face,în mod cert tehnicile viitorului.
Kraepelin (1856-1926) este acela care stabileşte dominaţia punctului de vedere organicist
în psihiatie, punând,aşa cum am văzut,modelul medical la baza sistemului său de
clasificare,afirmând că "simptomele psihice se grupează de aşa manieră încât pot fi
considerate tipuri specifice de boli mintale". Concepţia lui Kraepelin a fost strălucit dovedită
de elucidarea naturii PGP,boală care se încadra perfect în modelul medical (cauză
microbiană, leziune, simptome, tratament medical).Totuşi,în afara PGP descrierea unor boli
asemănătoare nu s-a mai petrecut în psihiatrie. Un mare rol în menţinerea modelului
medical în psihiatrie l-a avut însăşi Freud,a cărui formaţie medicală este bine
cunoscută.Dat fiind marea autoritate a lui Freud şi Kraepelin,până în deceniul al 7-lea al
secoluli XX nimeni nu se mai îndoia de valabilitatea modelului medical în psihiatrie. Aplicat
bolilor psihice,modelul medical,subliniază Purushotton se rezumă la trei postulate: 1.Orice
desadaptare psihologică are o cauză subiacentă de natură biologică şi psihologică,în acelaşi
timp; 2.Simptomul are valoare relativă,cauza biologică fiind elementul esenţial;
3.Diagnosticul este o rezultantă a ceea ce comportamentul prezintă ca semne exterioare şi
ceea ce medicul presupune ca pornind de la o "formulare teoretică recunoscută". Totuşi
psihiatria trebuie să fie recunoscătoare introducerii modelului medical,care după Coleman
şi Broen a adus următoarelor beneficii: 1.Renunţarea la concepţia demonologică în
favoarea unei concepţii materialist-mecaniciste; 2.PGP ca şi alte afecţiuni psihice organice
au putut primi o abordare terapeutică eficientă; 3.Apariţia unei scheme de clasificare chiar
dacă în mod evident era incomplectă; spam.Punerea bolii psihice pe picior de egalitate cu
boala somatică,ceea ce în epoca respectivă ridică prestigiul psihiatriei şi impune bolnavilor
un tratament uman; 5.Apariţia unei abundenţe de cercetări de
anatomie,fiziologie,biochimie pentru a stabili patologia organică a bolilor psihice; Acest
lucru a luat mare avânt din 1950 odată cu descoperirea medicamentelor neuroleptice
care,subliniază autorii,deşi nu vor vindeca bolnavii,vor face totuşi posibilă rămânerea lor în
familie şi societatea, severitatea simptomelor scăzând foarte mult. Treptat însă apare o
perioadă de declin a modelului,el este supus mereu la numeroase critici venite de pe poziţii
diferite fără însă a se pune în discuţie cuceririle reale ale modelului (tratamente medicale,
cuceririle biochimice,genetice etc). Modelul psihosomatic.Modelul psihosomatic a apărut ca
o reacţie îm faţa neputinţei medicinii dominată de modelul medical,bazată numai pe
explicaţii biologice de a explica fenomenul bolii,într-o epocă a industrializării şi urbanizării
şi odată cu apariţia noilor ştiinţe umaniste,a unor concepţii existenţialiste. Modelul
psihosomatic va introduce în în explicaţiile fiziopatologice alături de factorii biologici şi
factorii psihologici şi sociali (acreditând în acelaşi timp şi ideia de boală în afara oricărei
leziuni). Modelul psihosomatic depăşeşte explicaţiile mecaniciste ale modelului medical şi
mai ales afirmaţia acestuia că leziunea anatomică are rolul capital. În locul unei viziuni
mecaniciste (omul este ca o maşină),modelul psihosomatic introduce,în condiţiile
moderne,ideia legăturii dintre corp şi suflet,dintre biologic,social şi moral.Modelul
psihosomatic depăşeşte deci explicaţiile mecaniciste.Leziunea chiar dacă există ea nu
trebuie să fie neapărat primitivă,putând fi precedată de o lungă perioadă de tulburări
funcţionale,care pot fi puse în mişcare de factori psihologici şi sociali,de relaţile
interpersonale.În acest fel tulburările psihice şi somatice nu mai apar ca fiind în opoziţie.
Modelul psihosomatic introduce între factorii de mediu şi organism un factor intermediar,o
mediaţie,reprezentată de reacţia psihologică la factorii de mediu.Acest factor este
reprezentat de emoţie,anxietate sau angoasă. Modelul psihosomatic,simplificat apare după
formula:stres-emoţie-reacţie vegetativă cu modificări funcţionale-leziune organică.Stresul
vieţii va determina reacţia psihică,care prin intermediul sistemului nervos vegetativ va
acţiona asupra fiziologiei diferitelor organe şi la care datorită duratei, intensităţii şi
frecvenţei poat duce la fenomenul de organizare şi organicizare. Boala,chiar de origine
organică,poate la rândul ei să acţioneze asupra psihicului pe 2 căi:directă (prin intermediul
modificărilor metabolice) şi pe cale psihologică,prin trăirea conştientă a stării de boală şi a
consecinţelor sale. În modelul psihosomatic omul sănătos sau bolnav reprezintă o unitate
psihosomatică,apărarea organismului presupunând participarea ambilor factori,în timp ce
leziunea apare doar în faza tardivă de evoluţie,reprezentând rezultatul eşecului,atât al
apărărilor psihologice cât şi fiziologice a organismului. Modelul psihosomatic face posibilă
urmărirea în cadrul patologiei atât a influenţei factorilor psihici şi sociali,cât şi biologici,el
poate explica trecerea de la social la boală somatică,de la factorii psihici şi sociali la reacţii
funcţionale sau la leziuni organice,în timp ce modelul medical pune puţină bază pe factorii
psiho-sociali şi nu putea da nici o explicaţie afecţiunilor funcţionale şi a maladiilor care apar
în legătură cu stresul. Alte modele de boală (modelele psihosocial).Apariţia modelelor
psihosociale are la bază desvoltarea psihologiei şi sociologiei,apariţia mai ales a psihologiei
medicale,adjudecarea de către psihiatrie şi psihologie a numeroase concepte sociologice
sau umaniste.Aceste fenomene,pe lângă slăbiciunile modelului medical, au determinat
apariţia a noi modele de boală.Cercetările începute în primele decenii ale acestui secol au
acreditat tot mai mult ideia de boală în afara leziunii. Naşterea modelului psihologic de
boală este legată de numele lui Freud,P.Janet,Charcot etc.În cadrul modelelor psihologice
boala nu mai este legată de leziune,de un substrat anatomic sau nervos ci de o dinamică
specială a forţelor psihologice (o anumită psihodinamică).Bolile psihice nu mai apar,astfel
ca un epifenomen al organicităţii ci ca fenomene mai mult sau mai puţin autonome,cu
cauzalitate proprie şi care şi ele,la rândul lor pot fi influenţate sau influenţează tulburările
organice. Modelul psihanalitic face parte dintre primele modele psihologice. Modelul
introduce ca element central conceptul de anxietate şi legat de aceasta conceptul de
apărare împotriva anxietăţii.Din interacţiunea anxietate-mijloace de apărare contra
anxietăţii apar manifestări funcţionale,fenomenul fiind bine demonstrat de către Freud,în
cadrul nevrozelor şi mai ales al isteriei.În concepţia psihanalitică omul este dominat de
influenţe psihologice inconştiente,de instincte şi dorinţe care sunt capabile de a determina
atât comportamentul normal cât şi patologic.Fiind vorba de forţe inconştiente, arată
Freud,ele sunt adesea ascunse unei cercetări directe,aşa încât adeseori la prima vedere
comportamentul morbid apare ca fără o cauzalitate iminentă. Un alt element al modelului
psihanalitic este importanţa vieţii timpurii (prima copilărie) asupra viioarelor
comportamente psihologice (a căror paternuri se structurează în această perioadă a vieţii).
Modelul behaviorist aplică teoriile învăţării în cadrul psihopatologiei, comportamentul
anormal fiind în viziunea sa ,ca de altfel şi comportamentul normal,învăţat.În acest
fel,boala este o învăţare greşită a unor comportamente pe care societatea le consideră în
afara normelor ei.Felul în care se face învăţarea este acela enunţat în cadrul teoriei
reflexelor condiţionate clasice sau instrumentale.Boala apare ca efect fie a învăţării
patologice,fie ca efect al insuccesului învăţării normale. Modelul behaviorist păcătuieşte
totuşi prin marea lui simplitate şi prin extrapolările care se fac privind experienţele pe
animale.De asemenea,în cadrul modelului behaviorist experienţa subiectivă a individului
este ignorată.Modelul behaviorist a pus în aplicare şi o serie de metode psihoterapeutice
"comportamentale" menite a "desvăţa" pacientul de simptomul său. Modelele psihosociale
sau umaniste sunt de dată mai recentă şi ele au drept caracteristică faptul că în centrul
atenţiei este omul,punând mai ales accent asupra naturii sale sociale.Elementele esenţiale
ale modelului umanist sunt entităţile de valoare,importanţa persoanei,autorealizare
(Coleman şi Broen).Boala este provocată astfel prin capacitatea factorului etiologic de a
bloca valoarea şi realizarea persoanei. Modelul existenţial evidenţiază unicitatea
omului,nevoia lui de valoare şi sens.În acest model elementul central este nevoia
individului de a stabili sensul identităţii sale personale şi a unor relaţii inteligibile cu lumea
pentru ca individul să se realizeze ca fiinţă umană.Frica pierderii identităţii ar sta la
originea bolii,a comportamentului patologic (Erikson),acest lucru ducând la anxietate şi la
fenomenele legate de ea."Confuzia de identitate",acceptarea de pseudoidentităţi îşi are
originea în viaţa de familie.În viaţa actuală,arată Coleman şi Broen,omul poate suferi
constrângeri spirituale şi morale,poate intra în situaţii confuze,dar această dilemă
(identitate-confuzie de identitate) este rezultatul a 2 căi: -Cedând şi găsindu-şi sensul
vieţii în conformism orb; -Luptând pentru afirmarea propriei identităţi; În prima situaţie
este vorba de neautenticitate şi ca rezultat apare în comportament
anxietatea,depresia,sensaţia inutilităţii existenţei.Viaţa se realizează prin construirea
"valorilor sociale".Neautenticitatea realizează condiţiile necesare
psihopatologicului.Neautenticitatea şi conştiinţa morţii,în viziuna modelului
existenţial,conduce la anxietatea existenţială,axul psihopatologic în viziunea acestui model.
Modelul interpersonal este modelul care priveşte boala şi sănătatea în contextul social şi
care ridică la rangul de principiu sanogen sau patogenetic conceptul comunicării,a relaţiilor
interpersonale.Pentru Sullivan relaţiile dintre indivizi sunt obligatorii şi în cadrul acestor
relaţii "nevoile complementare" se rezolvă sau se agravează.Comportamentele anormale,
boala psihică sunt tulburări ale comunicării,situaţii în care comunicarea devine fie falsă fie
insuficientă sau lipseşte cu desăvârşire.Acest lucru este agravat mai ales dacă el are loc în
perioada copilăriei timpurii şi se datoreşte carenţelor educative şi relaţiilor intrafamiliale
neautentice (educaţie rigidă, moralism exagerat,lipsa unor figuri de identificare). Trebuie
să amintim totuşi că modelele sociologice sunt încă în plină elaborare şi de aceea ele au
numeroase slăbiciuni,în timp ce altele au fost deja depăşite de desvoltarea altor concepţii
moderne. Prezentarea sumară a conceptului de modele şi modelare în medicină,aşa cum
am făcut mai sus are scopul de a clarifica metodologic cadrul în care s-a mişcat şi se mişcă
concepţiile teoretice în medicină,deşi aşa cum arătam la început,în medicină,spre
deosebire de alte ştiinţe,teoretizările pot veni mai târziu.Pragmatismul medical adesea nu
ţine cont de concepţii teoretice bine definite.

////////////////