POLITICA ANTISEMITISTĂ ÎN

RUSIA SOVIETICĂ

REFERAT

Laura Gleajă

ISTORIA HOLOCAUSTULUI

ANUL 3

SEMESTRUL 2

PROF. COORD. DR. ADI SCHWARZ

1
 CUPRINS

1. INTRODUCERE

2. SITUAȚIA EVREILOR ÎN URSS

3. SALVAREA EVREILOR – MOARTEA LUI STALIN

4. CONCLUZII

5. BIBLIOGRAFIE

2
 1. INTRODUCERE

Teoretic, Uniunea Sovietică, țara internaționalismului proletar, trebuia să fie

străină de valuri de antisemitism, mai ales după ce propaganda sovietică
postbelică a făcut din Armata Roșie eliberatoarea evreilor persecutați de
nazism. Evreii aveau să devină însă ultima țintă a terorii staliniste. Prima
ruptură dintre conducerea sovietică și proprii săi cetățeni evrei era atribuită
faptului că, în opinia liderilor de la Kremlin, suferințele acestora ar fi putut
diminua, într-un fel, suferințele poporului rus din timpul „Marelui Război
pentru Apărarea Patriei” . Avem, așadar, o primă reticență față de evrei.
Aceasta urma să fie întărită de fondarea, în 1948, a statului Israel, văzută ca o
„provocare la adresa loialității evreilor sovietici”.
Prin urmare, sfârșitul anului 1948 și începutul anului 1949 aduc schimbări în
politica oficială față de evrei, prin începutul unei campanii de eliminare a
acestora din mai multe sfere ale vieții politice. Sunt dați afară ofițerii din
Armata Roșie, activiștii din funcțiile de conducere ale Partidului (epurarările
se opresc la nivelul Biroului Politic), iar mai mulți scriitori evrei sunt
arestați . Cum au fost motivate aceste msăuri? Evreii se făceau vinovați de
„naționalism evreiesc”, „sionism”, dar și de „cosmpolitism”. În aceste
condiții, ei nu mai erau cetățeni de încredere și trebuiau supravegheați și
controlați. De asemenea, începutul Războiului Rece și-a pus amprenta asupra
viziunii lui Stalin asupra evreilor, care a început să creadă că „fiecare evreu
este un naționalist și un agent al serviciilor de informații americane”. 1

2. SITUAȚIA EVREILOR ÎN URSS

1
Andreea Lupșor, Europa între Holocaust și Gulag, articol publicat în revista Historia, 2009

3
Evreul sovietic era posedat, o proprietate a statului, aşa cum fusese şi în Evul
Mediu. Una din lecţiile pe care le învăţăm din studiul istoriei evreilor este că
antisemitismul corupe oamenii şi societăţile pe care le posedă. L-a corupt pe
călugărul dominican în aceeaşi măsură în care l-a corupt pe un rege lacom. El
a transformat statul nazist într-o maşinărie uriaşă a corupţiei. Efectele sale
distrugătoare nu s-au văzut însă nicăieri mai limpede decât în Rusia. Am
subliniat deja efectele pe care legile ţariste împotriva evreilor le-au generat
asupra micii corupţii omniprezente. Mai importantă pe termen lung s-a
dovedit însă corupţia morală a autorităţii de stat. Hărţuindu-i pe evrei, statul
ţarist a căzut în obişnuinţa unui sistem de control sever, oprimant şi extrem
de birocratic. El controla mişcarea în interior şi dreptul de rezidenţă al
evreilor, dreptul lor de a urma şcoli sau universităţi, materiile pe care le
studiau acolo, dreptul de a accede la categorii profesionale sau instituţii, de a-
şi vinde forţa de muncă, de a porni afaceri sau de a înfiinţa firme, de a-şi
practica religia, de a adera la organizaţii sau de a se înscrie într-un număr
nesfârşit de alte activităţi. Acest sistem a exercitat un control monstruos,
atotpătrunzător, asupra vieţii unei minorităţi lipsite de orice privilegiu, şi a
invadat brutal casele şi familiile acesteia. Ca atare, sistemul s-a transformat
într-un model birocratic, şi atunci când ţarii au fost înlocuiţi mai întâi de
Lenin, apoi de Stalin, controlul asupra evreilor s-a extins asupra întregii
populaţii, iar modelul s-a transformat în întreg. în acest sistem în care toţi
erau urmăriţi şi lipsiţi de orice privilegiu, evreii au fost împinşi şi mai jos, la
nivelul unei subclase asupra căreia gradul de control al statului era intens în
mod deliberat. Felul în care Stalin a folosit antisemitismul în lupta sa pentru
supremaţie în anii ’20 şi în timpul epurărilor din anii ’30 era tipic pentru el.
Crearea Comitetului Evreiesc Antifascist, în timpul războiului, şi editarea
revistei de limbă idiş Aynikayt (Unitatea) nu au fost decât simple mutări
tactice. Fiica lui Stalin, Svetlana, a descris contactele lui personale cu evreii.
Din suita sa făceau parte şi câţiva evrei, inclusiv un funcţionar de la
Ministerul de Externe, Solomon Lozowski. Când Svetlana, în vârstă de
şaptesprezece ani, s-a îndrăgostit de un scenarist evreu, Stalin l-a deportat pe
acesta. Mai târziu, ea s-a măritat totuşi cu un evreu, Grigori Morozov. Tatăl

4
ei l-a acuzat că s-a sustras de la serviciul militar: „Oamenii mor acum
împuşcaţi, şi uitaţi-vă la el - stă acasă.“ Fiul cel mare al lui Stalin, Iacov, s-a
însurat şi el cu o evreică, iar atunci când a fost luat prizonier de nemţi, Stalin
a susţinut că fusese trădat de ea. „Nu i-au plăcut niciodată evreii11, scria
Svetlana, „deşi pe vremea aceea nu îşi exprima ura împotriva lor atât de făţiş
cum a făcut-o după război. Antisemitismul sovietic nu a cunoscut nici o
pauză, nici măcar în timpul războiului. Era foarte pronunţat în cadrul Armatei
Roşii. Antisemitismul în Uniunea Sovietică, spunea un fost căpitan de
armată, este atât de răspândit, încât e imposibil de imaginat pentru cineva
care nu a trăit în ţara aceea blestemată. Spre sfârşitul războiului, unele
departamente guvernamentale, mai ales Ministerul de Externe, au fost în
mare parte epurate de evrei, care nu mai erau angajaţi în posturi de începători.
Atacul de după război, în care asasinarea lui Mikhoels, în ianuarie 1948, nu a
reprezentat decât o repetiţie, a pornit în septembrie al aceluiaşi an. El a fost
semnalat de un articol din Pravda al lui Ilya Ehrenburg - Stalin îi folosea
frecvent pe evreii ne-evrei ca agenţi ai antisemitismului său. Comitetul
Evreiesc Antifascist a fost desfiinţat, revista Aynikayt a fost suspendată, iar
şcolile evreieşti au fost închise. A început apoi un atac sistematic împotriva
evreilor, mai ales a scriitorilor, pictorilor, muzicienilor şi intelectualilor de tot
felul, folosindu-se termeni injurioşi („cosmopolitism dezrădăcinat) identici cu
cei ai demonologiei naziste. Mii de intelectuali evrei, printre care scriitorii de
limbă idiş Peretz Mar- kish, Itzik Fefer şi David Bergelson, au fost asasinaţi,
această soartă având-o orice evreu care se întâmpla să fie remarcat de Stalin,
cum a fost cazul lui Lozowski. Furnizarea de arme pentru Israel în 1948 (de
fapt, la ordinele lui Stalin) a constituit un element important al „dovezilor11
împotriva lor. Apogeul a fost atins la începutul anului 1953, când nouă
medici, dintre care şase evrei, au fost acuzaţi că ar fi încercat să-l otrăvească
pe Stalin, cu complicitatea unor agenţi britanici, americani şi sionişti.
Mascarada de proces urma să fie preludiul pentru deportarea în masă a
evreilor în Siberia, în cadrul unei Soluţii Finale de tip stalinist. 2
2
Paul Johnson, O istorie a evreilor, Londra, Editura Weidenfeld and Nicolson, 2001, tradusă în
română de Irina Horea, Bucuresti, Editura Humanitas, 2015, pp. 650 – 651

5
 3. SALVAREA EVREILOR – MOARTEA LUI STALIN

Liderul de la Kremlin, devenit din ce în ce mai suspicios spre sfârșitul vieții

și ca urmare a deteriorării accentuate a stării sale de sănătate de pe urma unor
atacuri vasculare cerebrale, a ordonat un proces al medicilor “ucigași”.
Numai că acest proces n-a mai avut loc niciodată datorită morții lui Stalin la
5 martie 1953.
Arkadi Vaksberg scrie că urma ca o scrisoare semnată de personalități
evreești să fie publicată în cotidianul de partid Pravda, în care se cerea
“protejarea populației evreești” de furia “justificată a measelor” – urmau să se
declanșeze pogromuri “spontane” în urma procesului “ucigașilor în halate
albe”. Există dovezi documentare cu privire la pregătirea unor mijloace de
transport pe calea ferată și a unor lagăre în extremul Orient unde urmau să fie
deportați TOȚI evreii din URSS. Stalin ajunsese la sfârșitul vieții la aceeași
concluzie ca Hitler. Există însă și dovezi că unele personalități evreești între
care Lazăr Kaganovici – ultimul evreu din anturajul lui Stalin – și scriitorul
(altfel docil) Ilia Ehrenburg au refuzat să semneze scrisoarea. La 1 martie
1953 Stalin a făcut un atac vascular cerebral și a intrat în comă, iar după
moartea sa, cu o rapiditate uluitoare, măsurile pe care le dispusese împotriva
evreilor au fost contramandate, iar executanții lor pedepsiți, adesea cu
moartea. Aceasa nu a însemnat și sfârșitul antisemitismului oficial din URSS,
care a continuat și de fapt continuă și în Rusia de azi, sub alte forme.
“Sionismul” a rămas o acuzație gravă și până în 1989 evreii nu au avut
dreptul să emigreze în Israel (cu foarte puține excepții), iar în perioada
dezghețului hrușciovist destui evrei au fost executați pentru presupuse delicte
economice.3
Stalin a murit înainte ca medicii să fie judecaţi, iar succesorii săi au renunţat
la proces. Din planurile de deportare în masă nu s-a ales nimic. A fost însă
semnificativ faptul că antisemitismul nu a fost unul dintre aspectele

3
Petru Clej, Stalin – emulul lui Hitler în relația cu evreii, articol publicat în revista Acum, 2009

6
comportamentului lui Stalin pe care le-a denunţat Nikita Hruşciov în
faimoasa sa cuvântare de la „întrunirea secretă". In calitatea sa de prim-
secretar în Ucraina, Hruşciov era şi el pătruns de antisemitismul endemic de
acolo, şi imediat după război nu le-a mai dat voie refugiaţilor evrei care s-au
reîntors să-şi revendice casele. „Nu este în interesul nostru", spunea el, „ca
ucrainenii să asocieze reinstaurarea puterii sovietice cu revenirea evreilor."85
Chiar în timpul conducerii lui Hruşciov aveau să fie organizate câteva
pogromuri postbelice în Ucraina. Odată ajuns la putere, el a mutat accentul
propagandei antievreieşti de la spionaj la „criminalitate economică", şi un
mare număr de evrei au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte în nouă procese
înscenate, după ce s-a făcut mare tapaj în jurul numelor lor. El a închis multe
sinagogi, numărul acestora reducându-se de la 450 la 60. A permis ca
Academia de Ştiinţe din Republica Sovietică Ucraineană să publice odiosul
tratat antisemit Iudaismul fără înfrumuseţări, editat de Rosenberg-ul comunist
care a fost Trofim Kiciko. Epoca Hruşciov a fost martora răbufnirii unor
vechi prejudecăţi la adresa evreilor, a revoltelor antisemite şi a incendierii
sinagogilor. Evreii sovietici s-au bucurat de o scurtă perioadă de acalmie
după căderea lui Hruşciov, în 1964. Campania s-a redeschis făţiş şi s-a înteţit
însă după Războiul de Şase Zile din 1967. în anumite privinţe, antisemitismul
sovietic era foarte tradiţional. Conducătorii sovietici, ca şi primele societăţi
medievale, ca spaniolii până la finele secolului al XIV-lea, i-au folosit pe
evrei în economie până când un număr suficient de neevrei au dobândit
calificarea necesară pentru a-i înlocui. Elita bolşevicilor evrei a fost asasinată
aproape în întregime în anii ’20 şi ’30. Evreii au rămas în continuare suprare-
prezentaţi în cadrul elitelor birocratice, dar niciodată la nivelul politic de vârf;
ca şi în cazul evreilor de Curte, li se dădea voie să ajute, dar nu şi să
guverneze. Chiar şi în anii ’70 se mai întâmpla ca vreun evreu să ajungă până
la congresul partidului - la cel din 1971, au participat patru evrei, iar la cel
din 1976, cinci —, iar unii evrei au ajuns chiar şi în Comitetul Central. Preţul
pe care trebuiau să-l plătească pentru funcţiile lor era afişarea unui
antisionism virulent, în 1966, evreii reprezentau 7,8% din universitarii
sovietici, 14,7% din medici, 8,5% din ziarişti şi scriitori, 10,4% din magistraţi

7
şi avocaţi, şi 7,7% din actori, muzicieni şi artişti. Procentul lor în fiecare
dintre aceste categorii a fost însă diminuat în mod deliberat prin acţiuni de
partid şi birocratice. Dacă în 1947 evreii reprezentau 18% din oamenii de
ştiinţă sovietici, în 1970 proporţia se redusese la 7%. Ca şi în vremea ţarilor,
reducerile se practicau mai ales la nivel universitar. Numărul studenţilor evrei
a scăzut în cifre absolute de la 111.900 în 1968-1969, la 66.900 în 1975-
1976, scăderea fiind şi mai drastică la nivelul întregii populaţii. In 1977—
1978, la Universitatea din Moscova nu a fost admis nici măcar un evreu.86
Politica sovietică antievreiască, asemenea celei ţariste - şi chiar politicii
naziste din anii ’30 -, evidenţia unele confuzii şi contradicţii. Erau dorinţe
contradictorii de a-i folosi şi exploata pe evrei, de a-i ţine prizonieri, ca şi de
a-i expulza - nota comună în ambele cazuri fiind dorinţa de a-i umili. 4

4. CONCLUZII

Așadar, Germania anului 1938, România anului 1948 și Uniunea Sovietică a

anului 1952 nu ofereau cele mai bune perspective cetățenilor de origine
evreiească. Cea mai bună opțiune era, în fiecare caz, emigrarea (cu direcții
predilecte Palestina/Israel și America), dar nu toți evreii au avut posibilitatea
de a pleca; unii nici nu au vrut, de fapt, să plece. În aceste condiții, ei și-au
asumat anumite riscuri. În cazul german, acestea au fost semnificativ mai
mari:majoritatea evreilor rămași în Germania după 1938 au murit în lagărele
de exterminare. În Uniunea Sovietică, numărul evreilor executați sau
deportați în valul de antisemitism din anii 1948-1953 nu e de ignorat, dar nici
nu e semnificativ în comparație cu numărul celorlalte victime ale Gulagului. 5

4
Paul Johnson, op. cit., pp. 652-653
5
Andreea Lupșor, op. cit.

8
5. BIBLIOGRAFIE

1. Clej, Petru, Stalin – emulul lui Hitler în relația cu evreii, articol

publicat în revista Acum, 2009.

2. Johnson, Paul, O istorie a evreilor , Londra, Editura Weidenfeld and

Nicolson, 2001, tradusă în română de Irina Horea, Bucuresti, Editura
Humanitas, 2015

3. Lupșor, Andreea, Europa între Holocaust și Gulag, articol publicat în

revista Historia, 2009