CAPITOLUL 1

1.1 Apariţia şi formarea ştiinţei economice

1.2 Problema legilor în economie

1.3 Metode de cunoaştere economică ştiinţifică

1.4 Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă

1.5 Sistemul ştiinţei economice

1.6 Însemnătatea ştiinţei economice

1.7 De la cunoaştere la înţelegere

Pachet pedagogic
Economia ca ştiinţă

ECONOMIA CA ŞTIINŢĂ

În calitate de disciplină ştiinţifică, Economia are un obiect propriu de

cercetare şi o metodă adecvată analizei acestuia. În legătură cu obiectul şi
conţinutul ştiinţei economice, cu metoda folosită de aceasta, există puncte de vedere
diferite, formulate în decursul timpului.
Acestea se datorează complexităţii fenomenelor şi proceselor economice,
dificultăţii de a separa activitatea economică de restul activităţilor umane − pentru
a o studia distinct, faptului că actele şi comportamentele economice sunt proprii
oamenilor şi tot ei sunt solicitaţi să le cerceteze şi interpreteze, interacţiunii
cunoaşterii şi înţelegerii lucrurilor la scara microcosmosului nostru.
Cunoaşterea acestora reprezintă o condiţie esenţială pentru înţelegerea
originii şi caracterului ştiinţei economice, a metodelor şi instrumentelor de
investigaţie folosite, ca şi pentru realizarea judecăţii de valoare în ştiinţa
economică şi stabilirea locului şi rolului acesteia în ansamblul ştiinţei despre
natură, om şi societate.

1.1 Apariţia şi formarea ştiinţei economice

Potrivit studiilor de istoria gândirii economice, rezultă că, iniţial, a fost

folosit termenul de Economie politică drept expresie a spiritului uman de
gospodărire. El a fost întrebuinţat pentru prima dată de către francezul Antoine de
Montchrestien de Vatteville, în anul 1615, în lucrarea „Traité d'économie
politique” 1 , în perioada mercantilistă.
Denumirea de Economie politică provine de la cuvintele greceşti
„oikonomia", (format din „oikos” − casă, gospodărie economică, „nomos” − lege) şi
„polis” − care înseamnă cetate, stat. Într-o traducere liberă, aceasta înseamnă legile
(regulile) administrării cetăţii.
Interpretarea care se dădea la început economiei politice era de reguli, legi
de administrare a patrimoniului (bunurilor) cetăţii, statului, şi nu a patrimoniului
individual, privat.
1
În unele studii se menţionează ca dată pentru apariţia întâia oară a termenului de ,,economie
politică” anul 1613
 Teorie economică generală ● Microeconomie

Regulile, principiile descoperite de economia politică sunt valabile atât

pentru activităţile unui om, unui menaj particular, cât şi pentru activitatea unui
popor, a economiei societăţii omeneşti în ansamblu. Adjectivul politică a fost
preferat altor denumiri cum sunt: naţională, civică, clasică, publică, socială,
privată etc.
Denumirea „economie politică” a rămas multă vreme în topul preferinţelor
datorită unor înţelegeri mult mai profunde pe care aceasta le oferă cu privire la
administrarea patrimoniului.
În decursul timpului, a fost formulat şi punctul de vedere după care
economia şi politica sunt două discipline diferite, care trebuie separate; cei care au
adus cele mai mari contribuţii la aşezarea acestei ştiinţe în sistemul ştiinţelor nu au
ezitat să folosească termenul de Economie politică, chiar în titlurile unor lucrări
fundamentale 2 .
În raport cu evoluţia în timp a vieţii economice, în legătură cu denumirea
ştiinţei economice s-au conturat mai multe puncte de vedere, fiecare dintre ele având
o arie de răspândire mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Între denumirile
comentate în timp şi spaţiu se detaşează: „Plutologia” sau „Plutonomia”,
„Oenologia”, „Chrematonomia”, „Catallactica”, „Economia pură”, „Economia
aplicată”, „Economia socială”, „Economia naţională” etc. 3
Iniţial, teoria economică, înţeleasă ca economie politică, era considerată o
singură ştiinţă economică. Ea a început să se formeze ca o disciplină ştiinţifică
autonomă în cadrul curentului de gândire fiziocrat, în decursul secolului
al XVIII-lea. S-a trecut astfel de la abordarea problemelor economice ca o anexă la
preocupările cu caracter filosofic, politico-juridic, de morală religioasă şi politică
economică, la prima încercare de a construi un sistem de gândire asupra
fenomenelor economice, ordonate într-un circuit economic de ansamblu. Se
consideră că acest circuit începe cu producţia agricolă, înţeleasă ca izvor al tuturor
bogăţiilor.
Fiziocraţii, aflaţi sub influenţa filosofiei materialiste şi raţionaliste, prin
reprezentanţii săi de seamă, medicul François Quesnay şi Anne Robert Jacques
Turgot, au încercat să stabilească legătura dintre economie (agricultură) şi natură.
Întrucât societatea omenească este o creaţie a naturii, rolul ştiinţei economice este să

2
Adam Smith intitulează cea de-a IV-a carte a sa Avuţia naţiunilor. Despre sistemele de Economie
politică. David Ricardo îşi intitulează lucrarea sa fundamentală Despre principiile Economiei politice
şi ale impunerii, iar John Stuart Mill pune ca titlu pe cea mai bună lucrare a sa Principiile Economiei
politice.
3
O analiză de mare profunzime pentru vremea respectivă cu privire la caracterul ştiinţei economice
întâlnim în lucrarea profesorului Gromoslav Mladenatz Cunoaştere şi metodă în ştiinţa economică,
Bucureşti, Tiporex, 1947.
Economia ca ştiinţă

descopere ordinea naturală a vieţii economice. După fiziocraţi, legile obiective

referitoare la societatea omenească sunt legile fizice ale producţiei agricole. De
aici rezultă concluzia că legile pozitive pe care le formulează ştiinţa trebuie să se
supună legilor naturale − expresie sintetică a ordinii naturale stabilite de Fiinţa
Supremă.
Şcoala clasică, prin reprezentanţii săi de seamă, Adam Smith şi David
Ricardo, s-a format pe convingerea existenţei unor legi cu valabilitate generală care
guvernează viaţa economică, adică legi naturale care nu pot fi încălcate fără efecte
grave asupra eficienţei economice, fără pedeapsă şi suferinţă, de nici o fiinţă
omenească. A. Smith, în lucrarea sa „Teoria sentimentelor morale”, apărută în
1759, şi D. Ricardo, în celebra sa carte „Despre principiile Economiei politice şi ale
impunerii”, tipărită în 1817, susţin ideea că economia politică trebuie să utilizeze
aceleaşi metode de cercetare ca şi ştiinţele naturii. Jean Baptiste Say precizează şi el
că noţiunea de lege economică este identică cu cea de lege naturală. Legile
imanente vieţii economice exprimă anumite regularităţi în desfăşurarea
fenomenelor şi proceselor economice, cărora trebuie să li se supună legile pozitive
elaborate de oamenii care guvernează.
În strânsă legătură cu această concepţie se înscrie şi curentul subiectivist,
care vedea în fenomenele economice manifestări psihice ale oamenilor, ce trebuie
studiate de ştiinţa economică.
Prin ceea ce susţine, şcoala matematică face şi ea parte din concepţia
generală care consideră economia politică drept ştiinţă naturală. Potrivit şcolii
matematice, aceasta trebuie să fie o ştiinţă exactă, cantitativă, în măsură să
stabilească legi care să aibă aceeaşi rigurozitate ştiinţifică asemenea legilor pe
care le întâlnim în ştiinţele fizice. Astfel, Vilfredo Pareto, reprezentant de seamă al
şcolii matematice de Economie politică, consideră că Economia politică este o ştiinţă
naturală ca psihologia, fiziologia, chimia etc.
În esenţă, reprezentanţii concepţiei naturaliste încadrează Economia politică
în ştiinţele naturii, deoarece fenomenele economice se repetă necontenit, ele
desfăşurându-se în acelaşi fel (de exemplu, cumpărare-vânzare) în spaţiu şi timp.
Ulterior, Economia politică a fost apreciată ca ştiinţă a manifestărilor
omeneşti sufleteşti. În opoziţie cu accepţiunea naturală, aceasta presupune că
fenomenele economice omeneşti sunt fenomene morale, spirituale, culturale şi
sociale şi, ca atare, ele trebuie studiate cu metode care să ajute înţelegerea
motivării actelor şi faptelor întreprinse de oameni. Potrivit acestei concepţii,
Economia politică este o ştiinţă umană, morală, istorică, culturală,
comprehensivă (a simţurilor) şi nu o ştiinţă naturală. În timp ce în ştiinţele naturii
 Teorie economică generală ● Microeconomie

explicăm fenomenele, în cele spirituale urmărim să le înţelegem.

Mai recent, această ştiinţă a fost considerată ca fiind o ştiinţă politică,
precum şi o importantă ştiinţă socială, întrucât relaţiile economice sunt relaţii
sociale, derulate de omul individual şi social, din interes, în cadrul producţiei,
repartiţiei, schimbului şi consumului, pe diferite trepte de evoluţie a societăţii
omeneşti. Viziunea politică asupra ştiinţei economice se bazează pe convingerea
că economia societăţii omeneşti este un produs al voinţei omeneşti. Ca ştiinţă
socială, economia politică interpretează activitatea economică ca fenomenul cel
mai general în viaţa omenirii.
O formă actuală de existenţă a teoriei economiei societăţii omeneşti, ce intră
în sfera de analiză a ştiinţei umane, este economia naţională.
Aceasta reprezintă un ansamblu coerent de relaţii economice care apar
între activităţile economice divizate şi specializate într-un cadru instituţional
istoriceşte determinat, cunoscut sub denumirea de sistem economic naţional.
Diferitele tipuri de economii naţionale se intercondiţionează în timp şi spaţiu
în cadrul economiei mondiale, care reprezintă cea mai cuprinzătoare formă de
existenţă a economiei societăţii omeneşti permisă de Planeta Pământ, până în
prezent.
În zilele noastre, dominante sunt două denumiri: Economia politică şi
Economics. După unele aprecieri, între cele două denumiri nu există nici o
deosebire; după alte opinii, denumirea de Economics este mai cuprinzătoare decât
cea de Economie politică, iar după alte opinii relaţia este inversă.
Profesorul american Paul Samuelson consideră că, în esenţă, Economia
politică şi Economics ar avea acelaşi conţinut, cu precizarea că primul termen este
tradiţional, iar cel de-al doilea este actual, modern, rezultat al unui proces care a
străbătut mai multe etape.
În sinteză, putem aprecia că cele două denumiri nu desemnează două
ramuri distincte ale cunoaşterii ştiinţifice economice şi nici două discipline
universitare separate, ci una singură, cu acelaşi obiect de cercetare, dar cu
denumiri, viziuni şi accente diferite.

După opinia noastră, mai potrivită este denumirea de Economie, apreciată ca o

ştiinţă care are un obiect sau domeniu concret de cercetare, ce se circumscrie în
realitatea economică, înţeleasă ca un sistem coerent de acţiuni economice
interdependente, aflate sub dictatul limitării mijloacelor. Economia studiază ansamblul
activităţii economice interdependente. La fel cum Fizica studiază ansamblul fenomenelor
fizice, Chimia studiază ansamblul fenomenelor chimice etc., tot aşa şi Economia studiază
întregul sistem al activităţii economice. Ea reprezintă ştiinţa economică sau teoria
generală a activităţii economice, privită ca un tot.
Economia ca ştiinţă

Între timp, din domeniul ştiinţei economice s-au desprins şi s-au constituit
diverse ştiinţe economice autonome, care studiază realitatea economică într-o
anumită ramură, sector sau la un anumit nivel de agregare. Un asemenea proces este
similar cu cel prin care s-au constituit multiplele ştiinţe autonome în fizică, în chimie
etc. În acelaşi timp, pe măsura maturizării diferitelor ştiinţe economice, acestea s-au
integrat cu alte domenii ştiinţifice, formând ştiinţe de graniţă, ce dezvoltă o viziune
multicriterială asupra obiectivului cercetat.
Economia, ca teorie economică generală, s-a cristalizat treptat drept ştiinţă,
în diverse etape, dezvoltându-şi şi perfecţionându-şi continuu obiectul şi metoda sa
de studiu. Ea cercetează economia în mod unitar, unele aspecte fiind analizate din
perspectivă microeconomică, altele din unghiul macroeconomic sau din cel al
interdependenţelor economiilor naţionale în cadrul economiei mondiale
(macroeconomia deschisă − mondoeconomia). Perspectivele micro şi macro
asupra economiei sunt două moduri de a analiza şi interpreta acelaşi lucru.
Microeconomia, studiul deciziilor luate de firme, menaje şi indivizi în diferite
industrii şi pe pieţe specifice, provine de la cuvântul grec „mic”, deschizând
perspectiva de jos în sus asupra economiei. Macroeconomia, ca studiul
comportamentelor economiei ca un tot, al fluctuaţiilor mărimilor agregate
(şomaj, inflaţie, deficit bugetar, balanţă comercială etc.), provine de la cuvântul
grec „mare”, deschizând perspectiva de sus în jos asupra economiei.
Prin fondul de idei, prin problemele reţinute şi analizate, Economia este
compatibilă cu ceea ce anglo-saxonii numesc Economics, iar latinii numesc
Economie politică.

Sintetizând punctele de vedere exprimate de-a lungul timpului cu privire la

caracterul obiectului ştiinţei economice, putem să concluzionăm următoarele:
Ö dacă avem în vedere că omul este atât natură, cât şi societate, activităţile sale
în vederea asigurării celor necesare vieţii nu reprezintă altceva decât o luptă permanentă cu
el însuşi, cu limitele libertăţii sale şi ale mediului în care trăieşte, ce se desfăşoară
individual şi în cadrul diferitelor colectivităţi umane;
Ö studiind comportamentul oamenilor în lupta lor continuă pentru a-şi obţine
utilităţile necesare vieţii, într-un cadru natural şi social instituţional determinat,
Economia este deopotrivă atât o ştiinţă natural-spirituală, cât şi o ştiinţă socială;
Ö ocupându-se de înţelegerea comportamentului oamenilor, prin
studierea fenomenelor economice ale vieţii omeneşti ce apar în cadrul activităţilor
economice, această ştiinţă are deopotrivă atât caracter teoretic, cât şi caracter practic;
Ö deşi se ocupă de un domeniu distinct al vieţii sociale − activitatea
economică, aflată sub dictatul limitării mijloacelor − ce se desfăşoară în interdependenţă
continuă cu mediul natural şi cu mediul social în care trăim, totuşi, din punctul de
vedere al intrărilor, transformărilor şi ieşirilor, ştiinţa economică se află într-un dialog
viu, permanent, cu toate ştiinţele pe care le-a inventat omul pentru a se cunoaşte pe sine şi
mediul cosmic în care îi este dat să trăiască.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

Pe baza analizei punctelor de vedere exprimate cu privire la obiectul Economiei

ca ştiinţă, evidenţiem faptul că acesta a rămas întotdeauna acelaşi, adică viaţa economică a
colectivităţii umane, considerată ca un ansamblu coerent de comportamente privind deciziile
de alocare a resurselor limitate, pentru atingerea obiectivelor, dinainte stabilite, în cadrul
problemei economice generale, fundamentale, a economiei.

Aşadar, economia ca ştiinţă are ca obiect de studiu problema economică

fundamentală, adică ce să se producă, cât, cum şi pentru cine, în condiţiile unor
resurse limitate şi nevoi nelimitate. O asemenea problemă a fost, este şi va fi
cheia vieţii economice, a cărei cunoaştere va putea oferi oamenilor şi colectivităţilor
umane în ansamblu răspunsurile cele mai potrivite, în lupta lor continuă cu limitele
naturii şi societăţii în care trăiesc.
Ca ştiinţă ce studiază modul în care indivizii, firmele, guvernul şi alte
organizaţii din societatea omenească aleg să folosească resurse limitate în
activităţile pe care le desfăşoară, economia a dezvoltat cinci reguli fundamentale
legate de compromisuri, stimulente, schimb, informaţii şi distribuţie.

¾ Rolul fundamental al rarităţii (limitării) în economie face ca alegerile să implice

inevitabil compromisuri.
¾ Cei care iau decizii, în condiţiile unor resurse limitate, iau în calcul stimulentele
cu care sunt confruntaţi.
¾ În economiile de piaţă, schimburile voluntare reprezintă cheia pentru folosirea
eficientă a resurselor, toţi participanţii fiind avantajaţi.
¾ În luarea deciziilor pe diferitele pieţe, disponibilitatea informaţiei joacă un rol
esenţial în folosirea cât mai eficientă a resurselor limitate.
¾ Pieţele determină modul în care sunt distribuite bunurile şi serviciile produse în
economie membrilor societăţii. Faţă de o producţie eficientă, în condiţii de alegere
liberă, folosind resurse limitate, distribuţia prin piaţă rămâne încă deficientă,
reclamând preocupări pentru echitate, compromisuri între stimulente şi
echitate.

1.2 Problema legilor în economie

Preocupată de procesul alocării şi utilizării resurselor limitate pentru a

satisface nevoi nelimitate, Economia porneşte de la premisa că fenomenele şi
procesele care alcătuiesc activitatea economică nu sunt izolate, ci se află în variate
forme de legături unele cu altele. Ele se exprimă cu ajutorul unor variabile, care
sunt mărimi ce pot fi măsurate şi se află într-o schimbare continuă. Economiştii
doresc să stabilească dacă între aceste variabile sunt corelaţii întâmplătoare sau
acestea sunt sistematice, cauzale, funcţionale, etc.
Economia ca ştiinţă

La o analiză atentă se constată mai multe tipuri de legături între

fenomenele economice:
Ö legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază şi
determină apariţia şi evoluţia altui fenomen B, numit efect;
Ö legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care un
anumit fenomen, de exemplu preţul, influenţează evoluţia altor
fenomene, cum sunt cererea şi oferta, care, la rândul lor, modificându-
se, vor determina schimbarea preţului (vezi figura 1.1).

Cererea

Preţul

Oferta

Figura 1.1 Interdependenţa preţ, cerere, ofertă

Ö legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă, liniară şi

neliniară, singulară şi multiplă), în baza cărora modificarea unui anumit
fenomen A exercită influenţe diverse asupra altui sau altor fenomene.
Înţelegând aceste realităţi, gânditorii în domeniul economiei şi-au pus
problema dacă există sau nu în viaţa economică regularităţi cu caracter de lege.
Pentru orice disciplină ştiinţifică, deci şi pentru Economie, se pune
problema de a formula o serie de enunţuri teoretice, cunoscute sub denumirea de
regularităţi, principii sau legi ale domeniului respectiv.
În cazul în care există, acestea trebuie descoperite în activitatea
economică, formulate în mod adecvat şi confruntate (verificate) în permanenţă în
timpul şi spaţiul realităţii.
Definirea conceptului de lege economică se corelează cu înţelegerea
modului în care există şi se manifestă activitatea economică.
Elementele activităţii economice (acte, fapte, fenomene, procese etc.) se
află în permanenţă într-un sistem de legături, interdependenţe şi conexiuni. Unele
dintre aceste legături au caracter cauzal, în sensul că o cauză poate genera mai
multe efecte sau mai multe cauze pot determina un singur efect.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

În primul caz, avem o cauzabilitate complexă. De exemplu, modificarea

preţului în direcţia creşterii sau scăderii lui poate genera schimbarea cererii,
ofertei, salariului real etc. În această situaţie, cererea, oferta, salariul real sunt
considerate variabile dependente sau endogene, iar preţul, variabilă
independentă sau exogenă. În al doilea caz, avem o cauzalitate multiplă. De
exemplu, modificarea populaţiei, a numărului de cumpărători, a preţului,
veniturilor etc., determină schimbarea cererii pe piaţa unui bun. În acest caz,
populaţia, numărul de cumpărători, preţul, veniturile sunt considerate variabile
independente, iar cererea, variabilă dependentă.
În concluzie, legătura dintre o variabilă independentă (exogenă) şi o
variabilă dependentă (endogenă) este cunoscută sub denumirea de relaţie
cauză-efect. În mod firesc, în cadrul sistemului de interdependenţe din economie, o
variabilă poate fi exogenă sau endogenă, în funcţie de modul în care este analizată
în cadrul modelului.
În raport cu sensul modificărilor, o relaţie dintre fenomene poate fi directă
(pozitivă) − atunci când variabila dependentă se schimbă în acelaşi sens cu
mişcarea variabilei independente, sau indirectă (negativă) − atunci când
modificarea variabilei independente este însoţită de o schimbare în sens opus a
variabilei dependente. Între modificarea preţului şi ofertei există o relaţie directă,
pozitivă, iar între modificarea preţului şi cerere există o relaţie indirectă, negativă.
Dacă, în cazul relaţiei directe, pozitive, cele două variabile se modifică cu
aceeaşi intensitate economică, avem o relaţie directă lineară, iar atunci când
intensitatea modificărilor lor este diferită, dar de acelaşi sens, avem o relaţie
directă nonlineară.
Există părerea că nu trebuie să se vorbească doar despre cauza
fenomenelor, ci şi despre relaţiile funcţionale dintre ele, deoarece, apreciază J.
Schumpeter, în ultimă instanţă, cea care se impune este relaţia funcţională, şi nu
relaţia cauzală. De exemplu, cererea sau oferta poate fi considerate şi ca o funcţie
de preţ, lineară sau nonlineară, după cum producţia obţinută este o funcţie
determinată de modul cum se combină dimensiunile cantitative, structurale şi
calitative ale factorilor de producţie − natura, munca, capitalul etc. „Enunţurile
teoretice, afirmă J. Schumpeter, pe care Economia politică le face cu privire la
descrierea relaţiilor funcţionale între elementele sistemului nostru, prin mijlocul
unor formule, pe cât posibil de scurte şi cu o valabilitate pe cât posibil de generală
... le numim legi” 4 .

4
Joseph Schumpeter, History of Economic Analisys, George Allen Ltd, Londra, 1995,
p. 38
Economia ca ştiinţă

Întrucât relaţiile cauzale sunt şi relaţii funcţionale, legile ştiinţei

economice trebuie să exprime, într-o formă teoretico-funcţională, existenţa acestor
legături, în ceea ce au ele comun şi repetabil.
În substanţa lor, relaţiile care există între fenomenele şi procesele
economice nu sunt produsul voinţei oamenilor, ci sunt expresia unor necesităţi care
se manifestă cu forţa obiectivă a existenţei noastre ca fiinţă biologică, dar şi ca fiinţă
socială. Aceste legături sunt un produs al existenţei şi acţiunilor noastre, ele sunt
expresia nevoii de a fi natură şi societate, în acelaşi timp, fapt pentru care acţiunea
economică de a produce bunurile economice înseamnă în mod obiectiv atât o relaţie
om-natură cât şi o relaţie om-om. De aici concluzia că legăturile cu caracter de
lege economică există independent de voinţa şi conştiinţa omului, ele se manifestă
aşa şi numai aşa, atâta vreme cât sunt create condiţiile care le-au generat.

Legea, în sens ştiinţific, deci şi legea în sensul ştiinţei economice, exprimă o

legătură esenţială, existentă în mod obiectiv în substanţa fenomenelor, sub forma unor
relaţii cauzal-funcţionale cu caracter de necesitate şi repetabilitate, în timpul şi spaţiul vieţii
noastre comune. Aceasta înseamnă că legile descoperite de ştiinţă nu pot fi desfiinţate decât
de evoluţia naturii şi societăţii în care trăim. Cine ar putea, spre exemplu, să anuleze legea
gravitaţiei sau legea cererii şi ofertei?

Legile descoperite de ştiinţa economică sunt regularităţi care jalonează

activitatea oamenilor, lupta cu natura şi societatea din noi pentru a ne asigura cele
necesare vieţii, în condiţiile unor resurse limitate.
Ţinând seama că, în viaţa economică, oamenii se manifestă prin
comportamentele lor specifice în condiţii de incertitudine şi într-un ansamblu de
relaţii natural-sociale de mare complexitate în dinamica timpului şi spaţiului nostru
comun, legăturile cu caracter de lege existente se manifestă numai ca tendinţă şi în
medie.
Legile descoperite de ştiinţa economică pot fi formulate şi exprimate mai
bine sau mai puţin bine, în raport cu relaţia obiectivă pe care o reprezintă. Pe
măsură ce ştiinţa se dezvoltă şi se intercondiţionează în explicarea complexităţii
vieţii economice, se creează condiţiile ca omul să înţeleagă mai bine (corect)
realitatea în care trăieşte, să o exprime mai clar sub aspect spiritual-ştiinţific şi să-şi
verifice mai riguros descoperirile realizate în timp.
Legile pe care oamenii le elaborează şi le aprobă în sistemele democratice ale
vieţii cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii umane, în ansamblul ei şi a
subsistemelor sale sunt norme juridice, cu caracter subiectiv. Acestea reflectă
gradul de maturizare şi umanizare a democraţiei colectivităţii, în raport cu interesele
 Teorie economică generală ● Microeconomie

individuale şi comune ale oamenilor. Prin efectele aplicării lor, ele nu trebuie să se
opună exigenţelor pe care le dezvoltă natura şi cadrul social, drepturilor şi
obligaţiilor omului, vieţii în colectivitatea umană.
În concluzie, acceptând ideea că în viaţa economică există legi, pe care
ştiinţa economică este chemată să le formuleze cât mai corect, putem să relevăm şi
modurile în care au fost prezentate aceste regularităţi în decursul timpului. Astfel,
diferitele şcoli sau curente de gândire economică au subliniat aspecte utile
referitoare la: legi abstracte − legi empirice; legi cauzale − legi funcţionale, legi
„tendinţă”; legi în înţelesul ştiinţei comprehensive; legi în concepţia
teleologică (finalistă) etc 5 .
Asemenea modalităţi de a aprecia legile economice au o deosebită
importanţă teoretică şi practică, demonstrând că legile economice au caracter
universal, sunt inerente vieţii economice în toate timpurile. Cunoaşterea lor permite
formularea deciziilor potrivite pentru asigurarea raţionalităţii activităţii economice,
care presupune în esenţă obţinerea unui efect util cât mai mare cu un efort cât mai
mic.

1.3 Metode de cunoaştere economică ştiinţifică

Spre deosebire de cunoaşterea comună, care este intuitivă, contemplativă

şi preponderent subiectivă, mulţumindu-se cu simpla percepţie a realităţii,
cunoaşterea ştiinţifică este obiectivă, căutând să ajungă la înţelegerea corectă a
realităţii, printr-o operaţiune combinată de percepţie şi de gândire.
Prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice se trece, de la cunoaşterea prin
simţurile noastre, la elaborarea de concepte şi la înţelegerea fenomenelor,
ajungându-se la formularea de idei, teze, teorii în domeniul respectiv pe calea
raţiunii.
Metoda prin care se realizează cunoaşterea economică ştiinţifică cuprinde
ansamblul concepţiilor şi procedeelor gândirii cu privire la obiectul ştiinţei
economice, împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor
economice.
Concepţia generală despre natură şi societate va influenţa metoda de
realizare a cunoaşterii economice ştiinţifice.

5
O analiză sintetică cu privire la această problemă întâlnim la Gromoslav Mladenatz, op. cit.,
p. 138-199.
Economia ca ştiinţă

În viziunea spiritualismului, esenţa lumii în care trăim o formează spiritul

omenesc, în timp ce materialismul filosofic consideră că spiritul este o creaţie a
materiei, el neavând o existenţă proprie.
Există şi concepţia dualistă, care recunoaşte în mod paralel spiritul şi
materia, sufletul şi trupul, gândirea şi existenţa.
Concepţia monistă contopeşte spiritul şi materia într-o singură substanţă,
de unde ideea identităţii între real şi ideal.
Prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice are loc integrarea în spiritul uman a
esenţei fenomenelor şi proceselor economice. Întrucât esenţa vieţii economice nu
se suprapune cu formele de manifestare a ei, cunoaşterea economică ştiinţifică este
un produs complex, dificil, contradictoriu şi adesea complicat.
Cunoaşterea economică ştiinţifică se realizează prin Gnoseologia
economică (Teoria cunoaşterii economice) şi prin Epistemologia economică care
studiază natura, criteriile şi posibilităţile cunoaşterii economice, incluzând şi
analiza critică a principiilor, ipotezelor şi rezultatelor cercetării economice. Prin
transformarea metodei de cercetare economică ştiinţifică în obiect al analizei şi
cercetării ştiinţifice s-a creat o disciplină ştiinţifică nouă numită Metodologia
cunoaşterii.
Noţiunea de metodologie îşi are originea în cuvintele greceşti „methodos”
(drum, cale de urmat în cunoaştere) şi „logos” (studiu, ştiinţa cuvântului).
În ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în ştiinţa economică se
includ: abstracţia, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, comparaţia, analogia,
ipoteza, logicul şi istoricul, modelarea economică matematică ş.a.
Abstracţia este o metodă de cercetare a vieţii economice prin care se
urmăreşte să se elimine ceea ce este neesenţial, irelevant şi întâmplător şi să se
desprindă ceea ce este esenţial, general şi relevant pentru caracterizarea
fenomenului sau procesului respectiv, sub formă de concepte, principii, teorii şi
legi economice.
Metoda inductivă constă în desprinderea concluziilor, principiilor,
regulilor etc., din analiza cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării
deplasându-se de la cunoaşterea particularului concret spre evidenţierea
conceptelor, tezelor şi teoriilor cu caracter de generalitate.
Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează
demersul de la general la particular, în sensul că se aplică teoriile descoperite deja
la analiza faptelor, exprimate concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi
proceselor reale. În cazul raţionamentului deductiv, pornindu-se de la analiza şi
interpretarea anumitor principii, teorii, legi etc. se ajunge chiar la formularea
 Teorie economică generală ● Microeconomie

altora. Întrucât un om normal, când merge, se foloseşte de ambele picioare, tot aşa
cercetarea economică ştiinţifică presupune folosirea concomitent a inducţiei şi
deducţiei, ele completându-se reciproc.
Metoda analizei economice presupune divizarea, descompunerea mentală
şi/sau fizică a obiectului cercetat în părţile sale constitutive, examinarea separată a
fiecăreia şi dezvăluirea trăsăturilor esenţiale ce îl caracterizează. Prin analiză se
„distruge” integritatea fenomenului cercetat în plan mental şi se obţin concluzii
parţiale cu privire la fiecare componentă a întregului analizat.
Metoda sintezei economice presupune elaborarea unor concluzii cu
caracter general printr-un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie
logică a părţilor constitutive ale întregului.
În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii şi îl duce până la un punct,
sinteza continuă acest proces, desăvârşindu-l din punctul de vedere al
funcţionalităţii întregului. În acest fel, analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar
sinteza mută analiza în faza sa finală.
Metoda comparaţiei este cel mai general procedeu logic prin care se
cercetează esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elemente
cunoscute, care pot pune în evidenţă evoluţia lor. Spre exemplu, dacă se compară
mărimea produsului intern brut cu populaţia, se obţine un indicator mai expresiv,
produsul intern brut pe locuitor, care, comparat cu nivelul său într-o perioadă
anterioară, în aceeaşi ţară sau din altă ţară, permite obţinerea unor concluzii de
mare interes pentru ştiinţa şi practica economică.
Prin comparaţie se pot caracteriza ţările lumii, ca nivel de dezvoltare, se
pot evidenţia genul de relaţii, asemănările şi deosebirile dintre fenomene şi
procese etc.
Metoda analogiei înseamnă un procedeu prin care se mută (transferă)
însuşiri ale unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus analizei, în
scopul obţinerii unor concluzii cu un grad mai ridicat sau mai scăzut de
probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor asemănătoare.
Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor cu realitatea, ca şi cu
concluziile desprinse din folosirea altor metode de cercetare, cum sunt inducţia şi
deducţia, comparaţia etc.
Metoda analogiei a avut un rol important în fundamentarea de către
Fr. Quesnay a celebrului său „tablou economic”, în apariţia ciberneticii etc.
Ipoteza este o presupunere, fundamentată ştiinţific, despre legăturile şi
conexiunile posibile între fenomenele şi procesele din viaţa reală, care nu este însă
o certitudine. Ipoteza apare ca o teză preliminară, obţinută pe cale raţională, în
Economia ca ştiinţă

urma examinării unor informaţii restrânse, în situaţia în care vechea teorie nu poate
explica noile fapte. Ipoteza poate să apară în fiecare fază a cercetării ştiinţifice, ca
punct de pornire sau ca rezultat parţial sau final. Pentru a fi ştiinţifică, ipoteza
trebuie să fie elaborată pe un material real, să fie verificabilă, să aibă putere de
predicţie, să fie simplă şi uşor de formulat.
Metoda istorică îşi găseşte expresie în analiza fenomenelor şi proceselor
economice de la cele mai simple la cele mai complexe, în evoluţia lor firească în
timp şi spaţiu, cu toate elementele concrete ce le individualizează.
Prin folosirea metodei istorice putem să explicăm dinamica fenomenelor
şi proceselor din evoluţia vieţii economice.
Metoda logică cercetează fenomenele şi procesele economice, în evoluţia
lor de la simplu la complex, fără însă a ţine seama de toate zigzagurile istoriei, dar
cu urmărirea liniei istorice a evoluţiei în forma sa abstractă, raţională. De aceea,
metoda logică este metoda istorică, curăţată de elementele concrete ale timpului şi
spaţiului şi concretizată într-un fir călăuzitor esenţializat, ce reflectă procesul
istoric real într-o formă abstractă, esenţializată.
Modelarea economico-matematică analizează, pe baza relaţiilor
funcţionale ce există între fenomenele şi procesele economice, diferite tipuri de
existenţă esenţializată a vieţii economice, sub forma unor construcţii logico-
matematice care permit testarea evoluţiei unor parametri de optimizare, în anumite
condiţii de spaţiu şi timp. Prin modelarea economico-matematică se pun bazele
eliberării cercetătorului de dificultăţile necunoscutului şi multilateralităţii, de
complexitatea vieţii economice şi introducerii lui în sfera predictibilităţilor
selective, testabile teoretic.
Modelarea economico-matematică se poate folosi cu succes pentru
scenarii economice, precum şi pentru experimente economice, ca metode specifice
de cercetare economică.
Modelul economico-matematic este o construcţie logică, rezultat al unei
abstracţii ştiinţifice ce esenţializează viaţa economică reală sub forma unor relaţii
funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul
cercetat.
În funcţie de o serie de criterii alese, deosebim: modele deterministe şi
probabilistice, modele statice şi modele dinamice, modele microeconomice şi
modele macroeconomice, modele numerice, modele grafice şi modele analitice,
modele explicative (descriptive) şi modele normative ş.a.
Metoda statistică cuprinde un ansamblu de procedee prin care se observă
fenomenele şi procesele vieţii economice, se înregistrează informaţiile necesare, se
 Teorie economică generală ● Microeconomie

realizează compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a

graficelor statistice, în vederea surprinderii tendinţelor care se manifestă.
Metodele grafice permit reprezentarea sub formă de linii, curbe şi alte
figuri geometrice a unor parametri economici sau a legăturilor dintre două sau mai
multe variabile, în cadrul unor coordonate, unde pe axa orizontală se înscriu, de
regulă, variabile independente, iar pe axa verticală, variabile dependente.
Principiul „Ceteris paribus” intervine atunci când în analiza unor
fenomene sau procese economice corelaţiile cauzale complexe sau multiple trebuie
studiate printr-o înlănţuire de relaţii cauzale simple, celelalte fiind considerate
neschimbate şi, deci, constante. Din acest motiv, „Ceteris paribus” înseamnă că
„toate celelalte lucruri rămân neschimbate”. De exemplu, ştiind că profitul este
egal cu preţul de vânzare minus costul de producţie, pentru a stabili relaţia care
există între profit şi cost, considerăm preţul dat, nemodificat. La un preţ dat, între
profit şi cost este o relaţie inversă: creşte costul scade profitul, scade costul, creşte
profitul.
Eroarea în analiza economică poate să fie o eroare de cauzalitate sau o
eroare de compoziţie. Spre exemplu, apariţia unui fenomen economic după un alt
fenomen economic nu poate conduce obligatoriu la concluzia existenţei unei relaţii
de cauzalitate între aceste două fenomene. De asemenea, eroarea de cauzalitate
mai poate să apară atunci când o relaţie pozitivă este analizată ca o relaţie negativă
sau când o variabilă independentă este considerată o variabilă dependentă.
Eroarea de compoziţie poate să apară în situaţia în care trăsăturile unei
părţi a unui întreg sunt atribuite automat şi întregului. Spre exemplu, dacă un elev
dintr-o clasă nu se pregăteşte la matematică, nu înseamnă că toţi elevii din clasa
aceea nu învaţă la disciplina respectivă.
Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor constă în evaluarea sistematică a
intrărilor şi ieşirilor în şi din activitatea economică, compararea lor şi evidenţierea
avantajului net. Din acest motiv, ea se mai numeşte şi analiza cost-beneficiu.
Aceasta capătă o importanţă deosebită deoarece presiunea exercitată de nevoia
socială asupra resurselor se intensifică, mecanismele competiţiei presupun
eliminarea activităţilor ineficiente, iar trecerea de la dezvoltare extensivă la
dezvoltare intensivă devine alternativa cea mai avantajoasă pentru progresul
fiecărei naţiuni. Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor este necesară şi posibilă la
toate nivelurile de agregare a activităţii economice.
Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor presupune respectarea unor principii
cum sunt: delimitarea riguroasă a efectelor şi eforturilor în timp şi în spaţiu,
precum şi a eforturilor de efecte; luarea în considerare a efortului integral, pe toate
Economia ca ştiinţă

treptele structurii economice, adică resursele avansate, ocupate, consumate;

reflectarea complexităţii efectelor (economice, sociale, ecologice, culturale,
politice, directe şi propagate, globale, finale, nou-create, nete, fizice); delimitarea
în timp şi spaţiu a eforturilor, a efectelor şi asigurarea comparabilităţii lor;
convertirea tuturor efectelor în efecte economice; compatibilitatea indicatorilor
care exprimă eforturile şi efectele; reflectarea interdependenţelor activităţii
economico-sociale în sistemul de indicatori; luarea în considerare a unui etalon în
aprecierea nivelului profitabilităţii; veridicitatea informaţiilor cu privire la
cheltuielile şi rezultatele activităţii economice; evidenţierea avantajului net, în
termeni comparabili etc.
Desigur, principiile menţionate nu epuizează problematica măsurării
cheltuielilor şi rezultatelor agenţilor economici, dar, în unitatea lor, ele reuşesc să
creeze cadrul teoretic-metodologic favorabil fundamentării indicatorilor de
apreciere a cheltuielilor şi rezultatelor şi de integrare a lor în analiza sistemică.
Alegerea alternativelor de măsurare trebuie şi poate să fie numai rezultatul
prezentării şi înţelegerii profunde şi la timp atât a avantajelor, cât şi a
dezavantajelor, astfel încât opţiunea să fie făcută cu „ochii deschişi”. John Kenneth
Galbraith afirma că a scris cartea Ştiinţa economică şi interesul public pentru o
singură concluzie categorică: „lăsate la voia lor, forţele economice nu conlucrează
pentru ceea ce este mai bine, ci, probabil, pentru cei mai puternici” 6 .

1.4 Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă

Economia ca ştiinţă s-a constituit prin contribuţia decisivă a fiziocraţilor şi

a şcolii clasice engleze, sub influenţa ştiinţelor naturale. Acest proces de formare a
ştiinţei economice şi-a pus amprenta asupra rolului ei.
Astfel, s-a conturat părerea că ştiinţa economică, la fel ca ştiinţele naturii,
au drept scop cunoaşterea fenomenelor din domeniul respectiv, descrierea şi
explicarea cauzalităţii şi funcţionalităţii lor, formularea de legi cu valabilitate cât
mai generală şi atât. Potrivit acestui punct de vedere, ştiinţa economică trebuie să
se ocupe de căutarea, indiferent de aprecierile, aprobative ori nu, ale noastre,
cunoaşterii realităţii aşa cum este, nu cum ar trebui să fie, fapt pentru care ea
trebuie să dea dovadă de o obiectivitate desăvârşită, de neutralitate. Pentru aceasta,
cercetătorul în domeniul ştiinţei economice trebuie să fie eliberat total de sub
influenţele mediului, ale curentelor de opinie, trebuie să nu ţină seama de interese.

6
John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 7.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

Atunci când scopul cercetării economice este explicativ, teoretic,

răspunzând la întrebările Ce este? De ce este? Cum este? teoria economică este
considerată ştiinţă economică pozitivă.
Economia ca ştiinţă explicativă descoperă ceea ce este realitate şi nu cum
ar trebui să fie realitatea, constată şi nu dă reţete, nu fixează ţeluri ideale şi norme
de conduită. Când teoria economică urmăreşte să dea răspuns la întrebările Ce-i de
făcut? Cu ce mijloace? Cum? ea este considerată ştiinţă economică normativă.
Analizând cele două optici, apreciem că ştiinţa economică realizează
descrierea, explicarea sensului de mişcare a faptelor economice, prognozându-le
evoluţia în diferite alternative; totodată ea fundamentează mijloacele de acţiune
pentru a atinge anumite obiective impuse de logica fenomenelor şi de sistemul de
valori dominante în societate (vezi figura 1.2).

Ce a fost ?
Ce este ?

Descrierea faptelor
economice

De ce a fost ?
De ce este ?

Obiectivele Explicarea faptelor Ţeluri şi valori

studiului economice social-umane
economiei urmărite
Ce va fi dacă ...?

Prognoza alternativelor
economice

Cum, cu ce mijloace
şi în cât timp se pot atinge
anumite obiective ?
Acţiunea economică
practică, costurile şi
avantajele ei.

Figura 1.2 Logica abordării în ştiinţa economică

Economia ca ştiinţă

1.5 Sistemul ştiinţei economice

Studierea vieţii economice în complexitatea sa, în timp şi spaţiu, a generat

apariţia mai multor ştiinţe economice.
În raport cu evoluţia vieţii economice şi cu modul în care diferitele ştiinţe
economice aprofundează cercetarea fenomenelor şi proceselor economice în
diferitele etape ale istoriei, s-au conturat o serie de puncte de vedere cu privire la
sistemul ştiinţei economice. Aceste puncte de vedere pun în evidenţă complexitatea
şi dinamismul vieţii economice, sistemul de interdependenţe în care se integrează
aceasta în cadrul societăţii omeneşti şi în mediul natural, gradul de înţelegere,
reflectare şi esenţializare a fenomenelor şi proceselor economice, ca şi modul în
care interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea intersectează diferitele domenii
ale ştiinţelor, apropiindu-se tot mai mult reflectarea raţional-logică de realitatea
natural-umană, de natura şi societatea noastră.
Conţinutul, structura şi funcţiile sistemului ştiinţei economice pot fi
înţelese mai bine prin următoarele caracteristici:
1. În ansamblul ştiinţelor economice care studiază viaţa economică,
în complexitatea ei dinamică, cu efecte propagate în timpul şi spaţiul în
care coexistă, se detaşează Ştiinţa economică teoretică, Economia politică sau
Economia, ca teorie economică generală.
Această categorie iniţială, dar şi fundamentală a ştiinţei despre economie,
indiferent de cum este denumită, are rolul de a elabora sistemul de noţiuni,
concepte şi regularităţi. Acestea esenţializează viaţa economică în ansamblul ei, în
dependenţă de coordonatele timpului şi spaţiului ei, de principiile generale în
virtutea cărora se manifestă comportamentele consumatorilor şi întreprinzătorilor,
de regularităţi şi de legile ce exprimă tendinţele dominante, corelaţiile repetabile în
evoluţia ciclurilor economice. Prin intermediul Teoriei economice generale se pun
bazele definirii elementelor comune, esenţiale, care străbat economia diferitelor
moduri de viaţă. În acest fel, se creează suportul logic, raţional al gândirii despre
mecanismele şi regulile vieţii economice, despre limbajul comun necesar
interpretării şi analizei economice, ca şi dialogului intra şi interdisciplinar favorabil
promovării cunoaşterii economice ştiinţifice. În acelaşi timp, Teoria economică
generală fundamentează, din perspectiva diferitelor şcoli doctrinare, sensul de
mişcare al vieţii economice (încotro?), modul de acţiune (ce-i de făcut şi cum?) şi
mijloacele pentru realizarea scopului.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

2. Evoluţia în timp şi spaţiu a vieţii economice, ca realitate concretă şi

ca mod de înţelegere şi percepere a ei de către gândirea oamenilor de ştiinţă,
este studiată de către ştiinţele istorice, cum sunt: Istoria economică (istoria
faptelor economice) şi Istoria gândirii economice (istoria ideilor şi concepţiilor
economice). Istoria economică reprezintă studiul teoretic cu privire la evoluţia
concretă, în timp şi spaţiu, a economiei, la nivelul fiecărei colectivităţi umane, pe
baza căruia se înlesneşte înţelegerea economiei reale actuale şi se stabilesc
caracteristicile generale ale diferitelor epoci istorice.
Istoria gândirii economice analizează principalele curente de gândire
economică, modul în care acestea s-au format şi dezvoltat, rolul jucat de ele în
evoluţia ştiinţei economice, în orientarea politicilor economice, în strânsă legătură
cu mişcarea vieţii economice reale. Un asemenea demers este important deoarece
faptele şi actele economice produc în gândirea celor care le studiază idei, teorii cu
privire la ceea ce se întâmplă într-un anume fel şi nu în altul, iar sistemul acestor
teorii despre viaţa economică alcătuieşte un instrument major al alegerilor
raţionale, pe care oamenii le fac zi de zi, în calitatea lor de consumatori şi
producători permanenţi.
3. Cunoaşterea, analiza şi interpretarea vieţii economice din
perspectiva aspectelor social-umane au generat apariţia unei gândiri
specializate, cunoscută sub denumirea de Psihosociologia economiei. În această
categorie ştiinţifică includem Psihologia economică, Sociologia economică,
Psihosociologia economică etc. Aşa după cum se cunoaşte, este normal ca
fenomenele economice să fie analizate într-o viziune multi-criterială, deoarece
viaţa economică integrează în substanţa ei şi elemente din mediul natural în care se
desfăşoară, precum şi elemente ce ţin de psihologia, educaţia şi cultura oamenilor,
de credinţa lor despre viaţă etc. Întrucât nu există o ştiinţă care să analizeze viaţa
economică sub toate aceste aspecte, apare în mod firesc necesitatea de a o aborda
secvenţial, în cadrul diferitelor ştiinţe, pentru ca apoi acestea să-şi reunească
concluziile în vederea cristalizării unei viziuni sintetice, singura în măsură să
explice întregul, în complexitatea determinărilor sale existenţiale.
Cercetarea sub aspect sociologic a vieţii economice urmăreşte să desprindă
„momentul sociologic” al acesteia, în cadrul disciplinei ştiinţifice intitulate
Sociologia economică. Prin apariţia Sociologiei economice nu se înlocuieşte
Teoria economică, ci se completează reciproc, în direcţia cunoaşterii relaţiei dintre
oameni în cadrul activităţii lor economice şi comunităţilor socio-umane în care
trăiesc şi muncesc.
Economia ca ştiinţă

4. Ştiinţa economică studiază formele concrete ale vieţii economice

în care oamenii îşi asumă libertatea de a alege folosirea optimă a resurselor
limitate de care dispun, pentru a obţine utilităţile necesare realizării scopului
acţiunilor întreprinse.
Astfel s-au născut ştiinţele economice de întreprindere, de ramură, care
studiază teoria activităţii economice la nivelul firmei, al ramurilor, în strânsă legătură
cu exigenţele conducerii practice a acestor domenii. În această categorie putem
include Economia firmei, cu particularităţile fiecărui domeniu, Economia
ramurilor, cu specificul fiecărui sector economic etc.
5. Deoarece funcţionarea sistemului economic în ansamblul său este
rezultatul unor activităţi practice, ce facilitează desfăşurarea normală a
operaţiunilor economice în cadrul circuitului economic, nevoia de a cunoaşte şi
înţelege liniile de forţă comune ale mersului spre raţionalitate, eficienţă şi
optimalitate a generat apariţia ştiinţelor economice ale funcţionalităţii vieţii
economice, care abordează problemele conducerii, planificării şi prognozei.
În această categorie putem include Ştiinţa conducerii economice, Ştiinţa
planificării economice, Ştiinţa finanţelor etc., fiecare dintre ele, cu subdiviziuni,
pe orizontala sau pe verticala vieţii economice.
6. În cadrul sistemului ştiinţei economice se individualizează şi preocupări
de înregistrare a fenomenelor şi proceselor economice, a fluxurilor şi operaţiilor pe
care le antrenează circuitul economic la diferite niveluri ale economiei, la un
moment dat şi în dinamica vieţii economice, concretizate sub forma unor ştiinţe
cum sunt Statistica economică, Contabilitatea etc.
7. Existenţa economiei mondiale, cu toate fluxurile şi circuitele pe
care le antrenează relaţiile economice dintre state, dintre agenţii economici din
diverse ţări, a impus necesitatea apariţiei unor ştiinţe care să abordeze aspectele
existenţiale ale vieţii economice, la nivelul tuturor ţărilor lumii, ale căror economii au
caracter deschis şi interdependent. În rândul acestor ştiinţe economice se includ:
Economia mondială, Relaţiile economice internaţionale, Relaţiile valutar-
financiare internaţionale, Integrarea economică mondială etc.
8. Exigenţele dezvoltării unei viziuni sistemice, integratoare despre
fenomenele şi procesele economice au impus necesitatea abordării vieţii
economice cu metode şi instrumente din diferite ştiinţe economice şi din
diferite ramuri ale ştiinţei, compatibile cu ştiinţa economică. Astfel s-au
constituit anumite ştiinţe noi, numite de graniţă. În această categorie
putem integra: Geografia economică, Economia matematică, Cibernetica
economică, Economia mediului natural, Neuroeconomia etc.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

Aceste secţiuni întreprinse în sistemul ştiinţei economice pun în evidenţă

existenţa unor discipline ştiinţifice deja consacrate în cercetarea vieţii economice,
între care există relaţii de interdependenţă, deschise aprofundării şi dezvoltării
procesului de cunoaştere. Ca urmare a cerinţelor de abordare continuă a esenţei
vieţii economice, a interacţiunii ei cu celelalte domenii ale acţiunii umane, cu
mediul natural în care existăm şi în raport cu maturizarea ştiinţelor în general, a
celor economice în special, se creează premisele necesare apariţiei de noi ştiinţe
economice, atât prin procesul de diferenţiere, de separare, cât şi prin procesul de
integrare, de cooperare compatibilă, într-un cadru sistemic adecvat lărgirii şi
aprofundării cunoaşterii ştiinţifice. Asemenea procese de evoluţie a sistemului
ştiinţei economice au loc la toate nivelurile economiei, ceea ce imprimă sistemului
un caracter dinamic, deschis, atât în interiorul său, cât şi în afara lui, în funcţie de
interacţiunile care se realizează în perimetrul obiectului (domeniului) de studiu, al
metodelor de cercetare a vieţii reale, ca şi în cel al raţionamentelor ştiinţifice.
În ultima perioadă de timp s-au intensificat preocupările conjugate ale
oamenilor de ştiinţă din domeniile medicinii şi economiei pentru a înţelege
substanţa comportamentelor umane în viaţa economică. Neuroeconomia este
astăzi denumirea care se dă unei ştiinţe de graniţă ce îşi propune să găsească
explicaţia diferitelor comportamente umane în creierul uman.

1.6 Însemnătatea ştiinţei economice

Înţelegerea însemnătăţii ştiinţei economice presupune, în primul rând, să

punem în lumină câteva considerente cu privire la natura acesteia.
Atât la nivel de individ uman, cât şi de sociogrup, modul de folosire a
timpului şi resurselor disponibile în dependenţă de dinamica sistemului de
trebuinţe este o problemă economică. Ea îşi are izvorul în unitatea şi
interdependenţa următoarelor condiţii ce caracterizează tranziţia prin viaţa umană:
- ţelurile sunt variate şi inegale ca importanţă 7 ;
- timpul disponibil se împarte pentru a produce utilităţile necesare,
inclusiv sub formă de timp liber;
- ansamblul mijloacelor pentru atingerea ţelurilor variate, dinainte
stabilite, sunt limitate şi susceptibile de utilizări alternative 8 ;
7
Pluralitatea scopurilor nu reprezintă, ca atare şi în afara unor mijloace limitate, obiect de studiu
pentru ştiinţa economică.
8
Simpla limitare a mijloacelor nu este, prin ea însăşi, suficientă pentru a genera necesitatea şi
posibilitatea gospodăririi raţionale. Numai mijloacele limitate şi cu întrebuinţări alternative creează
premisa pentru a alege, reprezentând o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru apariţia
acţiunilor economice.
Economia ca ştiinţă

- în calitate de fiinţe umane, ne manifestăm ca făpturi sensibile, antrenate

de o serie de dorinţe şi aspiraţii, de tendinţe instinctive care ne împing
fiecare să acţionăm în moduri diferite;
- ca urmare a faptului că timpul (energia) tranziţiei prin viaţă este limitat
(dat), iar mediul în care trăim nu oferă posibilităţi pentru realizarea
deplină a tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor noastre, putem să afirmăm că
viaţa este scurtă şi natura „zgârcită”;
- pornind de la obiectivele lor, oamenii acţionează pe parcursul vieţii
pentru a obţine acele utilităţi care să le permită atingerea maximului de
satisfacţie;
- ori de câte ori timpul şi mijloacele pentru atingerea ţelurilor sunt limitate
şi susceptibile de utilizări alternative, iar scopurile pot fi diferenţiate ca
importanţă, comportamentul uman îmbracă în mod necesar
forma alegerii;
- orice acţiune umană care implică folosirea unor mijloace limitate
pentru atingerea unui scop implică, în mod necesar, renunţarea la
folosirea lor pentru realizarea altor ţeluri 9 ;
- în sensul tranziţiei prin viaţa umană, întrucât nu avem viaţa veşnică şi
nici mijloacele nelimitate pentru satisfacerea unor ţeluri de importanţă
variată, comportamentul uman apare, aproape universal, ca o relaţie între
scopuri şi resursele limitate, cu întrebuinţări alternative. Aceasta face
obiectul ştiinţei economice 10 ;
- prin studiul pe care îl face, ştiinţa economică urmăreşte să descopere
modul în care diferite grade de varietate a diverselor resurse-bunuri, în
dependenţă de schimbările ce intervin în modificarea scopurilor,
determină raporturi, ţeluri-mijloace de evaluare relativă, a căror dinamică
se află în permanenţă la baza alegerii şi chibzuinţei noastre, formând
esenţa comportamentului uman sub aspect economic.
Pornind de la aceste câteva considerente cu privire la natura ştiinţei
economice, putem să prezentăm în sinteză, aprecierile ce exprimă însemnătatea
acesteia pentru om şi viaţa pe care o trăieşte, pentru colectivitatea umană, în
general.

9
Există în mediul în care trăim o abundenţă relativă atât de mare de anumite resurse, încât folosirea
unei unităţi pentru un anumit scop nu implică imposibilitatea de a folosi şi alte unităţi pentru a
satisface alte nevoi. Aerul pe care îl respirăm este considerat un asemenea bun „liber”. În general
însă, activitatea umană, cu multiplele ei obiective, nu se bucură de independenţă faţă de timp sau
de celelalte resurse specifice.
10
Caracterul limitat al mijloacelor de care dispunem pentru satisfacerea unor ţeluri, de importanţă
variată, reprezintă o condiţie aproape universală a comportamentului uman pe planeta Pământ.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

1. Înţelegerea însemnătăţii ştiinţei economice trebuie să pornească de la faptul că ea

nu oferă norme obligatorii pentru viaţa economică, nu decide în privinţa compatibilităţii
diferitelor deziderate sau scopuri.
2. Atunci când suntem puşi în situaţia de a alege între scopuri variate, ştiinţa
economică ne oferă posibilitatea de a realiza acest lucru în deplină cunoştinţă a implicaţiilor
alegerii noastre. În ştiinţa economică, la fel ca şi în celelalte ştiinţe, nu putem găsi nimic
care să ne scutească de obligaţia de a alege, ea nu decide în alegerea ultimei preferinţe.
3. Raţionalitatea în procesul alegerii reprezintă alegerea în deplină cunoştinţă a
implicaţiilor alternativelor pe care le respingem, dar şi pe care le adoptăm.
4. Ştiinţa economică ne poate lămuri care sunt implicaţiile diferitelor scopuri pe care le
putem alege, ne creează posibilitatea de a voi în cunoştinţă de cauză, de a alege un sistem de
scopuri ce sunt reciproc consistente.
5. O măsură, dacă este luată în deplină cunoştinţă a sacrificiilor pe care le implică,
este considerată raţională din punct de vedere economic. Pentru ca oamenii să fie pe deplin
edificaţi asupra implicaţiilor obiective ale măsurii pe care o iau sau pe care o susţin, este
necesară o complexă analiză economică, pe care numai ştiinţa economică o poate realiza.
6. Pentru a avea o politică economică raţională este necesar să stăpânim şi să folosim
acele analize economice care ne permit să observăm care seturi de scopuri se bazează pe
compatibilitatea reciprocă şi care nu, în ce condiţii anume de timp şi spaţiu scopurile
acţiunilor noastre sunt reciproc compatibile.
7. Fără a apela la demersul ştiinţei economice nu este posibil să realizăm o alegere
raţională. Inegalitatea veniturilor ca şi egalitatea lor, în calitate de preferinţe ale cetăţenilor
nu pot fi alese pe baze raţionale decât dacă aceştia sunt conştienţi de sacrificiile pe care le
implică un anumit mod de alegere, decât dacă înţelegem nu numai natura esenţială a
mecanismului capitalist, ci şi condiţiile necesare şi limitele inerente tipului de societate prin
care se preconizează a fi înlocuit.
8. Dificultăţile prin care trece economia şi, în general, societatea îşi au, după părerea
specialiştilor, izvorul nu în faptul că nu ne dăm seama ce facem, ci în aceea că, în mare
măsură, urmărim scopuri incompatibile. Deşi, în privinţa scopurilor finale, în societatea
modernă pot să existe deosebiri, ce generează, inevitabil, conflicte, totuşi există părerea că
multe din dificultăţile pe care le întâmpinăm nu se nasc din această situaţie, ci din lipsa
coordonării scopurilor 11 .
9. Nepermiţând evitarea necesităţii de a alege între diferite alternative şi neputând
înlătura limitele ultimelor acţiuni umane, economia politică ne ajută să punem de acord
diferitele noastre alegeri, ne creează posibilitatea de a acţiona consecvent în limitele
cunoscute, ne oferă otehnică de acţiune raţională.
10. În limitele necesităţii, economia politică apreciază că indivizii nu acţionează
totdeauna raţional, dar este de dorit ca ei să acţioneze aşa, să aleagă scopuri ce pot fi
realizate armonios, cum ar fi, spre exemplu, opţiunile individuale ale celor care cheltuiesc
şi economisesc.
11. Existenţa Economiei ca ştiinţă, ca şi însemnătatea ei depind de opţiunea valorică
conţinută în afirmaţia că raţionalitatea şi capacitatea de a alege în cunoştinţă de cauză sunt
dezirabile. Dacă iraţionalitatea ar fi preferata raţionalităţii, economia politică pozitivă ar
dispărea. De aceea, revolta împotriva raţiunii este, în substanţa ei, esenţializată ca luptă
împotriva vieţii însăşi.
12. Existenţa resurselor limitate în raport cu nevoile complexe, în continuă creştere,
alături de coexistenţa şi succesiunea inevitabilă a vieţii natural-umane la scara microcosmosului
nostru ridică la rangul de valori supreme ale luptei pentru supravieţuire şi împlinire
raţionalitatea şi speranţa acţiunilor individuale şi sociale.

11
De exemplu, în calitate de consumatori vrem preţuri şi tarife mici, iar ca producători optăm pentru
siguranţa afacerilor şi profit. Aceste scopuri ultime, diametral opuse, pot fi armonizate în cadrul
unor pieţe libere, unde purtătorii cererii şi ofertei sunt lăsaţi să aleagă în cunoştinţă de cauză a
consecinţelor deciziilor lor.
Economia ca ştiinţă

Raţionalitatea, determinată de limitarea mijloacelor disponibile şi speranţa,

impusă de imperativul egalităţii şanselor generaţiilor la viaţă, trebuie să se afle la
baza noii economii, ce va susţine dezvoltarea natural-umană, ca evoluţie durabilă
în timpul şi spaţiul microcosmosului nostru comun.

1.7 De la cunoaştere la înţelegere

¾ Teoria generală a economiei are menirea de a explica ce se întâmplă şi

de ce, succesele şi eşecurile, ce va fi dacă ..., în cadrul relaţiei permanente dintre
ţeluri şi mijloacele existente date pentru atingerea lor.
¾ Succesul decisiv al economiilor bazate pe libera iniţiativă şi pieţe
libere, concurenţiale nu înseamnă că guvernele nu îşi au locul în economie şi că cel
mai bun management public este cel oferit de filosofia laissez-faire-ului, ci implică
o reconsiderare a locului guvernului între cele două limite principale, cea permisivă
şi cea restrictivă.
¾ Rolul ştiinţei despre economie este să explice cum poate fi servit cel
mai bine cetăţeanul, lăsând sectorul privat să ofere acele utilităţi pe care le produce
cel mai bine şi statul să ofere acele bunuri pe care le face cel mai bine.
¾ Ştiinţa economică are menirea de a explica cum se creează mai multe
venituri şi mai multă bunăstare în societăţile aflate sub dictatul limitării mijloacelor,
dar şi cum sunt distribuite acestea între toţi cetăţenii unei ţări. Ca urmare a
performanţelor economice superioare, pe care le-a demonstrat practic sistemul
economiei de piaţă faţă de sistemul economiei de comandă, ştiinţa economică pune
în lumină faptul că, în societăţile dezvoltate, problema fundamentală este sărăcia unei
mici părţi a populaţiei alături de belşugul majorităţii cetăţenilor, în timp ce, în ţările
nedezvoltate ale lumii, care sunt de fapt majoritare pe glob, problema fundamentală
este sărăcia celei mai mari părţi din populaţia ţărilor respective.
¾ Existenţa acestor probleme, într-o parte sau alta a sistemelor socio-
economice şi politice, obligă ştiinţa economică, pe cei care se ocupă de cunoaşterea
tainelor vieţii economice să explice care trebuie să fie rolul guvernelor, în primul
caz, prin aplicarea politicilor sociale care să micşoreze sărăcia şi suferinţa celor ce
suportă externalităţile negative ale economiei private concurenţiale, şi, în al doilea
caz, prin lăsarea sectorului privat să ofere acele utilităţi pentru necesităţi pe care le
produce cel mai eficient, în condiţiile unor resurse limitate.
¾ Ca urmare a interacţiunilor care se creează, în mod inevitabil, între
mediul creat de om şi mediul natural, a creşterii externalităţilor complexităţii vieţii
economice, ştiinţa economică, alături de alte ştiinţe despre om şi lumea fizică, este
 Teorie economică generală ● Microeconomie

chemată să analizeze cauzele şi consecinţele unor probleme prezente la scară

planetară, cum sunt creşterea populaţiei lumii, poluarea, epuizarea unor resurse
neregenerabile şi, în general, risipa în folosirea unor resurse limitate, despădurirea
unor mari suprafeţe, înaintarea deşerturilor şi pierderea de suprafeţe utile omului,
lipsa acută de alimente pentru o mare parte din populaţia lumii, cu deosebire din
ţările sărace, noua revoluţie tehnologică în domeniul informaţiei şi comunicării etc.
¾ Scopul studierii economiei ca ştiinţă este acela de a înţelege viaţa
economică în care trăim şi de a acţiona în direcţia ameliorării parametrilor acesteia,
din punctul de vedere al ţelurilor omului şi exigenţelor echilibrului ecologic, în
perspectiva cât mai multor văzduhuri de succesiune şi coexistenţă a generaţiilor
umane pe planeta Pământ.
¾ Pentru înţelegerea teoriilor economice trebuie să cunoaştem bine
conceptele fundamentale cu care operăm, să raportăm în permanenţă concluziile la
realităţile vieţii economice, la tendinţele pe care aceasta le-a dezvoltat sau le va
creiona.
¾ Întrucât teoria economică se ocupă de lumea reală, cunoaşterea şi
folosirea ei trebuie puse în slujba înţelegerii a ceea ce se întâmplă şi de ce, elaborării
de predicţii asupra fenomenelor şi proceselor din lumea reală, concomitent cu
corelarea şi testarea, prin observaţii empirice, a teoriilor şi relaţiilor deja formulate,
pentru a stabili care reguli şi principii se verifică şi care nu, şi de ce.
¾ În calitate de ştiinţă pozitivă, economia politică ne arată ce se va
întâmpla dacă acţionăm într-un anumit fel ea nu poate să ne arate ce ar trebui să
facem. Trebuie să separăm analiza pozitivă de analiza normativă a vieţii
economice. În timp ce analiza pozitivă ne ajută să explicăm, să înţelegem şi să
facem predicţii asupra fenomenelor şi proceselor economice, analiza normativă
ne ajută să fundamentăm ce ar trebui să facem. Economia politică îmbină analiza
pozitivă cu analiza normativă a fenomenelor şi proceselor economice.
¾ Înţelegerea modului de funcţionare a economiei trebuie să înceapă cu
studierea mecanismelor pe care le dezvoltă piaţa concurenţială, în condiţii normale,
de sănătate a regulilor jocului economic, pentru a cunoaşte ce se întâmplă şi de ce,
cu evidenţierea imperfecţiunilor, a externalităţilor negative pe care le produce
inevitabil un asemenea sistem, care nu poate să fie perfect.
¾ Teoria despre micro, cât şi despre macroeconomie s-a format şi
dezvoltat în jurul unei viziuni deschise, în cadrul căreia activitatea economică la
nivelul micro şi macro este concepută ca o activitate interdependentă, cu un impact
mai mic sau mai mare al fenomenelor din economia mondială asupra celor din
economiile naţionale.
Economia ca ştiinţă

¾ Dacă la începuturile formării ştiinţei economice, creşterea economică

era considerată ca „ruda săracă a teoriei economice”, mai ales după criza din 1929-
1933, creşterea economică a format obiectul teoriei despre macroeconomie,
întrucât, pe această bază, s-a putut stabili că o rată de creştere de 3% pe an măreşte
venitul potenţial al unei ţări cu 10% în trei ani, îl dublează în patru ani şi îl creşte
de patru ori în 48 de ani. Concluzia desprinsă este că susţinerea proceselor de
creştere economică reprezintă singurul motor care generează creşteri pe termen
lung al standardelor de viaţă ale oamenilor.
¾ Introducerea timpilor scurt, lung şi foarte lung în teoria micro şi
macroeconomiei are rolul de a muta analiza fenomenelor şi proceselor economice
din viziunea statică în viziunea dinamică, unde se modifică toţi factorii de
producţie, inclusiv tehnologia, ca răspuns la semnalele economice pe care le trimit
modificările de preţuri şi, implicit, variaţiile profiturilor.
¾ Necesitatea îmbinării analizei pozitive cu analiza normativă porneşte
de la două scopuri principale: să formăm la studenţi deprinderi în utilizarea teoriei
economice, în testarea înţelegerii acesteia, în primul rând, şi să le facilităm accesul
la cunoaşterea problemelor politicilor economice din lumea în care trăim, în al
doilea rând. În felul acesta demonstrăm că ştiinţa economică este utilă studenţilor
pentru a înţelege lumea în care trăiesc şi pentru a munci ca să trăiască în această
lume şi nu a trăi pentru a munci.
¾ Integrând şi politicile micro şi macroeconomice în predarea cursului de
Economie politică, cu evidenţierea dezbaterilor care s-au purtat de-a lungul
timpului între economiştii, neoclasici şi cei neokeynesişti, se creează premisele
pentru revitalizarea ştiinţei economice, din perspectiva comunicării noilor idei
economice unei noi generaţii de studenţi, conştienţi fiind de faptul că greşelile
politice pot genera pierderi permanente şi pot schimba cursul economiei pe termen
lung, abătându-l de la evoluţia lui firească.
¾ Întrucât teoria economică are o structură logică, care se construieşte de
la o etapă la alta, este esenţial să se înţeleagă fiecare concept şi fiecare teorie care
preced analiza curentă, astfel încât să nu apară dificultăţi la capitolele următoare,
considerându-se respectivele noţiuni sau teorii ca fiind cunoscute.
¾ Teoria generală a economiei are un limbaj propriu concretizat în concepte,
principii şi teorii specifice care, la prima vedere, par a fi denumiri complicate la
lucruri de bun-simţ. În realitate, este bine să cunoaştem, pe baze ştiinţifice,
interpretarea corectă a unui comportament economic de consumator sau producător,
pentru a ne putea înţelege în interpretarea fenomenelor şi proceselor economice şi
pentru a evita erorile care ar putea să apară la o înţelegere comună a realităţii.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

¾ Studiul economiei trebuie să se realizeze pas cu pas, cu includerea

reţinerii conceptelor cheie, a tezelor şi teoriilor de referinţă pentru domeniul
respectiv, a punctelor de vedere pro şi contra cu privire la o anumită teorie,
folosindu-ne de analiza atentă a figurilor, graficelor, tabelelor statistice, casetelor
inserate etc., care constituie instrumente utile în sprijinul demonstraţiei şi
raţionamentului respectiv.
¾ În studiul Economiei politice este esenţial să se pună un accent
deosebit pe înţelegerea lucrurilor, să evităm pe cât posibil memorarea fără un
suport logic corespunzător, astfel încât conceptele, teoriile şi principiile care
formează substanţa ştiinţei despre viaţa economică reală să poată fi folosite pentru
cunoaşterea pe baze ştiinţifice a acestui domeniu esenţial al societăţii, aflat sub
dictatul limitării mijloacelor pentru realizarea ţelurilor individual-umane, dinainte
stabilite.

PACHET PEDAGOGIC

CUVINTE-CHEIE

• Economie politică (Economics, Economie) • Metoda logică

• Şcoala clasică de Economie Politică • Eroarea de cauzalitate
• Lege economică • Eroarea de compoziţie
• Relaţii cauzale în economie • Modelarea economico-matematică
• Relaţii economice funcţionale • Model economico-matematic
• Relaţie economică directă (pozitivă) • Metoda statistică
• Relaţie economică indirectă (negativă) • Principiul „Ceteris paribus”
• Relaţii de interdependenţă • Teorie economică explicativă (pozitivă)
• Legături funcţionale • Teorie economică normativă
• Variabilă endogenă (dependentă,) • Sistemul ştiinţei economice
• Variabilă exogenă (independentă) • Microeconomie
• Abstracţia ştiinţifică • Macroeconomie
• Metoda inductivă • Limitare
• Metoda deductivă • Stimulente
• Metoda comparaţiei • Schimb
• Metoda analogiei. • Informaţie
• Ipoteza • Distribuţie
• Metoda istorică. • Neuroeconomie
Economia ca ştiinţă

ÎNTREBĂRI

ƒ În ce a constat prima interpretare dată Economiei politice?

ƒ Ce interpretare dădeau fiziocraţii legilor obiective ale societăţii omeneşti?
ƒ Când s-a format Economia politică drept ştiinţă?
ƒ În ce constă obiectul de studiu al Economiei ca ştiinţă socială?
ƒ Care sunt regulile fundamentale care se întâlnesc în economia societăţii omeneşti?
ƒ Cum se explică apariţia microeconomiei şi macroeconomiei?
ƒ De ce există un compromis între eficienţă şi echitate?
ƒ Daţi câte două exemple de legături directe şi legături indirecte.
ƒ În ce constă deosebirea dintre legile economice şi legile juridice?
ƒ De ce este nevoie de abordarea pozitivă şi abordarea normativă în ştiinţa
economică?
ƒ Care sunt întrebările de bază ale ştiinţei economice?
ƒ Explicaţi interacţiunea dintre procesul de diferenţiere şi procesul de integrare în
ştiinţa economică.
ƒ Care este interpretarea celor două valori fundamentale: raţionalitatea şi speranţa în
evoluţia economiei societăţii omeneşti?

APLICAŢII

1. Economia ca ştiinţă a apărut:

a) încă din antichitate;
b) odată cu şcoala clasică engleză;
c) odată cu marxismul;
d) în perioada mercantilismului;
e) după criza din 1929 - 1933.

2. Termenul de Economie politică a fost folosit pentru prima dată:

a) în anul 1815;
b) de către K. Marx;
c) în anul 1615, de J. M. Keynes;
d) de Antoine de Montchrestien;
e) în anul 1929.

3. Aprecierea că numai agricultura este o activitate productivă aparţine:

a) mercantiliştilor;
b) şcolii clasice de economie politică;
 Teorie economică generală ● Microeconomie

c) fiziocraţiolor;
d) marxismului;
e) lui J. M. Keynes.

4. Afirmaţia că „munca este tatăl avuţiei, iar natura este mama ei” a fost lansată de:
a) K. Marx; b) W. Petty; c) Adam Smith; d) David Ricardo; e) J. B. Say.

5. Lucrarea Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei este scrisă de:
a) D. Ricardo;
b) K. Marx;
c) A. Smith;
d) W. Petty;
e) P.A. Samuelson.

6. Teoria debuşeelor a fost formulată de:

a) A. Smith;
b) J. B. Say;
c) K. Marx;
d) T. R. Malthus;
e) Aristotel.

7. Lucrarea Capitalul a fost scrisă de:

a) Menger;
b) Jevons;
c) Marx;
d) J. M. Keynes;
e) A. Smith.

8. De-a lungul timpului, ştiinţa economică a fost considerată ca o ştiinţă:

a) naturală;
b) comprehensivă;
c) socială;
d) politică;
e) cosmică.

9. În ştiinţa economică putem avea abordări:

a) pozitive;
b) normative;
c) microeconomice:
d) macroeconomice;
e) mondoeconomice.
Economia ca ştiinţă

10. În metodologia analizei economice:

a) raţionamentul inductiv se împleteşte cu cel deductiv;
b) logicul este istoricul „dezbrăcat” de întâmplător;
c) variabilele economice sunt de flux şi de stoc;
d) se folosesc numai variabilele economice endogene;
e) se foloseşte numai analiza calitativă.

11. Potrivit metodologiei analizei economice, modelul economic:

a) este echivalent cu o teorie economică;
b) ilustrează cantitativ relaţiile funcţionale în cadrul unei teorii;
c) este o aplicaţie a unei teorii, într-un context dat;
d) este o abstracţie explicativă pentru o realitate complexă;
e) este copierea identică a realităţii obiective.

12. În cadrul economiei întâlnim:

a) relaţii de acelaşi sens;
b) numai relaţii funcţionale liniare;
c) atât relaţii pozitive, cât şi relaţii negative;
d) numai variabile de flux;
e) numai relaţii funcţionale nonliniare.

13. Care din următoarele afirmaţii sunt considerate principii ale ştiinţei economice despre
economie:
a) oamenii se confruntă cu alegerea;
b) costul unui bun este dat de şansa sacrificată;
c) standardele de viaţă sunt date de nivelurile de productivitate;
d) oamenii răspund la stimulente acţionând în concordanţă cu interesele lor;
e) specializarea, schimbul şi comerţul îi îmbogăţesc pe oameni.

14. Care din afirmaţiile de mai jos sunt adevărate:

a) o relaţie cauzală este o corelaţie;
b) nu orice corelaţie este o relaţie cauzală;
c) nu există prânz gratuit;
d) deciziile sunt un răspuns la stimulente;
e) alegerile înseamnă compromisuri.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

15. Care din afirmaţiile de mai jos sunt false:

a) când facem schimburi cu alţii aria alegerilor se reduce;
b) facem compromisuri din cauza rarităţii resurselor;
c) în schimbul voluntar pe piaţă numai unii câştigă;
d) economia americană este o economie mixtă;
e) economia pozitivă se preocupă de „ceea ce ar trebui să fie”.

16. Stimulentul pentru a urma o facultate este determinat de:

a) creşterea salariilor persoanelor fără facultate;
b) scăderea dobânzii la creditele pentru plata studiilor;
c) poziţia în diviziunea socială a muncii;
d) sporirea veniturilor lucrătorilor cu studii superioare;
e) sporirea costurilor învăţământului.

17. Noua economie ce se prefigurează se referă:

a) numai la relaţia om-natură;
b) doar la relaţia om-societate;
c) atât la relaţiile om-natură, cât şi la cele om-om;
d) la schimbarea ţelurilor acţiunilor umane;
e) la compatibilizarea raţionalităţii şi speranţei – ca valori fundamentale.

18. Problemele economice izvorăsc din aceea că:

a) ţelurile sunt variate şi inegale ca importanţă;
b) mijloacele disponibile sunt limitate şi susceptibile de utilizări alternative;
c) timpul disponibil este limitat;
d) oamenii sunt obligaţi să producă ceea ce nu oferă gratuit natura;
e) viaţa este scurtă şi natura este „zgârcită”.

19. Economiştii se contrazic pentru că:

a) folosesc puncte de reper diferite;
b) nu reuşesc să înţeleagă amploarea ignoranţei lor;
c) au judecăţi de valoare diferite;
d) nu sunt clari în aprecierea consecinţelor pe termen scurt şi pe termen lung;
e) sunt oameni.
Economia ca ştiinţă

20. Ştiinţa economică are valoare atâta vreme cât ne ajută să:
a) să înţelegem ce se întâmplă şi de ce;
b) să prezicem ce va fi dacă...;
c) să rezolvăm conflictele dintre teorie şi practică;
d) să depăşim perioadele de criză ştiinţifică;
e) să îmbunătăţim şi abordarea normativă.