Prof. univ Dr.

BIANCA PREDESCU

DREPT INSTITUŢIONAL COMUNITAR

NOTE CURS UNIVERSITAR

2009-2010

CUVÂNT ÎNAINTE

Visul de secole “o Europă Unită“ a devenit o necesitate şi o realitate a sfârşitului de secol XX.
Uniunea Europeană se prezintă ca o construcţie modernă şi originală, instituţională şi
funcţională, fără precedent în istorie şi fără corespondent în lumea contemporană.
Principiile de ordin strategic şi economic ale construcţiei comunitare gândite în anii `50 au
prefigurat sensul dezvoltării, iar adaptarea lor permanentă la noile realităţi europene şi mondiale
oferă o soluţie viitorului omenirii. Din această perspectivă studierea apariţiei şi evoluţiei
Cumunităţilor Europene, a sistemului instituţional şi juridic, a mijloacelor de acţiune specifice apare
deosebit de interesantă şi utilă, mai ales în actuala conjunctură politică, economică şi militară.
Problema viitorului Europei comunitare nu mai este şi nici nu mai poate să rămână o
problemă a statelor membre. Ea este problema tuturor ţărilor situate geografic în Europa, cât şi
întregii omeniri.
Prima jumătate a mileniului III ne va oferi răspunsul la o întrebare esenţială: care este
modelul optim de dezvoltare, cel european, cel asiatic sau cel american?
Reflectând asupra evoluţiei istorice din epoca modernă şi contemporană, asupra principiilor
şi scopului Uniunii Europene considerăm că suntem datori şi noi să încercăm să prefigurăm viitorul
Europei şi al întregii comunităţi mondiale pentru că viitorul societăţii în care trăim este şi viitorul
nostru, al fiecărui individ.
Ideea unei Europe unite nu este nouă. Ea îşi are sorgintea în antichitate şi s-a perpetuat de-a
lungul secolelor, manifestându-se poate cu mai puţină tărie în secolul XIX, când a fost dominant
conceptul statului naţiune, concept care a stat la baza formării în această epocă a statelor moderne
europene, state naţiuni contemporane.
După primul război mondial, mişcarea pentru o Uniune Paneuropeană şi-a găsit larg ecou în
cadrul Societăţii Naţiunilor. În memorabila expunere prezentată la 5 septembrie 1929 în faţa
Adunării Societăţii Naţiunilor, ministrul de externe francez Aristide Briand preconiza crearea unui
cadru federal “fără a aduce atingere suveranităţii unei naţiuni care ar face parte dintr-o asemenea
asociaţie” ... “jucând un rol mai mult economic”1.
Izbucnirea celui de al doilea război mondial a făcut imposibilă aplicarea acestui plan. Ideea
nu a fost însă abandonată. Putem spune ca a doua jumătate a secolului XX a fost dominată de
crearea unor puternice structuri politice, economice şi militare: Consiliul Europei, Uniunea
1
Memorandum – publicat la 1 mai 1930 în Franţa, citat de Christian Philip – Les Institutions Europeennes-ed Masson,
Paris, 1980, p.10.
Europeană, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Uniunea Europei Occidentale la nivel strict
european, sau altele care depăşesc graniţele continentului: Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia
de Cooperare şi Dezvoltare Economică şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord ş.a.
Toate aceste organisme au în esenţă menirea de a pune mai bine în valoare deosebitul
potenţial uman, economic, cultural, ştiinţific, militar al statelor bătrânului continent, de a-i menţine
prestigiul de conştiinţă şi forţă vie a umanităţii.
Lucrarea de faţă înţelege să prezinte condiţiile care au stat la baza constituirii Comunităţilor
Europene şi evoluţia acestora, caracterele generale şi structura instituţională, ordinea de drept
comunitară şi mijloacele de acţiune specifice Uniunii Europene.
Toate aceste probleme conturează conţinutul dreptului instituţional comunitar.

CONSIDERAŢII GENERALE

Europa modernă este compusă din state suverane care nu se supun niciunei autorităţi
superioare.
Statele sunt separate prin frontiere, graniţe. Relaţiile dintre ele sunt bazate pe diplomaţie,
încheierea de convenţii internaţionale ce sunt supuse regulilor dreptului internaţional public. Fiecare
stat se distinge de vecinul său prin limbă, tradiţii, istorie, cultură, obiceiuri.
Un dublu principiu se manifestă: dorinţa de dominare, de hegemonie a statelor puternice şi
dorinţa de echilibru european din partea statelor mai puţin puternice. În epoca modernă acest
principiu a fost resortul relaţiilor internaţionale europene.
Europa modernă este divizată politic, religios, etnic, economic. Dacă iniţial sursele de
divizare au fost politice şi religioase, factorul economic devine, în timp, cel mai puternic. Economia
naţională întăreşte statul susţinând organizarea sa politică şi juridică. De aici şi rivalitatea din ce în
ce mai accentuată între marile puteri europene pentru cucerirea de noi teritorii, realizarea zonelor de
influenţă.
Divizarea şi echilibrul, reguli ale Europei moderne sunt consacrate şi de Tratatul de la
Westphalia din anul 1648. Până în zilele noastre Europa a fost supusă unui echilibru precar şi unor
hegemonii succesive, până în secolul al XIX-lea ea este perioada creşterii şi descreşterii unor mari
imperii iar ulterior începutul afirmării mişcărilor naţionale.
Europa secolului XIX şi a primei jumătăţi a secolului XX este cea a unor alianţe fragile şi
vremelnice în vederea menţinerii păcii. În acelaşi timp este şi perioada începutului cooperării
europene prin organizarea de conferinţe, reuniuni periodice şi frecvente asupra unor probleme
politice de interes general.
Tot în această perioadă asistăm la crearea unor veritabile servicii publice internaţionale:
Uniunea poştală universală, Uniunea telegrafică, Uniunea de la Berna asupra căilor ferate,
Convenţia asupra protecţiei proprietăţii industriale, literare şi artistice.
Prima jumătate a secolului XX este Europa celor două războaie mondiale care au însemnat
distrugerea puterii ridicate până atunci; milioane de victime; localităţi distruse, chiar rase de pe
suprafaţa pământului; economia adusă la punctul zero; apariţia unor noi mari puteri: Statele Unite
ale Americii, Uniunea Sovietică, Japonia.
Prima jumătate a secolului XX deschide epoca pactelor secrete între cei mai puternici în
ideea de a-şi împărţi lumea în zone de influenţă. Astăzi trăim efectele lor.
Dacă secolul XIX este dominat de profundele mişcări naţionale care au dus la formarea
statelor moderne europene, secolul XX este dominat de perfectarea graniţelor, aşa cum au fost
stabilite prin Tratatul de la Versailles. Europa contemporană se pronunţă ferm pentru menţinerea
acestor graniţe şi exclude revendicările teritoriale.
Europa celei de-a doua jumătăţi a secolului XX este cea a unei noi dualităţi: o Europă unită,
comună sau divizată de interese economice şi politice. Aceasta este Europa zilelor noastre.
2
 PREMISELE APARIŢIEI
COMUNITĂŢILOR EUROPENE

( pentru partea introductivă a se vedea problemele dezbătute la curs la prima prelegere privind
ideea unităţii europene ! )

Pentru a decide dacă integrarea europeană, fenomen specific zilelor noastre este o construcţie
necesară şi se bazează pe tradiţii europene suntem obligaţi să privim dezvoltarea istorică a
popoarelor şi statelor situate geografic în Europa în cel puţin ultimele 2000 de ani pentru a răspunde
la întrebarea dacă există o unitate europeană şi în ce anume constă.
În antichitate putem spune că suntem în prezenţa unor surse de cultură şi civilizaţie ce pun
bazele sistemului de valori specific tradiţiei europene de a porni de la umanismul elenistic aşa cum
el a fost conceput în Grecia Antică şi desăvârşit de Imperiul Roman. În centrul sistemului de valori
european se află omul, nevoile şi aspiraţiile sale, acest sistem de valori fiind propriu tuturor
popoarelor europene urmare interferenţelor culturale realizate de-a lungul timpului.
Cât priveşte unitatea, pe de o parte putem vorbi de un mediu unitar de cultură şi civilizaţie,
iar pe de altă parte de o unitate politică realizată de Imperiul Roman prin cuceriri teritoriale
succesive ce au avut menirea nu doar de a crea o superputere a acelor timpuri, ci şi de a implanta
propriul sistem de valori roman în teritoriile cucerite, obţinându-se astfel în timp unitatea de cultură
şi civilizaţie amintită anterior.
Cuceririle cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice precum şi domeniile creaţiei artistice
fundamentate de Grecia Antică, cât şi sistemul politic, juridic, administrativ, economic şi social de
organizare a statului şi societăţii fundamentate şi dezvoltate de Roma Antică sunt moşteniri ce s-au
transmis de-a lungul timpurilor, prezente şi în zilele noastre. Ele sunt temeiul sistemului axiologic
comun popoarelor europene. Acestei moşteniri i se adaugă religia creştină specifică Europei.
Evul mediu caracterizat prin fărâmiţare politico-statală, divizare şi permanentă rivalitate între
puterea laică şi cea religioasă, cât şi diferitele unităţi statale este perioada unor veşnice confruntări
pentru dominaţie pe continent, unitatea politică realizându-se de regulă prin forţă. Sub aspect
cultural Evul mediu este “o universitate fără frontiere”, valorile culturii materiale şi spirituale
circulând liber.
Odată cu marile descoperiri geografice istoria Europei este cea a creşterii şi descreşterii
imperiilor, a luptei pentru dominaţie dintre acestea, marile imperii coloniale -spaniol, portughez,
francez, britanic, olandez, german, rus- instaurând în întreaga lume modelul european de cultură şi
civilizaţie ce conţine implicit moştenirea eleno-latină arătată, iar pe de altă parte asigurând
dominaţia Europei în raport cu restul lumii.
Europa modernă este perioada marilor revoluţii industriale şi democratice ce au desăvârşit
modelul european politico-economic de organizare a statului şi societăţii, conceptele revoluţiei
industriale britanice şi germane, cât şi ale revoluţiei politice franceze stând implicit la baza
constituirii actualului model de integrare europeană.
Unitatea europeană s-a realizat în toată această perioadă de regulă prin intermediul forţei în
contextul politicii de dominare a marilor puteri europene. Alături de principiul dominării se impune
şi cel al echilibrului promovat de regulă de statele mici şi medii, dar şi de marile puteri, căci
echilibrul este întotdeauna cel obţinut la vârf între marile puteri existente la un moment dat.
Europa primei jumătăţi a secolului XX este Europa divizării şi confruntărilor armate cu
caracter mondial, Europa afirmării statelor naţiuni, a identităţii naţionale şi a respectului acesteia pe
plan internaţional.
3
 Evoluţia în timp, cel puţin în ultimele două milenii a demonstrat că factorul economic susţine
factorul politic, militar, cultural, fiind motorul dezvoltării şi substratul declarat sau implicit al luptei
pentru supremaţie.
Premisele unităţii europene actuale sunt date de un nivel apropiat de dezvoltate economică a
statelor europene, un sistem comun de reguli de organizare a vieţii economice, un sistem democratic
de organizare a statului şi a vieţii politice, un sistem comun de valori socio-umane ce urmăreşte
realizarea la un standard ridicat a gradului de satisfacere a nevoilor oamenilor.

DREPT INSTITUŢIONAL COMUNITAR

Capitolul I

CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

ŞI EVOLUŢIA LOR

Înainte de a studia dreptul instituţional comunitar - ca ansamblu de reguli ce cârmuiesc

structura şi funcţionarea Uniunii Europene este absolut necesar de a cerceta condiţiile care au stat la
baza constituirii Comunităţilor şi evoluţia acestora, precum şi caracterele generale.

Secţiunea 1
CREAREA COMUNITĂŢILOR

a. Planul Schumann şi CECO

Crearea şi evoluţia celei mai originale dintre structurile regionale - Uniunea Europeană - sunt
strâns legate de contextul politic şi economic internaţional din a doua jumătate a secolului nostru.
Premisele apariţiei şi evoluţiei comunităţilor le găsim în două surse: pe de o parte ideea
interbelică a unei Europe federaliste după principiul Statelor Unite ale Americii, iar pe de altă parte
condiţiile existente la sfârşitul celui de al doilea război mondial.
În ceea ce priveşte ideea unei Europe federaliste sunt de reţinut, ca cele mai importante, două
aspecte. La 5 septembrie 1929, în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, ministrul de externe al Franţei
Aristide Briand2 a prezentat un proiect ce privea crearea între statele europene a unei legături
federaliste, fără a aduce atingere suveranităţii de stat. După acest discurs Aristide Briand a fost
desemnat să prezinte în faţa Societăţii Naţiunilor un memorandum asupra organizării unui regim de
uniune federală europeană. Deşi statele au primit favorabil proiectul, el nu a putut fi pus în aplicare
datorită afirmării la scurt timp a mişcărilor naţional socialiste în Italia şi Germania, condiţii în care
ideea unităţii europene nu mai poate fi promovată.
După război această idee a fost preluată de mişcarea federalistă compusă din: Uniunea
europeană a federaliştilor, Uniunea parlamentară europeană, Noile echipe internaţionale, Mişcarea
socialistă pentru Statele Unite ale Europei ş.a. În decembrie 1947 aceste organizaţii au constituit
între ele un comitet internaţional de coordonare a Mişcărilor pentru unitate europeană. Acest comitet
a avut mai multe reuniuni, cea mai importantă fiind Congresul de la Haga din 8-10 mai 1948.
2
Aristide Briand (1862-1932) om politic francez, născut la Nantes, orator remarcabil; a fost în mai multe rânduri
Preşedinte al Consiliului de Stat şi ministru de externe partizan al politicii de reconciliere cu Germania; membru marcant
al Societăţii Naţiunilor, în anul 1926 i s-a decernat Premiul Nobel pentru pace.

4
Concluziile acestui congres sunt cuprinse într-un act cunoscut sub titlul “mesajul către europeni”,
care a stat ulterior la baza constituirii Consiliului Europei.
Situaţia apărută în Europa după anii ’30 şi apoi izbucnirea celui de al doilea război mondial
au făcut ca proiectul Briand să rămână o literă moartă, iar în ceea ce priveşte “mesajul către
Europeni” putem spune că doar într-o formă mult denaturată a stat la baza constituirii la 5
septembrie 1949 a unei alte structuri europene: Consiliul Europei. Acest organism este mult mai
diferit de Uniunea Europeană, întrucât este o organizaţie de cooperare şi nu de integrare, dispune de
puteri foarte mici în raport cu U.E. ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre; are un
scop general politic, cultural şi de apărare a drepturilor omului, fără să reprezinte un mecanism de
integrare economică şi politică.
Condiţiile existente la sfârşitul celui de al doilea război mondial, privite în toată
complexitatea lor au stat în mod hotărâtor la baza apariţiei Comunităţilor Europene.
Situaţia economică, politică, militară a Europei era foarte complexă şi se datora modului în
care se încheiase pacea şi urmărilor ei: apariţia celor două centre de putere Statele Unite ale
Americii şi Uniunea Sovietică şi a zonelor lor de influenţă; începutul războiului rece; nevoia de
refacere a economiilor distruse de război; găsirea unui sistem de garanţii reale pentru menţinerea
păcii.
În acest context, în primii ani după război, în Europa, dar şi pe plan internaţional s-au creat o
serie de organizaţii, unele cu vocaţie principal economică, altele militară, sau politică, reamintindu-
le pe cele mai importante:
a) în domeniul militar: Uniunea Europeană constituită pe baza Tratatului de la Bruxelles
semnat la 17 martie 1948 şi devenită ulterior Uniunea Europei Occidentale (UEO); Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) constituită pe baza Tratatului semnat la 4 aprilie 1949 la
Washington şi care extinde solidaritatea în materie de apărare la nivelul Atlanticului de Nord,
depăşind graniţele Europei;
b) în domeniul economic: Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) creată
în anul 1948 pentru a gestiona ajutorul SUA în cadrul planului Marshall3.
Planul fusese lansat încă din anul 1947 şi era destinat tuturor statelor europene grav afectate
de război, dar în acel an, Uniunea Sovietică, atât pentru sine, cât şi pentru statele aflate sub influenţa
sa a refuzat participarea la Planul Marshall, aşa încât acest ajutor a fost destinat în final doar statelor
vest europene. Ulterior OECE s-a transformat în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OCDE).
c) în domeniul politic - Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei ş.a.
Analizând organismele menţionate observăm că ele prezintă următoarele inconveniente: - nu
reuneau aceleaşi state europene; - participau şi state neeuropene care deţineau uneori chiar poziţia
dominantă (cum este cazul SUA în cadrul NATO); - aveau de multe ori aceleaşi scopuri politice,
culturale, economice şi de securitate, iar organele de care dispuneau erau ineficiente. Aşadar, aceste
mecanisme nu răspundeau nevoilor Europei, mai ales sub raport economic, dar şi pentru a rezolva
problema europeană în complexitatea ei. Se conturează tot mai mult necesitatea constituirii unei
comunităţi (conceptul este german) care să răspundă problemelor Europei Occidentale.
În celebrul discurs ţinut la 19 decembrie 1946 la Zurich, Winston Churchill 4, a arătat că
rezolvarea problemelor şi viitorul Europei rezidă în reconcilierea dintre Franţa şi Germania. Ideea
nu era nouă, dar la acea dată părea foarte greu de realizat.

3
George Marshall (1880-1959) general şi om politic american, născut la Uniontown – Pennylvannie; şef de stat major al
armatei SUA, în timpul celui de-al II-lea R.M.; secretar al Departamentului de Stat 1947-1948; a iniţiat planul de ajutor
acordat de SUA Europei, plan adoptat de 16 ţări europene în 1948; în 1953 i s-a decernat Premiul Nobel pentru pace.
4
Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874-1965) om politic britanic, născut la Blenheim Palace – Oxfordshire; din
1900 deputat, apoi ministru; 1911 – Prim Lord al Amiralităţii; prim-ministru în perioada 1940-1945 şi 1951-1955; lider
al partidului conservator; personalitate marcantă a celui de al II-lea R.M. şi a victoriei asupra Axei; în 1953 i s-a
decernat Premiul Nobel pentru literatură.
5
 De la recunoaşterea noului stat german prin acordurile semnate în aprilie 1949 la
Washington, iar din septembrie 1950 cu un guvern condus de Konrad Adenauer5 cât şi cu
substanţialul ajutor dat de SUA, Germania începe să ameninţe Europa, reorganizându-se într-o mare
putere. Aflându-se între cele două mari puteri militare SUA şi URSS, pentru statele europene se
punea tot mai acut problema menţinerii păcii.
Cât priveşte Franţa, ea trebuia să găsească o soluţie care să îi ofere garanţii suplimentare faţă
de cele date de acordurile internaţionale de tip clasic (acorduri care între cele două mari puteri
militare SUA şi URSS, pentru statele europene se punea tot mai acut problema menţinerii păcii).
Cât priveşte Franţa, ea trebuia să găsească o soluţie care să îi ofere garanţii suplimentare faţă
de cele date de acordurile internaţionale de tip clasic (acorduri care între cele două războaie nu-i
oferiseră în mod real nici o garanţie), iar pe de altă parte trebuia să găsească o cale de dezvoltare a
industriei de bază, de refacere a economiei în ansamblul ei.
Soluţia a fost dată de Jean Monnet6 şi Robert Schumann şi o regăsim în celebra declaraţie de
la Paris din 9 mai 1950, declaraţie care conţine în fapt Proiectul Schumann 7 care a stat la baza
semnării la 18 aprilie 1951 la Paris a Tratatului privind constituirea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Proiectul Schumann se bazează pe următoarele principii:
-punerea în comun a producţiei a două materii de bază, strategice: cărbune şi oţel. Aceasta
corespunde intereselor de dezvoltare a industriei franceze şi înlătură controlul concernelor Ruhr în
acest domeniu;
-formarea unei pieţe comune pentru statele membre;
-din primele două principii şi stări de fapt decurge imposibilitatea materială a izbucnirii unui
nou război mondial în zonă;
-construirea comunităţii ca o solidaritate de fapt, inspirată de un pragmatism prudent;
-se dă câştig de cauză integrării sectoriale în raport cu cea globală şi integrării economice în
raport cu cea politică.
Integrarea politică va fi un rezultat al celei dintâi, ca urmare a solidarităţii de fapt.
Considerăm că sunt remarcabile aceste cinci principii, Europa de azi trăindu-le din plin.
Acestui proiect se alătură alte patru state: Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, care împreună
cu Franţa şi Germania vor deveni membri fondatori ai primei comunităţi, aceea a cărbunelui şi
oţelului.
La negocieri a participat şi Marea Britanie, dar ea a refuzat semnarea Tratatului invocând în
principal două considerente: faptul că tratatul aduce atingere suveranităţii de stat, iar sub aspect
economic îi sunt favorabile relaţiile cu Commonwealth-ul. În revanşă Marea Britanie a iniţiat
crearea unei contra-puteri, tot ca un organism economic regional, constituind la 20 noiembrie 1959
la Stocholm Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), organism ce a devenit în timp unul
din principalii parteneri ai UE, spaţiul economic european din 1993 implicând în primul rând
acorduri pentru o Uniune vamală între cele două organisme. AELS este considerat şi azi un
organism ce a obţinut rezultate superioare Comunităţilor Europene în domeniul protecţiei
consumatorilor şi protecţiei mediului. Însemnătatea sa s-a diminuat în timp, prin migrarea unor state
membre către UE.

5
Konrad Adenauer (1876-1967) – om politic şi de stat german, născut la Kholn; Preşedinte al Uniunii Creştin
Democrate, cancelar al R.F.G. în perioada 1949-1963; adept al unei economii liberale, a iniţiat o politică de înţelegere a
Germaniei cu statele vest europene şi de integrare a Germaniei în structurile europene.
6
Jean Monnet (1888-1979) om politic şi economist francez născut la Cognac; autor al planului de modernizare a
economiei franceze (1945); preşedinte CECO 1952-1955, fervent susţinător al construcţiei europene până în 1975; în
1988, în semn de recunoştinţă cenuşa a fost depusă la Pantheon.
7
Robert Schumann (1886-1963) om politic francez născut la Luxembourg; deputat în Parlamentul Franţei (1919-1940)
şi (1945-1962) ministru de finanţe, preşedinte al Consiliului de Stat, ministru de externe şi ministru al justiţiei; autor al
Planului CECO şi iniţiator al reconcilierii franco-germane, Preşedinte al Mişcării europene (1955), Preşedinte al
Parlamentului European 1958-1960.

6
 Dintre dispoziţiile Tratatului semnat la 18 aprilie 1951 la Paris reţinem pe cele mai
importante: - durata a tratatului este de 50 de ani, iar statele membre nu au posibilitatea de a părăsi
comunitatea înainte de expirarea termenului; - are drept scop crearea unei pieţe comune a cărbunelui
şi oţelului, înlăturând obstacolele puse în calea schimburilor cum sunt: taxe vamale, contingentări şi
acorduri de cartel; - apropierea politicilor ţărilor membre în vederea realizării scopului propus.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului se prezintă ca un organism cu un înalt grad
de integrare, iar instituţional este format din autorităţi cu caracter supranaţional. Rolul central îl
joacă Înalta Autoritate organ independent de statele membre, cu funcţie de gestiune şi care
reprezintă interesul comunităţii. Ea dispune de fonduri proprii provenite din prelevări directe
percepute asupra agenţilor economici şi taxe vamale unice. Primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a
fost Jean Monnet. Alături de ea mai funcţionează alte trei organe: Consiliul de miniştri - organ
interguvernamental, cu funcţie de decizie; Adunarea - formată din parlamentari ai ţărilor membre,
delegaţi de Parlamentele naţionale, preconizându-se pentru viitor alegeri directe pentru Adunare. Cel
de-al patrulea organ Curtea de Justiţie ce are menirea de a asigura respectarea dreptului.
În anul 2001 Tratatul CECO a ajuns la termen, prin Protocolul adiţional la Tratatul de la Nisa
principalele sale dispoziţii au fost preluate prin Tratatele CEE şi CEEA, astfel că din 2001 sunt în
vigoare doar acestea, Tratatele de la Roma fiind temeiul existenţei şi funcţionării Uniunii Europene.

B. Crearea CEE şi CEEA

Între anii 1952 şi 1957 asistăm la o adevărată perioadă de criză, fiind sub semnul întrebării
chiar viabilitatea construcţiei comunitare.
Războiul din Coreea şi conflictele de interese dintre statele europene relativ la acest război,
cât şi faţă de mişcările de eliberare naţională din fostele colonii europene din Asia şi Africa au făcut
imposibilă crearea în 1954 a Comunităţii Europene de Apărare şi a Comunităţii Politice Europene.
În ambele cazuri Franţa şi-a exprimat dreptul de veto şi tratatele nu au putut intra în vigoare.
Situaţia politică internaţională amintită a făcut ca în această perioadă să fie adresate dese
critici caracterului supranaţional al Înaltei Autorităţi. În această conjunctură Jean Monnet se retrage
de la conducerea CECO.
Se conturează clar ideile: - singurul domeniu de integrare este cel economic, iar integrarea
trebuie să fie sectorială; - diminuarea caracterului supranaţional al organelor comunităţii.
În aceste condiţii are loc reuniunea de la Messina din iunie 1955, când luându-se în discuţie
un proiect olandez din 1952 pentru o piaţă comună generalizată, a fost desemnat Paul - Henri Spaak 8
- ministru de externe belgian să elaboreze un proiect privind posibilităţile de extindere a integrării
sectoriale în domeniul energiei atomice, cât şi de a crea o piaţă comună generalizată.
Proiectul se justifică sub ambele aspecte, întrucât în domeniul nuclear este necesară o
reglementare aparte datorită specificului său, energia atomică este folosită atât în scop paşnic, cât şi
pentru război, iar statele europene erau interesate în dezvoltarea acestui sector pentru a crea o
contrapondere faţă de SUA, URSS şi Marea Britanie care încercau să constituie un monopol în
domeniu. Pe de altă parte proiectul corespunde nevoii de generalizare a integrării economice şi de
transformare a pieţei comune într-o piaţă internă.
Ideile conţinute în raportul Spaak prezentat la 21 aprilie 1956 au deschis calea negocierilor
dintre “cei şase”, negocieri care s-au finalizat prin semnarea la 25 martie 1957 la Roma a Tratatelor
privind constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) sau Euratom şi a
Comunităţii Europene (CEE) sau Piaţa Comună.
Tratatul CEEA cuprinde dispoziţii relative la folosirea energiei atomice în exclusivitate în
scopuri civile, dintre direcţiile de acţiune amintind: dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniu şi a
distribuirii tehnicii de specialitate; stabilirea de norme de securitate comune; facilitarea investiţiilor

8
Paul – Henri Spaak (1899-1972) om politic belgian, născut la Schaerbeek; începând cu 1936 a fost în mai multe rânduri
ministru de externe şi primul ministru al Belgiei; preşedinte al Adunării Consultative a Consiliului Europei în 1949-
1951; secretar generatl NATO în perioada 1957-1961.

7
în domeniul nuclear; crearea unei pieţe comune pentru materialele şi echipamentele nucleare, cât şi
pentru capitalurile legate de domeniul nuclear ş.a.
Cu siguranţă cel mai important este Tratatul privind CEE. În articolul 2 din Tratat este
prevăzut scopul său “Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin
apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, de a promova o dezvoltare
armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii; o expansiune continuă şi echilibrată,
o stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe
care le reuneşte”9.
Sunt stabilite o serie de politici comune, acestea fiind prevăzute la art.3 din Tratat:
eliminarea drepturilor vamale şi a restricţiilor cantitative; stabilirea unui tarif vamal unic şi a unei
politici comerciale comune faţă de terţi; eliminarea obstacolelor la libera circulaţie a bunurilor, a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor; elaborarea unei politici agricole comune; politici comune
în domeniul transporturilor; politici comune în materia concurenţei; elaborarea de politici
coordonate în domeniul bancar; apropierea legislaţiilor naţionale; constituirea Fondului social
european, a Băncii Europene de Investiţii10, ş.a.
O piaţă comună înseamnă o piaţă unică, cuprinsă pe teritoriul statelor membre şi care
prezintă aceleaşi caracteristici de piaţă naţională. Ea se realizează prin crearea unei uniuni vamale şi
o liberă circulaţie a mărfurilor, dublată de o protecţie externă, printr-un tarif vamal comun. Libera
circulaţie a factorilor de producţie înseamnă libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor
şi a capitalurilor, însoţite de o protecţie a liberei concurenţe.
Pentru realizarea pieţei comune s-a prevăzut o perioadă de tranziţie de 12 ani. Uniunea
vamală s-a realizat în 1968.
Studiind dispoziţiile celor două tratate se observă că mecanismele de funcţionare sunt fie de
integrare (uniune vamală, politici comune), fie de cooperare (politici coordonate), mecanismele fiind
mai pragmatice decât cele prevăzute de Tratatul CECO. În ceea ce priveşte organele celor două
comunităţi observăm că s-a diminuat în mod sensibil caracterul supranaţional. Înalta Autoritate este
înlocuită de o Comisie, care deşi reprezintă interesul Comunităţii, şi-a pierdut caracterul dominant
supranaţional. Celelalte trei Instituţii: Consiliul (de miniştri), Parlamentul (Adunarea) şi Curtea de
Justiţie îşi menţin caracterul şi în mare parte atribuţiile. Sub aspect bugetar, noile comunităţi depind
mult de contribuţia statelor membre, nemaiavând independenţa de care dispunea CECO.

Secţiunea a II-a

EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI COMUNITARE

Lărgirea Comunităţilor Europene

Până în anul 1973 cele trei Comunităţi au fost constituite din cei şase membri fondatori:
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.
După refuzul iniţial din 1951 de a se alătura “celor şase”, Marea Britanie şi-a depus
candidatura în două rânduri - 1961 şi 1967, ambele încercări de aderare eşuând datorită veto-ului
exprimat de Franţa. De fapt atâta timp cât în fruntea republicii franceze s-a aflat generalul Charles

9
Tratat din 25 martie 1957 instituind Comunitatea Economică Europeană – în Grands textes de droit communautaire, p4
10
A se vedea pe larg “Tratat … în Grands textes de droit communautaire 2 ed.Dubouis, Gueidan Dalloz Paris 1990.
8
De Gaulle11, iar britanicii au avut un guvern conservator nu s-au putut găsi căi de reconciliere între
cele două state.
Purtate pe parcursul a trei ani (1970-1972), negocierile cu Marea Britanie s-au finalizat prin
semnarea actului de aderare în anul 1973. Negocierile au mai avut în vedere şi alte trei state vest-
europene: Danemarca, Norvegia şi Irlanda. Prin referendum poporul norvegian s-a opus aderării la
Comunităţi, aşa încât începând cu 1 ianuarie 1974 au devenit membre Marea Britanie, Danemarca şi
Irlanda.
De la 1 ianuarie 1981 numărul membrilor s-a extins la zece prin aderarea Greciei, iar de la 1
ianuarie 1986 putem vorbi de “cei 12”, aderând la Comunităţi Spania şi Portugalia.
În cursul anului 1994 s-au purtat negocieri cu patru state membre AELS: Suedia, Finlanda,
Norvegia şi Austria. Pentru a doua oară în istorie poporul norvegian a votat împotriva aderării, astfel
încât de la 1 ianuarie 1995 numărul membrilor Uniunii Europene este de 15 ca urmare a aderării
Austriei, Suediei şi Finlandei.
Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, cât şi cel de la Madrid din decembrie
1995 au luat hotărârea extinderii Uniunii Europene, dând posibilitatea de aderare nu numai ţărilor
mediteraneene Cipru, Malta şi Turcia, dar şi ţărilor din Europa Centrală şi de Est, asociate la
Comunităţi: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria.
Pentru aceste state s-a pus problema elaborării unor programe de tranziţie în vederea creării
condiţiilor economice care să permită integrarea în UE. şi astăzi sunt state europene necomunitare
(Elveţia şi Norvegia) cu un grad de dezvoltare economică superior celor membre UE (Portugalia şi
Grecia).
La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană zece state: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, procedura de aderare continuându-se în
privinţa României şi Bulgariei care au finalizat negocierile în cursul anului 2004, au semnat la 25
aprilie 2005 Tratatul de aderare (ratificat de România prin Legea nr.157 din 1 iunie 2005) şi au
devenit membre de la 1 ianuarie 2007.
În cursul anului 2005 s a hotărât extinderea UE cu încă două state: Croaţia si Turcia, act ce
se preconizează a se realiza după anul 2009 în privinţa Croaţiei şi 2012 pentru Turcia.
Considerăm că principiile Planului Schumann rămân actuale, considerentele economice şi
strategice gândite în urmă cu o jumătate de secol îşi menţin valabilitatea şi ele vor fi hotărâtoare în
luarea deciziilor ce vor prefigura viitorul Uniunii Europene.
Un statut aparte de asociere îl au statele foste colonii ale unor ţări membre. Sunt asociate la
U.E. ţările din nordul Africii precum şi cele 46 de state din Africa, Caraibe şi Pacific semnatare ale
Convenţiei de la Lome, ş.a. Statutul de asociat nu se confundă cu cel de membru, întrucât oferă doar
unele facilităţi în domeniul vamal, schimburilor comerciale, investiţiilor, asistenţei tehnice ş.a.
Unitatea Europeană are relaţii particulare cu SUA, cu Canada, cu NAFTA (Acordul Nord
American de Comerţ Liber semnat de SUA, Canada şi Mexic) cât şi cu alte zone de liber schimb sau
state puternic industrializate.
După anul 1990, în analizele mondiale făcute asupra stadiului dezvoltării economice şi a
schimburilor comerciale se vorbeşte de o tripolaritate a lumii prin apariţia a trei centre de putere:
America de Nord reprezentată de cele 2+1 state semnatare NAFTA, Europa reprezentată de UE şi
Asia reprezentată de Japonia şi noile state industrializate: Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore şi
Taiwan urmate de Indonezia, Malaiesia, Filipine şi Tailanda. Faţă de tendinţa statelor asiatice de a
11
Charles De Gaulle (1890-1969) – general şi om de stat francez născut la Lille; în 1940 a preluat comanda Rezistenţei
franceze; şef al Guvernului provizoriu din Alger, apoi al Guvernului de la Paris (1944-1946); a fondat în 1947 Adunarea
Poporului Francez, fiind şeful acestui partid în 1958 a supus spre aprobare prin referendum noua Constituţie a ţării, fiind
ales în 1959 Preşedinte al Franţei, reales Preşedinte în 1965, în 1960 a pus capăt războiului din Algeria, în 1962
organizând alegeri democratice; a promovat o politică externă de prestigiu şi independenţă naţională pentru Franţa; a
reformat sistemul legislativ francez; încă din perioada primului răboi mondial s-a afirmat prin operele sale în domeniul
strategiei militare, politică şi memorii.

9
crea o Piaţă comună a Pacificului împreună cu statele nord-americane, Europa comunitară se află în
faţa unor noi provocări. Ea este ţinută să găsească soluţii practice şi de structură care să permită
extinderea la întregul teritoriu geografic al Europei, dar şi consolidarea integrării economice şi a
competitivităţii pe plan mondial.

A. Aprofundarea construcţiei comunitare

De-a lungul celor peste 50 de ani de istorie comunitară s-au produs numeroase transformări
pe care le putem califica drept acte de aprofundare, de desăvârşire a construcţiei europene.
Prin Protocolul adiţional la Tratatele de la Roma a fost înfiinţată Banca Europeană de
Investiţii ca organ auxiliar specializat, principala instituţie de administrare şi conducere curentă a
Fondului European de Investiţii, cea mai însemnată sursă de susţinere a politicilor economice
comune.
După anul 1972 în mecanismul de luare a deciziilor s-a impus votul cu majoritate calificată,
care a înlocuit votul cu unanimitate, dominant până la acea dată. Modificarea mecanismului de vot
la nivelul Consiliului de Miniştri a permis realizarea a numeroase reforme în interesul aprofundării
integrării europene.
În anul 1976 au intrat în vigoare dispoziţiile privind alegerile directe pentru Parlamentul
european, primele alegeri directe având loc în anul 1979. Până la acea dată Parlamentul era
constituit din membri ai parlamentelor naţionale, delegaţi de legislativul fiecărui stat, conform
procedurilor proprii. După anul 1979 s-au organizat în cele 12 state membre alegeri directe pentru
Parlamentul european, reformă deosebit de importantă, cu marcante implicaţii asupra concepţiei şi
legitimităţii construcţiei comunitare.
În timp a avut loc un proces de fuziune a Instituţiilor celor trei Comunităţi. Într-o primă etapă
în 1957 a avut lor fuziunea Instituţiilor democratice şi de drept, respectiv a celor trei Adunări
Parlamentare şi a Curţilor de Justiţie, astfel încât după acel an a funcţionat un singur Parlament şi o
singură Curte de Justiţie. Tot în acel an au fuzionat şi Comitetele Economice şi Sociale CEEA şi
CEE, funcţionând în continuare un singur Comitet Economic şi Social.
A doua etapă, mult mai profundă a avut loc în 1965, prin Tratatul de la Bruxelles
consfinţindu-se fuzionarea Comisiilor şi Consiliilor, astfel încât pentru cele trei Comunităţi a fiinţat
o singură Comisie şi un singur Consiliu de Miniştri.
Fuziunea a fost doar instituţională şi nu funcţională, întrucât, funcţional fiecare din cele patru
Instituţii a continuat să îşi exercite atribuţiile prevăzute de fiecare din cele trei Tratate constitutive.
Un alt moment de referinţă îl constituie anul 1979 în care s-a creat Sistemul Monetar
European (SME) bazat pe trei componente: o unitate monetară ECU; un mecanism de schimb şi de
intervenţie şi un mecanism de credit şi de transfer, prin intermediul cărora se poate pune în practică
o politică economică şi monetară comună.
Funcţionarea SME este dată de existenţa unei unităţi monetare comune ECU - unitate
europeană de cont. ECU este format dintr-un coş monetar european şi este definit ca suma valorilor
monedelor statelor membre.
La 1 ianuarie 1979, data intrării sale în vigoare un ECU era format din 0,0828 mărci
germane, 0,0885 lire sterline, 1,15 franci francezi, 109 lire italiene, 0,286 guldeni olandezi, 3,66
franci belgieni, 0,14 franci luxemburghezi, 0,217 coroane daneze, 0,0759 lire irlandeze. Cu ocazia
aderării ulterioare a altor state s-a redefinit valoarea ECU în raport şi de monedele naţionale ale
noilor state comunitare.
Pentru Comunităţile Europene, ECU a fost principalul instrument de măsurare a produsului
naţional brut, a schimburilor intracomunitare pentru fiecare dintre ţările membre. Acestea îşi
defineau cursul monetar în raport de ECU, denumit “curs pivot”.
SME a prevăzut că pentru fiecare monedă cursul de schimb poate varia, în principiu, doar în
limitele de plus/minus 2,25% faţă de cursul central ECU. În cazul în care variaţiile sunt mai mari
băncile centrale ale statelor membre trebuiau să intervină pe piaţa de schimb pentru stabilirea

10
cursului monedei respective. SME aplicat încă din 1979 şi ECU a reprezentat o etapă necesară
adoptării monedei unice.
Un moment aparte al aprofundării îl constituie Actul Unic European. Semnat în februarie
1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Actul Unic European (AUE) reprezintă o etapă de
desăvârşire a integrării europene. AUE se prezintă sub forma a două tratate reunite într-un singur
instrumentum. Primul Tratat priveşte revizuirea dispoziţiilor comunitare, iar cel de-al doilea politica
externă.
Dintre cele mai importante reforme aduse de A.U.E. amintim: - recunoaşterea Consiliului
European în funcţionalitatea sa şi competenţe ca o reuniune la nivel de şefi de state şi de guverne; -
generalizarea delegării puterii de execuţie de la Consiliu la Comisie; - crearea de noi proceduri de
luare a hotărârilor în cadrul Parlamentului; - sporirea rolului Parlamentului; - crearea unui organ de
jurisdicţie: Tribunalul primă instanţă care va funcţiona alături de Curtea de Justiţie (care apare acum,
în unele materii ca instanţă de recurs); - cooperarea în domeniul combaterii terorismului, cooperarea
în domeniul politicii externe ş.a.
După momentul înfiinţării celor trei Comunităţi, AUE reprezintă cel mai important pas în
aprofundarea construcţiei comunitare. El a pus în lumină insuficienţele pieţei comune şi a elaborat
un program de transformare a sa într-o piaţă unică până la finele anului 1992.
Realizarea pieţei unice înseamnă eliminarea tuturor barierelor la libera circulaţie a factorilor
de producţie cum sunt: norme pentru produse individuale, norme de securitate şi sănătate, protecţia
consumatorilor ş.a.
Piaţa unică implică cooperare politică, coerenţă economică şi socială din partea statelor şi
cooperarea instituţiilor comunitare.
AUE a consfinţit generalizarea votului cu majoritate calificată în locul celui cu unanimitate,
instrument absolut necesar luării deciziilor şi funcţionării efective a pieţei unice interne.
AUE marchează şi momentul creşterii caracterului democratic al Comunităţii Europene prin
sporirea rolului Parlamentului în procesul decizional. În acest sens s-a prevăzut că o propunere
legislativă care a fost respinsă de două ori în cadrul procedurii în faţa Parlamentului European nu
mai poate fi aprobată de Consiliu decât cu unanimitate de voturi.
Adâncirea integrării şi a solidarităţii de fapt au dus la realizarea unei politici externe comune,
constând în informări şi consultări reciproce şi regulate la nivelul miniştrilor de externe, cât şi de
realizarea unor puncte de vedere împărtăşite de toate statele membre, iar în ultimă instanţă
întreprinderea unor acţiuni comune.
S-a degajat conceptul că tot ceea ce fac “cei 15” în afara cadrului tratatelor, dar cu voinţa de
a crea o Europă puternică şi unită, aparţine comunităţii şi se răsfrânge asupra celorlalte ţări membre.
Reformele aduse prin AUE au constituit o etapă necesară în vederea realizării Uniunii
Europene.

C. Transformarea Comunităţilor în Uniunea Europeană

La iniţiativa preşedintelui Georges Pompidou12, în cadrul reuniunii “la vârf” din octombrie
1972 de la Paris, şefii de state şi de guverne şi-au manifestat intenţia de a transforma ansamblul
relaţiilor lor într-o Uniune europeană. Leo Tindemans13, prim ministru al Belgiei a fost desemnat
spre a elabora un raport privind conţinutul şi modalităţile de realizare a Uniunii.
Prezentat doi ani mai târziu, raportul Tindemans reuneşte o serie de propuneri ce privesc
întărirea coeziunii interne şi externe a Europei comunitare, creşterea rolului instituţiilor existente,
adâncirea integrării sub toate aspectele şi a cooperării politice, până la elaborarea unei politici
externe comune. Deşi deosebit de realist, statele nu au fost dispuse să îl accepte la acea dată,
preferând maniera reformatoare a AUE. Ideea nu a fost însă abandonată.
12
Georges Pomidou (1911-1974) om politic şi de stat francez născut la Montbondif – Cantal; director al cabinetului
generalului De Gaulle (1958-1959), prim ministru (1962-1968), din 1969 Preşedinte al Franţei, a decedat în cursul
mandatului; a creat la Paris centrul de artă şi cultură care-i poartă numele.
13
Leo Tindemans (1922- ), om politic belgian, de mai multe ori ministru, preşedinte al Consiliului (1974-1978) şi
ministru de externe (1981-1989).
11
 Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983, la iniţiativa guvernelor Italiei şi
Germaniei a adoptat “Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene”. Pornind de la acest act,
Parlamentul va elabora şi adopta un proiect de tratat privind Uniunea Europeană pe care îl va trimite
statelor spre examinare.
La reuniunea de la Maastricht 9-10 decembrie 1991 Consiliul European a pus bazele unui
nou Tratat, act intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 şi prin care s-a realizat Uniunea Europeană,
noua formă de integrare bazată pe cele trei Comunităţi existente.
În Tratatul de la Maastricht, la Titlul I “Dispoziţii comune” se arată la art.A “Prin prezentul
Tratat, Înaltele părţi contractante instituie între ele o Uniune Europeană, de aici înainte denumită
“Uniune” (al.1). Prezentul Tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni mai
strânse între popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai mult posibil de cetăţeni (al.2).
Uniunea este fondată pe Comunităţile europene, completate prin politicile şi formele de cooperare
instaurate prin prezentul Tratat. Ea are ca misiune organizarea de o manieră coerentă şi solidară a
relaţiilor dintre statele membre şi dintre popoarele acestora (al.3)”.
Tratatul de la Maastricht a adus importante mutaţii, în lumina sa Uniunea Europeană fiind
fără îndoială cea mai originală structură internaţională a zilelor noastre.
Tratatul instituie Consiliul European drept organ comunitar şi îl califică ca Instituţie supremă
a Uniunii ce reuneşte şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre şi defineşte orientările politice
generale ale UE. Celelalte patru Instituţii îşi păstrează denumirea, rolul şi atribuţiile, vizibil sporind
doar rolul Parlamentului care devine o nouă putere de decizie alături de Consiliul de miniştri.
Tratatul instituie o cetăţenie a Uniunii Europene Este cetăţean al Uniunii orice persoană ce
are naţionalitate (cetăţenia) unui stat membru. Această cetăţenie dă dreptul de liberă circulaţie şi
sejour pe teritoriul statelor membre; permite acordarea protecţiei juridice în străinătate din partea
oricărei ambasade sau consulat al unuia din statele membre; dă dreptul de a vota şi a fi ales în statul
de reşedinţă pentru alegerile europene şi alegerile locale, dar nu dă dreptul de a alege şi a fi ales în
cadrul alegerilor generale, prezidenţiale şi pentru ocuparea posturilor de primari.
Se prevede realizarea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape: prima până la sfârşitul
anului 1993 priveşte crearea unei pieţe unice a capitalurilor; a doua priveşte crearea unei monede
unice, făcând responsabil în acest sens Institutul Monetar European şi a treia etapă priveşte crearea
unei monede unice şi stabile şi a unei Bănci Centrale Europene independente, etapă ce se
preconizează a se finaliza în anul 1999.
Sunt stabilite noi direcţii de acţiune: educaţie, cultură, sănătate publică, protecţia
consumatorilor, reţele de transport transeuropean şi politicii sociale comune.
În ceea ce priveşte politica externă se stabileşte regula acţiunilor comune în acest domeniu,
hotărârile luându-se cu unanimitate, iar în caz de nevoie şi cu majoritate calificată.
Dispoziţii noi reglementează problemele relative la securitate. Astfel se permite Uniunii să
intervină în elaborarea unei politici de apărare comună şi se atribuie Uniunii Europei Occidentale
(UEO) rolul de a elabora o politică comună de apărare şi de a pune în practică acţiuni comune ale
statelor membre.
Tratatul conţine dispoziţii particulare relative la cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne, cooperare ce are drept scop asigurarea securităţii şi protecţiei cetăţenilor europeni.
Politicile comune privesc regimul trecerii frontierelor exterioare UE şi întărirea controlului;
lupta împotriva terorismului, a criminalităţii, a traficului de droguri şi a crimei organizate;
cooperarea în materie de justiţie penală şi civilă; crearea unui Oficiu european de poliţie etc.
Dispoziţii particulare privesc dreptul de imigrare şi azil, în cursul anului 1994 majoritatea statelor
membre punând în practică dispoziţia conform căreia refuzul de a acorda drept de azil sau de
imigrare dat de un stat membru obligă şi pe celelalte state să adopte aceeaşi soluţie.
La 1 ianuarie 1994 a intrat în vigoare Acordul pentru crearea unui Spaţiu Economic
European (SEE). Spaţiul Economic European cuprinde statele membre UE şi AELS mai puţin
Elveţia, întrucât prin referendum poporul elveţian s-a opus participării la SEE. El reprezintă o zonă
economică în care funcţionează cele patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a produselor, a
12
serviciilor, a persoanelor şi a capitalurilor, evident cu unele rezerve cum ar fi cea privind circulaţia
produselor agricole.
Aderarea succesivă a ţărilor membre AELS la UE a diminuat considerabil importanţa şi sfera
sa de cuprindere. În prezent sunt membre AELS doar Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.
România a semnat un acord de liber schimb cu AELS.
La reuniunea Consiliului European de la Essen (9-10 decembrie 1994) a fost adoptată o
strategie de preaderare pentru ţările asociate din Europa Centrală. Principalele instrumente ale
strategiei sunt dialogul structurat şi acordurile europene. În cadrul dialogului structurat, în domeniul
economic şi financiar s-a stabilit un dialog multilateral între UE şi ţările asociate. Cât priveşte
aplicarea acordurilor europene, dialogul este bilateral între UE şi fiecare dintre ţările asociate.
Consiliul European de la Essen a adoptat măsura elaborării de către Comisie a unei Carte
Albe privind pregătirea ţărilor asociate pentru integrarea în piaţa internă şi o evaluare a posibilului
impact al aderării asupra politicilor comune ale UE.
Consiliul European de la Cannes din iunie 1995 a aprobat un cadru stabil pe termen mediu
pentru finanţarea politicii UE faţă de Europa Centrală pe perioada 1995-1999.
Consiliul European de la Madrid (15-16 decembrie 1995) a consacrat o mare parte a
deliberărilor viitoarei lărgiri a UE care va cuprinde Europa Centrală, Cipru şi Malta. S-a subliniat
necesitatea politică a acestui proces care reprezintă un moment istoric al integrării europene. De
asemenea s-a adoptat hotărârea lansării negocierilor de aderare după încheierea Conferinţei
Interguvernamentale (CIG) propunându-se începerea acestor negocieri cu Cipru şi Malta.
În temeiul hotărârilor Consiliului European de la Essen, la 3 mai 1995 Comisia a adoptat o
Carte Albă asupra pregătirii ţărilor asociate pentru integrarea în UE. Carta Albă stabileşte pentru
fiecare sector al pieţei principalele măsuri pe care ţările asociate trebuie să le adopte pentru a-şi
pregăti economiile să funcţioneze în baza regulilor pieţei interne UE, cât şi măsuri de armonizare a
legislaţiilor naţionale, fără a impune un calendar precis.
Consiliul European de la Cannes a aprobat Carta Albă şi a cerut Comisiei să prezinte
rapoarte privind progresul acestui proces.
Analizând rapoartele Comisiei, Consiliul European de la Madrid a confirmat rolul central
jucat în strategia de preaderare de programul PHARE ca instrument financiar de restructurare
economică pentru ţările central europene.
În februarie 1994 au intrat în vigoare acordurile de asociere la UE semnate de Polonia şi
Ungaria, iar în februarie 1995 cele semnate de România, Cehia, Slovacia şi Bulgaria.
La 29 martie 1996 Consiliul European s-a reunit la Torino pentru a lansa Conferinţa
Interguvernamentală (CIG) care va examina revizuirea tratatelor UE. S-a propus ca reuniunile CIG
să fie lunare la nivel ministerial, Conferinţa începându-şi lucrările în martie 1996 şi încheindu-se în
iunie 1997. Lucrările CIG au privit:
a) reforma sistemului instituţional care să funcţioneze cu o mai mare eficienţă, coerenţă şi
legitimitate, simplificarea şi consolidarea tratatelor;
b) elaborarea unor măsuri care să răspundă nevoilor şi preocupărilor oamenilor ce privesc
protecţia indivizilor împotriva crimei internaţionale, terorismului şi traficului de droguri; politici
naţional adecvate în domeniul şomajului, protecţia mediului;
c) întărirea capacităţii de acţiune externă, definirea mai clară a relaţiei dintre UE şi UEO ş.a.
Hotărârea organizării CIG a fost luată la reuniunea Consiliului European de la Madrid. Acest
for a decis participarea la lucrările CIG în calitate de asociat a Parlamentului European pentru a-şi
putea exprima opinia, iar cât priveşte ţările din Europa Centrală şi de Est, Cipru şi Malta acestea vor
fi informate permanent pentru a-şi putea exprima opinia în cadrul unor întâlniri bilunare.
Uniunea Europeană este o construcţie funcţională şi instituţională bazată pe reconcilierea
europeană (franco-germană), solidaritatea de fapt a statelor membre şi pe o unitate economică
pentru a crea o bază comună de dezvoltare.
În cursul anului 1997 Comisia a prezentat dosarul “Agenda 2000” care cuprinde opiniile
acestei instituţii cu privire la gradul de pregătire a fiecărei ţări candidate pentru aderarea la UE.
13
Lucrare deosebit de amplă, ea poate fi analizată şi distinct pentru fiecare stat candidat, în ceea ce ne
priveşte lucrarea purtând titlul “Agenda 2000 - punctele de vedere ale Comisiei în legătură cu
solicitarea României de aderare la Uniunea Europeană“.
La 17 iunie 1997 cele 15 state membre au semnat Tratatul de la Amsterdam privind
modificarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, cât şi a Tratatului asupra Uniunii
Europene. Acesta este al doilea mare act de modificare a tratatelor de la Paris şi Roma, intervenit
după transformarea Comunităţilor în Uniunea Europeană, ce marchează o nouă etapă de adâncire a
integrării europene.
Tratatul de la Amsterdam pune bazele unei Europe mai democratice, care să răspundă
nevoilor sociale, de pace şi securitate în Europa. El conţine o serie de dispoziţii care privesc
protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor europeni, în primul rând a drepturilor sociale; creşterea
protecţiei mediului înconjurător; consolidarea politicilor comune; creşterea gradului de coeziune a
statelor membre în politica externă şi de securitate comună. Sub aspect instituţional au fost lărgite
atribuţiile legislative şi de control politic ale Parlamentului European, în perspectiva lărgirii UE
numărul maxim de membri fiind fixat la 700; au fost sporite atribuţiile celorlalte organe consultative
ce intervin în procesul decizional; au fost mai bine fixate raporturile dintre instituţii, organele
complementare şi subsidiare, Protocolul privind principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii fixând
reguli de alpcare a dispoziţilor instituite la Maastricht în această privinţă.
Tratatul de la Amsterdam a instituţionalizat „Spaţiul Schengen”. Primul acord a intervenit în
anul 1985, ulterior în 1990 a fost semnată Convenţia Schengen, prin dispoziţiile TA, prevederile
acesteia fiind incorporate în tratat, în materie de liberă circulaţie a persoanelor şi cooperare cu
privire la asigurarea securităţii frontierelor UE. Cu excepţia Marii Britanii, toate statele membre au
semnat Convenţia Schengen, dintre acestea România, Bulgaria, Cipru şi Lichtenstein nefăcând
aplicarea acordului până în prezent.
În cursul anului 1998 politica UE şi majoritatea activităţii organelor proprii a fost consacrată
monedei unice Euro. De la 1 iunie 1998 a început să funcţioneze Banca Centrală Europeană şi
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), structură politică la care participă toate statele
membre UE. A fost ales Comitetul Executiv BCE al cărui preşedinte a fost ales Wim Duisemberg,
fost guvernator al Băncii Centrale Olandeze. Din noiembrie 2003 exercită funcţia de preşedinte BCE
fostul guvernator al Băncii Franţei, Jean Claude Trichet, finanţist cu o carieră remarcabilă de peste
30 de ani în acest domeniu, reconfirmat în funcţie la finele anului 2009.
În baza regulamentului adoptat de Consiliu, la 1 ianuarie 1999 a intrat în vigoare actul
privind instituirea euro ca monedă a statelor membre, stabilindu-se şi taxele de conversie între
monedele naţionale şi euro. La actul privind moneda unică au aderat iniţial 12 state: Austria, Belgia,
Franţa, Finlanda, Germania, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Ulterior Grecia
a îndeplinit condiţiile prevăzute în anul 2001 de Consiliu, Comisie şi Banca Centrală Europeană
privind stabilitatea economică şi monetară, astfel încât din anul 2002 pentru cele 13 state, euro a
devenit moneda de plată, schimb şi acumulare.
Din ianuarie 2002 euro a funcţionat efectiv pentru spaţiul comunitar, în paralel cu monedele
naţionale, iar de la 1 iulie 2002 monedele naţionale au fost retrase din circulaţie.
Dintre statele membre anterior extinderii spre Est, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia nu
şi-au exprimat voinţa de a participa la Tratatul euro şi sunt invitate să adere în momentul în care vor
considera oportun acest act.
Dintre statele ce au aderat în ultimii ani la Uniunea Europeană au aderat la Ttatatul euro
Slovenia în anul 2007, Malta şi Cipru în anul 2008 şi Slovacia în 2009. Cele 16 ţări comunitare care
au aderat la Euro asigură peste 20% din exportul mondial, în timp ce SUA deţin 16% şi Japonia 7%.
Anul 1999 a fost marcat de alegerile europene pentru formarea noului Parlament European şi
de alegerea unei noi comisii al cărui preşedinte este fostul prim-ministru al Italiei, Romano Prodi.
Urmare intervenţiei militare NATO în Kosovo, Uniunea Europeană a constatat că până în prezent
integrarea economică nu a dus şi la realizarea unui mecanism de securitate comună, în situaţii de
criză ea depinzând de deciziile politice ale unor organe ce nu reprezintă interesele Europei.
14
 Tratatul de la Maastricht a deschis epoca unor reforme majore, continuate prin Ttatatul de la
Nisa şi Conferinţa Interguvernamentală de la Laeken, ale cărei lucrări iniţiază un amplu dialog
politic şi cu caracter tehnic pentru elaborarea Tratatului de la Lisabona.
Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003
fiind consactat reformei sistemului instituţional în vederea extinderii Uniunii Europene. Principalele
dispoziţii privesc : extinderea UE cu până la 27 de state membre; un nou mod de gândire a modului
de reprezentare a statelor în cadrul instituţiilor şi organelor complementare, triumfând criteriul
demografic în concurs cu oricare altul, cum ar fi puterea economică şi politică a unei ţări, în raport
de puterea demografică fiind alocate după 2003 numărul de locuri şi de voturi pentru fiecare stat
membru; a fost gândit un nou mod de calcul al majorităţii calificate şi au fost extinse domenile în
care decizia în Consiliu se adoptă cu majoritate calificată.
Conform Tratatului de la Nisa, în procedura votului cu majoritate calificată exprimat în
Consiliu, statele dispun de la 1 noiembrie 2004 de : Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie – 29
voturi; Spania, Polonia – 27 voturi; România – 14 voturi; Olanda – 13 voturi; Belgia, Grecia,
Portugalia, Cehia, Ungaria – 12 voturi; Austria, Suedia, Bulgaria – 10 voturi; Danemarca, Finlanda,
Irlanda, Slovacia, Lituania – 7 voturi; Luxemburg, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru – 4 voturi;
Malta – 3 voturi.
Majoritatea calificată a fost stabilită la 255 de voturi din totalul de 345 de voturi, adică 74%.
Această majoritate se calculează şi prin raportare la populaţia statelor membre şi ea este de 62% ,
adică cele 255 de voturi trebuie să provină de la state a căror populaţie însumată reprezintă 62% din
cea totală a Uniunii. Minoritatea de blocaj a fost fixată la 91 de voturi.
Prin Tratatul de la Nisa numărul membrilor Comisiei a fist fixat la 27, fiecare stat membru
având dreptul la un singur membru. Numărul membrilor Parlamentului European a fost fixat la 732
şi a fost renegociat numărul de locuri pentru fiecare stat. În ce priveşte ţara noastră, prin Tratatul de
aderare, până la alegerile din 2009, în Parlamentul European am beneficiat iniţial de 35 de locuri, iar
din 2009 ni s-au aplicat dispoziţiile Tratatului de la Nisa în temeiul cărora, în condiţiile reducerii
numărului de locuri pentru toate statele, beneficiem de 33 de locuri.
Conform Tratatului de la Nisa, odată cu alegerile din 2009, statele membre beneficiază de
următoarea reprezentare în Parlamentul European : Germania – 99 de mandate; Franţa, Italia, Marea
Britanie – 72 de mandate; Spania, Polonia – 50 de mandate; România – 33 de mandate; Olanda – 25
de mandate; Grecia, Belgia, Portugalia – 25 de mandate; Cehia, Ungaria – 20 de mandate; Suedia –
18 mandate; Austria, Bulgaria – 17 mandate; Danemarca, Finlanda, Slovacia – 13 mandate; Irlanda,
Lituania – 12 mandate; Letonia – 8 mandate; Slovenia – 7 mandate; Estonia, Luxemburg, Cipru – 6
mandate; Malta – 5 mandate.
Numărul membrilor Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului Regiunilor a fost fixat
la 344, fiind repartizat astfel : Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie - 24, Spania şi Polonia -
21, România - 15, Olanda, Grecia, Republica Cehă, Belgia, Ungaria, Portugalia, Suedia, Bulgaria,
Austria - 12, Slovacia, Denmarca, Finlanda, Irlanda, Lituania - 9, Letonia, Slovenia, Estonia - 7,
Cipru şi Luxembourg - 6, Malta - 5.
Cu privire la Curtea de Justiţie a fost menţinut sistemul de compunere, fiind stabilită regula
că fiecare stat membru este reprezentat de un judecător, numărul avocaţilor generali fiind de 8. În
temeiul acestor dispoziţii CJCE are azi 27 de judecători şi 8 avocaţi generali.
În ceea ce priveşte coopererea în materie de justiţie şi afaceri interne, TN a consolidat
funcţiile Europol şi Eurojust în privinţa cooperării de specialitate în acest domeniu.
Tratatul de la Nisa a luat act de ajungerea la termen a Tratatului de la Paris privind CECO,
iar dispoziţiile acestuia au fost preluate de Tratatul CEE, şi în parte de Tratatul CEEA. Dispoziţiile
Tratatului de la Nisa au rezolvat de principiu reprezentarea instituţională a statelor şi ele sunt cele
aplicabile în prezent, cele prrvăzute prin Tratatul de la Lisabona aplicându-se din mandatul 2013.
Consiliul European de la Laeken din 2001 a deschis un amplu dialog, structural purtat şi în
cadrul mai multor Conferinţe Interguvernamentale, cât şi al unor Convenţii( Convenţia pentru

15
viitorul Europei) ce aveau drept obiectiv adoptarea unei reforme profunde, îndeosebi a sistemului
instituţional şi al mecanismelor funcţionale ale Uniunii Europene.
Într-o primă etapă, lucrările Convenţiei ce l-a avut ca preşedinte pe Valéry Giscard d’Estaing
au remis Consiliului European de la Salonic, din iunie 2003 şi celui de la Roma din iulie 2003,
Tratatul de instituire a unei constituţii pentru Europa, act respins prin referendumul organizat pentru
ratificarea sa, iniţial în Franţa şi ulterior în Olanda, în culsul anului 2006.
Sub preşedenţia Germaniei şi ţinând cont de principalele critici, un nou document a fost
redactat, într-o formă evident reformatoare, dar mai puţin categorică decât cea iniţială, iar sub
preşedenţia portugheză exercitată în a doua jumătate a anului 2007, la 13 decembrie a fost semnat de
către statele membre Tratatul de la Lisabona. Procedurile de ratificare au fost parcurse în anii
ulteriori, acestea urmând să fie finalizate până la sfârşitul anului 2009. România a ratrificat prin
legea nr. 13 din 7 februarie 2008 Tratatul de la Lisabona.
Procesul de integrare europeană se particularizează prin faptul că: 1. UE se întemeiază pe.
baze economice solide care au creat o interdependenţă crescută între statele membre şi o reală
solidaritate de fapt; 2. UE se bazează pe: - tratate cu putere de lege, integrate în dreptul intern; - un
solid şi complex sistem instituţional; - un sistem de drept propriu şi un sistem jurisdicţional propriu
cu acces direct.
Uniunea Europeană este o realitate de fapt şi de drept care se construieşte zi de zi sub ochii
noştri şi aşa cum se arată într-un material al Guvernului României: “Marea Europă, care tocmai se
naşte de la Atlantic la Urali, nu va fi o putere organizată decât dacă se structurează în jurul unui
nucleu stabil, capabil să se exprime univoc în problemele mondiale” (România şi Comunităţile
Europene - Guvernul României - Departamentul Informaţiilor Publice - Bucureşti 1993, p.5).

Secţiunea a III-a

ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

Până în decembrie 1989 relaţiile României cu cele trei Comunităţi Europene s-au concretizat
în raporturi bilaterale între ţara noastră şi statele membre CE, Acordul cu privire la sistemul
generalizat de preferinţe din 1974 şi Acordul privind produsele industriale din 1980 încheiate cu
CEE.
Începând cu anul 1990 relaţiile dintre România şi UE au cunoscut o creştere importantă, în
contextul democratizării vieţii economice, politice şi sociale din Europa Centrală şi de Est şi a
orientării statelor vest-europene spre o generalizare a integrării economice la nivelul continentului.
În aceste condiţii România şi Comunitatea Europeană semnează la 22 octombrie 1990
Acordul de comerţ şi cooperare, intrat în vigoare în mai 1991. Pe plan politic are loc acreditarea
reciprocă a primelor misiuni diplomatice, Uniunea Europeană fiind reprezentată la rang diplomatic
de Delegaţia Comisiei Europene în România.
Cele mai importante momente din evoluţia raporturilor dintre ţara noastră şi UE sunt cu
evidenţă încheierea Acordului de asociere şi depunerea de către România la 22 iunie 1995 la Paris a
cererii de aderare la UE.
Acordul European de asociere a României la Uniunea Europeană marchează o etapă deosebit
de importantă în procesul de integrare a României în structurile europene, pas decisiv în atingerea
obiectivului ca ţara noastră să devină membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.
Asocierea României la UE înseamnă în plan economic crearea unei zone de liber schimb,
cooperarea economică şi financiară în sprijinul restructurării economiei româneşti, iar în plan politic
crearea unui cadru instituţional în vederea realizării unui intens dialog politic, inclusiv la nivel înalt

16
pentru sprijinirea eforturilor României pe calea realizării economiei de piaţă şi a consolidării
democraţiei.
Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile Europene
şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, ratificat de
Parlamentul României prin Legea nr.20/12 aprilie 1993 şi de către statele membre UE a intrat în
vigoare la 1 februarie 1995.
În vederea aplicării în avans a prevederilor comerciale şi economice din Acordul de Asociere
între România şi Comunităţile Europene a intervenit în anul 1993 un Acord Interimar.
Negocierile Acordului Interimar s-au purtat pe parcursul a şase runde, în perioada 19 mai
1992 - 4 noiembrie 1992; acordul a fost parafat la Bruxelles la 17 noiembrie 1992 şi semnat la
acelaşi sediu la 1 februarie 1993. El a fost ratificat conform actelor următoare: 12 februarie 1993
avizul favorabil dat de Parlamentul European; 8 martie 1993 decizia de aprobare a Acordului de
către Consiliu; 16 martie 1993 Senatul României ratifică Acordul; 22 martie 1993 Adunarea
Deputaţilor ratifică Acordul. Urmare a parcurgerii procedurilor de ratificare, atât de către România,
cât şi de către statele UE, la 1 mai 1993 Acordul Interimar a intrat în vigoare.
Principiile care stau la baza asocierii României la UE au în vedere: - stabilirea unei perioade
de tranziţie de maximum 10 ani, împărţită în 2 etape succesive egale; - în prima etapă UE îşi va
asuma cu precădere angajamentele, iar în a doua etapă România; - părţile se vor abţine de la noi
reglementări care ar intra în contradicţie cu Acordul; - disponibilitatea părţilor de a revedea periodic
angajamentele luate în sensul ameliorării lor, inclusiv în sensul accelerării aplicării Acordului.
Sunt prevăzute dispoziţii ce privesc crearea unei zone de comerţ liber, concretizat prin
eliminarea treptată a obstacolelor tarifare şi netarifare în relaţiile dintre părţi; - eliminarea
restricţiilor cantitative şi a taxelor vamale la importul din România pentru cca.90% din produsele
industriale, textile şi siderurgice; - elaborarea unor strategii coerente de restructurare a ramurilor
industriale; - eliminarea graduală de către România a taxelor vamale la importul a 70-75% din
produsele industriale provenind din UE; - posibilitatea României de a continua procesul de
sprijinire, inclusiv prin subvenţii, a unor sectoare industriale pe o perioadă de 5-10 ani; - realizarea
unei zone de liber schimb cu caracter limitat şi determinat pentru produsele agricole provenite din
România, datorită sensibilităţii pieţei comunitare la aceste produse, aplicându-se României
preferinţele vamale generalizate (scutiri sau reduceri de taxe vamale şi de prelevare); - în privinţa
importurilor agricole din UE se va aplica o reducere a taxelor vamale de 25% pe o perioadă de 5 ani
pentru produsele complementare producţiei interne şi pentru cele deficitare de pe piaţa internă ş.a.
Pentru punerea în aplicare a Acordului European şi urmărirea modului de executare a
dispoziţiilor sale de către părţile contractante, Acordul a prevăzut un sistem instituţional adecvat
misiunilor sale. Titlul final “prevederile instituţionale, generale şi finale” din Acordul European este
consacrat acestui mecanism bilateral.
Principalul organ este Consiliul de Asociere care se reuneşte cel puţin o dată pe an la nivelul
membrilor desemnaţi de Guvernul României, pe de o parte şi membri ai Consiliului CE şi Comisia
CE pe de altă parte. El examinează problemele importante apărute în cadrul acordului, orice alte
probleme bilaterale sau internaţionale de interes reciproc. Prezidarea Consiliului de Asociere (CA)
se va face pe rând, de un membru al Guvernului României şi un membru al Consiliului UE. La
lucrările CA poate participa cu statut de observator Banca Europeană de Investiţii. CA este un organ
decizional. Actele sale sunt decizii şi recomandări. Deciziile sunt obligatorii pentru părţile
contractuale, acestea fiind ţinute să le aducă la îndeplinire prin măsuri adecvate. Eventualele
diferende ce pot apare între părţi vor fi soluţionate de CA printr-o decizie sau de un arbitru.
În îndeplinirea sarcinilor sale, CA este asistat de un Comitet de Asociere format din
reprezentanţi ai Guvernului României, pe de o parte şi reprezentanţi ai Consiliului UE şi ai
membrilor Comisiei UE pe de altă parte, de regulă la nivel de funcţionari superiori. Regulile de
funcţionare ale Comitetului de Asociere vor fi stabilite de Consiliul de Asociere.
Comitetul este principalul organ executiv. CA poate delega, în condiţiile Acordului puterea
de decizie Comitetului de Asociere. Reuniunile Comitetului de Asociere sunt periodice.
17
 Al treilea organ este Comitetul Parlamentar de Asociere. El este un forum democratic de
dialog politic format din parlamentari, membri ai Parlamentului României, pe de o parte şi ai
Parlamentului European pe de altă parte. Regulile de funcţionare ale CPA sunt stabilite chiar de
acest organ şi el are un rol consultativ pe lângă CA. Actele sale sunt recomandări cu privire la
problemele asupra cărora urmează să decidă CA.
Având în vedere că astfel de organe au fost create şi prin acordurile încheiate de UE cu
celelalte state asociate şi din nevoia de a stabili un cadru de dialog larg între aceste ţări şi UE, după
1994 s-a format un Comitet Parlamentar Mixt la lucrările căruia participă parlamentari membri ai
parlamentelor naţionale din ţările asociate şi parlamentari europeni. Acest forum democratic se
reuneşte de 2 ori pe an: o dată pe teritoriul Uniunii şi o dată de teritoriul unui stat asociat. România
participă activ la lucrările de dialog politic parlamentar.
Oferta românească în dialogul politic al integrării europene este reprezentată de Strategia
naţională de pregătire a aderării la UE, act adoptat la Snagov la 21 iunie 1995.
În acest document se arată: “aderarea României la UE constituie pentru societatea
românească un obiectiv strategic fundamental. Această opţiune are la bază consensul forţelor sociale
şi politice care vizează ancorarea solidă a ţării în sistemul de valori european, promovarea
interesului naţional, dezvoltarea societăţii româneşti pe principiile democraţiei şi economiei de piaţă,
în măsură să asigure stabilitatea şi prosperitatea naţiunii”.
Strategia naţională este strâns corelată cu programul conţinut în Carta Albă şi prevede în
consens cu acesta şi un Program de armonizare legislativă pentru integrarea în piaţa internă, ce
vizează garantarea liberei circulaţii a capitalurilor, a mărfurilor, a serviciilor şi a persoanelor,
participarea la programul PHARE şi raporturile specifice cu instituţiile financiare BIRD, BEI,
BERD, FMI.
Strategia naţională prevede şi înfiinţarea unui comitet interministerial responsabil în
domeniul integrării, a Departamentului de Integrare Europeană subordonat Primului Ministru şi a
altor structuri centrale şi locale.
În anul 1997 Comisia Europeană a prezentat punctele de vedere proprii în legătură cu
solicitarea României de aderare la Uniunea Europeană, act component al Agendei 2000. Comisia a
analizat realizările României în procesul de preaderare, a stabilit o serie de recomandări, apreciind
că într-un interval de aproximativ 5 ani România va îndeplini condiţiile şi va putea să îşi asume
obligaţiile ce decurg din aderarea la UE.
Transformările profunde care au avut loc în societatea românească după 22 decembrie 1989,
hotărârea ţării noastre de a participa la procesul de integrare europeană, precum şi noua concepţie
promovată de UE în relaţiile cu ţările din Centrul şi Estul Europei sunt elemente esenţiale care au
permis aşezarea pe baze noi a relaţiilor României cu Uniunea Europeană.
În urma Consiliului European de la Copenhaga din 1999 au început negocierile pentru
aderare. Ele s-au purtat în perioada 2000-2004, tehnic şi politic, pe cele 31 de capitole de negocieri,
la nivel guvernamental, prin aprobare parlamentară. Ele privesc acte legislative şi alte instrumente
de aderare, dispoziţii instituţionale, adaptări ale actelor comunitare, dispoziţii permanente şi
temporare, dispoziţii financiare, măsuri tranzitorii şi derogatorii, o reglementare amplă a funcţionării
pieţei şi prin participarea celor două ţări şi o însuşire a reformelor aduse prin Tratatul constituţional.
Finalizate în noiembrie 2004, negocierile au fost supuse votului Parlamentului European şi
apoi votului final în Consiliu la 31 martie 2005. Tratatul de aderare al României şi Bulgariei a fost
semnat la 25 aprilie 2005 la Luxemburg şi supus ratificării de către toate părţile contractante.
Conform art.148 din Constituţie, România a ratificat prin procedura parlamentară, Tratatul de
aderare al României şi Bulgariei la Uniunea Europeană fiind adoptat prin legea nr.157 din 1 iunie
2005. Pentru toate părţile Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.

Informaţia se completează cu studiile şi referatele de la orele de seminar pe tema raporturilor

României cu Uniunea Europeană .

18
 Fişier

Pentru aderarea la moneda unică Euro au fost adoptate următoarele

- Criteriile de convergenţă –

1. Evoluţia preţurilor :
A. Prevederile tratatului :
a) Articolul 121 alineatul (1) prima liniuţă prevede următoarele:„realizarea unui grad înalt de
stabilitate a preţurilor; acesta rezultă dintr-o rată a inflaţiei apropiată de cea a cel mult trei state
membre care au cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor”;
b) Articolul 1 al Protocolului privind criteriile de convergenţă menţionate în articolul 121 din
tratat:"Criteriul stabilităţii preţurilor, menţionat la articolul 121 alineatul (1) prima liniuţă din tratat
înseamnă că un stat membru are o stabilitate durabilă a nivelului preţurilor şi o rată medie a inflaţiei,
în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, care nu poate depăşi cu mai mult de 1,5% rata
inflaţiei a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul
stabilităţii preţurilor. Inflaţia se calculează cu ajutorul indicelui preţurilor de consum pe o bază
comparabilă, ţinând seama de diferenţele dintre definiţiile naţionale.”
B. Aplicarea prevederilor tratatului :
a) În ceea ce priveşte „rata medie a inflaţiei, în cursul unei perioade de un an înaintea
examinării”, rata inflaţiei este calculată pe baza creşterii înregistrate de ultima medie anuală
disponibilă a indexului armonizat al preţurilor de consum (IAPC) comparativ cu media anuală
anterioară.
b) Sintagma „a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în
domeniul stabilităţii preţurilor” utilizată pentru definirea valorii de referinţă se aplică utilizând
media aritmetică neponderată a ratei inflaţiei înregistrată în cele trei ţări cu cele mai mici rate ale
inflaţiei, dat fiind că aceste rate sunt compatibile cu stabilitatea preţurilor.
2. Evoluţia finanţelor publice :
A. Prevederile tratatului :
a) Articolul 121 alineatul (1) a doua liniuţă prevede următoarele: "caracterul solid al
finanţelor publice; acesta rezultă dintr-o situaţie bugetară care nu cunoaşte un deficit public excesiv
în înţelesul articolului 104c alineatul (6)".
b) Articolul 2 al Protocolului privind criteriile de convergenţă menţionat în articolul 121 al
tratatului stipulează faptul că acest criteriu presupune că „în momentul examinării, un stat membru
nu face obiectul unei decizii a Consiliului menţionată la articolul 104c alineatul (6) din tratat,
privind existenţa unui deficit excesiv în statul membru respectiv”.
B. Procedura privind deficitele excesive :
a) Articolul 104 stabileşte procedura privind deficitele excesive. Conform prevederilor
articolului 104 alineatele (2) şi (3), Comisia Europeană are obligaţia să întocmească un raport în
cazul în care un stat membru UE nu îndeplineşte cerinţele în materie de disciplină bugetară, mai ales
dacă: 1. raportul dintre deficitul public planificat sau realizat şi produsul intern brut depăşeşte o
valoare de referinţă (stabilită la 3% din PIB în Protocolul privind procedura referitoare la deficitele
excesive), cu excepţia situaţiei în care: 2. raportul a fost diminuat în mod considerabil şi constant şi
atinge un nivel apropiat de valoarea de referinţă; sau 3. depăşirea valorii de referinţă a fost doar
excepţională şi temporară şi respectivul raport rămâne apropiat de valoarea de referinţă;
b) raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut depăşeşte o valoare de referinţă
(stabilită la 60% din PIB în Protocolul privind procedura referitoare la deficitele excesive), cu
excepţia situaţiei în care acest raport scade suficient şi se apropie de valoarea de referinţă într-un
ritm satisfăcător.
C. Prevederi suplimentare :

19
 a) Raportul Comisiei examinează în egală măsură dacă deficitul public depăşeşte cheltuielile
publice de investiţii şi ţine seama de toţi ceilalţi factori incidenţi, inclusiv de poziţia economică şi
bugetară pe termen mediu a statului membru.
b) Comisia poate de asemenea să elaboreze un raport în cazul în care, deşi exigenţele care
decurg din aceste criterii au fost respectate, apreciază că există riscul unui deficit excesiv într-un stat
membru. Comitetul Economic şi Financiar are obligaţia sa avizeze raportul Comisiei.
c) În conformitate cu prevederile articolului 104 alineatul (6), Consiliul UE, hotărând cu
majoritate calificată la recomandarea Comisiei şi ţinând seama de eventualele observaţii ale statului
membru vizat, decide, după o evaluare globală, dacă există sau nu un deficit excesiv.
D. Aspecte procedurale şi aplicarea prevederilor tratatului :
În scopul examinării stadiului de convergenţă, BCE redactează opinii asupra evoluţiei
finanţelor publice. În ceea ce priveşte sustenabilitatea, BCE analizează principalii indicatori ai
evoluţiei finanţelor publice în perioada de referinţă, ia în considerare perspectivele şi problemele cu
care se confruntă finanţele publice şi se concentrează asupra legăturii dintre deficit şi evoluţia
datoriei.
3. Evoluţia cursului de schimb :
A. Prevederile tratatului :
a) Articolul 121 alineatul (1) a treia liniuţă prevede următoarele: „respectarea limitelor
normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European,
timp de cel puţin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu cea a altui stat membru”.
b) Articolul 3 al Protocolului privind criteriile de convergenţă menţionate în art.121 alin.(1)
din tratat menţionează: "criteriul de participare la mecanismul ratei de schimb al Sistemului Monetar
European, menţionat la articolul 121 alineatul (1) a treia liniuţă din tratat, înseamnă că un stat
membru a respectat marjele normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul ratei de schimb al
Sistemului Monetar European, fără să cunoască tensiuni grave cel puţin pe parcursul ultimilor doi
ani dinaintea examinării. În special, statul membru nu a devalorizat din proprie iniţiativă rata de
schimb centrală bilaterală a monedei sale faţă de moneda unui alt stat membru în aceeaşi perioadă.”
B. Aplicarea prevederilor tratatului :
a) Tratatul face referire la criteriul de participare la mecanismul european al cursului de
schimb (MCS până în decembrie 1998; înlocuit de MCS II începând cu luna ianuarie 1999). a) În
primul rând, BCE analizează dacă statul respectiv a participat la MCS II „pentru o perioadă de cel
puţin doi ani înainte de momentul examinării”, după cum se precizează în tratat.
b) În al doilea rând, în ceea ce priveşte definiţia „limitelor normale de fluctuaţie”, BCE face
referire la avizul oficial formulat de Consiliul Institutului Monetar European în octombrie 1994 şi
declaraţia acestuia publicată în raportul din noiembrie 1995 intitulat „Progresul pe calea
convergenţei”.
c) Avizul formulat de Consiliul Institutului Monetar European în octombrie 1994 prevedea
că „banda de fluctuaţie mai largă a contribuit la asigurarea unui grad mai mare de stabilitate a
cursului de schimb în cadrul MCS”, că „în opinia Consiliului Institutului Monetar European, se
recomandă menţinerea acordurilor actuale” şi că „ţările membre trebuie să urmărească evitarea în
continuare a fluctuaţiilor cursului de schimb prin orientarea politicilor lor către asigurarea stabilităţii
preţurilor şi reducerea deficitelor bugetare, contribuind prin aceasta la îndeplinirea cerinţelor
formulate în articolul 121 alineatul (1) al tratatului şi protocolul aferent”.
d) În raportul din noiembrie 1995 intitulat „Progresul pe calea convergenţei”, Institutul
Monetar European a recunoscut faptul că „la momentul elaborării tratatului, „limitele normale de
fluctuaţie” se situau la ±2,25% în jurul parităţilor centrale bilaterale, în timp ce o bandă de fluctuaţie
de ±6% reprezenta o derogare de la norme. În august 1993, s-a luat decizia de a lărgi limitele de
fluctuaţie până la ±15%, iar interpretarea criteriului, în mod deosebit a conceptului „limite normale
de fluctuaţie”, a devenit mai puţin clară”. Tot atunci s-a propus să se ţină seama de „evoluţia
deosebită a cursurilor de schimb din Sistemul Monetar European (SME) începând cu anul 1993” în

20
realizarea unei analize ex post". În acest context, atunci când se apreciază evoluţia cursului de
schimb se pune accentul pe apropierea cursurilor de schimb de parităţile centrale din cadrul MCS II.
e) În al treilea rând, problema apariţiei unor „tensiuni severe” este în general abordată prin
examinarea gradului de deviere a cursurilor de schimb de la parităţile centrale din cadrul MCS II
faţă de euro. Aceasta se realizează utilizând indicatori precum diferenţialele ratelor dobânzilor pe
termen scurt faţă de zona euro şi evoluţia lor, precum şi ţinând cont de rolul intervenţiilor pe piaţa
valutară.
4. Evoluţia ratei dobânzii pe termen lung
A. Prevederile tratatului :
a) Articolul 121 alineatul (1) a patra liniuţă prevede următoarele: „caracterul durabil al
convergenţei atinse de statul membru şi al participării sale la mecanismul cursului de schimb al
Sistemului Monetar European, care se reflectă în nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung”.
b) Articolul 4 al Protocolului privind criteriile de convergenţă menţionate în articolul 121
din tratat menţionează următoarele: „criteriul de convergenţă al ratelor dobânzilor menţionat la
articolul 121 alineatul (1) a patra liniuţă din tratat, în cursul unei perioade de un an înaintea
examinării, înseamnă că un stat membru a avut o rată a dobânzii nominală medie pe termen lung
care nu poate depăşi cu mai mult de 2% pe aceea a cel mult trei state membre care au înregistrat cele
mai bune rezultate în domeniul stabilităţii preţurilor. Ratele dobânzilor sunt calculate pe baza
obligaţiunilor de stat pe termen lung sau a unor titluri comparabile, ţinând seama de diferenţele
dintre definiţiile naţionale”.
B. Aplicarea prevederilor tratatului :
a) În primul rând, în ceea ce priveşte „rata medie nominală a dobânzii pe termen lung”
înregistrată pe „o perioadă de un an înainte de momentul examinării”, rata dobânzii pe termen lung a
fost calculată ca medie aritmetică a ultimelor 12 luni pentru care există date privind indicele
armonizat al preţurilor de consum.
b) În al doilea rând, sintagma „a cel mult trei state membre care au obţinut cele mai bune
rezultate în domeniul stabilităţii preţurilor” care este utilizată pentru definirea valorii de referinţă a
fost aplicată prin utilizarea unei medii aritmetice neponderate a ratelor dobânzilor pe termen lung ale
celor trei ţări care au înregistrat cele mai mici rate ale inflaţiei. Ratele dobânzilor au fost calculate pe
baza ratelor dobânzilor armonizate pe termen lung, care au fost stabilite în scopul evaluării gradului
de convergenţă.

xxx

Carta Albă - pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în piaţa
internă a Uniunii Europene

Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994 a adoptat o strategie de preaderare

menită să ajute ţările asociate din Europa Centrală şi de Est (TECE) să-şi realizeze condiţiile de
aderare la UE. Consiliul a definit pregătirea statelor asociate pentru integrarea în piaţa internă UE ca
fiind “elementul esenţial al strategiei care trebuie să permită reducerea diferenţelor” şi a invitat
Comisia să redacteze o Carte Albă. Cât priveşte UE, acest proces prezintă importanţă datorită
nevoilor proprii de a face funcţională piaţa internă şi după lărgirea sa, prin aderarea TECE.
Documentul elaborat de comisie nu este decât un element al strategiei de preaderare, astfel
cum a fost stabilită la Consiliul European de la Essen, decizia politică din decembrie 1994 bazându-
se pe două instrumente principale: acordurile de asociere încheiate de UE cu TECE şi pe de altă
parte relaţiile structurate, realizate în baza acestor acorduri de cele două părţi contractante.

21
 Din perspectiva TECE acordurile de asociere au drept obiectiv final crearea condiţiilor de
aderare la UE, ele vizând stabilirea progresivă, între părţi, a libertăţilor economice fundamentale
proprii UE, în special crearea pieţei interne, iar pe de altă parte apropierea legislaţiilor statelor părţi.
Documentul elaborat de Comisie arată că trebuie să se facă distincţia între alinierea la piaţa
internă şi aderarea la UE, doar aceasta din urmă implicând acceptarea, în totalitate a “acquis-ului
comunitar”.
Alinierea la piaţa internă presupune un proces complex de transformări pe care TECE trebuie
să le realizeze pentru a stabili o compatibilitate între propria ordine economică, juridică şi politică cu
cea existentă la nivelul UE. Strategia UE de preaderare reprezintă doar un ajutor acordat TECE
pentru obţinerea finalităţii prevăzută în Carta Albă, responsabilitatea alinierii la piaţa internă, cât şi
stabilirea propriilor priorităţi pentru diferitele sectoare revenind, în primul rând ţărilor asociate.
În procesul de preaderare UE îşi asumă în principal rolul de a acorda o asistenţă tehnică, în
special prin intermediul programului Phare, în privinţa apropierii legislaţiilor, consolidării
reformelor economice, restructurarea industrială, stimularea schimburilor economice şi comerciale.
Tranziţia TECE către sisteme politice şi economice compatibile cu acelea din UE este un
proces complex, el implică o serie de transformări politico-juridice şi politici macroeconomice
coerente, specifice fiecărei ţări în parte, proces în curs de derulare în toate TECE.
Carta Albă fixează doar o strategie, măsurile concrete de realizare a finalităţii propuse fiind
stabilite progresiv de către UE şi fiecare dintre ţările asociate, în cadrul dialogului politic iniţiat după
decembrie 1994.

Capitolul II

CARACTERE GENERALE
STATUT ŞI COMPETENŢE

A vorbi despre caracterele generale ale Comunităţilor înseamnă a trata problemele relative la
statutul şi competenţele acestora. Ţin de statutul Comunităţilor chestiunile referitoare la modul de
instituire, aderarea sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă, pierderea calităţii de membru al
Uniunii şi personalitatea juridică.
În realizarea scopului pentru care au fost create, Comunităţile dispun de largi competenţe de
control şi acţiune, competenţele de tip statal şi de tip internaţional, precum şi de competenţe
specifice. Raporturile în cadrul Uniunii între statele membre sunt fie de integrare, fie de cooperare.
În construcţia comunitară pe trei „piloni”, pentru primul pilon – Comunitatea sunt specifice
raporturile de integrare ce privesc funcţionare pieţei unice şi ele se realizează prin competenţele
exclusive şi competenţele concurente, sau partajate, sau comune. Pilonul al doilea ce priveşte
cooperarea în materie de politică externă şi securitate comună (PESC), cât şi pilonul al treilea ce se
referă la cooperarea în materie de justiţie şi afaceri externe(JAI), din chiar denumirea lor se observă
că presupun strict raporturi de cooperare.
Competenţele exclusive sunt cele atribuite de statele membre Uniunii, în aceste domenii
statul putând adopta doar un act de reglementare secundară, prin care fie transpune în dreptul intern
o directivă comunitară, fie prin care adoptă norme de punere în aplicare a unui regulament. Uniunea
se bucură de competenţe exclusive doar în 6 domenii ce privesc funcţionarea pieţei unice.
Competenţele concurente, comune sau partajate sunt majoritare şi ele privesc faptul că în
unul şi acelaşi domeniu se bucură de putere de reglementare atât statul cât şi Uniunea. Dacă s-a
exercitat puterea de reglementare la nivelul Uniunii, actul astfel adoptat se aplică cu prioritate în
raport cu unul naţional ce are aceeaşi sferă de reglementare, actul naţional putându-se aplica doar în
completarea celui comunitar şi în măsura în care nu contravine acestuia. Competenţele concurente
22
ţin de natura şi finalitatea Uniunii Europene, puterea de reglementare exercitându-se uneori de către
state în cadrul instituţiilor comunitare, fără ca statul să îşi fi pierdut puterea de reglementare, căci el
a dotat cu putere de reglementare Uniunea, în baza principiului atribuirii de compenenţe.
În ceea ce priveşte caracterele generale ale Comunităţilor putem spune că trei trăsături
fundamentale le definesc; sunt organizaţii internaţionale, organizaţii regionale deschise şi organizaţii
regionale specializate. Ele se deosebesc fundamental de toate organizaţiile internaţionale de tip
clasic printr-o structură instituţională şi juridică originală şi prin faptul că se fundamentează pe o
integrare economică.

Secţiunea I

ORGANIZAŢIE INTERNAŢIONALĂ

Denumirea de Comunităţi, respectiv de Uniune implică arătarea naturii acestei construcţii

juridice. Denumirea arată că statele care fac parte recunosc existenţa unei solidarităţi şi acceptă ca
unele dintre competenţele lor, ce ţin de probleme de interes comun să revină organizaţiei stabilită
între ele, dacă aceasta este mai eficientă şi mai profitabilă, în raport cu ceea ce ar putea realiza
fiecare stat în parte.
Contrar federaţiilor sau confederaţiilor care îşi au întotdeauna izvorul în Constituţie - act de
drept intern - Comunităţile s-au născut ca şi orice altă organizaţie internaţională, având la bază
tratate semnate de reprezentanţii cu depline puteri ai statelor fondatoare, tratate ratificate şi intrate în
vigoare după principiile clasice ale dreptului tratatelor.
Sub aspect formal, crearea Comunităţilor nu a putut fi decât rezultatul tehnicii oferite de
dreptul internaţional. Indiferent de particularităţile pe care le prezintă Comunităţile, ele sunt înainte
de toate organizaţii internaţionale.
Nevoia de a da construcţiei comunitare o cât mai mare supleţe, cât şi pentru a evita eventuale
eşecuri s-a impus regula ratificării separate a celor trei tratate. Uniunea Europeană se bazează pe
cele trei Comunităţi care îşi au temeiul în cele trei Tratate constitutive. Denumirea de Comunităţi
desemnează o fuziune instituţională a organelor prin care îşi realizează funcţiile specifice ce decurg
din tratate.
În ceea ce priveşte durata pentru care au fost create Comunităţile observăm că în timp ce
Tratatele constitutive CEE şi CEEA conţin dispoziţia expresă privind încheierea lor pe o perioadă
nelimitată în timp, în mod paradoxal Tratatul CECO prevede o durată limitată de 50 de ani pentru
care a fost încheiat. Această dispoziţie intră în contradicţie cu scopul său.
În aceste condiţii, pentru a lămuri caracterul limitat sau nelimitat în timp al Comunităţilor s-a
pus, în mod evident, problema interpretării dispoziţiilor tratatelor. Interpretarea s-a realizat cu ocazia
fuziunii organelor comunitare, îndeosebi în anul 1965, AUE făcând de asemenea referiri la
interpretarea tratatelor în sensul caracterului nelimitat în timp al construcţiei europene.
Caracterul nelimitat în timp rezultă din obiectivele şi finalitatea celor trei Comunităţi şi este
în concordanţă cu acestea, iar evoluţia în timp în sensul unificării organelor, a transformării
Comunităţilor într-o Uniune susţin pe deplin caracterul nelimitat în timp al structurilor create şi a
tratatelor pe care se bazează.
Aşadar Comunităţile, respectiv Uniunea Europeană reprezintă un organism internaţional
constituit după toate regulile dreptului internaţional public. Limitarea sa geografică la teritoriul
Europei îi dă caracterul de organism internaţional regional.

23
 Secţiunea a II-a

ORGANIZAŢIE REGIONALĂ DESCHISĂ

Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie regională deschisă, iar acest caracter se

analizează în raport de condiţiile de aderare, de posibilităţile pierderii calităţii de membru, cât şi în
raport de relaţiile cu terţii.
În ceea ce priveşte condiţiile de aderare, acestea se referă la două aspecte distincte: condiţii
de formă şi procedură şi condiţii de fond. Vom analiza caracterul de organizaţie regională deschisă
tratând în mod succesiv problemele arătate.

A. Aderarea: Condiţii de formă, procedură şi fond

Tratatele constitutive ale celor trei Comunităţi Europene conţin dispoziţii exprese privind
aderarea. De aceste norme au beneficiat în 1973 Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, în 1981
Grecia şi în 1986 Spania şi Portugalia.
Tratatele constitutive au fost modificate ulterior prin Actul Unic European şi Tratatul de
Maastricht, inclusiv cu norme privind aderarea de care au beneficiat Austria, Finlanda şi Suedia.
Privind cronologic reglementările comunitare putem spune că Tratatele constitutive de la
Paris şi Roma precizează în termeni generali condiţiile de formă şi procedură, fără referiri la
condiţiile de fond. De aceea putem spune că până în anul 1994 condiţiile de formă şi procedură sunt
reglementate, de principiu, prin actele constitutive, iar condiţiile concrete ale procedurii de aderare
au fost elaborate cu ocazia diverselor aderări. Până la intrarea în vigoare a Tratatul de Maastricht
condiţiile de fond au fost precizate doar în practică, mai ales de către Comisie.
Principiile generale ale procedurii de aderare sunt precizate de Tratatul CECO art.98,
Tratatul CEE art.237 şi Tratatul CEEA art.205. Cele trei tratate prevăd obligativitatea unei cereri de
aderare din partea statului solicitant, adresată Consiliului care decide cu unanimitate de voturi după
primirea avizului din partea Comisiei.
Actul Unic European a instituit şi obligativitatea obţinerii avizului Parlamentului European
dat cu majoritate absolută de voturi, înainte ca organul decizional să se pronunţe asupra aderării.
În privinţa restului dispoziţiilor privind procedura de aderare Tratatul de la Paris conţine
reglementări distincte faţă de la Tratatele de la Roma. Conform CECO, Consiliul fixează cu
unanimitate de voturi condiţiile de aderare. Dobândirea calităţii de membru este un act unilateral al
Comunităţii, statul solicitant având doar posibilitatea de acceptare a condiţiilor impuse. După
semnare actul de aderare intră în vigoare în momentul depunerii sale pe lângă Guvernul francez care
este depozitarul Tratatului CECO. Depunerea actului de aderare la Paris se face după ce a fost
ratificat. Aceste dispoziţii sunt particulare CECO, dar obligatorii întrucât aderarea la UE înseamnă
aderarea la cele trei Comunităţi pe care se bazează Uniunea şi respectarea actelor fundamentale ale
acestora.
Tratatele de la Roma au prevăzut procedura negocierii condiţiilor de aderare şi a
transformărilor de realizat în perioada tranzitorie, de acomodare a ordinii social-economice şi
politice din statul aderant cu cea deja existentă în UE. Negocierile se poartă în Consiliu, pe de o
parte de către statele deja membre şi pe de altă parte de statul solicitant, cu participarea Comisiei.
Comisia nu este parte semnatară a actului. Ea participă la negocieri pentru a asigura eficienţa
acestora, fiind posibil eşecul discuţiilor datorită atitudinii ostile a unui stat deja membru. În aceste
condiţii, Comisia prezintă propuneri asupra problemelor ce trebuie luate în discuţie şi soluţionate în
cursul negocierilor, fiind un moderator al dezbaterilor dintre părţi, în ultimă instanţă încercând să
găsească o soluţie de conciliere a intereselor în prezenţă. Ne sunt prezente în memorie divergenţele

24
dintre Spania şi Norvegia datorate conflictelor de interese vis-a-vis de pescuitul în Marea Nordului
şi rolul deosebit jucat de Jacques Delors14 ca mediator în cauză.
Actul de aderare se semnează pe de o parte de statele deja membre, reunite în Consiliu şi
statul aderant. Ele intră în vigoare după ratificarea de către toate părţile contractante, conform
procedurilor naţionale de ratificare a acordurilor internaţionale.
Pornind de la experienţa celor 40 de ani de acţiune, Tratatul de la Maastricht (TM) a adus noi
reglementări în privinţa procedurii de aderare. În titlul VII - Dispoziţiile finale, la art.O se reiau
regulile de formă şi procedură prevăzute în Tratatele de la Roma, cu modificările AUE şi adaptate la
noul stadiu de dezvoltare a Comunităţilor, iar pe de altă parte în art.F al Titlului I - Dispoziţii
comune sunt prevăzute norme de fond ale aderării la UE. Până la TM condiţiile de fond nu au fost
reglementate la nivel de tratate.
Bazele juridice ale negocierilor privind admiterea unui stat ca membru UE sunt date de art.O
al TM. Cât priveşte condiţiile şi criteriile de admitere ele sunt date de dispoziţiile art.F şi art.O ale
TM completate cu precizările făcute în practică cu ocazia diverselor aderări.
În lumina acestor dispoziţii, un stat solicitant trebuie să îndeplinească trei condiţii
fundamentale: să aibă o identitate europeană, să fie un stat de drept democratic şi să respecte
drepturile omului. Aşa după cum se arată într-un document de lucru al Parlamentului European,
până în prezent nu există o definiţie oficială a termenului “european”, el înglobează elemente
geografice, istorice şi culturale care contribuie la identitatea europeană.
Uniunea Europeană este un organism regional de integrare economică şi din perspectiva
acestei vocaţii fundamentale factorul economic este hotărâtor în rezolvarea cererii de aderare. Pentru
a fi admis statul solicitant trebuie să aibă o economie de piaţă competitivă şi care să funcţioneze
corect, luându-se în considerare rata inflaţiei, deficitul bugetar şi datoria publică, existenţa unui
însemnat sector al economiei private şi a unui cadru juridic şi administrativ adecvat în sectorul
public şi privat. El trebuie să deţină o economie de piaţă reală şi solidă, care să facă faţă în condiţii
de concurenţă pieţei unice europene.
O altă condiţie prealabilă o constituie recunoaşterea şi transpunerea în practică a întregului
“acquis” comunitar, adică a întregului câştig, a întregii dobândiri comunitare în timp, respectiv toate
drepturile şi obligaţiile Uniunii şi ale cadrului instituţional. Statul solicitant trebuie să respecte
conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale tratatelor comunitare, să accepte şi să respecte
jurisdicţia şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie; să respecte declaraţiile şi deciziile Comunităţilor,
acordurile internaţionale şi acordurile statelor membre privind Comunităţile.
Statul candidat trebuie să recunoască şi să accepte finalitatea politică a UE ce decurge din
realizarea în timp a obiectivelor comunitare.
Procedura de aderare se compune din două mari aspecte: o procedură comunitară desfăşurată
la nivelul a trei instituţii: Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, cât şi o procedură între state,
adică între statele membre şi statul candidat.
Procedura comunitară este deschisă de adresarea cererii de aderare, Consiliului. Acesta
hotărăşte asupra deschiderii procedurii şi cere Comisiei să prezinte consecinţele politice, economice,
juridice şi instituţionale ale aderării statului candidat. În acest sens Comisia va elabora un aviz
provizoriu pe baza căruia Consiliul va decide cu unanimitate de voturi începerea negocierilor pentru
aderare.
Negocierile se deschid cu ocazia unei conferinţe interguvernamentale la care participă
membrii Consiliului şi statul candidat la nivelul miniştrilor de externe şi reprezentanţi ai Comisiei.
Consiliul nu poate delega funcţia de negociere nici unei alte Instituţii. El poate doar să ceară
Comisiei să stabilească împreună cu statul candidat categorii de probleme şi propuneri de
soluţionare a acestora. Cât priveşte politica externă şi de securitate comună, cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne soluţiile se propun de preşedintele Consiliului.

14
Jacques Delors; (1925 - ), economist şi om politic francez născut la Paris, ministru al economiei şi finanţelor 1981-
1984; din 1985 preşedinte al Comisiei UE; personalitate marcantă a construcţiei europene în perioada 1985-1994.
25
 În acest stadiu al negocierilor Comisia va verifica împreună cu statul candidat corespondenţa
legislaţiei comunitare cu cea a statului solicitant. Eventualele divergenţe sesizate de Comisie vor fi
soluţionate la nivelul Consiliului.
Intervenţia Comisiei în această fază a negocierilor are un caracter tehnic. Ea se finalizează cu
un proiect de aviz comun înaintat Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). La acest
nivel, proiectul de aviz este analizat şi în raport de propriul material elaborat de un grup de lucru
special constituit de Consiliu, iar COREPER va adopta un aviz comun al statelor membre UE asupra
negocierilor.
Reunit la nivel ministerial, Consiliul va finaliza negocierile. În această fază acordul provizoriu
realizat anterior la nivelul COREPER poate fi confirmat sau se pot purta renegocieri asupra
problemelor la care s-au exprimat rezerve, ori există divergenţe. Consiliul constată închise
negocierile pe diferite capitole de probleme, determină intenţiile şi obiectivele politice şi condiţiile
generale ale negocierilor. În acest moment Comisia va elabora avizul definitiv asupra cererii de
aderare şi a rezultatului negocierilor. Va fi elaborat un proiect de tratat de aderare, care împreună cu
anexele parte la tratat va cuprinde toate adaptările tehnice pentru perioada de tranziţie cât şi
eventuale derogări temporare. Acest act va fi transmis spre dezbatere Parlamentului European.
Pentru a se obţine avizul Parlamentului trebuie întrunită majoritatea absolută de 314 voturi din
numărul total de 626 de membri ai PE.
Ultima etapă a procedurii de aderare o constituie luarea hotărârii cu unanimitate de voturi de
către Consiliu. Abţinerea sau votul împotrivă are ca efect respingerea cererii de aderare. Drept de
vot au numai membrii Consiliului. Hotărârea Consiliului este un act internaţional, dar şi ultima etapă
a procedurii comunitare de admitere în UE.
Procedura între state este greu de demarcat de cea comunitară. Procedura între state se referă
la faptul că negocierile, sub aspect politic se desfăşoară între statele deja membre reunite în Consilii
şi statul candidat. Comisia este doar un mediator al negocierilor.
Consiliul are o natură juridică dublă, atât de conferinţă interguvernamentală datorită
nivelului la care se reuneşte, cât şi de Instituţie datorită rolului şi atribuţiilor sale. În faza
negocierilor aderării Consiliul se prezintă ca o conferinţă interguvernamentală, în celelalte momente
ale procedurii comunitare se manifestă ca Instituţie.
Semnarea şi ratificarea tratatului ţin în exclusivitate de procedura între state. UE ca persoană
juridică nu este parte la tratat, ci doar statele deja membre şi statul aderant. Ratificarea se face după
toate regulile dreptului internaţional public, conform procedurilor constituţionale ale fiecărui stat
parte la tratat. Statele deja membre adoptă procedura ratificării parlamentare, iar statul aderant
ratificarea prin referendum.
Cât priveşte natura juridică a actelor ce intervin în procedura de aderare la UE distingem acte
interne şi acte internaţionale. Sunt acte interne comunitare avizul Comisiei, avizul Parlamentului
European ş.a. Sunt acte internaţionale actele privind condiţiile de aderare şi adaptare a tratatelor,
hotărâri luate în Consiliu de statele membre şi cel solicitant, tratatul de aderare, actul final al
conferinţei ş.a. Negocierile se angajează la nivelul politic de reprezentare internaţională a unui stat.
Uniunea Europeană se bazează pe cele trei Comunităţi, iar acestea se bazează pe voinţa
comună a statelor ce le compun. De aceea tratatul de aderare este un act internaţional între statele
deja membre şi statul aderant.
Experienţa precedentelor extinderi ale UE arată că din momentul depunerii cererii şi până la
aderarea propriu-zisă trec de obicei mai mulţi ani (zece ani până la 23 luni).
În perspectiva anilor 2000 vor fi discutate cererile de aderare formulate de statele central-
europene. Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a luat decizia politică a purtării
tratativelor simultan pentru a se acorda şanse egale ţărilor candidate.
Aceste negocieri complexe reprezintă o tehnică în exclusivitate comunitară şi care asigură,
printre altele succesul acestei structuri instituţionale deosebit de pragmatice. Odată dobândită
calitatea de membru, ea este aproape ireversibilă.

26
 Uniunea Europeană cunoaşte doar statutul de stat membru, conform căruia toate statele au
aceleaşi drepturi şi obligaţii. Sunt organizaţii internaţionale care cunosc şi calitatea de membru cu
statut special (de ex.UNESCO, OMS) sau care admit existenţa membrilor de plin drept şi a celor cu
drepturi restrânse.
În ceea ce priveşte UE există două posibilităţi: ori eşti membru şi te afli în interiorul ei, ori
eşti străin şi te afli în afara ei, oricare ar fi relaţiile statului respectiv cu UE. În afara Uniunii se află
toate statele care beneficiază de statutul de asociere (prevăzut de art.238 CEE).
Acelaşi Tratat instituie la art.131 un regim special de asociere de care beneficiază doar ţările
şi teritoriile care au relaţii particulare cu statele membre (DOM, TOM, adică Departamentele
dincolo de mare sau Teritoriile dincolo de mare) regim special de asociere care are semnificaţia
extinderii jurisdicţiei UE şi asupra unor teritorii aflate geografic în afara Europei. Azi intră în
această categorie specială: Guadelupa, Guiana, Martinica şi Reunion, teritorii aflate sub jurisdicţia
Franţei şi cunoscute ca Departamentele de dincolo de mare (DOM), cât şi alte teritorii.

B. Pierderea calităţii de membru

Tratatele nu conţin nici o dispoziţie privind retragerea sau excluderea din Comunitate, ceea
ce înseamnă că nu au avut în vedere această posibilitate. Tăcerea tratatelor este interpretată în sensul
imposibilităţii de denunţare unilaterală a actelor constitutive de către un stat membru.
Coroborând acest aspect cu cel al duratei nelimitate, jurisprudenţa a interpretat că
apartenenţa la Comunităţi este definitivă. Această regulă corespunde însuşi scopului asumat.
Integrarea regională implică în mod necesar că statele se angajează ireversibil “intuitu personnae”,
altfel orice construcţie comunitară ar fi lipsită de finalitate, iar posibilitatea unei retrageri ar pune în
pericol însăşi existenţa Uniunii. Fără această regulă Franţa nu ar fi semnat Tratatele dacă Germania
ar fi putut să denunţe unilateral actele constitutive.
De-a lungul istoriei au existat şi perioade de criză datorate poziţiei obstrucţioniste a unor
state, fie în forma refuzului de a vota sau de a părăsi tratativele (Franţa în anii ’60), fie în forma
solicitării de a renegocia aderarea (Marea Britanie în anul 1974). Aceste atitudini s-au dovedit a fi
mai mult forme de presiune exercitată de state asupra Comunităţii, decât intenţii reale de retragere.
Practica ne arată că nu putem însă absolutiza regula dobândirii ireversibile a calităţii de
membru. Două exemple sunt în acest sens.
Primul este cazul Groenlandei. Dobândind în anul 1979 un statut de autonomie internă faţă
de Danemarca, al cărui teritoriu fusese s-a pus problema apartenenţei acestui stat nou apărut la CE.
În urma referendum-ului, Groenlanda a hotărât în anul 1984 retragerea din Comunitate. Actul de
retragere a fost negociat şi semnat în anul 1985 de Danemarca pentru teritoriul ieşit de sub
jurisdicţia sa şi de celelalte state membre reunite în Consiliu. După 1985 Groenlanda a primit
statutul de asociere special, încadrându-se în situaţia teritoriilor de dincolo de mare.
Al doilea este cazul insulelor Saint-Pierre şi Miquelon considerate teritoriu francez.
Redobândindu-şi regimul avut iniţial, de teritorii dincolo de mare, nu a mai fost nevoie de
negocierea unui tratat de retragere, Franţa notificând unilateral organelor comunitare noul statut al
insulelor şi redobândirea de către acestea a regimului de asociere specială prevăzut de art.131 CEE.
Aceste două cazuri particulare confirmă regula ireversibilităţii aderării “intuitu personnae” la UE.
Proiectul Tratatului modificator din 2007 prevede procedura suspendării participării, în
sensul că la propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a
Comisiei, pentru încalcarea gravă şi repetată a dispoziţiilor art. ce ocrotesc valorile Uniunii, cu
majoritate calificată, prin decizie, Consiliul poate dispune suspendarea exercitării dreptului de vot pe
o perioadă determinată, prin aceeaşi procedură operând şi revoarea măsurii.
Proiectul Tratatului modificator prevede şi procedura retragerii unui stat din Uniune, cu
posibilitatea aderării sale ulterioare.

C. Relaţiile UE cu alte organizaţii internaţionale

27
 Uniunea Europeană întreţine relaţii strânse cu celelalte organizaţii regionale şi internaţionale,
amintind în acest sens raporturile particulare cu Uniunea Europei Occidentale în materie de
securitate regională, în lumina Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului de la Amsterdam,
raporturile dintre UE şi UEO devenind tot mai strânse şi de importanţă crescută.
Pe plan regional UE participă activ la programele Consiliului Europei, fiind cunoscut faptul
că ia parte la lucrările acestui organism paneuropean independent de statele membre. Raporturile UE
cu Consiliul Europei sunt reglementate prin protocoale anexă la Tratate.
În domeniul economic UE are raporturi strânse cu OCDE (Organizaţia de Cooperare şi
Dezvoltare Economică), măsurile luate de acest organism economic fiind în consens cu direcţiile
integrării economice comunitare. Ea a fost membră GATT, iar în prezent este membră a
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), alături de SUA manifestându-se ca “actorii” principali
ce orientează reglementările schimburilor internaţionale în toate domeniile.
Din anul 1994 Uniunea Europeană împreună cu AELS au realizat o zonă de liber schimb
cunoscută sub denumirea de Spaţiul Economic European (SEE). Încurajând politica de dezvoltare
regională, în ultimul deceniu UE a susţinut crearea unor forme de cooperare economică europeană,
cum ar fi CEFTA şi Cooperarea Economică la Marea Neagră.

Secţiunea a III-a
ORGANIZAŢIE REGIONALĂ SPECIALIZATĂ

A. Personalitatea juridică
Caracterul de organism regional specializat este strâns legat de personalitatea juridică a
Comunităţilor. Personalitatea juridică este expres prevăzută şi conferită prin Tratatele constitutive,
ea comportând două aspecte: unul intern şi altul extern.
Sub aspect extern sau internaţional Comunităţile sunt persoane juridice de drept
internaţional, persoane juridice de drept public. Fiecare dintre Comunităţi este dotată cu propria sa
personalitate juridică. Organele proprii nu au personalitate juridică, cu excepţia celor care intră în
relaţii directe cu terţii.
Tratatul de la Maastricht, constată că stadiul integrării a devenit tot mai adânc şi între statele
membre s-a creat o adevătată Uniune, ce rezidă pe cele trei Comunităţi (de la acea dată, ulterior
două, după Nisa). În construcţia juridică a acestui tratat, personalitatea juridică a Uniunii Europene
rezidă în cea acordată Comunităţilor, transformate structural şi funcţional într-o Uniune.
În raporturile sale externe Comunităţile sunt reprezentate de Consiliu şi Comisie în baza
Tratatelor de la Roma şi de fiecare dintre cele patru organe, după atribuţiile acestora, în baza
Tratatului de la Paris.
În raport cu statele membre, cu alte state sau organizaţii internaţionale, Comunităţile sunt
persoane de drept public, dotate cu deplină capacitate juridică. Pe teritoriul fiecărui stat membru,
Comunităţilor li se recunoaşte cea mai largă capacitate juridică dată de fiecare din legislaţiile
naţionale.
În aceste condiţii, ele pot dobândi şi înstrăina bunuri mobile şi imobile, valori de orice fel, îşi
pot asuma obligaţii şi pot dobândi drepturile recunoscute persoanelor juridice, pot sta în justiţie.
Bunurile, fondurile, averile şi operaţiile fac obiectul unei protecţii particulare reglementată prin
Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor.
Sub aspect intern, aşa cum s-a arătat în precedent, ele pot intra în raporturi juridice cu statele
membre, cu persoane juridice şi persoane fizice resortisanţi ai statelor membre, bucurându-se de
protecţie juridică specială pe teritoriul oricărui stat membru.

28
 Ca subiecte de drept privat pot încheia acte juridice de orice natură, pot angaja personal
salariat etc. Membrii Instituţiilor, funcţionarii şi agenţii care reprezintă Comunităţile se bucură de
privilegii şi imunităţi doar pentru actele exercitate în calitate oficială (Protocol art.12).
Curtea de Justiţie într-o hotărâre interpretativă dată la cererea Comisiei şi a Consiliului a
decis în 1971 că, în ceea ce priveşte personalitatea juridică, aceasta vizează în primul rând
personalitatea internaţională a Comunităţilor.

B. Conţinutul specializării
Conţinutul specializării este determinat pe de o parte de domeniul sectorial al celor două
Comunităţi CECO şi CEEA, iar pe de altă parte de împrejurarea că toate trei sunt organizaţii
economice ce au în vedere în primul rând realizarea unei pieţe comune între ele.
Mai trebuie precizat că acest criteriu al naturii economice, a scopurilor lor nu trebuie
absolutizat, în prezent ele având în vedere şi scopuri care exced economicului şi anume: mediu
înconjurător, cultură, sport, politică externă, justiţie penală, securitate ş.a.
Facem aceste referiri având în vedere atât Actul Unic European, cât mai cu seamă Tratatul
de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam.
Aceste scopuri denumite de multe ori în Tratate ca fiind subsidiare se circumscriu
principiului general al construcţiei comunitare de satisfacere în condiţii cât mai bune a unui interes
comun.

C. Competenţe
Originalitatea construcţiei comunitare constă printre altele în competenţele de care dispun
Comunităţile, în modul de atribuire a competenţelor naţionale şi a celor comunitare. Toate acestea
particularizează UE de oricare altă organizaţie internaţională regională.
După caracterul lor le putem clasifica în competenţe de control şi de acţiune.
În ceea ce priveşte prima categorie Tratatele conferă Comunităţilor o competenţă generală de
a controla respectarea obligaţiilor asumate de către statele membre. În principiu Comisia “veghează
la aplicarea dispoziţiilor tratatelor” (art.155 CEE). În măsura în care ea apreciază că un stat are
lipsuri în privinţa respectării obligaţiilor asumate, în baza Tratatului de la Paris, ea va putea constata
aceste lipsuri sau în temeiul Tratatelor de la Roma va declanşa procedura specială privind
constatarea lipsurilor. În ambele situaţii Curtea de Justiţie se va pronunţa asupra cazului dedus
judecăţii şi va da o hotărâre obligatorie pentru state.
Tot în categoria competenţelor de control se înscrie şi dreptul de autorizare pe care îl au
Instituţiile, cel mai frecvent Comisia, drept în temeiul căruia se pot aproba sau refuza statelor
membre cereri prin care se solicită derogări de la obligaţiile asumate (art.226 CEE).
Competenţele de acţiune sunt cele mai importante şi numeroase şi privesc măsurile pe care
Comunităţile le pot lua în vederea realizării scopurilor pentru care au fost create. Ele sunt prezentate
de Tratate sub forma obiectivelor, scopurilor de atins (art.1 CEEA şi art.2 CECO şi CEE) şi a
categoriilor de acţiuni ce trebuie întreprinse în acest sens (art.2 CEEA şi art.3 CECO şi CEE). În
mare, conţinutul art.2 şi 3 CEE a fost prezentat15. Sunt competenţe economice şi sociale, ce
corespund caracterul specializat al Comunităţilor.
După natura lor, le putem grupa în competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip statal
sau interne.
Sunt competenţe de tip internaţional cele care privesc dreptul de a culege toate informaţiile şi
de a face toate verificările necesare pregătirii materialelor care vor sta la baza luării unor hotărâri
(art.103 CEE). Aceste competenţe de informare şi consultare le întâlnim şi la organizaţiile de
cooperare (de ex.Consiliul Europei, ONU).
În cadrul acestei categorii de competenţe distingem şi puterile acordate Comunităţilor de a
coordona politicile şi comportamentele statelor membre. În realizarea acestor competenţe organele
pot emite trei categorii de acte deosebit de importante şi anume
15
A se vedea Capitolul I, secţiunea I, pct.B.
29
 -recomandări - acte ce se prezintă sub forma unor invitaţii de a urma o anumită conduită şi
care nu au caracter obligatoriu pentru state. De regulă recomandările sunt formulate de Comisie, iar
uneori de Consiliu. Tot în categoria recomandărilor intră şi avizele date de Comisie.
-directive - acte care obligă statele membre, ca în raport cu legislaţia proprie să adopte
anumite măsuri care au ca finalitate integrarea, inclusiv sub aspectul coordonării legislaţiilor
naţionale. De exemplu directiva privind TVA a obligat statele membre, ca în funcţie de organele
competente, prin lege sau acte ale guvernului să adopte un regim unitar privind taxa pe valoarea
adăugată.
-deciziile - acte cu caracter obligatoriu şi individual emise de Consiliu sau Comisie, prin care
se iau măsuri faţă de un stat sau de o persoană fizică sau juridică comunitară.
Sunt acte de tip internaţional şi cele în exercitarea competenţelor de control, aceste acte
putând fi obligatorii sau simple recomandări făcute statelor membre.
În ceea ce priveşte categoria competenţelor de tip statal sau intern avem în vedere acele
situaţii în care Comunităţile îşi exercită puterile direct asupra resortisanţilor, comportându-se
asemenea statului. Intră în această categorie:
-regulamentele care sunt acte ce conţin norme generale şi nu personale ce se aplică direct
persoanelor fizice şi persoanelor juridice ce aparţin statelor membre;
-hotărârile Curţii de Justiţie, în măsura în care îi privesc pe particulari intră tot în această
categorie;
-deciziile cu caracter obligatoriu prin care resortisanţii pot fi obligaţi la sancţiuni pecuniare
sau nu;
-actele de gestiune administrativă directă ale Instituţiilor sunt tot acte interne, întrucât
Comunităţile se comportă ca şi statul în raport cu persoanele juridice sau fizice de pe teritoriul lor.
Comunităţile pot încheia cu ţările terţe acorduri internaţionale prin care sunt create direct
drepturi sau obligaţii pentru particularii acestor ţări, norme care au caracterul de drept pozitiv în
cadrul UE, fiind şi ele acte interne.
Toate aceste categorii de acte sunt particulare acestui organism regional, nu le vom regăsi în
nici o legislaţie naţională şi mai mult la nici un alt organism internaţional. Categoriile de competenţe
şi de acte proprii Comunităţilor reprezintă unul din aspectele importante ale originalităţii
construcţiei europene.
Comunităţile ca şi celelalte organisme internaţionale nu dispun precum statul de competenţe
nelimitate, ci numai de acelea care le-au fost atribuite prin Tratatele constitutive. Competenţele
atribuite se circumscriu noţiunii de integrare, respectiv de realizare a unei pieţe comune şi de
apropiere progresivă a politicilor economice ale statelor membre.
În realizarea scopului pentru care au fost create, Comunităţile dispun practic şi de
competenţe funcţionale care corespund puterilor şi mijloacelor de acţiune acordate în acest sens16.
Particularitatea construcţiei comunitare constă în faptul că nu întâlnim o atribuire generală de
competenţe (ca în cazul altor organisme internaţionale), ci avem competenţe specifice prevăzute
expres în Tratatele constitutive, competenţele subsidiare create prin actele de modificare a tratatelor
constitutive şi competenţe implicite create de Curtea de Justiţie în aplicarea şi interpretarea
dispoziţiilor tratatelor.
Doctrina comunitară precizează “competenţele atribuite Comunităţilor sunt subordonate
principiului specializării, condiţie de validitate pentru orice persoană juridică“17.
O problemă deosebit de importantă de lămurit este cea a raportului dintre competenţele
naţionale şi cele comunitare. Analizând dispoziţiile Tratatelor, conţinutul hotărârilor date de Curtea
de Justiţie, în lămurirea acestei probleme reţinem următoarele reguli ce se degajă din ansamblul
surselor de drept comunitar;
-conform principiului atribuirii competenţelor, toate competenţele care nu au fost atribuite
Comunităţilor rămân rezervate statelor (art.36 şi 223 CEE). Aşadar în aceste domenii
16
Sunt direcţiile de acţiune prevăzute în art.2 CEEA şi art.3 CEE şi CECO.
17
C.J.CE 30/59 din 23.02.1961, p.46 în Recueil … citat de G.Isaac.
30
statele îşi conservă în integralitate puterile “fără ca efectul util al Tratatului să fie în mod major
diminuat şi finalitatea sa compromisă“18;
-în general competenţele atribuite Comunităţilor sunt competenţe concurente în sensul art.72
din Legea fundamentală a Germaniei, care printr-o normă constituţională a rezolvat astfel raportul
dintre competenţele naţionale şi cele comunitare.
-statul îşi rezervă dreptul de a legifera sau de a-şi asuma angajamentele convenţionale cu
state terţe atâta timp şi în măsura în care autorităţile comunitare nu au intervenit încă în domeniul
respectiv. Numai exerciţiul efectiv al competenţelor comunitare exclude progresiv competenţa
naţională. Această soluţie este singura compatibilă cu atribuirea de competenţe şi de natură a
înlătura riscul unui vid juridic rezultat dintr-o carenţă legislativă a Comunităţilor;
-sunt câteva domenii în care competenţele sunt exclusive ale Comunităţilor, Curtea de
Justiţie statuând că intră în această categorie: politicile comerciale comune, măsurile de conservare a
resurselor biologice ale mării, în cadrul politicilor comune de pescuit. În aceste domenii măsurile
luate de state sunt supuse autorizării şi controlului comunitar, măsurile naţionale referindu-se doar la
aplicarea deciziilor comunitare.
O altă problemă importantă şi care întregeşte regimul competenţelor comunitare este cea a
naturii acestora. În acest sens Curtea de Justiţie a avut de lămurit două aspecte: suntem în faţa unui
transfer de competenţe sau a unei atribuiri, acest act este temporar sau denifitiv?
În ceea ce priveşte raportarea la factorul timp, Curtea a decis că atribuirea competenţelor este
ireversibilă şi definitivă, fiind strâns legată de durata existenţei construcţiei comunitare şi de
conceptul de integrare.
Răspunzând la prima chestiune Curtea de Justiţie a arătat că suntem în prezenţa unui
adevărat transfer de competenţe de la statul membru către Comunităţi, “un transfer operat de state,
de la ordinea de drept internă în beneficiul ordinei de drept comunitare ... care antrenează o limitare
definitivă a drepturilor lor suverane”19.
Chiar dacă suntem în prezenţa unui act de transfer de competenţe, statul nu şi-a pierdut
capacitatea de reglementare, în foarte rare cazuri competenţa de reglementare fiind exclusiv
comunitară, iar de regulă capacitatea de reglementare a statului a rămas concurentă cu cea conferită
Uniunii Europene.
Această soluţie este singura compatibilă cu atribuirea de competenţe, pe diferite categorii de
acţiune, lăsând alegerea şi data în funcţie de oportunitatea şi amploarea intervenţiei comunitare20.
Pronunţându-se asupra raportului dintre competenţele comunitare şi cele ale statelor, Curtea
de Justiţie a statuat: “chiar dacă Comunitatea nu şi-a exercitat competenţa de mai mult timp, statele
membre trebuie să menţină sau să ia în cadrul naţional măsuri apropiate. Chiar dacă ele îşi exercită
în continuare propriile competenţe, acest exerciţiu nu este discreţionar. Ele fiind delegate prin
prevederile generale ale tratatelor şi principiile dreptului comunitar, trebuie să adopte dispoziţii
naţionale care să nu aducă atingere liberei circulaţii”21.
Referindu-se la raportul dintre competenţele statale şi comunitare, Curtea de Justiţie a
precizat de asemenea că “printre altele, acţiunea statelor membre este subordonată principiului
înscris în art.5 CEE, în sensul că trebuie să evite să împiedice acţiunea comunitară şi să facă mai
dificilă intervenţia sa ulterioară prin măsuri interne. Exerciţiul competenţelor comunitare nu trebuie
să facă mai dificilă elaborarea unei politici comune. Statele trebuie să fie precaute, ca prin
reglementări interne să nu compromită realizarea acordurilor comune”22.
Într-o altă hotărâre, în aceeaşi materie, instanţa comunitară a subliniat şi faptul că “de cele
mai multe ori ne găsim în situaţia în care CE au început exercitarea competenţelor într-un domeniu
dat, dar sunt departe de a-l fi epuizat. Statul poate oricând să intervină în acest domeniu, cu

18
Curtea de Justiţie hot.6/64 din 15.07.1964 … citat din G.Issac, p.42.
19
C.J.CE 15.07.1964 Aff 6/64 citat în G.Isaac, p.42.
20
Guy Isaac op.cit.p.39.
21
C.J.CE 16.03.1977 Aff 68/76 Rec.515 în G.Isaac, op.cit.p.40.
22
C.J.CE 1.07.1976 Aff 3,4-6/76, Rec.1279 în G.Isaac, op.cit.p.40.
31
respectarea tratatelor, a principiilor generale şi a obligaţiei de cooperare, adică fără să pună în
pericol obiectivele şi funcţionarea regimului instaurat”23.
Observăm că doctrina şi practica subliniază caracterul competenţelor comunitare de a fi
concurente cu cele ale statului, iar cât priveşte actul de atribuire sau transfer de competenţe s-a
exprimat şi opinia că “putem vorbi de un transfer sub condiţie suspensivă a exerciţiului comunitar.
Pretinsul transfer de competenţe, pentru stat reprezintă mai puţin o veritabilă desesizare şi
mai mult o exercitare în comun a competenţelor, în cadrul unei structuri internaţionale”24.
Tratând despre competenţele comunitare, în literatura de specialitate s-a arătat că, în cadrul
atribuirii de competenţe făcută de tratate, “mai curând, decât de un transfer de competenţe putem
vorbi de crearea de competenţe comune state-comunităţi”25.
Pentru a lămuri pe deplin caracterul competenţelor comunitare suntem nevoiţi să arătăm dacă
acestea sunt identice, ca natură juridică cu cele ale statului.
Dacă actul naţional este şi rămâne întotdeauna un act de autoritate, în sensul că el reprezintă
o normă de conduită instituită şi sancţionată de autoritatea supremă reprezentativă a poporului şi
unica putere legiuitoare - Parlamentul, actul comunitar este şi rămâne un act negociat, de natură
convenţională, rezultatul acordului de voinţă al statelor membre, reunite în Consiliu.
În susţinerea caracterului negociat, convenţional al actului comunitar aducem următoarele
argumente:
-actul comunitar este adoptat de Consiliu, ca reuniune a statelor membre, la nivelul de
reprezentare a acestora pe plan internaţional, în limitele conferite reprezentanţilor desemnaţi ai
statelor; puterile lor decurg din suveranitatea naţională, echivalentă cu plenitudinea competenţelor
de reglementare ca act de autoritate iar actul adoptat este un act internaţional încheiat pe cale
convenţională;
-în procedura de aderare la UE se foloseşte în mod expres termenul de negociere (Tratatul de
la Maastricht, titlul I, art.F) a condiţiilor aderării; doctrina comunitară subliniind natura juridică de
act convenţional, negociat a actului de aderare la UE;
-UE ca organizaţie internaţională este un subiect de drept derivat care există în limitele şi
dispune de competenţele negociate şi astfel conferite de statele membre, ea are o autoritate derivată
şi secundară în raport cu autoritatea statelor membre; puterea de reglementare de care se bucură este
rezultatul acordului ţărilor membre, doar acestea dispun singure de putere proprie de reglementare;
-UE ca organizaţie internaţională nu dispune de suveranitate proprie, aceasta fiind un
element constitutiv al statului, iar actul de autoritate un atribut exclusiv al suveranităţii de stat;
-în timp ce actul naţional este un act de autoritate a puterii politice constituită în stat, actul
comunitar este un act între state, în limitele competenţelor comunitare, conferite tot de state, doar
acestea dispunând de capacitate proprie şi atotcuprinzătoare de reglementare.
Prin competenţele conferite de state Comunităţilor Europene, în timp s-a creat o ordine de
drept comunitară, proprie UE şi integrată în ordinea de drept a statelor membre.

Secţiunea a IV-a

ORGANIZAŢIE CU O STRUCTURĂ
INSTITUŢIONALĂ ŞI JURIDICĂ ORIGINALĂ

23
C.J.CE 18.05.1977 Aff 111/76 Rec.901, în G.Isaac, op.cit.p.40.
24
Guy Isaac, op.cit.p.43.
25
Henri Lesquillores, citat de Guy Isaac în op.cit.p.43.

32
 Uniunea Europeană se caracterizează printr-o structură instituţională şi juridică originală,
deosebindu-se în acest sens de organizaţiile internaţionale de tip clasic. Această structură particulară
i-a asigurat succesul.
Din prezentarea evoluţiei istorice a Comunităţilor s-a văzut deja că o structură quadripartidă
particularizează Comunităţile. Ea nu corespunde principiului clasic al separaţiei puterilor, ci din
contră cele patru Instituţii reprezintă un corp dinamic, care în funcţionalitatea lor răspund intereselor
în prezenţă şi asigură realizarea finalităţii Uniunii.
Consiliul compus din reprezentanţii guvernelor reprezintă interesele statelor membre şi
corespunde într-o oarecare măsură organelor clasice ale organismelor internaţionale. Se deosebeşte
fundamental prin procedura de deliberare (de regulă se cere votul cu majoritate calificată sau simplă
şi nu cu unanimitate) şi prin puterile proprii de decizie, fără a mai fi necesară ratificarea actelor sale
de către statele membre. Acesta este un veritabil element de integrare.
Parlamentul, compus iniţial din delegaţi ai Parlamentelor naţionale, după 1979 din deputaţi
aleşi direct de electoratul statelor membre reprezintă interesul poporului.
Alegerile directe pentru Parlamentul European reprezintă un alt element de integrare,
asigurându-i o legitimitate particulară faţă de alte Instituţii asemănătoare (de ex.Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei). Fiind rezultatul unor alegeri directe, el poate reprezenta în
acest mod voinţa electoratului Uniunii, care legitimează puterea de control şi de decizie proprie.
Comisia cea mai originală Instituţie europeană şi exprimă interesul Comunităţilor. Este
independentă de orice autoritate statală şi dispune de putere de decizie şi control. În realitate este
motorul întregii construcţii comunitare, garantul respectării Tratatelor şi al integrării. Fără îndoială
că nu mai găsim acest tip de organ la nici o altă organizaţie internaţională.
Curtea de Justiţie reprezintă interesul dreptului. Ea nu se prezintă ca o jurisdicţie
internaţională, ci ca o jurisdicţie internă, investită de Comunităţi cu toate componentele necesare
realizării dreptului şi care cooperează cu jurisdicţiile naţionale, asigurând o interpretare şi aplicare
uniformă a dreptului comunitar.
Acestei structuri quadripartite Tratatul de la Maastricht i-a adăugat a cincea Instituţie.
Consiliul European se prezintă sub forma unei conferinţe la nivelul şefilor de state şi de guverne,
organ suprem al Uniunii ce are rolul de a defini politica generală a Uniunii, luând cele mai
importante hotărâri ce privesc existenţa şi evoluţia ei.
Această structură instituţională constituie un veritabil sistem în care echilibrul este realizat
prin modul de atribuire a competenţelor, un sistem dinamic în care se regăsesc laolaltă interesele
statelor membre, ale cetăţenilor şi ale Uniunii, guvernat de respectarea dreptului.
În ceea ce priveşte structura juridică ea este dată de existenţa unei jurisdicţii proprii realizată
de Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă, de existenţa unui sistem de reguli autonome
conţinute în Tratate şi în restul actelor comunitare, ce formează un sistem coerent. Primordialitatea
dreptului comunitar şi aplicarea lui directă sunt trăsături ce particularizează structura juridică a
Uniunii Europene.

Secţiunea a V-a

ORGANIZAŢIE BAZATĂ PE INTEGRARE ECONOMICĂ

Comunităţile se particularizează prin faptul că sunt bazate pe un mod particular de integrare

economică. Crearea unei pieţe comune, care prin implicaţiile sale este susceptibilă de a realiza
integrarea.
Cele trei Comunităţi au fost create pentru a realiza şi gestiona o piaţă unică între ele, atât
sectorială - cărbune, oţel, energie atomică, cât şi generalizată.

33
 O piaţă comună se poate defini ca o arie geografică unică, substitutivă diversităţii de pieţe
naţionale care au fuzionat şi care este guvernată de aceleaşi reguli ale economiei de piaţă. Ea
presupune dispariţia tuturor piedicilor în calea liberei circulaţii a produselor în interiorul acestei arii
geografice unice şi aplicarea unor reguli de concurenţă unice.
Suprimarea barierelor vamale şi a tarifelor naţionale şi aplicarea unui tarif vamal comun în
raporturile dintre statele membre şi statele terţe deosebesc fundamental uniunea vamală specifică
pieţei comune de zonele de liber schimb. În cadrul acestora din urmă produsele circulă liber, dar
fiecare stat îşi păstrează propriul regim vamal, pe care îl aplică în mod suveran faţă de produsele de
import sau export. Eliminarea tuturor taxelor şi a contigentărilor cu măsuri protecţioniste precum şi
eliminarea tuturor discriminărilor de natură publică sau privată, bazate pe naţionalitate sunt
caracteristice pieţei comune.
Toate acestea au şi atras stabilirea celor patru libertăţi în interiorul pieţei comune: libera
circulaţie a persoanelor, a serviciilor, a capitalurilor şi a bunurilor, libertăţi care asigură reala şi
efectiva integrare economică.
Stabilirea unei pieţe unice calificată de AUE ca o piaţă internă a CE este dată de cele patru
libertăţi: libera circulaţie a produselor, a capitalurilor, a serviciilor şi persoanelor, astfel cum prevede
art.2 CEE, mijlocul principal de atingere a finalităţii tratatelor, dezvoltarea armonioasă şi echilibrată
a activităţii economice în ţările CE.
Pentru a se atinge acest obiectiv, art.3CEE prevede următoarele mijloace:
1.eliminarea între statele membre a drepturilor de vamă şi a restricţiilor cantitative la intrarea
şi ieşirea produselor, ca şi a oricăror măsuri echivalente;
2.eliminarea între statele membre a obstacolelor la libera circulaţie a produselor,
capitalurilor, persoanelor şi serviciilor;
3.măsuri corespunzătoare privind intrarea şi circulaţia persoanelor în interiorul unei pieţe
unice şi interne;
Aceste măsuri priveau stabilirea unei economii de piaţă bazată pe aceleaşi reguli privind
concurenţa economică şi eliminarea obstacolelor izvorâte din reglementările diferite şi cu caracter
protecţionist ale statelor membre. El a reprezentat un proces îndelungat realizat în principal în
perioada 1958-1986, continuă pentru unele sectoare economice.
Cât priveşte libera circulaţie a produselor şi capitalurilor observăm un proces îndelungat şi
complex, ultima din cele patru libertăţi realizându-se în forma sa complexă abia în ultimul deceniu,
iar acest proces nu este terminat şi nici nu a cuprins întreaga arie a pieţei unice sub toate
mecanismele pe care le implică libera circulaţie a capitalurilor.
În urma Consiliului European de la Bruxeelles din 2 mai 1998, 11 state (fără Marea Britanie,
Suedia şi Danemarca, care nu au înţeles să adere, cât şi Grecia, care a negociat aderarea ulterior, de
la 1 ianuarie 2001 devenindu-i opozabil, iar din 2002 aplicându-se efectiv Tratatul Euro) au fixat
parităţile celor 11 monede naţionale între ele, înfiinţând o BCE menită să asigure funcţionarea unei
politici monetare unice.
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) şi moneda unică nu puteau fi realizate dacă între
statele membre nu s-ar fi stabilit o liberă circulaţie a banilor, a capitalurilor.
Libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor nu se poate realiza fără libera circulaţie a
capitalurilor; adică în oricare din statele membre un agent economic (societate comercială) trebuie
să aibă posibilitatea să investească, indiferent de naţionalitatea sa (se au în vedere numai resortisanţii
comunitari).
Libera circulaţie a capitalurilor implică eliminarea oricăror discriminări de tratament între
agenţii economici, în funcţie de naţionalitatea sau sediul acestora.
În ceea ce priveşte capitalurile, pornind de la Acordul de la Bretton Woods (care a creat în
1944 FMI) tratatele disting între plăţi curente şi transfer de capital, fiecare dintre ele primind
reglementări comunitare distincte.
Curtea de Justiţie (CJCE) a făcut distincţia dintre plăţi curente şi transfer de capital astfel:
plăţile curente reprezintă un transfer de devize care constituie o contraprestaţie într-un contract dat;
34
transferul de capital reprezintă operaţiuni financiare care au ca obiect plasarea şi investirea unei
sume (capital) şi nu remunerarea unei prestaţii.
Pentru UE plăţile curente au fost liberalizate din 1 ianuarie 1962; de ele depinde libera
circulaţie a produselor şi serviciilor.
Tratatul CEE, cu modificări, interzice restricţii la plăţile curente între statele membre sau
statele membre şi statele terţe. Cu toate acestea statele membre, în cazuri excepţionale puteau să
adopte măsuri care să înlăture libera circulaţie.
Odată cu intrarea în faza a doua a UEM, prin adoptarea monedei unice şi a unei politici
financiar-bancară unică, aceste măsuri excepţionale au fost înlăturate.
Pentru UE transferul de capitaluri a cunoscut o liberalizare progresivă şi prudentă şi acest
proces este strâns legat de libertatea stabilirii întreprinderilor în spaţiul CE. Libertatea investirii
capitalului s-a liberalizat abia în 1990, fiind şi prima etapă a UE şi de stabilire a monedei unice.
Integrarea economică a început sub forma realizării uniunii vamale ce este de esenţa liberei
circulaţii a produselor. Prima din cele patru libertăţi (libera circulaţie a produselor) se bazează pe
existenţa unei uniuni vamale, eliminarea restricţiilor cantitative la schimburile de mărfuri şi măsuri
cu efect echivalent în reglementările interne ale statelor membre.
Uniunea vamală (UV) este reglementată de art.9-29 tratat CEE. Uniunea vamală semnifică
faptul că între UE şi statele terţe există un tarif vamal comun, calificat ca un tarif exterior şi comun;
în prezent el este reglementat de un cod vamal comunitar în vigoare din 1992.
UV, pe de altă parte reprezintă interdicţia drepturilor de vamă şi a taxelor echivalente cu
drepturile de vamă între statele membre. Această interdicţie are în vedere astfel orice serviciu
pecuniar care priveşte mărfurile, la intrarea şi ieşirea din ţară.
Drepturile de vamă, la export au fost suprimate la 1.01.1962, iar la import la 1 iulie 1968.
Realizarea UV presupune şi interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect
echivalent. În acest sens se au în vedere ansamblul regulilor şi măsurilor administrative care exclud
total sau parţial importul pentru unul sau mai multe produse, considerate din punct de vedere al
măsurii sau al calităţii lor.
Curtea de Justiţie (CJCE) a precizat că această libertate priveşte limitările cantitative la
importul sau exportul de mărfuri, realizate prin reglementări statale directe sau indirecte. Statele
membre trebuie să se abţină de la orice măsuri de contingentări ale produselor originare din UE.
Aceste măsuri au fost aplicate la export din ianuarie 1962, iar la import din ianuarie 1970.
Art.35 CEE admite derogări de la aceste interdicţii, arătând că “pentru motive de ordine
publică, moralitate publică, securitate publică, protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor, animalelor sau
culturilor vegetale, protecţia unei comori naţionale, având o valoare artistică, istorică sau
arheologică sau pentru protecţia proprietăţii industriale sau comerciale pot fi stabilite interdicţii sau
restricţii la importul, exportul sau tranzitul mărfurilor”.
Aceste derogări privesc protejarea unui interes neeconomic şi se aplică oricăror bunuri. Cel
mai des întâlnim aceste derogări în domenii cum sunt: telecomunicaţii naţionale, publicitate
televizată, cultură, băuturi şi alte domenii alimentare legate de asigurarea sănătăţii publice.
Libera circulaţie a capitalurilor şi produselor se realizează continuu prin apropierea
legislaţiilor naţionale.
Cât priveşte libera circulaţiei a persoanelor şi serviciilor, ea presupune, pentru resortisanţii
statelor membre, dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul comunitar, dreptul de sejour într-un stat
membru, altul decât statul de origine, de a se bucura de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi
resortisanţii statului pe teritoriul căruia se află, de a avea acces la activitatea economică, a statului pe
teritoriul căruia se află, altul decât cel de origine.
Această libertate implică accesul la munca salariată, cât şi la activităţi nesalariate, care
privesc atât indivizii cât şi societăţile comerciale, în cadrul libertăţii de a-şi stabili sediul şi de a-şi
desfăşura activitatea şi libertatea prestării serviciilor în spaţiul comunitar.
Tratatul CEE a stabilit pentru statele membre obligaţia de a elimina restricţiile la libera
circulaţie a persoanelor, de a înlătura, din legislaţiile naţionale, prevederile care restrângeau accesul
35
la diferite activităţi în beneficiul naţionalilor şi care impuneau străinilor alte condiţii decât
naţionalilor pentru desfăşurarea diferitelor activităţi.
Libertatea circulaţiei persoanelor şi serviciilor s-a realizat în perioada 1961-1993. Tratatul de
la Amsterdam a luat act de încheierea acestui proces de tranziţie. Această libertate este guvernată de
principiul egalităţii de tratament, libera circulaţie a salariaţilor, libertatea de a se stabili şi libera
circulaţie a serviciilor.
Principiul liberei circulaţii a persoanelor se fundamentează pe cel al egalităţii de tratament
prevăzut de art.6 CEE: “În aplicarea dispoziţiilor prezentului tratat se interzice orice discriminare pe
motiv de naţionalitate”.
Egalitatea de tratament presupune ca în fiecare stat membru străinul comunitar să fie asimilat
naţionalului, adică resortisantului altui stat să i se asigure drepturile şi obligaţiile de care se bucură
naţionalul.
Sunt avute în vedere următoarele drepturi:
1- dreptul de reunire a familiei, de care beneficiază soţul/soţia şi copii până la 21 de ani sau
cei aflaţi în întreţinerea celui care cere reunirea familiei; priveşte dreptul copiilor de a avea acces la
învăţământul general;
2- dreptul la pregătire profesională (recunoscut după 1985) ce priveşte dreptul la formare
profesională, inclusiv studii şi pregătire pentru o meserie; este susţinut de politici comunitare de
formare profesională, prin programe specializate;
3- egalitatea de remunerare, avantaje fiscale şi sociale, protecţie socială şi protecţie juridică
identică (se au în vedere cazurile de accidente auto în care străinii comunitari au dreptul la aceleaşi
indemnizaţii ca şi naţionalii, cât şi reglementarea asigurărilor).
De aceste drepturi nu se bucură străinii care nu aparţin statele membre UE.
Libera circulaţie a salariaţilor prevăzută prin art.48-51 tratatul CEE.
A primit aplicare directă după 1968 şi s-a realizat pe baza regulamentelor adoptate de
Consiliu privind eliminarea permisului de lucru pentru resortisanţii comunitari, accesul la un loc de
muncă în aceleaşi condiţii de prioritate ca şi pentru naţionali şi tratament identic cu naţionalii în ceea
ce priveşte ansamblul condiţiilor de muncă: salarizare, concediere, şomaj, securitate socială, formare
profesională, drepturi sindicale, avantaje fiscale şi sociale.
Această libertate priveşte şi exercitarea unor sporturi cu caracter profesionist şi a înlăturat
reglementările organizaţiilor internaţionale sau europene în materie (cazul Bosman, CJCE 15
decembrie 1995).
Constituie excepţie de la această libertate locurile de muncă în administraţia publică.
Art.48.4 CEE exclude locurile de muncă ce au o legătură cu activităţi specifice administraţiei
publice, pentru că este vorba de exerciţiul puterii publice şi priveşte răspunderea şi protejarea
intereselor generale ale statului.
Aceste derogări privesc funcţiile specifice statului şi colectivităţilor asimilate: forţe armate,
poliţie, alte forţe de ordine, magistratura, diplomaţia, administraţia fiscală, locuri de muncă din
ministere generale sau regionale, bănci centrale.
Libertatea de a se stabili priveşte societăţile comerciale, relativ la înfiinţarea şi funcţionarea
acestora. Se au în vedere activităţile nesalariate: înfiinţarea de societăţi comerciale, desfăşurarea
activităţii comerciale în aceleaşi condiţii pentru toate societăţile comerciale naţionale sau ale unui
stat comunitar, egalitate de tratament comercial, inclusiv dreptul de a sta în justiţie în condiţii egale.
Excepţie fac activităţile ce comportă exerciţiul autorităţii publice. Discuţii sunt legate de
activităţile profesionale care participă la exerciţiul unei funcţii publice: avocaţi, notari şi executori
judecătoreşti.
Libertatea activităţilor nesalariate priveşte şi recunoaşterea diplomelor. În timp s-a ajuns la o
recunoaştere mutuală, cu reglementări distincte pe sectoare de activitate. Din anul 1988 există un
sistem general de recunoaştere a diplomelor.
Accesul la profesii este subordonat posesiei unei diplome sau poate fi legat şi de experienţa
profesională, pe domenii de activitate. În această privinţă şi în prezent există deosebiri de
36
reglementări, mai ales când se cere experienţă profesională legată de o perioadă îndelungată de timp,
onorabilitate, dovezi de sănătate psihică sau fizică, condiţii de moralitate, lipsa condamnărilor
penale, prestarea unui jurământ etc.
Libera circulaţie a serviciilor are în vedere serviciul înţeles drept prestaţii oferite în mod
normal în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt întrunite dispoziţiile liberei circulaţii
a bunurilor, capitalurilor şi persoanelor.
Această libertate priveşte fie persoana care se deplasează pentru a presta serviciul, fie chiar
serviciul prestat care străbate graniţele (emisiuni televizate). Se realizează în principal prin
armonizarea legislaţiilor naţionale, pentru a se permite ca orice resortisant UE să aibă acces la orice
serviciu comunitar.
Principalele domenii de armonizare legislativă în prezent sunt sectorul bancar şi asigurări,
transporturi, telecomunicaţii, audiovizual, pieţe publice.
Integrarea economică are importante implicaţii juridice şi politice, ea presupunând
armonizarea sistemelor naţionale de drept şi elaborarea unor politici comune în cele mai diverse
domenii cum sunt comerţ, transporturi, mediu, agricultură, protecţie socială, combaterea
terorismului, politică externă ş.a.
Integrarea economică este suportul integrării sociale, juridice şi politice, ceea ce şi-au şi
propus statele membre de la elaborarea primelor principii (Planul Schumann) şi până la realizarea
Uniunii Europene “realizarea unei uniuni din ce în ce mai strânsă între popoarele europene”.
Toate mutaţiile intervenite în evoluţia Comunităţilor dovedesc că pornind de la o integrare
economică bazată pe o solidaritate de fapt se poate ajunge la o integrare politică.

Fişier

Piaţa unică a Uniunii Europene

Tratatul CEE prevede la art.9 că: “Comunitatea va avea la bază o uniune vamală ce va
acoperi întregul comerţ cu bunuri şi care va implica interzicerea tarifelor la importul şi exportul de
produse între statele membre, ca şi a altor taxe cu efect echivalent”.
În aplicarea dispoziţiilor Tratatului de la Roma, realizând politica de integrare economică, în
iulie 1968 barierele tarifare şi restricţiile cantitative la comerţul dintre statele membre erau
eliminate. Ulterior noi domenii ale pieţii unice au fost încorporate: achiziţii publice, proprietate
intelectuală şi industrială, sistemul de plăţi, protecţia consumatorului, politica concurenţială, politica
fiscală etc.
În anul 1985 CE se angajau într-un proiect amplu de definitivare a pieţei unice europene.
“Carta Albă pentru desăvârşirea pieţei interne” prevedea 282 de măsuri legislative necesare realizării
unei pieţe interne a tuturor ţărilor membre. Această politică a reuşit să transforme 15 pieţe naţionale
separate într-una singură.
În anul 1997 Comisia a prezentat Consiliului European de la Amsterdam un “Plan de acţiune
pentru piaţa unică“, prioritare fiind măsurile de îmbunătăţire a funcţionării pieţii unice a celor 15
state membre în vederea introducerii monedei unice Euro. Realizarea Uniunii Economice şi
Monetare (UEM) va elimina costurile tranzacţiilor şi riscurile legate de cursurile de schimb.
La baza existenţei şi funcţionării pieţii unice stau cele patru libertăţi prevăzute prin Tratatul
CEE: libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor, a capitalului.
Libera circulaţie a bunurilor înseamnă eliminarea controlului la frontierele intracomunitare.
În timp au fost identificate şi alte bariere netarifare, integrarea economică ducând şi la eliminarea
treptată a acestora. Se menţin astfel de bariere la libera circulaţie a bunurilor prin nerecunoaşterea de
către state a normelor naţionale în anumite domenii, considerate de regulă strategice şi de sănătate
publică.

37
 Libera circulaţie a persoanelor înseamnă abolirea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate
în privinţa angajării, stabilirii salariilor şi condiţiilor de muncă, cât şi eliminarea controlului
identităţii la frontierele intracomunitare. }i această libertate cunoaşte excepţii în privinţa
funcţionarilor publici şi alte cazuri justificate de argumentul securităţii sau sănătăţii publice.
În 1989 statele membre CE au adoptat o Cartă Socială a drepturilor fundamentale ale
lucrătorilor, din 1997 la Carta Socială aderând toate cele 15 state membre, iar Tratatul de la
Maastricht conţine un capitol special privind reglementarea drepturilor sociale.
Libera circulaţie a serviciilor, astfel cum a fost prevăzută prin Tratatul de la Roma, a
însemnat că firmelor dintr-o ţară comunitară le este suficientă licenţa de funcţionare din ţara de
origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriu UE.
Deşi sectorul serviciilor ocupă în prezent aprox.60% din forţa de muncă din UE, progresele
în liberalizarea acestui sector sunt cele mai mici. Ele s-au realizat îndeosebi după anul 1993 iar în
prezent privesc doar serviciile bancare, de asigurări, investiţii, telecomunicaţii fără telefonie vocală,
una din preocupările prezente ale comisiei fiind de a asigura liberalizarea altor servicii cum sunt
electricitatea, audiovizualul şi informarea on-line.
Libera circulaţie a capitalului implică eliminarea controlului asupra tranzacţiilor de capital.
Ea trebuie să meargă până la asigurarea unei concurenţe corecte între ţări cu fiscalitate redusă şi cele
cu fiscalitate ridicată. Liberalizarea circulaţiei capitalului, în timp s-a realizat mai rapid decât restul
libertăţilor prevăzute prin Tratatul CEE, ea fiind totuşi parţială, în primul rând datorită modurilor de
impozitare diferite adoptate de statele membre.
În timp, crearea pieţei unice a produs efecte economice şi sociale remarcabile, pentru
desăvârşirea pieţei unice ce are o vocaţie din ce în ce mai mult pan-europeană, comisia propunând
ca acţiuni prioritare: pregătirea pieţei unice pentru lărgirea UE cu noi state membre; finalizarea
cadrului legislativ şi eficientizarea lui; urmărirea mai strictă a modului în care legislaţia comunitară
se aplică în statele membre; consolidarea PU ca bază a Uniunii Economice şi Monetare;
îmbunătăţirea dimensiunilor sociale ale PU şi adaptarea ei la schimbările tehnologice (Societatea
Informaţională, Reţelele Transeuropene).
- material bibliografic: Piaţa Unică a Uniunii Europene - Delegaţia CE în România,
Bucureşti, ianuarie 1999.

Uniune vamală - zonă de liber schimb

Cooperarea economică poate îmbrăca mai multe forme. Cele mai des întâlnite sunt uniunile
vamale şi zonele de liber schimb. Care sunt diferenţele dintre aceste forme de cooperare economică?
O zonă de liber schimb este creată cu scopul de a apropia economiile statelor părţi. Această
apropiere nu înseamnă şi integrarea economică, adică transformarea economiilor naţionale într-o
singură economie, o piaţă unică şi internă a statelor membre.
Zonele de liber schimb au drept obiectiv eliminarea drepturilor de vamă şi a restricţiilor în
calea schimburilor dintre ele. Fiecare stat membru al zonei de liber schimb îşi păstrează propriul
tarif vamal şi propria politică comercială.
Printre zonele de liber schimb contemporane amintim: Spaţiul Economic European (creat
între Uniunea Europeană şi AELS), Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS), Acordul
Nord-American de Liber Schimb (NAFTA - creat între Statele Unite, Canada şi Mexic) Mercosur
(zona de liber schimb a statelor din America Latină),Comunitatea Caraibelor (Caricom).
O uniune vamală presupune mai mult decât o zonă de liber schimb. Ea priveşte o integrare
economică fără restricţii vamale în raporturile dintre statele membre.
Ţările membre ale uniunii vamale aplică un tarif vamal comun în raporturile cu terţii şi o
politică comercială comună în privinţa produselor din statele terţe. Tariful vamal comun şi politica
38
comercială comună în raporturile dintre statele membre permit elaborarea unor politici comune a
acestui spaţiu (uniune vamală) în raporturile cu terţii.
Uniunea vamală este o componentă esenţială a integrării economice. Pentru zilele noastre
această formă de integrare economică o întâlnim doar în privinţa Uniunii Europene.

Comunităţile europene - coaliţie de interese personale

În ultimul deceniu jumătate din comerţul internaţional se realizează în interiorul CE.

Produsul intern brut al statelor membre fac din UE al doilea bloc economic după America de Nord,
iar populaţia depăşeşte sensibil pe cea Nord americană. Din primele 1000 de întreprinderi din lume
UE deţine doar 228 faţă de Japonia cu 310 şi SUA cu 345. Deficitul său tehnologic este în jur de
10,6 miliarde USD în raport cu Japonia şi SUA. Acest deficit este unul din factorii determinanţi ai
deciziei politice de realizarea pieţei unice între statele membre UE.
Spre deosebire de concurenţii săi, UE se compune din 15 state distincte, a căror populaţie
variază între 81.100.000 locuitori Germania şi 366.000 locuitori Luxemburg. Printre aceste ţări
găsim pe cele mai bogate dar şi unele dintre cele mai sărace din Europa. Mai mult, întâlnim regiuni
foarte dezvoltate ca Sud-Estul Marii Britanii, Nordul Franţei, zona Ruhr şi Benelux, în timp ce unele
regiuni din Portugalia, Grecia şi landurile Est Germane se află cu mult sub media economică a UE.
În pofida dimensiunilor sale geografice şi economice, în timp UE a pierdut teren în lupta sa
cu principalii concurenţi: Asia şi America. Deşi cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare sunt mai
mari decât cele făcute de Japonia şi SUA, eficienţa este mai redusă la nivelul UE datorită dispersării
efortului de susţinere a programelor în domeniu.
Obstacolele la libera circulaţie a bunurilor practicate în mod constant de statele membre
(norme de sănătate şi securitate, specificaţii naţionale, control de calitate, control al mediului ş.a.) au
făcut ca multe societăţi multinaţionale să opteze pentru o piaţă mai lucrativă cum este cea nord-
americană.
Politica protecţionistă a guvernelor şi cea a grupurilor de presiune formate din marile
industrii au fost piedici la realizarea unei unificări reale a pieţelor, fapt de care au profitat
concurenţii.
Informaţia se completează cu datele prezentate la curs la prelegerea din săptămâna 17-22
noiembrie 2003 şi cu metoda de analiză urmată în cadrul prelegerii, avându-se în vedere actualizarea
consideraţiilor asupra atribuirii de competenţe în raport de art.9 din Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa:
-“delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Exercitarea
competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
-în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce I-au fost
atribuite prin Constituţie de către statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite de către
acestea. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie aparţine statelor membre”.

Documente

Anul 1990 este anul reunificării Germaniei şi al integrării fostei RDG în CE. Trei date
esenţiale marchează aceste evenimente: 9.11.1989 căderea “Zidului Berlinului”; 1.7.1990 uniunea
monetară realizată între cele două state; 3.10.1990 reunificarea Germaniei. S-a pus problema
aderării RDG la Comunităţi în condiţiile prevăzute de tratate, respectiv art.237 CEE. Această
procedură nu a fost utilizată. Integrarea s-a realizat printr-o serie de texte bazate pe principiul că
landurile din Germania de Est devenind părţi ale teritoriului Germaniei, aparţin astfel Comunităţilor
(n.a.Germania de Vest nu a recunoscut niciodată că teritoriile ce au format RDG nu aparţin
Germaniei; Constituţia de la Weimar conţine dispoziţii care au permis această integrare a landurilor
39
est germane). Comisia a dat regulamentul 1795.90 conform căruia “Republica Democrată Germană
este considerată ca făcând parte din Comunitate”. Acest regulament a intrat în vigoare la 1 iulie
1990 (n.a. deci anterior reunificării Germaniei). Până la unificare, integrarea a fost însoţită de măsuri
provizorii, iar după aceea măsuri tranzitorii au stabilit măsurile necesare acomodării la ordinea
comunitară.

Capitolul III

DREPTUL INSTITUŢIONAL COMUNITAR

Secţiunea I
DREPT COMUNITAR

A. Noţiune
Dreptul instituţional comunitar reprezintă o parte a dreptului rezultat ca urmare a existenţei şi
funcţionării Comunităţilor Europene.
Dreptul comunitar poate fi definit ca ansamblul regulilor juridice conţinute în tratate sau
elaborate de instituţii şi care au ca obiect Comunităţile şi competenţele atribuite acestora.
Dreptul comunitar reprezintă un ansamblu foarte vast de reguli juridice, componentele sale
având corespondent în majoritatea normelor materiale ale sistemelor naţionale de drept. Putem
spune că majoritatea disciplinelor sunt afectate de reglementarea comunitară, existând astfel un
drept comunitar vamal, comercial, bancar, fiscal, social, al concurenţei, al agriculturii, al
transporturilor, privind brevetele şi mărcile etc. Toate aceste discipline nou apărute după crearea
Comunităţilor Europene întregesc studiul dreptului în ţările membre.
După natura lor, reglementările comunitare pot fi împărţite în două mari categorii. O primă
categorie conţine normele de drept substanţial, de fond din diferitele domenii (concurenţă, comerţ
etc.) şi care formează dreptul material comunitar ce se prezintă sub forma unui ansamblu de mai
multe ramuri de drept, respectiv discipline de studiu (drept vamal comunitar, drept bancar comunitar
ş.a.).
A doua categorie conţine dispoziţiile care guvernează constituirea Comunităţilor,
funcţionarea şi controlul lor, sub ultimele două aspecte referindu-se şi la sistemul izvoarelor de drept
şi jurisdicţiile proprii. Aceste norme formează dreptul instituţional comunitar sau dreptul comunitar
general, disciplină de bază studiată şi de noi în prezenta lucrare.
Studiind dreptul instituţional comunitar observăm că el cuprinde norme în majoritate de
drept public asemănătoare celor de drept constituţional, administrativ, internaţional public, fiscal ş.a.
din dreptul intern.
Grupând ansamblul normelor relative la constituirea şi funcţionarea Comunităţilor, dreptul
instituţional comunitar reprezintă un drept comunitar general în raport cu disciplinele de specialitate
ce conţin normele materiale în diverse domenii şi de aceea studiul său este prealabil.
În cele ce urmează vom studia structura instituţională a Uniunii Europene, funcţionarea şi
controlul Comunităţilor, respectiv ordinea de drept şi jurisdicţională.

B. Natură juridică
Originalitatea construcţiei comunitare face deosebit de dificilă definirea naturii juridice a
dreptului comunitar.

40
 Deşi se prezintă sub forma unei organizaţii de drept internaţional public, Uniunea Europeană
prezintă o structură instituţională şi funcţională, precum şi un mecanism de aplicare a tratatelor şi de
realizare a scopului lor, fundamental deosebite de toate organismele internaţionale.
Normele juridice care reglementează constituirea şi funcţionarea Uniunii Europene sunt
norme proprii, de drept intern, asemenea normelor din sistemele naţionale de drept ale statelor
membre, aşa încât putem spune că Uniunea Europeană are propriul său sistem de drept, un sistem de
drept comunitar. Necesitatea viabilităţii construcţiei comunitare a impus această soluţie originală.
Comunităţile s-au născut pe baza unor tratate internaţionale semnate şi intrate în vigoare
după toate regulile dreptului tratatelor.
Regulile dreptului internaţional public prevăd ca următoare etapă executarea tratatelor,
aceasta fiind în exclusivitate de competenţa autorităţilor naţionale ale statelor semnatare. Atât
integrarea regulilor de drept conţinute în tratate, cât şi aplicarea efectivă a acestor dispoziţii sunt în
exclusivitate de competenţa autorităţilor publice naţionale. Nu există nici o putere care să poată
impune aplicarea uniformă a dispoziţiilor tratatelor, executarea actelor internaţionale fiind supusă
suveranităţii naţionale a statului semnatar.
Din această cauză multe dintre dispoziţiile tratatelor internaţionale nu sunt aplicate de către
statele părţi, sau sunt aplicate în mod denaturat. Nimic nu se poate opune şi nu poate paraliza
suveranitatea de stat. Aşa stau lucrurile în dreptul internaţional public.
Pentru a evita această evidentă sursă de eşec, Comunităţile Europene au elaborat o ordine de
drept proprie. Instituţii proprii dotate cu puteri de decizie şi control se comportă ca şi organele
naţionale, elaborând acte obligatorii care se aplică direct subiectelor de drept, aplicând sancţiuni
pecuniare etc., toate acestea în temeiul puterii de decizie proprie conferită de statele membre.
Ordinea de drept comunitară este prioritară în raport cu cea naţională a ţărilor membre.
În concluzie putem spune că dreptul comunitar este alcătuit dintr-un ansamblu de norme de
drept public (preponderente) şi de drept privat, norme de drept instituţional şi material şi are o natură
juridică proprie, fiind un drept intern al Comunităţilor Europene.

Capitolul IV
STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ

Secţiunea I
STRUCTURA DE BAZĂ
(INSTITUŢIILE)

Tratatele constitutive, astfel cum au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht au creat un
sistem de organe proprii, deosebit de dezvoltat şi diferit de cel al altor organizaţii internaţionale.
Acest sistem este alcătuit din două categorii de organe. Unele calificate ca organe majore şi
denumite de tratate Instituţii formează structura de bază şi au rolul de asigura realizarea întregii
construcţii comunitare. Aceste organe sunt Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Curtea de
Justiţie şi Consiliul European. Primele patru au fost create prin Tratatele constitutive, iar cel de-al
cincilea prin Tratatul de la Maastricht.
A doua categorie o constituie organele complementare sau subsidiare, care sunt organe
specializate pe diverse domenii şi de multe ori joacă un rol deosebit de important în realizarea
funcţiilor Comunităţilor. Intră în această categorie Curtea de conturi, Comitetul economic şi social,
Comitetul reprezentanţilor permanenţi, Banca Europeană de Investiţii, Banca Centrală Europeană
ş.a. Aceste organe sunt create de tratate sau de Instituţii în aplicarea dispoziţiilor tratatelor.
Instituţiile se deosebesc de celelalte organe din caracterele lor:

41
-membrii Instituţiilor au cea mai mare legitimaţie fiind aleşi de popor sau desemnaţi de guvernele
statelor membre;
-numărul de locuri de care beneficiază fiecare stat este desemnat prin acordul comun al acestora şi
este conţinut într-un tratat;
-prin tratate au fost investite cu puteri proprii, pe care le exercită în vederea realizării atribuţiilor lor;
-se bucură de o relativă autonomie juridică, administrativă şi financiară, ca expresie a specializării
funcţionale.
Fiecare Instituţie are un statut politic şi sociologic distinct, exprimă o legitimitate proprie, are
un principiu determinant. Consiliul reprezintă interesul statelor membre; Comisia reprezintă
interesul Comunităţii; Parlamentul reprezintă interesul popoarelor din statele membre; Curtea de
Justiţie interesul dreptului; iar Consiliul European deopotrivă interesul statelor şi Comunităţii prin
cei mai înalţi reprezentanţi ai acestora.
Această structură instituţională nu are nici un corespondent în cea clasică a organelor
statului, sau în principiul separaţiei puterilor în stat. Una şi aceeaşi Instituţie are de regulă atât un rol
executiv, cât şi legislativ, iar pe de altă parte nici un organ nu dispune de o anumită putere în
exclusivitate, de regulă rolul decizional şi executiv fiind realizat de cel puţin două Instituţii, care nu
sunt mereu aceleaşi. Spre exemplu Consiliul este un organ atât legislativ cât şi executiv şi împarte
puterea executivă cu Comisia şi pe cea legislativă cu Parlamentul, care este principalul organ
decizional în materie bugetară, altfel el având în principiu rolul de a exercita controlul democratic
asupra celorlalte Instituţii.
Această construcţie instituţională corespunde unei concepţii dialectice de realizare a unui
corp dinamic, capabil să realizeze misiunea pentru care a fost creat: integrarea “o uniune cât mai
strânsă între statele membre” (art.A Tratatul de la Maastricht).
Astăzi Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic, care îi asigură coerenţa şi
continuitatea acţiunilor sale (art.C Titlul I, Dispoziţii comune, TM).
Acest stadiu s-a realizat în timp, fiind rezultatul unui proces de fuziune. Iniţial Tratatele de la Paris
şi de Roma au creat fiecare câte patru Instituţii: un Consiliu, o Comisie, un Parlament şi o Curte de
Justiţie.
Prin Convenţia semnată la Roma odată cu Tratatele din 1957 s-a realizat o fuziune
instituţională a organelor de control democratic şi de drept, în urma intrării în vigoare a acestui act
funcţionând pentru cele trei Comunităţi un singur Parlament şi o singură Curte de Justiţie.
La 8 aprilie 1965 a fost semnat la Bruxelles Tratatul privind fuziunea principalelor Instituţii:
Comisia şi Consiliul. Actul de fuziune a intrat în vigoare la 1 august 1967, de la acea dată un singur
Consiliu şi o singură Comisie funcţionând pentru cele trei Comunităţi, iar Înalta Autoritate CECO a
încetat să mai existe ca organ comunitar.
Acestor patru organe Tratatul de la Maastricht le-a adăugat Consiliul European, ca expresie a
împletirii intereselor statelor membre cu cele ale Uniunii.
Consiliul, Comisia, Parlamentul şi Curtea de Justiţie funcţionează în baza Tratatelor
constitutive şi a celorlalte acte care le-au modificat, îşi exercită atribuţiile conferite de aceste tratate
pentru fiecare dintre organe, iar Consiliul European funcţionează în baza TM şi îşi exercită
atribuţiile conferite de acesta, cât şi de alte acte ale Comunităţilor (anterior noiembrie 1993) sau ale
Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte sediul, până în prezent nu s-a ajuns la realizarea unui acord al guvernelor
statelor membre cu privire la acest aspect. Actul Unic European (AUE) a fixat doar sediul Curţii de
Justiţie la Luxembourg, arătând pentru celelalte Instituţii că Luxembourg, Bruxelles şi Strasbourg
sunt locurile de lucru provizorii pentru acestea. S-a mai precizat tot prin AUE că Secretariatul
general al Parlamentului European şi serviciile acestuia funcţionează la Luxembourg. Actele privind
punerea în aplicare a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) au fixat sediul Institutului Monetar
European şi a Băncii Centrale Europene la Frankfurt am Mein.
Sub aspectul regimului lingvistic trebuie precizat că toate cele unsprezece limbi ale statelor
membre (daneza, engleza, franceza, germana, greaca, italiana, olandeza, portugheza şi spaniola,
42
finlandeza, suedeza) sunt limbi oficiale şi limbi de lucru, în sensul că toate actele sunt redactate în
cele unsprezece limbi, iar dezbaterile lucrărilor oricărui organ pot avea loc în acelaşi regim
lingvistic. În ceea ce priveşte actele Uniunii, versiunea în fiecare din cele unsprezece limbi are
caracterul de act original, iar interpretările rezultate ca urmare a deosebirilor de sens din diferitele
limbi se fac prin confruntarea diferitelor versiuni, stabilindu-se sensul ce rezultă din această operaţie
logico-juridică.
În ceea ce priveşte regimul lingvistic în materie jurisdicţională, Regulamentul de procedură
al Curţii de Justiţie făcând aplicarea unei prezumţii juris et de jure a statuat acelaşi regim ca cel
arătat anterior.

Secţiunea a II-a
CONSILIUL

În cadrul sistemului instituţional, după configuraţia care i-a fost dată, Consiliul se prezintă ca
un organ interguvernamental ce reprezintă interesul statelor membre. Deşi Tratatele nu prevăd nici o
ierarhie între Instituţii, Consiliul deţine totuşi un rol dominant.
Regulile ce privesc constituirea şi funcţionarea sa sunt conţine în articolele 2-8 din Tratatul de
fuziune (TF) din 1965, cât şi în Regulamentul intern elaborat de Consiliu în aplicarea art.5 TF.

A. Constituire
Consiliul este format din reprezentanţii statelor membre. Fiecare guvern deleagă unul dintre
membrii săi (art.2 TF). Această dispoziţie implică următoarele aspecte:
a) doar persoanele care au calitatea de membru al guvernului unuia dintre statele membre pot sta
în Consiliu. Calitatea de membru al guvernului este analizată în raport de normele constituţionale ale
fiecărui stat. Statele nu pot delega pentru Consiliu un înalt funcţionar, oricare ar fi rangul său, dacă
nu are calitatea de membru al guvernului;
b) fiecare stat are dreptul doar la un reprezentant;
c) în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor Consiliului, statele pot delega membri ai guvernului cu
atribuţii corespunzătoare problemelor ce fac obiectul dezbaterilor;
d) Consiliul se prezintă sub forma unei Instituţii unitare.
Date fiind compunerea Consiliului, în mod uzual el a fost numit Consiliu de Miniştri.
Ca organ interguvernamental, Consiliul funcţionează în forma sa normală ca o reuniune a
miniştrilor de externe ai statelor membre. În această formă el se reuneşte cel puţin odată pe lună,
dezbătând problemele de politică generală ale Uniunii, miniştrii de externe fiind consideraţi
principalii reprezentanţi ai guvernelor în raporturile externe ale statelor.
În funcţie de problemele înscrise pe ordinea de zi, Consiliul se poate reuni şi la nivelul
miniştrilor de resort pe domenii: agricultură, transporturi, finanţe etc. În această situaţie îmbracă
forma unui Consiliu specializat.
Practica delegării miniştrilor de resort a pus în evidenţă apariţia unei lipse de coerenţă şi unitate,
care a prejudiciat politica generală a Comunităţilor. De multe ori miniştrii de resort aveau în vedere
interesele particulare ale domeniului respectiv, fără a ţine cont de politica internă şi externă a
statului, în complexitatea ei, ajungându-se astfel la promovarea unor politici care erau în dezacord
cu politica generală a statului şi cu cea comunitară. Faţă de această situaţie s-a luat măsura reunirii
Consiliului, pe cât posibil la nivelul miniştrilor de externe.
Compus din reprezentanţii guvernelor, Consiliul este o Instituţie comunitară care se prezintă şi
sub forma unei conferinţe interguvernamentale cu caracter diplomatic, tocmai datorită rangului la
care este constituită.
Integrarea economică, politică şi juridică care este finalitatea construcţiei comunitare face ca
această conferinţă interguvernamentală să se deosebească fundamental de cele de tip clasic din
cadrul organizaţiilor internaţionale. Particularităţile constitutive şi funcţionale îi dau în primul rând
caracterul de organ propriu al Uniunii Europene.
43
 B. Funcţionare
Funcţionarea Consiliului este reglementată de Regulamentul intern din 1979, elaborat de
această Instituţie în aplicarea art.5 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles.
O primă categorie de norme sunt cele care privesc prezidarea Consiliului. Prin rotaţie, fiecare
stat membru asigură Preşedinţia Consiliului pentru o perioadă de 6 (şase) luni. În funcţie de
circumstanţe, cu totul excepţional, preşedinţia se schimbă la fiecare 1 ianuarie şi 1 iulie.
Ordinea în care statele se succed la preşedinţia Consiliului este prestabilă printr-un tratat
negociat de statele membre. Ultimul tratat a intervenit o dată cu aderarea Austriei, Suediei şi
Finlandei şi s-a stabilit următoarea succesiune: 1966 - Italia, Irlanda; 1997 - Olanda, Luxembourg;
1998 - Marea Britanie, Austria; 1999 -Germania-Finlanda; 2000 - Portugalia, Franţa; 2001 - Suedia,
Belgia; 2002 - Spania, Danemarca şi primele şase luni ale anului 2003 - Grecia.
Tratatele i-au conferit Preşedintelui atribuţii mai mult secundare şi de ordin procedural.
Realul statut al Preşedintelui Consiliului a fost conturat de practică, atribuindu-i un rol intern în
principal manifestat în raporturile cu Parlamentul European în domeniul relaţiilor externe ale
Uniunii.
O a doua categorie de norme priveşte regimul sesiunilor. Consiliul se reuneşte la convocarea
preşedintelui Comisiei. Sesiunile Consiliului sunt destul de frecvente şi uneori lungi.
Pentru fiecare sesiune, preşedintele stabileşte o ordine de zi provizorie, care este înaintată
membrilor Consiliului şi Comisiei cu cel puţin 14 zile înainte de începerea sesiunii. Ordinea de zi
provizorie conţine problemele de dezbătut la cererea unuia dintre membrii Consiliului sau Comisiei,
documentaţia aferentă (ce trebuie înaintată cu cel puţin 16 zile înaintea dezbaterilor), şi dacă este
cazul problemele asupra cărora preşedintele, delegaţiile sau Comisia pot cere votul Consiliului.
Ordinea de zi definitivă este hotărâtă de Consiliu la începerea sesiunii. Pentru înscrierea altor
probleme se cere unanimitatea exprimată prin vot.
Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise. Doar membrii Comisiei au dreptul de a
participa şi de a lua cuvântul în afara membrilor Consiliului.
Hotărârile sunt luate doar de membrii Consiliului. Asupra problemelor mai puţin importante
şi când a intervenit un acord prealabil între reprezentanţii permanenţi şi reprezentantul Comisiei,
hotărârea este luată tot de Consiliu, dar fără noi dezbateri.
A treia categorie de norme priveşte regimul deliberărilor şi al votului.
Ordinea de zi provizorie este împărţită în două părţi A şi B. Sunt înscrise la partea A
problemele asupra cărora nu mai sunt necesare dezbateri, hotărârea luându-se direct. Asupra
acestora s-a realizat deja un acord în cadrul Comitetului reprezentanţilor permanenţi (organ auxiliar
al Consiliului). Cu privire la punctele înscrise la partea A, membrii Consiliului sau ai Comisiei îşi
pot exprima opinia înainte de luarea hotărârii, fără ca aceste opinii să modifice acordul prealabil
realizat. Opiniile sunt consemnate în procesul-verbal al reuniunii sau în declaraţii care au caracterul
de rezerve la hotărârea luată.
Dacă, la cererea unui membru al Consiliului sau al Comisiei sunt necesare dezbateri asupra
uneia dintre problemele din partea A, în acest caz punctul respectiv se retrage de pe ordinea de zi,
dacă nu se hotărăşte altfel în Consiliu.
Punctele înscrise în partea B a ordinii de zi sunt cele care necesită dezbateri. Dacă, în urma
dezbaterilor nu se realizează un acord, problema respectivă va fi înaintată Comitetului
reprezentanţilor permanenţi spre a fi analizată în cadrul acestui organ şi a se încerca realizarea
acordului la nivelul său, după care va fi din nou înaintată Consiliului pentru a lua o hotărâre.
Consiliul va proceda la vot la iniţiativa preşedintelui. Votul se dă într-o anumită ordine
prevăzută în Regulament. Majoritatea cerută pentru adoptarea actului este în funcţie de distincţiile
făcute de tratat, Consiliul cunoscând trei modalităţi de vot: cu unanimitate, cu majoritate calificată şi
cu majoritate simplă.
Votul cu majoritate simplă reprezintă dreptul comun, fiind cerut în cele mai multe cazuri
asupra cărora decide Consiliul.
44
 Votul cu unanimitate are în prezent un câmp mai restrâns de aplicare, date fiind modificările
aduse prin Actul Unic European. Acest tratat a menţionat votul cu unanimitate în domenii
constituţionale sau quasiconstituţionale (de ex. modificarea Tratatelor, primirea de noi membri),
uneori în domeniul armonizării legislaţiilor naţionale şi în privinţa respingerii unei propuneri a
Comisiei.
Votul cu majoritate calificată este un sistem absolut particular U.E., el fiind gândit după
următorul principiu: să nu se dea statelor mai mici un rol prea mare, dar nici să nu fie “strivite” de
cele mai puternice.
În lumina Tratatelor de la Roma s-a elaborat un sistem ponderal de vot ce are la bază un
criteriu democratic, politic şi economic care a făcut ca fiecărui stat să i se acorde următoarele voturi:
Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie, câte 10 voturi fiecare; Spania 8 voturi; Belgia, Grecia,
Olanda şi Portugalia câte 5 voturi fiecare; Austria, Suedia câte 4 voturi fiecare; Danemarca,
Finlanda şi Irlanda câte 3 voturi fiecare şi Luxemburg 2 voturi.
Majoritatea de 2/3 a fost stabilită la 62/87 voturi, iar în unele materii se cere ca cele 62 de
voturi să provină de la 10 ţări membre.
În aceste condiţii cei “cinci mari” nu pot lua o hotărâre care să fie defavorabilă celorlalte
state, dacă nu au de partea lor cel puţin două state din categoria celor mai mici evident, dar nu din
categoria celor foarte mici cu care nu pot obţine majoritatea de 62. Pe de altă parte “cei mici” nu vor
putea impune soluţia lor “celor mari” pentru că nu dispun decât de 39 de voturi şi în aceste condiţii
trebuie să aibă de partea lor cel puţin “trei mari”.
În perspectiva aderării de noi state la UE se pune problema redefinirii “minorităţii de blocaj”
întrucât se observă că va creşte considerabil numărul statelor “mici” care devin majoritare în raport
cu cele mari şi pot bloca iniţiativa politică a acestora.
Consiliul European ale căror lucrări s-au finalizat cu semnarea la 26 februarie 2001 a
Tratatului de la Nisa (ratificat ulterior de statele membre) cu privire la lărgirea Uniunii Europene cu
până la 27 de state în perioada 2004-2009 a adoptat hotărâri privind reprezentarea statelor la nivelul
Uniunii în sensul negocierii numărului de locuri acordat fiecărui stat în cadrul fiecărei Instituţii şi
organ complementar cât şi numărul de voturi.
În ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată, după aderarea celor 12 state din Centrul şi
Estul Europei, începând cu 1 noiembrie 2004, dată de la care va intra în vigoare Tratatul de la Nisa,
cele 345 de voturi vor fi repartizate astfel: Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia - 29 de voturi,
Spania, Polonia - 27 voturi, România - 14 voturi, Olanda - 13 voturi, Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria,
Portugalia - 12 voturi, Suedia, Bulgaria, Austria - 10 voturi, Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda,
Lituania - 7 voturi, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg - 4 voturi, Malta - 3 voturi.
Hotărârile pot fi adoptate la nivelul Consiliului dacă au fost exprimate 258 de voturi pentru
din totalul de 345 provenind de la două treimi din numărul statelor membre. La cererea oricărui
membru al Consiliului poate fi verificată reprezentativitatea votului pentru, el trebuind să
corespundă unei majorităţi de 62% din populaţia totală a Uniunii. Dacă această condiţie nu este
îndeplinită hotărârea nu poate fi adoptată.
În Declaraţia privind majoritatea calificată şi minoritatea de blocaj într-o Uniune lărgită,
statele membre au convenit că pe măsura extinderii UE minoritatea de blocaj va evolua de la un
procentaj inferior celui prezent ajungând până la max.73,4%, minoritatea de blocaj neputând depăşi
91 de voturi.
Se observă că în lumina Tratatului de la Nisa în procedura majorităţii calificate se dă
întâietate criteriului demografic prin raportare atât la populaţia statelor membre şi viitoare membre
(cele 12 state candidate) cât şi în raport de populaţia UE. Acest mecanism complex de vot a înlocuit
cu timpul votul cu unanimitate din multe domenii, fiind una dintre pârghiile reuşitei construcţiei
comunitare.
Tratatul de la Lisabona arată că , Consiliul exercită împreună cu Parlamentul European
funcţia legislativă şi bugetară , el defineşte politicile Uniunii şi coordonează întreaga activitate.
Consiliul este compus din căte un reprezentant pentru fiecare stat membru, în rang de ministru şi
45
care angajează guvernulprin votul său. Consiliul hotărăşte cu majoritate califiată, afară de cazurile în
care tratatele dispun altfel. De la 1 nov. 2014 majoritatea calificată este dată de 55% din membrii
Consiliului care trebuie să provină din cel puţin 15 state a căror populaţie trebuie să fie de 65% din
cea a Uniunii. Minoritatea de blocaj este de 4 membrii ai Consiliului, în absenţa căreia o horărâre se
consideră adoptată.
Tratatul de la Lisabona mai arată că CM se reuneşt în două formaţiuni de lucru,
corespunzător funcţiilor sale, de afaceri generale în care îşi exercită funcţia legislativă şi afaceri
externe în care îşi exercită funcţia politică în relaţiile internaţionale. Se propune ca prezidarea prin
rotaţie să fie pentru un mandat de un an.
Quorumul cerut la nivelul Consiliului este de 14 membri prezenţi din numărul total de 27
membri. Întregul conţinut al dezbaterilor este consemnat într-un proces-verbal care este un act intern
al Consiliului, nu este deschis publicităţii, se păstrează în arhivele acestei Instituţii, având acces la el
doar persoanele care au participat la lucrări.
O categorie aparte de norme sunt cele care privesc organele auxiliare. În activitatea sa,
Consiliul este asistat de mai multe servicii sau organisme. Dintre acestea distingem:
-secretariatul general - organism ce asigură baza logistică, reuneşte un număr foarte mare de
funcţionari, fiind condus de un secretar general.
Secretariatul general este compus din mai multe direcţii şi servicii, dintre care rolul principal
îl joacă Serviciul juridic. Sediul secretariatului general este stabilit la Bruxelles. El este subordonat
Preşedintelui, asigurând permanenţa şi stabilitatea acestei funcţii.
-Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER) care este cel mai important dintre
comitetele ce funcţionează pe lângă Consiliu. COREPER îşi are originea în delegaţiile permanente
pe care statele le-au instalat la Bruxelles în momentul intrării în vigoare a tratatelor.
Iniţial COREPER a fost reglementat prin regulamentul intern al Consiliului şi abia prin Actul
Unic European a primit o consacrare la nivel de tratat. Art.5 AUE dispune: “un comitet format din
reprezentanţii permanenţi ai statelor membre are ca sarcină să pregătească lucrările Consiliului şi să
execute mandatul ce i-a fost încredinţat de acesta”.
În cadrul COREPER fiecare stat are un reprezentant permanent cu rang de ambasador şi un
reprezentant adjunct cu rang de ministru plenipotenţiar. Aceştia sunt ajutaţi în activitatea lor de
experţi.
COREPER se prezintă ca un organ de dialog şi control politic. Dialogul dezvoltă două
categorii de relaţii. Pe de o parte în cadrul COREPER reprezentanţii fiecărui stat se fac purtătorii de
cuvânt ai interesului statului propriu, încercând să convingă pe ceilalţi membri de justeţea poziţiei
sale, iar pe de altă parte ei reprezintă pe lângă autorităţile naţionale poziţia COREPER, aducându-le
la cunoştinţă conţinutul problemelor dezbătute, punctele de vedere afirmate etc. În aceste condiţii
putem spune că este un organ în cadrul căruia se elaborează politica comunitară dusă de state, aparte
de politica proprie elaborată de Comisie.
COREPER este şi un organ de control politic pe care îl exercită asupra soluţiilor date de
experţi. De multe ori, înainte de a se lua o hotărâre se fac ample lucrări de analiză cu caracter tehnic
de către aparatul de experţi proprii. Conţinutul politic al soluţiilor tehnice este elaborat de
reprezentanţii permanenţi ai fiecărui stat.
- alte comitete specializate pe domenii, dintre care rolul cel mai important îl joacă Comitetul
monetar şi Comitetul special agricol, dată fiind poziţia deosebită pe care cele două domenii o deţin
în cadrul politicilor comunitare.

C. Atribuţii
Rolul şi atribuţiile Consiliului sunt date de evoluţia în timp a acestei Instituţii în lumina a trei
acte fundamentale: Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma şi Tratatul de la Maastricht.
În lumina Tratatului CECO, Consiliul putem spune că avea un rol secundar în raport cu
Înalta Autoritate care era principala Instituţie comunitară. El avea rolul de a armoniza acţiunile

46
Înaltei Autorităţi, de stabilire a politicii economice, era un organ de coordonare şi consultare şi nu
un organ de decizie, această funcţie aparţinând Înaltei Autorităţi.
Tratatele CEE şi CEEA au modificat radical această repartizare a atribuţiilor între Instituţii,
Consiliul devenind principalul organ legislativ al Comunităţilor, această putere împărţind-o de data
aceasta mai mult cu Parlamentul European şi mai puţin cu Comisia.
În lumina Tratatelor de la Roma el devine în primul rând un organ legislativ şi în al doilea
rând unul executiv. Rolul de a asigura coordonarea politicilor economice aparţine tot Consiliului.
Tratatul de la Maastricht, dând calitatea de Instituţie Consiliului European, o investeşte şi cu
atribuţia de a asigura integrarea şi de a elabora orientările politice generale ale Uniunii. O parte din
atribuţiile majore sunt transferate Consiliului European, acesta fiind strâns legat în activitatea sa de
cea a Consiliului (de Miniştri), aşa după cum se va vedea şi în secţiunea VI a prezentului capitol.
În lumina reglementărilor arătate, Consiliul are următoarele atribuţii:
-constituie principalul organ legislativ, actele sale (directive şi regulamente) aplicându-se
direct subiectivelor de drept pe care le are în vedere;
-atât în raporturile externe, cât şi în cele interne se manifestă şi ca un organ executiv, cu
atribuţii care tradiţional revin guvernelor. În relaţiile cu statele terţe el reprezintă Uniunea,
încuviinţează purtarea negocierilor, dă Comisiei mandat să îl reprezinte în raporturile externe şi la
negocieri. Când participă ca subiect de drept public la lucrările diferitelor organizaţii internaţionale
(ONU, OMC, FMI etc.) Uniunea este reprezentată de preşedintele Consiliului. La negocierile pentru
aderarea la UE Consiliul joacă rolul hotărâtor;
-în materie bugetară elaborează proiectul de buget şi participă alături de Parlamentul
European la o procedură complexă de elaborare a bugetului în forma sa definitivă şi de adoptare a
lui ( vezi precizări la PE );
-are atribuţia de a coordona acţiunile statelor membre şi alături de Consiliul European
participă la elaborarea politicilor de integrare economică, politică, juridică definind linia politică
generală. Această atribuţie şi-o exercită prin mijloace proprii putând elabora acte obligatorii sau
simple recomandări în vederea realizării finalităţii construcţiei comunitare;
-în rare cazuri prevăzute de Tratatul CECO, Consiliul are şi atribuţii de consultare şi tutelă,
fiind abilitat să dea avize şi autorizări în câteva domenii particulare (fixarea taxelor de prelevări
peste 1%, preţuri maximale şi minimale ş.a.).
Cu toate modificările aduse de TM putem spune că acest organ nu şi-a pierdut rolul deosebit
de important în structura instituţională a Uniunii Europene.

D. Procesul de luare a deciziilor

În cadrul UE procesul de luare a deciziilor este foarte complicat şi el implică participarea
mai multor organe: Comisia - principal organ cu iniţiativă legislativă; Comitetul Economic şi Social,
Comitetul Regiunilor - organe consultative; Parlamentul European - organ democratic cu rol
consultativ şi uneori codecizional; Consiliul - principalul organ decizional.
Procesul de luare a deciziilor este deschis de Comisie care elaborează propunerea legislativă
din proprie iniţiativă, la iniţiativa Parlamentului sau a Consiliului. Ea înaintează propunerea spre
consultări Consiliului. La rândul său Consiliul va trimite acest act spre avizare Comitetului
Economic şi Social sau Comitetului Regiunilor. Aceste organe complementare, în funcţie de
competenţele atribuite prin tratate vor examina propunerea legislativă şi se vor pronunţa printr-un
aviz, act cu caracter consultativ.
Dacă la nivelul Consiliului se adoptă o poziţie comună asupra propunerii legislative, actul va
fi înaintat spre avizare Parlamentului European, care are un termen de trei luni pentru a se pronunţa
asupra acestui act. Dacă Parlamentul adoptă propunerea cu majoritate absolută, actul va fi înaintat
Consiliului. Acesta va decide asupra propunerii legislative. Dacă o propunere legislativă este
respinsă sau amendată ea va fi retrimisă Comisiei, care o va reexamina ţinând cont de punctul de
vedere exprimat de Parlament. După aceea actul va fi înaintat Consiliului reluându-se procedura
legislativă.
47
 În cazul în care o propunere legislativă este respinsă de două ori de Parlamentul European,
AUE a hotărât că ea nu poate fi adoptată de Consiliu decât cu unanimitate de voturi.
Articolele 189 CEE şi 161 CEEA prevăd că în temeiul competenţelor de care dispun
Consiliul şi Comisia pot emite directive, pot adopta decizii, pot să facă recomandări sau să dea
avize. De asemenea Consiliul poate emite regulamente.
Regulamentul este un act aplicabil statelor membre fără a mai fi necesară ratificarea din
partea acestora. El are putere de lege şi are întâietate faţă de legile naţionale.
Directivele sunt acte obligatorii pentru statele membre care, prin mijloace legislative
naţionale trebuie să adopte acte cu putere obligatorie şi cu finalitatea prevăzută în directivă, lăsându-
se la latitudinea statului alegerea mijloacelor naţionale de atingere a scopului comunitar.
Decizia este un act obligatoriu cu caracter individual şi se adresează fie unui stat, fie unei
persoane fizice sau juridice. Deciziile care impun obligaţii financiare sunt executorii în faţa Curţilor
naţionale. Recomandările şi avizele sunt acte consultative care exprimă poziţia instituţiei care
le-a emis.
Puterea legislativă în cadrul UE aparţine în principal Consiliului. Comisia are putere
legislativă în aplicarea regulamentelor emise de Consiliu, mai ales în domenii de ordin tehnic.
Parlamentul European deţine rol legislativ în materie bugetară, alături de Consiliu.
Alături de puterea legislativă o importanţă deosebită o are jurisprudenţa comunitară în
realizarea dreptului. Rolul Curţii de Justiţie este de a interpreta şi aplica dreptul comunitar şi de
aceea această Instituţie este cel puţin la fel de importantă ca şi organele legislative sau executive.

Secţiunea a III-a
COMISIA

Cea mai originală dintre Instituţii este cu evidenţă Comisia. Organ cu o fizionomie cu totul
aparte, cu o identitate şi personalitate proprie în cadrul structurii instituţionale, Comisia exprimă
interesul Comunităţilor independent de statele membre. Deşi nu mai are rolul dominant avut de
Înalta Autoritate, Comisia rămâne în continuare “motorul”, construcţiei comunitare.

A. Compunere şi statutul membrilor

Regulile privitoare la organizarea şi funcţionarea Comisiei, inclusiv cele privind compunerea
şi statutul membrilor ei sunt prevăzute de articolele 9-19 din Tratatul de fuziune (TF) şi de
Regulamentul interior elaborat de această Instituţie. Acestor acte li se adaugă unele dispoziţii
conţinute în Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam, iar în
privinţa Regulamentului intern, la forma sa iniţială din 1963 trebuie să avem în vedere toate
modificările ulterioare, acte ce dau Comisiei o fizionomie proprie.
În organizarea, compunerea şi funcţionarea sa, acest organ este guvernat de două principii:
colegialitate şi unitate de administrare.
În privinţa compunerii, art.10 TF a stabilit următorul principiu: doar cetăţenii aparţinând
unui stat membru pot fi membri ai Comisiei; fiecare stat are dreptul la cel puţin un reprezentant, fără
ca numărul membrilor aparţinând unui stat să fie mai mare de doi. Aceste reguli sunt imperative.
În baza acestor dispoziţii compunerea Comisiei după anul 1995 a fost următoarea: Franţa, Italia,
Marea Britanie şi Spania, fiecare câte doi membri, iar celelalte zece state fiecare câte un membru,
astfel încât numărul total a fost de 20.
În baza Tratatului de la Nisa fiecare stat are dreptul la un membru, numărul membrilor
Comisiei neputând fi mai mare de 27 oricâte state vor adera în timp. În aceste condiţii se pune
problema reprezentării prin rotaţie. După aderarea de 1 mai 2004, până la sfârşitul anului s-au
menţinut regulile Tratatelor iniţiale iar de la 1 noiembrie 2004 fiecare stat are dreptul la un membru
astfel încât numărul lor este în prezent de 27. Compunerea paritară a Comisiei a fost dictată de
păstrarea caracterului de eficienţă sporită a Instituţiei.
48
 Fiecare membru propus de un stat pentru a face parte din Comisie trebuie să obţină acordul
guvernelor tuturor celorlalte state. Veto-ul exprimat de cel puţin un stat nu îi dă dreptul să facă parte
din Comisie.
Compunerea Comisiei, ca şi modificarea acesteia sunt supuse hotărârii Consiliului care
decide cu unanimitate de voturi.
Tratatul de la Maastricht a prevăzut pentru Comisie şi noua procedură a investiturii în funcţie
de către Parlamentul European. Considerăm că această nouă procedură acordă o mai mare
legitimitate Comisiei, membrii săi fiind astfel numiţi în funcţie şi cu acordul popoarelor din statele
membre, nu doar cu acordul guvernelor. În plus această procedură întregeşte dispoziţiile ce privesc
responsabilitatea, care era deja prevăzută de TF şi întărită ulterior de AUE. Investitura în funcţie
dată de Parlament justifică pe deplin şi răspunderea în faţa acestuia.
După Tratatul de la Amsterdam preşedintele Comisiei este ales direct de Parlamentul
European, dispoziţie ce completează controlul politic al Parlamentului asupra Comisiei.
Considerăm că această nouă dispoziţie întăreşte şi rolul de legislator al Parlamentului
European, adâncind interdependenţa dintre Instituţii şi situând pe o treaptă superioară echilibrul
dinamic al puterilor de care acestea dispun în temeiul atribuţiilor conferite de tratate. În ambele
proceduri (cea în faţa Comisiei şi cea în faţa Parlamentului) investitura are un caracter colectiv.
Mandatul membrilor Comisiei a fost de patru ani, iar prin TM a fost stabilit la cinci ani
pentru a coincide cu cel al membrilor Parlamentului. Mandatul poate fi reînnoit fără limită. Actualii
membri ai Comisiei au fost investiţi în ianuarie 1995 iar mandatul lor expiră la finele anului 1999.
Acest mandat poate fi scurtat fie pentru întreaga Comisie, fie pentru un membru al său în
următoarele situaţii:
a) pentru întreaga Comisie dacă s-a adoptat o moţiune de cenzură de către Parlament şi în
acest caz Comisia este demisă în bloc;
b) pentru unul dintre membrii Comisiei în caz de deces, în cazul unei demisii voluntare sau
din oficiu. Demisia din oficiu este pronunţată de Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului sau a
Comisiei, faţă de oricare dintre membrii care nu şi-a respectat atribuţiile funcţiei sau a comis o
greşeală gravă. În toate aceste cazuri de scurtare individuală a mandatului, noul membru ales va sta
în Comisie doar până la expirarea mandatului celui pe care l-a înlocuit, evident putând participa
ulterior la noi proceduri de formare a Comisiei.
Membrii Comisiei au un statut particular subsumat principiilor de independenţă, moralitate şi
competenţă. Ei trebuie să fie indenpendenţi de statele care i-au propus în funcţie, nu pot primi nici
accepta nici un fel de îndrumări, de influenţe din partea nici unei autorităţi naţionale sau a altor
organisme internaţionale. În aceste condiţii ei nu pot fi membri ai nici uneia dintre celelalte Instituţii
şi nici ai Parlamentelor naţionale.
Membrii Comisiei sunt independenţi şi faţă de persoanele juridice private (nu pot reprezenta
societăţi comerciale, alte întreprinderi etc.), în general sub aspect patrimonial, funcţia poate fi
compatibilă doar cu cea de cadru universitar (în fapt, marile personalităţi ale dreptului comunitar au
avut sau au calitatea de membru al Comisiei).
Încălcarea acestui statut atrage declanşarea procedurii de demisie din oficiu. Conform art.10
TM membrii Comisiei lucrează în interesul general al acestei Instituţii. În lumina acestor dispoziţii
şi statele membre se angajează să nu influenţeze în nici un fel membrii Comisiei în exercitarea
funcţiilor lor.
La investirea în funcţie membrii Comisiei depun un jurământ prin care se angajează solemn
să respecte pe toată durata mandatului statul şi obligaţiile asumate. Faţă de acest statut comisarii
Uniunii Europene se bucură de un prestigiu deosebit.
Tratatul de la Lisabona prevede ca din anl 2014 Comisia să funcţioneze ca un colegiu format
din preşedinte, înaltul reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe şi politica de securitate şi un
număr de membri egal cu 2/3 din numărul statelor membre, ce este decis de Consiliul European,
membrii fiind aleşi cu unanimitate de Consiliul de Miniştri, pe baza unui sistem de rotaţie egal între
state.
49
 Tratatul de reformă acordă un rol politic sporit preşedintelui şi înaltului reprezentant al
Uniunii pentru afacerile externe şi politica de securitate, ce are rangul de vicepreşedinte al Comisiei
este numit cu majoritate calificată de Consiliul European şi prezidează reunniunile Consiliului
pentru politică externă, reprezentând Uniunea în raporturile cu terţii alături de Preşedintele
Consiliului European.

B. Organizare
Organizată după principiul colegialităţii şi a unităţii de administrare, Comisia se compune
din membrii care sunt ajutaţi în activitatea lor de numeroase servicii şi organe auxiliare.
Comisia se reuneşte în prezenţa membrilor săi, lucrând ca un organ colegial condus de un
preşedinte şi şase vicepreşedinţi.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii Comisiei după aceeaşi procedură în
faţa Consiliului. Mandatul lor în funcţie poate fi reînnoit.
Dispoziţiile privind mandatul celor două funcţii pot fi modificate doar de Consiliu, cu
unanimitate de voturi.
Tratatele au atribuit vicepreşedinţilor rolul de a-l înlocui în funcţie pe preşedinte în situaţia în
care acesta este împiedicat să o exercite, iar preşedintelui i-au atribuit un rol mai mult protocolar şi
administrativ. Practica a completat rolul său conferindu-i un important rol politic. Atribuţiile
administrative au în vedere convocarea şi conducerea reuniunilor iar cele protocolare calitatea de a
reprezenta Comisia în raporturile externe.
Rolul politic al preşedintelui Comisiei este întărit în prezent de dispoziţia Tratatului de la
Amsterdam conform căreia nominalizarea acestuia se face cu acordul Parlamentului European.
În ceea ce priveşte rolul politic sunt relevanţi cei 10 ani (1 ianuarie 1985 - 31 decembrie
1994) de preşedinţie a Comisiei exercitaţi de Jacques Delors. Când a venit în funcţie, comunităţile se
aflau după o perioadă de 5 ani în care nimic nou nu se realizase. În faţa sa se aflau trei proiecte: o
piaţă unică, o uniune economică şi monetară şi o uniune politică. A optat pentru realizarea conţinută
în proiectul cunoscut sub denumirea “Delors I”. Întărirea puterilor exercitate de Comisie prin AUE a
permis punerea în practică cu succes a acestui plan.
Progresele rapide obţinute în realizarea Pieţei unice au încurajat preşedintele J.Delors în
promovarea celei de a doua iniţiative: o Uniune Economică şi Monetară. Strategia acestui plan este
conţinută în proiectul cunoscut sub numele “Delors II”.
Consiliul european de la Hanovra din iunie 1983 a luat act de trecerea de la Sistemul
Monetar European la Uniunea Monetară Europeană, iar o comisie condusă de Jacques Delors a fost
desemnată să realizeze proiectul de Uniune Economică şi Monetară, proiect transpus în practică în
1990. Cea de a doua etapă a acestui plan o constituie realizarea Băncii Centrale Europene. Acest
organ comunitar este prevăzut şi de Tratatul de la Maastricht şi este plasat sub conducerea
Consiliului European şi a Consiliului guvernatorilor băncilor centrale naţionale.
Noile politici promovate în anul 1994 de scădere a ratei şomajului, crearea de noi locuri de
muncă şi de deschidere către statele din Centrul şi Estul Europei sunt tot opera unui program Delors,
aşa încât putem spune că tot ceea ce au realizat Comunităţile în ultimii 10 ani sunt într-o măsură mai
mare sau mai mică opera acestei personalităţi a vieţii politice internaţionale, care prin persoana sa a
făcut să crească în mod considerabil rolul şi prestigiul funcţiei de Preşedinte al Comisiei UE. De
fapt, în ansamblul său Comisia este alcătuită din personalităţi ale vieţii politice şi economice
internaţionale.
De la 23 ianuarie 1995 funcţia de Preşedinte al Comisiei a fost preluată de Jacques Santer,
fost prim-ministru al Luxemburgului pentru un mandat de 5 ani. Priorităţile noului Preşedinte al
Comisiei sunt: o economie puternică, creatoare de locuri de muncă, dar în acelaşi timp solidară; o
politică externă şi de securitate comună; reforma instituţiilor UE.
În perioada 1999- 2004 funcţia de preşedinte al Comisiei a fost deţinută de Romano Prodi,
fost şi actual prim-ministru al Italiei, iar din anul 2004 Preşedintele Comisiei este José Manuel
50
Durao Barroso, fost prim-ministru al Portugaliei, ultimele doua mandate fiind grele, în contextul
relaţiilor internaţionale actuale, dar exercitate cu rezultate bune pentru Europa, ce îşi afirmă cu mai
multă putere interesele pe plan mondial. La sfârşitul anului 2009, José Manuel Durao Barroso a fost
ales pentru un al doilea mandat în funcţia de preşedinte al Comisiei.
În activitatea ce o desfăşoară fiecare membru al Comisiei are în subordinea sa unul sau mai
multe organe auxiliare.
Sub autoritatea preşedintelui se află Secretariatul general, organul ce are ca misiune
coordonarea întregii activităţi şi asigurarea relaţiilor curente cu celelalte Instituţii. Sub aspect
administrativ el este condus de un secretar general.
Ca organe auxiliare de lucru pe diferite sectoare specializate, Comisia este organizată în
divizii, direcţii, direcţii generale, servicii şi oficii. Se mai pot constitui comitete şi grupuri de lucru.
Toate aceste organe auxiliare se află sub autoritatea unui comisar. Acest aparat auxiliar este foarte
vast, spre exemplu numai numărul direcţiilor generale este de 22. Sub aspectul funcţionarilor,
aparatul Comisiei este cel mai mare în raport cu celelalte organe, fiind alcătuit din mii de funcţionari
şi salariaţi, sediul acestor organe auxiliare fiind la Bruxelles şi Luxembourg.

C. Funcţionare
Regulile privind funcţionarea sunt reglementate în mod particular de Regulamentul intern al
Comisiei ce stabileşte un regim guvernat de principiul colectivităţii şi responsabilităţii solidare în
faţa Parlamentului European.
Comisia se întruneşte cel puţin o dată pe săptămână şi poate organiza şi şedinţe ad-hoc ori de
câte ori este nevoie. Pentru ca dezbaterile să poată avea loc şi să se pronunţe un vot valabil la lucrări
trebuie să fie prezenţi cel puţin 14 din membrii Comisiei.
Şedinţele se desfăşoară cu uşile închise. Când sunt discutate probleme mai delicate nu pot
participa la şedinţă decât comisarii, iar în afara acestui caz la lucrări pot participa funcţionarii
responsabili pe domenii, anume invitaţi la lucrări pentru a da toate relaţiile necesare în faţa
membrilor Comisiei, precum şi secretarul general.
Drept de vot au doar membrii Comisiei.
Comisia se convoacă de către Preşedinte, care stabileşte ordinea de zi şi conduce lucrările.
În principiu hotărârile nu pot fi luate decât de Comisie, în şedinţă, cu quorum-ul cerut iar
actele astfel adoptate pot fi regulamente, decizii sau propuneri (avize).
Pentru a evita o încărcare prea mare a reuniunilor s-a adoptat sistemul procedurii scrise şi
delegarea de semnătură. În ceea ce priveşte procedura scrisă, ea se foloseşte în situaţia problemelor
asupra cărora nu sunt divergenţe şi nu sunt de importanţă prea mare.
În reuniunile şefilor de cabinete ai celor 20 comisari se va elabora un dosar complet asupra
problemei respective şi acesta va fi trimis spre studiu fiecărui comisar. Asupra problemei respective
fiecare membru al Comisiei va da răspunsul său în scris şi dacă nu s-a cerut de către niciunul dintre
ei dezbateri, hotărârea va fi luată pe baza poziţiei exprimate în scris.
O a doua excepţie o constituie delegarea de semnătură.De la regula conform căreia hotărârile
se pot lua numai în Comisie, ele fiind actele acestui organ colegial, în domenii ce ţin de
administrarea curentă şi de gestiune, Comisia poate delega un membru al său, care are
responsabilitatea unui sector specializat, ca în numele Comisiei să ia măsurile necesare pentru
desfăşurarea normală a activităţii curente. Asupra acestor acte Comisia are drept de control. Astfel
de acte s-au adoptat deseori în cazul politicii agricole comune, de ordinul a mii de acte pe an.
Cum s-a mai arătat, Parlamentul European, în urma unei moţiuni de cenzură adoptată cu
majoritate absolută de voturi poate obliga Comisia să demisioneze în bloc. De la înfiinţarea
Comunităţilor Europene şi până în prezent nu s-a înregistrat un astfel de act, deşi în ianuarie 1999
Parlamentul European a cerut demisia în bloc a Comisiei.

D. Atribuţii

51
 Tratatele Constitutive, îndeosebi cele două Tratate de la Roma definesc atribuţiile conferite
Comisiei, în lumina cărora primeşte un rol fundamental: de a exprima interesul comunitar şi de a
asigura realizarea lui.
În temeiul art.155 CEE şi art.124 CEEA, în vederea asigurării funcţionării şi dezvoltării
pieţei comune Comisia are următoarele atribuţii:
-veghează la aplicarea dispoziţiilor prezentului tratat, cât şi a dispoziţiilor luate de instituţii
în temeiul acestuia;
-formulează recomandări sau avize, în materii care fac obiectul prezentului tratat, dacă acesta
le prevede expres sau ea le consideră necesare;
-dispune de o putere de decizie proprie şi participă la formarea actelor Consiliului şi ale
Adunării, în condiţiile prevăzute în prezentul tratat;
-exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care
acesta le stabileşte.
Putem spune că Tratatele i-au conferit acestui organ un rol politic general care îi dă
caracterul de promotor al construcţiei comunitare.
Comisia are în primul rând importantul rol de a elabora dreptul. Ea este principalul iniţiator
legislativ, la propunerea sau cu autorizarea ei, Consiliul ia toate hotărârile; la fel şi Parlamentul în
materiile în care are putere de decizie.
Comisia are şi un rol decizional în domeniile care i-au fost conferite de tratate, actele sale
având direct o putere executorie asupra subiectelor pe care le au în vedere.
Comisia are un important rol de control care corespunde misiunii de a veghea la respectarea
tratatelor. Ea îşi exercită acest rol atât faţă de Consiliu cât şi de statele membre, putând declanşa
“procedura de carenţe” faţă de Consiliu şi “procedura de lipsuri” faţă de state, iar faţă de particulari
poate dispune sancţiuni sub forma amenzilor în cazul în care se constată nereguli în aplicarea
tratatelor.
Faţă de rolul şi atribuţiile pe care le are, Comisia se prezintă drept un garant al interesului
general comunitar.
În realizarea triplului rol conferit Comisia se bucură de o eficientă putere de informare şi
prevenţie pe care o exercită atât în raport cu statele cât şi cu participanţii. Statele membre au
obligaţia de a aduce la cunoştinţa Comisiei toate situaţiile de drept şi de fapt, precum şi toate
măsurile pe care le au în vedere relativ la aplicarea tratatelor. Instituţiile au şi ele această obligaţie.
Corelativ acestei obligaţii Comisia poate face toate verificările privind respectarea şi
aplicarea tratatelor.
Acelaşi regim se aplică şi particularilor. În plus, faţă de aceştia se pot lua măsuri executorii,
cele mai dese fiind sancţiunile aplicate ca urmare a încălcării regimului concurenţei.
Comisia este abilitată de a încuviinţa faţă de state măsurile derogatorii de la aplicarea
tratatelor, măsuri pe care statele le pot cere doar în perioada de tranziţie şi privesc transformările ce
trebuie să le realizeze în ordinea economică, politică şi juridică internă. Aceste acte sunt în
principiu rare.
Exercitându-şi rolul de principal iniţiator legislativ, Comisia reprezintă forţa motrică a
integrării europene. Tratatele i-au conferit acest drept pentru quasitotalitatea domeniilor de acţiune.
Comisia dispune de puteri autonome în privinţa politicii concurenţei, a conducerii şi
administrării politicilor comune (agricultură, transport etc.), administrarea diverselor fonduri şi
programe UE, cât şi a celor prevăzute pentru ţările asociate.
Dată fiind componenţa sa, permanenţa activităţii, faptul că dispune de cel mai vast şi
complex aparat tehnic şi logistic, Comisia este cel mai important organ executiv şi de gestiune.
În executarea atribuţiei de a veghea la respectarea tratatelor şi a actelor Consiliului, Comisia
dispune de cele mai eficiente mijloace ce se concretizează în proceduri speciale şi adoptarea de acte
obligatorii cu forţă executorie faţă de aceste subiecte.
Tratatele de la Roma i-au conferit tot sub aspect executiv largi competenţe în gestiunea
administrativă a politicilor comunitare, în gestiunea financiară a acestor politici şi în gestiunea
52
fondurilor speciale (fondul social european, fondul european de dezvoltare, fondul pentru orientare
şi garantare agricolă ş.a.).
Alături de Consiliu, Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu terţii, iar practica
delegării puterii de reprezentare în favoarea Comisiei a făcut să crească rolul acesteia în raporturile
externe ale UE.

Secţiunea a IV-a
PARLAMENTUL EUROPEAN

Pentru a răspunde principiilor democraţiei reprezentative, alături de interesele guvernelor şi

cel al Comunităţii trebuie să fie satisfăcute şi interesele cetăţenilor, iar singurul organ care o putea
face era un parlament constituit după reguli cât mai apropiate de cel al parlamentelor naţionale.
Prin crearea Parlamentului European ca Instituţie de bază care reprezintă interesul poporului,
ulterior prin elaborarea procedurilor pentru organizarea de alegeri directe s-a dat satisfacţie
principiului democratic evocat.
Întreaga evoluţie a reglementărilor ce privesc regimul acestui organ, inclusiv modificările
aduse prin Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam Tratatul de la Nisa, precum şi
proiectul Tratatului modificator din 2007 de la Lisabona pun în lumină două tendinţe de principiu:
să se dea o cât mai mare legitimitate şi să crească rolul său, astfel încât în timp să poată îndeplini
funcţiile unui parlament naţional. Această evoluţie înseamnă un grad din ce în ce mai mare de
integrare, inclusiv sub aspect politic.

A. Compunere
Stabilirea numărului de locuri pentru Parlament şi repartizarea acestora între statele membre
este o problemă destul de delicată. Ea trebuie să ţină seama de următoarele considerente:
-alegerile directe implică o creştere a numărului de reprezentanţi aleşi pentru acest forum
democratic;
-trebuie să se aibă în vedere eventualitatea lărgirii sale, urmare a aderării de noi state;
-numărul total trebuie să asigure o bună funcţionare a Instituţiei, să nu creeze un mecanism
greoi, ineficient;
-numărul de locuri acordat fiecărui stat să nu fie atât de mic încât statele mai puţin populate
să nu-şi poată exprima opţiunea politică a electoratului.
În aceste condiţii Parlamentul “celor 15” în anul 1995 număra 626 membri repartizaţi astfel:
Germania, 99 de locuri, Franţa, Italia şi Marea Britanie câte 87 de locuri; Spania 64 de locuri;
Olanda 31 de locuri; Belgia, Grecia, Portugalia câte 25 de locuri, Irlanda 15 locuri şi Luxembourg 6
locuri. Criteriul demografic este baza negocierii numărului de locuri acordate fieicărui stat. Spre
exemplu, după reunificarea Germaniei, demografic acest stat se află pe primul loc (81.100.000
locuitori), Italia (57.700.000 locuitori), Franţa (57.500.000 locuitori) şi Marea Britanie (57.500.000
locuitori). Olanda (15.700.000 locuitori) este cea mai populată dintre ţările mijlocii sub aspect
demografic din cadrul UE.
După acest an, urmare politicilor naţionale demografia statelor membre cunoaşte alte cote,
dar care nu au adus şi modificări pentru norma de reprezentare. De ex. politica de imigraţie adoptată
pentru a compensa scăderea ratei natalităţii a făcut ca Franţa să aibă în prezent o populaţie de peste
62.000.000 locuitori, creşteri cunoscând şi Germania (82.000.000), Marea Britanie (59.600.000) şi
Italia (58.000.000).
Tratatul de la Amsterdam din iunie 1997, modificând Tratatele constitutive a fixat la 700
numărul maxim de membri ce îl poate avea Parlamentul European, în perspectiva aderării de noi
state la UE.

53
 Tratatul de la Nisa prevede că în perspectiva extinderii UE cu până la 27 de state membre,
numărul de locuri în Parlamentul European va fi maxim de 732 repartizate astfel: Germania 99
locuri, Marea Britanie, Franţa, Italia 72, Spania, Polonia 50, România 33, Olanda 25, Grecia, Belgia,
Portugalia 22, Republica Cehă, Ungaria 20, Suedia 18, Bulgaria, Austria 17, Slovacia, Danemarca,
Finlanda 13, Irlanda, Lituania 12, Letonia 8, Slovenia 7, Estonia, Cipru, Luxemburg 6, Malta 5. În
cazul extinderii Uniunii Europene cu mai mult de 27 de state se va reconsidera numărul de locuri
acordat fiecărui stat fără a se depăşi numărul total de 732. Prin tratatul de aderare pentru România
au fost negociate 35 de locuri, iar pentru Bulgaria 18, din numărul total negociat de 736 de locuri.
Tratatul ce reformează construcţia comunitară, astfel cum a fost gândit iniţial prin Tratatul de
instituire a unei Constituţii pentru Europa, renegociat în octombrie 2007 prin Proiectul de Tratat de
modificare a Tratatelor Uniunii Europene şi Comunităţilor Europene arată că Parlamentul European
exercită împreună cu Consiliul funcţia legislativă şi bugeteră, funcţia de control politic şi
consultativă, alege preşedintele Comisiei. În ordinea reglementării, PE este prima dintre instituţii.
Reprezentând cetăţenii Uniunii, el se compune din 750 de membrii, reprezentarea statelor
fiind proporţional degresivă, nici un stat neputând avea mai mult de 86 şi mai puţin de 6 membri. Se
înţelege că astfel Germania va avea 86 locuri, Malta 6, iar prin Rezoluţia PE de renegociere aprobată
de Consiliul European din octombrie 2007 România va avea 33 de locuri din următorul mandat,
2009. Atribuţiile codecizionale şi de control politic cresc evident.

B. Proceduri electorale
Iniţial deputaţii au fost desemnaţi de către Parlamentele naţionale din rândul membrilor
acestora, pe criteriul reprezentativităţii politice. Deşi tratatele prevăzuseră principiul alegerilor
directe, ele au fost posibile doar după realizarea condiţiilor necesare punerii în practică a acestei
proceduri.
Actul intervenit la 20 septembrie 1976 a întărit acest sistem, primele alegeri universale şi
directe având loc în anul 1979, fiind urmate de cele din 1984, 1989, 1994 şi 1999.
Alegerile directe din anii 1979, 1984 şi 1989 s-au desfăşurat după următoarele reguli:
-fiecare stat organizează alegerile după regimul electoral naţional, rezultatul alegerilor fiind
stabilit conform legii electorale naţionale;
-fiecare persoană cu drept de vot este îndreptăţită doar la un vot (în raport de teritoriu nu
poate vota de mai multe ori în ţări diferite);
-alegerile se organizează după un calendar general stabilit de Comunităţi;
-data alegerilor este fixată de fiecare stat membru, în funcţie de acest calendar general;
-urnele de vot nu se dezvelesc înainte de terminarea ultimei alegeri;
-dacă una din procedurile naţionale prevede votul cu două scrutinuri, primul dintre ele va
trebui organizat în perioada fixată de Comunităţi.
Diversitatea de regimuri naţionale electorale este foarte mare. Spre exemplu, vârsta
electorală variază de la 18 la 25 de ani; majoritatea statelor prevăd scrutinul proporţional, iar Marea
Britanie scrutinul majoritar uninominal cu un singur tur; regimul listelor de vot şi al regulilor de
numărare a voturilor diferă de la ţară la ţară etc. În aceste condiţii diversitatea regimurilor naţionale
a ridicat unele probleme la alegerile pentru Parlamentul European.
În anul 1982 a fost adoptat de Parlament “proiectul de procedură electorală uniformă“ care
prevedea că în fiecare stat membru trebuie să se recunoască dreptul de vot resortisanţilor celorlalte
state membre, dacă aceştia sunt rezidenţi de cel puţin 4 ani. Se mai prevedea respectarea
reprezentării proporţionale în cadrul regional dat şi adaptarea regimurilor electorale din Franţa şi
Marea Britanie la cele din celelalte ţări membre, având în vedere că aceste două state prezentau
sistemele cu cele mai mari particularităţi.
Acest act a premers Tratatului de la Maastricht care a introdus cetăţenia europeană ca statut
politico-juridic ce dă printre altele, dreptul de vot pentru alegerile generale pentru Parlamentul

54
European, cât şi pentru alegerile locale tuturor resortisanţilor statelor membre, rezidenţi pe teritoriul
acestor state, indiferent de naţionalitate (a se înţelege cetăţenie conform dreptului nostru).
Alegerile din 1994, 1999 şi 2004 au avut loc după această procedură care tinde să apropie cât
mai mult sistemul naţional şi astfel să dea Parlamentului European legitimitatea unui parlament
naţional.

C. Statutul parlamentarilor
Tratatele constitutive, actul din 1976, dispoziţiile prevăzute în legislaţiile naţionale privind
statutul membrilor parlamentului dau configuraţia acestei calităţi.
Durata mandatului este de 5 ani şi are un caracter reprezentativ, votul fiecărui deputat este
personal şi individual. Actele evocate mai sus împreună cu Protocolul asupra privilegiilor şi
imunităţilor definesc statutul parlamentarilor.
Calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu cea de membru al
oricărei alte Instituţii precum şi a organelor auxiliare mai importante; este de asemenea
incompatibilă cu cea de membru al unui guvern naţional. Din reglementarea dată rezultă că nu există
incompatibilitate faţă de calitatea de membru al unui parlament naţional. În fapt, 9/10 din deputaţii
Parlamentului European au şi calitatea de membri ai legislativului naţional, situaţie care pune în
evident profit Instituţia, datorită politicii europeiste promovată în acest mod în parlamentele
naţionale.

D. Organizare şi funcţionare
Organizarea şi funcţionarea sunt guvernate de regulile stabilite în regulamentul intern,
dispoziţiile fiind asemănătoare cu cele din dreptul parlamentar naţional.
Organele proprii de conduce sunt Biroul şi Biroul lărgit. Biroul se compune din: Preşedinte,
14 vicepreşedinţi şi 5 chestori aleşi pentru un mandat de 2 ani şi jumătate iar, Biroul lărgit cuprinde
în afara membrilor Biroului şi preşedinţii grupurilor politice.
Alegerea Preşedintelui se face după o procedură cu majoritate absolută, scrutin exprimat în
trei tururi. Primii doi candidaţi rămaşi după cel de-al treilea scrutin vor participa la turul patru în
urma căruia se va decide în final alegerea preşedintelui. Rolul său este mai mare decât cel obişnuit al
preşedinţilor camerelor unui parlament naţional.
Alegerile vicepreşedinţilor se fac după aceeaşi procedură în două tururi de scrutin, la cel de-
al treilea participând primii 28 de candidaţi rămaşi în cursă, aceştia alegându-se în final cei 14
vicepreşedinţi.
Chestorii sunt aleşi după aceeaşi procedură şi ei au un vot consultativ în cadrul biroului.
Biroul lărgit are atribuţii interne importante, în special în ceea ce privesc relaţiile cu celelalte
Instituţii şi organele auxiliare, cu organele diferitelor organisme internaţionale; el are calitatea de a
elabora propunerea de proiect bugetar al Comunităţilor.
Ca formaţii de lucru, Parlamentul European este compus din grupuri politice, comisii
permanente, comisii temporare, comisii de anchetă şi delegaţii interparlamentare.
Grupurile politice sunt alcătuite pe principiul afinităţilor politice. Numărul minim pentru
constituirea unui grup politic este de 23 dacă deputaţii aparţin unui singur stat, de 18 dacă aparţin la
2 state şi 12 dacă aparţin la 3 sau mai multe state.Un deputat nu poate face parte decât dintr-un grup
politic. Grupurile politice joacă un rol deosebit, ele au dreptul de iniţiativă, timpi de intervenţii la
dezbateri, locuri în comisiile parlamentare ş.a. Pentru desfăşurarea activităţii se bucură de un
personal auxiliar-tehnic şi de localuri şi dotări.
O altă formaţie importantă de lucru o constituie comisiile permanente organizate pe domenii.
În cadrul ultimului mandat au figurat 18 comisii permanente dintre care exemplificăm: comisia
politică; comisia pentru agricultură, bugetară, economică, monetară şi politică industrială; comisia
juridică şi protecţia drepturilor omului; comisia pentru relaţii economice externe; comisia pentru
energie; comisia pentru transporturi şi turism etc.

55
 Fiecare deputat este membru plin al unei comisii şi membru supleant al alteia. Membrii
comisiei se aleg pentru un mandat de 2 ani şi jumătate ce poate fi reînnoit. Numărul şi denumirea
comisiilor sunt fixate printr-un act intern al Parlamentului, la începutul fiecărui mandat. Comisiile
permanente îşi desfăşoară activitatea între sesiuni, după un program prestabilit.
Comisiile temporare al căror mandat este de maxim 12 luni sunt create printr-o decizie a
Parlamentului, act în care se arată durata mandatului şi atribuţiile.
La cererea a cel puţin un sfert din membrii săi, Parlamentul poate constitui comisii de
anchetă, al căror număr de membri nu poate fi mai mare de 15 şi al căror mandat nu poate fi mai
lung de 9 luni. Membrii acestor comisii sunt aleşi la propunerea Biroului, dintre candidaţii propuşi
de grupurile politice, iar alegerea lor se face ţinând cont de spectrul politic al Parlamentului.
Instituţia mai poate constitui delegaţii interparlamentare desemnate de grupările politice şi ale căror
competenţe sunt determinate printr-un act intern de Parlament.
Reuniunile urmează în mare regimul parlamentar clasic. Perioada cea mai lungă şi
corespunzătoare mandatului este legislatura. Anual Parlamentul se reuneşte într-o sesiune, iar
perioadele efective de lucru sunt sesiunile lunare. În mod tradiţional Parlamentul îşi începe sesiunea
în a II-a zi de marţi a lunii martie din fiecare an. Parlamentul se convoacă la iniţiativa Biroului lărgit
şi în mod excepţional de Preşedinte, la iniţiativa Comisiei sau a Consiliului.
Biroul lărgit stabileşte ordinea de zi după consultările avute de Preşedinte cu grupurile
politice şi comisiile permanente. Ordinea de zi definitivă se hotărăşte de Parlament prin vot.
Consiliul şi Comisia pot asista la deliberările privind ordinea de zi. Reuniunile Parlamentului sunt
deschise publicului. Regulile privind discuţiile şi deliberările sunt aceleaşi ca în reglementările
naţionale.
Quorumul este de o treime din numărul total al membrilor, iar votul absolut personal este în
principiu deschis. Hotărârile se iau cu votul a două treimi din cei prezenţi.
Parlamentul nu are drept de iniţiativă legislativă, dar are drept de iniţiativă politică, actele
sale fiind temei al procedurii de reglementare iniţiată de Comisie.
În funcţia colegislativă adoptă regulamente, decizii şi directive, în cea consultativă adoptă
rezoluţii şi avize.
În cadrul fiecărei şedinţe se redactează un proces-verbal în care sunt consemnate toate
aspectele (discuţii, deliberări etc.) iar acest act se publică în termen de o lună în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene (JOCE).

E. Atribuţii
Tratatele constitutive, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la
Amsterdam, prin atribuţiile conferite Parlamentului European i-au dat rolul de organ consultativ, de
cooperare şi decizional. Linia politică începută după 1957 a fost de a lărgi atribuţiile şi evident de a
mări rolul acestei Instituţii.
Ca organ de control politic îşi exercită această putere în raport cu Comisia, Consiliul şi
Consiliul European, aspecte deja evocate în secţiunile precedente ale capitolului.
Parlamentul dispune de o reală putere decizională în materie bugetară. Este cea mai
importantă atribuţie, doar în acest domeniu fiind egalul Consiliului ca organ legislativ. Procedura
bugetară este destul de complicată, atribuţiile în această materie fiind împărţite între cele două
Instituţii, aşa încât să se creeze un echilibru între ele, în final hotărârea bugetului Comunităţilor fiind
opera celor două organe. Pentru venituri votul final se dă de Consiliu iar pentru cheltuieli de
Parlament, bugetul devenind executoriu sub semnătura Preşedintelui PE.
Parlamentul are un rol codecizional alături de Consiliu şi uneori chiar de Comisie în
proceduri de consultare (alături de Consiliu) în proceduri de coordonare (alături de Comisie) cât şi în
proceduri de cooperare (alături de Consiliu sau de ambele) în domenii particulare determinate în
Tratate. Parlamentul European are un rol decizional alături de Consiliu în materia relaţiilor externe
ale UE.

56
 Cele mai importante acte prin care au fost sporite puterile acordate Parlamentului European
sunt Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam. Actul Unic
European (AUE) a prevăzut că dacă Parlamentul respinge cu majoritate de voturi pentru a doua oară
o propunere legislativă, Consiliul o va putea adopta doar cu unanimitate. Parlamentul are dreptul de
a interpela în scris şi oral, Comisia şi Consiliul, poate iniţia procedura de demitere în bloc a
Comisiei, se pronunţă prin aviz asupra cererilor de aderare la UE şi asupra acordurilor de asociere şi
comerciale încheiate de Uniune.
Tratatul de la Maastricht a dat Parlamentului dreptul la codecizie alături de Consiliu în
anumite domenii ce privesc piaţa unică, dreptul de a cere Comisiei să înainteze anumite propuneri
legislative, de a numi un Avocat al poporului împuternicit să primească reclamaţii împotriva
Instituţiilor şi organelor UE.
Tratatul de la Amsterdam a întărit şi mai mult rolul codecizional al acestei instituţii,
atribuindu-i această putere în domenii cum sunt: libertatea de deplasare a lucrătorilor, piaţa unică,
protecţia mediului înconjurător, reţele transeuropene, protecţia consumatorului, educaţie, cercetare,
statistică etc.
Actul de modificare a CE din 1997 a întărit şi rolul politic al Parlamentului, nominalizarea
Preşedintelui Comisiei fiind supusă aprobării Parlamentului, iar la încheierea şedinţelor Consiliului
European, preşedintele în exerciţiu al acestei instituţii prezintă concluziile lucrărilor în faţa
Parlamentului.
Putem spune că, în esenţă, el rămâne un organ de control democratic al celorlalte Instituţii şi
codecizional alături de Consiliu, fără a avea rolul unui Parlament naţional.

Secţiunea a V-a
CURTEA DE JUSTIŢIE

După fuziunea din 1957 o singură Curte de Justiţie reprezintă interesele dreptului la nivelul
structurii instituţionale a Uniunii Europene.
Constituirea, funcţionarea şi atribuţiile sale sunt determinate prin cele trei Tratate
constitutive şi prin Protocoalele privind statutul Curţii care sunt anexe la tratate; prin Regulamentul
de procedură elaborat de Curte şi adoptat cu unanimitate de voturi de Consiliu după primirea
avizelor consultative din partea Comisiei şi a Parlamentului; aceste acte de bază fiind completate de
Instrucţiunile pentru grefier elaborate de Curtea de Justiţie.
Modificând Tratatele constitutive, Actul Unic European a mai adăugat Curţii de Justiţie un al
doilea organ jurisdicţional. Tribunalul de primă instanţă, fără a fi o nouă Instituţie îndeplineşte
alături de Curte aceeaşi misiune, reprezentând acelaşi interes.
Tratatul modificator din 2007 propune realizarea unui sistem, denumit generic Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene, alcătuit din Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate,
instanţe comunitare ce judecă toate ratione materiae , fără a exista o ierarhie între ele şi instanţele
naţionale ce realizează dreptul comunitar, judecând tot ratione materiae.

A. Compunere şi statutul membrilor

Curtea de Justiţie este compusă din judecători şi avocaţi generali, cărora li se adaugă un
grefier asistat de adjuncţi.
De la începutul anului 1995 Curtea de Justiţie este formată din 15 judecători şi 9 avocaţi
generali, toţi fiind numiţi de Consiliu, prin acordul comun al statelor membre. După aderarea celor
10 numărul judecătorilor a crescut la 25 după regula că fiecare stat are dreptul la un judecător.
Iniţial Curtea a fost compusă din 7 judecători şi 2 avocaţi generali, numărul lor modificându-
se cu prilejul aderării unor noi state. În timp s-a conturat regula ca fiecare stat să fie reprezentat cel
57
puţin de un judecător, iar cei “5 mari” să fie reprezentaţi de un judecător şi un avocat general. Acest
principiu este menţinut şi prin Tratatul de la Nisa.
Numărul judecătorilor şi avocaţilor generali din compunerea Curţii de Justiţie se stabileşte
printr-un act al Consiliului dat cu unanimitate de voturi, pe baza cererii formulate de Curte.
Prin reformele intrate în vigoare după 2004, fiecare stat are dreptul la un judecător, ceeace
face ca azi CJCE să numere 27 de judecători. Numărul avocaţilor generali a rămas la 8 iar Tratatul
modificator din 2007 propune majorarea la 11, ei fiind aleşi printr-un sistem de rotaţie.
Funcţia de judecător este aceeaşi ca şi în toate legislaţiile naţionale şi jurisdicţiile
internaţionale, neexistând probleme în calificarea rolului său. Particulară pentru jurisdicţia
comunitară este funcţia de avocat general.
Ea nu are echivalent în nici o altă jurisdicţie naţională, iar sub aspect internaţional se apropie
doar cu cea întâlnită în cadrul Curţii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg(CEDO),
organ jurisdicţional al Consiliului Europei.
Conform art.166 al.2 CEE, avocaţii generali sunt însărcinaţi să prezinte public, cu deplină
imparţialitate şi independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor deduse în faţa Curţii de Justiţie, în
vederea asistării acesteia în realizarea misiunii sale.
Examinând statutul membrilor, cât şi dispoziţiile particulare privind Tribunalul de primă
instanţă putem preciza în plus că avocaţii generali sunt magistraţi, dar această magistratură are un
rol bine definit prin tratate şi celelalte acte ce reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii.
Toate reglementările arătate anterior dovedesc că tratatele au înţeles să doteze Uniunea cu o
jurisdicţie de tip intern şi nu de tip internaţional.
În ceea ce priveşte statutul judecătorilor şi avocaţilor generali, principial el are rolul de a
asigura deplina independenţă şi continuitatea în activitate.
Membrii Curţii sunt aleşi dintre personalităţi ce prezintă toate garanţiile de independenţă, iar
sub aspect profesional răspund cerinţelor pentru exercitarea celor mai înalte funcţii în magistratură,
în raport de dispoziţiile legislaţiilor naţionale ale statelor care i-au propus. Ei sunt jurişti de
competenţă notorie. Sub aspect moral şi profesional statutul este acelaşi ca şi al judecătorilor Curţii
Internaţionale de Justiţie de la Haga.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani, o reînnoire parţială intervenind la
fiecare 3 ani.Această dispoziţie face ca numirea membrilor Curţii să fie un act de o deosebită
importanţă, personalitatea acestora influenţând pentru foarte multă vreme evoluţia jurisprudenţei
comunitare şi în ultimă instanţă interpretarea, realizarea şi aplicarea dreptului, de care depinde însuşi
realizarea scopului construcţiei comunitare.
Funcţiile de judecător şi avocat general sunt incompatibile cu exerciţiul oricărei funcţii
politice sau administrative, precum şi orice activitate cu titlu profesional, remunerată sau nu, care ar
afecta independenţa, cu excepţia celei de cadru universitar.
La începutul mandatului judecătorii şi avocaţii generali depun un jurământ în cadrul unei
şedinţe solemne.Ei beneficiază de imunitate de jurisdicţie pe toată durata mandatului, imunitate ce
nu poate fi ridicată decât de Curte în urma unei hotărâri dată cu unanimitate, în absenţa persoanei în
cauză.

B. Organizare
La fiecare trei ani, judecătorii aleg din rândul lor un Preşedinte al Curţii pentru un mandat de
3 ani, ce poate fi reînnoit. La procedura de alegere a preşedintelui şedinţele şi deliberările în camera
de consiliu, iar sub aspect jurisdicţional poate să ia măsuri pe cale de ordonanţă.
În principiu Curtea se reuneşte în plen. Pentru uşurarea misiunii sale şi accelerarea judecării
cauzelor, tratatele au prevăzut posibilitatea constituirii de camere compuse din 3 sau 5 membri. În
prezent funcţionează şase camere: două compuse din 5 judecători şi patru din 3 judecători.
După anul 1974 competenţa camerelor s-a lărgit continuu, devenind regula. Şedinţele în plen
sunt din ce în ce mai rare şi au loc doar când se dezbat cauze de importanţă deosebită, la cererea
statului sau a persoanei interesate şi numai după ce Curtea însăşi a hotărât reuniunea sa în plen
58
pentru cauza respectivă. Camerele sunt desemnate anual de Curte, atât sub aspectul numărului, cât şi
al componenţei lor. Curtea alege anual preşedinţii camerelor şi desemnează un prim avocat general
pentru fiecare cameră.
Curtea numeşte pentru o perioadă de 6 ani un grefier.Atribuţiile sale sunt mult mai mari
decât cele din jurisdicţiile naţionale. El are atribuţii de ordin judiciar şi administrativ. În temeiul
atribuţiilor de ordin judiciar el asistă Curtea şi membrii săi în exercitarea funcţiilor acestora:
primirea, transmiterea, precizarea de documente; asistarea la şedinţe; răspunde de serviciile de
arhivă şi în mod special de publicarea Culegerii de practică (jurisprudenţă) care redă textul integral
al hotărârilor şi ordonanţelor.
În temeiul atribuţiilor de ordin administrativ, sub autoritatea Preşedintelui asigură
administrarea serviciilor Curţii. În activitatea sa grefierul este asistat de mai mulţi adjuncţi.
Fiecare judecător şi avocat general este asistat personal de doi referenţi, de aceeaşi
naţionalitate cu magistratul, jurişti calificaţi, doctori în drept şi dependenţi doar de magistratul pe
care îl asistă. Referenţii constituie cabinetul fiecărui membru al Curţii şi desfăşoară o activitate
deosebit de importantă de informare şi documentare, îndeosebi activitatea referenţilor de pe lângă
avocaţii generali este deosebit de laborioasă, dat fiind rolul acestor membrii ai Curţii.

C. Atribuţii şi funcţionare
Curtea de Justiţie este investită cu misiunea generală de a asigura respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor (art.31 CECO, art.164 CEE, art.136 CEEA).
După natura lor distingem două mari categorii de atribuţii: consultative şi jurisdicţionale.
Curtea este abilitată să emită în unele proceduri particulare avize şi deliberări, acte care în
general nu sunt obligatorii şi au un caracter consultativ, deciziile în materiile respective fiind luate
de alte organe. Aceste cazuri sunt rare pentru că în principiu atribuţiile Curţii sunt jurisdicţionale.
A doua categorie de atribuţii este foarte vastă şi diversificată, înglobând toate modalităţile de
control contencios. După crearea Tribunalului de primă instanţă o parte din atribuţii au fost preluate
de acesta, aşa încât în prezent distingem trei categorii de competenţe:
a) de a interpreta şi a aprecia asupra validităţii, competenţă exercitată la cererea jurisdicţiilor
naţionale şi care reprezintă un important instrument de cooperare între jurisdicţia comunitară şi
jurisdicţiile naţionale;
b) de a judeca în fond în materie de legalitate şi reparaţii;
c) de a executa control judiciar asupra hotărârilor date în primă instanţă de Tribunal.
Curtea desfăşoară o activitate permanentă, cu excepţia vacanţelor judecătoreşti, al căror
calendar este fixat prin regulamentul de procedură.
Quorum-ul de 7 judecători este obligatoriu pentru şedinţele în plen şi de 3 judecători pentru
camere. Curtea nu poate delibera valabil decât într-un număr impar de membri (art.15 Statut).
Preşedintele nu are un vot majoritar.
Art.16 Statut prevede că o parte nu poate invoca nici naţionalitatea unui judecător şi nici
absenţa din complet a unui judecător naţional pentru a cere modificarea completului Curţii sau a
camerei.
Deliberările au loc în camera de consiliu, doar în prezenţa judecătorilor. Dacă nu există un
consens, hotărârea se va lua cu majoritate de voturi, începându-se cu exprimarea soluţiei celui mai
tânăr membru al completului. Hotărârea nu va menţiona dacă s-a dat cu majoritate sau cu
unanimitate şi nici opinia separată nu se arată în hotărâre. Această regulă s-a conturat după lungi
controverse. Se consideră că în acest mod se asigură reala independenţă a judecătorilor atât faţă de
autorităţi cât şi faţă de opinia publică care are tendinţa de a face mereu legătura între soluţie şi
naţionalitatea celui care a dat-o.
Această soluţie asigură şi integrarea sistemelor naţionale de drept, găsirea unui compromis, a
unei soluţii acceptate de toţi, fapt care duce implicit şi la sporirea autorităţii hotărârilor Curţii de
Justiţie.

59
 D. Procedură
În privinţa caracterelor sale generale, procedura în faţa Curţii de Justiţie este contradictorie,
publică, mixtă şi inchizitorie, evident mai puţin în materie consultativă.
Procedura se compune din două faze obligatorii: una scrisă şi alta orală. Faza scrisă începe
cu adresarea cererii de chemare în judecată către grefa Curţii, prin scrisoare recomandată. Cererea
trebuie să conţină numele părţilor, obiectul litigiului, o prezentare sumară a situaţiei de fapt şi a
argumentelor de drept, precum şi concluziile, pretenţiile finale ale reclamantului. Cererea trebuie
adresată Curţii în termenul prevăzut de tratate pentru fiecare cale de atac.
După primirea cererii, aceasta este înregistrată într-un registru special şi preşedintele Curţii
va desemna un judecător raportor care va urmări îndeaproape desfăşurarea cauzei respective.
Cererea va fi comunicată părţii adverse care are un termen de o lună pentru a pregăti apărarea şi a
prezenta care are un termen de o lună pentru a pregăti apărarea şi a prezenta un memoriu în acest
sens. După acest termen, de regulă fiecare parte are dreptul de a depune un memoriu suplimentar,
respectiv din partea reclamantului o precizare a pretenţiilor sale în raport de apărările pârâtului, iar
din partea pârâtului un memoriu suplimentar, în apărare la această precizare. În majoritate cazurile
se întâlnesc două memorii scrise formulate de fiecare dintre părţi.
După închiderea fazei scrise, preşedintele va fixa data la care va avea loc şedinţa, acest act
deschizând procedura orală în faţa Curţii.
Faza orală conţine: citirea raportului de şedinţă de către judecătorul raportor, pledoariile
părţilor, urmate de concluziile avocatului general. De regulă raportul de şedinţă este comunicat din
timp părţilor şi în această situaţie nu mai este citit în public. După prezentarea concluziilor
avocatului general, Curtea se retrage pentru a delibera. Deliberările se finalizează cu redactarea
hotărârii care va fi citită în şedinţă publică.
Între cele două faze poate exista o a treia, care este o fază de instrucţie. În aceste condiţii
Curtea poate ordona probe cum sunt: expertize, luarea unor declaraţii testimoniale, cercetări la faţa
locului, depunerea unor acte suplimentare, sau Curtea poate să ceară ca părţile să răspundă asupra
anumitor probleme şi să îşi precizeze anumite pretenţii.
Procedura astfel arătată este contradictorie, publică, mixtă şi inchizitorie.
Procedura în faţa Curţii de Justiţie are şi trăsături specifice în ceea ce priveşte reprezentarea
părţilor, regimul lingvistic, cheltuielile judiciare şi forma hotărârilor.
În ceea ce priveşte reprezentarea părţilor ea este obligatorie în faţa Curţii, pentru orice tip de
cauză. Instituţiile comunitare sunt reprezentate de agenţi care sunt în general membrii ai serviciilor
juridice proprii, iar statele sunt reprezentate de funcţionari specializaţi aparţinând Ministerului
Afacerilor Externe. Particularii persoane fizice sau juridice sunt reprezentaţi obligatoriu de avocaţi.
Curtea nu are un barou propriu şi poate pleda în faţa acestei instanţe un profesionist având
naţionalitatea unui stat membru, care are dreptul de a exercita avocatura şi a pleda în faţa instanţelor
de judecată în raport de legislaţia naţională.
În ceea ce priveşte domiciliul părţilor, acesta este în mod obligatoriu la Luxembourg. În
aceste condiţii statele membre figurează cu domiciliul la sediile reprezentanţelor diplomatice de pe
lângă Marele Ducat de Luxembourg, iar persoanele fizice şi juridice de drept privat figurează cu
domiciliu ales la locuinţa unei persoane de încredere luxemburgheză, de cele mai multe ori această
persoană fiind avocatul care reprezintă interesele în cauză. Toate actele şi documentele se comunică
la domiciliul astfel arătat.
Regulamentul de procedură conţine şi dispoziţii speciale în privinţa regimului lingvistic.
Toate cele 23 limbi oficiale sunt limbi de procedură. Judecătorii şi justiţiabilii trebuie să înţeleagă şi
să se facă înţeleşi în limba care le este cea mai obişnuită.
Actele, expertizele, depoziţiile martorilor pot fi redactate în oricare dintre limbile oficiale, iar
judecătorii, avocaţii generali şi avocaţii părţilor se pot exprima în oricare din cele 21 limbi. Această
dispoziţie cunoaşte totuşi o precizare: pentru fiecare cauză doar una din limbile oficiale este reţinută
ca limbă de procedură. Ea se determină astfel: în toate cazurile în care nu este parte o Instituţie,

60
limba de procedură va fi limba pârâtului, indiferent că acesta este stat sau o persoană de drept privat;
când pârât este o Instituţie, reclamantul va alege în mod liber limba de procedură.
Odată limba de procedură aleasă, toate actele de procedură se vor desfăşura în această limbă,
toate documentele, memoriile, concluziile şi pledoariile vor fi scrise şi susţinute în această limbă.
Ordonanţele şi hotărârile se redactează în limba de procedură aleasă şi doar ea constituie versiunea
oficială, celelalte versiuni în alte limbi având valoare de traduceri. Grefierul răspunde de traducerea
tuturor documentelor şi a hotărârilor.
În practică s-a statornicit uzanţa ca deliberările să se poarte în limba franceză, fiind limba
oficială aleasă de majoritatea membrilor Curţii. Aceasta nu înlătură posibilitatea folosirii în unele
situaţii şi a altei limbi oficiale.
Culegerea de hotărâri ale Curţii de Justiţie este publicată în toate cele 23 de limbi oficiale.
Regulamentul de procedură reglementează şi regimul cheltuielilor juriciare. În principiu
procedura în faţa Curţii este gratuită. În mod excepţional se percep taxe pentru anumite traduceri. În
ceea ce priveşte cheltuielile de judecată s-a adoptat soluţia din dreptul italian şi german (care este
aceeaşi ca şi în dreptul român) ca partea care cade în pretenţii să fie obligată atât la cheltuielile
făcute cu onorariile de expertiză, declaraţii de martor, taxe de timbru etc., cât şi onorariul de avocat.
Toate cheltuielile de judecată sunt menţionate în hotărâre.
Dacă în cauză a figurat şi o Instituţie, aceasta nu poate solicita cheltuieli de judecată pentru
serviciile aduse de funcţionarul propriu care a reprezentat-o.
De regulă cheltuielile sunt achitate fără să mai existe un litigiu asupra lor. Prin excepţie, dacă
se refuză executarea, camera care a dat hotărârea va pronunţa o ordonanţă privind recuperarea lor.
În materie jurisdicţională actele Curţii de Justiţie sunt ordonanţe şi hotărâri. Ordonanţele sunt
măsuri de urgenţă ce se pot lua în faza de instrucţie sau prin care se poate dispune recuperarea unor
sume de bani. Ele sunt motivate succint.
Hotărârea reprezintă actul prin care se finalizează procedura şi conţine soluţia dată în cauza
dedusă judecăţii. Hotărârea este compusă din 3 părţi. Prima parte denumită “în fapt” corespunde în
general raportului de şedinţă prezentat de judecătorul raportor, cât şi elementelor noi aduse în
dezbaterile orale. Ea este o expunere în fapt a cauzei, reproducând concluziile părţilor şi
argumentele de fapt şi drept aduse de părţi în susţinerea pretenţiilor lor. În ultimii 10 ani această
parte “în fapt” nu a mai fost publicată în Culegerea de hotărâri ale Curţii de Justiţie. A doua parte
“în drept” conţine considerente Curţii, analizând în fapt şi drept pretenţiile părţilor.
Aceste două părţi sunt foarte lungi, preluându-se în general tehnica de redactare a hotărârilor
din dreptul francez şi german, îndeosebi în cel din urmă caz motivările instanţei sunt persuasive şi în
consecinţă foarte lungi. Cea mai lungă hotărâre dată de Curtea de Justiţie datează din 1975 şi conţine
350 pagini.
A treia parte reprezintă dispozitivul hotărârii şi conţine soluţia dată de Curte în cauza
respectivă. Se constată că hotărârile sunt mult mai lungi decât cele date de instanţele naţionale şi
acest fapt se datorează complexităţii dreptului comunitar, împrejurării că este un drept nou, în
formare, supus influenţelor unor sisteme naţionale de drept în ceea ce priveşte tehnica de redactare,
cât şi faptului că, litigiile deduse judecăţii sunt complicate şi părţile încearcă să îşi argumenteze
poziţiile cu toate mijloacele juridice pe care le au la dispoziţie, întrucât soluţiile date sunt de o
importanţă majoră atât pentru părţi, cât şi pentru întregul sistem comunitar, deoarece hotărârile
Curţii de Justiţie creează şi interpretează dreptul.

E. Căi de drept
Tratatele prevăd o multitudine de căi de drept ce pot fi exercitate în raport de competenţele
atribuite Curţii de Justiţie. În funcţie de modul de sesizare a Curţii distingem 3 mari categorii de
atribuţii, cărora le corespund diferite căi de drept ce pot fi exercitate de cei interesaţi.
O primă categorie o constituie atribuţiile contencioase ce grupează totalitatea căilor de drept
în care Curtea este direct sesizată şi va soluţiona litigiul respectiv.
61
 Este o sesizare directă şi imediată, pe cale de acţiune sau de excepţie şi se soluţionează în
primă şi ultimă instanţă litigiul, în sensul că se va da o hotărâre în fond şi cu caracter definitiv.
Majoritatea căilor de drept intră în această categorie.
Căile de drept prevăzute de tratate sunt particulare dreptului comunitar, neavând un
corespondent în nici o legislaţie naţională. Aceste căi de drept sunt:
-recursul în anularea actelor Instituţiilor;
-recursul împotriva carenţelor Instituţiilor;
-excepţia de nelegalitate împotriva regulamentelor;
-recursul în răspundere extracontractuală a Comunităţilor;
-recursul împotriva sancţiunilor luate de autorităţile comunitare;
-recursul personalului (n.a.angajat al Comunităţilor);
-recursul pentru lipsurile statelor (n.a.la aplicarea tratatelor);
-alte moduri de sesizare directă.
O a doua categorie este dată de atribuţiile prejudiciale, când sesizarea se face indirect,
mediat, la iniţiativa unei jurisdicţii naţionale, care având de soluţionat un caz în care trebuie să
aplice dreptul comunitar cere Curţii de Justiţie să precizeze modul de aplicare şi interpretare a
dreptului. Curtea nu soluţionează cauza, ci doar lămureşte o instanţă naţională cu privire la
interpretarea şi aplicarea dreptului. Soluţia în cauza respectivă va fi a instanţei naţionale.
Intră în această categorie două căi de drept:
-trimiterea pentru aprecierea validităţii;
-trimiterea pentru interpretarea şi aprecierea validităţii.
Aceste căi de drept reprezintă un mod de menţinere a unei permanente legături între
jurisdicţia comunitară şi cele naţionale, de coordonare a acestora.
O a treia categorie o reprezintă atribuţiile consultative. În unele situaţii Curtea este sesizată
pentru formularea unor avize. Avizele date de acest organ se deosebesc de cele date de alte Instituţii
prin caracterul lor obligatoriu. Aceste acte sunt prevăzute expres de tratate în materii cum sunt:
revizuirea tratatelor, încheierea de acorduri comunitare fie cu state terţe, fie cu întreprinderi terţe etc.
În funcţie de puterile acordate Curţii de Justiţie, căile de drept se pot clasifica în căi de plină
jurisdicţie, căi de anulare şi căi de declarare (constatare).
În cazul căilor de plină jurisdicţie instanţa se bucură de depline puteri, putând statua asupra
tuturor problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii. Se poate dispune anularea unor acte,
reformarea lor fie pentru că sunt ilegale, fie eronat întocmite, se pot pronunţa hotărâri prin care
părţile sunt obligate la plata unor sume de bani sau dispune sancţiuni cu caracter pecuniar.
Majoritatea căilor de drept fac parte din această categorie.
Căile de anulare sunt expres prevăzute de tratate sau de Curte prin hotărâri de interpretare a
dreptului. Ele sunt: recursul în anulare împotriva actelor Instituţiilor şi recursul împotriva carenţelor,
acesta fiind tot o cale de anulare a unei decizii dată de o Instituţie. În cele două situaţii Curtea nu
poate decât să anuleze actul ce face obiectul litigiului, ea nu are puterea să îl reformeze sau să îl
substituie cu propria hotărâre, nu poate dispune nici o altă sancţiune cu caracter pecuniar sau
nepecuniar.
În cazul căilor de declarare, instanţa are puteri mai limitate, în sensul că va constata doar
legalitatea unui act sau a unei situaţii de fapt. Intră în această categorie cele două cazuri prejudiciale
arătate în precedent, recursul pentru lipsurile statelor la aplicarea tratatelor, excepţia de nelegalitate
şi categoria actelor date în baza exercitării atribuţiilor consultative.
Cu privire la căile de drept putem preciza două trăsături esenţiale: ele sunt relativ autonome,
condiţiile cerute de tratate pentru exercitarea lor fiind autonome şi nu există nici o structurare a lor
pe orizontală sau verticală. Din această primă trăsătură decurge o a doua şi anume suprapunerea de
cele mai multe ori a diferitelor căi de drept, Curtea văzându-se de multe ori sesizată pe mai multe
căi, în diferite condiţii, pentru soluţionarea aceluiaşi obiect litigios.

62
 Situaţia arătată mai sus a fost soluţionată parţial printr-o hotărâre a Curţii de Justiţie care a
calificat unele căi de drept ca fiind complementare şi anume cele de plin drept sau de plină
jurisdicţie în raport cu căile de anulare şi declarare.
Observăm cu evidenţă că tratatele au constituit un sistem de drept intern diferit de sistemele
naţionale ale statelor membre şi un organ propriu pentru aplicarea şi interpretarea dreptului
comunitar. Curtea de Justiţie este mai mult decât un organ jurisdicţional, prin puterile de care
dispune în baza atribuţiilor conferite are un important rol de creare a dreptului şi implicit de
realizare a integrării economice, politice şi juridice.

F. Tribunalul de primă instanţă

Actul Unic European rămâne de o deosebită importanţă în istoria Comunităţilor şi prin
crearea unui nou organ jurisdicţional alături de Curtea de Justiţie, Tratatele constitutive fiind
modificate în acest sens.
La cererea Curţii, după consultarea Comisiei şi a Parlamentului European, statuând cu
unanimitate de voturi Consiliul a hotărât crearea Tribunalului de primă instanţă prin decizia 88/591
din 24 octombrie 1988.
Tratatele constitutive modificate prin AUE, Statutul Curţii modificat în 1988, cât şi
Regulamentul de procedură elaborat de Tribunal cu acordul Curţii şi aprobarea dată cu unanimitate
de voturi din partea Consiliului reglementează organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestui organ.
Tribunalul de primă instanţă nu este o nouă instituţie, ci un organ complementar în raport cu Curtea
de Justiţie, reprezentând acelaşi interes şi având aceeaşi finalitate.
Organizarea şi funcţionarea Tribunalului respectă regulile ce guvernează în acest domeniu
Curtea, evident cu unele particularităţi. Tribunalul este compus din 15 membri aleşi după aceleaşi
criterii ca şi cele ale Curţii şi numiţi aceeaşi procedură. După numire membrii Tribunalului depun
jurământul în faţa membrilor Curţii.
În ceea ce priveşte statutul membrilor, el este acelaşi ca şi al membrilor Curţii, atât în
privinţa incompatibilităţilor, cât şi a privilegiilor şi imunităţilor, cu precizarea că imunitatea de
jurisdicţie poate fi ridicată doar de Curtea de Justiţie, după ce în prealabil a fost consultat Tribunalul,
în absenţa persoanei în cauză.
Cei 15 membri ai Tribunalului pot funcţiona în egală măsură ca judecători sau avocaţi
generali, cu precizarea că în măsura în care un magistrat a avut funcţia de avocat general nu mai
poate participa la deliberări ca judecător pentru cauza respectivă.
Tribunalul îşi desfăşoară activitatea permanent, funcţionând în plen sau în camere compuse
din 3 sau 5 judecători. De regulă el funcţionează în camere, Regulamentul de procedură precizând
situaţiile în care se va putea reuni în plen.
Mandatul membrilor Tribunalului este de 6 ani şi poate fi reînnoit parţial la fiecare trei ani,
fără limită. Dintre membrii săi Tribunalul alege un preşedinte pe o perioadă de 3 ani, mandat ce
poate fi reînnoit.
Deşi Tribunalul de primă instanţă îşi are sediul pe lângă Curtea de Justiţie, funcţional el este
independent, având un serviciu de grefă propriu condus de un grefier numit de Tribunal şi aflat sub
autoritatea preşedintelui. Colaboratorii personali ai membrilor Tribunalului şi agenţii de grefă
completează personalul propriu.
O parte din servicii (bibliotecă, cercetare, traduceri etc.) precum şi funcţionarii respectivi
sunt comune pentru cele două organe, preşedinţii Curţii şi Tribunalului fixând de comun acord
modul de folosire a serviciilor comune.
Prin decizia Consiliului din din 24 octombrie 1988 s-a operat un transfer de competenţe,
Tribunalul de primă instanţă fiind competent să hotărască în următoarele materii:
-litigii între Comunităţi şi agenţii (personalul) acestora;
-recursul în anulare şi pentru carenţe când este formulat de o persoană fizică sau o persoană
juridică de drept privat împotriva unei Instituţii;

63
 -recursul în anulare şi pentru carenţe formulat de o întreprindere sau un grup de întreprinderi
împotriva Comisiei;
-recursul pentru dezdăunări, când se cere repararea pagubei create de o Instituţie.
Procedura în faţa Tribunalului este aceeaşi ca şi în faţa Curţii. Regulamentul de procedură
conţine dispoziţii privind conflictele de competenţă între cele două organe jurisdicţionale precum şi
privind incidentele de procedură.
Hotărârile date de Tribunal au aceeaşi forţă obligatorie ca şi hotărârile Curţii şi ele sunt
notificate de grefier tuturor părţilor, statelor membre şi Instituţiilor, chiar dacă nu au fost parte în
litigiul respectiv.
Orice parte care este total sau parţial nemulţumită de hotărârea Tribunalului, în termen de 2
luni de la notificare va putea ataca hotărârea în faţa Curţii. Statele membre şi Instituţiile pot ataca
hotărârea chiar dacă nu au fost părţi în proces, întrucât ele dispun de un drept propriu şi un interes
special în soluţionarea tuturor problemelor de drept comunitar.
Calea de atac poate privi numai probleme de drept. Curţii de Justiţie îi revine misiunea de a
preciza distincţia de multe ori delicată între problemele de drept şi cele de fapt.
Exercitarea căii de atac nu are efect suspensiv, dar partea interesată poate cere Curţii
suspendarea executării, ca şi orice altă măsură provizorie până la soluţionarea litigiului în faţa Curţii
de Justiţie.
În această fază de judecată procedura este scrisă şi orală, existând posibilitatea ca părţile şi
avocatul general să depună doar concluzii scrise fără să le mai susţină oral.
Dacă atacarea hotărârii Tribunalului se dovedeşte întemeiată, Curtea va anula decizia şi va
reţine cauza spre judecare, dând o soluţie definitivă sau va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului
de primă instanţă, care va fi ţinut de această dată de statuările în drept făcute de Curtea de Justiţie.
Din analiza competenţelor şi procedurii în faţa Tribunalului se observă că acest organ
jurisdicţional are competenţe limitate, activitatea sa fiind strâns legată de cea a Curţii de Justiţie şi
funcţionează pe lângă Instituţie în realizarea aceleaşi misiuni.

Secţiunea a VI-a
CONSILIUL EUROPEAN

Apărut în practică drept rodul unei iniţiative politice a reunirii într-o conferinţă la cel mai
înalt nivel a reprezentanţilor statelor membre şi ai Comunităţilor, consacrat ca atare prin Actul Unic
European, în temeiul Tratatului de la Maastricht Consiliul European a devenit cea de a V-a Instituţie
menită să asigure dezvoltarea Uniunii Europene şi definirea orientărilor politice generale.
Reforma comunitară gândită în perioada 2003-2007 dă rolul de instituţie politică de bază a
Uniunii. Proiectul Tratatului de la Lisabona arată că CE dă impulsurile necesare dezvoltării,
defineşte orientările şi priorităţile politice generale, fără a avea o funcţie legislativă.
Consiliul European se compune din şefii de state şi de guverne, preşedintele Comisiei şi
înaltul reprezentant al Uniunii pentru afacerile ezterne şi politica de securitate, precum şi
Preşedintele CE. Aceştia pot fi asistaţi, pentru state de câte un ministru şi pentru Comisie de un
membru al său.
Reuniunile sunt trimestriale .Deciziile se iau prin consens. Consiliul European alege cu
majoritate calificată un Preşedinte pentru un mandat de doi ani şi jumătate, ce poate fi reînnoit o
singură dată. Proiectul Tratatului de la Lisabona dă un important rol politic, mai ales în raporturile
externe, acestei funcţii ce nu aexistat până în prezent..

A. Natură şi atribuţii
Începând cu anul 1961 în practică s-a afirmat necesitatea organizării unor reuniuni “la vârf”
a reprezentanţilor statelor membre şi Comunităţilor pentru dezbaterea celor mai importante
64
probleme privind evoluţia politică generală. În acest sens între anii 1961-1974 au avut loc şapte
reuniuni: Paris (februarie 1961), Bonn (iulie 1961), Roma (mai 1967), Haga (decembrie 1969), Paris
(octombrie 1972), Copenhaga (decembrie 1973) şi Paris (decembrie 1974).
Cele mai importante au fost reuniunile de la Haga (1969) şi Paris (1972) ele având rolul de a
debloca construcţia comunitară şi de a elabora noi politici comune.
Succesul acestor conferinţe a dus la afirmarea cu prilejul reuniunii la vârf de la Paris din 9-
10 decembrie 1974 a necesităţii instituirii unei proceduri cu caracter regulat.
S-a decis reunirea Consiliului European la nivelul şefilor de state şi de guverne însoţiţi de
miniştri de externe, precum şi în prezenţa Preşedintelui Comisiei însoţit de un alt membru al acestei
Instituţii, cel puţin de trei ori pe an.
Prima reuniune a Consiliului European a avut loc la Dublin la 10-11 martie 1975, Irlanda
fiind statul care asigura preşedinţia Consiliului în acea perioadă. Principalul subiect al reuniunii l-au
constituit deliberările asupra cererii de renegocierea Tratatelor de către Marea Britanie. După
această dată cele mai importante hotărâri privind evoluţia Comunităţilor s-au luat în cadrul
Consiliului European, spre exemplu crearea Sistemului Monetar European-Bremen, iulie 1978.
Actul Unic European (17-28 februarie 1986), consacră în art.2 existenţa acestui organ în
termenii: “Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guverne ale statelor membre, ca şi
preşedintele Comisiei Comunităţilor europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi
de un membru al Comisiei. Consiliul European se reuneşte cel puţin de două ori pe an”.
În art.3 referindu-se la Instituţiile comunitare, puterile şi competenţele acestora, precum şi la
celelalte organe structurale este cert că AUE nu a creat din Consiliul European o nouă Instituţie, ci
doar a consacrat juridic existenţa acestei reuniuni la cel mai înalt nivel, caracterul regulat şi nivelul
dezbaterilor.
În textul său AUE nu defineşte în nici un mod rolul Consiliului European. “Declaraţia
solemnă de la Stuttgart asupra Uniunii Europene” act final al reuniunii la vârf din 1983 are meritul
de a fi hotărât nu numai asupra propunerii franco-germane de creare a UE, dar şi de a defini rolul
Consiliului European. El reprezintă cel mai înalt forum ce se pronunţă asupra principalelor probleme
ce privesc soarta Comunităţilor şi procesul de integrare.
Astfel definit, Consiliul European îndeplineşte următoarele atribuţii:
-reprezintă locul unde principalii conducători ai statelor membre îşi expun punctele de
vedere şi deliberează asupra problemelor de interes comun îndeosebi cooperarea politică;
-reprezintă un forum de accelerare a procesului de integrare; - funcţionează ca o instanţă de
apel pentru situaţii care nu au putut fi soluţionate de celelalte organe, îndeosebi de Consiliu.
Analizând actele Consiliului European şi modul în care intervine în activitatea generală a
Comunităţilor observăm că actele sale: declaraţii, orientări, directive generale nu sunt acte de
aceeaşi valoare cu cele ale Consiliului (de Miniştri), nu sunt directive obligatorii pentru state şi
Comunităţi, ci au caracterul unor angajamente politice importante, care ţin în primul rând Consiliul
şi într-o măsură mai mică Comisia să adopte acte proprii cu caracter obligatoriu, conform
competenţelor celor două Instituţii.
În aceste condiţii Consiliul European este considerat a fi puterea politică supremă, după cum
s-au exprimat unii autori, un fel de “preşedinte al Comunităţilor”.
Apariţia Consiliului European a dus la diminuarea parţială a puterilor Instituţiilor astfel:
Consiliul (de Miniştri) a încetat să mai fie puterea supremă de decizie atâta timp cât deasupra sa se
află o instanţă de apel abilitată să soluţioneze toate problemele asupra cărora Consiliul nu a putut
hotărî; Comisia nu mai este singurul organ cu iniţiativă politică. În general în materiile cele mai
importante şi mai ales când trebuie depăşit cadrul strict al tratatelor, pentru a se lua o hotărâre este
necesar avizul Consiliului European, Comisia în această situaţie având rol de asistenţă şi nu de
iniţiativă politică. Parlamentul European şi-a văzut şi el diminuat rolul de organ de control politic
asupra Comisiei.
Putem spune că dintre Instituţii cel mai grav afectate de apariţia Consiliului european au fost
Consiliul şi Comisia. Rezoluţia din 12 decembrie 1990 a Parlamentului European asupra bazelor
65
constituţionale ale Uniunii Europene la art.27 a prevăzut că “Instituţiile Uniunii Europene sunt:
Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie”.
Tratatul de la Maastricht în vigoare în noiembrie 1993, la Titlul I, Dispoziţii comune art.D a
prevăzut crearea unei noi Instituţii în termenii:“Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării sale şi defineşte orientările politice generale.
Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guverne ai statelor membre şi Preşedintele
Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe ai statelor membre şi de un membru al
Comisiei. Consiliul European se reuneşte cel puţin de două ori pe an sub preşedinţia şefului de stat
sau de guvern al statului membru care exercită preşedinţia Consiliului.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport la sfârşitul fiecărei reuniuni,
ca şi un raport scris anual asupra progreselor realizate de Uniune”.
În continuare în art. E se arată că Parlamentul European, Consiliul, Comisia şi Curtea de
Justiţie îşi exercită în continuare atribuţiile prevăzute prin Tratatele constitutive, celelalte acte
comunitare, dar şi în condiţiile prezentului Tratat. Aşadar, Tratatul de la Maastricht a adăugat
structurii instituţionale al V-lea organ de bază Consiliul European.
Observăm că din termenii textului citat, cât şi din lectura întregului tratat nu rezultă nici un
fel de ierarhie între Instituţii. Principiul sistemului instituţional a fost acela al realizării unui
echilibru între organele de bază, echilibru realizat prin puterile conferite fiecărui organ, atribuţiile şi
mijloacele de care dispun pentru realizarea atribuţiilor şi mijloacelor de care dispun pentru realizarea
atribuţiilor sale, cât şi de raporturile formale şi de fapt existente între cele cinci Instituţii. Păstrarea
principiului echilibrului rezultă şi din dispoziţia expresă a responsabilităţii politice a Consiliului
European în faţa Parlamentului prevăzută de alin.3 art.D, Tratat.
Cu toate acestea, în fapt, prin puterile conferite de principal organ politic responsabil de
dezvoltarea construcţiei comunitare, prin raporturile sale cu principalele organe decizionale,
Consiliul European devine Instituţia supremă a Uniunii Europene.
În ultimii ani linia politică generală a Uniunii a fost hotărâtă la nivelul Consiliului European.
Spre exemplu, hotărârea din vara anului 1994 de a promova o politică particulară faţă de ţările
asociate din Europa Centrală şi de Est şi adoptarea unui pachet de măsuri în vederea pregătirii
condiţiilor necesare aderării în viitor a acestor state la UE.
Tratatul de la Amsterdam din 1997 a întărit rolul Consiliului European, în art.J3 arătând:
“Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate
comună, inclusiv pentru chestiuni ce au implicaţii în materia apărării. Consiliul European hotărăşte
strategii comune care sunt puse în aplicare de Uniune sau de statele membre, în raport de interesul
comun”. O serie de alte reglementări extind atribuţiile politice şi rolul de organ coordonator al
construcţiei comunitare. Aceste noi reglementări, pe de o parte consacră stări de fapt create după
1993 şi permit noi dezvoltări în privinţa acestei Instituţii.
Când am analizat fiecare dintre Instituţii am prezentat interesul pe care îl exprimă.
Considerăm că reuniunea la cel mai înalt nivel a reprezentanţilor statelor membre şi ai Comisiei dă
particularitatea ca acest organ de bază să exprime interesele reunite ale Uniunii şi statelor membre.
De aceea considerăm că instituţionalizarea Consiliului European reprezintă trecerea la o etapă nouă
a întregii construcţii europene realizată odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht:
Uniunea Europeană, formă de adâncire a integrării economice şi creştere a solidarităţii politice.

B. Funcţionare
Consiliul European se reuneşte cel puţin de două ori pe an sub preşedinţia şefului de guvern
al statului care asigură preşedinţia Consiliului. De regulă reuniunile au loc pe teritoriul acestui stat şi
mai rar la sediul Instituţiilor. Consiliul European se reuneşte la nivelul şefilor de state şi de guverne,
asistaţi de miniştrii de externe. Din partea Comisiei participă preşedintele şi un vicepreşedinte.
Doar persoanele prevăzute în art.D al 2 Tratatului de la Maastricht au drept de vot. De fapt
un vot formal nu se exprimă, hotărârile luându-se prin consens. La lucrări mai pot participa în
calitate de observatori reprezentanţi ai Consiliului, de regulă membri ai Secretariatului general.
66
 Consiliul European nu dispune de organe auxiliare proprii, pentru pregătirea lucrărilor sale
folosind aparatul tehnic al Consiliului. În acest sens COREPER este obligat să asigure baza
logistică necesară lucrărilor Consiliului European. În practică reuniunile Consiliului European sunt
precedate de cele ale Consiliului la nivelul miniştrilor de externe care iau într-o primă etapă în
discuţie toate problemele care fac obiectul reuniunii Consiliului European.
Această Instituţie poate constitui şi grupuri de lucru, compuse din funcţionari naţionali care
finalizează activitatea prin rapoarte (aşa s-a procedat cu prilejul Sistemului Monetar European).

Secţiunea a VII-a
ORGANE COMPLEMENTARE

Structura instituţională de bază este completată de un număr mare de organe prevăzute de

tratate sau create de Instituţii în limitele puterilor acordate, organe care le putem structura în două
categorii din punct de vedere juridic: organe prevăzute de tratate şi care au o deosebită importanţă,
completând sistemul instituţional şi organe subsidiare create de Instituţii în temeiul competenţelor
atribuite prin tratate.
În ceea ce priveşte categoria organelor prevăzute de tratate ele fie reprezintă un interes
precum Consiliul Economic şi Social, fie sunt organe tehnice precum Curtea de Conturi, Banca
Europeană de Investiţii, Banca Centrală Europeană etc.
Tratatul de la Maastricht în titlul II “Dispoziţii privind modificarea Tratatului privind
Comunitatea Economică Europeană în vederea realizării Comunităţii Europene”, după ce în art.G
arată că Tratatul CEE se modifică prin dispoziţiile ce privesc instituirea Comunităţii Europene, în
art.4, 4A şi 4B precizează că organele CE în afara celor cinci Instituţii sunt: Curtea de Conturi,
Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană
de Investiţii.
Vom analiza fiecare dintre cele cinci organe în ordinea prevăzută de Tratat.

A. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 la iniţiativa
Parlamentului European, înlocuind Comisia de control CEE şi CEEA şi comisarul pentru conturi
CECO. Din 1975 pentru cele trei comunităţi a funcţionat un singur organ de control financiar,
activitatea sa fiind reglementată de Tratatul de la Bruxelles cu modificările ulterioare şi Protocolul
privind privilegiile şi imunităţile în ceea ce priveşte statutul membrilor Curţii.
Ca o caracterizare generală putem spune că este cel mai important organ al Comunităţilor, de
aceeaşi valoare aproape cu Instituţiile, iar în privinţa atribuţiilor sale este mai mult decât o simplă
magistratură financiară, unii autori calificând-o drept “o conştiinţă financiară a Europei comunitare”.
Curtea de Conturi, în prezent se compune din 25 membri numiţi de Consiliu, cu unanimitate
de voturi după consultarea Parlamentului European. Mandatul este de 6 ani şi poate fi reînnoit fără
limită. Acest principiu este menţinut şi de Tratatul de la Nisa, înţelegându-se că numărul membrilor
Curţii de conturi nu poate fi mai mare de 27, măsura aderării celor 12 state candidate.
Fiecare stat membru este reprezentat de către o personalitate în domeniu, care anterior
depunerii candidaţii pentru această magistratură trebuie să fi făcut parte din curţile de conturi
naţionale sau alte organe similare.
Statul personal al membrilor Curţii de Conturi este analog cu cel al judecătorilor Curţii de
Justiţie atât sub aspectul incompatibilităţilor cât şi garantarea independenţei lor. Protocolul privind
imunităţile şi privilegiile se aplică şi membrilor Curţii de Conturi. Imunitatea de jurisdicţie se aplică
şi membrilor Curţii de Conturi. Imunitatea de jurisdicţie nu poate fi ridicată decât de Curtea de

67
Justiţie, la cererea Curţii de Conturi. Tot după această procedură Curtea de Justiţie se poate pronunţa
şi în privinţa demisiei din oficiu.
Curtea de Conturi este un organ colegial şi îşi desfăşoară activitatea după aceste reguli.
Aceasta nu împiedică faptul ca fiecare membru al Curţii să fie şeful unei divizii de verificare şi
control.
Actele Curţii sunt: avize şi rapoarte şi ele sunt adoptate doar de acest organ.
Curtea de Conturi este condusă de un Preşedinte ales de aceasta dintre membrii ei. Sub
aspect funcţional Curtea dispune de un numeros aparat tehnic, circa 300 de funcţionari care lucrează
sub controlul membrilor Curţii.
Atribuţiile Curţii de Conturi prevăzute de art.206 bis CEE sunt foarte întinse atât timp cât
acest organ este însărcinat să examineze conturile în totalitatea lor indiferent dacă sunt
bugetare sau nu.
Controlul poartă asupra legalităţii şi regularităţii, cât şi asupra bunei gestiuni financiare a
tuturor operaţiilor. Controlul este scriptic şi faptic şi se realizează atât faţă de Comunităţi şi Instituţii,
cât şi faţă de statele membre în probleme ce privesc aplicarea tratatelor.
În îndeplinirea misiunii sale Curtea de Conturi comunitară colaborează cu organele naţionale
cu atribuţii similare.
Curtea de Conturi are un dublu rol: acela de asistenţă a autorităţilor bugetare şi de control
permanent al conturilor. În ceea ce priveşte rolul de asistenţă a autorităţilor bugetare, Curtea de
Conturi are un drept propriu de a controla politica de executare a bugetului în raport de cele două
autorităţi în materie Consiliul şi Parlamentul European. Alături de Comisie este competentă să
exercite un control bugetar asupra Parlamentului. De aceea s-a remarcat faptul că în realitate Curtea
de Conturi este al treilea organ în materie bugetară după Consiliu şi Parlamentul European.
În ceea ce priveşte rolul de a exercita un control permanent asupra conturilor Curtea este un
organ autonom în această materie, particularitate ce face să o apropie foarte mult de Instituţii, având
o autoritate mult mai mare decât toate celelalte organe create de tratate. În exercitarea acestei
atribuţii ea întocmeşte anual un raport asupra situaţiei tuturor conturilor comunitare, raport care este
publicat în jurnalul oficial al Comunităţilor.
Tratatul de la Maastricht într-un număr de trei articole foarte lungi (188 A, 188 B, 188 C) a
precizat şi întărit rolul Curţii de Conturi ca principal organ de control financiar al Uniunii.
Tratatul de la Lisabona menţine atribuţiile, principiul paritar constitutiv, actele adoptate şi
raportul cu restul organelor comunitare şi naţionale.

B. Comitetul Economic şi Social

Creat după criteriul reprezentării unui interes, respectiv interesul diferitelor categorii ale
vieţii economice şi sociale Comitetul Economic şi Social CEE - CEEA şi Comitetul consultativ
CECO este un organ consultativ creat de tratate.
Tratatul de la Paris a creat pe lângă Comisie un Comitet consultativ compus din minimum 72
membri şi maximum 96 membri, alcătuit dintr-un număr egal de producători, muncitori, utilizatori şi
negociatori, aleşi de pe liste propuse de organizaţiile reprezentative ale acestora.
Membrii Comitetului sunt numiţi cu titlu personal de Consiliu, pentru un mandat de 2 ani.
Din rândul lor membrii Comitetului aleg un preşedinte şi un birou pe o durată de 1 an. Comitetul are
propriul regulament interior.
Înainte de a lua o hotărâre Comisia este obligată să consulte Comitetul în cazurile expres
prevăzute de tratate, iar pentru celelalte situaţii poate să îl consulte ori de câte ori consideră că este
necesar.
Comitetul Economic şi Social CEE-CEEA, organ consultativ comun celor două Comunităţi
este format din reprezentanţii diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale: producători,
agricultori, transportori, muncitori, negociatori, meşteşugari, profesii liberale şi de interes general.
Tratatele precizează că diferitele categorii economice şi sociale sunt reprezentate adecvat şi aceasta

68
nu în raport de specificul naţional, ci în raport de nivelul comunitar (agricultorii, transportorii şi
producătorii sunt cei mai numeroşi).
Membrii Comitetului sunt împărţiţi în trei grupuri: patronatul, salariaţii şi diferitele ramuri de
activitate.
În cadrul Comitetului Economic şi Social fiecărui stat i s-a repartizat un număr de locuri în
raport de populaţia şi importanţa acestuia. Astfel Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie au 24 de
locuri; Spania 21 de locuri; Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Austria şi Suedia 12 locuri;
Danemarca, Finlanda şi Irlanda 9 locuri şi Luxemburg 6 locuri.
Conform Tratatului de la Nisa în perspectiva lărgirii UE cu până la 27 de state numărul total
de locuri este de 344, fiecare stat având: Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia 24 de locuri;
Spania, Polonia 21 locuri; România 15 locuri; Olanda, Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria, Portugalia,
Suedia, Bulgaria, Austria 12 locuri; Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania 9 locuri;
Letonia, Slovenia, Estonia 7 locuri; Cipru, Luxemburg 6 locuri; Malta 5 locuri.
Membrii Comitetului sunt numiţi pentru o durată de 4 ani de Consiliu cu unanimitate de
voturi. Mandatul poate fi reînnoit. Membrii sunt aleşi de pe liste cu propuneri făcute de statele
membre, fiecare stat trebuind să propună dublul locurilor de care dispune.
Comitetul desemnează dintre membrii săi pentru o perioadă de 2 ani un preşedinte şi un
birou. Proiectul Tratatului modificator din 2007 menţine atribuţiile, principiul proporţional
constitutiv şi actele adoptate, România având tot 15 membri.
Comitetul elaborează regulamentul intern care este aprobat de Consiliu cu unanimitate de
voturi. Această procedură permite Consiliului să controleze tendinţa Comitetului de a-şi extinde
atribuţiile. Sub aspect funcţional Comitetul poate constitui secţii specializate pe principatele domenii
comunitare. Cele mai importante sunt secţia pentru agricultură şi cea pentru transporturi. Instituţiile
nu pot consulta aceste secţii, ci doar Comitetul în ansamblul său.
Tratatele prevăd cazuri în care Consiliul sau Comisia sunt obligate să consulte Comitetul
Economic şi Social. Altfel, ori de câte ori consideră oportun aceste organe pot consulta Comitetul
înainte de a lua decizii în anumite materii.
La convocarea Preşedintelui sau a Biroului, Comitetul poate emite din proprie iniţiativă
avize în toate domeniile în care Tratatele i-au atribuit competenţe, chiar dacă nu este sesizat de o
Instituţie.
Tratatul de la Maastricht în art.194 reluând reglementările anterioare ce privesc acest organ a
precizat că membrii Comitetului îşi exercită funcţiile conferite în deplină independenţă şi în
interesul general al Comunităţii. Dintre organele cu caracter consultativ Comitetul Economic şi
Social rămâne şi în lumina Tratatul de la Maastricht cel mai important.
Tratatul de la Amsterdam a sporit competenţele consultative ale acestui organ, întărind şi
mai mult poziţia sa în procedura de luare a deciziilor.

C. Comitetul Regiunilor
Tratatul de la Maastricht prin articolele 198 A, 198 B şi 198 C introducând “capitolul IV
Comitetul Regiunilor” a modificat Tratatul CEE şi a creat un organ consultativ nou Comitetul
Regiunilor.
Acest organ este creat după principiul reprezentării unui interes şi anume cel al
colectivităţilor locale, în temeiul autonomiei de care se bucură acestea. Acest interes este evidenţiat
de Rezoluţia Parlamentului European din 12 decembrie 1990 asupra bazelor constituţionale ale
Uniunii Europene în art.59. În textul acestui act, noul organ a cărui instituire se propune este
denumit Comitetul Regiunilor şi autonomiilor locale şi se arată că el se compune din membrii
organelor alese la nivel regional sau local.
Raportându-ne la dispoziţiile TM desprindem următoarele reguli ce privesc compunerea,
organizarea, funcţionare şi atribuţiile Comitetului Regiunilor:
-Comitetul are un caracter consultativ şi este compus din reprezentanţii colectivităţilor
regionale şi locale, în raport de această componenţă purtând şi denumirea respectivă;
69
 -Fiecare stat membru dispune de un număr de locuri în raport de populaţia sa;
-Celor 189 de membri li se adaugă un număr egal de supleanţi aleşi pe aceleaşi criterii,
aşadar fiecare stat deţine un număr dublu de reprezentanţi în cadrul acestui organ;
-Membrii Comitetului Regiunilor, ca şi supleanţii sunt numiţi de Consiliu cu unanimitate de
voturi, la propunerea fiecărui stat membru. Mandatul este de 4 ani şi poate fi reînnoit;
-Membrii Comitetului îşi exercită funcţiile în deplină independenţă şi în interesul general al
Comunităţii;
-Din rândurile lor, membrii aleg un preşedinte şi un birou pentru o durată de 2 ani, mandat ce
poate fi reînnoit;
-Comitetul îşi stabileşte propriul regulament intern care este supus spre aprobare Consiliului
ce se pronunţă cu unanimitate de voturi;
-Comitetul se convoacă la iniţiativa preşedintelui său, ori a Consiliului sau Comisiei şi este
consultat de aceste organe în toate cazurile expres prevăzute de tratate sau ori de câte ori ele
consideră că este oportun;
-Actele Comitetului sunt avizele ce trebuiesc întocmite în termen de o lună de la data la care
Comitetul a fost solicitat să se pronunţe asupra unei probleme de interes general. Neîntocmirea
avizului în termenul prevăzut de TM se poate considera ca o lipsă a acestui act;
-În situaţiile în care Comitetul Economic şi Social este consultat în mod obligatoriu de
Consiliu sau Comisie, avizul dat de acest organ se va comunica şi Comitetului Regiunilor care îşi
poate exprima punctul de vedere propriu asupra problemei respective;
-Ori de câte ori consideră că sunt în joc interesele specifice ale regiunilor, Comitetul poate
formula din proprie iniţiativă un aviz asupra problemei respective, act pe care îl înaintează
Consiliului şi Comisiei. Actul este însoţit şi de un proces-verbal ce conţine deliberările Comitetului
Regiunilor.
Considerăm că realizarea acestui nou organ este strâns legată de prefigurarea unei structuri
de tip federativ la nivelul Uniunii Europene.
În perspectiva lărgirii UE cu până la 27 de state membre, Tratatul de la Nisa prevede pentru
Comitetul Regiunilor aceiaşi compunere, sub aspectul reprezentării statelor membre ca şi cea în
cadrul Comitetului Economic şi Social, adică un număr total de 344 de membri, fiecărui stat fiindu-i
alocate acelaş număr de locuri, respectiv România 15 locuri.
Tratatul de reformă menţine atribuţiile, principiul proporţional constitutiv şi actele adoptate,
România având tot 15 membri, ce provin în prezent din rândul preşedinţiilor Consiliilor Judeţene.

D. Banca Centrală Europeană

Tratatul de la Maastricht a creat un nou organ în domeniul monetar-bancar, o parte
însemnată a Tratatului fiind dedicată organizării, funcţionării şi atribuţiilor acestui nou organ cât şi a
Sistemului european de bănci centrale.
Banca Centrală Europeană a început să funcţioneze de la 1 iunie 1998. Cu această ocazie s-a
ales Comitetul Executiv al Băncii format din 6 membri, cu următoarea componenţă: preşedinte Wim
Duisemberg (Olanda), vicepreşedinte Christian Noyer (Franţa), membrii: Sirrka Haemaalaeinen
(Finlanda), Eugenio Domingo Solans (Spania), Tommaso Padoa Schioppa (Italia), Omar Issing
(Germania).
Sediul Băncii Centrale Europene a fost fixat la Frankfurt am Mein, această decizie fiind luată
prin acordul comun al “celor 15”. Iniţial ea a funcţionat pe lângă sediul Băncii Centrale a
Germaniei, activitatea curentă, în majoritate fiind asigurată tot de funcţionari specializaţi ai acestei
bănci naţionale. Măsura provizorie a privit doar perioada tranzitorie de elaborare a monedei unice
Euro şi de punere a ei în circulaţie. În prezent BCE are un sediu propriu în Frankrurt, atribuţiile sale
fiind sporite prin Tratatul modificator din 2007,urmare acumulărilor şi perspectivelor în politica
monetară comună,competenţă exclusivă pentru statele membre ale Tatatului Euro.
Aceasta este o formă de cooperare întărită la care până în prezent au aderat: Austria, Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, iar
70
dintre statele care au aderat după 2004 , Slovenia, Malta, Cipru şi Slovacia. Tratatul Euro este
deschis aderării restului statelor, pe măsură ce vor ( Marea Britanie, Danemarca, Suedia ) sau
îndeplinesc condiţiile (statele ce au aderat după 2004 au negociat un program specific de realizare a
condiţiilor pe 5-10 ani).
Tratatul de la Maastricht a prevăzut crearea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) în trei etape:
1. Până la finele anului 1993 realizarea pieţei unice a capitalurilor.
2. Începând cu ianuarie 1994 întărirea coordonării politicilor economice, reducerea inflaţiei,
a taxelor, limitarea deficitului public şi crearea în acest mod a condiţiilor de realizare a unei monede
unice, Institutul Monetar European are sarcina de a pregăti trecerea la moneda unică.
3. Crearea unei monede unice şi stabile şi a unei Bănci Centrale Europene independente,
organ ce va fi condus de un consiliu director format din 6 membri, desemnaţi de Consiliul european
şi Consiliul guvernatorilor băncilor centrale naţionale. Această etapă va putea începe în 1996 şi se
va realiza cel târziu până la 1 ianuarie 1999.
Conform dispoziţiilor TM Banca Centrală Europeană (BCE) este principalul organ
responsabil de realizarea politicii monetare comunitare, abilitată cu emisiunea monedei unice şi de
coordonare a activităţii întregului Sistem european de bănci centrale (SEBC) alături de băncile
centrale naţionale. Este evident că pentru Uniunea Europeană BCE va juca rolul pe care orice bancă
centrală naţională îl are pentru statul propriu.
Principalele atribuţii prevăzute de Tratatul de la Maastricht în privinţa BCE sunt:
-de a defini şi pune în practică politica monetară a Comunităţilor;
-de a conduce operaţiile de schimb;
-de a deţine şi gestiona rezervele oficiale de schimb ale statelor membre;
-de a promova buna funcţionare a sistemului de plăţi.
În toate problemele ce privesc politica monetară BCE este consultată atât de Instituţii, cât şi
de autorităţile naţionale, inclusiv cele din domeniul bancar. Băncile centrale naţionale membre ale
SEBC pot realiza emisiunea monedei unice doar cu acordul BCE.
În realizarea atribuţiilor conferite de TM, acest organ poate emite acte cu caracter obligatoriu
(regulamente şi decizii) cât şi acte cu caracter consultativ (recomandări şi avize).
Regulamentele sunt acte obligatorii, cu caracter general şi se aplică direct statelor membre.
Deciziile sunt tot acte obligatorii dar cu caracter individual, aplicându-se direct subiectelor pe care le
au în vedere. Aceste patru categorii de acte emise de BCE sunt publicate prin sistemul propriu
comunitar.
Se observă că TM a creat un nou organ foarte puternic. Faţă de puterile acordate în materie
monetară Banca Centrală Europeană este de aceeaşi importanţă cu Instituţiile. Toate statele membre
au fost de acord cu fizionomia particulară a acestui organ, mai puţin Marea Britanie care şi-a
exprimat rezerve în raport de ansamblul reglementărilor ce privesc competenţele BCE.

E. Banca Europeană de Investiţii

Creată în temeiul art.129 CEE Banca Europeană de Investiţii (BEI) este un organ dotat ca şi
precedentul cu o personalitate juridică proprie, manifestându-se ca o persoană juridică de drept
internaţional, autonomă în raporturile sale cu Comunităţile.
Statele membre, prin aporturile proprii constituie capitalul social al BEI. Un statut propriu
prevede regulile după care se organizează şi funcţionează acest organ. Gestiunea internă este
realizată de organele proprii prevăzute de statut.
În raport cu statele membre şi Comunităţile, BEI reprezintă principalul organism de credit,
această funcţie realizând-o în temeiul art.130 CEE.
Tratatul de la Maastricht, modificând Tratatul CEE, în art.198 D şi 198 E conţine dispoziţiile
relative la BEI. După ce reia dispoziţiile privitoare la personalitatea juridică a băncii şi faptul că
membrii săi sunt statele ce aparţin UE, TM precizează rolul acestui organ de a contribui la
dezvoltarea echilibrată şi fără încetare a pieţei comune în interesul Comunităţii, făcând apel la piaţa
capitalurilor şi a resurselor proprii. BEI facilitează prin împrumuturi şi garanţii finanţarea
71
Comunităţii în toate sectoarele economiei. În etapa actuală ea are în vedere realizarea proiectelor
relative la regiunile mai puţin dezvoltate, modernizarea şi conversia întreprinderilor, precum şi alte
proiecte de interes comun ale statelor membre, în special cele care vizează investiţii legate şi de
fondurile structurale ale Comunităţii.
În temeiul autonomiei de care dispune BEI întreţine relaţii particulare cu terţii. În contextul
acestor relaţii ea se manifestă ca una dintre cele mai importante instituţii de credit internaţional. În
ultimii ani ţara noastră a beneficiat de credite pentru dezvoltare şi investiţii din partea BEI.

F. Alte organe create de tratate

Tratatele constitutive, astfel cum au fost modificate în timp au prevăzut şi crearea unor
organe tehnice investite cu funcţii de consultare, gestiune sau control, dotate cu personalitate
juridică şi autonomie de gestiune, fie au prevăzut crearea unor simple organisme administrative sau
financiare care completează activitatea organelor de bază. Dintre aceste organe amintim:
- Agenţia de aprovizionare Euratom (art.54 CEEA), organ cu atribuţii de gestiune ce se
bucură de autonomie financiară, rolul său fiind legat de aprovizionarea Comunităţii în domeniul
energiei atomice şi de asigurare a regularizării pieţei în domeniu. Agenţia dispune de un statut
propriu hotărât de Consiliu în care sunt prevăzute modalităţile de gestiune comercială şi capitalul
social.
Agenţia îşi desfăşoară activitatea sub controlul Comisiei care îi dă directive şi dispune un
drept de veto faţă de hotărârile Agenţiei. Orice act al acestui organ este susceptibil de recurs în faţa
Comisiei. Sub aspect administrativ Agenţia este condusă de un director general numit de Comisie.
- Comitetul ştiinţific şi tehnic Euratom (art.134 CEEA), organ consultativ ce funcţionează
pe lângă Comisie şi dispune de un statut propriu, având atribuţii specifice. Acest organ este
constituit după criteriul reprezentării unui interes.
- Fondul de orientare şi garantare agricolă (FEOGA - art.40 CEE) şi fondul social
european (FSE - art.123 CEE), organe financiare ce corespund existenţei unor conturi proprii
gestionate de Comisie. Cele două fonduri dispun de comitete proprii care le administrează, comitete
create tot în temeiul dispoziţiilor tratatelor.
- Avocatul poporului - organ complementar creat prin Tratatul de la Maastricht, ce este
numit de către Parlamentul European, la începutul fiecărei legislaturi a Instituţiei. El are
competenţele cunoscute în legislaţiile naţionale, cetăţenii europeni putând depune plângeri privind
activităţile diverselor Instituţii şi organe comunitare.
- Institutul Monetar European (IME) creat prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht care
a modificat Tratatul CEE, prin art.109 F - 109 M.
Tratatul de la Maastricht prevede că începând cu1 ianuarie 1994, când se va trece la
realizarea celei de a doua etape a procesului de înfăptuire a Uniunii economice şi monetare se va
crea şi va funcţiona un Institut Monetar European dotat cu personalitate juridică, care este condus şi
gestionat de un consiliu compus din preşedinte şi guvernatorii băncilor centrale naţionale, dintre
care unul exercită funcţia de vicepreşedinte.
Preşedintele Consiliului IME este numit prin acordul comun al statelor membre reunite la
nivelul şefilor de state sau de guverne, la recomandarea comitetului guvernatorilor băncilor centrale
naţionale, după consultarea Parlamentului european şi a Consiliului. Această persoană este aleasă
dintre autorităţile profesionale în materie monetară şi bancară. Se observă că noua procedură de
numire la nivelul Consiliului European nemaiîntâlnită până acum subliniază importanţa deosebită a
acestei funcţii.
IME este principalul organ de coordonare a politicilor monetare ale statelor membre şi de
realizare a funcţionării sistemului monetar european. TM prevede regulile de organizare, funcţionare
şi atribuţiile IME în dispoziţii foarte detaliate. Sunt de asemenea arătate etapele şi sarcinile specifice
fiecărei etape în realizarea Uniunii economice şi monetare. Acest proces este coordonat de IME care
întreţine raporturi specifice cu celelalte organe ale sistemului instituţional, în special cu BCE.

72
 Prin acordul comun al statelor membre în anul 1994 sediul IME a fost stabilit la Frankfurt
am Mein oraş socotit astăzi placa turnată a vieţii bancare europene. Frankfurt devine astfel alături de
Bruxelles, Luxemburg şi Strasbourg centrul vital al Uniunii Europene, iar Institutul Monetar
European unul dintre cele mai importante organe comunitare.

G. Organe subsidiare
Organele subsidiare sunt create de Insituţii în temeiul puterilor acordate de tratate şi cu
scopul de a le ajuta la realizarea misiunilor proprii. Ele dispun de puteri de natură executivă stabilite
în mod strict prin actele de înfiinţare, iar Instituţiile care le-au creat exercită un control permanent
asupra acestor organe.
Curtea de Justiţie într-o hotărâre de interpretare a statuat că fundamental existenţei organelor
subsidiare se află în dispoziţiile tratatelor care au prevăzut dreptul Instituţiilor de a le crea şi că
organele subsidiare nu pot dispune de puteri proprii de decizie, ci doar de execuţie, fiind aflate sub
strictul control al Instituţiilor.
Curtea de Justiţie a mai arătat că existenţa organelor subsidiare nu afectează echilibrul
instituţional, în particular cel realizat între Consiliu şi Comisie.
Existenţa organelor subsidiare nu este un element nou adus de construcţia comunitară şi
corespunde regulilor generale din dreptul internaţional public, conform cărora organismele
internaţionale, în limitele puterilor acordate pot crea organe proprii cu misiunea de a aduce la
îndeplinire scopurile în care au fost înfiinţate.
În ceea ce priveşte UE observăm că cele mai multe organe subsidiare sunt create de Comisie
şi au un caracter fie consultativ, fie de gestiune.
Organele subsidiare îmbracă forma grupurilor şi comitetelor consultative, sau de
reglementare şi gestionare, în această categorie intrând, de exemplu şi COREPER studiat cu prilejul
prezentării organelor proprii ale Consiliului.
Un loc aparte în cadrul organelor subsidiare îl ocupă cele create de Comisie şi Consiliu,
organe dotate cu personalitate juridică şi care se prezintă ca adevărate instituţii publice comunitare.
Aceste organe se bucură de autonomie financiară şi sunt indispensabile punerii în practică a
politicilor comune.
Dintre aceste organe amintim: Fondul european de cooperare monetară; Centrul european
pentru dezvoltarea pregătirii profesionale; Fundaţia europeană pentru ameliorarea condiţiilor de
viaţă şi de muncă; Agenţia europeană de cooperare; Agenţia europeană de mediu; Fundaţia
europeană pentru pregătire profesională; Fondul de mobilizare a navigaţiei interioare ş.a.
Toate organele de bază, organele complementare şi subsidiare, cărora li se adaugă organele cu
capacitate de reprezentare a UE în raporturile cu terţii, respectiv preşedintele Consiliului,
preşedintele Comisiei, Comitetul politic şi reprezentanţii permanenţi cu rang de ambasadori ai UE
pe lângă guvernele statelor membre şi terţe formează complexul sistem instituţional al Uniunii
Europene.

Sistemul instituţional în perspectiva adoptării Tratatului

instituind o Constituţie pentru Europa.

Conform Titlului IV - Instituţiile Uniunii, art.18, Uniunea dispune de un cadru instituţional

unic ce are drept scop urmărirea obiectivelor UE, promovarea valorilor sale, servirea intereselor UE
ale cetăţenilor şi ale statelor membre, asigurarea coerenţei, eficienţei şi continuităţii politicilor şi
acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale.
Cadrul instituţional cuprinde Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de
Miniştri, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie, fiecare instituţie acţionând în limitele atribuţiilor
conferite prin Constituţie, conform procedurilor şi în condiţiile prevăzute în aceasta, între instituţii
existând o cooperare loială.

73
 Parlamentul European exercită împreună cu Consiliul funcţia legislativă şi bugetară, are
funcţie de control politic şi consultativă şi alege Preşedintele Comisiei. Numărul membrilor nu poate
depăşi 736, reprezentarea fiind asigurată în mod proporţional degresiv pentru cetăţenii europeni.
Structura Parlamentului European după alegerile europene din 2009 va fi adoptată cu unanimitate de
Consiliul European printr-o decizie, preşedintele şi biroul Parlamentului European fiind aleşi de
această instituţie, dintre membrii săi.
Consiliul European defineşte orientările şi politica generală UE, fără a exercita funcţie
legislativă. Se păstrează actualul mod de compunere, ca funcţionare întrunirile ordinare urmând să
fie trimestriale, cât şi extraordinare, dacă se impune. Hotărârile se iau prin consens. Tratatul propune
crearea preşedintelui Consiliului European cu un mandat de doi ani şi jumătate, reînnoibil o singură
dată, organ cu rol de reprezentare internă şi internaţională a Uniunii, îndeosebi în politica externă şi
de securitate comună. Funcţia de preşedinte al Consiliului European este incompatibilă cu un
mandat naţional (asupra dispoziţiilor preşedintelui Consiliului European există divergenţe).
Consiliul de Miniştri exercită împreună cu PE funcţia legislativă şi bugetară, precum şi cea
de definire a politicilor UE şi de coordonare. Se păstrează modul de constituire, votul în Consiliu
fiind de principiu cu majoritate calificată. Dispune de organe proprii: Consiliul Legislativ şi al
Afacerilor Generale (preia de principiu funcţiile Cosac) şi Consiliul Afacerilor Externe, prezidat de
Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii. Prezidarea Consiliului de Miniştri se face prin rotaţie pe
perioade de cel puţin un an, regulile rotaţiei fiind adoptate prin decizie de Consiliul European.
Majoritatea calificată este dată de votul a 2/3 din statele membre ce reprezintă cel puţin 3/5 din
populaţia UE, dispoziţie ce va intra în vigoare de la 1 noiembrie 2009.
Comisia Europeană promovează interesul general UE şi exercită iniţiativa legislativă,
veghează la aplicarea Constituţiei şi actelor adoptate de Instituţiile UE, aplicarea dreptului sub
controlul Curţii de Justiţie, execută bugetul şi gestionează programele, exercită funcţii de
coordonare, execuţie şi gestiune, asigură reprezentarea externă a UE cu excepţia politicii externe şi
de securitate comună, iniţiază programele de acorduri internaţionale. Comisia se compune din
preşedinte, ministrul Afacerilor Externe UE/vicepreşedinte şi 13 comisari europeni selectaţi după un
sistem de rotaţie egală între statele membre, pe baza unei decizii a Consiliului European. Aceştia
formează Colegiul şi au drept de vot pe perioada mandatului restul statelor au comisari fără drept de
vot în acel mandat, dispoziţiile fiind aplicabile după 1 noiembrie 2009. Se păstrează statutul
membrilor Comisiei şi responsabilitatea în faţa PE, inclusiv procedura moţiunii de cenzură.
Preşedintele Comisiei se alege de PE la propunerea Consiliului European, preşedintele Comisiei
având un rol decizional şi politic sporit. Ministrul Afacerilor Externe este unul din vicepreşedinţii
Comisiei fiind responsabil de politica externă şi securitate comună, el fiind numit de Consiliul
European cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei.
Curtea de Justiţie se compune din Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare Instanţă
şi tribunale specializate, toate asigurând respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea
Constituţiei. Căile de drept sunt stabilite de statele membre. Curtea Europeană de Justiţie este
formată dintr-un judecător pentru fiecare stat şi este asistată de avocaţi generali. Tribunalul de Mare
Instanţă este format dintr-un judecător pentru fiecare stat, conform Statutului TMI adoptat de CEJ.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani, putând fi reînnoit. Se păstrează
competenţele prejudiciale şi judiciare.
Conform capitolului II, sistemul instituţional este completat de alte instituţii şi organe:
-Banca Centrală Europeană ce formează împreună cu băncile centrale naţionale, Sistemul
European al Băncilor Centrale, care pentru statele ce au adoptat moneda UE Euro, conduc politica
monetară, asigură stabilitatea preţurilor, sprijină politicile economice generale, exercită şi alte
funcţii conform statutului SEEBC şi BCE. Banca Centrală Europeană are personalitate juridică, este
singura instituţie abilitată să emită Euro, bucurându-se de independenţă de restul instituţiilor şi
organelor UE.

74
 -Curtea de Conturi asigură controlul conturilor pentru totalitatea veniturilor şi cheltuielilor
UE, buna gestiune financiară a fondurilor UE. Se păstrează modul de compunere şi statutul
membrilor Curţii de Conturi.
-Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social, organe consultative pe lângă
Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Comisie. Comitetul Regiunilor este format din
reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei
colectivităţi locale sau răspunzători din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese. Comitetul
Economic şi Social este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale şi salariale, ai societăţii
civile din domeniile economic, social, profesional, cultural şi civic. Membrii celor două organe
consultative îşi exercită funcţia în condiţii de independenţă în interesul UE, conform actelor
constitutive şi hotărârilor Consiliului de Miniştri.
Aceste dispoziţii instituţionale au primit unele precizări prin Proiectul Tratatului de
modificare a Tratatelor Uniunii Europene şi a Comunităţilor Europene din 2007, ce au fost
prezentate pentru fiecare instituţie în parte, cu ocazia analizei pe secţiuni în acest capitol.

Capitolul V
MIJLOACE DE ACŢIUNE

Studierea sistemului instituţional este completată de prezentarea funcţiei publice şi a

regimului financiar. Ne vom referi succint la sediu şi regim lingvistic, la statutul personalului, la
sistemul de finanţare şi la relaţiile exterioare ale comunităţilor.

Secţiunea I
SEDIU ŞI REGIM LINGVISTIC

Tratatele constitutive au dispus că sediul va fi stabilit prin acordul comun al statelor membre.
Până în prezent acest acord nu s-a realizat şi în aceste condiţii Tratatul de fuziune de la Bruxelles din
1965 arată că Luxemburg, Bruxelles şi Strasbourg sunt locurile de lucru provizorii pentru Instituţii,
iar Curtea de Justiţie rămâne cu sediul la Luxemburg. În aceste condiţii Consiliul se reuneşte în mod
normal la Bruxelles, unde se află şi secretariatul său general, iar în lunile aprilie, iunie şi octombrie
la Luxemburg.
Comisia funcţionează la Bruxelles, iar o parte din serviciile sale la Luxemburg.
Parlamentul European se reuneşte în plen la Strasbourg în hemiciclul Adunării Parlamentare
a Consiliului Europei, neavând un local propriu pentru reuniunile plenare. Acest local se dovedeşte
în prezent insuficient şi s-a pus problema fie a modificării lui, fie a construirii unui nou edificiu
(lucrare deosebit de costisitoare). Secretariatul general şi serviciile Parlamentului funcţionează la
Luxemburg., Comisiile Parlamentului se reunesc la Bruxelles, ele cooperând cu serviciile Comisiei
şi Consiliului. Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1992 a fixat definitiv sediul
Parlamentului European la Strasbourg.
Consiliul European se reuneşte în principalele oraşe ale Europei comunitare în funcţie de
preşedinţia Consiliului, iar dintre sediile instituţiilor de regulă se reuneşte la Bruxelles şi
Luxemburg.
Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă îşi au sediul la Luxemburg, ca şi Curtea de
Conturi, Banca Europeană de Investiţii şi Fondul European de Cooperare Monetară. Tot în acest
oraş îşi are sediul şi Comitetul Consultativ CECO.
Comitetul Economic şi Social se reuneşte şi îşi are serviciile la Bruxelles. Institutul Monetar
European şi-a fixat sediul la Frankfurt, ca şi Banca Centrală Europeană.

75
 Comunităţile au acelaşi drapel cu cel al Consiliului Europei. În anul 1955 Consiliul Europei,
la propunerea Adunării Parlamentare a adoptat prin hotărârea Comitetului Miniştrilor ca drapel al
Consiliului Europei un cerc format din 12 stele de aur pe un fond de azur. Prin dispunerea lor,
stelele simbolizează unirea popoarelor Europei. Numărul este invariabil 12 fiind simbolul
perfecţiunii şi al plenitudinii.
În anul 1986 Comunităţile Europene au adoptat această emblemă ca drapel oficial.
În anul 1972 Consiliul Europei a adoptat ca imn european un aranjament muzical al
preludiului la “Odă bucuriei” (An die Freude) partea finală a simfoniei a IX-a de L.van Beethoven,
aranjament muzical fără cuvinte ce aparţine lui Herbert von Karajan. Uniunea Europeană a adoptat
aceluiaşi imn la ceremoniile oficiale.
Pornind de la egalitatea politică a statelor între ele şi de la principiul egalităţii de tratament,
principiu de bază ce guvernează funcţionarea Uniunii atât în plan politic, cât şi economic, toatwe
limbile oficiale ale statelor membre sunt limbi oficiale ale Uniunii.
În ceea ce priveşte regimul lingvistic am arătat că cele 23 limbi sunt limbi oficiale pentru
întregul sistem instituţional şi relaţional al Comunităţilor. Când am prezentat sistemul instituţional
am arătat în detaliu regimul lingvistic, inclusiv la nivelul organelor jurisdicţionale. În ultimii ani se
constată practica citirii mesajelor oficiale cu diferite ocazii în patrui sau cinci limbi oficiale.
Regimul multilingvistic atrage cheltuieli foarte mari cu redactarea tuturor actelor şi
documentelor în cele 23 limbi oficiale şi implicit existenţa unui mare aparat de traduceri şi
interpretări, aproximativ 40% din cheltuielile administrative fiind făcute în acest sens.

Secţiunea a II-a
STATUTUL PERSONALULUI

Comunităţile dispun de un foarte numeros personal a cărui activitate este reglementată din
anul 1968 de un regulament unic şi comun revizuit în 1974. După regimul juridic aplicabil
distingem două mari categorii: funcţionari şi agenţi.
Conform art.1 din Statut “este funcţionar al Comunităţilor orice persoană numită în condiţiile
prevăzute în statut într-o funcţie permanentă a uneia dintre Instituţiile Comunitare”.
Funcţionarii sunt recrutaţi printr-un act unilateral al autorităţii competente şi se supun
dreptului comunitar în exclusivitate. De regulă ei sunt recrutaţi prin concurs, cu excepţia funcţiilor
de director general şi director care sunt recrutaţi dintre funcţionarii naţionali şi sunt detaşaţi în
funcţiile de înalţi funcţionari ai Comunităţilor.
Agenţii sunt persoane angajate în diferite posturi de către Instituţii şi se supun fie dreptului
comunitar, fie dreptului naţional. Dintre agenţii cei mai numeroşi sunt cei care ocupă un serviciu
permanent cu titlu temporar. Ei încheie un contract de muncă de regulă pe 5 ani, ce poate fi reînnoit.
O altă categorie o constituie agenţii auxiliari care sunt angajaţi pentru a acoperi nevoile suplimentare
din unele perioade sau pentru a suplini absenţa titularului. O categorie specială o formează
consilierii angajaţi din rândul personalităţilor din diferite domenii pentru a rezolva anumite
probleme pe un timp limitat. Toate aceste categorii de agenţi se supun dreptului comunitar.
În funcţie de necesităţi, Instituţiile pot angaja şi agenţi locali care îndeplinesc diferite servicii în ţara
lor, dar în interesul Comunităţilor. Aceşti agenţi se supun dreptului naţional.
Analizând rapoartele Curţii de Conturi şi ale Comisiei asupra personalului, cu titlu general
putem spune că UE dispune de cel mai numeros personal dintre toate organizaţiile internaţionale (în
1985 peste 20.000 persoane). Din rândurile personalului cea mai numeroasă este categoria
funcţionarilor (90%), iar din ansamblul personalului Comisia deţine cca 50% şi are cele mai mari
cheltuieli în acest sens.
Personalul Comunităţilor şi mai ales funcţionarii sunt recrutaţi după regula echilibrului
geografic (de ex.Benelux 32%, Germania 12,6%, Franţa 11%, Marea Britanie 7,6% etc.).
76
 Funcţionarii şi agenţii se bucură de privilegii şi imunităţi pentru actele realizate în
exercitarea funcţiilor lor şi în aceleaşi condiţii se bucură de imunitate de jurisdicţie.

Secţiunea a III-a
FINANŢAREA COMUNITĂŢILOR

Pentru organismele internaţionale de tip clasic finanţarea are în vedere suportarea

cheltuielilor cu funcţionarea administrativă a acestora. Uniunea Europeană se deosebeşte
fundamental prin aceea că în afara acestor cheltuieli sunt de suport mari cheltuieli operaţionale ce
corespund punerii în aplicare a politicilor comune.
Având la bază principiul finanţării solidare a statelor membre, în timp s-a constituit în mod
progresiv un buget operaţional în urma creării diferitelor fonduri destinate finanţării politicilor în
diverse domenii: Fondul social european, Fondul european de orientare şi garantare agricolă
(FEOGA), Fondul european de dezvoltare regională (FEDER) ş.a.
Cheltuielile din bugetul general pe anul 1988 erau de 43.779 mil.ECU, iar structura lor era
următoarea: sectorul agricol 70,7% (dintre care FEOGA 62,8%), sectorul regional 7,1%, sectorul
social 6,3%, energie, cercetare, transporturi şi industrie 2,8%, cooperare şi dezvoltare 2%,
funcţionare 4,5%, redistribuiriii către state 5,6%.
Finanţarea Comunităţilor se realizează prin două categorii mari de surse: contribuţia statelor
membre şi resurse proprii.
În ceea ce priveşte contribuţia financiară a statelor membre, aceasta se realizează prin diferite
pârghii, ţinându-se cont de capacitatea contributivă a fiecărui stat (de ex.Germania, Franţa, Italia au
o contribuţie de 28%).
Începând cu anul 1988 veniturile realizate din resurse proprii au început să fie preponderente
faţă de contribuţia statelor membre. Tratatul de Maastricht a adus modificări regimului de finanţare
bugetară, prevăzând la art.201 că “bugetul fără a înlătura alte surse, este integral finanţat din resurse
proprii”. Sistemul de resurse proprii al Comunităţilor este adoptat de Consiliu cu unanimitate, al
propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European.
Din această sursă se constituie o parte importantă a fondurilor speciale (FEOGA, FED ş.a.).
În ultimii ani contribuţia cumulată a Germaniei şi a Franţei a reprezentat aproape jumătate din
contribuţia tuturor statelor la crearea fondurilor speciale, iar în ultima perioadă contribuţia
Germaniei este sensibil mai mare decât cea a Franţei.
Statele membre au acces la fondurile speciale în aceeaşi măsură în care au şi contribuit la
formarea lor. Această regulă stimulează finanţarea de către state a Comunităţilor.
Sistemul resurselor proprii prevăzut de tratate ca fiind sursa ce garantează finanţarea durabilă a
politicilor comune se bazează pe un sistem complex de taxe, impozite şi prelevări percepute de
Comunităţi.
Intră în această categorie: drepturile de vamă percepute la frontierele exterioare ale UE şi
care protejând o piaţă unică internă se cuvin Comunităţilor; prelevările agricole şi diversele cotizaţii
speciale din acest domeniu; TVA uniformă de 1%, un animit procent din PNB al statelor membre,
prime, amenzi, penalităţi, impozite pe salarii, precum şi diferite alte taxe percepute în temeiul
dispoziţiilor tratatelor. Aceste surse sunt foarte importante. În anul 1991 resursele bazate pe TVA au
reprezentat 55% din buget şi erau de 31,6 miliarde ECU, în timp ce drepturile de vamă au
reprezentat 25% fiind în valoare de 14,4 miliarde ECU; resursele provenite din PNB 8,4 miliarde
ECU etc. Bugetul pe anul 1991 a UE a fost de 58 miliarde ECU.

77
 În comparaţie cu statele membre nu reprezintă mult pentru că raportându-ne la bugetele
cumulate ale statelor membre în acel an (1991), bugetul UE a reprezentat doar 3,6% din acestea şi
1,3% din PIB.
Resursele proprii împreună cu cele provenite din contribuţia financiară a statelor formează
sursele bugetului comunitar.
Sistemul de finanţare bazat pe principiile solidarităţii, resurselor duble, proporţionalităţii,
uuilizării funcţionale şi administrării prin pârghii specifice dau efifienţa Uniunii Europene în raport
cu alte organizaţii internaţionale.

Secţiunea a IV-a
RELAŢIILE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE

Persoană juridică de drept internaţional, UE se manifestă ca unul dintre cele mai active
subiecte de drept internaţional exercitând drepturile de care dispune în această calitate. În aceste
condiţii ea poate încheia tratate, poate avea reprezentanţe diplomatice, poate sta în justiţie în cadrul
jurisdicţiilor internaţionale şi poate fi membru al organizaţiilor internaţionale.
După anul 1990 personalitatea juridică şi calitatea de subiect de drept de sine stătător a fost
recunoscută şi de statele din Estul şi Centrul Europei stabilind cu aceste state relaţii diplomatice şi
încheind acorduri comerciale.
În privinţa relaţiilor cu alte state, tratatele prevăd patru domenii specifice: politica
comercială, asocierea, cercetarea şi mediul.
Comunităţile au încheiat acorduri cu diferite state privind tariful vamal comun şi participă în
cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) la negocierile multilaterale privind reducerea
drepturilor de vamă. Tot în domeniul politicii comerciale s-au încheiat numeroase acorduri
comerciale, de cooperare comercială, de liber schimb, de ajutor alimentar etc. Uniunea Europeană
este cea mai mare putere comercială mondială, deţinând aproape 20% din comerţul mondial.
În raporturile cu statele terţe, cu grupuri de state sau organizaţii internaţionale UE poate
încheia acorduri de asociere după o procedură specială ce se desfăşoară în faţa organelor
consultative şi decizionale: Parlamentul European, Comisia şi Consiliul. Hotărârea ce consfinţeşte
acordul de asociere este supusă procedurilor naţionale de ratificare din statul asociat şi din toate
statele membre pentru a intra pe deplin în vigoare.
Relaţii specifice între UE şi alte organizaţii internaţionale sau state şi grupuri de state terţe
există în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice, ca şi în domeniul mediului înconjurător.
În decursul timpului CE au stabilit acorduri de cooperare cu diverse organisme internaţionale
(UNICEF, AIEA, PAM ş.a.), au stabilit delegaţii permanente pe lângă organismele internaţionale
(ONU, OCDE, UNESCO) iar ca persoane juridice de drept internaţional sunt membre ale
organismelor internaţionale (Organizaţia Mondială a Comerţului), sau au statut de observator pe
lângă altele (O.N.U. şi organismele sale specializate, OCDE, Consiliul Europei ş.a.).
Uniunea Europeană ia parte la întâlnirile la nivel înalt ale reprezentanţilor marilor puteri
economice - G7, fiind ea însăşi reprezentată de către Preşedintele Comisiei.
În 1973 Comunitatea Europeană a încheiat acorduri de comerţ liber cu fiecare dintre ţările
AELS. În 1994 AELS şi UE au creat o zonă economică unică extinzând cooperarea în domeniul
economic, monetar şi al politicii industriale, cercetării şi tehnologiei, mediului înconjurător,
pescuitului, industriei siderurgice şi transporturilor.
UE întreţine relaţii particulare cu Statele Unite şi Japonia. Europa şi Statele Unite au o
moştenire comună, au valori politice şi principii democratice comune, la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial SUA încurajând democraţiile liberale din Europa Occidentală şi participând direct la
refacerea economică. În anul 1990 SUA şi CE au semnat Carta Transatlantică, care a conferit şi mai
multă importanţă relaţiilor celor două părţi, în special la nivel politic. În principiu, UE şi SUA
dezvoltă o politică comercială comună care a contribuit la prosperitatea lor.
78
 Raporturile CE cu Japonia au fost mult timp tensionate, datorită competiţiei permanente
dintre aceste două puteri economice. Japonia exportă de două ori mai mult decât importă din UE şi
raporturile dintre aceşti parteneri au suferit din cauza dezechilibrului comercial. Mult timp Japonia a
fost criticată pentru politica sa protecţionistă faţă de piaţa proprie şi politica agresivă pe piaţa
europeană. Investiţiile japoneze în Europa sunt foarte ridicate şi aceasta se datorează unui
management economic diferit dezvoltat în timp de CE şi Japonia.
În acest mod Comunităţile sunt omniprezente în viaţa economică, politică şi socială
internaţională.

Fişier
Politica agricolă comunitară

Statele fondatoare ale CE au fost de acord că piaţa comună creată între ele după anul 1958
trebuie să privească şi agricultura. Ele aveau nevoie de o politică agricolă comună care să
armonizeze mecanismele naţionale şi să stabilească un regim vamal unic pentru produsele provenite
din afara spaţiului comunitar. Politica agricolă comună (PAC) a fost una dintre primele politici
decise la nivel comunitar.
Principalele obiective ale PAC sunt cuprinse în art.39 Tratatul CEE şi privesc: creşterea
productivităţii agricole încurajând modernizarea exploataţilor; garantarea unui standard de viaţă
echitabil populaţiei agricole, la paritate cu alte sectoare de activitate; stabilizarea pieţelor de produse
agricole, evitând alternanţa dintre creşterea şi scăderea preţurilor; garantarea securităţii
aprovizionării cu alimente, la preţuri rezonabile pentru consumatori.
Principiile funcţionării şi transpunerii în practică a PAC au fost stabilite de Consiliu
(Conferinţa de la Stessa - Italia din anul 1958). Aceste principii fundamentale sunt: - crearea şi
menţinerea unei singure pieţe şi a unor preţuri comune (o singură piaţă în care produsele agricole
circulă liber);
- respectul noţiunii de preferinţă comunitară (în comerţul agricol se manifestă preferinţa
pentru produsele CE, produsele necomunitare purtând un supracost); - solidaritatea financiară
(statele membre participă la constituirea resurselor şi beneficiază de finanţarea cheltuielilor legate de
PAC).
Obiectivele PAC concepute atât în interesul producătorilor, cât şi al consumatorilor, fiind
expresia unor interese opuse, nu numai la nivel naţional, dar şi comunitar, au făcut ca, de-a lungul
anilor PAC să se bazeze pe soluţii de compromis între diferitele interese.
În vederea finanţării unitare a PAC, în ianuarie 1962 Consiliul a decis crearea Fondului
European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). Fondul are două secţiuni distincte: cea
privind “orientarea” destinată ajustării structurilor agricole şi modernizării agriculturii şi cea privind
“garanţii”, secţiune destinată transpunerii în practică a principiilor fundamentale PAC, secţiune ce
reprezintă peste 90% din FEOGA. Urmare importanţei acordate politicii agricole FEOGA reprezintă
şi în zilele noastre 50% din bugetul comunitar.
Politica agricolă comunitară, astfel cum a fost realizată în decursul anilor, a avut drept efect:
securitatea aprovizionării pentru principalele categorii de mărfuri alimentare; cele zece milioane de
agricultori ai UE sunt printre cei mai productivi din lume; s-au asigurat bunurile alimentare esenţiale
pentru întreaga UE; Uniunea a devenit o putere agricolă iar ameninţarea penuriei alimentare a
dispărut pentru consumatorul comunitar.

*
Politica industrială comunitară

Realizarea pieţii unice interne a statelor membre presupune şi o politică industrială comună
ce are drept obiectiv consolidarea competitivităţii pe plan internaţional.

79
 După semnarea tratatului CEE, statele fondatoare au considerat că existenţa pieţei unice va
regla, prin mecanismele ei, producţia industrială şi desfacerea acesteia pe piaţă.
Această viziune a fost revizuită la începutul anilor â80 urmare concurenţei tot mai crescute
din partea marilor trusturi americane şi japoneze. CE au fost nevoite să se preocupe mai mult de
întărirea parteneriatului dintre producătorii europeni, să promoveze cooperarea în domeniul
cercetării, pentru creşterea pe termen lung a competitivităţii UE pe piaţa mondială.
În privinţa politicii industriale comune, Jacques Delors arăta: “nu intenţionăm să creăm un
spaţiu economic fără să asigurăm complementaritatea între efectul benefic al concurenţei şi o
creştere a gradului de cooperare şi solidaritate”.
În anul 1994 Comisia a formulat patru acţiuni prioritare menite să ducă la creşterea
competitivităţii industriei UE: îmbunătăţirea cadrului de reglementare; asigurarea unei concurenţe
eficiente; promovarea investiţiilor în domeniile cheie; dezvoltarea cooperării industriale.
Prin programe specifice (Craft, Eureka, Sprint, Value) Uniunea Europeană duce o politică de
mobilizare a resurselor umane, financiare şi tehnologice necesare cooperării în domeniul cercetării.
Politica industrială comunitară se caracterizează şi prin măsuri specifice de protecţie a
mediului înconjurător, resurse financiare însemnate, dublate de reglementări comunitare stricte
susţin această politică.
Principiile politicii industriale comunitare sunt propuse şi ţărilor asociate, ele fiind o
componentă a strategiei de pregătire a condiţiilor de aderare a statelor central şi est-europene la UE.
- material bibliografic: Politica industrială şi competitivitatea Uniunii Europene, Delegaţia
CE în România, Bucureşti, ianuarie 1999.

*
Comparaţie între strategiile industriale ale Europei comunitare şi Japonia. O monedă unică

După cel de-al doilea război mondial economia japoneză este cea care a cunoscut cel mai
mare succes, devenind un creditor mondial care controlează aprox.20% din comerţul internaţional.
Strategiile industriale atât ale Japoniei cât şi ale UE se bazează pe creşterea activităţii
industriale, dar se deosebesc în mod esenţial prin faptul că în timp ce Japonia se bazează pe o
politică managerială, unitară prin care exploatează oportunităţile mondiale care îi sunt cele mai
favorabile şi s-a concentrat pe avantajele aduse de un număr de industrii cheie, la UE aceste politici
nu le regăsim şi sunt practic imposibil de realizat datorită structurii sale: un bloc economic compus
din mai multe state. În plus se remarcă faptul că în timp ce Japonia promovează o politică industrială
protecţionistă şi orientată spre exterior, UE promovează o dezvoltare concentrată în interiorul
acestui bloc economic, fără practicarea unei politici protecţioniste a pieţei interne.
Spre deosebire de SUA şi Japonia, UE nu prezintă nici astăzi caracteristicile unei pieţe unice,
în primul rând datorită lipsei unei monede unice şi a mecanismelor specifice de gestiune, începând
cu o bancă centrală comunitară.
Pentru o economie moneda unică reprezintă o unică unitate monetară de cont, de rezervă şi
mijloc de plată. Până în prezent UE nu dispune de o monedă unică ceea ce înseamnă: sub aspectul
unităţii de cont fiecare societate înregistrează activitatea în raport de moneda naţională ce diferă de
la stat la stat în cadrul UE; ca rezervă monetară lipsa unei monede unice înseamnă un grad de interes
diferite al investiţiei în raport de puterea fiecărei monede naţionale; existenţa unei monede unice
duce la eliminarea taxei de schimb şi a riscului de schimb pe piaţa comunitară.
O monedă unică nu poate fi decât rodul voinţei politice comunitare. Această idee politică
este la fel de puţin agreată şi de monedele “de succes” (marca germană, lira sterlină) care au adus
mari beneficii economiilor naţionale (mai ales DM, care alături de USD sunt devizele folosite în
tranzacţiile de pe piaţa mondială) cât şi de monedele “slabe” (escudos, drahme). Pentru a putea
exista, în afara cerinţelor prevăzute de TM şi negociate ulterior, inclusiv în anul 1997, moneda unică
trebuie să fie neutră politic şi să aibă eficienţa unei monede naţionale.

80
 Capitolul VI
ORDINEA DE DREPT COMUNITARĂ

Statele membre, prin Tratatele constitutive au înţeles să creeze între ele nu numai o uniune
cât mai strânsă economică şi politică, dar şi o ordine proprie de drept. Existenţa unui sistem propriu
dotat cu puteri publice asemănătoare oricărui stat naţional, cât şi a unui sistem de norme foarte
diverse şi ierarhizate, precum şi a organelor proprii ce veghează la realizarea şi respectarea dreptului
comunitar, au permis Curţii de Justiţie să statueze că Uniunea Europeană dispune de propria ordine
de drept şi jurisdicţie.
Ordinea de drept comunitară se particularizează prin două trăsături generale: este o ordine de
drept internă şi este o ordine de drept integrată în ordinea juridică naţională a statelor membre. Prin
aceste caractere, prin existenţa unui sistem propriu de izvoare de drept şi jurisdicţie, ordinea de drept
comunitară se deosebeşte fundamental de ordinea de drept internaţională, care se întemeiază pe
relaţiile dintre state şi deplinul control al acestora asupra dreptului.
Dreptul comunitar are în statele membre o aplicare imediată şi directă , cu prioritate sau
întâietate faţă de norma naţională în acelaşi domeniu de reglementare, ceeace aigură realizarea
finalităţii prevăzută în tratate. Sistemele naţionale devin armonizate între ele, în limitele unei
concepţii axiologice europene ce se conturează pe măsura adâncirii integrării .

Secţiunea I
IZVOARE DE DREPT COMUNITAR

Ca orice ordine de drept intern, ordinea juridică comunitară rezultă din diferenţierea
normelor în raport de izvorul lor formal şi din ierarhizarea normelor în raport de autoritatea care le-a
fost conferită. Ca orice ordine de drept dispune de propria sa autonomie.
În cadrul sistemului de drept comunitar distingem patru mari categorii, pe care le putem
denumi generic: drept comunitar originar, drept comunitar derivat, drept comunitar complementar şi
drept comunitar jurisprudenţial. Ansamblul dreptului comunitar se particularizează prin anumite
caractere, modalităţi proprii de punere în aplicare şi de integrare în ordinea juridică a statelor
membre.

A. Dreptul comunitar originar

Dreptul comunitar originar sau primar este dat de ansamblul actelor internaţionale ce privesc
constituirea şi modificarea CE precum şi alte instrumente convenţionale de aceeaşi importanţă.
În cadrul izvoarelor de drept originar putem distinge trei categorii:
-Tratatele constitutive: Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 privind CECO, Tratatele de la
Roma din 25 martie 1957 privind CEE şi CEEA;
-Tratatele şi acordurile de modificare sau adaptare a tratatelor constitutive, în ordine
cronologică sunt: Convenţia privind unele instituţii comune (prima fuziune) - 25 martie 1957;
Tratatul de la Bruxelles privind instituirea unui Consiliu şi a unei Comisii unice - 8 aprilie 1965;
Decizia şi Tratatul de la Luxemburg privind modificarea unor dispoziţii financiare şi bugetare - 21-
81
22 aprilie 1970; Tratatul şi Actul de aderare privind Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie - 22
ianuarie 1972; Tratatul de la Bruxelles privind modificarea unor dispoziţii bugetare - 22 iulie 1975;
Decizia şi Actul privind alegerile universale şi directe pentru Parlamentul european - 20 septembrie
1976; Tratatul şi Actul de aderare privind Grecia - 28 mai 1979; Tratatul de la Bruxelles privind
Groenlanda - 13 martie 1984; Tratatul şi actul de aderare privind Spania şi Portugalia - 12 iunie
1985; Actul Unic European - 1 iulie 1987; Tratatul de la Maastricht - 1 noiembrie 1993; Tratatul de
la Amsterdam - 17 iunie 1997;
-Protocoale, convenţii, documente şi tabele anexe la diferitele tratate, pe care Curtea de
Justiţie le-a considerat ca având aceeaşi forţă obligatorie ca şi actele de bază pe care le însoţesc şi
completează.
Aceste trei categorii de acte internaţionale formează un tot unitar ce se prezintă sub forma
unui ansamblu de tratate încheiate şi ratificate de statele membre după toate regulile dreptului
internaţional.
Tratatele au ca obiect crearea şi funcţionarea unor organizaţii internaţionale şi conţin
dispoziţii particulare ce privesc aplicarea în spaţiu şi timp, modificarea, revizuirea şi adaptarea lor.
Însuşi tratatele prevăd coexistenţa lor şi faptul că formează un tot unitar.
Cea mai mare parte a materiei parcursă până în prezent a reprezentat analiza unor norme de
drept comunitar originar: constituirea, scopul, structura organică şi funcţională, CECO, CEE şi
CEEA; crearea şi evoluţia sistemului instituţional; aplicarea în spaţiu la teritoriul geografic al
Europei şi al ţărilor aflate sub jurisdicţia unui stat membru; aplicarea în timp în principiu nelimitat;
adaptarea tratatelor cu ocazia aderării lor succesive; compunerea, statutul, funcţionarea şi atribuţiile
Instituţiilor şi a celorlalte organe; sistemul bugetar şi de finanţare; reprezentarea şi relaţiile cu terţii;
actele ce pot fi adoptate de fiecare organ şi valoarea lor; regulile de drept substanţial şi procedural;
regimul lingvistic şi sediul; principiile constitutive şi ale politicilor generale şi sectoriale etc.
În mod firesc categoria normelor de drept comunitar este cea mai importantă, având o forţă
juridică superioară în raport cu celelalte norme comunitare.

B. Dreptul comunitar derivat

Dreptul comunitar derivat este dat de actele unilaterale ale Instituţiilor. El este tot un drept
normativ, dar are un caracter derivat în raport cu prima categorie prin faptul că este elaborat în
aplicarea şi pentru aplicarea tratatelor.
Tratatele prevăd nomenclatura izvoarelor de drept derivat, în ordinea caracterului general şi
obligatoriu distingem:
a)Regulamentul (şi decizia generală CECO) este un act cu caracter obligatoriu ce cuprinde
norme generale şi abstracte ce au în vedere o categorie largă de situaţii obiectiv determinate şi de
subiecte determinate generic. El se aplică direct statelor membre şi resortisanţilor.
Curtea de Justiţie a precizat că această categorie de acte are o putere normativă completă,
fiind un act comunitar integrat în ordinea juridică naţională a statelor membre.
Regulamentul şi decizia generală CECO au acelaşi regim juridic.
Acest tip de act intră în vigoare de regulă la data prevăzută în însuşi actul respectiv, iar dacă
nu se prevede o dată va intra în vigoare după împlinirea a 20 de zile de la publicarea în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene. Ca orice normă de drept se supune principiilor neretroactivităţii
în timp şi aplicării imediate.
b)Directiva (şi recomandarea CECO) este un act obligatoriu care se particularizează prin
faptul că leagă statele membre sub aspectul rezultatului ce trebuie obţinut şi lasă autorităţilor
naţionale competente formele şi mijloacele de realizare efectivă a finalităţii (art.189 CEE, art.161
CEEA şi art.14 CECO).
Acest tip de act prezintă următoarele caractere: este obligatoriu pentru statele membre doar
în ceea ce priveşte atingerea unui rezultat; nu este general şi de aceea trebuie adus la cunoştinţa
statelor cărora se adresează prin notificare de către organul care a emis actul; nu are aplicabilitate
directă întrucât rezultatul prevăzut va fi obţinut numai în urma adoptării de către statul membru a
82
unui act normativ intern care va conţine formele şi mijloacele de aplicare. Aplicare directă asupra
subiectelor de drept are numai actul naţional care face parte din ordinea juridică internă. Actul
naţional va avea caracterele juridice prevăzute de sistemul de drept intern şi în acest cadru va primi
aplicare.
Faţă de cele arătate, directiva şi recomandarea CECO reprezintă un mijloc de coordonare a
legislaţiilor naţionale şi implicit de armonizare a acestora cu sistemul comunitar.
c)Decizia (decizia individuală CECO) este un act cu caracter obligatoriu, individual şi cu
aplicare directă asupra subiectului avut în vedere. De regulă, decizia se adresează particularilor,
persoane fizice sau juridice. Prin excepţie se poate adresa unui stat şi în aceste condiţii, la fel ca şi o
directivă va primi aplicare doar după ce statul va adopta normele de drept intern prin care va pune în
aplicare decizia respectivă.
Fiind un act cu caracter individual, decizia este supusă notificării. Lipsa acestei formalităţi
atrage inopozabilitatea actului faţă de subiectul avut în vedere nu şi valabilitatea deciziei.
Decizia poate fi retrasă sau abrogată de organul emitent.
d)Recomandări şi avize sunt acte cu caracter consultativ şi în aceste condiţii ele nu sunt un
veritabil izvor de drept, având valoarea unor mijloace de orientare a comportamentului şi a
legislaţiilor.
Curtea de Justiţie le-a calificat drept izvoare indirecte de apropiere a legislaţiilor naţionale.
Un loc aparte îl ocupă avizele date de Curtea de Justiţie în procedura necontencioasă şi care
sunt acte obligatorii pentru celelalte Instituţii şi statele membre.
e)Acte atipice neprevăzute de tratate: regulamente interioare, regulamente de procedură,
rezoluţii, comunicate, declaraţii comune. Ele sunt rezultatul practicii, nevoii de reglementare internă
a activităţii organelor de bază sau de consemnare a unor atitudini comune ale statelor membre sau
ale membrilor Instituţiilor.
În afara regulamentelor interioare şi de procedură, celelalte acte nu au forţă obligatorie, fiind
mai mult acte cu caracter politic şi deci nu sunt izvor de drept.
Actele de drept comunitar derivat sunt date cu respectarea principiului competenţelor
atribuite fiecărui organ al sistemului instituţional şi trebuie să fie conforme cu obligaţiile tratatelor şi
cu normele dreptului comunitar originar. Ele se supun unei ierarhii, în principiu cea urmată de noi în
prezentarea actelor de drept comunitar derivat.

C. Dreptul comunitar complementar

Dreptul comunitar complementar este dat de ansamblul actelor convenţionale ce privesc
Comunităţile. Intră în această categorie hotărârile luate de reprezentanţii statelor membre reuniţi în
Consiliu. Aceste acte deşi au un caracter convenţional nu sunt inferioare normelor de drept
comunitar derivat întrucât sunt date în executarea propriu-zisă a tratatelor.
Distingem două tipuri de acte: acorduri încheiate în temeiul prevederilor tratatelor şi hotărâri
(decizii) ale reprezentanţilor statelor membre reuniţi în Consiliu luate în limitele puterilor acordate şi
în realizarea atribuţiilor acestui organ.
Acordurile şi hotărârile sunt supuse ratificării statelor membre conform procedurilor
naţionale şi după ratificare ele intră în vigoare având un caracter obligatoriu pentru părţi.
În categoria actelor de drept comunitar intră şi acordurile încheiate de Comunităţi cu statele
terţe şi organismele internaţionale. Este o categorie foarte vastă şi diversă de acte internaţionale ce
pot îmbrăca forma acordurilor de asociere la UE a unor state sau grupuri de state terţe, acorduri
comerciale, vamale, de asistenţă, cercetare, protecţia mediului etc.
Toate aceste acte, după ce au fost ratificate de părţile contractante devin obligatorii, iar în
ceea ce priveşte UE, ele fac parte din ordinea proprie de drept.

D. Dreptul comunitar jurisprudenţial

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie este în sistemul de drept comunitar un izvor de drept. În
general, jurisprudenţa nu este considerată ca o veritabilă sursă de drept, soluţiile fiind date în
83
aplicarea normelor de drept comunitar scris, conţinute în tratate şi celelalte acte anterior prezentate.
Cu privire însă la precizarea principiilor generale şi a drepturilor fundamentale, statuările Curţii de
Justiţie sunt izvoare de drept nemijlocit.
Toate hotărârile Curţii de Justiţie, cu excepţia celei date în soluţionarea recursului în anulare
sunt obligatorii şi au autoritate de lucru judecat.
În mod particular Curtea de Justiţie are importanta misiune de a interpreta dispoziţiile
tratatelor şi de a preciza, în raport de ansamblul normelor comunitare principiile generale şi
drepturile fundamentale ce guvernează acest sistem de drept.
Această situaţie particulară se datorează împrejurării că tratatele au fost preocupate îndeosebi
de elaborarea unor reglementări economice, acordând mai puţină atenţie principiilor şi regulilor de
drept. Uneori aceste principii sunt doar prezumate. În toate situaţiile, ţinând cont de ansamblul
normelor comunitare, de finalitatea construcţiei europene şi de particularităţile sistemului
instituţional, Curtea de Justiţie are misiunea de a elabora principiile generale de drept şi de a preciza
care sunt drepturile fundamentale recunoscute de acest sistem.
Principiile generale trebuie să corespundă naturii Comunităţilor, dar să fie şi în concordanţă
cu principiile recunoscute de sistemele naţionale de drept ale statelor membre. Aceleaşi caracteristici
au şi drepturile fundamentale comunitare. Pentru toate aceste situaţii, soluţiile Curţii de Justiţie sunt
izvoare directe de drept.

( Informaţia de la acest capitol se completează cu notele de curs de la prelegerile privind puterea

de decizie a UE, ocazie cu care au fost făcute precizări pentru regulamente, directive şi decizii.)

Secţiunea a II-a
INTEGRAREA DREPTULUI COMUNITAR

Instrument al interesului comun al popoarelor statelor membre, dreptul comunitar nu rămâne

exterior acestora, ci este un drept propriu al fiecăruia dintre state asemenea dreptului naţional. Chiar
mai mult, normele interne trebuie să fie conforme cu cele comunitare şi toate aceste particularităţi se
datorează integrării dreptului comunitar în ordinea juridică naţională a statelor membre.
Forţa specifică de penetrare a dreptului comunitar se datorează caracteristicilor acestuia: se
aplică imediat şi direct tuturor situaţiilor pe care le are în vedere şi are întâietate în raport de dreptul
naţional. Aceste caractere particulare dau conţinutul noţiunii de integrare a dreptului comunitar în
ordinea juridică naţională a statelor membre.
Aplicarea imediată este prevăzută expres în izvoarele de drept comunitar şi are valoare de
principiu general de drept formulat ca atare de Curtea de Justiţie. De la data intrării în vigoare a
actului (data publicării, data expres prevăzută în act sau data notificării lui) dispoziţiile sale se aplică
imediat subiectelor avute în vedere de actul comunitar.
Dispoziţiile cuprinse în tratate şi celelalte acte de drept originar, acordurile încheiate de CE
cu statele terţe şi cu organizaţiile internaţionale, regulamentele, deciziile şi directivele sub aspectul
finalităţii urmate sunt izvoare de drept ce se aplică direct statelor şi resortisanţilor.
Într-o interpretare largă, Curtea de Justiţie a decis că dreptul comunitar, în ansamblul său
este susceptibil de aplicare directă, întrucât numai acest caracter poate corespunde scopului urmărit
de construcţia comunitară.
Aplicabilitatea imediată şi directă a dreptului comunitar ridică problema raportului dintre
dreptul intern şi cel comunitar în ordinea juridică naţională. Soluţia este dată de principiul

84
fundamental al întâietăţii dreptului comunitar, principiu afirmat de Curtea de Justiţie în repetate
rânduri.
Conform acestui principiu, ori de câte ori în acelaşi domeniu există atât norme naţionale, cât
şi comunitare vor primi aplicare cele comunitare. Dreptul naţional se aplică numai în situaţii şi în
măsura în care nu există o reglementare comunitară în domeniu. Acest principiu a fost acceptat cu
greu de statele membre, dar existenţa şi respectarea lui ţin de esenţa integrării dreptului comunitar.
Majoritatea statelor membre au dispoziţii interne de ordin constituţional care consacră acest
principiu.
Punerea în aplicare a dreptului comunitar se realizează, în principal, prin intermediul
autorităţilor naţionale. Organele comunitare dispun de mijloace proprii coercitive, dar acestea nu
sunt tot atât de puternice ca cele naţionale. În aceste condiţii, de cele mai multe ori organele
comunitare apelează la autorităţile naţionale pentru punerea în executare directă a normelor proprii.
Datorită acestei particularităţi s-a şi considerat că sistemul comunitar este centralizat sub aspect
legislativ şi dispersat pe plan executiv.
Colaborarea statelor membre în aplicarea dreptului comunitar îmbracă forme şi dimensiuni
variate: aparatul executiv naţional este pus la dispoziţia comunităţilor pentru executarea hotărârilor
acestora; forţa publică şi sistemul judiciar asigură respectarea dreptului comunitar, la nevoie cu
ajutorul forţei de constrângere; organele legislative şi guvernamentale intervin în aplicarea dreptului
comunitar ori de câte ori este necesar.
În aceste condiţii se constată că puterea legislativă, executivă şi judecătorească a statelor
membre asigură în cea mai mare parte punerea în aplicare a dreptului comunitar, realizând astfel
integrarea sa în ordinea naţională de drept.

Secţiunea a III-a
SISTEMUL JURISDICŢIONAL COMUNITAR

Comunităţile Europene dispun de un sistem propriu de jurisdicţie. Curtea de Justiţie şi

Tribunalul de primă instanţă ca organe comunitare jurisdicţionale, procedurile particulare în faţa
acestora şi căile de drept ce pot fi urmate alcătuiesc mecanismul jurisdicţional propriu.
Competenţele şi puterile acordate organelor jurisdicţionale fac ca ele să se deosebească net
de alte jurisdicţii internaţionale şi să se manifeste ca o adevărată putere judecătorească comunitară,
întocmai ca şi sistemele judiciare naţionale.
Cu ocazia prezentării Curţii de Justiţie ca organ de bază am expus pe larg organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile sale, raporturile cu Tribunalul de primă instanţă, procedura şi căile de
drept ce pot fi urmate în faţa acestor organe.
Jurisdicţia comunitară se caracterizează prin trăsături care o deosebesc net de orice altă
jurisdicţie internaţională: - este obligatorie în toate cazurile prevăzute de tratate; - instanţa odată
sesizată nu poate să refuze judecare cauzei; - instanţa poate fi sesizată direct de persoane fizice sau
juridice particulare; - instanţele sunt ierarhizate şi au competenţe materiale bine definite; -
funcţionează ca o jurisdicţie cu caracter regulat şi se prezintă ca un sistem unitar.
Prin aceste trăsături sistemul judiciar comunitar este un sistem intern, propriu Comunităţilor
şi se aseamănă evident cu orice sistem naţional.
Sistemul jurisdicţional comunitar se află într-un raport de coordonare şi armonizare cu
sistemele naţionale ale statelor membre. Acest principiu este consacrat de practica Curţii de Justiţie,
cât şi de actele UE, inclusiv Tratatul de la Maastricht care prevede adâncirea procesului de
armonizare pentru perioada imediat următoare.
Politicile de cooperare în materie penală adoptate în ultimii ani întregesc spaţiul judiciar
comunitar (Eurojust, Europol).

85
 ***
“Uniunea are ca obiective să promoveze progresul economic şi social … să asigure o
dezvoltare echilibrată şi durabilă … să întărească coeziunea economică şi socială prin realizarea
unei uniuni economice şi monetare … să îşi afirme identitatea pe scena internaţională, prin
realizarea unei politici externe şi de securitate comună … să întărească protecţia drepturilor şi
intereselor resortisanţilor statelor membre” (art.B Tratatul de la Maastricht, astfel cum a fost
modificat prin Tratatul de la Amsterdam).
“Uniunea se bazează pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, pe statul de drept, principii care sunt comune statelor membre” (art.F,
al.1). “Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre” (art.F, al.3 - Tratatul de la
Maastricht astfel, cum a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam).

Principii fundamentale UE

-respectarea valorilor Uniunii ;

-consacrarea libertăţilor fundamentale UE: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a
serviciilor şi a capitalurilor ;
-respectarea principiilor dreptului internaţional public, consacrate în Carta Naţiunilor Unite;
-respectarea principiilor fundamentale privind competenţele Uniunii:
-Principiul atribuirii de competenţe ;
-Principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii ;
-Principiul democraţiei reprezentative şi participative, pe baza cetăţeniei europene .

86
87