Au trecut 18 ani de la moartea celebrei pianiste şi scriitoare Cella

Delavrancea. După unii biografi, bunicii acesteia aveau rădăcini în judeţele

Vrancea şi Vâlcea. Pianista cu nume de rezonanţă internaţională, fiica cea
mai mare a cunoscutului scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea, s-a născut
pe 15 decembrie 1887 şi a trăit 104 ani, până pe 9 august 1991. Pe lângă har,
artista a fost înzestrată cu un potenţial biologic şi intelectual de excepţie.
Bunicii acesteia au trăit mai bine de o sută de ani. Primele lecţii de pian le-a
primit la vârsta de trei ani de la mama sa, Maria Lupaşcu, licenţiată în
filozofie şi matematică, totodată fiind şi o pianistă talentată. La vârsta de
numai opt ani, Cella a cunoscut primele succese. A avut parte de o educaţie
aleasă, în familie vorbindu-se exclusiv despre literatură, artă şi muzică.
Vorbea fluent franceză şi germana. A urmat cursurile de pian la
Conservatorul din Paris, iar la vârsta de 14 ani i-a cântat un vals de Chopin
lui I.L. Caragiale, la Viena. Marele dramaturg a fost copleşit de talentul ieşit
din comun al tinerei pianiste. Acelaşi vals l-a cântat impecabil, fără partitură,
pe scena Ateneului, la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, auditoriul
fiind de-a dreptul entuziasmat. Lângă ea era pianistul Dan Grigore. Mulţi
dintre melomanii prezenţi la eveniment lăcrimau. Când, deodată, marea
sărbătorită a ţinut un scurt expozeu, pe care-l reproducem, parţial: „Mă
gândesc ca întâlnirea noastră de astăzi vrea să sublinieze vitejia cu care îmi
port vârsta, dar eu nu o socotesc bătrâneţe. Sunt de mult bogată în anii
adunaţi în desaga mea de viaţă, croită ca să încapă în ea încă multe
primăveri, însă dumneavoastră îmi aduceţi laude neaşteptate, şi nu găsesc
cuvinte destul de elocvente care v-ar putea transmite expresia bucuriei mele.
Dar o apreciere unanimă şi optimistă încarcă cu un plus de vitalitate şi pe cei
care o exprimă, ca şi pe cel care o primeşte, încât accept aprecierile
dumneavoastră în mod natural, - aşa cum am fost întotdeauna, - dar foarte
emoţionată, pentru că îmi luminaţi un drum dătător de energie binefăcătoare,
ca un cer de vară. La cei 90 de ani ai mei, scrijeliţi pe răbojul vieţii, aţi vrut
să-mi întăriţi încrederea în facultatea de a povesti în scris ce îmi şopteşte
gândul mereu. Vă mulţumesc şi cred că nu am nici un merit pentru
vioiciunea mea. Bunicii din partea tatălui meu au depăşit vârsta de o sută de
ani. Poate că am moştenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un
viitor de care nu mă speriu. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu
cât eu închei un lung şir de vieţi, neavând urmaşi. Am avut fericirea de a fi
apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul. Acestea sunt bolile
care distrug fiinţa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate şi simpatie
pentru toţi contemporanii mei, chiar cei necunoscuţi (...)“.

Citatul se regăseşte în volumul „Scrieri“, al Cellei Delavrancea. Aceasta şi-a

încheiat expozeul cu o surpriză năucitoare: „Şi acum, toţi cei care sunteţi
prezenţi, vă invit peste zece ani, când voi împlini vârsta de 100 de ani“.

Într-adevăr, Cella Delavrancea şi-a onorat promisiunea. La împlinirea vârstei

de o sută de ani, a fost prezentă la Ateneul Român şi tot lângă pianistul Dan
Grigore. Emoţiile melomanilor au atins dimensiuni neobişnuite.

Legendara pianistă Cella Delavrancea a cunoscut cele mai mari personalităţi

artistice şi culturale ale secolului XX din ţară şi din străinătate. A concertat
pe marile scene ale lumii, a cules ropote de aplauze, şi a fost scoasă la rampă
de nenumărate ori.

Nu a fost doar pianist concertist, ci şi un pedagog strălucit. A fost profesoară

de pian la Conservatorul din Bucureşti, iar după venirea comuniştilor la
putere a fost dată afară şi mutată la un liceu obişnuit. A acceptat
compromisul, întrucât o mulţime de prieteni, intelectuali de elită, au înfundat
puşcăriile comuniste ori au fost trimişi la Canal.

Cella Delavrancea a fost un reper fundamental în evoluţia artei interpretative

româneşti din secolul XX. Aşadar, se poate afirma că a avut o influenţă
foarte mare asupra şcolii muzicale româneşti. De asemenea, aceasta a scris
inclusiv cronici muzicale. De pildă, într-o cronică din revista „Luceafărul“,
din anul 1973, pianista şi scriitoarea Cella Delavrancea afirma despre
pianistul Valentin Gheorghiu că „a devenit dirijorul unui singur instrument,
pianul, care sub degetele lui sună din toate instrumentele unei orchestre“.
L-a apreciat enorm pe marele pianist şi compozitor, impresionat de rândurile
scrise de aceasta „personalitate artistică deosebită“, aşa cum a denumit-o
acesta.

Pianistul Dan Grigore, laureat al Concursurilor Internaţionale „George

Enescu“ 1961, 1967 şi Montreal 1968, i-a fost nu doar elev, ci chiar mai
mult. Cella Delavrancea, neavând copii, l-a considerat drept fiu spiritual,
pâna şi-a dat duhul. În 1966 a început îndrumarea, colaborarea şi, mai mult
chiar, prietenia artistică cu legendara artistă. Cella a fost aceea care, printr-o
serie de articole entuziaste, l-a făcut cunoscut pe Dan Grigore într-o perioadă
în care era ignorat de criticii oficiali. Astfel, în 1972, în „România literară“,
aceasta consemna: „Darul de a comunica echivalenţele imaginate de
impulsul muzical este apanajul marilor artişti. Acest potenţial de transpunere
se întâlneşte foarte rar printre pianiştii celebri şi formează o elită de creatori
ai interpretărilor. Dan Grigore şi-a pecetluit locul printre ei!“.

La rândul său, Dan Grigore, într-unul dintre interviurile acordate, preciza:

„A fost profesoara mea la vârsta de 9 -10 ani. Era de o generozitate naturală
a unui artist, făcea notă discordantă cu severitatea şi autoritatea manifestă a
celorlalte personalităţi muzicale, tocmai prin felul ei neprotocolar şi cald de
a se purta cu mine. Ea putea, la vârsta ei, să se apropie de modul meu de a fi
şi de a percepe. Mult mai târziu, am avut revelaţia că D-na Cella a fost,
poate, cea mai tânără prietenă a vieţii mele“. Cella Delavrancea a scris mai
multe cărţi valoroase, dintre care amintim volumul „Dintr-un secol de viaţă“,
o ediţie îngrijită şi alcătuită de Valeriu Rîpeanu, carte apărută în 1988, la
Editura „Eminescu“ din Bucureşti.

Pe 9 august 1991, legendara artistă s-a stins din viaţă, fiind înmormântată la
Cimitirul Bellu din Capitală, în zona marilor artişti ai României. După
moartea sa, casa în care a locuit i-a revenit prin moştenire unei nepoate care
a preferat s-o transforme în restaurant decât să devină casă memorială, aşa
cum lăsase prin testament marea artistă.

Dintr-un secol de viaţă

-fragment-

Revăd în gînd vechea Capitală a României, Bucureşti, şi-i suprapun

Bucureştii de azi. Comparaţia precizează diferenţierile; oraşul de altădată era
orizontal, azi este vertical. În copilăria mea, era legat de pămînt, îi simţeai
talpa, sprijinind casele, copacii, tufişurile, grădinile. Păzitorii cei mai
vrednici erau salcîmii, întîlniţi la porţile curţilor. Primăvara cînta un cor de
miresme, cum n-a mai fost de atunci. Locuinţele mici erau ascunse
în verdeaţă, apărate pe alocurea de soarele mai arzător decît acum, de cîte un
stejar bătrîn, rămăşiţe din anticul codru al Vlăsiei. Parcuri bine întreţinute,
nu existau, afară de şoseaua Kiseleff, cu aleea ei unică...
Tot acolo se făcea, o data pe an, în luna mai sau iunie, „bătaia de flori”.
Toate echipajele, toate birjele închiriate erau împodobite de flori, de la
spiţele roţilor pîna la hamurile cailor, de la bici, la capul şi coada cailor, cu
aceleaşi flori, care cu liliac, albăstrele, trandafiri, crini, iar coşurile mari din
trăsură erau pline de bucheţele mici servind drept proiectile. De la o latură a
şoselei, la alta, lumea, în picioare, se bombardau cu vitejie.
În 1900, tata fiind primarul Capitalei, a fost obligat să participe la această
sărbătoare a primăverii şi ne-a luat şi pe noi, trei fetiţe, impreună cu mama,
într-o trăsură ornamentată cu albăstrele, floare modestă, faţă de celelalte.
Jocul floral dura de la ora 4 la ora 8, cînd şoseaua Kiseleff rămînea ninsă
toată, de petale.
Oraşul era zgomotos în alt fel decît astăzi, mai pitoresc. Precupeţi, cu
cobiliţa proptită pe umeri, purtînd coşuri mari, treceau pe uliţe, în pas
de buestru sacadat, din cauza greutăţii şi-şi strigau marfa.
...Pescarul striga „şalău proaspăt, şalău, şalău”, în gura mare... Femeia cu
lapte covăsit vocaliza ascuţit, apoi dulce „Covasila...a...a” Două vase de
lemn, rotunde şi joase cu capac, îi atîrnau de cobiliţă. Deschidea jumătate de
capac şi se zărea covăsila, în valuri mici şi sidefii, scoasă, după învoială cu
lingura de lemn.
Bragagii, încinşi cu şorţ, ţinînd cofa în mîna stîngă anunţau tare cu
litera r înzecită: „Braga rece, rece, braga r r r”. Cel mai distins era grecul,
purtînd pe burtă o tavă cu zaharache, pistil (pastă presată din prune)
smochine şi curmale înşirate pe beţe, fisticuri într-un borcan mare.
În ziua de sfînta Varvara, la 4 decembrie, eram treziţi din somn de gîfîitul
sonor al unui taraf de lăutari...
Anii treceau şi mahalalele se populau cu vile frumoase şi grădini bine
îngrijite. Creşteau în oraş imobile cu trei şi patru etaje.Tramvaiul şi
tramcarul asigurau circulaţia celor cărora nu le erau la îndemînă birja.
Teatrul Naţional, copie fidelă a teatrului din Florenţa, cu o minunată
acustică, era o podoabă a oraşului şi pivotul în jurul căruia se lungeau
străzile cu prăvălii luxoase şi cofetării, dintre care „Capşa” avea o
reputaţie internaţională...
Reprezentaţiile teatrale erau foarte căutate. Se jucau piese româneşti şi cele
traduse din limba franceză, germană sau engleză, în fiecare seară, iar de
două ori pe săptămînă, piese comice şi feerii. Cei mai mari actori ca Liciu,
Brezeanu, Petrescu, Notarra, nu refuzau să apară în Fata Aerului, sau Coana
Chiriţa şi Lipitorile satului.
Iernile, atunci, erau lungi, geroase, cu ninsori încăpăţînate. Bărbaţii purtau
peste căciuli, glugi de lînă neagră... Femeile, peste glugile de culori
deschise, mărginite de blană, aveau voalete, pentru apărarea tenului. Săniile,
multe, înlocuiau trăsurile şi oraşul cînta din clopoţeii prinşi pe ampla reţea
roşie sau albastră, aruncată pe spatele cailor...

În străzile mici, întoarse în semicerc, casele se asemănau modeste, cu două

ferestre la stradă şi două sau trei odăi în curtea cu cîte un cireş, sau prun, -
casă-vagon, cum li se spunea. Romînii iubitori de flori aveau tufe de liliac,
trandafiri etc., oricît de mică ar fi fost grădina. Casele erau vopsite in
albastru, roz, verde, galben sau alb. La poartă străjuia clasicul salcîm. Dar în
centru, o anarhie grozavă domnea în arhitectura oraşului, care ar fi
putut fi luat drept o expoziţie internaţională, stilul francez al secolului al
XVIII-lea învecinat cu o casă spaniolă, o vilă elveţiană lîngă un arhondaric,
o imitaţie de ev mediu veneţian strivită de o casă „secession”...
Calea Victoriei, încrucişată cu Bulevardul Pake urcînd pînă la Cotroceni, era
foarte lungă şi cea mai de seamă din oraş. Acolo se afleau Teatrul Naţional,
„Capşa”, hoteluri simandicoase şi Ateneul, cu grădina din faţă părînd ca-l
prezintă oraşului.
Norocul acestei Capitale, cu o Dîmboviţă, braga de apă de care nu s-ar fi
mîndrit nici o urbe din provincie, era bogăţia vegetaţiei. Pămîntul
Bucureştilor este favorabil copacilor. Cişmigiul posedă şi azi, printre mulţi
copaci şi arbuşti nişte platani frumoşi, dar unul, declarat cu drept cuvînt,
„monument al naturii” rotindu-şi ramurile pe o
circumferinţă imensă, poate şi azi să dăruiască, la vreo 50 de oameni, umbră
binefăcătoare în zilele de arşiţă.